Economie curs 2Mercantilismul a reprezentat deopotriva o doctrina si o politica economica. Sistemul mercanatilic cuprinde perioada celor 3 secole, respective secolele 16-18 care separa societatea medievala de capitalismul medieval. Aceasta denumire a fost introdusa de Adam Smith in lucrarea sa Avutia natiunilor in scopul de a pune in evidenta confuziile predecesorilor sai. Ideea centrala a acestei doctrine economice o reprezinta abordarea problemelor de natura economica dpdv al imbogatirii comerciantilor si a statului. Astfel, aurul si argintul sunt considerate sursele cele mai importante ale bogatiei. Determinarea concreta a modalitatilor de procurare a aurului si argintului a condus la constituirea unor adevarate scoli nationale mercantiliste cu elemente proprii de gandire economica. Astfel, la vremea respectiva s-au constiuit o scoala a mercantilismului spaniol si italian care se pronunta pentru interzicerea de lingouri de aur in scopul ocrotirii bogatiei si a puterii. O a doua scoala a reprezentat-o mercantilismul francez, cunoscuta si sub denumirea de Mercantilism Colbertist, sau industrial, avand ca reprezentanti de frunte, in Franta, pe Antoine de Mont Chrestien, de asemenea Richelieu si Colbert. Mercantilistii francezi vad in dezvoltarea manufacturilor sursa esentiala de imbogatire (de aceea se mai numeste si mercantilism industrial). In viziunea lor, statul trebuie sa acorde un sprijin important prin instiuirea unei politici protectioniste eficace si interventia directa in afaceri.O alta ramura a mercantilismului a reprezentat-o mercantilismul englez si olandez, denumit si comercialism, intrucat abundenta de moneda se realizeaza prin comertul exterior, iar excedentul balantei comerciale reprezentand sursa imbogatirii.O alta ramura o reprezinta mercantilismul german sau cameralist, care pune accentual pe rolul finantelor publice in dezvoltarea economica.Din analiza surselor si a modalitatilor de imbogatire rezulta ca aceste solutii sau retete preconizate de mercantilisti sunt de natura interventionista. Desi se pronunta in favoarea activitatii comerciale, mercantilistii nu se declara adepti ai liberalismului economic. De la sfarsitul secolului al 18-lea tezele mercantiliste sunt tot mai mult contestate si se constituie neomercantilismul. Situatia nefavorabila inregistrata in Franta prin aplicarea retetelor colbertiste, respective criza finantelor regale, dar mai ales profunda criza a agriculturii a condus la instiuirea unei orientari pro agricole, concretizate in ceea ce mai tarziu va purta denumirea de fiziocratie.Fiziocratia a reprezentat o scoala de gandire bine structurata, delimitata in timp, respectiv in intervalul 1750-1770, precum si in spatiu, ea fiind preponderenta in Franta. Dupa aprecierile lui Adam Smith, fiziocratia trebuie inteleasa ca o reactie la politica mercantilista promovata de Colbert, bazata in principal pe dezvoltarea industriei franceze si neglijarea agriculturii. Fondatorul acestei miscari a fost Francois Quesnay, care printr-o lucrare intitulata Tablou economic publicata la 1758, prezinta pentru prima data un model cantitativ al circuitului economic, precum si al fluxurilor dintre principalele ramuri ale economiei.Doctrina fiziocrata este structurata pe notiunea de drept natural, utilizata de unii filozofi ai vremii pentru justificarea proprietatii private, combinata cu cea de ordine naturala si abordarea activitatii economice in termeni de circuit. Dominanta gandirii fiziocrate o reprezinta primatul agriculturii in raport cu celelalte activitati umane. Astfel, potrivit lui Quesnay, agricultura este considerata singura ramura productiva in care se creeaza produs net, celelalte activitati fiind considerate sterile. Esenta doctrinei fiziocrate deriva din contextul dezbaterilor lansate in Franta in a doua jumatate a secolului a 18-lea cu privire al cresterea eficientei productiei in scopul obtinerii de produs net necesar acumularii. De altfel, Francois Quesnay este considerat teoreticianul capitalismului agrarian.O alta scoala de gandire a reprezentat-o Scoala clasica a liberalismului economic. Aceasta vizeaza perioada cuprinsa intre sfarsitul secolului al 18-lea si inceputul secolului ai 19-lea. Economistii clasici sunt considerati fondatorii economiei politice ca stiinta autonoma. Perioada formarii si dominatiei teoriei clasice este marcata printr-un ansamblu de profunde transformari economice si sociale, denumite ultierior Revolutia industriala. Nu intamplator economia clasica s-a dezvoltat in principal in Anglia, prima tara care a cunoscut acest proces in a doua jumatate a secolului al 18-lea. Aceasta noua realitate economica si sociala a impus o filozofie economica favorabila liberalismului. In substanta ei, economia clasica este generata de filosofia iluminista si de doctrina ordinii naturale, ea reusind o noua abordare a economiei