UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REŞIŢA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI

ADMINISTRATIVE

ECONOMIA FIRMELOR prelegeri universitare

REŞIŢA 2005

I.INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1.Scurt istoric – privind societăţile comerciale

Societăţile comerciale (întreprinderea, firma, etc.) îşi au originile în cele mai îndepărtate timpuri, ele fiind în permanenţă, dependente, ca formă de organizare şi funcţionare, de organizarea social-politică. Cu toate acestea, numai odată cu apariţia capitalismului şi a economiei de piaţă, ele au devenit o adevărată “piatră de temelie” a organizării vieţii sociale. Aşa cum am afirmat anterior, ca entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a membrilor ei, societatea comercială are o “istorie” de câteva mii de ani. a)Primele reglementări apar în Codul lui Hamurapi (rege al Babilonului între anii 1792 – 1750 î.H.). El conţinea, printre altele, o serie de articole care reglementau activitatea comercială în mai multe dispoziţii:

• art. 66-100 – se refereau la camătă; • art. 101-107 – reglementau activitatea negustorilor şi a

auxiliarilor lor; • art. 108-112 – dispuneau cu privire la activitatea cârciumilor.

De asemenea, se făceau referiri detaliate la contractele de locaţiune, de comision, precum şi la cele de împrumut. b)În epoca romană, societatea comercială era considerată ca fiind “contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva în comun (un bun sau activitatea lor), cu scopul obţinerii unui câştig”. Funcţionau mai multe feluri de societăţi:

• societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);

• societatea în care se punea în comun un singur lucru, de pildă un sclav (societas unius rei);

• societatea în care se puneau în comun veniturile (societas quoestus), considerată tipul comun de societate;

• societatea cu un singur fel de afaceri (societas alicuius negotionis), ca de exemplu, societatea publicanilor (societas publicanorum), care avea drept obiect, arendarea impozitelor statului.

Trebuie să menţionăm faptul că, în dreptul roman, societăţile comerciale (cu excepţia societăţii publicanilor), nu aveau personalitate juridică. c)În perioada care a urmat cruciadelor, asistăm la extinderea schimburilor comerciale. În aceste condiţii, apare societatea în comandită, care constituia o soluţie pentru mobilizarea sumelor de bani deţinute de persoanele lovite de interdicţia de a specula fondurile proprii (nobili, clerici) şi folosirea lor în acte de comerţ profitabile. Deoarece deţinătorii de fonduri (comanditarii) aveau interesul ca numele lor să

rămână secret, nu se amestecau în gestiunea societăţii, de care se ocupau comanditaţii. d)În aceeaşi perioadă a apărut şi societatea în nume colectiv, care prin felul în care era organizată, răspundea interesului ca negoţul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat, după moartea sa, de către descendenţii lui, sub aceeaşi firmă. e)În secolele XVI-XVII, asistăm la extinderea domeniilor coloniale. Acţiunile care vizau acest lucru, necesitau la rândul lor, importante capitaluri, care au fost obţinute în Olanda, Franţa, Anglia, etc., prin înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni. Printre primele astfel de societăţi putem menţiona:

• Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602); • Compania Olandeză a Indiilor Occidentale; • Compania Noii Franţe; etc.

f)În Germania, printr-o lege din anul 1897, s-a introdus o nouă formă de societate, care s-a extins rapid: societatea cu răspundere limitată. Prin ea se încerca îmbinarea avantajelor societăţilor de capitaluri cu cele ale societăţilor de persoane. În prezent, societăţile comerciale reprezintă cea mai însemnată categorie de persoane juridice din economia mondială. Dacă avem în vedere numărul de angajaţi, vom constata că majoritatea societăţilor comerciale pot fi socotite drept mici. În Statele Unite ale Americii, din cele aproximativ 11.000.000 de firme, 10.800.000 sunt foarte mici, cu până la 10 salariaţi, în ele activând circa 60.000.000 persoane, din cei aproximativ 100.000.000 de angajaţi. Din restul de circa 200.000 firme mijlocii şi mari, numai aproximativ 500 sunt firme mari. Acestea însă, realizează 70% din profitul tuturor corporaţiilor, deţin o treime din activele băncilor şi 85% din activele companiilor de asigurări pe viaţă şi grupează 40% din totalul corporaţiilor nefinanciare. Asemănătoare este situaţia şi în Germania, unde din totalul firmelor 73% sunt considerate mici, având între 1 şi 100 de angajaţi, 22% mijlocii, cu 100-500 de angajaţi şi numai 5% sunt firme mari şi foarte mari. 2.Privire retrospectivă privind reglementarea şi evoluţia societăţilor

comerciale în România

În România, primele reglementări privind activitatea comercială, au fost elaborate în anul 1817, fiind cuprinse în:

• Codul Calimah (în Moldova); • Codul Caragea (în Muntenia).

Prin Regulamentele organice de la 1821, au fost create judecătorii de comerţ la Bucureşti şi Craiova, precum şi un tribunal de comerţ, la Galaţi. Codul comercial francez din anul 1838, este tradus în româneşte şi adaptat condiţiilor din ţară, devine în anul 1840, primul Cod comercial al Munteniei, iar în anul 1863 este extins şi în Moldova. Societăţile comerciale primesc o reglementare amplă, distinctă de cea a societăţilor civile, reglementate prin Codul civil, prin Codul comercial de la 1887, în vigoare, cu modificările survenite ulterior, şi astăzi. Legiuitorul nostru s-a inspirat, în cea mai mare parte, din Codul de comerţ italian din anul 1882, considerat cel mai modern cod al acelor

timpuri. Codul comercial român din 1887, instituia următoarele forme de societăţi comerciale:

• societatea în nume colectiv; • societatea în comandită; • societatea anonimă.

Ele au avut un rol important în economia românească până la naţionalizarea din 1 iunie 1948. După acea dată, deşi nu a fost abrogat în mod explicit, Codul comercial a rămas practic, fără aplicare. Declanşarea procesului de privatizare a economiei în anul 1990, a readus în discuţie problematica societăţilor comerciale, care au fost supuse unor noi reglementări de fond. Cele mai importante acte normative în acest domeniu sunt:

• Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale; • Legea nr.26/1990 – privind Registrul comerţului; • Legea nr.15/1990 – privind transformarea întreprinderilor de

stat în regii autonome şi societăţi comerciale; • Legea nr.11/1991 – privind combaterea concurenţei neloiale; • Legea nr.33/1991 – privind societăţile comerciale bancare; • Legea nr.58/1991 – privind privatizarea societăţilor

comerciale. Scopul acestor acte normative este de a adapta sistemul economic naţional la mecanismele economiei de piaţă şi de a asigura funcţionarea eficientă a acesteia, prin restructurarea profundă a formelor şi funcţiunilor agenţilor economici, respectiv prin transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, precum şi prin înfiinţarea, din iniţiativă particulară, a unor unităţi lucrative de tipul societăţilor comerciale. Traducerea în practică a reglementărilor menţionate a determinat ca societatea comercială să devină elementul structural de bază al sistemului economic.

3.Noţiunea şi clasificarea societăţilor comerciale

3.1.Definirea noţiunii de societate comercială

Atât Codul comercial român de la 1887, cât şi Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, nu definesc explicit societatea comercială. Definiţiile nu lipsesc însă în doctrină. În mod tradiţional, teoria juridică a definit societatea comercială ca fiind: “un contract ce dă naştere unei persoane juridice”. În prezent, această definiţie este considerată depăşită, iar autorii care o folosesc o completează şi cu celelalte elemente caracteristice. Alţi autori definesc societatea comercială ca fiind: “o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-un contract şi înzestrată de lege cu personalitate juridică” ori ca “grupare de persoane reunite pentru a realiza beneficii din acte de comerţ”. În acest sens, s-a afirmat că societatea comercială este “persoana juridică constituită în baza unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să formeze cu aportul lor un fond social, în scopul de a

împărţi câştigul care ar putea să provină din exercitarea unuia sau mai multor acte de comerţ”. Alţi autori afirmă că societatea comercială “poate fi privită ca o organizare juridică, în care mai multe persoane aduc bunuri sau servicii pentru exercitarea în comun a unei activităţi în scopul de a împărţi beneficiile ori ca întreprindere, ca mod de organizare a elementelor umane şi materiale, care compun organismul social şi juridic căreia i se afectează bunurile necesare îndeplinirii în condiţii de rentabilitate a actelor şi faptelor de comerţ specifice obiectului statutar de activitate”. La fel de vaste sunt şi opiniile care privesc elementele definitorii specifice. Putem remarca totuşi o anume convergenţă de opinii cu privire la obiectul de activitate (săvârşirea faptelor de comerţ), scopul societăţii (obţinerea de profit), aportul (ca mijloc de dotare patrimonială a organismului social), etc. Pentru a defini societatea comercială, trebuie să mai subliniem următoarele:

• noţiunea de societate comercială, specie a formelor asociative îşi justifică utilizarea numai în sistemele naţionale de drept, în care dreptul comercial are o existenţă autonomă; în statele în care această ramură a dreptului nu are o existenţă de sine stătătoare, nu se face distincţia între societatea civilă şi societatea comercială;

• la origine, în dreptul român s-au numit comerciale societăţile cu caracter lucrativ, spre a le deosebi de societăţile civile, care nu aveau un asemenea caracter;

• definiţia dată de Codul civil în art.1491 şi precizările din art.1492 (“societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva” şi “orice societate trebuie să aibă de obiect un ce licit şi să fie contractată spre folosul comun al părţilor; fiecare membru al unei societăţi trebuie să pună în comun sau bani sau alte lucruri sau industria sa”) se referă numai la societatea civilă care are o natură pur contractuală. Codul civil nu atribuie însă societăţii civile personalitate juridică şi deci, calitatea de subiect de drept; această calitate este obligatorie pentru societatea comercială reglementată prin legea nr.31/1990;

• deşi societatea comercială se constituie şi funcţionează pe bază contractuală (vezi Legea nr.31/1990), întrucât ea este şi persoană juridică, voinţa asociaţilor este limitată imperativ de voinţa legii, care dispune obligatoriu cu privire la constituirea, organizarea şi funcţionarea acesteia;

• ca subiect de drept, societatea comercială acţionează în circuitul civil în vederea atingerii scopului său social: obţinerea de beneficii sub forma dividendelor; Pentru ca societatea să poată săvârşi acte de comerţ din care să rezulte beneficii, asociaţii dotează societatea cu capitalul necesar, pe calea aportului, iar legea recunoaşte societăţii calitatea de comerciant (art.1 din Legea 31/1990) şi, prin urmarea această entitate capătă o natură comercială;

• categoria naţională de societate comercială are atât un conţinut economic, cât şi unul juridic. Sub aspect economic,

societatea este o entitate, o structură, un agent economic ce reuneşte forţe umane şi mijloace materiale într-un sistem funcţional capabil să realizeze bunuri, servicii sau lucrări, potrivit obiectului său de activitate. Sub aspect juridic, societatea comercială este un subiect de drept care exercită drepturi şi îşi asumă obligaţii; este în acelaşi timp o persoană juridică constituită potrivit legii prin acordul de voinţă al membrilor asociaţi, şi autorizată de către un organ de stat.

În concluzie, putem defini societatea comercială ca fiind acea entitate (structură, agent economic, grupare) cu personalitate juridică, constituită potrivit legii, prin actul de voinţă şi cu acordul părţilor (persoane fizice sau juridice), în scopul obţinerii de beneficii, sub forma dividendelor, rezultate din acte de comerţ. Această definiţie este desigur, aceea a conceptului sintetic, abstract, de societate comercială, deoarece în mediul economic şi juridic, societatea comercială se prezintă într-o diversitate de forme, care concretizează acest concept. Forma societăţii comerciale este deci, un mod specific de constituire, organizare, funcţionare şi existenţă a componentelor şi ansamblului structural societar, caracterizat de un anumit regim juridic consacrat legislativ.

3.2.Clasificarea societăţilor comerciale

Societăţile comerciale se pot clasifica după mai multe criterii. a)Un prim criteriu are în vedere natura asocierii. După acest criteriu, societăţile comerciale se împart în:

• societăţi de persoane – care se formează în considerarea persoanei asociaţilor, determinante fiind calităţile personale ale membrilor societăţii, încrederea reciprocă între asociaţi; părţile sociale nu sunt negociabile şi, în principiu, nici transmisibile; în această categorie intră societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă;

• societăţi de capitaluri – în cadrul cărora, are importanţă, desigur, capitalul şi nu persoana; de aceea, partea fiecărui asociat (acţiunile) sunt transmisibile şi negociabile; din această categorie fac parte societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni;

O poziţie intermediară o are societatea cu răspundere limitată, clasificată printre societăţile de persoane dar cu unele trăsături ale societăţii pe acţiuni, iar după unele opinii, printre societăţile de capitaluri, cu elemente ale societăţilor de persoane. b)După obiectul de activitate, societăţile comerciale se împart în societăţi de producţie, de comercializare a mărfurilor, de construcţii, de prestări servicii, etc. c)În funcţie de întinderea răspunderii societăţile comerciale se clasifică în:

• societăţi cu răspundere nelimitată (societăţile în nume colectiv);

• societăţi cu răspundere limitată (societăţile pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată);

• societăţi cu răspundere mixtă (societăţile în comandită). d)Un alt criteriu de clasificare este numărul de persoane asociate, potrivit căruia societăţile sunt:

• pluripersonale; • unipersonale.

e)În funcţie de structura capitalului social şi modul cum este împărţit între asociaţi, societăţile comerciale se pot clasifica în:

• societăţi cu părţi de interese (societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă);

• societăţi cu părţi sociale (societatea cu răspundere limitată); • societăţi cu acţiuni (societatea pe acţiuni şi societatea în

comandită pe acţiuni). f)Societăţile comerciale se mai împart în societăţi emitente şi societăţi neemitente de titluri de valori (acţiuni şi obligaţiuni). În societăţile pe acţiuni şi cele în comandită pe acţiuni, capitalul social este reprezentat prin acţiunile emise de către societatea comercială, iar în cele cu răspundere limitată prin certificatele de părţi sociale. Nu emit astfel de titluri societăţile de persoane. De asemenea, societăţile pe acţiuni pot emite obligaţiuni, care reprezintă titluri de credit, având la bază un împrumut unic, contractat de către societatea comercială. g)O altă clasificarea se poate face în funcţie de provenienţa capitalului. Din acest punct de vedere, societăţile comerciale sunt:

• cu capital românesc (de stat sau privat); • cu capital străin; • cu capital mixt.

h)În funcţie de fixitatea sau variabilitatea capitalului, societăţile comerciale pot fi:

• cu capital fix (cele reglementate de Legea nr.31/1990); • cu capital variabil (de exemplu, cele din domeniul

asigurărilor).

4.Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

4.1.Aspecte generale

Potrivit legii, societatea comercială este o persoană juridică. Ea este deci, un subiect de drept, care pentru a realiza scopul şi sarcinile ce au stat la baza constituirii sale, trebuie să intre în raporturi juridice cu alte subiecte de drept, exercitând drepturi şi asumându-şi obligaţii, prin săvârşirea de acte juridice. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale îşi are temeiul în dispoziţiile Legii nr.31/1990. Potrivit art.26, litera e, din Decretul nr.31/1954, persoanele juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să aibă o organizare de sine stătătoare; • să aibă un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop în

acord cu interesul obştesc. Pentru a putea fi identificate în raporturile juridice în care intră, societăţile comerciale trebuie să aibă o denumire, un sediu şi o naţionalitate.

4.2.Organizarea de sine stătătoare

În literatura juridică s-a arătat că un colectiv de oameni poate acţiona ca un subiect unitar de drept, numai dacă are o structură bine definită, prin care să i se precizeze structura internă, organele de conducere, modul de alcătuire şi competenţa acestora, modul de reorganizare, modul de dizolvare, etc. Aceste condiţii sunt îndeplinite de societatea comercială, care prin actul constitutiv, ca efect al voinţei asociaţilor, dobândeşte o organizare de sine stătătoare, care o individualizează de alte subiecte de drept. În plus, Legea 31/1990 - privind societăţile comerciale, prevede cadrul general de organizare, funcţionare, modificare, dizolvare, fuziune şi lichidare a societăţilor comerciale.

4.3.Patrimoniul

Din punct de vedere juridic, patrimoniul se concretizează în ansamblul de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic pe care persoana juridică le are în mod distinct şi independent de cele ale altor subiecte de drept, cât şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc. Patrimoniul societăţii comerciale constituie suportul său material, care îi conferă posibilitatea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată; el îi permite să participe în nume propriu la raporturile juridice şi să-şi asume drepturile şi obligaţiile pe care această participare le presupune. Ca orice patrimoniu, şi patrimoniul societăţii comerciale se compune din elemente de activ şi elemente de pasiv:

• activul – cuprinde totalitatea drepturilor patrimoniale (reale şi de creanţă);

• pasivul – este compus din totalitatea obligaţiilor patrimoniale. În conţinutul patrimoniului sunt cuprinse mai multe categorii de bunuri, fiecare cu un regim juridic bine determinat. Cele mai importante sunt: capitalul social şi fondul de comerţ (patrimoniul comercial). Capitalul social – reprezintă acea parte din patrimoniul societăţii comerciale care cuprinde totalitatea aporturilor în natură şi numerar, aduse de asociaţi cu prilejul constituirii societăţii, exprimat în bani. Aporturile în natură sunt supuse unei proceduri de evaluare. Ulterior constituirii, capitalul social se întregeşte cu rezerve rezultate din beneficiile acumulate care, prin actul de voinţă al asociaţilor capătă destinaţia încorporării în capitalul social. Funcţia cea mai importantă a capitalului social este aceea că el reprezintă gajul general al creditorilor societăţii. Capitalul social este totodată şi măsura drepturilor asociaţilor, întrucât beneficiile cuvenite acestora sunt stabilite proporţional cu aportul adus în societate. Volumul capitalului social serveşte şi la calcularea rezervelor pe care societatea le constituie. În cadrul patrimoniului societăţii comerciale, fondul de comerţ, denumit şi patrimoniu comercial, reuneşte bunuri cum ar fi: clientela, vadul comercial, brevetele de invenţie, mărcile, desenele şi modelele, etc., indispensabile exercitării comerţului. Fondul de comerţ îndeplineşte următoarele funcţii:

• reprezintă elementul juridic de apărare împotriva concurenţei neloiale;

• valorifică unele elemente patrimoniale; • acordă comerciantului un drept de preferinţă asupra

imobilului în care îşi exercită comerţul. Asupra patrimoniului social creditorii societăţii au drept de gaj exclusiv. De aceea, ei vor fi onoraţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai asociaţilor. Creditorii particulari nu pot urmări patrimoniul social, indiferent dacă data titlului de creanţă este anterioară sau posterioară constituirii societăţii. Ei pot să-şi exercite drepturile numai asupra părţii din beneficiile care se cuvin asociatului, iar în caz de lichidare a societăţii, asupra părţii din patrimoniu cuvenit debitorului lor. Nu este admisă compensaţia între creanţele societăţii şi datoriile unui asociat, întrucât datoriile nu sunt între aceleaşi persoane.

4.4.Elemente de identificare a societăţilor comerciale

4.4.1.Denumirea

Denumirea – reprezintă cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se individualizează o societate comercială de alta. În conformitate cu art.38 din Decretul nr.31/1954, “persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se trece în registru şi denumirea ei”. Cu privire la societăţile comerciale, se prevede că denumirea se trece în actul constitutiv şi are formă de firmă sau emblemă. Firma – este denumirea sub care o societate comercială îşi exercită comerţul, este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul (art.27 din Legea nr.26/1990 – privind Registrul comerţului). Acelaşi act normativ stabileşte, în art.29-40, reguli privind cuprinsul firmei şi al emblemei, precum şi obligaţiile ce revin societăţilor comerciale referitor la acestea.

4.4.2.Sediul

Sediul societăţii comerciale – este pentru persoana juridică, ceea ce reprezintă domiciliul pentru persoana fizică, adică locul de identificare în spaţiu a acesteia. Legea prevede că sediul societăţii comerciale trebuie înscris în actul constitutiv. Stabilirea sediului este extrem de importantă, mai ales în cazul în care societatea are mai multe filiale sau sucursale (unele putând fi înfiinţate în străinătate). Sediul prezintă interes practic deoarece:

• determină naţionalitatea societăţii comerciale; • în lipsă de stipulaţie contrară, este locul unde se execută un

contract, în care societatea comercială este cel care s-a obligat (art.59 din Codul comercial);

• determină legea aplicabilă, potrivit normei conflictuale “lex lociactus”, atunci când cel care s-a obligat este societatea;

• din punct de vedere procedural, sediul este locul unde societatea este citată în judecată şi unde i se comunică actele de procedură (citaţii, somaţii, notificări, etc.);

• determină tribunalul competent să judece litigiile în care societatea este parte (art.897 din Codul comercial).

4.4.3.Naţionalitatea

Societatea comercială are o naţionalitate proprie, care poate fi diferită de cetăţenia sau naţionalitatea membrilor care o compun. Noţiunea de naţionalitate exprimă apartenenţa societăţii la un anumit stat şi sistem de drept (art.237 din Codul comercial). Legea statului căreia îi aparţine ca naţionalitate societatea comercială, va fi cea care va reglementa constituirea, organizarea, funcţionarea ţi încetarea acesteia. Potrivit art.1, alin.2 din Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, “societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. Prin urmare şi atunci când societatea este constituită cu aport de capital integral străin, ea va avea naţionalitatea română şi se va supune legislaţiei româneşti (art.216 din Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale) Întrebări de control 1) Enumeraţi tipurile de societăţi care funcţionau în epoca romană. 2) Care sunt formele de societăţi comerciale instituite de Codul

comercial român din 1887? 3) Explicaţi noţiunea de “natură instituţională în cazul unei societăţi

comerciale. 4) Precizaţi care sunt diferenţele principale între o societate de persoane

şi o societate de capitaluri. 5) La ce se limitează răspunderea în cazul societăţilor pe acţiuni şi

societăţilor cu răspundere limitată? 6) Definiţi capitalul social al unei societăţi comerciale. 7) Enumeraţi elementele de identificare ale unei societăţi comerciale. 8) Enumeraţi principalele criterii care trebuie avute în vedere la alegerea

formei viitoarei societăţi comerciale şi comentaţi-le pe scurt.

II.CONCEPTUL DE ÎNTREPRINDERE

1.Întreprinderea – unitate de producţie

Să ne punem în situaţia de vizitatori ai unei întreprinderi: ce observăm? - la exterior – terenuri şi construcţii; - în interior - echipamente şi personal; - maşini care pentru a funcţiona consumă energie; - materii prime, semifabricate, care după prelucrare sunt încorporate în produse finite. O întreprindere reprezintă deci, într-o accepţiune generală, un ansamblu de “mijloace” coordonate cu scopul de a realiza produsul dorit. Putem defini întreprinderea ca fiind o unitate de producţie care îşi propune să reunească şi să organizeze factorii de producţie în vederea realizării de bunuri şi servicii. Noţiunea de factori de producţie desemnează reuniunea elementelor care servesc pentru funcţionarea întreprinderii:

• forţa de muncă; • capitalul; • energia;

Factori de producţie Bunuri şi servicii

• materialele; • informaţiile.

a)Forţa de muncă – această energie furnizată de muncitori, funcţionari, cadre de conducere, este utilizată pentru realizarea produselor, prelucrarea informaţiilor, controlul activităţii; b)Capitalul – este reprezentat prin echipamente de producţie şi resursele financiare; c)Energia – este reprezentată sub forma unui flux de combustibili fosili, electricitate, abur tehnologic şi pune în mişcare utilajele şi echipamentele de producţie; d)Materialele (materii prime, semifabricate, etc.) – servesc la continuarea procesului de producţie şi realizarea prin asamblare a produselor finite; e)Informaţiile – reprezentate prin brevete, licenţe, know-how – sunt bunuri imateriale, rezultat al experienţei şi cunoştinţelor acumulate în perioadele anterioare de colectivul întreprinderii. Bunurile realizate în întreprinderi sunt foarte diverse. Dacă avem în vedere destinaţia acestor bunuri, le putem clasifica în două mari categorii: a)bunuri destinate consumului uzuale (gospodăresc):

• bunuri perisabile (produse alimentare); • bunuri de folosinţă îndelungată (mobilier, autoturisme,

aparate electrocasnice, etc.). b)bunuri destinate altor întreprinderi (de obicei bunuri care vor fi supuse în continuare unor transformări în cadrul procesului de producţie). Dacă avem în vedere scopul principal pentru care se înfiinţează o întreprindere, vom constata unicitatea acestuia: obţinerea de profit (sporirea valorii), căci bunurile care părăsesc întreprinderea au o valoarea superioară celei cu care au intrat. De exemplu, presupunând că o întreprindere cumpără şi utilizează materii prime, materiale, energie, furnituri şi servicii în valoare de 5 miliarde lei şi vinde producţia pe care o realizează cu 8 miliarde lei, valoarea adăugată va fi în această situaţie de 3 miliarde lei. Din cele prezentate putem trage concluzia că întreprinderea va căuta să optimizeze procesul de combinare a factorilor de producţie pentru a obţine cea mai mare valoare adăugată posibil de realizat. Comensurarea exactă a valorii produsului finit se face prin confruntarea pe piaţă a cererii cu oferta, astfel că întreprinderea devine o unitate economică care oferă pieţei producţia pe care a realizat-o.

2.Întreprinderea – unitate de repartiţie

Întreprinderea creează prin activitatea sa “bogăţie”, cu alte cuvinte ea zămisleşte prin propria dezvoltare un profir care va fi reintrodus (parţial) în circuitul economic. Aceasta contribuie la ridicarea nivelului de trai al populaţiei unei ţări. Rolul întreprinderii în circuitul economic va fi dublu:

• realizarea de profit; • distribuţia venitului.

Factori de producţie Produs finit Piaţa

Întreprinderea este creatoare de profit. Profitul reprezintă diferenţa dintre valoarea producţiei vândute pe piaţă şi suma cheltuielilor ocazionate de realizarea acestora. Întreprinderea distribuitor al veniturilor. Veniturile realizate de către întreprindere vor primi diferite destinaţii:

a) remunerarea forţei de muncă prin salarii, prime şi alte destinaţii sociale;

b) participanţii la constituirea capitalului social (asociaţii, acţionarii) vor primi la încheierea fiecărui exerciţiu financiar dividende a căror valoare va fi proporţională cu aportul fiecăruia la constituirea capitalului social;

c) pentru mijloacele financiare atrase temporar, întreprinderea va trebui să garanteze prin ipotecare (gajare) a unora dintre activele de care dispune;

d) terenurile ocupate sunt fie cumpărate, fie închiriate, situaţie în care întreprinderii ăi revine obligaţia de a plăti o chirie;

e) o parte din venituri vor fi destinate achitării impozitelor şi taxelor faţă de stat;

f) pentru evitarea unor situaţii neplăcute, întreprinderea îşi va constitui rezerve şi provizioane.

3.Întreprinderea – produs şi agent al mediului social-economic

3.1.Noţiuni generale

Într-o abordare sistemică, întreprinderea apare ca reprezentând o interacţiune permanentă, continuă, între resursele materiale, financiare şi umane care constituie structura sa endogenă şi o serie de elemente de natură exogenă care se constituie în mediul extern al acesteia. Astfel abordată, întreprinderea ne apare în postura de componentă a mediului social-economic. Conţinutul acestuia vizează un ansamblu de elemente de natură politică, economică, socială, tehnico-ştiinţifică, juridică, manifestate în plan naţional şi internaţional, care acţionează asupra întreprinderii în strânsă interdependenţă. Aceste componente, se găsesc la un moment dat, în anumite raporturi care asigură echilibrul mediului.

Fig.II.1 – Schema legăturilor întreprinderii cu mediul

În concepţia macroeconomică, întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, o componentă economică a acestuia. Din punct de vedere dinamic, raporturile dintre componente se schimbă de la o perioadă la alta, contribuind astfel la evoluţia sistemului economic.

ÎNTREPRINDEREMediul ambiant

Informaţii

Decizii

În condiţiile actuale, mediul organizaţiilor de orice natură se caracterizează printr-un dinamism accentuat, printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor. Aceste schimbări se realizează sub acţiunea continuă, permanentă a unor factori, care în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice, generează nevoi noi, a căror satisfacere determină apariţia unor noi agenţi de mediu. Putem admite deci, că întreprinderea este un produs, un rezultat al mediului social-economic, care nu poate exista în afara mediului. Analizând diferitele circumstanţe existente şi efectele pe care acestea le au asupra economiei întreprinderii vom distinge trei tipuri de mediu:

• stabil – unde schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor previzibile;

• schimbător – unde schimbările sunt frecvente, de o amploare variată şi, în general, previzibile;

• turbulent – unde schimbările sunt foarte frecvente, de amploare variată, cu incidenţe profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat.

Pentru satisfacerea nevoilor, fiecare întreprindere va intra în relaţii cu alţi agenţi, iar absenţa acestora va determina apariţia unor noi agenţi de mediu. Această dublă postură în care apare întreprinderea în cadrul mediului, de beneficiar al unor bunuri şi servicii realizate de alţi agenţi de mediu sau de prestatoare de servicii pentru alţi agenţi, plasează întreprinderea în cadrul agenţilor de mediu. În măsura în care întreprinderea apare în relaţii de vânzare-cumpărare sau generate de acestea în raport cu alte componente ale mediului, ea acţionează în calitate de agent economic şi de piaţă. Satisfacerea nevoii sociale, în ansamblu, se realizează de regulă, prin mai multe modalităţi, şi anume:

• prin autoconsum; • prin prestarea unor servicii de către persoane specializate sau

de către întreprinderi. Analizând modul în care diferiţi autori definesc noţiunea de întreprindere vom distinge opinii extrem de variate. Astfel. P.F. Drucker, în lucrarea “Le managemnt a question” defineşte întreprinderea ca reprezentând “o maşină de maximizat forţele umane”. Alţi autori consideră întreprinderea “un ansamblu de factori reuniţi sub autoritatea unui individ (antreprenor) sau a unui grup, cu scopul obţinerii unui venit bănesc ca urmare a producerii de bunuri sau servicii”. Întreprinderea este definită şi ca “un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă folosind cel mai adesea şi anumite mijloace de muncă, concretizate în produse şi servicii, în vederea obţinerii unui venit net sau profit, de regulă, cât mai mare”. Putem reţine şi varianta apropiată potrivit căreia întreprinderea reprezintă o unitate economică pe deplin organizată, în care factorii de producţie sunt combinaţi în scopul producerii de bunuri sau de a pune la dispoziţie servicii. Rezumând opiniile prezentate putem aprecia că întreprinderea – reprezintă unitatea organizatorică care reuneşte resurse materiale,

financiare şi umane în scopul realizării unor produse sau prestării unor servicii destinate satisfacerii nevoilor sociale, în condiţiile obţinerii unui profit. Analizând această definiţie, putem afirma că pentru apariţia unei întreprinderi este necesar să fie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii:

• să existe o nevoie nesatisfăcută, cu posibilitatea de a se transforma în cerere potenţială;

• să poată fi organizată unitatea celor trei categorii de resurse: materiale, financiare şi umane;

• calculele de eficienţă prin care sunt luate în considerare condiţiile de desfăşurare a activităţii, să indice posibilitatea obţinerii unui profit acceptabil pe o perioadă îndelungată de timp.

3.2.Componentele mediului ambiant al întreprinderii

Pentru a analiza componentele mediului ambiant al întreprinderii va trebui să le încadrăm în micromediul şi respectiv, macromediul acesteia. A)Micromediul întreprinderii include totalitatea componentelor cu care întreprinderea intră în relaţii directe. Vom distinge astfel:

• Furnizorii de mărfuri – sunt reprezentaţi de diverşi agenţi economici, care în baza unor contracte de vânzare-cumpărare asigură întreprinderii resursele materiale necesare desfăşurării activităţii. Pentru a putea intra în relaţii cu furnizorii, întreprinderea va trebui să dispună în prealabil de informaţii privind dimensiunile şi calitatea ofertei, preţurile practicate pe piaţă, politicile comerciale pe care aceştia le utilizează, unele aspecte privind climatul intern în care întreprinderea furnizoare îşi desfăşoară activitatea (stabilitate economică, disciplina tehnologică, etc.), precum şi alte informaţii care au în vedere o serie de factori care pot perturba aprovizionarea corespunzătoare.

• Prestatorii de servicii – sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă servicii necesare realizării obiectului de activitate al întreprinderii. În această categorie putem include: firmele de comerţ, de transport, agenţiile de publicitate, prestatorii de servicii bancare, etc.

• Furnizorii de forţă de muncă – sunt reprezentaţi de unităţile de învăţământ, oficiile de forţă de muncă, persoanele care doresc să se angajeze, etc.

• Clienţii – reprezentaţi de firmele, instituţiile şi persoanele fizice cărora întreprinderea li se adresează prin oferta sa (utilizatorii industriali, întreprinderile comerciale, agenţii guvernamentale, etc.).

• Concurenţii – reprezentaţi de firmele sau persoanele individuale care oferă aceleaşi categorii de mărfuri sau prestează aceleaşi servicii, iar în cazul activităţii de aprovizionare apelează la aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii.

• Organismele publice – sunt reprezentate de asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor, mediile de informare

în masă, consumatorii şi organismele de stat (financiare, vamale, de justiţie, etc.) faţă de care întreprinderea are obligaţii legale.

B)Macromediul – vizează ansamblul factorilor de ordin general, cu acţiune indirectă şi pe termen lung asupra activităţii întreprinderii. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt:

• Mediul demografic – evidenţiat cu ajutorul unor indicatori specifici cum ar fi: numărul populaţiei, structura acesteia pe categorii de vârstă şi sexe, dimensiunea medie a unei familii, repartizarea teritorială şi pe medii (urban sau rural), etc. Aceşti indicatori ne permit să evaluăm corect cererea potenţială care se manifestă pe piaţa întreprinderii.

• Mediul economic – evidenţiază elementele care compun spaţiul economic în care acţionează întreprinderea şi are în vedere: structura pe ramuri a economiei, nivelul de dezvoltare al economiei (pe ansamblu şi pe ramuri de activitate), gradul de ocupare al forţei de muncă, situaţia financiar-valutară, etc.

• Mediul tehnologic – în cadrul căruia, întreprinderea apare atât în calitate de beneficiar cât şi de furnizor, în principal prin intermediul pieţei. În mod concret el se manifestă sub forma unor elemente specifice cum sunt: invenţiile şi novaţiile, mărimea şi orientarea fondurilor destinate activităţii de cercetare-dezvoltare, asimilarea de produse noi şi modernizarea produselor existente, reglementări care vizează eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale unor tehnologii, etc.

• Mediul cultural – este alcătuit din elemente care au în vedere sistemul de valori, obiceiurile, tradiţiile, normele de convieţuire în societate, etc. şi în anumite situaţii influenţează asupra comportamentului consumatorilor, segmentării pieţei şi comunicării întreprinderii cu piaţa.

• Mediul politic – este specific fiecărei ţări şi influenţează activitate întreprinderii printr-o serie de componente printre care putem menţiona: structura societăţii, forţele politice şi raporturile dintre ele, gradul de implicare al statului în economie, gradul de stabilitate al climatului politic intern, zonal sau internaţional, etc. Mediul politic poate stimula sau restrânge anumite activităţi de piaţă.

• Mediul juridic – este format din ansamblul reglementărilor de natură juridică prin care este vizată – direct sau indirect – activitatea întreprinderii.

• Mediul natural – influenţează proiectarea, organizarea şi conducerea activităţilor economice.

Printre efectele pe care mediul extern le determină asupra întreprinderii putem menţiona:

• adoptarea de structuri organizatorice suple, adecvate frecvenţei, complexităţii şi amplitudinilor schimbărilor;

• multiplicarea “punctelor de contact” între întreprindere şi mediul exterior, pentru sesizarea operativă şi corectă schimbărilor;

• diferenţierea modului de definire a atribuţiilor în cadrul activităţilor, în funcţie de gradul de afectare a acestora la schimbările mediului;

• sporirea importanţei activităţilor de prognoză (de anticipare) a schimbărilor.

În cadrul pieţei forţei de muncă, întreprinderea apare în dublă ipostază: de ofertant de locuri de muncă şi de purtător al cererii de muncă a cărei satisfacere este dependentă de disponibilul de muncă existent în societate la un moment dat. Pe de altă parte, specificul coordonatelor pieţei forţei de muncă rezidă în neomogenitatea acestora, cererea şi oferta de forţă de muncă având drept componente grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, ce permit substituiri reciproce parţiale sau, frecvent, imposibilitatea înlocuirii. Relaţiile întreprinderii cu statul. Mecanismul de funcţionare a întreprinderii este supus atât reglementărilor interne, cât şi măsurilor legislative stabilite de către stat. Intervenţia statului în cadrul sistemului economic se manifestă în principal prin intermediul următoarelor pârghii:

• sistemul fiscal (impozite şi taxe); • politica de preţuri (stabilirea unor plafoane maxime de

preţuri); • măsuri în domeniul salarial (stabilirea salariului minim, a

duratei zilei de muncă, etc.); • politica de credite; • acordarea subvenţiilor; • măsuri împotriva concurenţei neloiale.

Intervenţia statului în reglementările contractuale stabilite între agenţii economici este minimă, statul neputând să se substituie voinţei părţilor semnatare ale contractului. În acelaşi timp, impactul statului asupra pieţei mărfurilor şi serviciilor se limitează la acţiunile de control, protecţie a consumatorilor şi impunerea restricţiilor de producere şi comercializare a unor mărfuri cu regim special datorită naturii lor (produse toxice, echipament militar, etc.). Raporturile întreprinderii cu mediul social-economic includ în strânsă corelaţie cu relaţiile stabilite cu componentele fundamentale ale pieţei (piaţa mărfurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi piaţa forţei de muncă), relaţiile cu publicul. Crearea unei imagini favorabile despre întreprindere în rândul furnizorilor, clienţilor şi celorlalţi agenţi economici cu care firma intră în contact, constituie o premisă esenţială a promovării vânzărilor şi, în consecinţă, a creşterii profitabilităţii sale. La baza relaţiilor publice se situează instituirea unui climat adecvat de comunicare cu principalele categorii de public cu care întreprinderea întreţine relaţii:

• publicul intern firmei; • liderii de opinie; • sindicatele; • asociaţiile profesionale;

• agenţii care activează pe piaţă; • mass-media; • consumatorii.

Practica relaţiilor cu publicul utilizează drept instrumentar al promovării acestora o multitudine de tehnici: congrese, conferinţe, seminarii, manifestări care au loc cu ocazia unor evenimente speciale, etc. Indiferent însă de mijloacele şi tehnicile utilizate, o condiţie indispensabilă a eficienţei acţiunilor de relaţii publice o reprezintă existenţa unor produse competitive, care răspund cererii şi permit detaşarea de oferta firmelor concurente.

4.Întreprinderea ca sistem

4.1.Aspecte generale

Asigurarea succesului întreprinderii pe piaţă necesită depăşirea viziunii simpliste asupra acesteia, care de obicei ignoră mecanismele intime de existenţă şi funcţionare, angrenajul în care ea există în cadrul mecanismului economico-social. O viziune modernă, cu deosebite implicaţii practice, aduce în discuţie abordarea întreprinderii ca sistem. Într-o astfel de accepţiune, întreprinderea trebuie înţeleasă ca fiind formată dintr-un ansamblu de elemente aflate în interacţiune permanentă. Aceste elemente pot fi asimilate unor forţe care se compun, descompun şi recompun sub acţiunea unor factori exteriori (mediul extern), rezultanta lor exprimând tocmai potenţialul firmei respective. Mediul extern îînt

Fig.II.3 – Acţiunea mediului extern asupra întreprinderii

Acest potenţial diferă în funcţie de volumul şi calitatea forţelor care interacţionează. În teoria economică pentru acest potenţial se utilizează noţiune de sinergie, definită ca rezultantă a forţelor motrice ireductibile ale întreprinderii. O astfel de abordare a întreprinderii prezintă o importanţă deosebită pentru activitatea de management. Ea atrage atenţia asupra faptului că în activitatea de conducere trebuie luate în considerare următoarele aspecte:

• cunoaşterea în detaliu a forţelor interne, a modului în care se manifestă şi a efectelor acţiunii sau interacţiunii lor;

F1 F5 F5 F4 F2 F6 F7 F3 F3 F3 Întreprindere

• studierea interacţiunii dintre forţele interne, unele în raport cu altele, şi faţă de mediul extern.

În acelaşi timp, tratarea întreprinderii ca sistem evidenţiază faptul că prin organizare şi conducere se poate asigura asamblarea optimă a componentelor, exprimate prin intermediul forţelor menţionate.

Abordată ca sistem, întreprinderea (firma) prezintă mai multe dimensiuni sau trăsături definitorii:

a) Firma este un sistem complex, caracteristică asigurată de varietatea resurselor pe care le reuneşte şi mai ales de multitudinea de combinaţii în care se pot afla acestea în diferite întreprinderi.

b) Firma este un sistem socio-economic, întreaga activitate desfăşurată de aceasta având un pronunţat caracter economic şi social exprimat în obiectivele urmărite (obţinerea unui profit, satisfacerea nevoilor sociale) şi mijloacele utilizate (resursele folosite).

c) Firma este un sistem deschis , trăsătură exprimată prin legăturile pe care le întreţine cu alte sisteme, legături dictate de necesitatea realizării obiectului său de activitate.

d) Firma este un sistem adaptiv, caracteristică exprimată de evoluţia pe care o realizează, sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni, conectându-se permanent la dinamica mediului în cadrul căruia acţionează.

e) Firma este un sistem tehnico-material, caracteristică manifestată prin legăturile de dependenţă tehnologică care apar între componentele sale.

f) Firma este un sistem operaţional, cea mai mare parte a proceselor de muncă având un caracter efectoriu.

Abordarea sistemică a întreprinderii impune deci, asigurarea corelaţiilor optime dintre elementele de structură constituite în urma utilizării a diferite criterii de clasificare. Reţinem necesitatea asigurării unei corespondenţe stricte între resursele sale (materiale, financiare şi umane), pe de o parte, şi mediul extern, pe de altă parte. Într-o manieră similară se pune problema asigurării unei corelaţii optime între activităţile proprii funcţiilor întreprinderii şi nevoile impuse de activitatea desfăşurată. În sfârşit, abordarea sistemică implică pe de o parte, asigurarea optimului la nivelul întreprinderii, între grupele de elemente constituite pe baza unor criterii de clasificare, iar pe de altă parte, în cadrul fiecărei grupe, între elementele constitutive.

5.Întreprinderea ca organizaţie

După cum am precizat anterior, existenţa unei nevoi nesatisfăcute constituie premisa apariţiei întreprinderii care urmăreşte în principal satisfacerea acesteia. Consumul unor bunuri sau servicii realizate de către anumite întreprinderi nu este însă singura posibilitate de satisfacere a nevoii. Acest lucru mai poate fi obţinut, prin “autoconsum” sau prin realizarea lor de către persoane sau grupuri de persoane reunite în mici ateliere sau alte forme de asociere. Desfăşurarea activităţii în cadrul acestor forme de organizare, deşi importantă, se dovedeşte, în principiu, lipsită de succes în cadrul economiei de piaţă. Forma cea mai adecvată o reprezintă întreprinderea care spre deosebire de celelalte modalităţi menţionate, este o organizaţie. În acest caz, noţiunea de “organizaţie” indică faptul că întreprinderea este o formă superioară de organizare a activităţii. Precizarea se impune mai ales pentru perioada actuală, când încă se mai pune problema încurajării iniţiativei particulare. Întreprinzătorul trebuie să ştie că realizarea unor produse sau prestarea unor servicii la nivel “meşteşugăresc”, erau specifice începutului acestui secol, iar în prezent nu poate constitui decât o etapă tranzitorie în direcţia constituirii unor întreprinderi moderne, viabile, capabile să se adapteze într-un mediu deosebit de dinamic. Într-o afacere, din punctul de vedere al semnificaţiei, firma este sinonimă întreprinderii. Aceste denumiri, semnifică o organizaţie, un sistem, un agent economic, care pentru a-şi putea desfăşura activitatea va trebui să intre în relaţii cu alţi agenţi economici, în limitele unui cadru legal bine definit. Deoarece firma este expresia juridică a afacerii sau altfel spus, întruchiparea persoanei juridice, echilibrul macroeconomic se va fundamenta pe echilibrul fiecărei firme, iar buna funcţionare a acesteia va asigura, la nivel global, condiţia stabilităţii economice. Fiind asemuită cu un organism complex, un tip de organizaţie umană, în care are loc combinarea factorilor de producţie după anumite reguli, obţinându-se astfel bunurile şi serviciile necesare existenţei societăţii umane, întreprinderea este strâns legată, în ceea ce priveşte existenţa şi funcţionarea sa, de modul de manifestare a economiei naţionale. Desigur, aceasta are o sferă de cuprindere mai largă, cuprinzând elemente de natură economică, tehnică, politică, demografică, culturală, ştiinţifică, organizatorică, juridică, psihosocială, educaţională şi ecologică. Toate aceste componente ale mediului ambiant marchează profund stabilirea obiectivelor (strategiei) întreprinderii, obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor, relaţiile cu consumatorii, cu piaţa, cu instituţiile financiar-bancare, etc. Întrebări de control 1. Comentaţi sintagmele: “întreprinderea componentă a mediului

social-economic”, “întreprinderea ca sistem” şi “întreprinderea ca organizaţie”.

2. Enumeraţi condiţiile necesare apariţiei unei întreprinderi. 3. Care sunt principalele modalităţi de satisfacere a nevoii sociale? 4. Enumeraţi principalele componente ale micro şi macro mediului

întreprinderii.

5. Definiţi sistemul relaţiilor de concurenţă. 6. Enumeraţi particularităţile sistemului economic. 7. Care sunt principalele subsisteme care alcătuiesc sistemul condus? 8. Prezentaţi dimensiunile (trăsăturile) întreprinderii abordată ca

sistem.

III.ÎNFIINŢAREA UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE

1.Cadrul legislativ care reglementează înfiinţarea societăţilor comerciale

Principalele acte normative (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, etc.) care intervin în procesul înfiinţării unei societăţi comerciale sunt:

• Legea nr.26/1990 – privind Registrul comerţului – reglementează înmatricularea obligatorie a comercianţilor, precum şi regimul denumirilor, firmelor şi emblemelor. Registrul comerţului asigură caracterul public, nesecret al actelor (faptelor) de comerţ.

• Legea nr.35/1991 – privind investiţiile străine în România – asigură cadrul nediscriminatoriu, chiar favorizant pentru realizarea unor activităţi comerciale cu participare străină. În anul 1993 au fost aduse o serie de completări şi modificări acestei legi.

• Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale – defineşte şi reglementează cinci forme de societăţi comerciale, adică de persoane juridice, care desfăşoară acte (fapte) de comerţ, adică activităţi care implică vânzări-cumpărări:

• Societatea în nume colectiv (SNC) – ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu întreg patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;

• Societatea în comandită simplă (SCdS) – asociere între investitori / comanditari (a căror răspundere este limitată la aportul de capital) şi comanditaţi (care răspund împreună, nelimitat, cu întreaga lor avere);

• Societatea în comandită pe acţiuni (SCdA) – asociere între investitori / comanditari (a căror răspundere se limitează la plata acţiunilor) şi comanditaţi (care răspund solidar şi nelimitat, cu averea lor);

• Societatea pe acţiuni (SA) – ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor;

• Societatea cu răspundere limitată (SRL) – peste 90% din societăţile comerciale înmatriculate în România sunt societăţi cu răspundere limitată; răspunderea se limitează la aportul social.

2.Etapele care trebuie parcurse pentru înfiinţarea unei societăţi

comerciale

2.1.Etapa pregătitoare Pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale, viitorii asociaţi trebuie să-şi exprime în mod formal privind înfiinţarea societăţii comerciale. O opţiune foarte importantă este apoi, cea legată de alegerea celei mai potrivite forme juridice pentru viitoarea societate comercială. În România, aşa cum am văzut, potrivit legislaţiei în vigoare, pot fi adoptate diferite forme pentru o viitoare firmă, fiecare având însă caracteristici proprii, anumite avantaje şi limite. Forma cea mai simplă, constă în crearea unei firme cu activităţi individuale sau a unei asociaţii familiale. Reglementată prin Decretul-lege nr.54/1990, această formă nu cere un capital iniţial, necesită formalităţi simple de autorizare şi prezintă o serie de avantaje fiscale. În cazul în care se doreşte înfiinţarea unei societăţi comerciale cu forme juridice mai evoluate, se poate opta pentru una din cele cinci forme de societate comercială reglementate de Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale. Alegerea formei juridice depinde şi de modul în care este concepută noua întreprindere. Dacă se doreşte crearea unei întreprinderi care să dispună de mijloace materiale şi financiare mari, se recomandă crearea unei societăţi pe acţiuni (SA), iar în cazul înfiinţării unor întreprinderi mici şi mijlocii se poate utiliza, în mod diferenţiat, în raport cu mijloacele disponibile, una din celelalte forme. Viitorii asociaţi sunt liberi deci, să adopte şi să constituie orice formă de societate comercială din rândul celor reglementate de lege şi prezentate anterior, cu consecinţa că normele privitoare la răspundere, caracteristice fiecăreia, nu pot fi modificate prin actul constitutiv al societăţii comerciale. Regula libertăţii poate suferi unele derogări atunci când legea, pentru anumite acte de comerţ, ar prevedea un anume tip de societate comercială. De exemplu, potrivit art. 16 din Legea nr.15/1990, unităţile economice de stat, cu excepţia celor care s-au constituit în regii autonome, au fost structurate obligatoriu sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, excluzându-se alte forme de organizare. La fel, potrivit art. 3 din Legea nr.47/1991, societăţile comerciale din domeniul asigurărilor, pot îmbrăca doar aceleaşi forme. Fondatorii se vor orienta în funcţie de avantajele pe care le prezintă fiecare tip de societate, precum şi corespunzător naturii şi volumului activităţii avute în vedere. Ei vor ţine seama de următoarele aspecte:

a)Numărul de asociaţi. Unele societăţi comerciale implică un anumit număr minim de membrii. Este cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, unde numărul minim de asociaţi, stabilit prin Legea nr. 31/1990 – privind societăţile comerciale este de 5 (cinci). Societăţile cu răspundere limitată sunt singurele care pot să funcţioneze cu asociat unic, dar la această formă de societate comercială, numărul maxim de asociaţi este de 50 (cincizeci). Pentru societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă (societăţile de persoane), legea nu prevede în mod expres numărul minim de asociaţi, dar ţinând cont de faptul că ele au la baza constituirii un contract de societate (de asociere), putem deduce că numărul minim de asociaţi este 2 (doi). b)Capitalul social minim. Pentru unele tipuri de societăţi comerciale, legea nu prevede un minim de capital (societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă), în timp ce pentru altele stabileşte un minim de capital social (2.000.000 lei – pentru societăţile cu răspundere limitată, respectiv, 25.000.000 lei – pentru societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni). c)Alt considerent va decurge din gradul de răspundere, mai întinsă sau mai restrânsă, pe care şi-o asumă asociaţii. Astfel vom distinge:

• societăţi comerciale cu răspundere nelimitată (societăţile în nume colectiv);

• societăţi cu răspundere limitată (societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni);

• societăţi cu răspundere mixtă (societăţile în comandită simplă şi comandită pe acţiuni); comanditarii răspund în limita aportului lor, iar comanditaţii răspund nelimitat, cu întreaga avere.

d)Vom avea în vedere şi mobilitatea capitalului social, susceptibil de transmitere în condiţii lesnicioase sau, dimpotrivă, limitative. Am prezentat mai sus, câteva din criteriile pe care viitorii asociaţi trebuie să le aibă în vedere în momentul când decid asupra formei juridice a viitoarei societăţi comerciale. Opţiunea viitorilor asociaţi trebuie manifestată în mod expres în actul constitutiv, forma societăţii comerciale fiind, potrivit legii, un element esenţial al acestuia. După ce s-au decis asupra formei societăţii comerciale, precum şi asupra aportului (în numerar sau în numerar şi în natură) cu care va contribui fiecare dintre asociaţi, aceştia vor trebui să se decidă asupra denumirii viitoarei societăţi comerciale. Denumirea – reprezintă cuvântul sau grupul de cuvinte, prin care se individualizează o societate comercială de alta. În conformitate cu art. 38 din Decretul nr. 31/1954, “persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se trece în registru şi denumirea ei”. Cu privire la societăţile comerciale, se prevede, într-adevăr, că denumirea se trece în actul constitutiv şi are formă de firmă sau emblemă.

Firma – este denumirea sub care o societate comercială îşi exercită comerţul, este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul (art.27 din Legea nr.26/1990 – privind Registrul comerţului). Acelaşi act normativ stabileşte, în art. 29-40, reguli privind cuprinsul firmei şi al emblemei, precum şi obligaţiile ce revin societăţilor comerciale referitor la acestea. Denumirea unei societăţi comerciale poate fi: un nume propriu, prenume, pseudonim, numele unui terţ sau o denumire legată de obiectul societăţii comerciale sau de fantezie. Emblema poate reprezenta un nume de persoană, o denumire în legătură cu obiectul comerţului sau orice altă denumire. Emblema poate conţine şi diferite simboluri grafice. Ca semn distinctiv, emblema trebuie să fie sugestivă, spre a fi aptă să atragă clientela. Deoarece legea prevede că într-un judeţ nu pot funcţiona două societăţi comerciale cu aceeaşi denumire, după alegerea denumirii societăţii comerciale se impune verificarea, contra unei taxe la Oficiul registrului comerţului din judeţul în care societatea comercială îşi are sediul, a acceptabilităţii denumirii alese pentru societatea comercială. Dacă această condiţie este îndeplinită, registrul comerţului va emite un aviz privind unicitatea numelui. Acest aviz este valabil pentru o perioadă de 30 de zile. În cazul în care, din diverse motive, asociaţii consideră că în următoarele 30 de zile nu vor reuşi să finalizeze întregul parcurs necesar înfiinţării societăţii comerciale, vor putea, contra unei taxe suplimentare, să obţină reţinerea denumirii societăţii comercială, pentru o anumită perioadă de timp. Valoarea acestei taxe este proporţională cu durata de timp pentru care se solicită reţinerea denumirii societăţii comerciale. Urmează ca în continuare, asociaţii să întocmească actul constitutiv al societăţii comerciale. Pentru a evita eventualele probleme care s-ar putea ivi datorită modului incorect sau incomplet în care a fost întocmit acest document, se recomandă apelarea la persoane sau firme specializate (care pot, bineînţeles, contra cost, să presteze şi alte servicii, pe parcursul înfiinţării societăţii comerciale). Costul serviciului va fi recuperat prin:

• adăugarea la celelalte costuri (este o cheltuială neimpozabilă şi de aceea, chitanţe primite trebuie păstrate pentru decontare);

• evitarea unor posibile capcane sau incidente în funcţionarea societăţii comerciale.

2.2.Autentificarea actului constitutiv

Legiuitorul nostru cere pentru constituirea societăţilor comerciale, îndepărtându-se de la principiul general al libertăţii probelor, întocmirea actului constitutiv (sau a contractului de societate şi statutului) în formă scrisă şi autentică. Aceste documente trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, menţiunile prevăzute de lege. Potrivit Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, autentificarea actului constitutiv (sau a contractului de societate şi a statutului) este de competenţa notarului public, contra unei taxe, indiferent de mărimea capitalului social.

Existenţa înscrisului autentic se impune având în vedere raporturile pe care le creează societatea cu privire la aportul asociaţilor, administrarea ei, modalităţile de împărţire a beneficiilor, etc. În plus, forma autentică facilitează operaţiunile de înregistrare şi autorizare, precum şi cele de înmatriculare în Registrul comerţului. Se procedează în felul următor:

• la notarul public se prezintă în mod obligatoriu toţi asociaţii; • se depun un număr de exemplare egal cu numărul asociaţilor

+ circa încă 5 exemplare necesare a fi predate diferitelor instituţii, cu ocazia etapelor următoare;

• se achită taxele de autentificare; • notarul verifică dacă documentele prezentate au fost

întocmite corect; • notarul verifică, pe baza buletinului de identitate (sau a altui

act de identitate: adeverinţă de identitate, paşaport) identitatea persoanelor care solicită autentificarea actului constitutiv;

• notarul solicită viitorilor asociaţi să-şi exprime consimţământul, privitor la înfiinţarea viitoarei societăţi comerciale; în acest scop, asociaţii îşi vor depune semnătura, pe fiecare din exemplarele actului constitutiv, care urmează a fi autentificat; astfel, toate exemplarele devin originale;

• în continuare, notarul public va proceda la înscrierea pe fiecare exemplar a încheierii de autentificare.

Precizăm, că este singura etapă din întreg parcursul înfiinţării unei societăţi comerciale, când în mod obligatoriu, trebuie să fie prezenţi toţi asociaţii. De aici înainte, toate demersurile legale pot fi făcute de un reprezentant al asociaţilor (unul dintre asociaţi, viitorul administrator sau chiar o terţă persoană, special însărcinată).

2.3.Depunerea aportului (capitalului) iniţial

Depunerea capitalului iniţial constituie o a treia etapă necesară în traseul înfiinţării unei societăţi comerciale. Aşa cum am precizat, capitalul social minim necesar pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale este de 2.000.000 lei, în cazul societăţilor cu răspundere limitată şi respectiv, 25.000.000 lei, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. Pentru societăţile de persoane, legea nu prevede un minim de capital social iniţial. Aporturile pot fi în numerar, sau în numerar şi în natură. Pentru societăţile cu răspundere limitată, potrivit legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, valoarea aporturilor în natură nu poate depăşi 60% din valoarea capitalului social. În plus, aporturile în natură sunt supuse procedurii de evaluare. Evaluarea o pot face direct asociaţii, dar este recomandabil să se apeleze la serviciile unui expert în evaluări. Aportul în numerar se poate depune fie la CEC, fie direct la banca comercială, prin intermediul căreia, viitoarea societate comercială îşi va derula operaţiunile financiare. În acest scop, banca va deschide un cont special, afectat societăţii comerciale în formare şi va elibera o chitanţă care atestă că s-a procedat la depunerea aportului în numerar.

Această etapă nu este necesară pentru societăţile de persoane.

2.4.Înregistrarea şi autorizarea societăţii comerciale

După autentificarea actului constitutiv la notarul public, urmează o nouă etapă în constituirea societăţii comerciale: verificarea legalităţii înfiinţării acesteia de către instanţă. În acest sens, Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, prevede că “în termen de 15 zile de la data actului autentic, administratorul sau oricare dintre asociaţi, vor înregistra actul constitutiv la instanţa în a cărei rază de activitate îşi va avea sediul societatea”. În cazul societăţilor de persoane (societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă) legea prevede obligativitatea înregistrării în instanţă. Se solicită instanţei înregistrarea societăţii comerciale, în care sens, cererea de înregistrare va fi însoţită de un dosar, care va conţine:

• cererea de înregistrare; • actul constitutiv autentificat la notarul public; • dovada depunerii aporturilor (chitanţa eliberată de către bancă

(pentru aportul în numerar), certificatele de evaluare şi actele de proprietate (pentru aporturile în natură);

• dovada dreptului de folosinţă pentru sediu (titlul de proprietate, contractul de închiriere sau acordul proprietarului, însoţite de acordul autentificat al eventualilor coproprietari sau colocatari, de exemplu: soţia sau soţul);

• dovadă privind depunerea contravalorii acţiunii de înregistrare (chitanţa eliberată de CEC sau trezorerie); etc.

După verificarea dosarului, judecătorul se pronunţă prin încheiere şi dispune înmatricularea societăţii comerciale în Registrul comerţului şi înscrierea ei la DGFPCFS (Administraţia Financiară). În cazul societăţilor de capitaluri (societăţile cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni), instanţa se va pronunţa, cu citarea părţilor, prin sentinţă. Judecătorul, după verificare documentelor existente în dosar (în general, aceleaşi documente ca şi la societăţile de persoane), fixează termen de judecată în următoarele două săptămâni şi înmânează solicitantului o cerere către Camera de Comerţ şi Industrie în vederea emiterii avizului consultativ privind utilitatea (oportunitatea) înfiinţării societăţii comerciale. Camera de Comerţ şi Industrie emite avizul consultativ (vezi anexa nr. 3) pe baza următoarelor documente:

• actul constitutiv; • certificat de cazier de la circumscripţia de poliţie; • chitanţă de plată a taxei de avizare.

La data fixată, dosarul, completat cu avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie este judecat în şedinţă publică, iar instanţa se pronunţă prin sentinţă (vezi anexa nr.4), care va fi redactată în 1-10 zile de la pronunţare. Sentinţa rămâne definitivă după 15 zile, sau în urma prezentării unei declaraţii de renunţare la dreptul de recurs, ea rămâne definitivă la data pronunţării.

2.5.Publicarea în Monitorul oficial

În vederea asigurării unei largi publicităţi privind înfiinţarea şi activitatea societăţilor comerciale, legea prevede publicarea în Monitorul oficial. Obiectul publicării este reglementat diferit, în funcţie de forma societăţii comerciale. Pentru societăţile de persoane (societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită simplă) legea prevede publicarea actului constitutiv sau a contractului de societate şi statutului, după caz. Pentru societăţile de capitaluri (societăţile pe acţiuni, societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată) se va publica sentinţa, iar la cererea părţilor, se poate publica actul constitutiv, integral sau în extras. În vederea publicării, documentele se vor expedia prin poştă pe adresa Monitorului oficial, str. Blanduziei, nr.1, Bucureşti, oficiul poştal eliberând o recipisă, prin care se va face dovada că s-a solicitat publicarea.

Solicitarea publicării în Monitorul oficial este o operaţiune anterioară înmatriculării în registrul comerţului. Aceasta nu înseamnă că înmatricularea este condiţionată de efectuarea publicităţii. Pentru efectuarea înmatriculării se cere doar prezentarea dovezii că s-a solicitat publicarea în Monitorul oficial, aceasta putând avea loc şi ulterior înmatriculării. Publicarea este obligatorie nu numai la constituirea societăţii comerciale, ci şi în decursul existenţei sale, când intervin, de exemplu: reducerea sau majorarea capitalului social, excluderea unor asociaţi, dizolvarea, fuziunea ori lichidarea organismului social, etc. Operaţiunea de înregistrare / autorizare a funcţionării societăţii comerciale, poate fi efectuată şi de către judecătorul delegat pe lângă Oficiul Registrului comerţului.

2.6.Înmatricularea în Registrul comerţului

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.26/1990 – privind Registrul comerţului, comercianţii au obligaţia ca înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în Registrul comerţului la oficiul din judeţul sau municipiul Bucureşti, în care îşi au sediul, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare se cere. Această operaţie are o însemnătate aparte pentru că, de la data efectuării ei, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, deci de la această dată, ia fiinţă şi există ca atare. Sunt supuse înmatriculării, în mod distinct, şi sucursalele şi filialele, la Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecăreia dintre ele. În vederea înmatriculării, se va completa o cerere, al cărui formular se obţine de la Oficiul Registrului comerţului, pe baza prezentării dovezii că s-a solicitat publicarea în Monitorul oficial. Cererea de înmatriculare în Registrul comerţului conţine următoarele date (vezi anexa nr.5):

• numele şi prenumele, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii, starea civilă (în cazul asociaţilor persoane fizice), respectiv, denumirea, sediul şi naţionalitatea (pentru asociaţii persoane juridice);

• denumirea firmei; • sediul firmei şi ale eventualelor sucursale şi filiale; • forma juridică şi obiectul societăţii comerciale; • capitalul social, aportul fiecărui asociat şi modalitatea de

constituire şi vărsare a acestuia; pentru aportul în natură se va preciza valoarea acestuia şi modul de evaluare;

• administratorii societăţii şi limita puterilor lor; • partea fiecăruia la beneficii şi pierderi; • durata societăţii comerciale; • dacă este cazul, numele şi prenumele, precum şi cetăţenia

cenzorilor; etc. Formularul completat cu creionul, se prezintă oficiului Registrului comerţului spre verificare, apoi se dactilografiază, se completează eventual cu macheta emblemei firmei şi se semnează de către reprezentantul asociaţilor. Dosarul care se depune va avea următorul conţinut:

• formularul cererii de înmatriculare (în 3 exemplare); • actul constitutiv; • sentinţa definitivă; • dovada că s-a solicitat publicarea în Monitorul oficial; • dovada dreptului de folosinţă pentru sediul societăţii; • copia chitanţei prin care s-a depus aportul în numerar; • documentele privind evaluarea bunurilor aduse ca aport în

natură; • chitanţa prin care se dovedeşte că s-a plătit taxa de

înmatriculare; această taxă este în funcţie de mărimea capitalului social şi numărul activităţilor declarate (comerţ, servicii, construcţii, import-export, producţie, etc.).

În termen de 15 zile, Registrul comerţului va emite certificatul de înmatriculare. Dacă se achită o taxă de urgenţă, acest certificat se poate obţine în termen de 5 zile (anexa nr.6). Acest certificat, conţine printre altele, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, care are următoarea formă: J (XX) / YYY / data înmatriculării unde: XX – codul judeţului sau al municipiului Bucureşti YYY – numărul de ordine din anul respectiv De exemplu: J 11 / 109 / 23.05.2000 În acest caz, este vorba despre o societate comercială, înmatriculată în judeţul Caraş-Severin, la data de 23.05.2000, sub numărul 109. Din momentul obţinerii certificatului de înmatriculare, societatea comercială a devenit persoană juridică şi poate efectua activităţi autorizate (acte de comerţ).

2.7.Înregistrarea fiscală

În termen de 15 zile de la data înmatriculării în Registrul comerţului, societatea comercială trebuie să fie supusă procedurii de înregistrare fiscală. Înregistrarea fiscală se face la Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat, din judeţul unde îşi are sediul. În urma înregistrării fiscale, fiecărei societăţi comerciale i se atribuie un cod fiscal, care va fi menţionat pe toate documentele de plată care emană de la societatea comercială. Codul fiscal este menţionat în certificatul de înregistrare fiscală (vezi anexa nr. 7).

2.8.Etapa finală

În continuare, se solicită băncii, deschiderea contului bancar, şi transferarea în acest cont a sumelor depuse ca aport social în contul societăţii comerciale în formare. De asemenea se solicită, obţinerea carnetelor de cecuri la purtător şi cu limită de sumă. Urmează ca în continuare, societatea comercială să îşi confecţioneze ştampila, să procure formularele financiare şi contabile şi să procedeze la înregistrarea registrelor contabile.

2.9.Actul constitutiv al societăţii comerciale

Orice societate comercială este, în primul rând, un efect al voinţei asociaţilor, concretizată într-un contract de societate. Încheierea unui astfel de contract constituie condiţia indispensabilă pentru înfiinţarea unei atare societăţi. Excepţie face numai societatea cu răspundere limitată constituită de o singură persoană, în cazul căreia, fireşte, acesta nu se încheie. Pe lângă contractul de societate, în cazul societăţilor pe acţiuni, în comandită de acţiuni şi al societăţilor cu răspundere limitată, se întocmeşte şi statutul, care nu este altceva, decât un document menit să întregească prevederile contractului, făcând parte integrantă din acesta. Potrivit prevederilor Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, modificată, cele două documente pot fi comasate într-unul singur numit act constitutiv. În cazul sucursalelor şi filialelor nu se întocmeşte un contract distinct de cel al societăţii-mamă, acestea fiind structuri componente endogene. Contractul de societate prezintă caracteristici comune şi altor categorii de contracte (este consensual, oneros, comutativ), dar şi specifice (este comercial şi pluripersonal). În plus, acest contract trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru validarea unei convenţii, aşa cum sunt prevăzute acestea în art.948 din Codul civil (capacitatea, consimţământul, obiectul determinat, cauza licită). În afară de condiţiile generale, comune oricărei convenţii, contractul de societate conţine şi unele elemente particulare:

• obligaţiile asociaţilor de a contribui la constituirea capitalului social, adică ceea ce se numeşte, aportul acestora;

• elementul intenţional; • participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi.

Potrivit legii, contractul trebuie întocmit în formă scrisă şi autentică.

În anexa nr.5 este prezentat un model al unui act constitutiv al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată.

3.Aplicaţii rezolvate

Aplicaţia nr.1 Sesizaţi eventualele erori, inversări sau omisiuni ale unor etape

necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: a)Numiţii:

• Ionescu Ioan – domiciliat în Reşiţa, str. Golului nr.3; • Popescu Gheorghe – domiciliat în Reşiţa, str.

Primăverii, nr.5; • Popovici Alexa – domiciliat în reşiţa, str. Pandurilor,

nr.10 au hotărât să înfiinţeze societatea comercială “PRODCOM” SRL, cu un capital social de 3.000.000 lei. Au întocmit cu ajutorul unui specialist, statutul societăţii comerciale şi s-au deplasat la notarul public. b)După ce s-au legitimat cu buletinul de identitate, au prezentat notarului statutul societăţii comerciale şi au solicitat legalizarea acestuia. La cererea notarului, cei trei asociaţi semnează toate exemplarele statutului. Notarul solicită achitarea taxei de legalizare şi apoi legalizează statutul societăţii comerciale. Procedează apoi, la predarea acestuia către asociaţi. c)Asociaţii hotărăsc ca dl. Ionescu, viitorul administrator, să îndeplinească în continuare formalităţile necesare înfiinţării societăţii comerciale. d)Dl. Ionescu depune la bancă suma de 3.000.000 lei, reprezentând aportul asociaţilor la constituirea capitalului social al societăţii comerciale. e)Dl. Ionescu se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită autorizarea funcţionării societăţii comerciale. Judecătorul, după ce verifică documentele incluse în dosar fixează termen de judecată peste 10 zile. La data fixată, dosarul este judecat în şedinţă publică, iar instanţa se pronunţă prin sentinţă, care pe baza declaraţiei de renunţare la recurs, rămâne valabilă la data pronunţării. f)Dl. Ionescu procedează la îndeplinirea formalităţilor privind publicarea în Monitorul oficial a înfiinţării societăţii comerciale. După îndeplinirea acestei formalităţi, societatea comercială devine persoană juridică. g)Dl. Ionescu se prezintă la oficiul Registrului comerţului, solicită şi apoi completează cererea de înmatriculare.

Registrul comerţului emite în termen de 30 zile certificatul de înmatriculare şi atribuie societăţii comerciale un număr în Registrul comerţului. h)Se solicită băncii deschiderea contului bancar, prin transferarea în acest cont a capitalului social depus. i)Se achiziţionează formularele financiar-contabile necesare şi registrele contabile. Rezolvare: Analizând exemplul de mai sus şi comparându-l cu parcursul necesar înfiinţării unei societăţi comerciale, constatăm următoarele erori, omisiuni sau neconcordanţe: La punctul a):

• nu s-a solicitat Registrului comerţului emiterea avizului consultativ privind unicitatea numelui;

• nu s-a întocmit contractul de societate, ci numai statutul societăţii comerciale. (numai în cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte numai statutul societăţii comerciale).

La punctul b):

• la notarul public se procedează la autentificarea actelor constitutive, nu la legalizarea acestora;

• notarul nu legalizează actele constitutive, ci le autentifică, înscriind pe ele “încheierea de autentificare”.

La punctul c) şi d): - este corect La punctul e):

• judecătorul a omis să înmâneze solicitantului cererea către Camera de Comerţ şi Industrie în vederea emiterii avizului consultativ privind oportunitatea (utilitatea) înfiinţării societăţii comerciale.

La punctul f): • nu acum societatea comercială dobândeşte personalitate

juridică. La punctul g): • certificatul de înmatriculare se emite de către Registrul comerţului în

termen de 15 zile, iar dacă se plăteşte o taxă de urgenţă, acest termen este de până la 5 zile.

Între punctul g) şi h): • s-a omis etapa privind înregistrarea fiscală.

La punctele h) şi i) – este corect. Aplicaţia nr.2 În continuare se prezintă un extras din ACTUL CONSTITUTIV al societăţii comerciale “PRODCOM” SRL. Citiţi cu atenţie şi identificaţi eventualele erori:

ACT CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢII COMERCIALE “PRODCOM” S.R.L.

FORMA – DENUMIREA – SEDIUL – OBIECTUL – DURATA

Art.1 – Forma Societatea comercială “PRODCOM” SRL este o societate cu răspundere limitată. Ea este reglementată de dispoziţiile legale în vigoare, precum şi de prevederile prezentului ACT CONSTITUTUV. ………… Art.4 – Obiectul de activitate Obiectul de activitate al societăţii comerciale “PRODCOM” SRL este următorul:

• comercializarea articolelor de papetărie şi a cărţilor; • tipărirea de imprimate, cărţi de vizită, hărţi turistice şi

militare; • comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de

interceptare a convorbirilor telefonice şi de codificare; • comercializarea de produse agricole şi de panificaţie.

Art.5 – Durata societăţii comerciale Durata societăţii comerciale este nedeterminată, începând din momentul înmatriculării în Registrul comerţului. Ea poate fi prelungită cu acceptul tuturor asociaţilor. CAPITALUL SOCIAL – APORTURI – PĂRŢI SOCIALE Art.6 – Capitalul social Capitalul social este de 10.000.000 lei. El va fi subscris şi vărsat în întregime până la data înmatriculării societăţii comerciale. Capitalul social este divizat în 10.000 părţi sociale, fiecare în valoare de 1.000 lei, numerotate de la 1 – 10.000. Orice modificare a capitalului social va fi decisă şi realizată de adunarea generală, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege. Art.7 – Aporturi Capitalul social prevăzut la articolul precedent este constituit din aporturi, după cum urmează:

• aport în numerar – 3.000.000 lei; • aport în natură – 7.000.000 lei.

Aporturi în numerar: • Dl. Ionescu Ioan – o sumă de 1.000.000 lei; • Dl. Popescu Gheorghe – o sumă de 2.000.000 lei.

Aporturi în narură: • Dl. Ionescu Ioan – bunuri în valoare de 3.000.000 lei; • Dl. Popescu Gheorghe – bunuri în valoare de 1.000.000 lei; • Dl. Popovici Alexandru – bunuri în valoare de 3.000.000 lei.

Sumele aduse ca aport în numerar se vor depune la banca Comercială Română S.A., filiala Reşiţa, în contul societăţii comerciale în formare. Art.8 – Părţi sociale Pentru aportul în numerar se vor constitui 3.000 părţi sociale, numerotate de la 1 – 3.000, iar pentru aportul în natură 7.000 părţi sociale, numerotate de la 1 – 7.000. Pentru aportul în numerar:

• Dl. Ionescu Ioan – primeşte 1.000 părţi sociale, numerotate de la 1-1.000;

• Dl. Popescu Gheorghe – primeşte 2.000 părţi sociale, numerotate de la 1.001 – 3.000.

Pentru aportul în natură: • Dl. Ionescu Ioan – primeşte 3.000 părţi sociale, numerotate de

la 1 – 3.000; • Dl. Popescu Gheorghe – primeşte 1.000 părţi sociale,

numerotate de la 3.001 – 4.000; • Dl. Popovici Alexandru – primeşte 3.000 părţi sociale,

numerotate de la 4.001 – 7.000. ……………………………………..

Art.14 – Dividende şi pierderi Fiecare asociat are dreptul la dividende şi obligaţia de a suporta pierderile rezultate din activitatea societăţii comerciale. Dividendele se vor plăti astfel: dl. Ionescu Ioan, care este administratorul societăţii comerciale, va primi 50% din valoarea dividendelor, iar ceilalţi doi asociaţi câte 25%, fiecare. Pierderile se vor suporta, proporţional cu aportul fiecărui asociat la constituirea capitalului social. ………………………….. Art.17 – Dizolvarea societăţii comerciale Societatea comercială este dizolvată de drept la expirarea termenului pentru care a fost înfiinţată, dacă nu intervine decizia de prelungire a duratei sau alte cauze legale de dizolvare. Art.18 – Fuziunea Societatea comercială poate fuziona cu alte societăţi comerciale, prin votul tuturor asociaţilor, în condiţiile prevăzute de lege. Rezolvare: Art.4: - sunt incluse în obiectul de activitate al societăţii comerciale şi activităţi care nu se pot efectua fără o autorizare profesională, prealabilă. Art.5: - durata societăţii comerciale fiind nedeterminată, nu se poate pune problema prelungirii acesteia. Art.6: - în cazul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, valoarea minimă, prevăzută de Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, este de 100.000 lei (în exemplul prezentat, părţile sociale au o valoare de 1.000 lei). Art.7: - potrivit legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, valoarea aportului în natură nu poate depăşi 60% din mărimea capitalului social (în exemplu nostru, ea este de 70%). Art.8: - în cadrul unei societăţi comerciale nu pot exista mai multe părţi sociale cu acelaşi număr; părţile sociale pentru aportul în natură, ar fi trebuit numerotate de la 3.001 – 10.000 şi nu de la 1 – 7.000. Art.14: Potrivit Legii nr.31/1990 –privind societăţile comerciale, repartizarea dividendelor se face proporţional cu cota de participare la constituirea capitalului social. Nu este admis, ca prin actul constitutiv al unei societăţi comerciale să se prevadă un alt mod de distribuire a dividendelor. Rezultă că nu este permis ca dl. Ionescu Ioan să primească 50% din totalul dividendelor, chiar dacă îndeplineşte funcţia de administrator. Pentru această însărcinare, el este îndreptăţit să primească o retribuţie.

Art.17: - Durata societăţii comerciale fiind nedeterminată, nu se poate pune problema expirării termenului pentru care a fost constituită. Poate fi vorba, eventual, de o dizolvare anticipată. Aplicaţia nr.3 O societate comercială cu răspundere limitată are 4 asociaţi (A, B, C, D). valoarea capitalului social este de 5.000.000 lei, fiind format din 50 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare, numerotate de la 1-50. Capitalul este constituit din aporturi după cum urmează:

• aport în numerar 60% - 30 părţi sociale, numerotate 1 – 30; • aport în natură 40% - 20 părţi sociale, numerotate 31 – 50.

Aportul asociaţilor la constituirea capitalului social este următorul:

• asociatul A – deţine 30% din capitalul social, întregul aport fiind în numerar;

• asociatul B – deţine 40% din capitalul social, aportul său fiind constituit după cum urmează: 50% în numerar şi 50% în natură;

• asociatul C – deţine 10% din capitalul social, întregul său aport fiind depus în natură;

• asociatul D – deţine 20% din capitalul social, aportul său fiind constituit după cum urmează: 50% în numerar şi 50% în natură.

Procedaţi la distribuirea părţilor sociale între cei patru asociaţi! Rezolvare: Distribuirea părţilor sociale între asociaţi se face proporţional cu participarea fiecăruia la constituirea capitalului social. Asociatul A – deţine 30% din valoarea capitalului social. Rezultă că a contribuit cu 1.500.000 lei la constituirea capitalului social; la acest aport îi revin 15 părţi sociale. Întregul aport fiind în numerar, asociatul A va primi 15 părţi sociale numerotate 1 – 15. Asociatul B – deţine 40% din valoarea capitalului social. Rezultă că a contribuit cu 2.000.000 lei la constituirea capitalului social. La acest aport îi revine 20 de părţi sociale. Aportul său fiind depus 50% în numerar şi 50% în natură, deci câte 1.000.000 lei, va primi 10 părţi sociale pentru aportul în numerar şi 10 părţi sociale pentru aportul în natură, numerotate astfel: • pentru aportul în numerar: 16 – 25; • pentru aportul în natură: 31-40. Asociatul C – deţine 10% din valoarea capitalului social. Rezultă că a contribuit la constituirea capitalului social cu 500.000 lei. La acest aport îi revin 5 părţi sociale. Întregul său aport fiind în natură, asociatul C va primi 5 părţi sociale, numerotate 41 – 45. Asociatul D – deţine 20% din capitalul social. Rezultă că a contribuit la constituirea capitalului social cu 1.000.000 lei. La acest aport îi revin 10 părţi sociale. Aportul său fiind depus 50% în numerar şi 50% în natură, va primi 10 părţi sociale numerotate astfel:

• pentru aportul în numerar: 26 – 30;

• pentru aportul în natură: 45 – 50.

Cota de particip

(%)

Valoarea particip.

(lei)

Nr. total PS

PS num.

PS num.

PS natură

PS natură

A 30 1.500.000 15 15 1-15 - - B 40 2.000.000 20 10 16-25 10 31-40 C 10 500.000 5 - - 5 41-45 D 20 1.000.000 10 5 26-30 5 45-50 T. 100 5.000.000 50 30 1-30 20 31-50 Aplicaţia nr.4 Societatea comercială “PRODCOM” SRL, are un capital social de 2.000.000 lei, format din 20 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare. Capitalul social este constituit astfel:

• aport în numerar – 1.500.000 lei – 15 părţi sociale, numerotate 1-15;

• aport în natură – 500.000 lei – 5 părţi sociale, numerotate 16-20.

Distribuirea capitalului social între cei trei asociaţi (A, B, C) este următoarea: -aport în numerar:

• asociatul A – 500.000 lei – 5 părţi sociale, numerotate 1-5;

• asociatul B – 400.000 lei – 4 părţi sociale, numerotate 6-9;

• asociatul C – 600.000 lei – 6 părţi sociale, numerotate 10-15.

-aport în natură: • asociatul A – 300.000 lei – 3 părţi sociale, numerotate

16-18; • asociatul B – 200.000 lei – 2 părţi sociale, numerotate

19-20. Asociaţii hotărăsc să majoreze capitalul social prin achiziţionarea unui mijloc fix în valoare de 2.500.000 lei. Ţinând cont de prevederile legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale şi de faptul că asociaţii hotărăsc să menţină cota de aport la constituirea capitalului social, să se determine: a)nivelul capitalului social în noile condiţii; b)numărul de părţi sociale nou create; c) câte părţi sociale noi va primi fiecare dintre asociaţi? Rezolvare: a)Deoarece capitalul social iniţial în sumă de 2.000.000 lei era constituit din:

• aport în numerar – 1.500.000 lei; • aport în natură – 500.000 lei,

după achiziţionarea mijlocului fix în valoare de 2.500.000 lei şi constituirea lui în capital social, situaţia ar fi următoarea:

• capital social total – 4.500.000 lei, din care: • aport în numerar – 1.500.000 lei – cca. 33,33%; • aport în natură – 3.000.000 lei – cca. 66,66%.

Această situaţie contravine prevederilor Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, care stipulează că aportul în natură, în cazul unei societăţi cu răspundere limitată nu poate depăşi 60% din valoarea capitalului social. Cum putem depăşi această situaţie? Răspunsul este următorul: se suplimentează aportul în numerar, astfel încât nivelul lui, în totalul capitalului social să fie de minimum 40%, situaţie în care nivelul aportului în natură va deveni 60%. Prin regula de trei simplă, determinăm nivelul reactualizat al capitalului social: 3.000.000 lei (aport în natură) …………… 60% x ………………………………….. 100%

X = leix 000.000.560

100000.000.3=

Rezultă: 5.000.000 x 60% = 3.000.000 lei (aport în natură) 5.000.000 x 40% = 2.000.000 lei (aport în numerar) Total: 5.000.000 lei – nivelul actualizat al capitalului social b) În această situaţie capitalul social a fost majorat după cum urmează:

• aport în numerar – cu 500.000 lei, adică cu 5 părţi sociale, numerotate 21-25;

• aport în natură – cu 2.500.000 lei, adică 25 părţi sociale, numerotate 26-50.

Cu alte cuvinte, au fost create 30 părţi sociale noi (5+25), numerotate 21-50. c) Capitalul social a fost majorat cu 3.000.000 lei, creându-se 30 părţi sociale noi. Asociatul A – deţinea iniţial 8 părţi sociale, din totalul de 20, adică, 40% din totalul capitalului social. În urma majorării capitalului social, el va primi tot 40% din părţile sociale nou create, adică 12 părţi sociale. Asociatul B deţinea iniţial 6 părţi sociale, adică 30% din totalul capitalului social. 30% din valoarea majorării capitalului social reprezintă 900.000 lei, situaţie în care va primi 9 părţi sociale noi. Asociatul C – deţinea iniţial 6 părţi sociale, adică 30% din totalul capitalului social. Şi el va primi deci, tot 9 părţi sociale noi.

4.Aplicaţii propuse spre rezolvare

Aplicaţia nr.1 Sesizaţi eventualele erori, omisiuni sau inversiuni ale etapelor prezentate în exemplul următor, al înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Numiţii:

• Ionescu Ioan – domiciliat în Reşiţa, str. Golului, nr.4; • Popescu Gheorghe – domiciliat în Reşiţa, str.

Primăverii nr.5;

• Pierre Marais – domiciliat în Paris, str. Lumiere, nr.10, au hotărât să înfiinţeze societatea comercială “AMICII” SRL, cu un capital social de 1.000.000 lei. Au întocmit cu ajutorul unui jurist actul constitutiv al societăţii comerciale şi au desemnat de comun acord pe dl. Ionescu Ioan, care va fi administratorul societăţii comerciale, să se ocupe în continuare de obţinerea aprobărilor necesare înfiinţării societăţii comerciale. 2) Dl. Ionescu Ioan se prezintă la notarul public, se legitimează cu buletinul de identitate, prezintă actul constitutiv, semnat de toţi asociaţii şi solicită autentificarea actului constitutiv. Notarul solicită achitarea taxei de autentificare. După verificarea documentelor prezentate, notarul procedează la înscrierea pe acestea a “încheierii de autentificare” şi le predă d-lui Ionescu. 3)Dl Ionescu Ioan se prezintă la Judecătorie în vederea autorizării funcţionale a societăţii comerciale. Judecătorul, după verificarea documentelor cuprinse în dosar, fixează termen de judecată peste 14 zile. La data fixată, dosarul este judecat în şedinţă publică, iar instanţa se pronunţă prin încheiere. 4)Dl. Ionescu Ioan se prezintă la Registrul comerţului, solicită şi apoi completează cererea de înmatriculare. Registrul comerţului emite în 10 zile certificatul de înmatriculare şi atribuie societăţii comerciale un număr de înmatriculare în Registrul comerţului. 5)Se fac demersurile necesare în vederea publicării în Monitorul oficial a înfiinţării societăţii comerciale, în care scop se expediază în vederea publicării, actul constitutiv. 6)Urmează înregistrarea fiscală, în urma căreia societăţii comerciale i se atribuie un cod fiscal. 7)Se solicită băncii, deschiderea contului bancar. 8)Se achiziţionează formularele financiar-contabile şi registrele contabile necesare. Aplicaţia nr.2 Sesizaţi eventualele erori, inversiuni sau omiterea unor etape necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Deoarece societatea comercială “PRODPLAST” SRL s-a aflat în situaţia de insolvabilitate financiară, a fost declanşată procedura de declarare a falimentului. Unul dintre asociaţii acestei societăţi comerciale (dl. Ionescu Ioan) a hotărât să înfiinţeze împreună cu d-nii Popescu Gheorghe şi Georgescu Petru, o nouă societate comercială cu denumirea “ETRON” SRL. 2)Capitalul social al SC “ETRON” SRL a fost stabilit la suma de 3.000.000 lei, întregul aport fiind în numerar. Au întocmit cu ajutorul unui jurist, contractul de societate şi au obţinut de la Registrul comerţului avizul privind unicitatea numelui. 3)D-nii Popescu şi Ionescu se prezintă la notarul public şi motivând că dl. Georgescu este plecat în străinătate, solicită legalizarea contractului de societate.