politice.Economistul scotian Adam Smith, considerat seful scolii clasice engleze, realizeaza o noua sinteza care constiuie punctul de plecare al economiei politice clasice. In principala sa lucrare intitulata Avutia natiunilor, cercetare asupra naturii si cauzelor ei, publicata la 1776, realizezaza fundamentarea ideilor libertatii economice si a conceptiei liber-schimbiste in relatiile cu alte tari.In numele interesului consumatorilor, Adam Smith respinge sistemul mercantil. Totodata, el se delimiteaza de fiziocrati, considerand ca avutia unei natiuni este alcatuita din totalitatea bunurilor necesare existentei, bunuri obtinute din munca anuala. Prin urmare, problema centrala o constituie originea sau sursele cresterii economice. Adam Smith nu se limiteaza la a propune o noua definire a avutiei, cercetand totodata factorii sporirii acesteia, intre care la loc de frunte plaseaza cresterea puterii productive a muncii pe baza progresului diviziunii muncii. Aceste deziderate, considera Smith, nu se pot realiza decat in contextul unei economii de piata. Una dintre ideile centrale, si anume faptul ca mecanismul pietii reprezinta o ordine naturala care se autoregleaz, constiuie cea mai importanta contributie in domeniul analizei economice. De altfel, Adam Smith a enuntat celebra alegorie a minii invizibile care ar asigura mai buna alocare a resurselor disponibile si care totodata conciliaza interesul general cu cel personal. Raspunzand cerintelor constituirii unui fundament teoretic al intereselor noii clase industriale, Adam Smith a furnizat ideologia laissez faire, laissez passer, care reprezinta o adevarata garantie intelectuala a liberei initiative in conditiile unei ingerinte minime a statului. Un alt reprezentant important al acestei orientari este David Ricardo. Lucrarea sa principala se intituleaza Principiile economiei politice si ale impunerii, lucrare publicata in anul 1817. Ricardo a efectuat studii aprofundate in domeniul naturii rentei economice, a teoriei valorii-munca, de asemenea in domeniul comertului international, propunand o prima versiune a legii avantajelor comparative, care sustinea necesitatea ca natiunile sa importe sau sa exporte in functie de costurile lor relative. O alta contributie importanta a lui David Ricardo s-a manifestat in ceea ce priveste analiza legii repartitiei veniturilor. In general, economistii clasici se declara adepti ai liberalismului economic. Conform acestei conceptii, interesul general reprezinta rezultanta intereselor individuale. Mai precis, nu se realizeaza niciodata mai bine interesul general decat prin urmarirea fiecarui interes personal in conditiile libertatii comportamentelor economice individuale. Principiile fondatoare ale liberalismului economic pot fi rezumate astfel:1. Indivizii au comportamente rationale 2. Piata constituie elementul notoriu al reglarii economice 3. Valorile se schimba in contravaloriDupa modelul stiintelor naturii, aflate in plina afirmare in acea perioada, ganditorii clasici atribuiau legilor naturale rolul de a explica functionarea economiei de piata intr-un context de libera concurenta. Pentru ei, statul nu trebuie sa substituie legile naturale ale economiei prin legi pozitive, artificiale.In opozitie cu liber-schimbismul se afla protectionismul, in conformitate cu care se impunea protejarea sectoarelor economiei nationale de concurenta straina prin instituirea unor masuri de ordin vamal si nevamal, evident masuri adoptate de stat. Promotorul acestei orientari a fost economistul german Friedrich List, care a publicat o lucrare in anul 1841 intitulata Sistem national de economie politica, lucrare in cadrul careia realizeaza o critica severa la adresa economiei clasice engleze. Pe parcursul secolului al 19-lea au existat insa si incercari de prezentare si de aplicare a unor moduri de organizare alternative a raporturilor sociale. Referitor la evolutia ulterioara a analizei economice se poate identifica o asa-zisa ramificare a arborelui genealogic al economiei si anume una din aceste ramificari se dezvolta odata cu aparitia Capitalului lui Marx. Teoria economica a lui Marx a beneficiat substantial de aportul economistilor clasici. Desi este considerat ultimul reprezentant al scolii clasice, prin ideologia si proiectele sale, analiza lui Marx difera in mod substantial de orientarile acesteia. Opera majora a lui Marx intitulata Capitalul are ca subtitlu Critica economiei politice. Printre altele, Marx analizeaza productia si legile care determina preturile marfurilor, precum si veniturile in societate, analizeaza de asemenea rolul si formele capitalului, teoria profitului, precum si procesul reproductiei sociale. Insa analiza sa economica propune un proiect de societate care il distinge net de majoritatea economistilor, doctrina propusa fiind indisolubil legata de istoria miscarii muncitoresti.