Notarul le solicită să achite taxe de legalizare, verifică dacă contractul de societate a fost întocmit corect şi procedează la legalizarea acestuia. 4)Dl. Ionescu se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită înregistrarea societăţii comerciale “ETRON” SRL. Judecătorul verifică documentele existente în dosarul prezentat şi pronunţându-se prin încheiere, dispune înregistrarea societăţii comerciale. Din acest moment, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică. 5)Se fac demersurile necesare în vederea publicării în Monitorul oficial a înfiinţării societăţii comerciale. 6)Domnul Ionescu, se prezintă la Camera de Comerţ şi Industrie, solicită şi apoi completează cererea de înmatriculare. În termen de 15 zile, Camera de Comerţ şi industrie eliberează certificatul de înmatriculare. 7)Se solicită băncii la care a fost depus aportul în numerar să deschidă contul curent al societăţii comerciale. 8)Se achiziţionează formulare financiar-contabile şi registrele contabile necesare. Aplicaţia nr.3 Sesizaţi eventualele erori, inversiuni sau omiterea unor etape necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Domnii Ionescu Ioan şi Popescu Gheorghe au hotărât să înfiinţeze împreună cu societatea comercială “ETRON” SRL, cu sediul în municipiul Caransebeş, o nouă societate comercială. Au întocmit contractul de societate şi au stabilit ca noua societate comercială, care va avea sediul în municipiul reşiţa să poarte denumirea “ETRON” SRL. 2)Domnii Ionescu şi Popescu, împreună cu administratorul societăţii comerciale “ETRON” SRL, se prezintă la notarul public şi solicită autentificarea contractului de societate. Notarul le solicită să achite taxa de autentificare şi după ce verifică legalitatea întocmirii contractului procedează la înscrierea pe acesta a încheierii de autentificare. 3)Dl. Ionescu se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită înregistrarea societăţii comerciale. Judecătorul verifică documentele existente la dosar, se pronunţă prin încheiere şi dispune înregistrarea societăţii comerciale “ETRON” SRL. 4)Se procedează la îndeplinirea formalităţilor pentru publicarea în Monitorul oficial a contractului societăţii comerciale. 5)Dl Ionescu se prezintă la Registrul comerţului, solicită şi apoi completează cererea de înmatriculare. Registrul comerţului, în termen de 20 zile emite certificatul de înmatriculare. 6)Se solicită băncii deschiderea contului bancar. 7) Se procură formularele financiar-contabile şi registrele contabile necesare.

Aplicaţia nr.4 Sesizaţi eventualele erori, inversiuni sau omiterea unor etape necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Domnii Ionescu Ioan şi Popescu Gheorghe au hotărât să înfiinţeze societatea comercială “ETRON” S.N.C. Au întocmit actul constitutiv al societăţii comerciale şi au hotărât să contribuie la constituirea capitalului social cu suma de 1.000.000 lei. 2)Domnii Ionescu şi Popescu se prezintă la notarul public şi solicită autentificarea actului constitutiv al societăţii comerciale. Notarul le solicită să plătească taxa de autentificare şi după ce verifică documentul, procedează la înscrierea pe acesta a încheierii de autentificare. 3)Domnul Ionescu se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită autorizarea funcţională a societăţii comerciale. Judecătorul, după ce verifică documentele existente la dosar, fixează termen de judecată peste 10 zile. La data fixată, dosarul este judecat în şedinţă publică, iar instanţa se pronunţă prin sentinţă. Pe baza declaraţiei de renunţare la recurs, sentinţa rămâne definitivă la data pronunţării. 4)Se expediază, pe adresa Monitorului oficial, sentinţa, în vederea publicării. 5)Dl. Ionescu se prezintă la Administraţia financiară şi solicită înregistrarea fiscală a societăţii comerciale. 6)Dl. Popescu se prezintă la Registrul comerţului, solicită şi apoi completează cerea de înmatriculare. În termen de 30 zile, Registrul comerţului emite certificatul de înmatriculare. 7)Se solicită băncii deschiderea contului bancar curent. 8)Se procură formularele financiar-contabile şi registrele contabile necesare. Aplicaţia nr.5 Sesizaţi eventualele erori, inversiuni sau omiterea unor etape necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Domnii: Ionescu Ioan – domiciliat în reşiţa, str. Primăverii, nr. 28, Popescu Gheorghe – domiciliat în Reşiţa, str. Golului nr.5 şi societatea comercială “EVEREST” GmbH, cu sediul în Munchen, Germania, au hotărât să înfiinţeze societatea comercială “EVEREST” SNC, cu sediul în Reşiţa, str. Pandurilor, nr.6. Capitalul social este de 10.000.000 lei, din care:

• aport în numerar – 3.000.000 lei; • aport în natură – 7.000.000 lei.

Au întocmit contractul de societate al SC “EVEREST” S.N.C. 2)Domnii Ionescu Ioan, Popescu Gheorghe şi Muller Carol (administratorul SC “EVEREST” GmbH) se prezintă la notarul public şi solicită legalizarea contractului societăţii comerciale. Notarul, după ce verifica dacă contractul a fost întocmit corect, solicită celor prezenţi să-şi exprime consimţământul, prin semnarea fiecărui exemplar. După achitarea taxei de legalizare, notarul procedează la legalizarea contractului de societate. 3)Domnul Ionescu se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită autorizarea funcţională a societăţii comerciale. Judecătorul, după ce verifică documentele existente la dosar fixează termen de judecată peste

5 zile şi înmânează solicitantului o cerere către Camera de Comerţ şi Industrie în vederea emiterii avizului consultativ privind utilitatea înfiinţării societăţii comerciale. La data fixată, dosarul completat cu avizul consultativ este judecat în şedinţă publică, iar instanţa se pronunţă prin sentinţă, care rămâne definitivă la data pronunţării, pe baza declaraţiei de renunţare la recurs. 4)Se expediază pe adresa Monitorului oficial, sentinţa, în vederea publicării. 5)Dl. Ionescu solicită băncii la care a depus capitalul social să procedeze la înregistrarea fiscală a societăţii comerciale. 6)Dl. Ionescu se prezintă la Registrul comerţului, solicită şi apoi completează cererea de înmatriculare. În termen de 10 zile, registrul comerţului emite certificatul de înmatriculare, iar societatea comercială va dobândi personalitate juridică. 7)Se procură formularele, registrele şi autorizaţiile necesare desfăşurării activităţii. Aplicaţia nr.6 Sesizaţi eventualele erori, inversiuni sau omiterea unor etape necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Domnii: Ionescu Ioan, domiciliat în Reşiţa, str.Primăverii nr.28; Popescu Ghe., domiciliat în Reşiţa, str. Golului nr.3; Georgescu Ion, domiciliat în Lugoj, str. Păcii, nr. 7, au hotărât să înfiinţeze societatea comercială “EVEREST” S.N.C., cu un capital social de 1.500.000 lei, constituit din:

• aport în numerar – 500.000 lei; • aport în natură – 1.000.000 lei.

Au obţinut de la Camera de Comerţ şi Industrie avizul privind unicitatea numelui şi au întocmit contractul şi statutul societăţii comerciale. 2)Domnii Ionescu Ioan şi Popescu Gheorghe se prezintă la notarul public, motivează absenţa domnului Georgescu Petru invocând faptul că este internat în spital. Precizează, de asemenea, că dl. Georgescu a semnat contractul şi statutul societăţii comerciale. Solicită apoi notarului să legalizeze actele constitutive. Notarul constată că actele constitutive au fost întocmite corect şi solicită celor doi, să-şi exprime consimţământul prin semnarea fiecărui exemplar. După achitarea taxei de legalizare, notarul procedează la legalizarea contractului şi statutului societăţii comerciale. 3)Dl. Ionescu se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită autorizarea funcţionării societăţii comerciale. Judecătorul, după ce verifică documentele existente la dosar, fixează termen de judecată peste 10 zile. La data fixată, dosarul este judecat în şedinţă publică, iar instanţa se pronunţă prin sentinţă. Pe baza declaraţiei de renunţare la recurs, sentinţa rămâne definitivă la data pronunţării. 4)Dl. Ionescu se prezintă la Registrul comerţului, solicită şi completează cererea de înmatriculare. În termen de 5 zile, Registrul comerţului eliberează certificatul de înmatriculare.

5)Se procedează la înregistrarea fiscală a societăţii comerciale, la Administraţia financiară, ocazie cu care, societăţii comerciale i se atribuie un cod fiscal. Prin îndeplinirea acestei formalităţi, societatea comercială devine persoană juridică. 6)Se solicită băncii, deschiderea contului bancar. 7)Se procură formulare financiar-contabile şi registrele contabile necesare. Aplicaţia nr.7 Sesizaţi eventualele erori, inversiuni sau omiterea unor etape necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Domnii: Ionescu Ioan - domiciliat în Reşiţa, str. Primăverii, nr.3; Popescu Ghe. – domiciliat în Reşiţa, str. Golului, nr.8; Georgescu Petru – domiciliat în Lugoj, str. Păcii, nr.9, au hotărât să înfiinţeze societatea comercială “EVEREST” S.A., cu un capital social de 2.000.000 lei. Au obţinut de la Registrul comerţului avizul privind unicitatea numelui şi au întocmit actul constitutiv al societăţii comerciale. 2)Cei trei asociaţi se prezintă la notarul public şi solicită autentificarea actului constitutiv al societăţii comerciale. Notarul, constatând că actul constitutiv a fost întocmit corect, le solicită să achite taxa de autentificare şi apoi procedează la înscrierea pe acesta a “încheierii de autentificare”. 3)Dl. Ionescu se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită înregistrarea societăţii comerciale. Judecătorul, după ce verifică dosarul, se pronunţă prin “încheiere” şi dispune înregistrarea societăţii comerciale. 4)Se expediază la Monitorul oficial, în vederea publicării, actul constitutiv al societăţii comerciale. 5)Dl. Popescu, se prezintă la Registrul comerţului, solicită şi apoi completează cererea de înmatriculare. Registrul comerţului eliberează în termen de 20 zile certificatul de înmatriculare. În acest moment societatea comercială devine persoană juridică. 6)Se solicită băncii deschiderea contului bancar. 7)Se procură formularele financiar-contabile şi registrele contabile necesare desfăşurării activităţii. Aplicaţia nr.8 Sesizaţi eventualele erori, inversiuni sau omiterea unor etape necesare înfiinţării unei societăţi comerciale: 1)Domnii: Ionescu Ioan – domiciliat în Reşiţa, str. Primăverii, nr. 28, Popescu Gheorghe – domiciliat în Reşiţa, str. Golului, nr.3 şi societatea comercială “EVEREST” SRL, cu sediul în Caransebeş, str. Libertăţii, nr. 6, au hotărât să înfiinţeze societatea comercială “EVEREST” S.R.L., cu sediul în Reşiţa, str. Pandurilor nr. 6. Capitalul social este de 10.000.000 lei, format din 100 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare, constituit din aport în numerar – 3.000.000 lei şi aport în natură – 7.000.000 lei. Au întocmit cu ajutorul unui specialist, actul constitutiv al societăţii comerciale.

2)Domnii: Ionescu Ioan, Popescu Gheorghe şi Georgescu Petru (administratorul societăţii comerciale “EVEREST” SRL, din Caransebeş) se prezintă la notarul public şi solicită autentificarea actului constitutiv. Se legitimează cu buletinul de identitate. Notarul verifică dacă actul constitutiv a fost întocmit corect, le solicită să achite taxa de autentificare şi procedează la înscrierea pe acesta a “încheierii de autentificare”. 3)În data de 1 noiembrie 2000, dl. Ionescu Ioan se prezintă la Judecătoria teritorială şi solicită autorizarea funcţionării societăţii comerciale. Judecătorul, după ce verifică documentele existente la dosar, fixează termen de judecată pe data de 18 noiembrie 2000. La data fixată, dosarul este judecat în şedinţă publică, iar instanţa se pronunţă prin sentinţă, care rămâne definitivă la data pronunţării pe baza declaraţiei de renunţare la recurs. 4)Dl. Ionescu Ioan se prezintă la Registrul comerţului, solicită şi apoi completează cererea de înmatriculare. În termen de 10 zile, registrul comerţului va elibera certificatul de înmatriculare. Din acest moment, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică. 5)Se procedează la expedierea pe adresa Monitorului oficial, a sentinţei, în vederea publicării. 6)Se procedează la înregistrarea fiscală a societăţii comerciale, în urma căreia, societăţii comerciale i se atribuie un cod fiscal. 7)Se procură formularele financiar-contabile şi registrele contabile necesare desfăşurării activităţii. Aplicaţia nr.9 În continuare se prezintă părţi din Statutul societăţii comerciale “PRODCOM” S.R.L. Citiţi cu atenţie şi identificaţi eventualele erori:

STATUTUL societăţii comerciale “PRODCOM” SRL

FORMA – DENUMIREA – SEDIUL – OBIECTUL – DURATA Art.1 – Forma Societatea comercială “PRODCOM” SRL este o societate cu răspundere limitată. Ea este reglementată de dispoziţiile legale în vigoare precum şi de prevederile prezentului Statut. ……………………….. Art.4 – Obiectul de activitate Obiectul de activitate al societăţii comerciale “PRODCOM” SRL este următorul:

• tipărirea de imprimate, cărţi de vizită, hărţi turistice; • comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de

interceptare a convorbirilor telefonice şi de codificare; • comercializare de produse agricole şi de panificaţie.

Art.5 – Durata societăţii comerciale Durata societăţii comerciale este nedeterminată, începând de la data înmatriculării în Registrul comerţului. Ea poate fi prelungită prin dizolvare anticipată. CAPITALUL SOCIAL – APORTURI – PĂRŢI SOCIALE Art.6 – Capitalul social

Capitalul social este în sumă de 1.000.000 lei. El va fi subscris şi vărsat până la data de 15.03.200x. Capitalul social este divizat în 1.000 părţi sociale, fiecare în valoare de 1.000 lei, numerotate 1-1.000. Orice modificare a capitalului social va fi decisă şi realizată de adunarea generală, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege. În caz de creştere a capitalului social, prin crearea de noi părţi sociale, fiecare asociat are un drept preferenţial de subscriere proporţional cu numărul de părţi sociale pe care le posedă, drept care trebuie exercitat în termen de 30 zile. Orice asociat poate renunţa la dreptul său în acelaşi termen. Art.7 – Aporturi Capitalul social prevăzut la articolul precedent este constituit din aporturi în numerar, după cum urmează:

• Domnul Ionescu Ioan – o sumă de 500.000 lei; • Domnul Popescu Gheorghe – o sumă de 200.000 lei; • Domnul Popovici Alexandru – o sumă de 300.000 lei.

Aceste sume vor fi depuse la Banca Comercială Română S.A., în contul societăţii comerciale în formare. Art.8 – Părţi sociale Pentru aportul în numerar, Dl. Ionescu Ioan – primeşte 500 părţi sociale, numerotate 1-500; Dl. Popescu Gheorghe – primeşte 200 părţi sociale numerotate 1-200; Dl. Popovici Alexandru – primeşte 300 părţi sociale, numerotate 1-300. ……………………………………….. Art.14 – Dividende şi pierderi Fiecare asociat are dreptul la dividende şi obligaţia de a suporta pierderile rezultate din activitatea societăţii comerciale. Dividendele se plătesc astfel: fiecare asociat va primi 1/3 din valoarea dividendelor plătite. Pierderile se vor suporta proporţional cu cota de participare la constituirea capitalului social. ……………………………. Art.17 – Dizolvarea Societatea comercială este dizolvată de drept la expirarea termenului pentru care a fost înfiinţată, dacă nu intervine decizia de prelungire a duratei sau alte cauze legale de dizolvare. Art.18 – Fuziunea Societatea comercială poate fuziona cu alte societăţi, prin votul tuturor asociaţilor, în condiţiile prevăzute de lege. ……………………………

Aplicaţia nr.10 Sesizaţi eventualele erori privind conţinutul Actului constitutiv al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, care va fi prezentat în continuare (în extras):

ACTUL CONSTITUTIV

al societăţii comerciale “ETRON” SRL

Între subsemnaţii: • Konig Hans – cetăţean german, domiciliat în localitatea

Bonn, str. Prater, nr.3, Germania; • Societatea comercială “ETRON” SRL – cu sediul în

Reşiţa, str. Păcii, nr.1 s-a încheiat prezentul act constitutiv, prin care în mod liber şi de comun acord, ne asociem şi înfiinţăm o societate comercială cu răspundere limitată, după cum urmează: Art.1 – Denumirea şi forma juridică Se constituie de către subsemnaţii, o societate comercială cu răspundere limitată, persoană juridică germană (deoarece 80% din aportul la constituirea capitalului social a fost adus de către dl. Konig Hans – cetăţean german), care va purta denumirea “ETRON” S.R.L. Art.2 – Sediul societăţii comerciale Societatea comercială va avea sediul în Reşiţa, str. Golului, nr.8, judeţul Caraş-Severin, ROMÂNIA. Art.3 – Obiectul de activitate al societăţii comerciale Societatea comercială are ca obiect de activitate următoarele:

• desfacerea pe piaţa internă de aparatură electronică provenită din Germania;

• desfacerea de aparatură pentru telefonie, radiolocaţie, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, codificare, etc.

Art.4 – Capitalul social Capitalul social subscris şi vărsat este de 200.000.000 lei. Capitalul social este divizat în 20.000 părţi sociale, fiecare în valoare de 10.000 lei. Capitalul social este format din aport în natură – 150.000.000 lei (15.000 părţi sociale, numerotate 1-15.000) şi aport în numerar – 50.000.000 lei (5.000 părţi sociale, numerotate 1-5.000). Aportul în natură este adus de către dl. Konig Hans, iar aportul în numerar, de către SC “ETRON” SRL. …………………………………. Art.6 – Administratorii Societatea comercială este administrată de către directorul general al societăţii comerciale “ETRON” SRL. Limitele puterii administratorului vor fi cele stipulate de Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale. …………………………………. Art.8 – Beneficii şi pierderi Beneficiile reale şi eventualele pierderi vor fi suportate în părţi egale de către cei doi asociaţi. ………………………………… Art.11 – Durata societăţii comerciale Durata societăţii comerciale este nedeterminată, începând de la data când societatea comercială va începe să funcţioneze la întreaga capacitate. Durata societăţii comerciale poate fi prelungită cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Art.12 – Dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale Se va proceda potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. Aplicaţia nr.11

O societate comercială are 4 asociaţi (A, B, C, D). Capitalul social este de 10.000.000 lei, fiind format din 100 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare. Capitalul social este constituit din aporturi, după cum urmează:

• aport în numerar – 5.000.000 lei, adică 50 părţi sociale, numerotate 1 – 50;

• aport în natură – 5.000.000 lei, adică 50 părţi sociale, numerotate 51 – 100.

Contribuţia asociaţilor la constituirea capitalului social este: • asociatul A – deţine 20% din capitalul social, întregul său

aport fiind în numerar; • asociatul B – deţine 30% din capitalul social, din care

2.000.000 lei, aport în natură; • asociatul C – deţine 40% din capitalul social, din care 50%

aport în numerar şi 50% aport în natură; • asociatul D – deţine 10% din capitalul social, întregul aport

fiind în natură. a)procedaţi la distribuirea părţilor sociale între cei 4 asociaţi; b)adunarea generală a hotărât să reducă capitalul social, prin vânzarea unui mijloc fix, adus ca aport în natură, evaluat la 2.000.000 lei.

• stabiliţi nivelul capitalului social în noile condiţii; • precizaţi câte părţi sociale deţine fiecare asociat, după

reducerea capitalului social, dacă cota de aport a fost menţinută la acelaşi nivel;

c)în situaţia în care, după reducerea capitalului social, adunarea generală a hotărât să distribuie sub formă de dividende suma de 10 milioane lei, precizaţi ce sumă i se cuvine fiecărui asociat.

Aplicaţia nr.12 O societate comercială are 4 asociaţi (A, B, C, D). Capitalul social este de 5.000.000 lei, fiind format din 50 părţi

sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare. Întregul capital social este constituit din aporturi în numerar.

Cota de participare a asociaţilor la constituirea capitalului social este următoarea:

A – 50%; B – 20%; C – 10%; D – 20%. Asociaţii hotărăsc să majoreze capitalul social, prin achiziţionarea

unui mijloc fix în valoare de 10.000.000 lei. Asociaţii sunt de acord ca majorarea capitalului social să fie suportată în proporţie de 40% de către asociatul C, iar ceilalţi asociaţi să contribuie fiecare cu 20% din valoarea cu care se va majora capitalul social.

a)precizaţi câte părţi sociale deţin iniţial fiecare dintre asociaţi şi procedaţi la numerotarea lor;

b)câte părţi sociale noi se creează prin majorarea capitalului social? c)procedaţi la distribuirea către asociaţi a părţilor sociale nou create, precizând numărul lor şi procedând la numerotarea acestora; d)ce cotă de aport la constituirea capitalului social are fiecare asociat după majorarea capitalului social? Aplicaţia nr.13 O societate comercială are 4 asociaţi (A, B, C, D). Capitalul social al firmei este de 10.000.000 lei, fiind format din 100 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare. Capitalul social este constituit din aporturi după cum urmează:

• aport în numerar – 4.000.000 lei; • aport în natură – 6.000.000 lei.

Contribuţia asociaţilor la constituirea capitalului social este următoarea:

• asociatul A – deţine 40% din capitalul social, din care 50% aport în numerar şi 50% aport în natură;

• asociatul B – deţine 20% din capitalul social, întregul său aport fiind depus în numerar;

• asociatul C – deţine 10% din capitalul social, întregul său aport fiind adus în natură;

• asociatul D – deţine 30% din capitalul social, întregul său aport fiind adus în natură.

Asociaţii hotărăsc să majoreze capitalul social cu 5.000.000 lei, prin aporturi în numerar şi să menţină cota iniţială de aport. a)procedaţi la distribuirea părţilor sociale în condiţiile iniţiale; b)câte părţi sociale noi va primi fiecare asociat? Numerotaţi-le! c)care este cota de aport a fiecărui asociat în noile condiţii? d) în situaţia în care adunarea generală a hotărât să distribuie sub formă de dividende suma de 10.000.000 lei, precizaţi ce sumă va încasa efectiv fiecare asociat. Aplicaţia nr.14 Societatea comercială “PRODPLAST” SRL are un capital social de 10.000.000 lei, format din 100 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare. Capitalul social este constituit numai din aport în numerar, iar participarea asociaţilor la constituirea capitalului social este următoarea:

• asociatul A – 4.500.000 lei; • asociatul B – 2.500.000 lei; • asociatul C – 3.000.000 lei.

Asociaţii hotărăsc să achiziţioneze un mijloc fix în valoare de 18.000.000 lei. Prin achiziţionarea mijlocului fix, se va majora capitalul social, iar valoarea majorării va fi suportată în părţi egale de către asociaţii B şi C. a)stabiliţi valoarea capitalului social în noile condiţii; b)procedaţi la distribuirea către asociaţi a părţilor sociale nou create şi numerotaţi-le; c)în situaţia în care se distribuie asociaţilor sub formă de dividende suma de 10.000.000 lei, stabiliţi care este valoarea dividendelor ce se cuvin fiecărui asociat (se va avea în vedere cota de participare a asociaţilor după majorarea capitalului social).

Aplicaţia nr.15 Societatea comercială “PRODPLAST” SRL are un capital social de 10.000.000 lei, format din 100 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare. Aportul asociaţilor la constituirea capitalului social este următorul: • asociatul A – aport în numerar – 2.000.000 lei; aport în natură –

1.000.000 lei; • asociatul B – aport în natură – 2.000.000 lei; • asociatul C – aport în numerar – 5.000.000 lei. Asociaţii hotărăsc să majoreze capitalul social prin achiziţionarea unui mijloc fix în valoare de 5.000.000 lei. Această majorare va fi suportată astfel: asociatul A – 4.000.000 lei; asociatul B – 1.000.000 lei. a)procedaţi la distribuirea părţilor sociale între cei trei asociaţi şi numerotaţi-le; b)procedaţi la distribuirea părţilor sociale nou create şi numerotaţi-le; c)în situaţia în care se distribuie asociaţilor sub forma dividendelor suma de 10.000.000 lei, stabiliţi care este valoarea dividendelor care vor fi încasate efectiv de către fiecare asociat (se va avea în vedere cota de participare după majorarea capitalului social). Aplicaţia nr.16 Societate comercială “PRODPLAST” SRL are un capital social de 10.000.000 lei, format din 100 părţi sociale, în valoare de 100.000 lei fiecare. Capitalul social este format din:

• aport în numerar – 4.000.000 lei, adică 40 părţi sociale, numerotate 1 – 40;

• aport în natură – 6.000.000 lei, adică 60 părţi sociale, numerotate 41 – 100.

Participarea asociaţilor la constituirea capitalului social este următoarea: • asociatul A – 4.000.000 lei , din care 1.000.000 lei aport în numerar; • asociatul B – 3.000.000 lei, din care 1.000.000 lei aport în natură; • asociatul C – 3.000.000 lei, din care 2.000.000 lei aport în natură. Asociaţii au hotărât să majoreze capitalul social cu 5.000.000 lei, iar participarea asociaţilor la această majorare să fie de 40% (asociaţii A şi B) şi 20% (asociatul C). a)procedaţi la distribuirea părţilor sociale între cei trei asociaţi în faza iniţială şi numerotaţi-le; b)procedaţi la distribuirea părţilor sociale nou create şi numerotaţi-le; c)la sfârşitul anului, adunarea generală a hotărât să distribuie sub forma dividendelor suma de 10.000.000 lei; precizaţi ce sumă va încasa efectiv fiecare asociat (se va avea în vedere cota de participare după majorarea capitalului social).

V.RESURSELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1.Rolul economic şi juridic al patrimoniului: noţiune; componentele patrimoniului

Funcţionarea societăţilor comerciale, realizarea operaţiunilor şi actelor de comerţ sunt posibile numai prin utilizarea propriului patrimoniu. Patrimoniul, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii cu caracter economic este un element esenţial al societăţii, destinat să satisfacă nevoile şi sarcinile acesteia. El reprezintă suportul material al societăţii, prin aceea că mijloacele materiale şi băneşti care îl compun dau posibilitatea acesteia să participe la circuitul economic, să încheie raporturi juridice în strânsă legătură cu obiectul şi scopul său. Rolul important al patrimoniului se reflectă şi în mecanismele care asigură unitatea lui în operaţiunile ce au ca obiect intrarea sau ieşirea din patrimoniu a bunurilor. Unul din aceste mecanisme este subrogaţia reală; ea poate fi cu titlu universal sau cu titlu particular, după cum priveşte un întreg patrimoniu sau un anumit bun. Un alt mecanism juridic specific patrimoniului face posibilă transmiterea universală şi cu titlu universal a bunurilor. Astfel de transmisiuni se utilizează cu ocazia divizării sau fuziunii societăţilor sau în cazul dizolvării şi lichidării acestora. Ceea ce este specific în transmiterea de bunuri este faptul că ea operează, fie în totalitatea patrimoniului, fie numai asupra unor părţi şi, deci, în egală măsură atât cu privire la activul (drepturile), cât şi cu privire la pasivul (obligaţiile) patrimonial. Dobânditorul va primi deci, atât drepturile care au aparţinut vechiului titular, cât şi obligaţiile acestuia. Tot atât de importantă pentru funcţionarea societăţii comerciale este şi funcţia patrimoniului de gaj al creditorilor chirografari. Aceşti creditori sunt cei care dispun de o garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegii) prin care să le fie asigurată creanţa pe care o au împotriva debitorului. Majoritatea creditorilor au acest statut. Spre a nu-i lăsa fără nici o garanţie, legea le dă dreptul de a urmări acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului la momentul devenirii exigibile a datoriei. Astfel, creditorii chirografari dobândesc un drept general asupra întregului patrimoniu, luat în universalitatea sa, sau, cum se mai spune, un drept de gaj general. Patrimoniul cuprinde mai multe mase de bunuri, fiecare având un regim determinat. Aceste componente ale universalităţii reprezentate de patrimoniu, pot fi grupate după mai multe criterii. Criteriul financiar-economic – are în vedere evidenţierea funcţiei economice a fiecărei componente şi modalitatea de reflectare a acesteia în evidenţele contabile ale societăţii. După acest criteriu, patrimoniul societăţii se împarte în mijloace economice şi surse economice. Criteriul juridic de clasificare a componentelor patrimoniului au în vedere evidenţierea naturii şi regimului juridic al maselor de bunuri ce le compun. Din acest punct de vedere, este remarcat faptul că dreptul comercial acordă o atenţie specială bunurilor incorporale. În timp ce bunurile corporale – mobile şi imobile – sunt supuse normelor dreptului civil comun, bunurile incorporale specifice comerţului, cum sunt fondul

de comerţ, proprietatea industrială şi valorile mobiliare, care au o pondere importantă în patrimoniul comercianţilor sunt supuse unor reglementări specifice.

2.Mijloacele şi sursele economice

2.1.Mijloacele economice

Mijloacele economice – sunt formate din totalitatea activelor materiale şi băneşti care servesc la desfăşurarea activităţii societăţii. Aceste active se regăsesc sub forma activelor fixe şi a activelor circulante. Activele fixe – sunt bunuri care iau parte la mai multe cicluri de producţie, ele consumându-se treptat şi transferându-şi parţial valoarea asupra produselor fabricate, pe măsura uzării lor. Grupa activelor fixe se divide în mai multe subgrupe după anumite caracteristici cum sunt: natura activităţilor economice, caracterul şi destinaţia lor în producţie, etc. După natura activităţii economice activele fixe se divid în:

• active fixe productive – sunt utilizate în producţie sau pentru a crea condiţiile necesare activităţii productive (clădiri, inventar gospodăresc) precum şi pentru participarea efectivă în producţie (maşini, agregate, instalaţii), care acţionează direct asupra obiectelor muncii pentru a le transforma în produse;

• active fixe neproductive – sunt acelea care se găsesc în afara sferei productive, cum ar fi cele folosite pentru nevoi culturale, sanitare, etc.;

După caracterul şi destinaţia lor în producţie, activele fixe se împart în: clădiri, construcţii speciale, maşini de forţă, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, aparate de măsură, control, reglare, mijloace de transport, animale, plantaţii, unelte, accesorii de producţie, inventar gospodăresc.

După apartenenţa lor activele fixe pot fi: proprii sau închiriate. Activele proprii sunt cuprinse în inventarul societăţii şi se înregistrează în conturile de bilanţ, iar activele închiriate se înregistrează în conturi în afara bilanţului. Activele circulante – sunt componente ale mijloacelor economice continuitatea producţiei şi circulaţiei bunurilor materiale. Ele consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie şi desfacere. Se pot grupa în:

• active circulante materiale – constituite din stocurile de mijloace economice aflate în cadrul societăţii, cum ar fi: materii prime, materiale, combustibili, produse finite, semifabricate, producţie neterminată, mărfuri, ambalaje;

• activele circulante băneşti – sunt formate din sume de bani aflate fie în casieria societăţii comerciale, fie în conturi la diferite bănci, acreditivele, carnetele de cecuri, etc.;

• activele circulante în decontare – sunt valori materiale şi băneşti avansate de societate altor firme sau persoane, care urmează a fi decontate ulterior; încasarea sumelor se face în

interiorul unui anumit termen; efectele comerciale cele mai semnificative de acest fel sunt: cambia, warantul, titlurile de valoare, etc.

2.2.Sursele mijloacelor economice

Sursele mijloacelor economice – reprezintă locul de provenienţă al acestora (originea lor) sau modul de dobândire. Ele se clasifică în:

• capitalul propriu – provine din fondurile băneşti reprezentând capitalul social şi fondurile proprii;

• capitalul atras – reprezintă datoriile băneşti ale societăţii comerciale faţă de alţi agenţi economici sau faţă de stat, provenite din decalajul format între data unor livrări, executări de lucrări, prestări de servicii sau diverse alte obligaţii de plată şi momentul efectiv al plăţii. Astfel, între momentul primirii unor fonduri şi achitarea lor trece un interval de timp în care ele sunt atrase în circuitul economic al societăţii în cauză. Fac parte din aceste fonduri: datoriile societăţii faţă de alţi agenţi economici pentru mărfurile sau serviciile primite de la aceştia, obligaţiile societăţii faţă de buget, faţă de angajaţi pentru sumele ce se cuvin acestora drept salariu, etc.;

• creditele şi împrumuturile – reprezintă datoriile societăţii faţă de bănci pentru sumele primite sub formă de credite, acoperirea temporară a necesarului de fonduri băneşti, etc.

Mijloacele economice de care dispun societăţile comerciale se consumă în timpul perioadei de gestiune, devenind cheltuieli. Totalitatea cheltuielilor suportate de activitatea societăţii constituie costurile. Diferenţa dintre încasările din vânzări şi cheltuieli (costuri) reprezintă beneficiul (profitul) brut. Cheltuielile se fac în vederea obţinerii de profituri (venituri). Din punct de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii se împarte în activ, care cuprinde ansamblul bunurilor pe care le posedă societatea şi pasiv, care cuprinde totalitatea surselor acesteia.

3.Fondul de comerţ

3.1.Noţiunea fondului de comerţ

În cadrul patrimoniului societăţilor comerciale, una din cele mai importante mase de bunuri o reprezintă fondul de comerţ, numit şi patrimoniu comercial. Ca orice activitate economică, exercitarea comerţului necesită anumite instrumente de acţiune, adecvate tipului de comerţ cum sunt: maşini şi utilaje, mobilier, mărci de fabricaţie şi comerciale, tehnologie şi brevete de invenţie, clienţi, etc. Fondul de comerţ a fost definit ca un ansamblu de bunuri corporale şi incorporale reunite de comerciant în scopul exercitării eficiente a comerţului său. În esenţă, fondul de comerţ permite atragerea şi dezvoltarea unei clientele stabile şi apărarea intereselor comerciantului faţă de actele de concurenţă neloială. Prin aceasta, fondul de comerţ este util atât comerciantului, care poare profita de actul creaţiei propriei lui

întreprinderi, cât şi creditorilor care sunt interesaţi în solvabilitatea debitorului lor. Sub aspectul conţinutului său, fondul de comerţ cuprinde atât bunuri corporale, materiale, cât şi bunuri incorporale, ultimele având o pondere importantă în valoarea economică a fondului. Categoria bunurilor corporale cuprinde bunuri mobile şi drepturi mobiliare afectate fondului de comerţ. Sunt astfel de bunuri: mobilierul destinat comerţului sau industriei, maşinile, utilajele, materialele supuse prelucrărilor, precum şi mărfurile din producţia proprie sau achiziţionate în scop de revânzare, aflate în stoc. Drepturile mobiliare decurg din contractele de închiriere, atât a clădirilor în care se exercită activitatea comercială, cât şi a utilajelor şi a altor bunuri deţinute în locaţie, în schimbul chiriei. În masa bunurilor incorporale sunt cuprinse: bunuri ce reprezintă însuşiri ale fondului de comerţ (clientela, vadul comercial), bunuri ce asigură direct o sursă de profit pentru comerciant (drepturi de proprietate intelectuală), cât şi bunuri care se bucură de protecţia specială a legii şi reprezintă prin aceasta mijloace de apărare împotriva concurenţei neloiale (firma, emblema, marca, desenele şi modelele industriale, etc.). Datorită importanţei acestei categorii de bunuri ele vor fi prezentate mai pe larg.

3.2.Elemente incorporale ale fondului de comerţ

Situaţia economică a unei societăţi comerciale depinde nu numai de activele materiale pe care le posedă, ci în mod deosebit, de elementele incorporale ale fondului de comerţ. Clientela – este unul din cele mai importante elemente ale fondului de comerţ şi reprezintă aptitudinea, posibilitatea societăţii comerciale de a grupa un număr de clienţi. Clientela este esenţială comerţului întrucât fără clientelă revânzarea devine imposibilă. Ea este rezultatul efortului depus de comerciant, în diferite forme, pentru atragerea consumatorilor. Pentru a fi utilă activităţii comerciale, clientela trebuie să fie actuală. O clientelă virtuală nu este suficientă pentru a procura beneficii din acte de comerţ. Clientela întâmplătoare ajută, dar nu susţine comerţul. Vadul comercial – considerat factorul obiectiv al clientelei, desemnează obişnuinţa consumatorilor de a cumpăra mereu de la o anumită societate comercială. Între clientelă şi vad există o relaţie de interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul vadului. Ambele sunt strâns legate de fondul de comerţ, întrucât depind de însuşirile acestuia, cum sunt: aşezarea, modul de organizare, calitatea personalului, tehnicitatea şi calitatea mărfurilor, etc. Tocmai de aceea, aceste elemente esenţiale ale fondului de comerţ nu pot fi transmise separat, ci numai odată cu întregul fond de comerţ. Atât clientela cât şi vadul comercial sunt ocrotite legal, prin acţiunea împotriva concurenţei neloiale. Dreptul asupra contractului de locaţie – constă în dreptul de creanţă al locatarului comerciant asupra proprietarului imobilului în care se exercită comerţul. Localul comercial, având o importanţă deosebită asupra comerţului practicat de comerciant şi dreptul menţionat se bucură de o ocrotire specială, de natură a asigura stabilitatea comerţului,

conferind locatarului un drept de preferinţă. Fiind esenţial comerţului, acest drept nu poate fi transmis decât odată cu întregul fond de comerţ. Dreptul asupra autorizaţiei – are natura şi conţinutul unui drept de creanţă asupra autorizării obţinută de comerciant, de la un organ al administraţiei de stat, de a desfăşura activităţi de comerţ sau în legătură cu comerţul în anumite domenii în care legea cere o asemene autorizare. Fiind obligatorie pentru desfăşurarea activităţii, acest drept de creanţă se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ şi numai dacă autorizarea nu a fost dată în consideraţia persoanei. Firma sau numele comercial – este numele sau după caz, denumirea sub care se exercită comerţul şi sub care semnează comerciantul. Numele comercial individualizează o anumită întreprindere. El poate fi constituit dintr-un nume propriu, prenume, pseudonim, numele unui terţ sau o denumire legată de obiectul de activitate al societăţii sau de fantezie. Emblema – este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen. Desemnarea figurativă realizată de emblemă poate reprezenta un nume de persoană, o denumire în legătură cu obiectul comerţului sau orice altă denumire. Emblema poate conţine şi diferite simboluri grafice. Ca semn distinctiv, emblema trebuie să fie sugestivă spre a fi aptă să atragă clientela. Marca de fabricaţie, de comerţ şi de serviciu – reprezintă semne exterioare, prin care se individualizează mărfurile industriale sau cel pe care o întreprindere comercială le pune în circulaţie spre a le deosebi de cele identice sau similare ale altor firme. Comerciantul are libertatea să-şi aleagă marca pe care o crede corespunzătoare. Aceasta poate fi constituită din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, în una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului acestuia, prezentare sonoră sau alte asemenea elemente. În raport cu destinaţia lor economică, mărcile pot fi:

• mărci de fabrică – se folosesc de către producător sau fabricant în domeniul activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale; ele diferenţiază produsele unei întreprinderi de alte produse similare.

• mărcile de comerţ – se utilizează de către comerciant sau distribuitor prin aplicarea lor pe produsele pe care le vinde spre a arăta că produsele unei întreprinderi sunt distribuite de o unitate comercială.

După obiect, mărcile se clasifică în: • mărci de produse – care identifică anumite produse fabricate

sau naturale; sunt astfel de mărci, mărcile de fabrică şi cele de comerţ;

• mărcile de serviciu – servesc diferenţierii serviciilor oferite de o societate de cele prestate de alte societăţi. Ele se pot folosi direct sau indirect. Astfel, o societate de taximetre aplică marca pe autovehicule, restaurantele pe veselă şi tacâmuri, atelierele de proiectare pe documentaţia tehnică elaborată, etc.

Dacă se are în vedere titularul dreptului, mărcile pot fi Individuale şi colective. Mărcile individuale, private, aparţin şi se utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică. Mărcile colective se

folosesc în comun, de mai mulţi producători comerciali. În principiu, acestea se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanţie a calităţii sau originii produsului, întrucât ele presupun condiţii minime de calitate pentru ca societatea să le poată folosi. În privinţa obligativităţii folosirii mărcilor, dreptul român a adoptat sistemul potrivit căruia, în principiu, mărcile de comerţ şi de serviciu sunt facultative, iar mărcile de fabrică sunt obligatorii. Mai sunt utilizate marca notorie, caracterizată de un renume devenit internaţional (Pepsi, Coca-Cola, Kodak, J.V.S., etc.), marca defensivă, care serveşte protecţiei mărcii principale, marca de rezervă, marca naţională, care individualizează produsele care provin dintr-o anumită ţară, constituind o garanţie specială de calitate. Având o natură primordială, marca poate, în principiu, să facă obiectul unei transmisiuni cu orice titlu, care poate fi totală sau parţială ori limitată în spaţiu şi timp. Ea se poate transmite cu întreg fondul de comerţ sau separat. Frecvent se foloseşte în acest scop, contractul de licenţă, care cuprinde stipulaţii cu privire la exploatarea, folosirea şi reclama mărcii. Licenţa de exploatare asigură licenţiatorului fabricarea produsului şi aplicarea mărcii. Licenţa de folosire autorizează aplicarea sau ataşarea mărcii pe produse livrate de către licenţiat, iar licenţa de reclamă permite folosirea unei denumiri înregistrate în scop comercial şi publicitar. Dobânditorul cu orice titlu al unei mărci este obligat să ceară înscrierea acesteia pe numele său în termen de 15 zile de la data actului dobândirii. Brevetul de invenţie – este un titlu eliberat de o autoritate publică (în România – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) aceluia care pretinde a fi autorul unei invenţii. Acest titlu conferă titularului său dreptul de exploatare pe întreaga durată de valabilitate a sa. Obiectul brevetului îl constituie o creaţie tehnică, o invenţie. Potrivit legii, invenţia este brevetabilă dacă este nouă, dacă rezultă dintr-o activitate inventivă şi este susceptibilă de aplicare industrială. Invenţia poate avea ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă. Durata de valabilitate a unui brevet de invenţie este de 20 ani, cu începere de la data constituirii depozitului naţional de reglementare. Drepturile cu caracter patrimonial permit titularului exploatarea exclusivă a brevetului, cât şi faptul că acesta are dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără autorizarea sa, următoarele acte:

• pentru produse – fabricarea, comercializarea, oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializării;

• pentru procedee sau metode – folosirea acestora. Desenele şi modelele industriale – sunt elemente incorporale ale fondului de comerţ, care reprezintă creaţii de formă care permit individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau artistic. În legislaţia noastră desenele şi modelele industriale nu cunosc o reglementare distinctă.

4.Valori mobiliare incorporale emise de societăţile comerciale

4.1.Rolul valorilor mobiliare incorporale

Valorile incorporale reprezintă o componentă importantă a bunurilor ce alcătuiesc patrimoniul societăţilor comerciale. Ele sunt drepturi mobiliare negociabile care pot fi susceptibile a produce redevenţe, dacă titlul este asociat creditului. Din acest punct de vedere, valorile mobiliare emise de societăţile comerciale se deosebesc de biletele de bancă şi alte efecte comerciale care se prezintă ca valori fixe exprimate în bani, ce produc beneficii prin posesie. Valorile mobiliare au apărut în practica comercială în cursul secolului trecut, ca un procedeu de finanţare a dezvoltării economice, care a permis societăţilor pe acţiuni să colecteze capitaluri considerabile. În prezent acest procedeu este concurat de alte modalităţi de finanţare cum sunt: ajutorul financiar, împrumutul bancar, etc.

4.2.Titluri de valori (acţiunile şi obligaţiunile)

4.2.1.Aspecte generale

Valorile mobiliare incorporale sunt concretizate în titluri care pot avea forma titlurilor nominative sau a titlurilor la purtător. Titlul nominativ – reprezintă înscrisul sau titlul emis de către o societate comercială, care se caracterizează prin aceea că indică persoana titulară a drepturilor ce rezultă din cuprinsul său, şi se transmite pe calea cesiunii. Transmiterea comportă înscrierea unei menţiuni în acest scop pe titlu şi tradiţia titularului necesară noului titular pentru exercitarea dreptului. Indicând numele posesorului legitim, titlul nominativ face cunoscută identitatea acestuia, ca persoană care poate exercita drepturile ce decurg din el. Titlul la purtător – este înscrisul emis de o societate comercială care se caracterizează prin aceea că în cuprinsul documentului se indică numai persoana debitorului şi întinderea obligaţiei acestuia, fără a se face vreo menţiune referitoare la creditor, titular al dreptului de creanţă fiind persoana care se găseşte în posesia documentului. Cela mai importante titluri de valori mobiliare emise de societăţile comerciale sunt acţiunile şi obligaţiunile.

4.2.2.Acţiunile

În societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, capitalul social este reprezentat prin acţiunile emise de societatea comercială. Acţiunea – este titlul reprezentativ al unei părţi sociale, constituind o fracţiune a capitalului social, ce conferă posesorului său calitatea de asociat. Forma acţiunilor emise (nominative sau la purtător) este determinată prin actul constitutiv. În absenţa unei asemenea precizări, acţiunile vor fi la purtător. Ca titlu de valoare, acţiunea este un înscris care cuprinde:

• denumirea şi durata societăţii; • data actului constitutiv; • numărul de înmatriculare al societăţii în Registrul comerţului; • numărul Monitorului oficial în care s-a făcut publicarea; • capitalul social; • numărul acţiunilor şi numărul de ordine;

• valoarea nominală a acţiunilor şi vărsămintelor efectuate; • avantajele acordate fondatorilor.

Pentru acţiunile nominative se vor arăta în plus, numele, prenumele şi domiciliul acţionarului, sau după caz, denumirea şi sediul acestuia. Acţiunile se semnează de către administratori. Acţionarii au drept de a alege între acţiunile nominative sau la purtător. Acţiunile sunt indivizibile, societatea nefiind obligată să înscrie şi să recunoască transmisiunea devenită proprietatea mai multor persoane, dacă nu se desemnează de către aceştia un titular unic. Nimic nu se opune ca acţiunile nominative, plătite în întregime, să se transforme în acţiuni la purtător. Tot astfel, acţiunile la purtător se pot transforma în acţiuni nominative. Neexistând o interdicţie legală, convertirea acţiunilor dintr-o formă în alta se decide prin voinţa asociaţilor. După drepturile acordate titularului, acţiunile pot fi:

• acţiuni obişnuite – sunt de egală valoare şi conferă posesorilor drepturi egale;

• acţiuni privilegiate – creează titularilor lor avantaje suplimentare.

Drepturile şi obligaţiile acţionarului sunt determinate de numărul acţiunilor deţinute şi dispoziţiile actului constitutiv al societăţii comerciale.

4.2.3.Obligaţiunile

Obligaţiunile - sunt titluri de credit emise de societăţile pe acţiuni care reprezintă fracţiuni egale şi indivizibile ale unui împrumut unic contractat de societatea comercială. Aceste titluri încorporează obligaţia societăţii de a rambursa suma împrumutată la valoarea pentru care au fost emise. Emisiunea de obligaţiuni (nominative sau la purtător) reprezintă o modalitate originală prin care societatea comercială poate să obţină creditele necesare realizării proiectelor de expansiune sau dezvoltare. Emisiunea de obligaţiuni este convenabilă societăţii pe acţiuni întrucât nu modifică echilibrul conturilor patrimoniale. Punerea în circulaţie a acestor titluri de credit determină o creştere a debitelor corespondente restituirii împrumutului prin obligaţiuni, dar în acelaşi timp, şi o creştere a disponibilului bănesc ce poate fi utilizat în investiţii pe termen lung. Lichidarea împrumutului este asemănătoare cu restituirea împrumutului bancar pe termen lung, deoarece termenele de scadenţă la rambursarea obligaţiunilor sunt de regulă de 2-10 ani sau chiar mai mari. Investirea în titluri de credit, tip obligaţiuni, prezintă avantaje şi pentru posesorul unor asemenea titluri. Obligatarul în calitatea sa de creditor, are dreptul să pretindă, la scadenţă, restituirea sumei împrumutate şi plata dobânzilor aferente ei. Fiind titluri uşor transmisibile, posesorul obligaţiunilor poate să reintre cu uşurinţă în posesia numerarului. Dreptul la restituirea sumei reprezentate de obligaţiune devine exigibil la scadenţă sau prin tragere la sorţi şi este exercitat de obligator, indiferent dacă societatea a înregistrat sau nu beneficii, iar în caz de faliment, posesorul titlului de credit va participa la împărţirea activului falimentar ca oricare alt creditor.

După întinderea dreptului conferit posesorului, obligaţiunile pot fi:

• obligaţiuni ordinare – acordă dreptul la restituirea valorii nominale şi a dobânzii aferente;

• obligaţiunile cu primă – dau dreptul la obţinerea diferenţei de valoare între valoarea nominală şi suma efectiv vărsată societăţii (mai mică decât valoarea nominală);

• obligaţiunile cu loturi – conferă dreptul obligatarului la o sumă suplimentară, stabilită prin tragere la sorţi.

Obligaţiunile din aceeaşi emisiune au valoare egală şi indivizibilă şi un regim unitar, respectiv aceleaşi condiţii de plată, aceleaşi dobânzi şi valori nominale, acelaşi mod de circulaţie, etc. Posesorul obligaţiunii este numai creditor al societăţii nu şi asociat, şi ca urmare, el nu va avea nici drepturile şi nici obligaţiile acţionarilor. Convocarea adunării obligatarilor se face pe cheltuiala societăţii care a emis obligaţiunile. Societatea nu poate să participe la aceste adunări, chiar dacă posedă un număr din propriile obligaţiuni. Interdicţia are scopul de a nu face posibil un control al obligatarilor sau blocarea iniţiativelor lor în adunările generale. Emiterea de obligaţiuni se decide de către adunarea generală extraordinară în condiţii de cvorum şi majoritate specială. Decizia adunării generale extraordinare se depune la Registrul comerţului pentru a fi menţionată în registru şi publicată în Monitorul oficial. Emisiunea de obligaţiuni poate fi realizată prin intermediul băncilor sau pe calea subscripţiei publice. Când emisiunea de obligaţiuni se face cu sprijinul unor bănci, titlurile emise sunt preluate de bancă şi oferite clienţilor acestora, interesaţi în plasamente de valori mobiliare. Când emisiunea de obligaţiuni se face prin subscripţie publică, societatea va publica un prospect de emisie, care va trebui vizat de instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea. Acest prospect are natura unei oferte adresate publicului. Obligaţiunile se vor subscrie pe exemplarele prospectului de emisie, iar valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie în întregime vărsată. Cei care au acceptat prospectul de emisie şi au vărsat valoarea obligaţiunilor subscrise, vor primi titluri de credit (obligaţiuni), care pe lângă menţiunile existente în prospectul de emisiune, vor cuprinde numărul de ordine şi tabloul plăţilor în capital şi dobânzi. Dacă obligaţiunile sunt nominative, pe titlu şi în registrele societăţii va fi înscris: numele, prenumele şi domiciliul obligatarului sau, după caz, denumirea şi sediul acestuia. Obligaţiunile la purtător sunt individualizate printr-un număr şi o serie. Obligaţiunile vor fi semnate de către administratorul societăţii comerciale. Dreptul de proprietate asupra obligaţiunilor la purtător se transmite prin simplă tradiţiune a acestora, iar dreptul de proprietate asupra obligaţiunilor nominative se transmite prin declaraţie făcută în registrul de obligaţiuni al emitentului, subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe titlul de credit. Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. Înainte de scadenţă, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate prin tragere la sorţi la o sumă superioară valorii

lor nominative, stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi.

5.Resursele întreprinderii

Apariţia, dezvoltarea şi consolidarea unei firme este rezultatul atragerii în circuitul economic a unor mijloace susceptibile de a fi valorificate în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Totalitatea acestor mijloace reprezintă o componentă a resurselor economice ale economiei naţionale, care în posesia întreprinzătorilor se constituie în factori de producţie. Combinarea lor eficientă şi realizarea pe această bază a unor bunuri sau prestarea unor servicii reprezintă esenţa procesului de valorificare a lor în economie. Resursele economice ale economiei naţionale sunt de o mare diversitate. Se cuprind în cadrul acestora: munca, solul, mineralele, echipamentele de producţie şi obiectele supuse prelucrării, energia, informaţiile, activităţile de organizare şi cele manageriale, etc. Dintre acestea, într-o anumită perioadă, numai o parte participă la procesul de producţie şi de formare a valorii sub forma a trei factori de producţie:

• munca; • pământul (natura); • capitalul.

Pornind de la clasificarea anterioară şi luând în considerare conţinutul factorilor de producţie, resursele întreprinderii se pot clasifica în:

• resurse materiale (capitalul real); • resurse financiare (capitalul lichid); • resurse umane (capitalul uman).

5.1.Resursele materiale (capitalul real)

Realizarea unor produse şi prestarea serviciilor necesită în primul rând utilizarea de către întreprindere a unor bunuri (echipamente, materii prime, materiale, etc.) care în combinaţie cu resursele umane şi financiare asigură satisfacerea nevoilor societăţii. Totalitatea acestor bunuri formează resursele materiale (capitalul real), componentă esenţială a capitalului social. Capitalul real se constituie în momentul înfiinţării întreprinderii, fie prin aportul în natură al întreprinzătorilor, fie prin cumpărare, deci utilizând resursele financiare (capitalul lichid). El se înlocuieşte şi se amplifică în cadrul procesului de acumulare şi extindere a activităţii întreprinderii. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele sale se grupează în capital fix şi capital circulant. Diversitatea elementelor care compun capitalul unei întreprinderi, diferă de la o firmă la alta, în funcţie de obiectul de activitate şi volumul capitalului social deţinut. Astfel, există întreprinderi al căror capital real se limitează la dimensiunile şi structura unei singure unităţi (hoteliere, de alimentaţie publică, de producţie, etc.), după cum, în mod similar, pot să existe întreprinderi care au investit capital numai în unităţi de acelaşi tip (de exemplu, în alimentaţie publică: restaurant, cofetărie, bar, etc.) sau chiar

şi unităţi cu obiect de activitate diversificat ( de exemplu, unităţi productive, unităţi comerciale şi societăţi bancare). Dacă avem în vedere întreprinderile de servicii, vom constată că, spre deosebire de alte sectoare de activitate, clădirile sunt componente deosebit de importante, reprezentând elemente constitutive ale ofertei de servicii. Este necesar să facem această precizare deoarece rolul clădirilor, ca factor de producţie al întreprinderii de servicii, este cu totul altul decât în cazul unei întreprinderi industriale. De exemplu, în turism, clădirile (atât cele hoteliere cât şi cele de alimentaţie publică) reprezintă componenta esenţială a produsului turistic, intrând în “consum” prin utilizarea lor de către turişti. În acest caz, pentru dimensionarea acestor resurse, organizarea interioară a spaţiilor, gestiunea şi folosirea lor, se porneşte de la modul specific de manifestare a cererii pentru astfel de servicii. Un rol la fel de important îl au clădirile şi în cazul întreprinderilor comerciale. În acest caz, ele servesc depozitării mărfurilor, pregătirii mărfurilor pentru vânzare şi vânzării propriu-zise. În mod practic, activităţile comerciale nu se pot desfăşura fără existenţa clădirilor decât în cazuri speciale, cum ar fi de exemplu activităţile specifice unor întreprinderi intermediare, comisionare, etc. Preponderenţa clădirilor în totalul fondurilor fixe este o particularitate a comerţului, cu toate că în ultimul timp asistăm la o sporire a volumului şi o diversificare a echipamentului cu care sunt dotate unităţile comerciale. Asigurarea întreprinderii cu acest tip de resurse face obiectul funcţiilor de cercetare-dezvoltare şi comercială ale întreprinderii. O categorie aparte de resurse materiale a întreprinderii o formează tehnologiile de producţie (fabricaţie) şi/sau comerciale. Includerea lor în cadrul resurselor materiale ale întreprinderii se justifică prin aceea că, de multe ori, fără existenţa lor, întreprinzătorul nu este capabil să combine factorii de producţie de care dispune. Această afirmaţie este deosebit de evidentă în special în domeniul tehnologiilor de “vârf”. Dacă ne referim la întreprinderile turistice şi de alimentaţie publică, vom constata că o astfel de situaţie îşi găseşte reflectare, într-un grad mai ridicat, în cazul tehnologiilor de producţie prin care se realizează preparatele culinare. În acest sens, putem aminti reţetarele şi tehnologiile de realizare a unor preparate de genul “specialitatea casei”. Dacă avem în vedere întreprinderile de comerţ, vom observa că tehnologiile comerciale cuprind ansamblul proceselor, procedeelor şi al condiţiilor tehnice şi organizatorice care concură la obţinerea “produsului” comercial, respectiv la desfacerea mărfurilor către consumatori. Tehnologia comercială îmbracă forme particulare de la o verigă la alta, de la un sector comercial la altul, de la un tip de unitate la alta şi chiar de la un întreprinzător la altul. Astfel, la înfiinţarea unei întreprinderi, fiecare întreprinzător trebuie să aibă în vedere alegerea celor mai potrivite tehnologii, iar pe parcursul desfăşurării activităţii să se preocupe în vederea simplificării şi raţionalizării acestora. Dintre metodele care conduc la simplificarea tehnologiilor comerciale putem menţiona:

• reducerea numărului verigilor intermediare; • aprovizionarea cu mărfuri preambalate, cântărite, dozate;

• practicarea formelor moderne de vânzare (autoservire, expunere liberă, etc.).

Raţionalizarea tehnologiilor comerciale se realizează la rândul ei, printr-un număr mare de posibilităţi, dintre care se evidenţiază:

• raţionalizarea fluxurilor mărfurilor şi ale cumpărătorilor; • evitarea blocării activităţii în spaţii înguste; • utilizarea cât mai completă a spaţiilor, utilajelor şi

personalului; etc. O categorie aparte de resurse materiale o formează bunurile de echipament, alcătuite din mobilier, utilaje şi instrumente necesare desfăşurării în bune condiţii a prestaţiilor. Se detaşează în acest caz, bunurile necesare dotării hotelurilor, restaurantelor, unităţilor de agrement şi unităţilor comerciale. În echiparea acestora, întreprinzătorul trebuie să aibă în vedere necesitatea achiziţionării unor utilaje care reprezintă nivelul cel mai înalt atins în realizarea lor. Astfel, în cadrul întreprinderilor comerciale, preocupările trebuie să vizeze utilizarea pe scară largă a containerizării şi paletizării, mecanizarea muncii în depozite, transportul şi vehicularea mărfurilor, desfacerea acestora. În acest sens, întreprinzătorii pot avea în vedere înzestrarea unităţilor cu utilaje frigorifice, dotarea cu aparatură modernă de casă şi marcaj, cu utilaje de măsură sau de etalare a mărfurilor, cu aparatură de calcul, instalaţii de iluminat, încălzit, etc. La fel se pune problema şi pentru asigurarea unor mijloace specifice întreprinderii turistice. Introducerea calculatoarelor în gestiunea hotelieră, echiparea camerelor cu aparatură complexă specifică, dotarea cu mijloace moderne de comunicare, etc., reprezintă modalităţi specifice de asigurare a unor resurse materiale capabile să permită satisfacerea nevoilor la un nivel ridicat. O categorie de resurse materiale specifică întreprinderilor turistice, o reprezintă resursele turistice. Această particularitate este determinată de faptul că impulsul iniţiativei în turism este dat de existenţa unor elemente de activitate susceptibile de a fi valorificate economic. Includerea acestor categorii de resurse în categoria factorilor de producţie (deci în categoria resurselor întreprinderii) este dictată de necesitatea punerii în evidenţă a raporturilor în care se află întreprinderea cu aceste elemente, fără de care nu este posibilă desfăşurarea activităţii turistice. Combinarea acestui factor de producţie în mod cât mai eficient, nu este posibilă fără reglementarea raporturilor întreprinderii faţă de resursele turistice într-un mod care să asigure întreprinzătorului, accesul nemijlocit la acestea. O astfel de precizare este necesară deoarece resursele turistice sunt foarte diverse şi se află în folosinţa sau proprietatea a numeroşi agenţi economici. În această situaţie, existenţa unui cadrul legal care să stipuleze modul în care pot fi utilizate resursele turistice, reprezintă o condiţie a declanşării mecanismului economic de valorificare a lor. Reglementarea confuză, în momentul de faţă a acestor raporturi în ţara noastră, reprezintă un element de limitare a iniţiativei în turism şi o cauză a diminuării eficienţei sale. În acest context, se pune tot mai pregnant problema inventarierii şi sortării resurselor naturale ale turismului, prin realizarea zonării turistice. Acestea vor trebui urmate, în mod obligatoriu, de repartizarea resurselor în folosinţa şi gestiunea întreprinderilor turistice, în acelaşi mod în care sunt date în exploatare şi celelalte resurse economice. Astfel,

întreprinderile turistice vor fi obligate şi interesate să ia toate măsurile pentru întreţinerea, restaurarea şi protejarea acestor resurse. Tot în categoria resurselor materiale putem include şi materiile prime şi materialele care contribuie la realizarea prestaţilor. Ele sunt procurate cel mai adesea prin contactarea unor surse de aprovizionare. Desfăşurarea normală a activităţilor şi implicit îndeplinirea obiectului societăţii comerciale, necesită identificarea unor surse sigure, stabile, cu un potenţial constant de alimentare a proceselor de prestaţie din cadrul întreprinderii. Din acest motiv, la înfiinţarea unei întreprinderi, vor trebui stabilite în mod obligatoriu, modalităţile de acţiune prin care să poată fi asigurată aprovizionarea normală a acesteia cu resursele necesare. O astfel de menţiune se impune deoarece în perioada de tranziţie se observă o anumită lipsă de exerciţiu economic a unui număr mare de întreprinzători particulari exprimată prin înfiinţarea unor societăţi comerciale care îşi rezolvă cu greu problemele de aprovizionare. Aceste dificultăţi sunt puse, de regulă, pe seama unor organisme guvernamentale care nu “asigură” materiile prime, materialele, resursele financiare, etc. O astfel de concepţie neglijează şansele reale pe care şi le pot asigura întreprinzătorii prin constituirea unui sistem de aprovizionare în care ei înşişi să deţină un rol activ.

5.2.Resursele financiare (capitalul lichid)

Demararea şi desfăşurarea în bune condiţii a activităţii necesită în primul rând, existenţa unui volum de mijloace financiare, destinate realizării investiţiei iniţiale, acoperirii necesarului iniţial de mijloace circulante şi cheltuielilor curente ocazionate de activitatea întreprinderii (promovare, protocol, deplasări, etc.). În momentul înfiinţării, mijloacele financiare se constituie, de regulă integral, prin aportul asociaţilor, prin atragerea unor resurse bancare (împrumuturi) sau, mai rar, prin donaţii, moşteniri, etc. Trebuie precizat că, în teoria economică, banii sunt consideraţi resursă economică (factor de producţie) numai în măsura în care se transformă în bunuri în cadrul procesului rotaţiei capitalului, ca o formă de existenţă temporară a acestuia, din momentul vânzării prestaţiilor şi până în momentul plăţii contravalorii componentelor materiale ale capitalului necesar reluării acestui proces. Banii funcţionează deci, în calitate de capital, numai în legătură cu capitalul productiv. Privit din această perspectivă, capitalul bănesc se constituie într-o resursă economică ale cărei dimensiuni preocupă intens conducerea întreprinderii. Ea va urmări să asigure un sistem eficient de finanţare a investiţiilor, un circuit normal al procesului de refacere a capitalului iniţial şi realizarea pe această bază a condiţiilor necesare reluării proceselor economice. Finanţarea investiţiilor se realizează prin următoarele modalităţi: 1) Creditul – reprezintă una din formele cele mai frecvent utilizate în

finanţarea unei investiţii şi are la bază împrumuturile acordate de către diverse instituţii finanţatoare (bănci, societăţi de credit, de asigurări, etc.). În anumite situaţii, creditele sunt garantate de către stat, caz în care instituţiile finanţatoare sunt selectate de către acesta. De regulă, creditele se acordă cu obligaţia ca debitorul să se angajeze să respecte anumite condiţii puse de către creditor.

2) Leasingul – reprezintă modalitatea de finanţare a investiţiilor de către o instituţie, care plăteşte echipamentul cumpărat de către beneficiar, pe care acesta se obligă să-l achite periodic. Raportul juridic dintre cele două părţi se stabileşte în baza unui contract de leasing, la expirarea căruia beneficiarul poate opta pentru una din următoarele soluţii:

• prelungeşte contractul; • cumpără echipamentul la valoarea reziduală; • renunţă la contract.

Leasingul este utilizat atât în cazul achiziţionării unor bunuri mobile (leasing mobiliar), cât şi al unor bunuri imobile (leasing imobiliar). 3) Emiterea de acţiuni (acţionariatul) – reprezintă o modalitate

importantă de multiplicare a fondurilor proprii ale unei întreprinderi prin creşterea capitalului social subscris de către acţionari. Această modalitate este frecvent întâlnită la întreprinderile care se dezvoltă rapid şi nu au posibilitatea să recurgă la credite.

4) Coproprietatea (asocierea) – permite completarea fondurilor de finanţare prin atragerea la realizarea unor investiţii a unor persoane (acţionari) dispuse să participe la realizarea unei astfel de iniţiative. În principiu, o astfel de modalitate nu diferă esenţial de emiterea de acţiuni. Ea se deosebeşte doar prin aceea că partenerii participă din momentul iniţial la concretizarea iniţiativei, aducându-şi aportul la materializarea acesteia în calitate de coproprietari.

În asigurarea resurselor financiare ale întreprinderii este necesar să fie cunoscute măsurile adoptate de către stat pentru stimularea investiţiilor. Ele se pot concretiza în:

• acordarea unor subvenţii; • exonerarea fiscală; • garanţii pentru investiţii; • împrumuturi preferenţiale; • stimulente fiscale; etc.

5.3.Resursele umane (capitalul uman)

5.3.1.Consideraţii generale

În cadrul societăţii comerciale, oamenii reprezintă elementul indispensabil, hotărâtor, care asigură înfăptuirea scopului pentru care aceasta a fost constituită. Asociaţii formează componenta cea mai importantă a societăţii comerciale, atât la constituire, cât şi pe durata existenţei ei. În structura funcţională a unui agent economic, orice asociat capătă o dublă calitate: aceea de asociat individual, cu drepturi şi obligaţii specifice şi aceea de asociat colectiv, sursa, reprezentantul şi beneficiarul voinţei sociale. Sub aspectul rolului şi funcţiei pe care o deţine în societate, un asociat poate avea nu numai această calitate, dar poate fi şi salariat ori titular al unei funcţii de conducere sau execuţie, şi deci poate fi chiar angajat al societăţii. Funcţionarea unei societăţi comerciale implică însă nu numai contribuţia membrilor asociaţi, ci şi folosirea altor categorii de persoane care au pregătirea şi calificarea necesară îndeplinirii anumitor activităţi utile societăţii. Este vorba de angajaţii şi auxiliarii comerţului. Legătura

juridică dintre ei şi societate, ca subiect distinct de drept, se realizează prin intermediul unor contracte specifice (de muncă, de mandat, etc.). Statutul juridic al asociaţilor, angajaţilor şi auxiliarilor comerţului este diferenţiat în conţinut (drepturi, obligaţii, răspunderi, etc.) de prevederile legii, contractului şi poziţia din schema organizatorică a societăţii. Gestiunea resurselor umane implică ansamblul activităţilor de recrutare şi selecţie a personalului, integrarea noilor angajaţi la locul de muncă, evaluarea performanţelor, perfecţionarea şi promovarea personalului, legalitatea personalului managerial şi de execuţie. Abordarea resurselor umane se face în strânsă interdependenţă cu resursele financiare şi materiale. Spre deosebire însă, de principiile mai riguroase ale gestiunii activelor întreprinderii, gestiunea resurselor umane, complexe şi diferenţiate ia în considerare o serie de caracteristici ale acestora, care scapă calculului economic, cum ar fi:

• oamenii sunt personalităţi complexe şi diferenţiate, creatori şi stimulatori ai activităţii economice, influenţând decisiv eficacitatea utilizării resurselor materiale şi financiare;

• oamenii manifestă o anumită inerţie la schimbare (unii) dar, în acelaşi timp, dovedesc o mare adaptabilitate la diferite situaţii (sunt mai puţin manevrabili comparativ cu lucrurile);

• gestiunea personalului este puternic marcată de factorul timp necesar modelării rentabilităţii, obiceiurilor, comportamentelor;

• oamenii trăiesc şi muncesc în grupuri organizate formal şi/sau informal, în care se nasc relaţii diferite între persoane, între ele şi întreprindere, relaţii care influenţează şi modelează comportamentul individual;

• deciziile în domeniul resurselor umane, pentru a genera rezultate pozitive, trebuie raportate la personalitatea fiecărui manager sau executant (pregătire, temperament, caracter, potenţial, etc.), problemă extrem de complexă şi dificilă;

• actualmente şi în perspectivă, managementul resurselor umane la nivel micro şi macroeconomic, în gândire şi acţiune, trebuie să abordeze obiectivele întreprinderii într-o viziune interdependentă, globală, europeană (în perspectiva integrării economice europene).

În plus, comparativ cu celelalte două resurse care prezintă două mari caracteristici (cantitativă şi calitativă), resursa umană prezintă mult mai multe caracteristici, respectiv:

• acţionează grupat sub o conducere unică; • obiective comune; • cooperare; • participare activă; • motivaţie; • competenţă şi responsabilitate.

De aici rezultă componentele mai numeroase ale gestiunii resurselor umane.

5.3.2.Asociaţii

5.3.2.1.Calitatea de asociat

Asociaţii – sunt persoane fizice sau juridice care au calitatea de parte în contractul de societate. Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de semnarea contractului de societate şi depunerea în patrimoniul acesteia, a aportului la care persoana s-a angajat. Aceste două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. Calitatea de asociat poate fi dobândită şi ulterior, prin cesiune, cu respectarea condiţiilor cerute de lege. Noţiunea de asociat este o noţiune largă, care acoperă toate sensurile posibile, valabilă în cazul tuturor categoriilor de societăţi comerciale. Ca gen proxim, ea cuprinde în sfera sa: fondatorii, acceptanţii, acţionarii, comanditarii, comanditaţii. Calitatea de fondatori o au persoanele care iau iniţiativa de a înfiinţa o societate comercială. Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale utilizează acest termen în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în situaţi constituirii unei asemenea societăţi prin subscripţie publică. Calitatea de acceptanţi aparţine, în cadrul aceloraşi tipuri de societăţi, persoanelor care subscriu prospectele de emisiune a acţiunilor şi se obligă să facă vărsămintele corespunzătoare. Desigur că, atât fondatorii cât şi acceptanţii devin şi asociaţi. Termenul de acţionar provine de la posesiunea unor acţiuni în societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acţionarii fiind asociaţii acestor societăţi. În sfârşit, termenii de comanditar şi comanditat definesc în particular, asociaţii societăţilor în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni; se deosebesc prin gradul diferit de răspundere pentru pasivul social. Actul juridic de constituire a societăţii – actul constitutiv şi legile ce-l reglementează – dau naştere la raporturi între părţi (societate şi asociaţi), în conţinutul cărora intră drepturi şi obligaţii corelative.

5.3.2.2.Obligaţiile asociaţilor

Prin obligaţiile asociaţilor înţelegem îndatoririle ce revin acestora faţă de societate. Ele constau în conduita ce le este impusă de a da, a face sau a nu face ceva. Principalele obligaţii ale asociaţilor sunt următoarele:

• de a depune sau completa aportul social la care s-au angajat; • obligaţia de a participa la suportarea pierderilor şi de a

răspunde pentru obligaţiile asumate de societate; • obligaţia de a nu folosi bunurile societăţii în interes propriu; • obligaţia de a nu comite fapte nedemne; • obligaţia de a nu se amesteca fără drept în administrarea

societăţii; • obligaţia de a nu face concurenţă societăţii.

5.3.2.3.Drepturile asociaţilor

Prin drepturile asociaţilor înţelegem prerogativele conferite acestora de lege şi contractul de asociere în temeiul cărora pot pretinde societăţii şi altor persoane, o anumită conduită, constând în acţiuni ori

abstenţiuni, utilizând la nevoie şi forţa de constrângere a statului pe calea acţiunii în justiţie. Drepturile asociaţilor cuprind atât drepturi fundamentale, caracteristice calităţii de asociat, cât şi drepturi specifice, caracteristice asociaţilor care fac parte din diferite forme de societate ori au anumite funcţii. Drepturile asociaţilor mai pot fi privite, de asemenea, ca drepturi ce pot fi exercitate individual sau colectiv. În categoria drepturilor individuale sunt cuprinse următoarele drepturi:

• dreptul la egalitate de tratament; • dreptul la dividende; • dreptul de a participa la împărţirea finală a patrimoniului; • dreptul de a participa la elaborarea voinţei sociale; • dreptul de informare şi control asupra gestiunii societăţii, când

se consideră că organele societăţii îşi îndeplinesc defectuos sarcinile;

• dreptul de transmitere, cedare, donare, a părţilor sociale. În afara acestor drepturi individuale cu caracter general, asociaţii pot avea şi drepturi specifice, caracteristice unor anumite forme de societăţi, sau prevăzute în actul constitutiv. Aşa de exemplu, se pot stipula în actul constitutiv unele drepturi de preferinţă pentru cei al căror aport constă în imobile sau alte bunuri în natură ori elemente ale fondului de comerţ, drepturi ce le asigură restituirea acestora la lichidarea societăţii. Alte drepturi ce pot avea membrii fondatori se referă la: cote de participare la beneficii, acţiuni privilegiate, dreptul la restituirea sumelor cheltuite în numele societăţii, etc. Pe lângă drepturile cu caracter individual, asociaţii mai au şi drepturi ce nu pot fi exercitate decât în colectivitate, fie ea unanimă, majoritară sau minoritară:

• dreptul de a decide cu privire la cele mai importante măsuri care vizează situaţia societăţii;

• dreptul de a desemna sau revoca organele de conducere; • dreptul de a aproba exerciţiul social; etc.

5.3.3.Angajaţii

5.3.3.1.Sfera persoanelor care pot fi angajate în societăţile comerciale

Prin angajaţii societăţilor comerciale se înţeleg acele persoane fizice care, în temeiul unor contracte individuale de muncă, se obligă să presteze personal o muncă determinată în folosul acestor agenţi economici, care, la rândul lor, se obligă să le asigure condiţii corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţii şi să plătească salariile cuvenite. Sfera persoanelor ce pot fi angajate este foarte largă cuprinzând atât persoanele neangajate cât şi pe cele angajate la alte unităţi, precum şi pensionarii. Problema cumulului de funcţii a fost rezolvată prin Legea nr.2/1991, care stipulează că orice persoană poate cumula mai multe funcţii şi are dreptul să primească salariul corespunzător pentru fiecare din funcţiile ocupate.

Inclusiv proprii asociaţi pot fi angajaţi în funcţii de conducere sau de execuţie în cadrul societăţii. O incompatibilitate absolută privind angajarea la societăţile comerciale priveşte pe funcţionarii publici, care nu pot îndeplini activităţi profesionale salarizate în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori altor organizaţii cu scop lucrativ.

5.3.3.2.Capacitatea juridică a persoanelor ce urmează a fi angajate

În dreptul muncii, persoana dobândeşte capacitatea deplină de a încheia un contract de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, spre deosebire de dreptul comun unde capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la 18 ani, cu excepţia femeii căsătorite anterior acestei vârste. Se prezumă că la 16 ani, omul are maturitatea fizică şi psihică suficient de dezvoltată pentru a intra într-un raport de muncă, maturitate fizică care îi permite să muncească, să-şi angajeze forţa de muncă în schimbul unui salariu, iar cea psihică îi îngăduie, ca urmare a unui discernământ suficient de dezvoltat, să se conducă singură, să încheie un contract de muncă, să-şi asume drepturile şi obligaţiile pe care acest contract le presupune. Începând de la vârsta de 15 ani şi până la 16 ani, legea recunoaşte persoanei o capacitate biologică de muncă parţială, ceea ce determină recunoaşterea capacităţii de a se angaja în muncă. Reîntregirea capacităţii restrânse a tinerilor în vârstă de 15-16 ani are loc prin actul încuviinţării prealabile, dată de către părinţi sau tutore. Pentru protecţia sănătăţii tinerilor, aceştia nu pot fi repartizaţi în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare, grele sau periculoase şi nu pot fi folosiţi la muncă în timpul nopţii. Nu pot fi angajaţi minorii în vârstă de până la 1 5 ani şi nici persoanele puse sub interdicţie, întrucât ambele categorii nu dispun de capacitatea de exerciţiu şi le lipseşte deci, discernământul. În plus, copii până la 15 ani nu au nici capacitate biologică de muncă.

5.3.3.3.Condiţiile angajării

Potrivit Legii nr.31/1990, “încadrarea salariaţilor la societăţile comerciale se face pe bază de contract de muncă, cu respectarea prevederilor Codului muncii şi a regimului de asigurări sociale ale personalului unităţilor de stat”. Salarizarea se stabileşte prin liberul acord al părţilor, respectându-se limita minimă de încadrare (salarizare) prevăzută de lege. În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.30/1990 – privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă, la societăţile comerciale şi la oricare persoane juridice, angajarea salariaţilor se face în condiţiile stabilite de acestea dacă, pentru ocuparea anumitor funcţii, prin lege, nu se prevede altfel. Printre condiţiile pentru angajarea unei persoane nu mai figurează cele care se referă la vechimea în muncă şi în specialitate, care, cu excepţia celor care se referă la Judecători, procurori, medici şi cadre didactice, au fost abrogate. De asemenea, au fost abrogate dispoziţiile legale ce se refereau la stagiul absolvenţilor unităţilor de învăţământ, prevăzându-se că aceştia la debutul lor în profesia dobândită, vor fi

angajaţi pentru o perioadă de probă, care nu va fi mai mică de 6 luni şi mai mare de un an. Desigur, nimic nu se opune, ci dimpotrivă, este indicat ca la angajare să se facă verificarea condiţiilor de studii, a pregătirii profesionale, prin examen sau concurs.

5.3.4.Auxiliarii comerţului

5.3.4.1.Noţiune

Auxiliarii comerţului – sunt mijlocitorii care dau posibilitatea comerciantului să ducă la bun sfârşit operaţiunile pe care le încheie, tratând şi încheind pentru el acte juridice sau punând la dispoziţia lui operă manuală sau intelectuală. Graţie lor, comerciantul va putea încheia şi derula acte comerciale în acelaşi timp, în mai multe locuri. Auxiliarii comerţului îşi desfăşoară activitatea, fie în interiorul societăţii comerciale, în cadrul unui compartiment compus din salariaţi special pregătiţi pentru prospectarea şi cercetarea clientelei, fie în afara acesteia. Ei pot fi legaţi de comerciant printr-un raport de subordonare, izvorând dintr-un contract de muncă şi au statutul de funcţionari sau lucrători ori pot fi independenţi de comerciant (legătura lor întemeindu-se pe un contract comercial).

5.3.4.2.Reprezentarea comercială

Folosirea auxiliarilor comerţului presupune existenţa unui raport juridic de reprezentare. El poate izvorî din numeroase raporturi juridice: de familie, de succesiune, de societate, de mandat, etc. Reprezentarea – este un raport accesoriu, alăturat unui raport principal, care permite unei persoane, numită reprezentant, să încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele juridice ale actului încheiat se produc în patrimoniul reprezentatului. Reprezentarea presupune trei condiţii cumulative:

• existenţa împuternicirii de reprezentare; • intenţia de a reprezenta; • voinţa valabilă a reprezentatului.

Împuternicirea de reprezentare este un act unilateral al reprezentatului. De obicei, ea se dă printr-un înscris numit procură. Împuternicirea poate fi generală, atunci când reprezentantul este abilitat să încheie orice act juridic, cu excepţia celor strict personale, sau specială, atunci când reprezentantul este abilitat să încheie numai anumite acte juridice. Intenţia de reprezenta presupune voinţa reprezentantului să acţioneze în numele şi în folosul reprezentatului. Ea poate fi expresă sau tacită. Numai dacă există această intenţie actul juridic încheiat de reprezentant va produce efecte.

Codul comercial prevede trei categorii de reprezentanţi: prepuşii, comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ (art.392-404).

5.3.4.3.Prepuşii

Potrivit art.392 din Codul comercial, “prepus este acela care, este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl exercită, fie în alt loc”. În literatura juridică, prepusul a fost definit ca acel reprezentant al comerciantului care îl substituie pe acesta în exercitarea comerţului său, tratând şi încheind afaceri aparţinând fondului de comerţ ce i-a fost încredinţat. Sunt asimilaţi prepusului, procuristul şi reprezentantul firmelor (caselor) străine. În toate cazurile, calitatea de prepus are la bază contractul de muncă dintre comerciant şi prepus, acesta fiind salariatul. Pe raportul juridic de muncă se grefează calitatea prepusului de reprezentant al comerciantului. Prepusul nu este comerciant, deoarece nu exercită comerţul în numele său. El se deosebeşte de alţi reprezentanţi prin sfera largă a competenţei, prin caracterul personal al reprezentării şi prin fixitatea locului unde lucrează. Împuternicirea acordată poate conferi prepusului competenţă generală sau limitată, interzicând, de pildă, efectuarea unor operaţiuni sau permiţând efectuarea lor limitată. Dacă în legătură cu operaţiile comerciale încredinţate, comerciantul îşi rezervă dreptul de a le aproba sau nu, persoana în cauză nu are calitatea de prepus. Pentru ca terţii şi toţi cei interesaţi să cunoască puterile prepusului şi raportul de reprezentare, împuternicirea trebuie înscrisă în Registrul comerţului, afişată şi publicată în condiţiile art.10 din Codul comercial. Prepusul, lucrând în numele comerciantului, în exercitarea comerţului cu care a fost investit, trebuie să aducă la cunoştinţa terţilor calitatea sa de reprezentant. Dacă actul se încheie în formă scrisă, legea îl obligă să menţioneze, când semnează actul, pe lângă numele şi prenumele său, şi numele şi prenumele sau denumirea comerciantului, cu precizarea “prin procură”, p.p. ori o menţiune echivalentă. Nerespectarea acestei obligaţii determină angajarea personală a prepusului, pentru actul care este considerat încheiat în nume propriu. Prepusul poate fi revocat, expres sau tacit. Revocarea, pentru a fi opozabilă terţilor, trebuie înscrisă în registrul comerţului, afişată şi publicată, la fel ca şi investirea cu această calitate.

5.3.4.4.Comişii pentru negoţ

În conformitate cu dispoziţiile art.404 din Codul comercial, comişii pentru negoţ sunt prepuşii pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor. Ei sunt aşadar, reprezentanţii însărcinaţi cu vânzarea cu ridicata sau cu amănuntul şi care tratează cu publicul sub supravegherea comerciantului. În denumirea de comişi pentru negoţ sunt cuprinşi un mare număr de reprezentanţi, a căror competenţă diferă după locul unde îşi exercită atribuţiile, aşa cum sunt: casierii, contabilii, inspectorii,

funcţionarii comerciali, inclusiv recepţionerii de hotel (deşi aceştia nu vând mărfuri). Nu intră în categoria comişilor pentru negoţ persoanele însărcinate cu îndeplinirea unor operaţii manuale în care nu se cuprind manifestări de voinţă legate de încheierea unor operaţiuni comerciale. Nu sunt comişi pentru negoţ vânzătorii de bilete pentru spectacole, vânzătorii de bilete de tren, de transport auto, etc., deoarece ei se supun unor tarife şi reglementări şi nu negociază actul vânzării ori contractul încheiat. Comişii pentru negoţ îşi pot desfăşura activitatea numai în unitatea în care se exercită supravegherea comerciantului. Ei pot să vândă mărfuri, să încaseze preţul şi să elibereze chitanţe în numele comerciantului. În afara locului de muncă, încetând supravegherea comerciantului, încetează şi puterea lor. Comişii pentru comerţ sunt angajaţi şi se supun, ca urmare, prevederilor rezultate din contractul de muncă.

5.3.4.5.Comişii călători pentru negoţ

Comişii călători pentru negoţ (denumiţi şi comişi voiajori sau voiajori comerciali) – sunt reprezentanţi ai comerciantului, însărcinaţi să încheie afaceri în numele său. Şi comişii călători pentru negoţ sunt salariaţi ai comerciantului, desfăşurându-şi activitatea în baza contractului de muncă; pentru activitatea depusă ei primesc un salariu fix sau un comision pentru fiecare afacere încheiată. Spre deosebire de comişii pentru negoţ, care îşi îndeplinesc atribuţiile în locul unde exercită comerţul patronul, comişii călători pentru negoţ îşi îndeplinesc atribuţiile care le revin în afara acestui loc, de obicei, în alte localităţi. Aşadar, pe când comişii pentru negoţ, aşteaptă clientela, comişii călători pentru negoţ călătoresc în alte localităţi pentru a găsi această clientelă. Comişii călători pentru negoţ sunt reprezentanţi şi, în această calitate, ei încheie acte juridice în numele şi pe seama comerciantului. O categorie a comişilor călători sunt agenţii călători, care au sarcina să viziteze clientela din sectorul lor bine determinat, spre a-i propune mărfurile sau serviciile pe care le prezintă şi a reţine interesul acestora pentru contractare. Ofertele de afaceri sunt transmise societăţii comerciale care le poate accepta sau respinge. Comisul călător culege şi transmite comenzile clienţilor, ca activitate constantă şi cu titlu personal stabilind o legătură între producători şi beneficiari. Prin contractul de muncă încheiat, comisul este subordonat comerciantului. Acest contract trebuie să prevadă obiectul reprezentării (vânzare de mărfuri, prestare de servicii, etc.), sectorul de reprezentare în mediul geografic sau economic şi modalitatea de remunerare. Exercitarea reprezentării presupune ca această categorie de auxiliari ai comerţului să desfăşoare personal munca convenită care constă în prospectarea clienţilor şi obţinerea comenzilor. În acest sens, organizează turnee având în vedere o anumită frecvenţă a vizitelor făcute clienţilor potenţiali.

5.3.4.6.Mijlocitorii

Deşi nereglementaţi expres de Codul comercial, mijlocitorii, cunoscuţi şi sub denumirea de samsari sau misiţi, joacă un anumit rol în activitatea comercială. Mijlocirea – este o activitate prin care o persoană, denumită mijlocitor, înlesneşte şi asigură întâlnirea a două persoane care vor să încheie o afacere şi graţie diligenţelor sale să le determine să încheie un contract. Această activitate are la bază contractul de mijlocire intervenit între mijlocitor şi părţi sau numai cu una dintre ele. În situaţia în care mijlocirea a fost eficientă, mijlocitorul are dreptul la o remuneraţie, de la ambele părţi sau numai de la una dintre ele, aşa cum s-a stabilit. În categoria mijlocitorilor intră şi mijlocitorii sau agenţii oficiali ai bursei.

5.3.4.7.Agenţii comerciali

Agenţii comerciali – sunt auxiliari independenţi care negociază şi încheie operaţiuni comerciale în baza mandatului lor. Categoria agenţilor comerciali reuneşte profesiuni diferite, organizate sau mai puţin organizate, cum sunt agenţiile de asistenţă, agenţiile de voiaj, etc. Agenţii comerciali se deosebesc de alţi reprezentanţi în primul rând prin faptul că ei dispun de independenţă în exerciţiul profesional, nefiind subordonaţi societăţii. Agentul comercial desfăşurând acte de comerţ în nume şi interes propriu, are calitatea de comerciant. El oferă societăţii pe care o reprezintă spiritul de iniţiativă şi experienţa sa profesională, ceea ce dă posibilitate acesteia să-şi simplifice organizarea internă. Pentru afacerile încheiate, agentul comercial are dreptul la un comision. Întrebări de control 1. Definiţi activele fixe şi activele circulante. 2. Precizaţi în ce constă deosebirea între mijloacele economice şi sursele

mijloacelor economice. 3. Enumeraţi principalele elemente incorporale ale fondului de comerţ. 4. Precizaţi în ce constă deosebirea între un titlu nominativ şi un titlu la

purtător. 5. Enumeraţi principalele metode care conduc la simplificarea

tehnologiilor comerciale. 6. Care sunt principalele modalităţi prin care se realizează finanţarea

investiţiilor? 7. Definiţi noţiunile de asociat şi angajat al unei societăţi comerciale. 8. Care dintre auxiliarii comerţului are calitatea de comerciant?

VI.OBIECTUL ŞI ACTIVITĂŢILE ÎNTREPRINDERII

O activitate importantă în cadrul procesului de înfiinţare a unei societăţi comerciale o constituie definirea obiectului de activitate. Viitorii asociaţi vor trebui să procedeze la o evaluare atentă a posibilităţilor de combinare a factorilor de producţie (a resurselor întreprinderii) astfel încât să poată fi satisfăcută în condiţii de eficienţă acceptabile, cererea potenţială identificată în cadrul pieţei. Definirea corectă a obiectului de activitate prezintă importanţă, pe de o parte, în obţinerea autorizaţiei de funcţionare, în măsură să asigure o mare mobilitate în adaptarea la dinamica pieţei, iar pe de altă parte, în organizarea eficientă a activităţilor dictate de îndeplinirea acestuia.

După ce obiectul de activitate a fost definit, se procedează la stabilirea în detaliu a activităţilor ce urmează a fi efectuate în scopul realizării prestaţiilor prevăzute în cadrul acestuia. Pentru a realiza acest deziderat sunt necesare o serie de cunoştinţe în domeniul organizării întreprinderii, imaginaţie, experienţă şi nu în ultimul rând, cunoaşterea exactă a tehnologiei de realizare a proceselor de producţie / prestaţie. De asemenea, trebuie să avem în vedere şi poziţia întreprinderii în cadrul pieţei. Din acest punct de vedere, întreprinderea realizează următoarele tipuri de activităţi:

• activităţi prin care se asigură producţia bunurilor materiale sau a prestaţiilor;

• activităţi pentru asigurarea resurselor (materiale, financiare şi umane);

• activităţi privind desfacerea producţiei / prestaţiilor; • activităţi de studiere a pieţei; • activităţi de evidenţă financiar-contabilă; etc.

Executarea unor asemenea activităţi nu este însă posibilă, fără desfăşurarea în paralel a unor activităţi specifice conducerii proceselor, cum sunt cele de previziune, organizare, antrenare, control, etc. Prezentarea în detaliu a tuturor activităţilor ar fi foarte dificilă. De aceea, vom proceda la o simplificare, prin gruparea activităţilor după rolul lor în realizarea obiectului de activitate al întreprinderii. Abordând astfel problema, vom putea identifica activităţi specifice fiecărui tip de întreprindere şi activităţi comune (nespecifice) mai multor tipuri de întreprinderi, care acţionează în diferite sectoare economice. În prima categorie vom include activităţile prin care se asigură desfăşurarea procesului de producţie şi prestarea serviciilor, precum şi cele comerciale (aprovizionare, desfacere, transport), de cercetare-dezvoltare, de personal, de organizare, marketing previziune. În cadrul unei întreprinderi vom deosebi, în general, următoarele activităţi principale:

• activitatea de previziune microeconomică; • activitatea de investiţii; • activitatea de aprovizionare; • activitatea de transport; • activitatea de producţie / prestaţie a serviciilor; • activitatea de desfacere.

1.Activitatea de previziune microeconomică

Conducerea unei întreprinderi, în mod ştiinţific şi în condiţii de eficienţă ridicată, reclamă în primul rând desfăşurarea în cadrul acesteia a unor activităţi de previziune microeconomică. În principal, previziunea microeconomică se realizează prin desfăşurarea activităţilor de prognoză, planificare şi programare. Prognoza – este activitatea prin care se determină evoluţia probabilă a întreprinderii în perspectivă, acoperind, de regulă, o perioadă de minim 10 ani. Ea are un caracter mai general, orientativ, reprezentând puncte de sprijin pentru activitatea de planificare microeconomică. Planificarea microeconomică – asigură punerea în aplicare a strategiilor şi tacticilor alese pentru atingerea obiectivelor

întreprinderii. Ea are ca punct de pornire activităţile de marketing şi se află în strânsă interdependenţă cu ele. Neglijarea acestei activităţi în ultimii ani, ca urmare a proceselor de liberalizare a economiei, reprezintă o gravă greşeală, care a creat şi încă mai creează dificultăţi în îndeplinirea obiectivelor întreprinderii. Este adevărat, că economia de piaţă elimină cu desăvârşire sistemul centralizat de planificare (macroeconomică) a activităţilor întreprinderii, subordonarea acesteia prin plan, unor organisme statale de organizare, conducere şi control a activităţii economice. În aceste condiţii, întreprinderile vor utiliza planul ca instrument de conducere şi desfăşurare curentă şi de perspectivă a activităţilor, asamblarea şi corelarea firească a acestora. Planul va pune la dispoziţia componentelor structurale ale întreprinderii elementele de fundamentare a propriilor acţiuni, oferind puncte de sprijin fără de care nu este posibilă conducerea şi eşalonarea în timp a activităţilor aflate în interdependenţă. În funcţie de orizontul la care se referă, activitatea de planificare se poate grupa în:

• planificare de perspectivă; • planificare curentă; • planificare operativă (programarea activităţii).

Gradul de detaliere a acţiunilor cuprinse în aceste planuri este invers proporţional cu orizontul, astfel că, în mod firesc, planurile curente sunt mai detaliate decât cele de perspectivă.

a) Planificarea de perspectivă – se elaborează pentru perioade mai lungi de timp şi reflectă prin intermediul unor indicatori sintetici strategia de dezvoltare în ansamblu a întreprinderii. În cadrul acestei forme de planificare nu este posibilă şi nici necesară detalierea indicatorilor sintetici, deoarece condiţiile mediului în care acţionează întreprinderea sunt în continuă schimbare. Detalierea se realizează prin activitatea de planificare curentă, prilej cu care sunt actualizate, de fiecare dată, prevederile din cadrul prognozelor. De regulă, planurile de perspectivă se elaborează pentru o perioadă de 3-5 ani, iar pentru unele activităţi pentru o perioadă mai îndelungată (5-10 ani).

b) Planificarea curentă – se elaborează pentru orizonturi mai scurte de timp (an, trimestru, lună) şi reprezintă expresia detaliată, pe perioada considerată a planului de perspectivă. Putem aprecia deci, că planul curent se află într-un raport de la parte la întreg cu planul de perspectivă.

c) Planificarea operativă (programarea activităţii) – reprezintă activitatea prin intermediul căreia întreprinderea detaliază planurile curente, pentru perioade scurte de timp (lună, zi, săptămână, schimb) şi pe totalitatea formelor organizatorice.

2.Activitatea de investiţii

Extinderea şi consolidarea întreprinderii presupune în numeroase cazuri desfăşurarea activităţii de investiţii, componentă centrală a funcţiei de cercetare-dezvoltare. O astfel de activitate se materializează prin extinderea bazei tehnico-materiale, repararea, modernizarea sau înlocuirea echipamentului necesar desfăşurării activităţii, retehnologizarea proceselor de producţie şi prestaţie, îmbunătăţirea dotărilor, etc. În esenţă, activitatea de investiţii grupează activităţi multiple şi complexe, dintre care putem menţiona:

• fundamentarea tehnico-economică; • estimarea indicatorilor de eficienţă; • eşalonarea în timp a activităţilor operative pe care le

presupune realizarea efectivă, recepţia, pregătirea condiţiilor materiale, financiare şi umane, pentru intrarea în funcţiune; etc.

Activitatea de realizare efectivă a investiţiilor este efectuată de întreprindere în regie proprie (investiţiile de mai mică anvergură), caz în care este necesară o organizare specifică, sau prin intermediul unor întreprinderi specializate. Dintr-un anumit punct de vedere, activitatea de investiţii este o expresie a funcţiei de producţie a firmei. Firma este interesată în sporirea patrimoniului de clădiri, echipamente şi instalaţii tehnice, de mobilier, etc., precum şi în modernizarea acestora. În principiu, orice investiţie este purtătoare de progres, încorporează cele mai noi descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, fiind deci novatoare. Pentru firmă, investiţia îmbracă două aspecte: unul financiar şi altul fizic. Aspectul financiar se referă la sursele de finanţare: surse proprii, surse atrase sau surse împrumutate. Dintre sursele proprii se disting: fondul de amortizare, alocările din profitul reţinut şi uneori acţiunile de mărire a capitalului social prin emisii de noi acţiuni ori prin mărirea numărului de asociaţi. Cu acordul acţionarilor, dividendele cuvenite pe o anumită perioadă se îndreaptă spre investiţii, asigurându-se obţinerea unor câştiguri mult mai substanţiale pentru acţionari ca urmare a punerii în exploatare a obiectivelor rezultate din investire. Resursele atrase au o perioadă scurtă de folosire, de la o lună la câteva luni şi vizează mai ales, acoperirea insuficienţelor temporare de fonduri. Resursele împrumutate sunt creditele contractate de la organisme financiar-bancare interne sau internaţionale. Ele sunt purtătoare de dobânzi şi obţinerea lor pretinde prezentarea unor garanţii. Foarte rar apar surse din sponsorizări, donaţii, care sunt în afara obligaţiilor garantare şi de plată a unor dobânzi. În anumite cazuri, asemenea surse pot preciza domeniul de investiţie şi condiţiona în acest mod folosirea resurselor. Sub aspect fizic investiţiile se materializează în primul rând sub forma fondurilor fixe şi, în secundar, ca obiecte de inventar. De regulă însă, obiectele de inventar se achiziţionează din fondurile circulante. La înfăptuirea investiţiei din punct de vedere fizic concură relaţiile cu numeroase ramuri şi firme industriale, de construcţii, transporturi, etc. Prin prisma funcţiei financiare investiţiile unei firme pot căpăta şi o altă faţetă, o altă orientare, decât cea abordată anterior. Conform practicilor şi regulilor proprii economiei de piaţă, după modul de utilizare a resurselor financiare, investiţia poate reprezenta şi un plasament în alte

afaceri, la capitalul altor firme, achiziţionarea de acţiuni şi alte titluri de valoare, angajarea unor sume de bani în operaţiuni bancare, de asigurări, în tranzacţii diferite de cele care fac în mod curent obiectul de activitate al firmei. Toate aceste plasamente urmăresc obţinerea unui profit şi, nu de puţine ori, exprimă o cale de protejare a capitalului, de transformare a lichidităţilor în valori care să atenueze, să limiteze, riscul provocat şi amplificat de inflaţie, prin deprecierea monedei naţionale. Asemenea investiţii sunt strâns legate de o conducere anticipativă, vizionară a firmei, sunt o cale de sporire a câştigurilor. Frecvent, o astfel de orientare apare când există convingerea nerentabilităţii dezvoltării propriei afaceri, când s-au atins limitele superioare ale expansiunii şi sunt necesare noi studii, noi resurse pentru remodelarea afacerii.

3.Activitatea de aprovizionare

Realizarea produselor şi a prestaţiilor necesită utilizarea unor resurse materiale a căror asigurare se realizează prin desfăşurarea unui ansamblu de activităţi grupate în cadrul procesului de aprovizionare, componentă importantă a funcţiei comerciale a întreprinderii. Bunurile de aprovizionat şi serviciile utilizate sunt specifice fiecărei categorii de întreprindere. Dacă avem în vedere întreprinderea turistică putem grupa activităţile de aprovizionare în următoarele categorii:

• echipament turistic şi hotelier (mobilier, aparatură electrică şi electronică);

• maşini şi utilaje necesare prestării serviciilor de masă (maşini de gătit, utilaje pentru păstrarea alimentelor şi băuturilor, mobilier pentru servirea mesei, etc.);

• materii prime şi materiale necesare realizării preparatelor culinare;

• mărfuri vândute în cadrul procesului de prestare a serviciilor (băuturi alcoolice şi nealcoolice, ţigări, etc.);

• echipament pentru agrement; • angajarea unor prestaţii necesare desfăşurării activităţii

turistice (asigurarea unor spectacole în unităţi de alimentaţie publică, transportul efectuat cu mijloacele de transport ale terţilor, efectuarea unor revizii şi reparaţii a echipamentelor aferente turismului, etc.).

O importanţă mult mai mare prezintă activitatea de aprovizionare în cazul întreprinderii comerciale. De regulă, în cadrul acesteia sunt angrenate un număr mult mai mare de persoane, care desfăşoară la rândul lor, un ansamblu de activităţi specifice. Din acest motiv, în procesul fundamentării deciziei de înfiinţare a unei firme comerciale, asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea cu eficienţă a acestei activităţi trebuie să reprezinte un moment de adâncă reflecţie. Se are în vedere evaluarea justă a posibilităţilor de aprovizionare rapidă, eficientă, continuă a unităţilor comerciale, cu cantităţile de marfă necesare, în funcţie de evoluţia cererii. În mod similar trebuie tratată şi problema personalului de specialitate care asigură realizarea activităţilor specifice. Şi în cazul întreprinderii industriale, procesul de muncă trebuie asigurat cu mijloacele de producţie necesare. Printr-o aprovizionare corectă se asigură desfăşurarea ritmică a activităţii de producţie,

realizarea produselor programate, utilizarea completă a resurselor întreprinderii (capacităţi de producţie şi forţa de muncă). Materialele reprezintă unul din elementele principale ale intrărilor în sistem. Activitatea de aprovizionare a întreprinderilor industriale este un proces complex care cuprinde:

• determinarea necesităţilor reale de mijloace de producţie sub aspect calitativ, cantitativ şi sortimental, pentru desfăşurarea normală a producţiei întreprinderii;

• elaborarea balanţelor materiale şi pe această bază, încheierea contractelor cu furnizorii;

• măsuri de utilizare raţională şi eficientă a mijloacelor materiale, prin respectarea normelor de consum, stimularea utilizării înlocuitorilor şi stabilirea stocurilor normale de producţie;

• depozitarea şi conservarea produselor finite primite de la furnizori;

• organizarea sistemului de gestionare şi eliberare a materialelor în funcţie de specificul unităţii respective; etc.

În concluzie, aprovizionarea întreprinderii se realizează prin desfăşurarea unor activităţi specifice, dintre care mai importante sunt:

• stabilirea necesarului de aprovizionat; • alegerea furnizorilor; • negocierea şi derularea contractelor (transportul, recepţia,

depozitarea, plata furnizorilor, etc.). Analiza atentă a acestor activităţi reliefează atât conexiunea dintre ele, cât şi cu activităţile grupate în cadrul celorlalte funcţii.

4.Activitatea de transport

Orice întreprindere desfăşoară în mod necesar şi activitatea de transport. Această activitate este în strânsă legătură cu activităţile de aprovizionare şi desfacere. Accentul cade pe transportul comercial şi numai în plan secundar pe transportul intern. Desfăşurarea eficientă a activităţii de transport este condiţionată de existenţa unei infrastructuri concordante cu diferite genuri, forme, mijloace de transport. Cu mici excepţii, în prezent, proprietatea asupra arterelor rutiere şi a infrastructurii feroviare din România este publică. Prin concesionarea construirii unor magistrale rutiere s-a făcut un pas către o proprietate mixtă, pe baza investirii de capital străin şi autohton, la formarea acestuia participând atât statul, cât şi firme private. Mijloacele de transport, cu excepţia celor specifice transportului feroviar, au trecut într-o anumită măsură în proprietate privată (particulară) şi mai ales a unor firme. S-au înfiinţat firme private de transport auto, naval, etc., care au în proprietate şi exploatare un parc propriu dotat cu mijloace de transport. Aceste firme au devenit prestatori de servicii către firmele care nu au un parc propriu sau nu dispun de un număr suficient de mijloace de transport. S.N.C.F.R. în calitate de regie autonomă, proprietară a infrastructurii specifice, îşi oferă serviciile pentru realizarea deplasării de mărfuri şi persoane. În transportul aerian s-au făcut paşi însemnaţi pe linia privatizării infrastructurii. Au fost create firme private care exploatează capacităţile

de zbor, sau gestionează un ansamblu de operaţiuni aero-portuare. Şi în acest domeniu au apărut preocupări din partea unor firme private pentru formarea unui parc propriu (în scopul realizării unor activităţi, servicii în regim de regie proprie). În cazul întreprinderii turistice activitatea de transport se concretizează în transportul turiştilor, a materiilor prime şi a materialelor necesare activităţii de producţie culinară şi realizării prestaţiilor de cazare şi agrement, a maşinilor şi utilajelor, a altor componente ale echipamentului turistic. Transportul se efectuează fie cu mijloace proprii, fie cu mijloace de transport aparţinând unor unităţi specializate. Transporturile de persoane (turişti) se realizează atunci când întreprinderea practică aranjamente care include în pachetul de servicii din componenţa produsului turistic şi transportul turiştilor, de la locul de reşedinţă la locul de sejur şi invers. O astfel de situaţie este proprie în special întreprinderilor intermediare, fiind întâlnită şi în cazul întreprinderilor prestatoare de servicii de bază pentru organizarea unor excursii, ca prestaţie suplimentară de diversificare a ofertei turistice. Transportul mărfurilor, cu precădere a celor care fac obiectul activităţii de aprovizionare, reprezintă o activitate deosebit de importantă, în cazul întreprinderii comerciale. Împreună cu activitatea de contractare, ea formează practic, scheletul aprovizionării, condiţionând în mare măsură buna desfăşurare a acesteia, şi chiar a întregii întreprinderi. Din această cauză, la înfiinţarea unei întreprinderi trebuie avut în vedere modul în care urmează a se efectua transportul mărfurilor. Activitatea de transport grupează un ansamblu de activităţi, între care menţionăm:

• alegerea mijlocului de transport; • stabilirea necesarului de mijloace de transport (a capacităţii de

transport); • organizarea circuitelor (turneelor) de aprovizionare a

unităţilor operative; etc. Trebuie menţionat faptul că, în faza de contractare, ori de câte ori este posibil, alegerea furnizorilor se va face având în vedere criteriul minimizării cheltuielilor de transport. Coordonarea activităţii de transport se face de către direcţia comercială (direcţia de transport – în cazul firmelor mari), iar desfăşurarea ei este efectuată de către compartimentul de transport.

5.Activitatea de producţie (de prestare a serviciilor)

Între activităţile de bază ale unei întreprinderi, indiferent de specificul ei, se detaşează şi activitatea de producţie (de prestare a serviciilor). În cazul întreprinderilor turistice, această activitate grupează, la rândul ei, o serie de activităţi care se concretizează în realizarea serviciilor reprezentând, în ansamblu, oferta întreprinderii. În turism, serviciile pot fi grupate în:

a) servicii de bază (cazare, masă, transport); b) servicii complementare.

Prestarea acestora presupune desfăşurarea unor activităţi specifice. În general, indiferent de particularităţile fiecăreia (a fiecărei grupe), activitatea de prestaţie este constituită dintr-un ansamblu eterogen şi complex de elemente materiale şi imateriale. Aceste elemente pot fi sintetizate astfel:

• procesul de prestaţie propriu-zis; • conducerea procesului de prestaţie; • activităţi auxiliare.

1)Procesul de prestaţie propriu-zis reuneşte personalul de execuţie, echipamentul şi materialele necesare desfăşurării acestuia. El este net diferenţiat pe categorii de servicii. De exemplu, în cadrul serviciilor de cazare, întregul proces de prestaţie are drept scop asigurarea cazării turiştilor în cele mai bune condiţii. El constă în echiparea spaţiilor de cazare, asigurarea funcţionalităţii acestora, prestarea serviciilor hoteliere suplimentare (închiriere de diferite materiale, oferirea de informaţii turistice, etc.). În cadrul serviciilor de masă, procesul este mult mai complex. El cuprinde, pe de o parte, activitatea de producţie culinară, iar pe de altă parte, activitatea de servire a consumatorilor. Activitatea de producţie culinară este similară, în principiu, activităţilor de producţie industrială, baza sa constituind-o tehnologia de fabricaţie. Ea antrenează specialişti în arta culinară, echipamentul de preparare a produselor şi o serie de materii prime şi materiale specifice, prin a căror transformare se obţin preparatele culinare. Un rol deosebit de important în desfăşurarea procesului de producţie prezintă planul meniu şi reţetele de fabricaţie a produselor. Servirea consumatorilor se realizează la rândul ei, tot prin desfăşurarea unor activităţi specifice. Şi în cadrul acestui proces, activităţile, personalul şi mobilierul sunt diferenţiate în funcţie de formele de servire practicate: clasică, autoservire, etc. 2)Conducerea activităţii de prestaţie se delimitează de conducerea celorlalte activităţi. Ea se realizează prin forme specifice, având un şef de compartiment (director tehnic, şef serviciu) care deţine un loc important în sistemul de organizare şi conducere a întreprinderii de servicii. 3)Activităţile auxiliare sunt elemente ale procesului de prestaţie care contribuie la realizarea prestaţiei propriu-zise. Ele include o serie de servicii de producţie desfăşurate înainte, în timpul (în paralel) şi după încheierea procesului de prestaţie. a)Activităţile desfăşurate înaintea procesului de prestaţie au drept scop organizarea şi pregătirea corespunzătoare a acestuia. Ele cuprind în primul rând, o serie de activităţi generale cum sunt cele de proiectare a prestaţiei, elaborarea specificaţiilor tehnice, de descriere a modului de desfăşurare, de fundamentare a costurilor, etc. Alături de aceste activităţi generale, se includ în al doilea rând, o serie de activităţi specifice:

• în cazul serviciilor de cazare sunt desfăşurate activităţi de pregătire a camerelor pentru utilizare(curăţire a camerelor şi holurilor, verificarea instalaţiilor sanitare şi electrice, punerea în funcţiune a echipamentului electric şi electronic din dotarea camerelor, schimbarea lenjeriei, etc.);

• în cazul serviciilor de masă se cuprind activităţile de elaborare a planului meniu, de pregătire a materiilor prime şi materialelor pentru preparare, de pregătire a spaţiului pentru servirea mesei.

b)Activităţile desfăşurate concomitent prestaţiei însoţesc şi susţin realizarea acesteia. Astfel, în cadrul serviciilor de cazare sunt desfăşurate activităţi prin care se asigură furnizarea apei calde şi reci, încălzirea spaţiilor, activităţi de recepţie, comunicarea prin telefon, telex, fax, curăţirea camerelor şi holurilor, etc. În cadrul producţiei culinare sunt desfăşurate activităţi de depozitare, transport, asigurarea funcţionării utilajelor, controlul calitativ şi cantitativ al produselor, etc. Similar, în cadrul servirii consumatorilor, sunt desfăşurate activităţi de debarasare a meselor, umplerea paharelor, etc. c)Activităţile desfăşurate după realizarea prestaţiei au o pondere restrânsă în cadrul întreprinderii turistice. Activitatea de producţie în cadrul întreprinderilor comerciale se percepe în două moduri:

• o continuare şi încheiere a proceselor din sfera producţiei; • organizarea şi desfăşurarea unei activităţi proprii, distincte,

de producţie. În prima categorie se include operaţiuni care nu provoacă obţinerea unui nou produs. Se asigură doar menţinerea utilităţilor, atingerea parametrilor superiori de utilitate, condiţionarea nerealizată de producţie, pregătirea mărfurilor pentru vânzare. În cea de-a doua categorie includem activităţile care se concretizează în obţinerea altor produse. Se au în vedere o serie de operaţiuni cum ar fi: prăjire, măcinare, melanjare, preparare de produse culinare, de patiserie, cofetărie, panificaţie, de băuturi alcoolice şi nealcoolice. Operaţiunile se desfăşoară în secţii distincte. În sectorul alimentaţiei publice asemenea activităţi ating un nivel care se finalizează în prestigiul firmei, în atracţia exercitată faţă de client. O importantă faţetă a concurenţei loiale se focalizează pe domeniul preparatelor culinare, pe rafinamentul reţetelor, pe proprietăţile gustativ-nutritive ale ofertei. Obţinerea succesului presupune asigurarea cu un personal de înaltă calificare, de un ridicat profesionalism, respectarea cerinţelor igienico-sanitare. Desfăşurarea activităţii de producţie necesită spaţii corespunzătoare, echipamente şi instalaţii moderne care să se remarce prin randament şi care să evite poluarea mediului înconjurător. În cadrul activităţii de producţie, un loc distinct îl ocupă depozitarea mărfurilor. Plasarea acestei activităţi în cadrul activităţii de producţie se datorează similitudinilor pe care le are cu activităţile care se desfăşoară în întreprinderile industriale, cât şi datorită unor operaţii care au loc adesea în depozite, printre care putem aminti: divizarea mărfurilor, ambalarea, reambalarea, transformări industriale, etc. Prin amploarea şi prin implicaţiile pe care le are asupra desfăşurării normale a activităţii de vânzare a mărfurilor, depozitarea reprezintă una din activităţile de bază ale întreprinderii. Activitatea de depozitare a beneficiat în ultimul timp de realizări de vârf în domeniul progresului tehnic, ca de exemplu, paletizarea,

containerizarea, vehicularea automatizată a mărfurilor, utilizarea tehnicii de calcul în evidenţa şi mişcarea mărfurilor, etc. Cele prezentate demonstrează că depozitarea mărfurilor grupează la rândul ei, o serie de alte activităţi, între care:

• recepţia şi livrarea; • evidenţa mişcării mărfurilor prin depozite; • calcule referitoare la necesarul de aprovizionat; • determinarea stocului necesar asigurării vânzării normale; • asigurarea condiţiilor pentru menţinerea calităţii mărfurilor;

etc.

6.Activitarea de desfacere a producţiei (a prestaţiilor)

Desfacerea sau vânzarea mărfurilor reprezintă ultimul stadiu, procesul final din circulaţia bunurilor economice, deoarece prin intermediul acestei activităţi are loc realizarea mărfurilor ca valori şi utilităţi. Această activitate are în vedere desfăşurarea unor operaţiuni specifice şi reprezintă o componentă de bază a funcţiei comerciale. Practic, indiferent de profilul activităţii întreprinderii, vânzarea mărfurilor se constituie într-o activitate importantă a acesteia. Ea permite recuperarea cheltuielilor efectuate în prestarea serviciilor şi reluarea, pe această bază, a procesului de producţie (prestaţie). Din această cauză, preocuparea întreprinderii pentru buna desfăşurare a activităţii de vânzare prezintă o importanţă deosebită. Desfacerea (vânzarea) se realizează de regulă, în mod direct, prin contactul care se stabileşte între beneficiar şi întreprinderea producătoare. Se întâlnesc însă şi situaţii în care desfacerea are loc cu participarea unor intermediari. Pentru întreprinderea comercială această activitate este expresia, suportul scopului aprovizionării şi anume – revânzarea, în urma căreia va intra în posesia profitului scontat. În esenţă, desfacerea este un act de schimb, dar, totodată, ea presupune un ansamblu de operaţiuni, infrastructuri, reglementări care asigură cadrul şi condiţiile necesare înstrăinării bunului economic. Partenerii tranzacţiei diferă în funcţie de:

• obiectul schimbului – marfă, servicii; • stadiul circulaţiei mărfurilor – cu amănuntul, cu ridicata; • tipul consumului – final sau intermediar; • aria pieţei – piaţă internă sau externă.

La rândul lui, cumpărătorul poate fi o persoană fizică sau persoană juridică. Diferenţierea după obiectul vânzării poate să ajungă la multiple resegmentări ale fiecăreia din cele două ipostaze iniţiale: marfă sau serviciu. Astfel, vânzarea de mărfuri se poate descompune în vânzări de mijloace de producţie şi vânzări de bunuri de consum, fiecare nou segment având caracteristici şi cerinţe proprii. Diferenţierea se poate adânci prin redescompunerea ultimelor detalieri. Bunurile de consum, uzual se grupează în mărfuri alimentare şi mărfuri nealimentare, fiecare având pe lângă elemente generale şi aspecte specifice în organizarea şi desfăşurarea vânzării, în condiţiile şi reglementările ce se cer respectate. Redescompunerea poate continua prin separarea în familii, grupe, subgrupe de mărfuri atât în cazul mărfurilor alimentare cât şi a celor

nealimentare. Efectul acestor multiple resegmentări se reflectă în tipologia formelor de comerţ, în organizarea structurilor operative ale întreprinderii şi chiar în profilul, dimensiunea şi localizarea firmei. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul vânzării serviciilor. Şi acestea se caracterizează prin prezenţa unei deosebit de complexe întruchipări şi manifestări concrete. În cazul serviciilor, nu mai întâlnim stocarea, ca proces premergător desfacerii. În acest caz, se stochează capacitate (resurse necesare realizării serviciului), dar nu serviciul ca atare. Specificul se extinde şi asupra aprovizionării. Se cumpără serviciu (servicii), dar nu se vinde (revinde) serviciul cumpărat. Se vinde un cu totul alt serviciu, care însă pentru a putea fi oferit, creat, presupune consumarea serviciului cumpărat. Acest specific îşi va pune amprenta asupra localizării prestaţiei, asupra organizării structurilor operative, asupra dotării şi dimensionării afacerii sau a firmei. Din punct de vedere al stadiului circulaţiei mărfurilor, vânzarea poate fi: cu ridicata sau cu amănuntul. La rândul lor, aceste segmente se pot subdivide după obiectul comercializat, după forma de vânzare, fiecare cu cerinţe aparte în ceea ce priveşte dotarea, localizarea, tehnologia, numărul de rotaţii ale capitalului investit, etc. Desfacerile cu ridicata se întâlnesc, de obicei, la vânzările pe care le efectuează întreprinderile industriale, agricole, bursele de mărfuri, la vânzările firmelor turistice către tour-operatori, la vânzările firmelor importatoare sau exportatoare. În practica economică, desfacerile cu ridicata se localizează mai ales în cadrul firmelor cu ridicate, care vând consumatorilor intermediari (industrie, agricultură, transporturi, servicii, etc.), altor firme cu ridicata (micul gros) sau unor firme de comerţ cu amănuntul. Desfacerile (de mărfuri) cu amănuntul sunt caracteristice realizării bunurilor economice de către consumul (consumatorul) final. Clientul cumpărător este prin excelenţă individul care cumpără pentru satisfacerea nevoilor personale sau ale familiei. În secundar, postura de cumpărător revine unor instituţii, pentru nevoi administrative sau consumuri ale unor colectivităţi: cămin, cantină, spital, etc. (dacă nu au relaţii cu micul gros). Uneori, în poziţie de cumpărător apare prestatorul de servicii şi chiar industriaşul – pentru unele piese de schimb (care au doar acest regim de circulaţie. Diferenţierea vânzărilor după aria teritorială a pieţei în comerţ interior şi comerţ exterior prezintă, la rândul său, o importanţă teoretico-practică, o diferenţiere a partenerilor, clienţilor, cumpărătorilor. Ambele segmente presupun, în primul rând, relaţiile de schimb între persoane juridice, caracteristică aproape unică pentru relaţiile de export-import. Deosebirile apar în domeniul monedei utilizate la efectuarea plăţilor, stadiului de circulaţie a mărfurilor, cadrului juridic, formelor şi tehnicilor de vânzare practicate, tipului de preţ la care se încheie tranzacţia, condiţiilor de livrare convenite. În esenţă, desfacerea (vânzarea) reprezintă un proces economic complex. O asemenea activitate presupune:

• studii de piaţă; • evaluarea capacităţii pieţei; • depistarea şi evaluarea concurenţei; • stabilirea ariei pieţei;

• stabilirea segmentului de piaţă către care se va îndrepta şi orienta acţiunea;

• anticiparea punctului critic al afacerii, în funcţie de profitabilitate;

• organizarea unei infrastructuri optime; • promovarea unor servicii suplimentare; • desfăşurarea unei susţinute politici publicitare; etc.

Un rol aparte îl joacă forţa de vânzare, şi mai ales, personalul care va fi angrenat în operaţiunile de vânzare. Nivelul de pregătire profesională, motivaţia personalului, se constituie în condiţii ale succesului firmei. Acestora li se adaugă forma de vânzare: marketingul direct (prin canal mediu, canal scurt, canal lung, cu permisivitatea sau interzicerea accesului la marfă), sistemul de plată, avantajele asigurate cumpărătorului. Printre formele de vânzare cel mai des practicate putem menţiona:

• Autoservirea – întâlnită în comerţul cu amănuntul şi chiar şi în cel cu ridicata (sistemul cash & carry) permite accesul direct la marfă, alegerea personală a celor necesare satisfacerii necesităţilor (de consum, respectiv de comercializare) şi asigură obţinerea unor indicatori de eficienţă superiori. O asemenea formă de vânzare impune etalarea unor produse cu un grad ridicat de finisare şi prezentare în ambalaje propice asigurării informării clientului, păstrării condiţiilor igienico-sanitare, eliminând relaţiile directe cu vânzătorul.

• Vânzarea asistată (expunerea liberă) – îmbină accesul direct la marfă cu prezenţa, asistenţa lucrătorului comercial care, pe lângă consultanţa acordată întocmeşte şi documentele care atestă încheierea tranzacţiei, în vederea înfăptuirii transferului de proprietate.

• Vânzarea clasică – plasează în prim plan, prezenţa şi acţiunea vânzătorului. Accesul la marfă este posibil doar prin solicitarea lucrătorului comercial, prin prezentarea bunului, prin demonstraţiile efectuate de vânzător. Într-o formă mai avansată, vânzătorul poate îndeplini şi funcţia de casier, finalizând vânzarea prin încasarea contravalorii mărfii şi prin înmânarea bunului către cumpărător.

• Televânzarea – ca formă modernă de vânzare este folosită de firmele importatoare, firmele de comerţ cu ridicata şi cele cu amănuntul. Ea promovează reorientarea în domeniul infrastructurii angrenate în vânzări, reducerea investiţiilor în construcţii, micşorarea cheltuielilor de comercializare, rapida servire a clientului, creşterea eficienţei afacerii.

• Automatele comerciale şi roboţii vânzători – sunt opţiuni posibile pentru organizarea vânzărilor. Automatele au capacitatea de a servi non-stop, fără prezenţa unui lucrător comercial. Prezenţa acestuia este necesară numai în momentele de reaprovizionare (realimentare) a automatului, de înlocuire a dispozitivelor colectoare a monezilor şi bancnotelor folosite pentru plata contravalorii bunului şi, eventual, pentru eliberarea restului.

Fiecare formă de vânzare are avantaje şi dezavantaje, este recomandabilă sau mai puţin recomandabilă unuia sau altuia dintre bunurile comercializate. Avantajele şi dezavantajele se desprind din compararea unor indicatori calitativi şi cantitativi referitori la:

• dimensiunea capitalului solicitat; • prezenţa sau absenţa unui spaţiu destinat doar vânzării; • desfacerile pe m2 sală de vânzare; • productivitatea muncii realizată de resursa umană angajată

în respectiva activitate; • dimensiunea investiţiei în alte fonduri fixe decât

construcţiile; • randamentul vânzărilor pe unitatea de fond fix (sau la 1.000

unităţi valorice de fond fix); • gama serviciilor oferite; • economia de timp asigurată clientului; • reducerea timpului consumat de vânzător pentru perfectarea

vânzării; • rata profitabilităţii; • pierderi, furturi, sustrageri; etc.

Din asemenea considerente asistăm la o mare diversitate de arii folosite pentru organizarea şi desfăşurarea unei vânzări: de la suprafaţa unei table (planşete) de vânzare în comerţul mobil, la suprafaţa unui birou, unui mic atelier de prestări servicii, unui butique, la ringul dintr-o bursă, spaţiul unei camere din galeriile de licitaţie, la un supermagazin, magazin cu mai multe raioane, la un magazin universal, la un centru comercial pentru comerţul cu amănuntul sau cu ridicata, la dimensiunile unei pieţe de gros. Vânzarea a fost şi va rămâne strâns legată cu o gamă diversă de servicii. Respectivele servicii se produc şi acţionează înaintea, în timpul vânzării şi după vânzare, fiecare aducând o anumită înlesnire pentru penetrarea pieţei, pentru menţinerea şi extinderea acesteia. Prezenţa şi complexitatea serviciilor post-vânzare joacă în ultima perioadă un rol tot mai însemnat. De multe ori, mai ales în cazul echipamentelor, instalaţiilor, maşinilor, asemenea servicii condiţionează succesul vânzării. În cazul comerţului cu bunuri de consum prezenţa unor servicii de calitate asigură o poziţie de avangardă în lupta concurenţială, au rol de catalizator faţă de comportamentul, susceptibilitatea şi încrederea potenţialului partener-cumpărător. Se poate aprecia că în prezent, nu se mai cere şi nu se mai vinde produsul, ci serviciul. Acest fenomen obligă orice firmă care se adresează pieţei să manifeste preocupare, concentrare, reorientare faţă de rolul şi importanţa serviciilor pentru procesul de vânzare. Deja pe piaţa internă se manifestă o infuzie de publicitate, care, în postura se serviciu, caută să penetreze cu informaţia, să stârnească dorinţa de cumpărare, să facă cunoscute facilităţile care însoţesc vânzarea, să îndemne spre calitate, spre tehnici noi de desfacere, spre firme care se disting prin ţinută, ambianţă, asortiment şi confort. Întrebări de control 1. Care sunt principalele activităţi de previziune microeconomică? 2. Clasificaţi şi comentaţi activitatea de planificare microeconomică.

3. Daţi exemple de activităţi care se include în cadrul activităţii de investiţii.

4. Enumeraţi operaţiunile incluse în cadrul activităţilor de aprovizionare şi transport.

5. Prezentaţi elementele acre compun activitatea de producţie / prestaţie. 6. Daţi exemple de activităţi specifice întreprinderilor comerciale şi

turistice considerate ca fiind de producţie (prestaţie). 7. Enumeraţi activităţi turistice care sunt incluse în cadrul desfacerii.

VII.FUNCŢIILE ÎNTREPRINDERII

1.Noţiuni generale privind funcţiile întreprinderii

Scopul întreprinderii este de a produce şi a vinde bunuri şi servicii, în condiţii de eficienţă. Pentru a răspunde acestor cerinţe, în cadrul întreprinderii se desfăşoară o serie de activităţi corespunzătoare funcţiilor sale. În sens general, funcţia reprezintă consecinţa pe care un anumit element o are asupra unui sistem dat, satisfăcând cerinţele acestuia. Corespunzător obiectivelor întreprinderii, în calitate de sistem, funcţiile sale rezidă în a vinde, cumpăra şi coordona diferiţii factori pe care îi utilizează (capital lichid, uman, etc.).

Îndeplinirea obiectului de activitate al întreprinderii implică realizarea unor activităţi variate. Dintre acestea, unele sunt uşor de identificat, fiind strâns legate de produsul / serviciul realizat, iar altele au caracter indirect şi pregătesc condiţiile pentru realizarea altor activităţi. O astfel de grupare a activităţilor are valoare practică deosebită deoarece în numeroase situaţii, importanţa acordată activităţilor propriu-zise este mai mare, iar neglijarea celorlalte activităţi are consecinţe negative, uneori deosebit de grave. Neglijarea unora din activităţi are, de multe ori, un caracter subiectiv, fiind datorată necunoaşterii acestora sau neînţelegerii locului şi rolului pe care îl are fiecare în ansamblul activităţilor întreprinderii. Pentru înţelegerea corectă a mecanismului intern de organizare şi funcţionare a întreprinderii este necesar să se procedeze la o grupare logică a activităţilor sale. Unei astfel de cerinţe îi răspunde gruparea activităţilor pe funcţii. Constituirea funcţiilor are la bază natura activităţilor desfăşurate de întreprindere, elementele comune acestora. Existenţa funcţiilor întreprinderii are un caracter obiectiv pentru orice întreprindere. Rezultă de aici, că în analiza diagnostic a eficienţei conducerii unei întreprinderi, trebuie pornit de la identificarea gradului în care aceste funcţii sunt prezente în activitatea desfăşurată de acestea. Se remarcă faptul că amploarea activităţilor incluse în cadrul fiecărei funcţii este diferită de la un tip de întreprindere la altul. De exemplu, în cadrul întreprinderii turistice, funcţia de cercetare-dezvoltare are o amploare mai scăzută decât în cazul unei întreprinderi industriale. În schimb, funcţia de producţie este mai complexă, incluzând atât activităţi clasice (în producţia culinară), cât şi activităţi specifice (în cadrul prestaţiilor hoteliere, de agrement, etc.). Funcţia – reprezintă cea mai mică subdiviziune organizatorică. Delimitarea funcţiilor implică diviziunea fiecărui domeniu de activitate în sarcini de muncă şi gruparea lor potrivit naturii, gradului de complexitate şi interdependenţei care există între ele. O funcţie judicios concepută poate fi considerată aceea care cuprinde sarcini omogene din punct de vedere al naturii şi al complexităţii. Din punct de vedere organizatoric, funcţia este definită prin competenţele, autoritatea şi responsabilitatea conferită persoanei sau compartimentului care o exercită. În consecinţă, prin funcţie înţelegem ansamblul de activităţi omogene, specializate, orientate în vederea realizării unor obiective derivate din obiectivul general al unităţii în cadrul căreia se exercită. Activităţile se grupează în funcţii, pe baza următoarelor criterii:

• criteriul identităţii – ca de exemplu, activităţile “desfacere-intern” şi “desfacere-export”, grupate în funcţia comercială;

• criteriul complementarităţii – ca de exemplu, activitatea de “fabricaţie” din cadrul funcţiei de producţie, care nu poate fi concepută în afara activităţilor de programare, lansare şi urmărire a producţiei;

• criteriul convergenţei – ca de exemplu, activitatea de “documentare” şi activitatea de “invenţii, inovaţii, raţionalizare”, grupate în funcţia de cercetare-dezvoltare, care deşi diferite ca natură, converg spre realizarea aceloraşi scopuri.

Atribuţia – este ansamblul de sarcini identice, necesare pentru realizarea unui anumit obiectiv al unei activităţi. Sarcina – este cea mai mică unitate de muncă, individuală, derivând din atribuţie şi având un sens complet. Sarcina este individuală, are un caracter individual, spre deosebire de atribuţii care sunt proprii întreprinderii sau compartimentelor. Integrarea armonioasă a tuturor funcţiilor unei întreprinderi îi conferă acesteia capacitatea de a desfăşura o activitate eficientă din punct de vedere economic, de a realiza obiectivele sale economice şi sociale. Funcţiile întreprinderii nu trebuie suprapuse peste activităţile acesteia, peste verigile structurale care desfăşoară aceste activităţi, deoarece pe de o parte, activităţile grupate într-o anumită funcţie se întâlnesc, de regulă, într-o anumită formă şi în celelalte funcţii şi, pe de altă parte, în atribuţiile desfăşurate de o anumită verigă structurală sunt prezente elemente proprii activităţilor încadrate în alte funcţii. Primul care a încercat o clasificare fundamentată ştiinţific a funcţiilor întreprinderii – la nivelul cunoştinţelor din acea vreme – a fost Fayol. El a considerat că principalele funcţii ale întreprinderii sunt: administrativă, financiară, contabilă, tehnică, comercială şi de asigurare a securităţii sale. În prezent, se consideră că principalele funcţii ale întreprinderii sunt:

• funcţia de cercetare-dezvoltare; • funcţia de producţie (prestaţie); • funcţia comercială; • funcţia financiar-contabilă; • funcţia de personal; • funcţia de marketing.

Este însă destul de dificil să se procedeze la o diferenţiere distinctă a conţinutului fiecărei funcţii, deoarece funcţiile sunt strâns legate între ele, se întrepătrund, teoretic una şi aceeaşi activitate putând fi cuprinsă într-o funcţie sau alta. De exemplu, aprovizionarea este o activitate care, de regulă, este inclusă în funcţia comercială, dar fiind strâns legată de procesul de producţie, uneori este cuprinsă în funcţia de producţie. Funcţiile menţionate anterior, se întâlnesc la toate tipurile de întreprinderi, indiferent de ramura din care fac parte. Ceea ce diferenţiază întreprinderile în acest sens, este ponderea diferită a fiecărei funcţii, condiţionată de apartenenţa întreprinderii la o anumită ramură, de tehnologia de fabricaţie utilizată, de gradul de organizare şi funcţionare a verigii ierarhic organizatorice imediat superioare.

2.Funcţia de cercetare-dezvoltare

Cercetarea – reprezintă totalitatea activităţilor prin care se descoperă şi se acumulează noi cunoştinţe, iar dezvoltarea reprezintă prelucrarea şi aplicarea în practică a acestor cunoştinţe noi. Între cercetare şi dezvoltare există o strânsă legătură, fazele acestora întrepătrunzându-se şi formând un tot unitar. Prin rolul său considerabil în asigurarea progresului în toate domeniile unei economii moderne, cercetarea reprezintă una din cele mai importante laturi ale acesteia.

Cercetarea tehnico-ştiinţifică a devenit în ultimul timp una din preocupările de seamă ale întreprinderilor. Alături de producţie şi desfacere, cercetarea ştiinţifică constituie principala activitate ce se desfăşoară în prezent în marile întreprinderi, care dispun de resurse financiare şi umane suficiente pentru a desfăşura o astfel de activitate. O întreprindere care nu încearcă să-şi dezvolte această funcţie este sortită stagnării, absenţa activităţilor de concepere, elaborare şi realizare a viitorului cadru tehnic, tehnologic şi organizatoric având repercusiuni asupra întregii activităţi economice. În general, scopul funcţiei de cercetare-dezvoltare este de deţinere şi prelucrare a informaţiilor ştiinţifice necesare adoptării subsistemelor întreprinderii (organizatoric, de producţie, comercial, etc.) la cerinţele mediului aflate în continuă schimbare. În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, activitatea de cercetare ştiinţifică a devenit principala resursă a progresului naţiunii. În aceste condiţii, toate firmele mari şi mijlocii consideră necesar să dispună de compartimente de cercetare bine puse la punct. La evaluarea potenţialului de creştere a unei firme şi a perspectivelor acesteia, se apreciază în primul rând posibilităţile şi capacitatea de cercetare ştiinţifică de care dispune. Un obiectiv permanent al oricărei întreprinderi îl constituie perfecţionarea continuă a “produsului” care face obiectul activităţii sale. Totalitatea activităţilor prin care întreprinderea realizează acest obiectiv sunt grupate în cadrul funcţiei de cercetare-dezvoltare. Înţelegerea obiectului acestei funcţii prezintă o importanţă deosebită deoarece, în practică, de multe ori activităţile sale specifice sunt grupate în cadrul altor funcţii, după cum, apar şi situaţii când activităţile specifice altor funcţii sunt plasate în cadrul funcţiei de cercetare-dezvoltare. De exemplu, în cazul institutelor de cercetare, activităţile de cercetare-dezvoltare nu sunt delimitate, fiind plasate, de obicei, în cadrul funcţiei de producţie, ceea ce determină o eficienţă a lor mai scăzută. În acest sens, putem menţiona faptul că, în ultimul timp, multe institute de cercetări au încorporat în cadrul funcţiei de producţie o activitate nouă – efectuarea studiilor de fezabilitate. În mod normal, această activitate ar fi trebuit să fie precedată de o alta, prin care să pună la punct “tehnologia” efectuării studiilor, să se stabilească metodologia, tehnicile, instrumentarul ştiinţific, etc. Prin conţinutul ei, această activitate se plasează în cadrul funcţiei de cercetare-dezvoltare, deoarece are în vedere acţiunea de diversificare a produselor şi prestaţiilor. Din păcate, de cele mai multe ori, această activitate nici nu se efectuează, compartimentele de cercetare trecând direct la realizarea contractelor, ceea ce poate fi o explicaţie a multor insuccese. În sfârşit, în cadrul funcţiei de cercetare-dezvoltare se plasează şi activitatea de organizare a producţiei şi a muncii, deoarece prin conţinutul ei se realizează cercetarea sistematică a modului în care se desfăşoară procesele tehnologice şi se asigură perfecţionarea lor continuă.

În cazul întreprinderilor industriale această funcţie include acele cercetări care au scopul să asigure satisfacerea unor nevoi ale întreprinderii şi care implică un aport ştiinţific original, deci cunoştinţe noi. Activitatea de dezvoltare are în vedere aplicarea în condiţiile

specifice întreprinderii respective a unor concepte, metode, cunoştinţe, prin care se asigură realizarea unora din obiectivele întreprinderii. Activitatea de concepţie tehnică se concretizează, în principal, în:

• conceperea şi asimilarea de produse noi şi modernizate; • conceperea şi implementarea de tehnologii noi şi

modernizate; • conceperea şi fabricarea de noi echipamente de producţie,

pentru uzul propriu, prin autodotare. Între activităţile desfăşurate în cadrul funcţiei de cercetare-dezvoltare se plasează şi cele de previziune şi investiţii. Alături de acestea, se mai întâlneşte activitatea de inovaţii (creaţie), desfăşurată în cazul lansării pe piaţă a unor noi produse sau servicii, precum şi cea de modelare a produselor. În cazul întreprinderilor comerciale, activităţile specifice acestei funcţii au în vedere:

• cercetarea metodelor şi tehnicilor antrenate în preluarea, transformarea şi transferarea unor produse şi servicii către consumatori;

• cercetarea legităţilor sociale care îşi pun amprenta asupra tehnologiilor comerciale;

• documentarea şi informarea cu privire la realizările de vârf din domeniile conexe activităţii comerciale;

• dimensionarea, amplasarea şi profilarea reţelei comerciale; • analiza oportunităţii şi eficienţei introducerii unor noi forme

de vânzare; • cercetarea modalităţilor de creştere a valorii indicatorilor de

eficienţă economică; • stabilirea necesarului de utilaje comerciale în concordanţă cu

tipurile de mărfuri comercializate; • cercetarea modalităţilor de extindere a spaţiilor de vânzare; • adoptarea asortimentului de produse la cerinţele

consumatorilor; • elaborarea regulamentului de organizare şi funcţionare; • organizarea raţională a proceselor de muncă în magazine şi

depozite. În cazul întreprinderii de servicii, complexitatea conceptului de “produs” sugerează faptul că în activitatea practică conţinutul funcţiei de cercetare-dezvoltare îmbracă o mare varietate de forme de manifestare. Deosebirile apar, în primul rând, în funcţie de profilul întreprinderii de servicii. De exemplu, în cazul întreprinderilor intermediare, cercetarea-dezvoltarea de produs are în vedere studierea posibilităţilor de diversificare a gamei de prestaţii, organizarea reţelei, cercetarea prestaţiilor concurenţei, etc., în timp ce în cazul întreprinderilor prestatoare s unor servicii de bază, cercetarea-dezvoltarea de produs are o sferă mai largă. Aceasta se diferenţiază în funcţie de prestaţiile oferite, în turism de pildă, îmbrăcând note specifice în cazul serviciilor de cazare, a celor de masă şi de agrement. Perfecţionarea şi îmbunătăţirea viitoare a tehnologiilor, precum şi realizarea obiectivelor specifice funcţiei de marketing, implică efectuarea unor cheltuieli destul de ridicate, în unele situaţii, fără a exista garanţii în ceea ce priveşte certitudinea rezultatelor.

În prezent, în majoritatea întreprinderilor din România, funcţia de cercetare-dezvoltare de produs nu se bucură de atenţia cuvenită, formele şi modalităţile în care ea se realizează trădând neînţelegerea locului pe care ar trebui să-l ocupe în cadrul ansamblului problematicii întreprinderii. În numeroase cazuri, activităţile acestei funcţii sunt îndeplinite sporadic, în cadrul funcţiei de producţie sau a celei comerciale. Precedând activitatea comercială propriu-zisă, componentele funcţiei de cercetare-dezvoltare au un pronunţat caracter intelectual şi urmăresc o dinamică favorabilă a întreprinderii în raport cu particularităţile spaţio-temporale şi corelaţiile lor concrete în cadrul mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

3.Funcţia de producţie (prestaţie)

Satisfacerea nevoii sociale are loc prin “consumul” produselor şi serviciilor oferite de diverse întreprinderi. Producerea acestora se realizează prin desfăşurarea unor activităţi într-o înlănţuire dictată de tehnologia fiecărui produs /serviciu. Totalitatea acestor activităţi sunt grupate în cadrul funcţiei de producţie (prestaţie). În cazul întreprinderii industriale, acesta poate fi definită ca reprezentând ansamblul proceselor de muncă din cadrul întreprinderii, prin care se transformă obiectele muncii în produse finite, semifabricate şi lucrări cu caracter industrial şi se creează nemijlocit condiţiile tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării fabricaţiei în bune condiţii. Din punct de vedere organizatoric, adică a naturii obiectivelor urmărite şi a proceselor care o alcătuiesc, funcţia de producţie a întreprinderii industriale grupează următoarele activităţi principale:

• programarea, lansarea şi urmărirea producţiei; • fabricaţia sau exploatarea; • controlul tehnic de calitate; • întreţinerea şi repararea utilajelor; • producţia auxiliară de energie, aburi, etc.

În afara acestora, în cadrul funcţiei de producţie, există şi un grup de atribuţii cu caracter general, exprimări organizatorice ale unor procese de muncă care vizează două sau mai multe din activităţile enumerate. Între acestea pot fi menţionate organizarea utilizării într-o măsură mai mare a capacităţilor de producţie, realizarea lucrărilor de mică mecanizare, reducerea consumurilor specifice, aplicarea normelor de protecţie a muncii, etc. Faţă de alte sectoare economice, în cazul întreprinderii prestatoare de servicii, funcţia de producţie prezintă o serie de particularităţi. Se remarcă în primul rând, faptul că activităţile care o compun sunt de o mare diversitate, cu o tehnologie specifică fiecărui tip de serviciu. Multe dintre activităţile incluse în cadrul funcţiei sunt efectuate în prezenţa consumatorului şi la solicitarea acestuia, în conformitate cu nevoia individuală. Din acest motiv, organizarea producţiei dobândeşte note specifice, exprimate într-o capacitate sporită de a satisface nevoile în toată complexitatea lor. În acest caz, calitatea serviciilor este dată şi de

măsura în care întreprinderea este pregătită să răspundă, la locul de producţie şi consum, cererii de servicii. Această măsură este expresia gradului de realizare a funcţiei de producţie (prestaţie). Înţelegerea justă a locului şi mai ales a rolului funcţiei de producţie în activitatea întreprinderii se servicii are la bază accepţiunea dată serviciului. Într-o astfel de abordare, producţia ne apare ca un proces complex de valorificare a resurselor economice, având drept rezultat obţinerea serviciilor prestate. Această formulare evidenţiază legătura profundă care există între diferite prestaţii, care numai aparent se desfăşoară independent, conform tehnologiei specifice fiecărui serviciu. În realitate, activităţile funcţiei de producţie se completează armonios, atât în plan vertical, prin înlănţuirea dictată de procesul tehnologic, cât şi în plan orizontal, prin conjugarea lor în concordanţă cu modul de manifestare a cererii. Mai deosebită este situaţia în cazul întreprinderii turistice şi a altor întreprinderi de servicii, unde datorită particularităţilor procesului de producţie şi realizare a mărfurilor, distincţia între activităţi se realizează mult mai greu. Principalele activităţi care se include în cadrul funcţiei de producţie (prestaţie) sunt următoarele:

• prestarea propriu-zisă a serviciilor, execuţia unor produse (culinare, de pildă) sau exploatarea unor elemente de bază materială (unităţi de cazare);

• conducerea activităţii de prestaţie; • activităţile auxiliare care contribuie la realizarea

prestaţiilor propriu-zise; • depozitarea mărfurilor; • controlul tehnic de calitate; • întreţinerea şi repararea utilajelor.

În cazul întreprinderilor comerciale, funcţia de producţie deţine o pondere redusă, în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii. Ea cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate în scopul asigurării mişcării, transformării sau prelucrării materiilor prime şi bunurilor, precum şi activităţilor auxiliare acestora. În cadrul întreprinderii comerciale, funcţia de producţie constă în realizarea unor servicii auxiliare produselor vândute şi a unor mici activităţi de producţie de tip manufacturier, cum sunt:

• ambalarea mărfurilor; • pregătirea mărfurilor pentru vânzare; • sortarea mărfurilor şi a ambalajelor de desfacere; • recondiţionarea ambalajelor de transport; • întreţinerea mărfurilor.

În delimitarea activităţilor de producţie de cele comerciale (de vânzare), trebuie pornit de la locul deţinut de către acestea în ansamblul activităţii întreprinderii. Privită dintr-o astfel de poziţie, funcţia de producţie ne apare ca fiind plasată între activităţile de aprovizionare şi cele de desfacere. În consecinţă, ea grupează acele activităţi care au loc în spaţiul şi timpul care separă procesul de aprovizionare de cel de vânzare. Justeţea unei astfel de abordări este evidentă mai ales atunci când suntem puşi în situaţia de a identifica activităţile specifice funcţiei de producţie în cadrul întreprinderilor comerciale. Nu de puţine ori, în

mod simplist şi eronat se apreciază că în întreprinderile comerciale ar lipsi funcţia de producţie. Desfăşurarea activităţilor cuprinse în cadrul funcţiei de producţie (prestaţie) reprezintă o condiţie fundamentală a îndeplinirii obiectivelor firmei, dar nu şi suficientă. De aceea, se consideră ca fiind greşită concepţia unor manageri care îşi concentrează întreaga activitate asupra producţiei (prestaţiei) în detrimentul celor corespunzătoare altor funcţii.

4.Funcţia comercială

În cadrul pieţei, întreprinderea apare, pe de o parte, în calitate de cumpărător al unor bunuri materiale şi servicii, necesare realizării produselor sale, iar pe de altă parte, în calitate de vânzător al produselor (serviciilor) cuprinse în obiectul său de activitate. Într-o astfel de postură, întreprinderea întreţine cu piaţa relaţii specifice de vânzare-cumpărare. Aceste relaţii presupun desfăşurarea unor activităţi care sunt grupate în cadrul funcţiei comerciale. Delimitarea activităţilor cuprinse în cadrul funcţiei comerciale se realizează prin luarea în considerare a contribuţiei lor la realizarea obiectului funcţiei – vânzarea-cumpărarea de mărfuri sau servicii. O astfel de precizare este necesară datorită interdependenţei activităţilor funcţiei comerciale cu cele incluse în cadrul funcţiei de producţie (prestaţie) şi de necesitatea separării lor în procesul organizării întreprinderii. Dubla postură a întreprinderii – de producător şi beneficiar – face ca funcţia comercială să se constituie alături de funcţia de producţie, în funcţie de bază a întreprinderii. În plus, în cadrul întreprinderilor comerciale, funcţia comercială reprezintă singura funcţie de bază a întreprinderii. Esenţa funcţiei comerciale este dată de natura relaţiilor pe care le exprimă. Dacă luăm în considerare tipul acestor relaţii (vânzare sau cumpărare), putem grupa activităţile funcţiei în două grupe principale:

• aprovizionarea cu mărfuri şi servicii; • desfacerea (vânzarea) mărfurilor (prestaţiilor).

Gruparea este dictată şi de natura diferită a pieţelor în care este plasată întreprinderea în efectuarea actelor de vânzare-cumpărare. Astfel, dacă ne referim la întreprinderea de servicii, ea apare în calitate de cumpărător în cadrul pieţei mărfurilor, de regulă, în cadrul unor segmente specializate ale acesteia, în timp ce în calitate de vânzător ea se plasează în cadrul pieţei serviciilor, înscriindu-se şi în acest caz în unul dintre segmentele acesteia. Particularităţile acestor pieţe, planurile diferite în care se desfăşoară unele activităţi relativ similare (culegerea informaţiilor, identificarea furnizorilor / beneficiarilor, negocierea contractelor, transportul, etc.) justifică tratarea diferenţiată în cadrul procesului de organizare şi conducere. În cazul întreprinderii comerciale, această funcţie se subdivide în 2 subfuncţii:

• subfuncţia de aprovizionare – a cărei recunoaştere ca element cheie în strategia întreprinderilor este consecinţa conjugării unor factori diferiţi, printre care menţionăm: necesitatea economiei costurilor, reducerea relativă a câştigurilor în contradicţie cu creşterea productivităţii tehnice. Scopul ei este de a procura în cele mai bune condiţii de

calitate, costuri, termene şi de securitate a produselor şi serviciilor de care întreprinderea are nevoie pentru activităţile sale. Realizarea obiectivelor acestei subfuncţii implică următoarea succesiune a activităţilor:

a) cunoaşterea pieţelor şi surselor de aprovizionare pentru toate categoriile de produse şi supravegherea evoluţiei lor;

b) colaborarea la definirea caracteristicilor şi specificaţiilor produselor (care trebuie cumpărate);

c) identificarea, selecţionarea furnizorilor şi negocierea cu aceştia;

d) programarea şi asigurarea ritmicităţii comenzilor şi a lucrărilor;

e) administrarea stocurilor; f) furnizarea informaţiilor în acest domeniu la toate

serviciile utilizatoare; g) derularea unui proces de aprovizionare corespunzător

presupune achiziţionarea de către întreprindere la timpul potrivit a mărfurilor în condiţii de calitate şi preţ cerute de consumatori.

• subfuncţia vânzare – are scopul de a identifica nevoile consumatorilor, a segmentelor de piaţă, planificarea şi formarea sortimentului comercial, precum şi analiza ofertei concurenţei. Vânzarea mărfurilor grupează, la rândul ei, o serie de operaţii de natură economică şi tehnică, după cum urmează:

a) identificarea produselor şi a clienţilor (cunoaşterea cererii);

b) fixarea preţurilor de vânzare; c) alegerea formelor de vânzare; d) dezvoltarea tehnicilor de vânzare; e) promovarea imaginii firmei şi a produselor

comercializate; f) asigurarea expedierii şi transportului către clienţi.

În funcţie de mărimea întreprinderii, de natura activităţii, vânzarea diferă de la o unitate la alta, complexitatea acesteia fiind însă aceeaşi, ştiut fiind faptul că, a şti să vinzi este la fel de important ca şi a fabrica, dar mai dificil în condiţiile existenţei unei varietăţi de produse. Identificarea subfuncţiei de vânzare cu procesul efectiv al vânzării este incorectă, această subfuncţie incluzând şi activităţile de pregătire a mărfurilor, etalare a acestora în sala de vânzare, afişarea preţurilor. Totodată, activitatea de vânzare nu poate face abstracţie de utilizarea tehnicilor promoţionale (utilizarea broşurilor, cataloagelor, publicaţii, amplificarea relaţiilor publice). Exigenţele economiei de piaţă impun creşterea rolului funcţiei comerciale prin încorporarea de către aceasta a unor activităţi noi, amplificarea celor existente, corelarea mai strânsă cu celelalte funcţii şi în special cu cea de marketing. În ansamblu, preocupările întreprinderii în domeniul activităţilor de desfacere sporesc, iar în cadrul funcţiei comerciale capătă un rol cu totul deosebit activităţile legate de negocierea şi încheierea contractelor, activităţi cuprinse atât în cadrul aprovizionării cât şi al desfacerii. Din

simple activităţi de rutină, dirijate centralizat, acestea devin activităţi de înalt profesionalism, modul lor de realizare condiţionând în mod hotărâtor performanţele întreprinderii. Legătura dintre activităţile funcţiei comerciale şi cele cuprinse în cadrul celorlalte funcţii este complexă. Astfel, prin intermediul activităţilor funcţiei comerciale sunt asigurate resursele materiale necesare procesului de producţie / prestaţie şi sunt vândute produsele / serviciile rezultate din acest proces. În acelaşi timp, desfăşurarea eficientă a activităţilor implică cunoaşterea profundă a cerinţelor pieţei (realizată de către funcţia de marketing), procurarea resurselor financiare (funcţia financiar-contabilă), etc. Înţelegerea corectă a acestor legături permite identificarea căilor de optimizare a proceselor complexe care se desfăşoară în cadrul unei întreprinderi.

5.Funcţia financiar-contabilă

Resursele băneşti ale întreprinderii sunt gestionate prin desfăşurarea unor activităţi deosebit de complexe, prin intermediul cărora sunt efectuate o serie de operaţiuni care exprimă relaţiile care iau naştere între întreprindere şi furnizorii de materii prime, prestatorii unor servicii, beneficiarii, precum şi cu băncile şi organismele financiare ale statului (buget, organizaţiile de asigurări, etc.). Totalitatea acestor operaţiuni sunt reunite în grupa activităţilor financiare. Activitatea de conducere a unei întreprinderi, nu poate fi concepută fără reflectarea permanentă a operaţiunilor desfăşurate în cadrul tuturor activităţilor sale, în evidenţele contabile ale întreprinderii. Totalitatea activităţilor impuse de aceste operaţiuni sunt reunite în cadrul contabilităţii întreprinderii. Strânsa legătură dintre cele două genuri de activităţi – financiare şi contabile – a determinat reunirea lor în cadrul funcţiei financiar-contabile. Activităţile specifice acestei funcţii fac obiectul unor ştiinţe distincte, de mare complexitate, finanţele şi contabilitatea. Luând în considerare cerinţele impuse de organizarea internă a întreprinderii, obţinem următoarea grupare a activităţilor specifice funcţiei financiar-contabile: a)Activităţi financiare:

• planificarea microeconomică financiară – care asigură elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli, încheierea contractelor de credite, fundamentarea deciziilor financiare şi a celor economice, încheierea documentelor financiare ale bilanţului contabil, etc.;

• decontarea – care cuprinde activităţi privind întocmirea, controlul şi ordonanţarea documentelor de încasare şi plată, evidenţierea mijloacelor băneşti, organizarea şi controlul decontărilor privind drepturile şi datoriile băneşti ale întreprinderii, repartiţia şi evidenţa avansurilor spre decontare, debitori, popriri, imputaţii, manipularea cererilor, a timbrelor, etc.;

• retribuirea muncii – care include operaţiunile prin care sunt calculate drepturile cuvenite angajaţilor pentru munca prestată, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;

• operaţiuni de casă – prin care se asigură gestionarea numerarului şi a altor hârtii de valoare cerute de activitatea întreprinderii;

• controlul financiar intern; • analizele economice.

b)Activităţi contabile: • înregistrarea fenomenelor economice în documentele de

evidenţă primară, efectuate pe măsura desfăşurării proceselor operative, de către gestionarii de valori materiale şi băneşti;

• înregistrarea fenomenelor în conturi, activitate de mare complexitate şi care are drept punct de pornire înregistrările efectuate în documentele primare; între acestea se delimitează: înregistrarea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor (profit), care are la bază principiul dublei înregistrări sub forma formulelor contabile şi în conturi;

• calculaţii, preţuri, modelări – activitate prin care se asigură stabilirea costurilor efective ale produselor, se determină preţurile antecalculate şi postcalculate şi se efectuează diferite analize economice dintre acre se detaşează elaborarea bilanţului financiar-contabil.

În activitatea practică, în general, rolul funcţiei financiar-contabile este static, pasiv, ceea ce poate constitui un obstacol în introducerea noului şi chiar în manifestarea celorlalte funcţii. O astfel de situaţie poate fi depăşită prin adoptarea unei viziuni moderne în utilizarea activităţilor funcţiei în cadrul activităţii economice, prin intermediul indicatorilor financiar-contabili putându-se spori şi modifica rolul funcţiei, într-unul activ.

6.Funcţia de personal

Asigurarea resurselor umane necesare întreprinderii reprezintă o activitate complexă, a cărei bună desfăşurare condiţionează reuşita întreprinderii. Aparent simplă, încadrarea cu personal a întreprinderii, se dovedeşte, la o analiză atentă, deosebit de dificilă. Desfăşurată în strânsă concordanţă cu obiectivele, strategiile şi tacticile întreprinderii, acţiunea de asigurare a necesarului de personal, în cantitatea şi de calitatea cerută de realizarea producţiei şi a prestaţiilor, presupune un ansamblu de acţiuni concrete, prin intermediul cărora se pune în aplicare politica de personal a acesteia. Totalitatea activităţilor legate de asigurarea resurselor umane ale întreprinderii sunt grupate în cadrul funcţiei de personal. Funcţiei de personal îi revine rolul de administrare şi gestionare a resurselor umane. De-a lungul timpului, conţinutul acestei funcţii s-a modificat, astfel încât, în prezent, aceasta nu se mai rezumă doar la evidenţe, regulamente, proceduri, salarizare, incluzând şi un sistem complex de probleme de ordin social. Ca urmare a diversităţii relaţiilor umane din interiorul organizaţiilor şi a aspiraţiilor conducătorilor acestora, de

soluţionare a tuturor problemelor sociale, de instruire, perfecţionare şi motivare a personalului, a apărut conceptul de “conducere şi perfecţionare a resurselor umane” care înlocuieşte conceptul mai îngust al “administrării şi conducerii personalului”. Funcţia de personal cuprinde următoarele activităţi:

• planificarea resurselor umane, proces care include următoarele etape:

a) determinarea nevoilor actuale ale organizaţiei; b) anticiparea şi enumerarea viitoarelor cerinţe; c) inventarierea resurselor umane actuale; d) compararea resurselor curente cu nevoile viitoare; e) planificarea şi introducerea unor programe de instruire

şi dezvoltare pentru atingerea obiectivelor; f) instituirea unui sistem de control pentru a se asigura

atingerea obiectivelor. • recrutarea personalului; • descrierea posturilor; • selectarea personalului; • încadrarea angajaţilor; • sistemul de promovare; • motivarea personalului; • evaluarea activităţii desfăşurate; • instruirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale.

Planificarea resurselor umane are în vedere estimarea necesarului de personal corespunzător celor două dimensiuni ale funcţiei: cantitativ şi calitativ (vârstă, sex, experienţă, calificare) urmărindu-se acoperirea corespunzătoare cu personal sub aspect numeric şi al pregătirii la locul şi timpul potrivit. Procesul de planificare a resurselor umane, ca şi cel de selecţie, necesită o deosebită atenţie din partea managerului şi a persoanelor antrenate în această activitate. În momentul angajării, fiecare întreprindere îşi asumă riscuri, indiferent de mărimea firmei respective. Întreprinderile mici nu pot să piardă timp şi bani cu recrutare şi selectare pentru ca, apoi, să concedieze, în timp ce întreprinderile mari, din aceleaşi considerente, şi-au dezvoltat tehnici eficiente de angajare în scopul diminuării riscurilor de a selecta greşit candidatul. Pentru fiecare manager, persoana căutată pentru a ocupa un post, trebuie să corespundă unor cerinţe diferite. Funcţia de personal presupune localizarea, recrutarea şi selectarea personalului pentru posturile vacante. În acelaşi timp, recompensarea salariaţilor în concordanţă cu munca lor, cu investiţiile făcute de aceştia, creşterea indicatorilor de eficienţă în cadrul firmei, atragerea şi încurajarea salariaţilor la realizarea unor progrese necesită existenţa unui plan de plată (compensare) bine fundamentat. O procedură simplă de iniţiere a unui astfel de plan include:

• definirea posturilor; • evaluarea posturilor (prin metoda ierarhizării sau utilizarea

unor scale); • aprecierea postului (preţul postului); • implementarea planului;

• comunicarea planului salariaţilor; • evaluarea performanţelor după plan.

O caracteristică a perioadei actuale este faptul că salariaţii nu sunt plătiţi după un sistem bine elaborat, aşteptându-se apariţia unor tulburări (sociale în special) pentru a se face ajustări. Reducerea mobilităţii forţei de muncă, insatisfacţiile personalului şi, în acest fel, realizarea unui climat bun de muncă se bazează în mare măsură pe existenţa unui plan de compensare (salarii, concedii şi sărbători legale plătite, reduceri de preţuri pentru salariaţi, credite, participări la profit, etc.). Existenţa uni astfel de plan nu va rezolva toate problemele, dar va permite angajaţilor să ştie exact unde se află şi până unde se pot duce în ce priveşte salariul în funcţie de performanţele proprii. Motivarea personalului nu se rezumă numai la un salariu corespunzător, corelat cu munca depusă şi, în acelaşi timp competitiv în raport cu cel deţinut în alte întreprinderi pentru posturi de muncă similare. Angajaţii pot fi motivaţi şi prin intermediul altor mijloace care contribuie la mulţumirea de sine a fiecărui salariat, dintre care se pot menţiona:

• pauză de cafea, picnic-uri cu firma; • inscripţionarea numelui, îndatoriri speciale, evocare la

conducerea firmei; • birou cu geamuri, muzică în surdină, redecorarea biroului,

feed-back în ce priveşte performanţele; • bani, burse, împărţirea profitului; • urări prieteneşti, recunoaştere informală, solicitarea de

sugestii, complimente pentru progresele realizate; • post cu mai multe responsabilităţi, rotaţia posturilor, zile

scurte cu plată. Gestiunea resurselor umane prin prisma motivaţiei şi a performanţei reprezintă, de fapt, cel mai important girant al înfăptuirii unei activităţi economice eficiente. Acţionând în cadrul economiei de piaţă, întreprinderea va trebui să aibă în vedere o viziune nouă asupra desfăşurării activităţilor grupate în această funcţie. În primul rând, va trebui să renunţe la activitatea formală, de rutină şi să treacă la o activitate modernă, bazată pe elemente definitorii ale calităţii resurselor umane: competenţa şi valoarea. Dacă analizăm modul de desfăşurare a activităţilor cuprinse în cadrul funcţiilor întreprinderii, vom constata că realizarea lor presupune existenţa unui anumit volum de cunoştinţe de specialitate, care sunt dobândite în cadrul procesului de învăţământ. În concluzie, obiectivele care trebuie urmărite în cadrul funcţiei de personal sunt:

• cunoaşterea nevoilor de personal, pornind de la cerinţele activităţilor specifice funcţiilor întreprinderii;

• identificarea surselor de acoperire a acestora; • recrutarea personalului; • realizarea unor activităţi de ridicare a nivelului de pregătire, în

concordanţă cu evoluţia nevoilor întreprinderii.

7.Funcţia de marketing

Dacă analizăm întreprinderea ca produs şi agent al mediului social-economic, vom constata că succesul sau insuccesul în cadrul pieţei este dat, în principal, de măsura în care întreprinderea reuşeşte să se integreze mediului. Conectarea întreprinderii la mediu reprezintă mijlocul prin intermediul căruia aceasta reuşeşte să obţină profitul scontat şi totodată, satisfacerea nevoilor consumatorilor. Într-o astfel de abordare a raporturilor sale cu mediul economico-social, întreprinderea desfăşoară, într-o organizare specifică, activităţi de cunoaştere a mediului şi de adaptare a activităţii sale la dinamica acestuia. Totalitatea acestor activităţi sunt reunite în cadrul funcţiei de marketing a întreprinderii. Activităţile grupate în această funcţie sunt complexe şi fac obiectul ştiinţei marketingului. Ele pot fi grupate astfel:

• investigarea mediului economico-social al întreprinderii, în primul rând a cererii, nevoii şi comportamentului consumatorilor (cercetarea de marketing); prin aceste activităţi se urmăreşte dimensionarea corectă a cererii, descrierea modului de manifestare a acesteia, localizarea geografică;

• formularea obiectivelor de piaţă, alegerea strategiilor pentru atingerea acestor obiective şi adoptarea tacticilor potrivite pentru îndeplinirea strategiilor;

• elaborarea programelor de marketing – instrumente prin intermediul cărora este pusă în aplicare concepţia de marketing asupra activităţii desfăşurate de către întreprindere;

• desfăşurarea unor activităţi operative de marketing, cum sunt: orientarea politicii de produs, de preţ şi de distribuţie, efectuarea activităţilor promoţionale, etc.

Într-o economie liberă şi concurenţială, o întreprindere poate supravieţui şi se poate dezvolta doar dacă este capabilă să răspundă în mod durabil nevoilor pieţei. Pentru a răspunde cerinţelor diferitelor categorii de consumatori este necesară identificarea nevoilor şi dorinţelor clienţilor, a motivaţiilor lor reale, pentru ca apoi, să se conceapă produsele sau serviciile cele mai potrivite. Această concepţie (de luare în considerare a nevoilor consumatorilor), apărută în anii ’60 sub denumirea de marketing a fost precedată de alte două concepţii. Prima considera că cel mai important era de a produce, cererea depăşind oferta industriilor (economie de producţie), iar cea de-a doua, introduce noţiunea de vânzare şi necesitate a unei acţiuni, pentru a împinge produsele către clienţi (economie de piaţă). Importanţa marketingului s-a evidenţiat în mod progresiv, în funcţie de:

• sistemele economice (economia de piaţă concurenţială); • nivelul de dezvoltare al ţărilor; • ramurile de activităţi (bunuri de larg consum, bunuri de

echipament, servicii).

Rolul funcţiei de marketing este de prospectare a pieţei (identificând-o nevoilor prezente şi viitoare) şi proiectare în funcţie de creşterea eforturilor întreprinderii astfel încât, să se obţină maxim de profit în condiţii de satisfacere cât mai completă a cererii. Economia de piaţă impune reconsiderarea rolului funcţiei de marketing, prin plasarea ei în raporturi normale cu celelalte funcţii şi încorporarea activităţilor de marketing în structura organizatorică, prin reorganizarea întreprinderilor, asimilarea concepţiei şi instrumentarului ştiinţific. În multe lucrări de specialitate, activităţile specifice funcţiei de marketing sunt plasate în cadrul funcţiei comerciale. Această concepţie este tributară vechiului concept de marketing, în care acesta era considerat doar un mijloc de promovare şi vânzare. Concepţia modernă presupune integrarea organică a marketingului în structura organizatorică a întreprinderii şi tratarea activităţilor care îi definesc conţinutul în cadrul unei funcţii distincte – funcţia de marketing. Plasarea activităţilor de marketing în cadrul funcţiei comerciale diminuează considerabil locul şi rolul marketingului în activitatea întreprinderii şi reduce şansele acesteia de integrare organică în cadrul mediului şi de fructificare eficientă a acestei integrări. Cu alte cuvinte, funcţiei de marketing îi revine un rol decisiv în construirea strategiilor de piaţă ale firmei, prin fundamentarea programelor de acţiune în ceea ce privesc politicile de produs, preţ, distribuţie şi promovare. Sintetic, funcţia de marketing reuneşte ansamblul metodelor şi tehnicilor de adaptare şi anticipare la constrângerile şi oportunităţile pieţei, modalitate unică de supravieţuire şi dezvoltare a întreprinderii. Întrebări de control 1. Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, obiectul funcţiilor întreprinderii. 2. Enumeraţi activităţile grupate în cadrul fiecărei funcţii a

întreprinderii. 3. Argumentaţi locul şi rolul funcţiei comerciale în economia de piaţă. 4. Descrieţi legătura dintre diferite funcţii ale întreprinderii. 5. Comentaţi plasarea activităţilor de marketing în cadrul funcţiei

comerciale. 6. Argumentaţi necesitatea dezvoltării activităţilor funcţiei de marketing

în economia de piaţă.

VIII.ORGANIZAREA ÎNTREPRINDERILOR

Valorificarea eficientă a resurselor întreprinderii, precum şi punerea în aplicare a planurilor manageriale în vederea atingerii obiectivelor strategice depind în mod direct şi prioritar de modul de organizare al întreprinderii. În acest sens, organizarea poate fi definită ca fiind procesul de distribuire şi control al sarcinilor din cadrul unei colectivităţi în vederea valorificării ordonate a tuturor resurselor. Concretizarea activităţii de organizare este reflectată prin intermediul structurii organizatorice. Structura organizatorică reprezintă ansamblul compartimentelor existente într-o întreprindere şi a relaţiilor desemnate a avea loc între acestea în scopul facilitării utilizării resurselor şi realizării obiectivelor stabilite. Structura organizatorică oferă o viziune de ansamblu asupra întreprinderii, o sintetizare a mecanismului de funcţionare a acesteia, permiţând unui organism din exteriorul întreprinderii să desprindă esenţialul. În vederea unei ample diagnosticări a activităţii, este necesară însă şi analiza altor documente proprii firmei (bilanţ contabil, studii de piaţă, plan de afaceri, studii de fezabilitate.

1.Structura organizatorică a unei întreprinderi

1.1.Definirea noţiunii şi componentele de bază

Ca expresie a organizării formale, structura organizatorică a unei întreprinderi se proiectează în baza unor norme, reguli, principii şi documente oficiale. Structura organizatorică, componentă a structurii generale a întreprinderii, reflectă “anatomia întreprinderii”. Modul de concepere, detaliere şi implementare a acesteia, influenţează nemijlocit asupra activităţilor impuse de realizare a obiectivelor întreprinderii. În figura VII.1 se prezintă structura generală a unei întreprinderi cu componentele sale.

Fig.VII.1 – Structura generală a unei întreprinderi

Pornind de la aceste considerente structura organizatorică poate fi definită ca reprezentând ansamblul persoanelor, subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii.

STRUCTURA GENERALĂ A

ÎNTREP.

STRUCTURA ORGANIZATO

RICĂ

STRUCTURA CELULELOR

DE PROMOVARE

Structura funcţională (de

conducere)

Structura operaţională (de

producţie şi concepţie)

Aprecierea structurii organizatorice a unei întreprinderi reprezintă un proces de cunoaştere, înţelegere şi explicare a situaţiei existente prin analiza detaliată a factorilor care influenţează starea ei, cum sunt:

• strategia dezvoltării firmei; • tipul şi complexitatea producţiei; • dimensiunea întreprinderii; • calitatea resurselor umane utilizate; • mutaţiile care au loc în mediul exterior al firmei; • cadrul juridic; • statutul întreprinderii; etc.

Influenţele acestor factori asupra structurii organizatorice a întreprinderii trebuie tratate pe fondul dinamismului accelerat al mutaţiilor de amploare care au loc în economia contemporană, luându-se în consideraţie următoarele elemente:

• o bună evaluare a resurselor de materii prime, combustibili şi energie, precum şi modul cum acestea se exploatează;

• creşterea apreciabilă pe plan intern şi internaţional a competitivităţi economice, ştiinţifico-tehnice şi educaţionale;

• “explozia” informaţională, ca urmare a extinderii şi accelerării considerabile a comunicaţiilor;

• adâncirea cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice; • creşterea exigenţei şi stabilirea unor criterii noi de validare a

calităţii produselor şi serviciilor ca urmare a diversificării şi sporirii rafinamentului cerinţelor consumatorilor;

• sporirea cerinţelor de protecţie ecologică; etc.

1.2.Elementele structurii funcţionale (de conducere)

Structura funcţională (de conducere) este definită ca reprezentând ansamblul cadrelor de conducere şi compartimentelor (servicii, birouri) tehnice, economice, administrative, modul de constituire şi grupare al acestora, precum şi relaţiile dintre ele necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului managerial şi a proceselor economice. În ansamblul ei, structura funcţională a unei întreprinderi, abordată ca sistem, cuprinde:

• componente; • relaţii; • ordinea componentelor; • sistem de obiective.

Postul – reprezintă cea mai simplă subdiviziune organizatorică, putând fi definit ca ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor care, în mod regulat, revin spre exercitare unei persoane angajate în întreprindere. Obiectivele postului, denumite obiective individuale, reprezintă definirea calitativă şi, dacă este posibil, cantitativă , a scopurilor avute în vedere prin crearea sa. Realizarea obiectivelor se efectuează prin intermediul sarcinilor. Sarcina – este un proces de muncă simplu sau o componentă de bază a unui proces de muncă complex, care prezintă autonomie operaţională, fiind efectuată, de regulă, de o singură persoană. Sarcinile constituie

componentele cele mai dinamice ale postului, la nivelul lor manifestându-se cu prioritate schimbările calitative care impun modificări în structura organizatorică. Limitele în cadrul cărora titularii de posturi pot să acţioneze în vederea realizării obiectivelor individuale constituie competenţa sau autoritatea formală asociată postului. Cu alte cuvinte, prin competenţa formală se stabilesc mijloacele care pot fi utilizate de titularii posturilor în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le revin. Responsabilitatea – desemnează obligaţia ce revine titularului postului pe linia îndeplinirii obiectivelor individuale şi a efectuării sarcinilor aferente. În sens organizatoric, responsabilitatea înseamnă şi răspunderea pentru utilizarea competenţelor formale asociate unui post, care se reflectă în prevederile ansamblului de recompense şi penalizări aferente fiecărui post. Raţionalitatea unui post şi implicit, eficienţa muncii depuse de titularul său, este condiţionată într-o măsură hotărâtoare de corelarea judicioasă a sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor. Totalitatea posturilor care prezintă aceleaşi caracteristici principale formează o funcţie. Funcţia reprezintă – ansamblul atribuţiilor şi sarcinilor, omogene din punct de vedere al naturii şi complexităţii lor, desemnate în mod regulat şi organizat unui angajat al întreprinderii. Dacă avem în vedere natura şi amploarea obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor, deosebim două feluri de funcţii:

• funcţia de conducere – se caracterizează printr-o sferă mai largă de competenţe şi responsabilităţi referitoare la obiectivele colectivului condus, care implică sarcini de planificare şi organizare a activităţii altor persoane; funcţiilor de conducere le sunt specifice atribuţiile de prevedere, organizare, coordonare, antrenare şi evaluare-control, care se reflectă în luarea de decizii referitoare la munca altor persoane.

• Funcţia de execuţie – se caracterizează prin obiective individuale limitate, cărora le sunt asociate competenţe şi responsabilităţi mai reduse, sarcinile încorporate neimplicând luarea de decizii privind munca altor titulari de posturi.

Ponderea ierarhică – reprezintă numărul de persoane conduse nemijlocit de un cadru de conducere. Dimensiunile ponderii ierarhice sunt influenţate de natura lucrărilor efectuate de către subordonaţi, nivelul de pregătire şi gradul de motivare, frecvenţa şi amploarea legăturilor dintre ei şi experienţa şi capacitatea cadrului de conducere. Numeroşi specialişti apreciază că mărimea optimă a ponderii ierarhice pentru un director de întreprindere este de 4-8 subalterni, crescând pe măsura apropierii de baza piramidei organizatorice, până la 20-30 muncitori pentru un şef de echipă. Ponderile ierarhice trebuie adaptate particularităţilor fiecărei unităţi, evitând tendinţa de subdimensionare care generează frecvente inconveniente, referitoare la sporirea costurilor aparatului de conducere, la subîncărcarea cadrului de conducere, etc. Compartimentul – reprezintă ansamblul persoanelor care efectuează munci omogene şi/sau complementare, de regulă pe acelaşi amplasament, care contribuie la realizarea aceloraşi obiective derivate şi sunt subordonate nemijlocit aceluiaşi cadru de conducere.

În cadrul întreprinderii această subdiviziune organizatorică ia forma unor ateliere, laboratoare, secţii, servicii, birouri, etc. După modul cum contribuie la realizarea obiectivelor întreprinderii, compartimentele se diferenţiază în:

• compartimente operaţionale – care participă direct la realizarea obiectivelor firmei şi sunt specifice unităţilor operative;

• compartimente funcţionale – care asigură fundamentarea deciziilor şi acordă asistenţă de specialitate compartimentelor operaţionale.

Nivelul ierarhic – este format din totalitatea subdiviziunilor organizatorice situate la aceeaşi distanţă ierarhică faţă de nivelele superioare. Un nivel ierarhic se deosebeşte esenţial de un alt nivel ierarhic, prin competenţa pe care o are în luarea deciziilor. Numărul nivelelor ierarhice are o importanţă deosebită pentru buna desfăşurare a activităţii de conducere, întrucât reducerea lor înseamnă scurtarea circuitelor informaţionale, creşterea operativităţii, reducerea posibilităţilor de deformare a informaţiilor, etc. Relaţiile organizatorice – sunt constituite din totalitatea contactelor formale (reglementate prin actul constitutiv, instrucţiuni, regulamente) şi informale (stabilite spontan în baza unor afinităţi subiective) care iau naştere între subdiviziunile structurii organizatorice. În funcţie de caracteristicile lor şi, îndeosebi, de natura şi modul de manifestare a competenţelor şi responsabilităţilor, relaţiile organizatorice se pot divide în: a)Relaţii de autoritate – se instituie ca rezultat al diferitelor acte şi norme elaborate de conducerea întreprinderii (regulamente de organizare şi funcţionare, decizii scrise, etc.) care condiţionează în mod decisiv buna desfăşurare a activităţii şi a căror exercitare este obligatorie; există trei tipuri de relaţii de autoritate:

• relaţii ierarhice – prin care se asigură unitatea de acţiune a întreprinderii, se stabilesc raporturile nemijlocite dintre titularii posturilor de conducere şi a posturilor de execuţie sau de conducere situate pe un nivel ierarhic superior; în virtutea lor, întreprinderea poate fi reprezentată sub forma unei piramide, în vârful căreia se află adunarea generală a asociaţilor (acţionarilor), iar la bază posturile de execuţie;

• relaţii funcţionale – se stabilesc între două compartimente de muncă, dintre care unul are asupra celuilalt autoritate funcţională, concretizată prin transmiterea de regulamente, indicaţii, proceduri, prescripţii, etc., din domeniul său de specialitate;

• relaţii de stat major – se stabilesc atunci când unor persoane sau colective le sunt delegate de către conducerea întreprinderii sarcini legate de soluţionarea unor probleme care afectează obiectivele unuia sau mai multor compartimente.

2)Relaţii de cooperare – se stabilesc între posturi situate pe acelaşi nivel ierarhic, dar aparţinând unor compartimente diferite. Constituind punţi directe de legătură între servicii, birouri, secţii, ateliere, etc., relaţiile de cooperare facilitează soluţionarea unor probleme care apar cu o anumită periodicitate, prin evitarea folosirii liniei ierarhice,

ceea ce are drept consecinţă creşterea operativităţii. Frecvent, relaţiile de cooperare se nasc spontan, pe baza relaţiilor personale dintre titularii de posturi sau din necesitatea elaborării în comun de lucrări, ulterior fiind confirmate formal, prin documentele organizatorice. 3)Relaţiile de control – apar între organismele specializate de control şi celelalte subdiviziuni organizatorice. În această situaţie, competenţa de a controla nu presupune şi competenţa de conducere, întrucât deciziile impuse de rezultatul controlului sunt luate de conducătorii compartimentelor respective sau de şefii lor ierarhici.

1.3.Structura operaţională (de producţie şi concepţie)

Structura operaţională (de producţie şi concepţie) – reprezintă acea componentă a structurii organizatorice definită prin numărul şi componenţa unităţilor de producţie, prin mărimea şi modul amplasării spaţiale a acestora, prin modul de organizare internă, precum şi prin relaţiile de cooperare ce se stabilesc între acestea în vederea realizării directe a obiectului de activitate al întreprinderii. Verigile structurale, care pot fi integrate într-o structură de producţie şi concepţie, sunt: uzine, fabrici, exploatări şi alte unităţi similare fără personalitate juridică; secţii de producţie, de service, ateliere de producţie şi proiectare, laboratoare de control şi cercetare, locuri de muncă. Veriga structurală de producţie de bază a unei întreprinderi o constituie secţia de producţie care reprezintă o unitate de producţie bine determinată sub aspect administrativ, în cadrul căreia se execută fie un produs sau o parte a acestuia, fie o parte a procesului tehnologic. Pentru constituirea unei secţii este necesar ca volumul de muncă să necesite un anumit număr de ateliere de producţie sau formaţii de lucru, pe baza unor norme de structură prestabilite. În funcţie de rolul pe care îl au în procesul de fabricaţie a produselor incluse în programul de producţie, secţiile pot fi:

• de bază; • auxiliare; • de servire.

În secţiile de bază se desfăşoară acele procese în urma cărora rezultă produsele de bază, incluse în programul de producţie al întreprinderii şi care dau profilul acesteia. Secţiile de bază pot fi organizate pe baza principiului obiectului de fabricat – când în cadrul lor se execută un produs sau o parte componentă a acestuia – sau pe baza principiului tehnologic – când în cadrul secţiei se desfăşoară numai o fază sau un stadiu al procesului tehnologic. În cel de-al doilea caz, în funcţie de faza din procesul tehnologic pentru care sunt specializate, secţiile de producţie de bază pot fi: prelucrătoare, de montaj-finisaj, probe şi încercări. Secţiile auxiliare – se caracterizează prin faptul că în cadrul lor se execută procese de producţie auxiliare producţiei de bază din întreprinderea respectivă, procese care prin executarea de produse, lucrări sau servicii ajută însă la realizarea în bune condiţii a produselor ce dau profilul unităţii. Cele mai reprezentative secţii auxiliare sunt:

• secţia mecano-energetică; • secţia sculărie.

Secţiile de servire – execută lucrări, servicii sau activităţi necesare secţiilor de bază şi auxiliare. Din rândul lor fac parte, de exemplu, depozitele şi magaziile întreprinderii (de materii prime, materiale, produse finite, etc.), activităţile de transport intern, etc. Încadrarea celor trei categorii de procese (de bază, auxiliare şi de servire) în secţiile respective de producţie nu are un caracter rigid, în cadrul unei anumite secţii putându-se desfăşura diferite procese de producţie şi activităţi, predominant fiind însă procesul de producţie care dă profilul secţiei respective. De exemplu, într-o secţie de producţie de bază, unde predominant este procesul de producţie de bază, se pot întâlni şi procese de producţie auxiliare – cum sunt cele de întreţinere şi reparare a utilajelor, precum şi procese de servire – cum ar fi transportul intern, depozitarea, etc. Atelierul de producţie – reprezintă o unitate de producţie care se poate constitui independent sau în cadrul unei secţii de producţie. El reuneşte mai multe locuri de muncă care, fie că execută aceeaşi operaţie tehnologică, fie că efectuează un ciclu de operaţii tehnologice necesare obţinerii unei piese sau produs. Pentru constituirea unui atelier este necesar ca volumul de muncă să necesite un anumit număr de formaţii de lucru conduse de către un maistru. În funcţie de profilul lor, atelierele pot fi:

• ateliere de producţie; • ateliere de montaj; • ateliere de service; • ateliere de proiectare; • ateliere pentru alte activităţi.

Atelierele de producţie pot fi, de asemenea, specializate pe principiul omogenităţii produsului de fabricat sau pe principiul procesului tehnologic care se desfăşoară. Locul de muncă, ca verigă primară a structurii de producţie şi concepţie, reprezintă o anumită suprafaţă de producţie, înzestrată cu mijloace de muncă şi organizată pentru realizarea unei operaţii sau a unei lucrări de către un muncitor sau un grup de muncitori, în condiţiile de muncă precizate.

1.4.Clasificarea structurilor organizatorice

La elaborarea structurilor organizatorice sunt luate în considerare, pe de o parte, condiţiile mediului în care acţionează întreprinderea, iar pe de altă parte, o serie de condiţii interne reunite în cadrul strategiilor de acţiune utilizate. Aceste considerente demonstrează că structurile organizatorice nu au caracter de unicat, ele diferenţiindu-se de la un tip de întreprindere la altul şi de la o întreprindere la alta, rezultând o mare diversitate a lor. Indiferent de tipul întreprinderii, există în cadrul acesteia două tipuri de structuri organizatorice şi anume: o structură informală şi o structură formală. Structura informală coexistă cu structura formală, având caracter neoficial. Ea apare şi se dezvoltă ca urmare a utilizării unor modalităţi de realizare a funcţiei diferite de cea prescrisă, a interacţiunii indivizilor şi a legăturilor umane din cadrul structurii formale. Structura informală are rol activator, constructiv sau, dimpotrivă, inhibitor asupra

structurii formale. Dacă structura formală se reprezintă sub forma organigramei, structura informală este redată prin sociogramă, care indică prin semne grafice poziţia informală pe care o ocupă fiecare individ în cadrul grupului unic sau relaţiile informale dintre grupurile care compun întreprinderea. Preferinţele şi respingerile se obţin prin metode particulare din arsenalul sociologiei grupurilor (interviu, observare, etc.). Structura formală – este cea rezultată în urma proiectării realizate de conducere în condiţiile şi pe baza elementelor de organizare prezentate. Ea are caracter oficial, obligatoriu, constituindu-se într-un important instrument de conducere a întreprinderii. Elementul comun tuturor structurilor organizatorice formale îl constituie funcţiile acestora, iar elementul de diferenţiere, modul în care se particularizează aceste funcţii în cadrul activităţii fiecărei întreprinderi. Aceste activităţi se regăsesc în utilizarea unor criterii diferite de structurare a activităţilor pe compartimente şi în cadrul acestora şi prin modul particular de subordonare. Dintre criteriile de structurare reţinem: criteriul produselor, criteriul pieţelor, criteriul geografic şi al unităţilor autonome. Diversitatea structurilor este atât de mare încât, practic, în condiţiile unei organizări ştiinţifice, două întreprinderi nu pot avea structuri organizatorice identice, deoarece este greu de acceptat ideea existenţei a două întreprinderi cu condiţii interne şi externe identice (mărime, strategii, politici comerciale, etc.). Cu toate acestea, specialiştii recomandă în funcţie de mărimea, diversitatea şi complexitatea activităţii întreprinderii, să fie alese ca puncte de plecare, unul din următoarele tipuri de structuri organizatorice: a)Structura organizatorică ierarhică (liniară) – care prezintă următoarele caracteristici:

• este alcătuită dintr-un număr redus de componente cu caracter operaţional, corespunzătoare, de regulă, principalelor activităţi;

• conducătorul fiecărui compartiment exercită în exclusivitate toate funcţiile conducerii, trebuind să posede cunoştinţe în toate domeniile: tehnic, organizatoric, de planificare, control, personal, întreţinere, etc.;

• fiecare persoană este subordonată unui singur şef, care deţine în exclusivitate dreptul de a lua decizii şi de a controla;

• se foloseşte în întreprinderile mici, caracterizate prin complexitate şi nivel tehnic redus.

b)Structura organizatorică funcţională – a fost concepută de Taylor, pentru a elimina deficienţele structurii ierarhice şi are următoarele caracteristici:

• este alcătuită atât din componente operaţionale, cât şi funcţionale;

• conducătorii nu mai trebuie să fie “universal” pregătiţi, beneficiind de asistenţa compartimentelor funcţionale;

• executanţii primesc decizii şi răspund atât faţă de şefii ierarhici, cât şi faţă de compartimentele funcţionale, înregistrându-se multiple subordonări.

c)Structura organizatorică ierarhic-funcţională – se foloseşte în majoritatea întreprinderilor mari şi prezintă următoarele caracteristici:

• reprezintă o îmbinare a celor două tipuri de structuri organizatorice prezentate anterior;

• este alcătuită atât din componente operaţionale cât şi funcţionale;

• executanţii primesc decizii şi răspund numai în raport cu şeful ierarhic nemijlocit, respectându-se principiul unităţii de decizie şi acţiune.

Indiferent de tipul structurii organizatorice, trebuie remarcată legătura indisolubilă între obiectul întreprinderii ţi funcţiile acesteia, ca elemente definitorii pentru proiectarea structurii organizatorice. Înţelegerea corectă a acestei legături face posibilă proiectarea unor structuri organizatorice eficiente, flexibile, funcţionale, care permit aplicarea instrumentarului ştiinţific atât în privinţa conducerii proceselor cât şi în realizarea acestora.

2.Instrumente de organizare

Structura organizatorică a întreprinderii este exprimată prin intermediul unor instrumente specifice a căror elaborare asigură, în fapt, organizarea acesteia. În esenţă, instrumentele de organizare – concretizează în scris, elementele structurii organizatorice. Aceste instrumente sunt:

• organigrama; • regulamentul de organizare şi funcţionare a întreprinderii; • fişa (descrierea) postului.

Organigrama – poate fi definită ca fiind reprezentarea grafică a structurii organizatorice. Ea este formată din dreptunghiuri, de diferite mărimi, reprezentând posturi de conducere sau compartimente şi linii, care redau raporturile ierarhice, funcţionale, etc. care se stabilesc între componentele structurii organizatorice. În fig. VII.2 este prezentat un model general de organigramă, în care prin dreptunghiuri sunt reprezentate compartimentele, prin săgeţi (linii) modul de subordonare, iar cercurile reprezintă posturile.

Nivele Ierarhice IV III II I Posturi

Adunarea generală a acţionarilor

Consiliul de administraţie

Preşedinte consiliu de administraţie )director general)

Director adj. Director adj.

Şef compartiment

Şef compartiment

P P P P P

Fig.VII.2 – Model general de organigramă

În cazul în care organigrama redă structura organizatorică a întregii întreprinderi, ea se numeşte organigramă generală sau de ansamblu. Pentru studierea organizării diferitelor compartimente (secţii, servicii, birouri, ateliere, etc.) se elaborează organigrame parţiale, reprezentând în detaliu componenţa organizatorică a compartimentelor respective. Cu toate avantajele certe (prezentare sugestivă, sintetică şi sistematizată a structurii organizatorice), organigramele au şi un dezavantaj, în sensul că nu exprimă decât componentele principale ale organizării structurale. O reprezentare mai detaliată a structurii organizatorice se realizează prin utilizarea regulamentului de organizare şi funcţionare a întreprinderii. Nu există un consens asupra a ceea ce trebuie să cuprindă un regulament de organizare şi funcţionare, dar în general, acesta poate fi structurat în cinci părţi, după cum urmează:

I. -Organizarea firmei (cuprinzând dispoziţii generale, actul constitutiv al firmei, obiectul de activitate, tipul societăţii, statutul juridic) şi prezentarea structurii organizatorice.

II. –Atribuţiile firmei. III. –Conducerea firmei. În această parte se precizează

atribuţiile adunării generale a asociaţilor (acţionarilor), atribuţiile consiliului de administraţie, atribuţiile conducerii executive, cu detalierea competenţelor şi responsabilităţilor pentru funcţiile de director (manager) general, directori pe funcţiuni (tehnic, comercial, economic, de producţie, etc.).

IV. Atribuţiile şi diagrama de relaţii pentru fiecare compartiment funcţional şi de producţie.

V. Dispoziţii generale. Un alt instrument de organizare îl reprezintă fişa (descrierea) postului. Aşa cum arată şi numele, în fişa postului se înscriu, în detaliu, toate elementele necesare unei persoane pentru a-l putea exercita în bune condiţii. De regulă, fişa postului cuprinde:

• denumirea postului; • obiectivele individuale; • sarcinile, competenţele şi responsabilităţile; • relaţiile postului cu alte posturi; • cerinţele specifice în ceea ce priveşte: calităţile, cunoştinţele,

aptitudinile, deprinderile, necesare atingerii obiectivelor individuale circumscrise postului respectiv.

Organigrama şi regulamentul de organizare şi funcţionare a întreprinderii se elaborează de către compartimentul de organizare, în colaborare cu conducerea superioară a întreprinderii, iar fişa postului, de către şefii compartimentelor, cu asistenţa de specialitate din partea compartimentului de organizare. Este foarte important ca toate aceste instrumente de organizare să fie ţinute la zi, prin operarea promptă a modificărilor impuse de dinamismul întreprinderii şi a mediului în care ea îşi desfăşoară activitatea.

3.Eficienţa organizării întreprinderii

În cadrul acţiunii de organizare (reorganizare) a întreprinderii, o importanţă deosebită prezintă realizarea unei structuri organizatorice capabilă să pună în valoare în mod eficient, potenţialul de care dispune aceasta. O organizare eficientă este realizată atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a)Structura organizatorică corespunde exigenţelor mediului şi evoluţiei strategiei întreprinderii. În acord cu această condiţie, structura organizatorică trebuie să acopere, în primul rând, totalitatea activităţilor necesare atingerii obiectivelor. În al doilea rând, structura organizatorică trebuie să realizeze gruparea activităţilor pe posturi ţinând seama de necesităţile întreprinderii şi pe baza respectării principiilor de bază ale proiectării structurii şi anume:

• gruparea omogenă a activităţilor cuprinse în cadrul funcţiilor întreprinderii şi realizarea unor formule organizatorice pornind de la aceste grupări prin asigurarea corespondenţei dintre activităţile funcţiilor şi cele ale compartimentelor pe de o parte, şi dintre activităţile compartimentelor şi descrierea lor pe posturi, pe de altă parte, reprezintă cheia realizării unei structuri organizatorice eficiente. Situaţiile posibile sunt următoarele: activităţile grupate în cadrul unei funcţii să fie atribuite mai multor compartimente; activităţile grupate în cadrul mai multor funcţii să fie reunite în cadrul aceluiaşi compartiment. Similar, trebuie avută în vedere structura activităţilor unui compartiment pe posturi.

• asigurarea celor mai scăzute costuri de funcţionare, prin realizarea economiei de personal şi de legături între nivelele ierarhice, principiu a cărui respectare conduce la apropierea conducerii de personalul de execuţie, scurtarea drumului parcurs de informaţie în procesul luării deciziilor, evitarea suprapunerii de sarcini, a încărcării insuficiente sau supraîncărcarea personalului.

b)Structura organizatorică asigură echilibrul între autonomia unităţilor structurale (operative) şi conducerea centrală. c)Structura organizatorică asigură concordanţa acţiunilor fiecărei unităţi (filiale) şi strategia generală. O astfel de cerinţă trebuie avută în vedere în condiţiile acordării unui grad ridicat de autonomie unităţilor operative. d)Organizarea asigură rezolvarea contradicţiilor funcţionale dintre componentele structurale ale întreprinderii. În cazul în care modul de soluţionare nu este cuprins în cadrul structurii organizatorice, ele degenerează în “conflicte” inter-servicii, afectând întreprinderea şi transformând procesul decizional în dialoguri interminabile. e)Structura organizatorică asigură echilibrul specific între funcţiile întreprinderii. O astfel de cerinţă este o consecinţă a primei condiţii şi este dictată de particularităţile mediului în care acţionează întreprinderea. În principal, o astfel de cerinţă ridică problema raportului dintre funcţia de marketing (cercetare a mediului) şi celelalte funcţii (operaţionale). Acordarea unei importanţe mai ridicate oricărei funcţii are repercusiuni asupra activităţii de ansamblu a întreprinderii. În acest context, se poate aprecia că neglijarea funcţiei de marketing în perioada

de tranziţie la economia de piaţă reprezintă una din explicaţiile performanţelor scăzute obţinute de multe întreprinderi. f)Organizarea asigură concordanţa dintre structură, angajarea (stimularea) personalului şi controlul activităţii acestuia. Din cele prezentate se desprinde concluzia, că nu există o organizare ideală. Eficienţa organizării poate fi însă sporită în condiţiile proiectării sale prin rezolvarea cât mai corectă a ansamblului problemelor prezentate. Întrebări de control 1. Enumeraţi elementele care definesc structura organizatorică a

întreprinderii. 2. Ce este norma de conducere (ponderea ierarhică)? 3. Prezentaţi tipurile de relaţii întâlnite într-o întreprindere. 4. Ce este postul şi în ce sunt concretizate elementele sale componente? 5. Diferenţiaţi structura formală de structura informală. 6. Enumeraţi tipurile de structuri organizatorice. 7. Argumentaţi legătura dintre obiectul întreprinderii – activităţi –

funcţii şi structura organizatorică. 8. Prezentaţi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea unei

organizări eficiente.

IX.CONDUCEREA ŞI CONTROLUL ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERILOR (SOCIETĂŢILOR COMERCIALE)

1.Adunarea asociaţilor

1.1.Noţiuni generale

Adunarea asociaţilor – reprezintă forma de organizare care permite elaborarea şi exprimarea în decizii şi hotărâri a voinţei sociale. În ansamblul întreprinderii (societăţii comerciale), adunarea asociaţilor reprezintă cel mai important organ de conducere – organul suprem de decizie. Rolul său în funcţionarea societăţii comerciale este relevat şi de următoarele aspecte:

• adunarea asociaţilor are plenitudine de competenţă şi atribuţii;

• numeşte celelalte organe ale societăţii sau le revocă; • fixează limitele de competenţă şi atribuţii ale organelor

numite de ea; • exercită controlul asupra activităţii organelor societăţii; • decide modificarea actului constitutiv al societăţii în

concordanţă cu necesităţile decurgând din scopul urmărit. În activitatea sa, adunarea asociaţilor are puteri depline şi multivalente. Limitele acestei puteri sunt precizate în actul constitutiv, dispoziţiile imperative ale legii şi drepturile intangibile şi inderogabile ale asociaţilor care nu pot fi nesocotite. Consultarea opiniei asociaţilor se poate face atât direct, prin reunirea asociaţilor, dezbaterea problemelor şi exercitarea votului, cât şi prin prezentarea scrisă. Primul procedeu asigură informarea deplină a asociaţilor şi dezbaterea largă a problemelor, dar are inconvenientul că obligă la deplasări. Acest inconvenient este acoperit parţial de posibilitatea pe care o au asociaţii de a fi reprezentaţi prin procură. Al doilea procedeu elimină necesitatea deplasării, este operativ, dar implică o strictă evidenţă a răspunsurilor asociaţilor şi buna credinţă a celor care elaborează decizia. Adunarea asociaţilor ia decizii, fie pe baza principiului unanimităţii voinţei asociaţilor, fie pe principiul majorităţii de voturi, după cum dispune legea sau actul constitutiv şi după natura problemei analizate.

1.2.Adunarea generală

Adunarea generală – este organul suprem de decizie, constituit din totalitatea asociaţilor care participă la formarea voinţei sociale, proporţional cu volumul aportului social, exprimat în acţiuni, părţi sociale, etc. şi adoptă decizii pe baza majorităţii capitalului social reprezentat. Adunările generale ale asociaţilor pot fi:

• adunări ordinare – sunt convocate periodic pentru dezbaterea şi soluţionarea problemelor de gestiune normală a societăţii comerciale;

• adunări extraordinare – sunt convocate pentru dezbaterea problemelor excepţionale, precum şi a problemelor privind modificarea actului constitutiv al societăţii comerciale;

• adunări speciale – sunt organizate în situaţii şi cu scopuri de excepţie.

1.2.1.Adunarea generală ordinară

Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult trei luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea are, potrivit legii, competenţa să dezbată, în afara problemelor înscrise pe ordinea de zi, şi:

• discutarea, aprobarea şi modificarea bilanţului şi distribuirea dividendelor;

• alegerea administratorilor, cenzorilor şi fixarea remuneraţiei acestora pentru exerciţiul în curs;

• să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor;

• stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli şi, după caz, a programului de activitate pentru exerciţiul următor;

• să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multora dintre unităţile societăţii comerciale.

Fiind un organ cu funcţionare intermitentă, pentru exercitarea atribuţiilor adunării generale, este necesară parcurgerea următoarelor etape:

• convocarea adunării generale; • informarea asociaţilor în vederea participării lor la dezbateri; • desfăşurarea adunării generale şi exercitarea votului; • publicitatea hotărârilor.

Convocarea adunărilor generale cade în sarcina administratorilor societăţii comerciale. Ei au obligaţia să convoace adunarea generală ordinară şi la cererea acţionarilor, reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede altfel. Cererea de convocare se justifică numai dacă cuprinde probleme care sunt de competenţa adunării generale ordinare. Dacă administratorii nu convoacă o asemenea adunare generală ordinară, instanţa de judecată de unde societatea comercială îşi are sediul, cu audierea părţilor, poate ordona convocarea acesteia, desemnând dintre acţionari, persoana care o va prezida. Convocarea adunării generale ordinare mai poate fi făcută şi de către cenzori, când aceasta nu a fost convocată de administratori sau la cererea acţionarilor care reprezintă o pătrime din capitalul social, pentru motive întemeiate şi urgente. Practic, convocarea acţionarilor posesori de acţiuni nominative nu ridică probleme deosebite şi poate fi realizată prin poştă, domiciliul acţionarilor şi numele lor fiind cunoscut societăţii. O astfel de convocare a acţionarilor care deţin acţiuni la purtător este însă imposibilă, deoarece atât numele cât şi domiciliul acestora nu sunt cunoscute de către societate. De aceea, legiuitorul a dispus imperativ să se facă publică convocarea adunării generale ordinare prin publicare în Monitorul oficial şi într-unul din ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii comerciale sau din cea mai apropiată localitate. Informarea acţionarilor – reprezintă o altă etapă în organizarea adunării generale ordinare. Ea se realizează între data publicării convocării şi desfăşurarea dezbaterilor. A fi informat este un drept al acţionarilor care se naşte în momentul convocării. Informarea are scopul de a da posibilitate asociaţilor să-şi facă o imagine despre problemele care vor fi dezbătute, să se pronunţe în cunoştinţă de cauză în intervenţii cu privire la gestiunea şi mersul afacerilor societăţii şi să-şi exercite dreptul de vot pe baza cunoaşterii şi înţelegerii stărilor de lucruri existente. În general, acţionarii trebuie să aibă posibilitatea să se informeze la sediul societăţii comerciale în legătură cu textele proiectelor de rezoluţie, ce urmează a fi supuse dezbaterilor, să poată cunoaşte în rezumat situaţia economică a societăţii referitoare la exerciţiul anului financiar, comparativ cu alte perioade de timp. Desfăşurarea adunării generale – este etapa cea mai importantă în organizarea acesteia. Ea cuprinde atât prezentarea materialelor şi

dezbaterea lor, cât şi exercitarea dreptului de vot în aprobarea rezoluţiilor şi hotărârilor ce exprimă voinţa socială. Participarea acţionarilor la desfăşurarea adunării generale are caracter general, în sensul că toţi acţionarii pot participa la şedinţe. Însă, acţionarul care nu a achitat la zi vărsămintele subscrise, nu poate participa la aceste şedinţe. Acţionarii care posedă acţiuni la purtător au drept de vot numai dacă le-au depus la locurile arătate de actul constitutiv sau de înştiinţarea de convocare, cu cel puţin cinci zile înaintea datei adunării generale. Se permite şi reprezentarea prin procură specială emisă de către acţionarii care nu participă la adunare. În ziua şi la ora arătate în convocare, şedinţa adunării se va deschide de către preşedintele consiliului de administraţie sau de persoana care îl înlocuieşte. El va desemna doi sau mai mulţi secretari care vor verifica îndeplinirea condiţiilor cerute de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării generale. În acest scop, secretarii vor verifica lista de prezenţă a acţionarilor şi capitalul social pe care îl reprezintă fiecare dintre ei, existenţa şi conţinutul procesului-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea numărului de acţiuni la purtător depuse, etc. Se va stabili dacă sunt prezenţi şi reprezentaţi acţionarii care deţin cel puţin jumătate din capitalul social. Neîndeplinirea acestor condiţii face ca adunarea să nu poată lucra şi, în consecinţă, ea va fi amânată la o dată, când adunarea va putea delibera, indiferent de valoarea capitalului reprezentat. Fracţiunea din capitalul social prezent ori reprezentat legal, necesară pentru ca adunarea generală să poată delibera valabil este denumită cvorum. Dacă condiţiile legale de validitate a adunării sunt îndeplinite, se trece la dezbaterea ordinii de zi. Se face mai întâi lecturarea rapoartelor şi documentelor întocmite. Dacă aceste materiale au fost distribuite în prealabil sub formă de copii, cu acceptul acţionarilor se poate trece direct la dezbaterea problemelor, după care se trece la aprobarea prin vot separat a fiecărei hotărâri. Exercitarea dreptului de vot se poate face prin vot deschis sau secret. Legea dispune că hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis, iar votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor. Secretarii desemnaţi vor întocmi un proces-verbal al adunării care va fi semnat de preşedinte şi secretari şi apoi va fi trecut în registrul adunărilor generale. Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile luate de adunarea generală vor fi depuse în termen de 15 zile de la data şedinţei la Registrul comerţului, pentru a fi menţionate în extras şi publicate în Monitorul oficial. Hotărârile nu vor putea fi executate mai înainte de aducerea la îndeplinire a formalităţilor de publicitate menţionate.

1.2.2.Adunarea generală extraordinară

Adunarea generală extraordinară – se întruneşte ori de câte ori este nevoie, fiind competentă a lua hotărâri privind:

• prelungirea duratei societăţii comerciale; • mărirea capitalului social; • schimbarea obiectului de activitate; • schimbarea formei societăţii comerciale; • mutarea sediului; • fuziunea cu alte societăţi; • reducerea capitalului social ori restrângerea sa; • dizolvarea anticipată a societăţii comerciale; • emisiunea de obligaţiuni; • oricare altă modificare a actului constitutiv sau orice altă

hotărâre pentru care este cerută aprobarea adunării generale extraordinare.

Etapele pregătirii, desfăşurării şi publicităţii adunării generale extraordinare sunt asemănătoare cu cele de la adunarea generală ordinară. Deosebiri există numai în ceea ce priveşte cvorumul necesar pentru ca adunarea generală extraordinară să delibereze valabil. În acest sens, legea dispune că pentru validitatea adunărilor extraordinare, când actul constitutiv nu dispune altfel, la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar la a doua convocare, prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social. Hotărârile se iau, la prima convocare cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar la a doua convocare, cel puţin o treime din capitalul social.

1.2.3.Adunarea generală specială

Adunarea generală specială – este acea adunare organizată şi desfăşurată în condiţiile prevăzute de art. 121 din Legea nr.31/1990. Deşi legea nu o defineşte astfel, caracterul ei derogatoriu ne îndreptăţeşte la folosirea acestui termen. În acest caz, acţionarii reprezentând întregul capital social vor putea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre care este de competenţa adunării generale, fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei. Prezenţa de excepţie a acţionarilor (reprezentând întregul capital social) şi unanimitatea hotărârii de a organiza o adunare generală cu un anumit scop, face inutilă necesitatea convocării şi informării acţionarilor, termenele şi formele de publicitate cerute de obicei. Cvorumul realizat la o asemenea adunare face posibilă luarea oricărei hotărâri, indiferent dacă ea este de competenţa adunării generale ordinare sau extraordinare.

2.Administratorii

2.1.Regimul juridic al administrării

Realizarea obiectului social şi a scopului pentru care a fost constituită societatea comercială devine posibilă prin executarea actelor de administrare şi gestiune. Ca operaţiune juridică, administrarea societăţii comerciale presupune exercitarea atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra

fondului de comerţ şi a celorlalte elemente ale patrimoniului, cât şi săvârşirea de acte de conservare, administrare sau dispoziţie în legătură cu aceste bunuri. Cele mai numeroase acte vor fi, desigur, operaţiunile comerciale. Ele au menirea de a face productive bunurile societăţii şi a permite obţinerea de beneficii în numele şi în interesul firmei şi al asociaţilor. Administrarea reprezintă deci, o formă de exercitare a atributelor dreptului de proprietate societară, în vederea atingerii obiectului sau scopului social. Ea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă – administratorii. Aceştia îndeplinesc cotidian operaţiunile reclamate de înfăptuirea obiectului societăţii. Ei intră în raporturi juridice cu terţii, dând astfel expresie concretă voinţei sociale, materializată în deciziile adunării generale. Administratorii asigură conducerea efectivă a societăţii şi poartă răspunderea pentru modul în care înfăptuiesc această conducere. Ei pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii. Prestaţia lor trebuie să fie personală, întrucât legea interzice, în principiu, transmiterea prerogativelor administrării altora şi prevede răspunderea solidară pentru eventuale pagube şi a administratorilor care, fără drept, îşi substituie alte persoane. Mandatul de a administra societatea este acordat administratorilor de voinţa socială, exprimată în adunarea generală sau în actul constitutiv. Fiind numit de ansamblul social, administratorul se află într-un raport de subordonare şi, periodic, trebuie să dea socoteală în faţa adunării generale. Potrivit Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, există o dublă alternativă privind numirea administratorilor şi anume: prin actul constitutiv al societăţii comerciale sau ulterior constituirii societăţii comerciale şi înmatriculării ei. Pot fi numiţi ca administratori asociaţi sau terţi, care vor trebui să îndeplinească unele condiţii referitoare la studii, experienţă şi practică, moralitate şi capacitate. Capacitatea cerută este aceea ce se cere unui mandatar. Fiecare administrator va trebui să depună o garanţie pentru administraţia sa, aşa cum stabileşte adunarea generală sau actul constitutiv, dar nu mai mică decât valoarea a 10 acţiuni sau dublul remuneraţiei lunare. Dacă administratorul este acţionar, garanţia se poate constitui prin depunerea a 10 acţiuni, care sunt inalienabile şi vor fi păstrate de societate. Garanţia va trebui depusă înainte de data intrării în funcţiune a administratorului. Ea are natura unui drept de gaj constituit în favoarea societăţii comerciale, pentru a servi acesteia la recuperarea eventualelor pagube ce ar decurge dintr-o administrare defectuoasă. Garanţia va fi restituită administratorului, a cărui funcţie a încetat, după ce adunarea generală a aprobat bilanţul şi i-a dat descărcare de gestiune pentru ultimul exerciţiu anual. Administratorii care au drept de a folosi semnătura socială sunt şi reprezentanţi ai societăţii. Raportul de reprezentare este accesoriu raportului de mandat. Deoarece terţii sunt interesaţi să cunoască cine sunt cei care pot obliga în mod valabil societatea comercială, legea cere îndeplinirea formalităţilor de publicitate privind actul numirii lor şi depunerea semnăturii în Registrul comerţului. Administratorului îi revin următoarele îndatoriri:

• obligaţia generală de administrare; • îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege pentru

validitatea constituirii societăţii comerciale;

• obligaţia de aţine la zi registrele menţionate de lege; • obligaţia de a permite asociaţilor să cerceteze conţinutul

registrelor păstrate de ei şi să le elibereze certificatele referitoare la conţinutul registrelor acţionarilor şi vărsămintelor;

• obligaţia de a convoca adunarea generală extraordinară pentru a decide în probleme importante cum sunt: reconstituirea capitalului social, revocarea cenzorilor, etc.;

• obligaţia de a cere tribunalului declararea societăţii în faliment, atunci când aceasta se află în insolvabilitate comercială;

• obligaţia de a se abţine de la orice deliberare privitoare la operaţiuni în care au interese contradictorii cu acelea ale societăţii comerciale şi să informeze despre acest lucru pe asociaţi;

• obligaţia de a înceta îndeplinirea funcţiei de administrator, încunoştiinţându-i pe ceilalţi administratori şi cenzori, în caz de faliment, incapacitate sau condamnare la o sancţiune care, potrivit legii, l-ar face incompatibil cu funcţia de administrator;

• obligaţia de a întocmi şi prezenta adunării generale bilanţul contabil privind gestiunea societăţii şi depunerea lui la organele prevăzute de lege;

• obligaţia de a colabora cu lichidatorii, la întocmirea bilanţului şi inventarului, prin care să se constate situaţia activului şi pasivului patrimoniului social.

Actul constitutiv poate prevedea şi alte obligaţii în sarcina administratorului. Administratorii nu sunt simpli mandatari, ci organe prin care societatea stabileşte raporturi juridice cu terţii. Pentru activitatea lor, administratorii primesc o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv sau de către adunarea generală. Administratorii pot fi revocaţi fără motiv sau fără preaviz. În afară de revocare, încetarea raportului juridic de numire a administratorilor se mai poate face prin demisie, prin deces sau se poate datora îmbolnăvirii pe termen lung. În cazul în care administratorul a fost numit prin actul constitutiv se impune şi modificarea corespunzătoare a acestuia.

2.2.Consiliul de administraţie

În societăţile comerciale în care sunt numiţi mai mulţi administratori, aceştia se organizează într-un consiliu de administraţie, care este un organ colectiv de gestiune. Acest organ ia hotărâri prin deliberări pe baza principiului majorităţii de voturi. Consiliul de administraţie, are în structura funcţională a societăţii comerciale, aceleaşi îndatoriri, responsabilităţi şi prerogative ca şi administratorul unic, dar, prin specificul său, modifică situaţia juridică a administratorului singular. Modificarea este operată de regula gestiunii colective. În acest sistem, administratorul nu mai ia singur hotărâri privind actele de gestiune, această sarcină fiind atributul întregului consiliu. Tot astfel, răspunderea pentru daune aduse prin greşita

administrare, nu mai cade în sarcina administratorului singular, ci este convertită în răspunderea solidară a tuturor administratorilor care alcătuiesc consiliul de administraţie. Pe de altă parte, gestiunea colectivă impune administratorilor un comportament riguros. Astfel, convocarea şi participarea tuturor administratorilor la şedinţele consiliului de administraţie este obligatorie. Această obligaţie este compatibilă cu îndatorirea de a face acte de gestiune şi a îndeplini mandatul încredinţat de adunarea generală administratorului singular. Ca urmare, neparticiparea administratorilor la şedinţele consiliului de administraţie este “fără scuză” şi poate atrage răspunderea pentru eventuale daune aduse societăţii comerciale. Principalele sarcini ale consiliului de administraţie sunt:

• elaborarea raportului anual; • întocmirea bilanţului şi a contului de profit şi pierderi; • convocarea adunărilor generale; • numirea şi revocarea funcţionarilor societăţii comerciale.

Activitatea consiliului de administraţie se desfăşoară în numele societăţii comerciale, iar în limitele obiectului social, actele consiliului de administraţie angajează societatea. În raporturile cu terţii, stipulaţiile contrare sunt inopozabile. Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte (director sau manager general) ales dintre administratori. Ca preşedinte, acesta îndrumă activitatea consiliului de administraţie, iar ca director general îşi asumă şi următoarele îndatoriri:

• pregăteşte lucrările consiliului de administraţie; • îndeplineşte hotărârile luate; • angajează personalul societăţii comerciale.

Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată pe lună şi ori de câte ori este necesar. Convocarea cuprinde locul unde se va ţine şedinţa, ora, data, precum şi ordinea de zi. La şedinţele consiliului de administraţie sunt invitaţi să participe cenzorii şi orice alte persoane interesate. Unul dintre membrii consiliului de administraţie îndeplineşte funcţia de secretar, redactând procesul-verbal al şedinţei. Sarcina administrării societăţii comerciale, care revine consiliului de administraţie, poate fi împărţită între membrii acestuia, pe ramuri de activitate. În raport cu situaţia existentă, consiliul de administraţie poate numi directori executivi sau delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie.

2.3.Directorii executivi

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, executarea operaţiilor societăţii comerciale poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi, funcţionari ai societăţii. Aceştia nu pot fi membrii în consiliul de administraţie şi nici în comitetul de direcţie, ultimul fiind compus din directori aleşi din rândul administratorilor. Directorii executivi sunt angajaţi de administratori (consiliul de administraţie) pe bază de contract de muncă, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. Obligaţia lor de serviciu este realizarea operaţiilor societăţii ce le sunt încredinţate spre executare de către administratori.

Rezultă că directorii executivi sunt mandatarii administratorilor. De aceea, se prevede că ei sunt răspunzători faţă de societate şi faţă de terţi, ca şi administratorii. Investirea acordată de administratori poate avea un caracter general, dar şi unul special, adică pentru îndeplinirea unei anumite activităţi sau operaţii comerciale sau de altă natură. În virtutea mandatului încredinţat, administratorii realizează supravegherea activităţii directorilor executivi, care, la rândul lor, sunt răspunzători pentru respectarea celor hotărâte de către administratori. Atunci când directorii executivi pierd încrederea celor care i-au numit, ei pot fi revocaţi din funcţie, ceea ce are drept consecinţă, desfacerea contractului de muncă. Când revocarea nu este motivată, directorii executivi sunt îndreptăţiţi să solicite daune.

2.4.Comitetul de direcţie

Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie, organism compus din directori aleşi din rândul administratorilor, cu majoritate de voturi. Comitetul de direcţie este un organ de conducere operativă, conceput pentru a asigura o mai mare posibilitate de control şi îndrumare şi o mai bună legătură între asociaţi şi conducerea societăţii. Comitetul de direcţie se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână. Comitetul de direcţie este condus de managerul (directorul) general al societăţii comerciale. Fiecare dintre directorii care compun comitetul de direcţie are răspunderi în diferite domenii de activitate. Dreptul lor de reprezentare este legat de răspunderile concrete pe care le au. Hotărârile se iau în şedinţele comitetului de direcţie cu majoritate absolută a voturilor. În cadrul şedinţelor se prezintă de către directori, rapoarte referitoare la operaţiunile comerciale aflate în derulare sau alte probleme de interes. La şedinţe pot fi invitate persoane interesate în cunoaşterea problemelor discutate, cum sunt: cenzorii, reprezentanţii salariaţilor societăţii, alţi administratori. Comitetul de direcţie, toţi administratorii, sunt răspunzători faţă de societate pentru actele îndeplinite de către directori sau personalul salariat, când dauna nu s-ar fi produs, dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. Toţi administratorii societăţii sunt cu predecesorii lor imediaţi, dacă, având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia nu le denunţă cenzorilor.

3.Controlul activităţii societăţii comerciale

Controlul gestiunii sociale reprezintă o funcţie importantă în activitatea societăţilor comerciale, fiind destinat să prevină situaţii care pot provoca falimentul, reducerea capitalului social sau diminuarea patrimoniului, încălcarea prevederilor actului constitutiv, abuzul în activitatea administratorilor, directorilor sau altor organe, încălcarea legilor şi normelor de comerţ şi să protejeze interesele asociaţilor şi ale societăţii însăşi.

Latura economică a controlului exerciţiului social este dominantă, având în vedere că obiectul activităţii îl constituie operaţiunile comerciale, iar drepturile asociaţilor şi ale societăţii au în mare măsură conţinut patrimonial. Această trăsătură explică de ce legea impune şi unele condiţii de pregătire profesională de specialitate, celor care îndeplinesc funcţii de control, cum ar fi aceea de a fi expert contabil sau contabil autorizat. După modul în care este organizat, controlul activităţii sociale poate fi realizat ca funcţiune distribuită în atribuţiile şi obligaţiile unor persoane şi organe cum sunt: administratorii, asociaţii, adunarea generală, fie ca funcţiune concentrată într-un organ distinct, specializat. La societăţile cu or structură organizatorică complexă, care cuprind un număr mare de acţionari şi desfăşoară operaţiuni comerciale importante, este necesar ca funcţiunea de control să fie concentrată în sarcina unui organism distinct. Legea a instituit ca organ specializat de control – cenzorii. Potrivit Legii nr.31/1990 –privind societăţile comerciale, instituirea cestui organ de control este obligatorie în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni (indiferent de numărul acţionarilor şi mărimea capitalului social), precum şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată, care au mai mult de 15 asociaţi. Controlul exercitat de cenzori este organizat în primul rând în interesul acţionarilor. El asigură posibilităţi bune de informare a acestora în legătură cu situaţia gestiunii sociale şi le permite astfel, să-şi exercite dreptul de vot în deplină cunoştinţă de cauză la aprobarea bilanţului şi descărcarea de gestiune a administratorilor. Cenzorii au obligaţia să verifice reclamaţiile făcute de acţionari şi dacă le găsesc întemeiate, trebuie să le aibă în vedere la întocmirea raportului către adunarea generală. Când reclamaţia este făcută de acţionari, reprezentând cel puţin o pătrime din capitalul social, cenzorii sunt obligaţi, fie să prezinte observaţiile şi propunerile lor asupra faptelor reclamate, fie să convoace adunarea generală, dacă aspectele reclamate sunt întemeiate şi urgente. Când reclamaţia este importantă, dar nu are caracter de urgenţă, cenzorii vor infirma acţionarii la prima adunare generală, care va trebui să ia hotărâri asupra celor reclamate. Sunt apărate astfel, deopotrivă, atât interesele acţionarilor, cât şi cele ale societăţii comerciale. În situaţia în care, în urma controlului efectuat, cenzorii nu sunt unanim de acord asupra celor constatate, vor întocmi fiecare dintre ei un raport separat. Aceste rapoarte vor fi înaintate adunării generale care va fi în măsură să decidă şi să ia măsurile care se impune în vederea reglementării situaţiei. În general, acest organ de control decide cu unanimitate de voturi. Se impune precizarea că numărul cenzorilor trebuie să fie obligatoriu, impar. Întrebări de control 1. Definiţi adunarea generală. 2. Precizaţi care sunt principalele etape necesar a fi parcurse pentru

exercitarea atribuţiilor adunării generale ordinare. 3. Ce fel de hotărâri poate lua adunarea generală extraordinară? 4. Enumeraţi principalele îndatoriri ale administratorilor.

5. Precizaţi în ce condiţii pot cenzorii să convoace adunarea generală.

X.OBIECTIVELE ÎNTREPRINDERII (SOCIETĂŢII COMERCIALE)

Întreprinderea apare ca formă de organizare a unor activităţi prin care se realizează produse sau se prestează servicii, destinate satisfacerii unor necesităţi (nevoi sociale). Existenţa nevoii şi evident a cererii solvabile reprezintă impulsul necesar apariţiei unei astfel de activităţi. Acest impuls, deşi obiectiv necesar, nu este şi suficient. Pentru apariţia iniţiativei este necesar, în acelaşi timp, să existe şi un mobil, o motivaţie. În cadrul economiei de piaţă o astfel de motivaţie este reprezentată de posibilitatea oferită ca prin desfăşurarea unei activităţi utile să se obţină un câştig acceptabil pentru întreprinzător. Rezultă că, obţinerea de profit reprezintă obiectivul central al întreprinderii. Desfăşurarea activităţii şi obţinerea profitului maxim nu este posibilă fără luarea în considerare a tuturor condiţiilor exterioare şi interioare întreprinderii. Din acest motiv este necesar ca întreprinderea să se preocupe permanent de conectarea (adaptarea) activităţii sale la evoluţia mediului economico-social şi de asigurarea unui climat intern propice performanţei. În sfârşit, întreaga activitate trebuie gândită într-o perspectivă amplă, care să diminueze riscul. O astfel de conduită presupune urmărirea cu consecvenţă a extinderii şi consolidării firmei în cadrul pieţei.

1.Obţinerea de profit – obiectiv central al întreprinderii

Orice întreprindere se înfiinţează cu scopul obţinerii de profit. Acţionând într-un mediu concurenţial (deci în cadrul economiei de piaţă) întreprinderea nu poate să obţină profitul scontat în orice condiţii. Mărimea profitului va fi determinată de măsura în care întreprinderea va reuşi să-şi adapteze politicile şi strategiile la dinamica mediului în care îşi desfăşoară activitatea. În aceste condiţii, obţinerea celui mai înalt profit posibil la un moment dat este condiţionată de proiectarea şi aplicarea adecvată a unei strategii pe termen lung.

Profitul – poate fi definit ca reprezentând diferenţa dintre veniturile obţinute prin valorificarea produselor (prestaţiilor) şi cheltuielile aferente realizării lor. Un bun întreprinzător este în măsură să analizeze şi să decidă asupra oportunităţii cheltuielilor pe care şi le poate permite întreprinderea sa. Aplicând o strategie pe termen lung el va trebui să dozeze în aşa măsură cheltuielile firmei, încât obiectivul central – obţinerea unui profit maxim posibil – să se încadreze în cerinţele acestei strategii. Pentru atingerea acestui obiectiv, orice cheltuială trebuie să fie făcută la momentul oportun, iar expunerea la risc să fie cât mai mică. De exemplu, neefectuarea la un moment dat a unor cheltuieli destinate cercetării şi promovării produselor, pe motiv că nu sunt necesare, deoarece în acel moment se obţine profit maxim fără astfel de cheltuieli, se poate dovedi o concepţie păgubitoare pe termen lung, căci o astfel de strategie presupune efectuarea la momentul oportun a unor cheltuieli anticipate. De asemenea, obţinerea unui profit moderat în condiţii de risc scăzute este de preferat faţă de obţinerea unui profit ridicat în condiţii de risc mai mari. Din cele prezentate putem trage concluzia că obţinerea profitului nu trebuie să reprezinte un scop în sine, iar activitatea direcţionată spre obţinerea de profit imediat reprezintă o manieră empirică de concepere a activităţii întreprinderii. Având în vedere faptul că în activitatea comercială şi de prestări de servicii, profitul se realizează într-o perioadă de timp mai scurtă, iar cheltuielile aferente sunt mai reduse, cei mai mulţi dintre întreprinzători şi-au început activitatea în aceste sectoare. Iată de ce, voi încerca în continuare să analizez câteva aspecte care fiind neglijate de majoritatea întreprinzătorilor, vor putea conduce în perspectivă la diminuarea profitului realizat de întreprinderea lor. De exemplu, în turism, tendinţa de maximizare imediată a profitului, conduce la neluarea în seamă a sezonalităţii şi mai ales la sacrificarea viitorului întreprinderii, deoarece orice nemulţumire a turiştilor în perioada curentă are repercusiuni negative în perioada următoare. O astfel de tendinţă este vizibilă în perioada actuală. Ea se explică în primul rând, printr-o politică a preţurilor înalte, care descurajează cererea şi contribuie la îndepărtarea consumatorilor. Dacă avem în vedere şi calitatea scăzută a serviciilor, repercusiunile pe termen lung nu pot fi decât negative. De altfel, efectele unei astfel de atitudini au şi început să apară, atât în activitatea turistică, cât şi în cea comercială. Goana după profit, manifestată ostentativ, fără acoperire în costuri, a făcut ca în ultimii ani cererea să se situeze la niveluri scăzute. Desigur, că la aceasta a contribuit nu numai absolutizarea profitului de către întreprindere. De cele mai multe ori, această situaţie se explică prin politica de preţ (şi evident de profit), prin atitudinea furnizorilor de resurse. Este un fapt real, iar amplificarea fenomenului a fost determinată de faptul că majoritatea întreprinderilor, indiferent de ramura economică în care acţionează, au procedat în mod similar. În cazul întreprinderii comerciale, obţinerea de profit cât mai mare se poate manifesta prin tendinţa desfăşurării unei activităţi întâmplătoare, cu schimbarea permanentă a nomenclatorului de produse,

ceea ce pe termen lung poate conduce la pierderea pieţei de aprovizionare, la îndepărtarea clienţilor fideli, etc. Cele prezentate demonstrează necesitatea adoptării unei atitudini raţionale, în care măsurile adoptate la un moment dat să se încadreze într-o strategie coerentă pe termen lung.

2.Noile obiective ale firmelor în tranziţia la economia de piaţă

În majoritatea cazurilor, într-o economie de piaţă, valoarea activităţii unei întreprinderi este dependentă de structura economică care caracterizează sectorul sau sectoarele cărora le aparţine. Specificitatea sectorului de apartenenţă este dată de caracteristicile pieţei care satisfac un anumit subdomeniu al nevoilor consumatorilor. În consecinţă, valoarea sectorului este condiţionată atât de intensitatea variabilelor intrasectoriale care definesc piaţa, cât şi de intensitatea variabilelor extrasectoriale care definesc relaţiile dintre pieţele de referinţă şi pieţele colaterale. Orice sector este definit în primul rând, prin împărţirea pieţei în cote, între participanţi, iar orice firmă îşi începe evaluarea viitorului său de pe poziţia pe care o ocupă pe piaţă în raport cu alţi competitori. Intensitatea concurenţei cu care se confruntă o întreprindere este determinată, printre altele, de numărul de competitori şi creşterea dimensiunii acestora, de creşterea dimensiunii pieţei, de nivelul investiţiilor de capital. La rândul lor, aceste elemente sunt condiţionate de gradul de maturitate a industriei de referinţă, de barierele puse în calea investitorilor şi clienţilor (restricţii de natură economico-financiară, socială, conjuncturală) şi de topografia concurenţei. În ultimă instanţă, mărimea intensităţi concurenţei este dată de micşorarea raportului dintre dominatori (cei care deţin cote majore pe piaţă) şi dominaţi, iar punerea în practică a unor politici menite să întărească poziţia firmei pe piaţă – manifestată prin creşterea cotei de piaţă – comportă riscuri pentru iniţiatori. Ele sunt surse de riscuri interne ale sectorului. Asupra firmelor aflate în raporturi de concurenţă acţionează, însă, o serie de variabile extrasectoriale. Ele derivă din elasticitatea limitelor pieţei şi implicit ale sectorului, existând posibilitatea pentru furnizori şi clienţi de a migra dintr-un sector în altul. Există patru variabile extrasectorile:

• apariţia de noi concurenţi; • pericolul de substituire a specializărilor; • hegemonia furnizorilor; • dominaţia clienţilor. Apariţia de noi concurenţi are loc atunci când penetrarea pe

piaţă este facilă sau când nivelurile de rentabilitate sunt ridicate comparativ cu celelalte pieţe colaterale. În asemenea situaţii, fiecare competitor, integrat pe piaţă, aduce cu sine o nouă capacitate de producţie, un potenţial de inovare mai mare sau tehnici de vânzare mai eficiente. Pentru concurenţii existenţi, fiecare din aceste elemente sporeşte riscurile de supracapacitate sau de degenenrescenţă a sectorului sau implicit a afacerilor. Orice inovaţie tehnologică a unui concurent, concretizată printr-un produs de substituţie, creează riscuri noi pentru ceilalţi competitori, deoarece ea va limita preţurile, accelerând în acelaşi timp nevoia de

investiţie. Consecinţa constă în declinul accelerat al vechilor tehnologii şi implicit pierderea cotelor de piaţă pentru posesorii lor. Hegemonia furnizorilor constituie o altă sursă de risc a afacerilor. Prin creşterea preţurilor materiilor prime, materialelor şi resurselor energetice, furnizorii pot diminua rentabilitatea unei activităţi productive sau pot antrena chiar eliminarea de pe piaţă a firmelor incapabile să suporte această creştere pe seama propriului preţ de producţie. Se poate ajunge astfel, la aşa-numitele “pieţe captive” pentru materii prime, resurse energetice, etc. Dominaţia clienţilor poate genera o altă categorie de riscuri. Ea este caracterizată prin tendinţa cumpărătorilor de a forţa preţul în sensul diminuării, de a cere o calitate superioară în cadrul aceluiaşi preţ sau de a acţiona asupra sau în favoarea concurenţei. Efectul va fi o presiune a pieţelor din aval asupra pieţelor din amonte şi implicit o deplasare a riscurilor din aval în amonte, prin presiuni puternice asupra costurilor ofertanţilor de pe pieţele din amonte. Importanţa relativă a acestor surse extrasectoriale asociate concurenţei intrasectoriale determină valoarea domeniului. În contextul coordonatelor prezentate, agenţii economici aflaţi în tranziţie la economia de piaţă, se vor vedea din ce în ce mai mult obligaţi la fixarea unor obiective strategice capabile să conducă la maximizarea profitului, astfel încât acesta să devină compatibil cu randamentul optim al capitalului investit şi să construiască strategii specifice menite să conducă la atingerea obiectivelor propuse, contribuind astfel, la concentrarea eforturilor în direcţia creşterii eficienţei economice.

3.Conectarea activităţii întreprinderii la dinamica mediului

Practica mondială demonstrează faptul că riscul nerealizării obiectivului central (profitul) se diminuează considerabil atunci când întreprinderea adoptă viziunea de marketing ca linie de conduită a activităţii sale. O astfel de viziune presupune, pe de o parte, investigarea permanentă a mediului în care acţionează întreprinderea, iar pe de altă parte, conectarea (adaptarea) activităţii sale la dinamismul acestuia. Mediul economico-social este foarte divers, fiecare componentă acţionând specific asupra activităţii întreprinderii. Identificarea componentelor, cercetarea impactului acestora şi stabilirea modalităţilor de adaptare a întreprinderii, formează obiectul de studiu al marketingului. Dincolo de cunoştinţele de marketing necesare pentru desfăşurarea activităţii într-o astfel de optică, demn de reliefat este faptul că în cadrul mediului se detaşează prin implicaţiile pe care le are asupra întreprinderii, o serie de componente care pot fi grupate în cadrul micro şi macromediului. Pornind de la poziţia deţinută de întreprindere în cadrul procesului de realizare a produselor şi prestaţiilor, pot fi reţinute următoarele componente esenţiale:

• beneficiarii produselor sau prestaţiilor; • furnizorii de mărfuri; • prestatorii de servicii bancare; • furnizorii de forţă de muncă; • concurenţa.

Evidenţierea impactului acestor componente se realizează prin luarea în considerare şi a unor factori proprii de influenţă, care apar faţă de întreprindere în relaţii indirecte. Punerea sub strictă observaţie a componentelor mediului, urmărirea şi anticiparea evoluţiei lor, reprezintă un obiectiv important al activităţi de marketing a întreprinderii. Relaţiile dintre întreprindere şi fiecare agent de mediu se desfăşoară în cadrul unor pieţe specifice:

• piaţa mărfurilor; • piaţa serviciilor; • piaţa bancară; • piaţa forţei de muncă.

Dintre aceste relaţii, în cazul întreprinderii de servicii, se detaşează prin poziţia dominantă deţinută, faţă de celelalte pieţe, piaţa serviciilor. Particularităţile acesteia, determină particularităţi corespunzătoare în cadrul desfăşurării relaţiilor din celelalte pieţe. Astfel, în cazul întreprinderii turistice, în cadrul pieţei mărfurilor aceasta apare, în special, în calitate de cumpărător. Sezonalitatea cererii va marca puternic întregul proces de aprovizionare şi implicit modul de desfăşurare, în timp şi spaţiu, a relaţiilor de piaţă generate de acest proces. În mod similar sunt afectate relaţiile din cadrul pieţei bancare în cadrul căreia nevoile de credite şi modul lor de rambursare se asigură pe baza unui proces sezonier, de regulă opus cu cel al cererii. În sfârşit, piaţa forţei de muncă, resimte puternic evoluţia raportului cerere-ofertă din cadrul pieţei turistice. În cadrul mediului extern al întreprinderii, un loc distinct îl ocupă concurenţa. Elasticitatea ridicată a cererii, face ca în cazul întreprinderii turistice, alături de concurenţa directă (a întreprinderilor similare) să acţioneze deosebit de puternic şi concurenţa indirectă (a întreprinderilor comerciale). Neglijarea acestor raporturi de concurenţă are efecte devastatoare asupra eficienţei activităţii întreprinderii.

4.Asigurarea climatului intern al întreprinderii

Conectarea întreprinderii la mediul exterior presupune realizarea unor produse şi servicii la nivelul impus de concurenţă şi cu respectarea normelor legale. Un astfel de comportament al întreprinderii, implică o bună organizare a activităţii, realizarea unei situaţii care să asigure o înaltă performanţă în desfăşurarea acesteia. Atingerea unui astfel de obiectiv, presupune asigurarea unor condiţii materiale, financiare şi umane ireproşabile. Simpla existenţă a acestor condiţii nu este însă suficientă. Practica demonstrează că o importanţă deloc neglijabilă prezintă asigurarea în cadrul colectivului a unui climat propice desfăşurării la nivelul dorit a activităţii întreprinderii. Mijloacele şi modalităţile asigurării unui astfel de climat sunt deosebit de variate şi complexe. Ele au la bază, calitatea resurselor umane, metodele de organizare şi conducere utilizate, politica salarială şi socială, etc. Dintre acestea se detaşează, în mod evident, politica salarială şi socială. Ea se realizează cu precădere, prin intermediul sistemului de salarizare, care trebuie să respecte, cumulativ, următoarele cerinţe:

a) Asigurarea unui echilibru global, între rezultatele firmei şi nivelul salariilor, pe de o parte şi între acestea din urmă şi funcţia lor de cointeresare, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, salariile nu pot depăşi un nivel maxim, dat de eficienţa activităţii şi nu pot fi mai mici decât un nivel minim, care să evite convulsiile sociale.

b) Asigurarea unui echilibru prin practicarea unor niveluri individuale care să elimine egalitarismul şi să exprime raţional şi echitabil diferenţele normale dintre rezultatele obţinute de fiecare lucrător în parte.

c) Sistemul de salarizare să fie suficient de flexibil, astfel încât să reflecte permanent modificările care apar în privinţa aportului fiecărui lucrător la desfăşurarea activităţii întreprinderii.

d) Sistemul de salarizare să aibă la bază modalităţi precise de evaluare a aportului fiecărui lucrător.

Pentru perioada pe care o traversăm, nu de puţine ori s-a afirmat că asistăm la o deteriorare puternică a climatului intern al întreprinderilor româneşti. Evident, că la o astfel de situaţie au contribuit numeroşi factori, iar încercările care se fac pentru depăşirea unei astfel de situaţii, trebuie să aibă în vedere şi condiţiile menţionate anterior. Desigur că, la o situaţie convenabilă nu se poate ajunge fără o organizare corespunzătoare a întreprinderii. A discuta de exemplu, problema diferenţierii salariilor, fără diferenţierea corespunzătoare a posturilor şi compartimentelor nu este posibil. În fond, esenţial rămâne ca, prin salariu să fie plătită munca şi orice discuţie despre nivelul salariilor trebuie să pornească de la activităţile înscrise în fişa postului, a gradului de complexitate a acestora, a răspunderii care revine celor care le execută, etc. De aceea, trebuie remarcat că, modul în care se desfăşoară în prezent discuţiile dintre patronat şi sindicate, în direcţia rezolvării problemelor salarizării, apare ca realizându-se fără a pune la baza lor instrumentarul ştiinţific corespunzător. 5.Consolidarea şi expansiunea (extinderea) activităţii întreprinderii

Piaţa liberă este o piaţă concurenţială în cadrul căreia, riscul reprezintă factorul determinant pe care şi-l asumă întreprinzătorul. Din acest motiv, el este pus în situaţia de a-şi lua o serie întreagă de măsuri prin care să diminueze riscul. Aceste măsuri se circumscriu unui obiectiv permanent, de consolidare şi expansiune (extindere) a activităţii întreprinderii.

5.1.Consolidarea activităţii întreprinderii

Consolidarea activităţii întreprinderii cuprinde, pe de o parte, un ansamblu de acţiuni care vizează asigurarea mijloacelor materiale, băneşti şi de personal la nivelul maxim posibil, iar pe de altă parte, realizarea de măsuri care să-i permită menţinerea cererii la volumul şi structura corespunzătoare capacităţii sale. Aceste elemente se regăsesc în cadrul mediului extern al întreprinderii. Similar, în interiorul întreprinderii apar elemente de rutină, climatul social se poate detriora.

Optimizarea raporturilor dintre aceste elemente reprezintă o modalitate de consolidare a firmei. Rezultă deci, că întreprinderea acţionează în două direcţii, în vederea consolidării sale şi anume:

• la exterior, urmărind consolidarea în cadrul mediului, în raport cu exigenţele cererii şi ale concurenţei;

• la interior, urmărind asigurarea climatului intern propice performanţei.

La exterior întreprinderea acţionează în direcţia consolidării financiare şi comerciale. Consolidarea financiară se datorează necesităţii diminuării riscului, a incertitudinii care planează permanent asupra capitalului întreprinderii. În principiu, întreprinderea desfăşoară o activitate corespunzătoare atunci când îşi păstrează capacitatea de plată. Aceasta îi permite: • să-şi achite obligaţiile faţă de furnizori şi să ramburseze creditele la

termenele şi în volumul angajat; • să-şi achite obligaţiile faţă de salariaţi, plătindu-le drepturile băneşti

cuvenite (salarii, premii, etc.); • să-şi achite obligaţiile faţă de stat, plătindu-şi la timp taxele,

impozitele, cotizaţiile, etc. O astfel de situaţi poate fi obţinută prin evitarea factorilor de risc a căror origine poate fi localizată astfel:

• sistemul de decizie şi de informare (risc decizional); • mediul în care acţionează întreprinderea (riscul meseriei); • structura de putere a întreprinderii (risc succesoral).

Consolidarea comercială urmăreşte diminuarea riscului nerealizării produselor / prestaţiilor. Un astfel de risc apare frecvent în condiţiile pătrunderii pe noi pieţe. În diminuarea lui o importanţă deosebită prezintă politica de preţ şi acţiunile de comparare cu firme care acţionează deja în cadrul pieţei. Această soluţie oferă posibilităţi sporite de reducere a costurilor iniţiale (pentru lansarea produselor, construirea reţelelor de distribuţie, etc.). La interior întreprinderea acţionează în direcţia adoptării unei politici sociale şi salariale adecvate, precum şi în domeniul producţiei şi reformării pieţei. Esenţa politicii salariale o constituie, pe de o parte, asigurarea stimulării salariaţilor, iar pe de altă parte, evitarea tensiunilor care pot să apară datorită aplicării unei politici salariale inechitabile. În domeniul productiv, întreprinderea trebuie să urmărească concentrarea activităţii pe anumite segmente care să îi ofere posibilitatea realizării unor costuri scăzute. Efectele se regăsesc în activitatea din domeniul distribuţiei.

5.2.Expansiunea (extinderea) activităţii întreprinderii

Expansiunea întreprinderii reprezintă una din căile de consolidare a activităţii sale. Cu toate acestea, o astfel de cale nu trebuie considerată un scop în sine, deoarece în unele cazuri atrage o creştere a dimensiunii întreprinderii, ceea ce poate conduce la creşterea riscului dictat de gradul redus de adaptabilitate.

Căile de expansiune a întreprinderii sunt numeroase şi fac obiectul politicii de marketing a întreprinderii. În principiu, întreprinderea are de ales între următoarele variante:

• extinderea în cadrul pieţelor actuale; • extinderea (penetrarea) pe alte pieţe.

În cadrul pieţelor actuale (pieţele întreprinderii) întreprinderea acţionează, în special, prin politici de produs şi de preţ adecvate. În cadrul altor pieţe, întreprinderea are de ales între acţiuni de integrare pe verticală şi de diversificare a produselor, a pieţelor, a ţărilor, etc. Întrebări de control 1. Enumeraţi obiectivele principale ale întreprinderii. 2. Comentaţi şi exemplificaţi maniera în care se manifestă în perioada

actuală “obţinerea de profit”. 3. Cum se realizează conectarea activităţii întreprinderii la mediu? 4. Precizaţi criteriile pe care trebuie să le îndeplinească sistemul de

salarizare în scopul menţinerii unui climat intern propice performanţei.

5. În ce constă consolidarea financiară a întreprinderii? 6. Care sunt direcţiile pentru consolidarea întreprinderii, la exterior? Dar

la interior?

XII.SISTEME ŞI STRUCTURI SOCIETARE

1.Structuri societare

1.1.Noţiunea şi trăsăturile structurilor societare

Societatea comercială simplă, considerată a fiind instrumentul principal de realizare a comerţului, dispune de posibilităţi limitate în ceea ce priveşte expansiunea propriilor afaceri. Sediul său social unic impune, de regulă, realizarea operaţiunilor de comerţ în perimetrul aceleiaşi localităţi sau în zone apropiate. Iată de ce, practica a instituţionalizat existenţa unor entităţi economice, dotate sau nu cu personalitate juridică, care să poată fi înfiinţate de o societate comercială şi implantată în zone noi, unde să acţioneze coerent pentru dezvoltarea obiectului de activitate a acesteia. Ca rezultat a unei astfel de modalităţi de extensie a afacerilor sociale, se formează ansambluri economice, sisteme, alcătuite de societatea comercială şi entităţile pe care ea le creează. Alcătuirea acestor sisteme depinde de strategia pe care o adoptă societatea aflată în expansiune. Ea poate opta pentru asigurarea unităţii juridice şi patrimoniale a sistemului şi, în acest scop, va înfiinţa entităţi lipsite de personalitate juridică, pe care le subordonează total. După o altă strategie, societatea poate încredinţa afacerile sale, într-o zonă nouă, unei entităţi dotate cu entitate juridică, pe care o înfiinţează dar în legătură cu care îşi asigură puterea de a subordona în anumite limite. Fiind componentă a sistemului societar, entitatea utilizată ca instrument de expansiune este numită structură societară. Ea poate fi definită ca fiind o unitate autonomă, reglementată de lege, care poate fi constituită şi utilizată de un comerciant în vederea expansiunii activităţii sale. Structura societară se caracterizează prin următoarele:

• este o componentă a unui sistem societar în care se integrează funcţional, juridic şi patrimonial şi în afara căruia nu poate exista independent;

• funcţia sa principală este aceea de instrument de expansiune a afacerilor societăţii care a constituit-o;

• înfiinţarea acesteia este o consecinţă a funcţiei de organizare a societăţii care a constituit-o;

• este o unitate economică autonomă, care funcţionează relativ independent;

• se subordonează societăţii care a constituit-o; • este o formă de organizare instituită de lege, trăsătură care o

deosebeşte de alte entităţi pe care societatea le poate organiza (de exemplu, secţii, ateliere, etc.).

1.2.Cadrul juridic de reglementare a structurilor societare

Potrivit dispoziţiilor legale, societăţile comerciale, indiferent de forma lor de constituire, au dreptul de a înfiinţa şi utiliza, ca instrument de expansiune a afacerilor lor, structuri societare fără personalitate juridică, de tipul sucursalei şi filialei, cât şi structuri cu personalitate juridică, de tipul societăţii filială. Astfel, Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, prevede obligaţia fondatorilor, ca în actul constitutiv al societăţii comerciale să indice localităţile din ţară sau străinătate în care înfiinţează sucursale sau filiale, precum şi obligaţia administratorilor acestor societăţi de a cere înmatricularea sucursalei sau filialei în Registrul comerţului din judeţul unde aceasta va funcţiona. În ceea ce priveşte constituirea de structuri societare cu personalitate juridică, Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, dispune că orice societate comercială poate participa la constituirea altor societăţi. Din astfel de participări se nasc societăţi filială.

2.Sucursala şi filiala – structuri endogene ale societăţii comerciale

2.1.Noţiunea de sucursală şi trăsăturile ei

Sucursala – este definită ca structură societară instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, care funcţionează relativ independent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a societăţii care o constituie, printr-un mandat general, puterea de reprezentare, negociere şi executarea de operaţiuni comerciale în raza ei de activitate. Definiţia pune în evidenţă următoarele trăsături ale sucursalei:

• este o structură societară endogenă a unei societăţi comerciale instituţionalizată de lege;

• este supusă obligaţiei înmatriculării în registrul comerţului din judeţul în care se află situat sediul său;

• are ca obiect de activitate reprezentarea, negocierea şi executarea de operaţiuni comerciale şi ca scop dezvoltarea şi expansiunea operaţiilor societăţii în zona sa de activitate;

• este dependentă total, juridic şi patrimonial, de societatea în cadrul căreia funcţionează;

• dispune de sediu propriu şi de unele atribute de identificare; • funcţionează relativ independent;

• înfiinţarea, modificarea şi desfiinţarea sucursalei este u atribut al comerciantului;

• sucursala poate subordona una sau mai multe filiale aflate în zona sa de activitate.

2.2.Noţiunea de filială şi trăsăturile sale

Filiala – este o structură societară instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, care funcţionează independent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a societăţii care o constituie, printr-un mandat specializat, îndeplinirea uneia sau mai multor categorii de operaţiuni ce fac parte din obiectul de activitate al societăţii comerciale. Din definiţie se desprind următoarele trăsături ale filialei:

• este o structură societară instituţionalizată, supusă obligaţiei înmatriculării la oficiul Registrului comerţului din judeţul în care se află sediul său;

• are ca scop dezvoltarea şi expansiunea comerţului societăţii, iar ca obiect de activitate, realizarea unor operaţii înscrise în obiectul de activitate al societăţii;

• este dependentă total, juridic şi patrimonial, de societatea care a constituit-o;

• dispune de un sediu propriu; • funcţionează relativ independent şi se bucură de autonomie

gestionară; • înfiinţarea, modificarea şi încetarea filialei este un atribut al

comerciantului, exercitat potrivit dispoziţiilor legale; • filiala se poate subordona nu numai societăţii care a constituit-

o, ci şi unei sucursale a aceleiaşi societăţi, dacă o astfel de măsură a fost dispusă de organul statutar competent.

2.3.Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor

Înfiinţarea de structuri endogene, de tipul sucursalei şi filialei, este un drept exclusiv al comerciantului rezultat din dispoziţiile Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale. Acest drept cuprinde în conţinutul său aptitudinea comerciantului de a organiza, oricând este necesar, mijloacele sale materiale şi umane, în structuri funcţionale instituţionalizate şi de a le încredinţa un anumit mandat şi puterile necesare. Exercitarea acestui drept trebuie să fie licită şi conformă scopului economic în vederea căruia a fost instituit dreptul. Ea presupune existenţa unui act volitiv al organului statutar competent. Dar, deşi înfiinţarea de sucursale şi filiale reprezintă un act de organizare internă, caracterul legal şi specific al unei astfel de organizări face ca el să nu se poată produce decât dacă sunt întrunite anumite condiţii. Rezultă că la constituirea unei sucursale sau filiale sunt necesare următoarele condiţii generale:

• să existe o societate comercială legal constituită;

• să existe o clauză în actul constitutiv, care să prevadă posibilitatea înfiinţării de sucursale şi/sau filiale;

• să se îndeplinească formalităţile de publicitate cerute de lege; • societatea să asigure dotările materiale, de personal şi

organizarea necesară ca sucursala sau filiala să devină un stabiliment autonom şi durabil.

Toate condiţiile menţionate trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Nerealizarea uneia dintre ele, la înfiinţare sau dispariţia sa ulterioară, atrage sancţiunea considerării structurii nelegal constituită, inopozabilitatea actului înfiinţării faţă de terţi şi dreptul oricărei persoane de a cere radierea ei din Registrul comerţului. În raport cu condiţiile cerute de lege pentru constituirea legală a sucursalelor şi filialelor, societatea mamă se poate afla în diferite situaţii particulare care impun o interpretare distinctă a actelor sale ori o completare a acestora. Astfel de situaţii sunt:

• societatea mamă şi sucursale se înfiinţează concomitent. O astfel de situaţie nu pune în discuţie existenţa condiţiei ca societatea să existe şi să fie legal constituită; s-a precizat că societatea mamă trebuie să aibă o existenţă valabilă anterioară sau concomitentă momentului constituirii structurii societare;

• societatea înfiinţează sucursalele ori filialele sale pe parcursul existenţei, iar actul constitutiv prevede această posibilitate;

• societatea înfiinţează sucursalele sau filialele pe parcursule existenţei sale, iar actul constitutiv nu prevede o atare posibilitate; în acest caz este necesară modificarea prealabilă a actului constitutiv.

2.4.Procedura înmatriculării sucursalei şi filialei

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.26/1990 – privin Registrul comerţului, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale sunt supuse obligaţiei înmatriculării lor la oficiul Registrului comerţului pe teriotriul căruia îşi desfăşoară activitatea. Procedura înmatriculării este una de judecată, realizată de către judecătorul delegat de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie judeţeană sau a municipiului Bucureşti sau de instanţa de judecată. Înmatriculările se fac numai în baza unei înscrieri a judecătorului delegat, sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti definitive. Procedura înmatriculării sucursalei sau filialei cuprinde următoarele etape:

• depunerea de către împuterniciţi sau administratorii societăţii, la oficiul registrului comerţului a unei cereri de înmatriculare însoţită de anexe;

• verificarea acesteia sub aspectul legalităţii de către judecătorul delegat;

• soluţionarea cererii prin încheierea în sensul respingerii sau admiterii cererii de înmatriculare în registrul comerţului.

3.Societatea filială – structură exogenă a societăţii comerciale

3.1.Noţiunea de societate filială şi trăsăturile sale

Societatea filială – este definită ca întreprindere organizată sub formă de societate comercială de sine stătătoare, cu personalitate juridică, dar dependentă din punct de vedere economic de societatea mamă prin deţinerea de către aceasta a majorităţii capitalului. Majoritatea autorilor consideră că definitoriu pentru societatea filială este calitatea de asociat a societăţii mamă care, exercită influenţa sa în luarea deciziilor sociale pe calea dreptului de vot, în scopul asigurării conducerii unitare a sistemului societar format din societatea mamă şi societatea sa filială. În acord cu precizările făcute, definim societatea filială ca fiind societatea comercială, componentă a unui grup asupra căreia se exercită influenţa, direcţia sau controlul societăţii mamă, în temeiul calităţii sale de asociat, care deţine direct sau indirect, fracţiunea de drepturi de vot necesară acestei dominări. Definiţia pune în evidenţă următoarele trăsături ale societăţii filială:

• este o societate comercială cu personalitate juridică, constituită în condiţiile Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, în oricare din formele reglementate de această lege şi care participă la circuitul civil în nume propriu;

• este o componentă a unui grup de societăţi, care formează o suprastructură, un sistem în raport cu societatea filială; fiecare componentă a sistemului este un element exogen în raport cu celelalte, inclusiv cu societatea mamă; societatea filială nu poate exista independent de celălalt element fundamental al sistemului, conducătorul de grup, societatea mamă;

• este constituită la iniţiativa societăţii mamă, cu scopul dezvoltării afacerilor sale ori spre a încredinţa administrarea şi deţinerea activelor sale, pe care le conservă astfel;

• capitalul societăţii filială se constituie sau se completează cu aportul semnificativ al societăţii mamă;

• înfiinţarea, transformarea sau încetarea societăţii filială reprezintă un drept al asociaţilor care o compun;

• societatea filială poate înfiinţa sucursale, filiale sau societăţi filială; acestea din urmă sunt în raport cu conducătorul de grup, societăţi subfiliale.

3.2.Constituirea societăţii filială

Ca structură societară, societatea filială presupune existenţa unei entităţi de tipul societăţii comerciale, independentă juridic, constituită în condiţiile Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale şi a unor raporturi de dominaţie a acestei entităţi de către o societate mamă. Ca urmare, pentru constituirea unei societăţi filială sunt necesare următoarele condiţii:

• existenţa unei societăţi comerciale care să-şi asume rolul de societate mamă, prin participaţia pe care o face în capitalul altei societăţi şi prin rolul activ pe care îl joacă ca asociat în exprimarea voinţei societăţii dominante;

• existenţa unei societăţi comerciale al cărui capital să fie constituit cu aportul unei alte societăţi care devine astfel, asociat al său;

• constituirea unor legături de dominaţie exprimate în puterea societăţii mamă de a influenţa luarea hotărârilor în adunarea generală pe calea dreptului de vot deţinut ca urmare a aportului făcut la capitalul societăţii filială.

Întrebări de control 1. Precizaţi prin ce se caracterizează o structură societară. 2. Definiţi noţiunea de sucursală. 3. Enumeraţi principalele trăsături ale filialei. 4. Care sunt condiţiile generale necesar a fi îndeplinite la constituirea

unei sucursale sau filiale. 5. Precizaţi principalele elemente care deosebesc o societatea filială de

sucursală şi filială. 6. Care sunt formele instituţionalizate de structuri comerciale? 7. Definiţi societatea grup şi grupul de societăţi.

XIII.IMPOZITUL PE PROFIT

1.Cadrul legal în vigoare cu privire la impozitul pe profit

În prezent, în România impozitul pe profit este reglementat de următoarele acte normative:

• Ordonanţa Guvernului nr.70/31.08.1994 – privind impozitul pe profit;

• Hotărârea Guvernului României nr. 974/29.12.1994 – prin care se aprobă “Instrucţiunile privind metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit;

• Hotărârea Guvernului României nr.759/25.09.1995 – privind aplicarea O.G. nr.70/1994, publicată în Monitorul oficial nr.231/1995;

• Ordinul Ministerului Finanţelor nr.791/1995 – privind plata în rate a impozitelor, publicat în Monitorul oficial nr. 162/1995;

• Hotărârea Guvernului României nr.335/1995 – privind deductibilitatea provizioanelor, publicată în Monitorul oficial nr.100/1995;

• Legea nr. 73/1995, publicată în Monitorul oficial nr.174/02.08.1996.

2.Plătitorii de impozit pe profit (contribuabilii)

Potrivit instrucţiunilor privind metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit, sunt obligaţi la plata impozitului pe profit, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.70/1994, următoarele categorii de contribuabili:

a) persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă, atât în România, cât şi în străinătate;

b) persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent1;

c) persoanele juridice şi fizice străine care desfăşoară activităţi în România ca partener într-o asociere ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din activitatea desfăşurată în România;

d) persoanele juridice şi fizice române pentru veniturile dintr-o asociere a acestora care nu dă naştere unei persoane juridice; în acest caz, impozitul datorat de persoanele fizice se calculează, se reţine şi se varsă de persoana juridică.

Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit trezoreria statului pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contul general al trezoreriei, instituţiile publice constituite, inclusiv pentru veniturile extrabugetare şi disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr.10/1991 – privind finanţele publice. Veniturile şi cheltuielile persoanelor juridice fără scop lucrativ ce se iau în calcul la determinarea profitului impozabil sunt numai cele aferente activităţilor economice desfăşurate cu scopul obţinerii de profit.

3.Plata impozitului pe profit Impozitul pe profit (IP) se plăteşte lunar, până cel târziu în data de 25 a lunii următoare, cu excepţia lunii decembrie, pentru care impozitul pe profit poate fi plătit până la data de 31 ianuarie a anului următor. Reducerea impozitului pe profit, aferent profitului utilizat efectiv pentru dezvoltare, se acordă numai după încheierea bilanţului contabil anual, la data de 31 ianuarie a anului următor.

4.Noţiuni generale privind profitul Profitul – este surplusul obţinut de către o societate comercială, atunci când venitul total pe care aceasta îl obţine din toate activităţile sale depăşeşte cheltuielile necesare realizării acestor activităţi. Profitul brut (PB) – reprezintă profitul impozabil, efectiv realizat al unei societăţi comerciale, calculat prin scăderea tuturor cheltuielilor efectuate (în limitele admise de lege) din venitul total obţinut de societatea comercială respectivă. Profitul net (PN) – se calculează scăzând din profitul brut valoarea aferentă impozitului pe profit. Exemplu: Venit total (VT) - 100 Cheltuieli totale(CT) - 80 Profit brut (PB) - 20 Impozit pe profit (IP) - 7,6 (cota de impozit 38%) Profit net (PN) - 12,4 (PB – IP = 20 – 7,6)

5.Cotele de impozit pe profit 1 Prin sediu permanent, conform prevederilor art.12 alin. (4) din O.G. 70/1994, se înţelege locul prin intermediul căruia orice activitate a unei persoane fizice sau juridice străine este, total sau parţial, condusă direct sau prin intermediul unui agent dependent.

Potrivit legislaţiei în vigoare, cota generală a impozitului pe profit este de 38%. Sunt prevăzute însă, şi o serie de excepţii:

a) contribuabilii care obţin venituri şi în domeniul jocurilor de noroc, autorizate potrivit prevederilor legale, inclusiv baruri şi cluburi cu program de noapte, plătesc o cătă adiţională de impozit de 22%, dacă ponderea veniturilor realizate din aceste activităţi depăşeşte 50% din totalul veniturilor;

b) în cazul Băncii Naţionale a României, cota de impozit pe profit este de 80% şi se aplică asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă, potrivit legii;

c) profitul impozabil al unei persoane juridice străine realizat printr-un sediu permanent în România se impozitează cu o cotă adiţională de impozit pe profitul acesteia de 6,2%;

d) cota de impozit pe profit în cazul contribuabililor care realizează anual cel puţin 80% din venituri din agricultură este de 25%2.

În scopul aplicării ordonanţei Guvernului României nr.70/1994, contribuabilii se grupează, din punct de vedere fiscal, în contribuabili mici şi contribuabili mari. Prin contribuabil mic se înţelege contribuabilul care într-un an fiscal îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este o persoană juridică română a cărei cifră de afaceri nu a depăşit 10 miliarde lei într-o perioadă de 12 luni, care se încheie la data de 30 noiembrie a anului fiscal precedent;

b) nu are mai mult de 299 salariaţi permanenţi la începutul anului fiscal;

c) a fost mic contribuabil, aşa cum este el definit în prezentul act normativ, în toţi anii fiscali de la înfiinţarea sa.

Cei care nu îndeplinesc aceste condiţii, sunt consideraţi contribuabili mari. Contribuabilii mici calculează lunar pe baza datelor contabile impozitul pe profit, întocmind lunar “Declaraţia” în baza căreia achită impozitul. Contribuabilii mari calculează impozitul pe baza bilanţului anului precedent, a profitului obţinut în acel an împărţit la 12, cu vărsăminte lunare în avans, actualizate la inflaţie, întocmind o singură “Declaraţie” anuală. Observaţie: în exemplele pe care le voi prezenta, voi face referire numai la contribuabilii mici!

6.Reducerea impozitului pe profit

2 În sensul O.G. 70/1994, prin agricultură se înţelege activitatea desfăşurată în domeniul culturii vegetale, creşterii animalelor pentru prăsilă, producţie, reproducţie, selecţie şi din piscicultură, din care se obţin materii prime, exclusiv cultura florilor, plantelor ornamentale şi tutunului.

Legislaţia noastră, prevede şi o serie de situaţii când se reduce cota aferentă impozitului pe profit. Printre acestea putem menţiona: a)Contribuabilii care angajează persoane handicapate şi/sau nevăzători pot solicita o reducere a impozitului pe profit proporţională cu ponderea persoanelor respective în numărul total al salariaţilor. Reducerea se acordă lunar, în raport cu ponderea din luna respectivă. b)O reducere de 50% a impozitului, poate fi solicitată pentru partea din profit utilizată efectiv pentru dezvoltare, cu condiţia ca sumele respective, echivalente reducerii, să fie folosite în acelaşi scop în următorii doi ani. Sumele aferente acestor reduceri se vor evidenţia într-un cont separat. Această reducere poate fi solicitată o dată pe an, la 31 ianuarie, pe baza bilanţului contabil pentru anul anterior. c)Societăţile comerciale constituite cu aport de capital străin pot solicita o reducere a impozitului pe profit cu 25%, dacă în anul fiscal respectiv, realizează cel puţin una din următoarele condiţii:

• asigură minimum 50% din necesarul de materii prime, energie şi combustibil din import;

• exportă minimum 50% din produsele sau serviciile realizate; • utilizează peste 10% din cheltuieli pentru activitatea de

cercetare-dezvoltare în ţară şi pentru formarea profesională; • achiziţionează din producţia internă minimum 50% din

utilajele şi echipamentele necesare investiţiilor; • creează minimum 50 noi locuri de muncă.

7.Aplicaţii rezolvate Aplicaţia nr.1 Să se determine: profitul brut, impozitul pe profit şi profitul net, pentru o societate comercială care în anul fiscal precedent a prezentat următoarea situaţie financiară (în mii lei):

• venituri totale 2.200 • cheltuieli totale 1.000

Rezolvare:

a) PB = VT – CT = 2.200 – 1.000 = 1.200 PB = 1.200

b) IP = PB x 38% = 1.200 x 38% = 456 IP = 456

c)PN = PB – IP = 1.200 – 456 = 744 PN = 744

Aplicaţia nr.2 Determinarea impozitului pe profit (IP), prin regularizarea lunară a vărsămintelor la buget (în mii lei) Pentru luna ianuarie:

• PB / ianuarie 55.000 • IP (55.000 x 38%) 20.900 • PN / ianuarie 34.100

Pentru luna februarie: • PB / februarie 65.000 • PB cumulat (ian. + feb.) 120.000 • IP cumulat (120.000x38%) 45.600 • IP plătit până la 25.02 pt. ian. 20.900 • IP de plătit până la 25.03 24.700 (45.600-20.900) • PN / feb. 40.300 (65.000-24.700)

……………………………………………………………………….. Pentru luna noiembrie:

• PB / noiembrie 200.000 • PB cumulat (ian. – nov.) 1.000.000 • IP cumulat(1 mil. x 38%) 380.000 • IP plătit (până la 25.11) 304.000 • IP nov. (de plătit până la 25.12) 76.000

Pentru luna decembrie şi anul în curs: • PB / decembrie 200.000 • PB cumulat (ian. – dec.) 1.200.000 • IP cumulat (ian. – dec.) 456.000 • IP plătit (pt. ian. – nov.) 380.000 • IP / dec. (de plătit până 31.ian) 76.000

Aplicaţia nr.3 Să se calculeze cu cât se va reduce impozitul pe profit, în cazul

unei societăţi comerciale care prezintă următoarea situaţie: • profit brut realizat 1.200.000 lei; • impozitul pe profit 456.000 lei; • partea din profit utilizată efectiv pentru dezvoltare – 400.000

lei. Rezolvare: Impozitul pe profit aferent părţii reinvestite este de: 400.000 x 38% = 152.000 lei Reducerea va fi deci de 152.000 x 50% = 76.000 lei

Reducerea IP = 76.000 lei Deoarece sumele aferente reducerii impozitului pe profit nu pot primi orice destinaţie, ci trebuie utilizate tot în acelaşi scop (pentru dezvoltare) în următorii doi ani, soldul fondului de dezvoltare va fi: Sd = suma alocată iniţial pentru dezvoltare + reducerea de impozit pe profit Sd = 400.000 + 76.000 = 476.000 lei

Sd = 476.000 lei

Aplicaţia nr.4 Societatea comercială “PRODPLAST” SRL a obţinut în anul 1999 venituri în valoare de 28.000.000 lei. Din veniturile obţinute în cursul anului, societatea comercială a acoperit cheltuieli în sumă de 2.060.000 lei. Din profitul obţinut, firma a alocat pentru dezvoltare suma de 7.000.000 lei. Să se calculeze: a)impozitul pe profit şi profitul net;

b)suma cu care se va reduce impozitul pe profit, datorită alocării unei părţi din profit pentru dezvoltare; c)care este valoarea dividendelor care se cuvin unui asociat care deţine 7% din capitalul social? Rezolvare: a)Calculul impozitului pe profit şi a profitului net: PB = VT – CT = 28.000.000 – 2.060.000 = 25.940.000 lei IP = PB x 38% = 25.940.000 x 38% = 9.857.200 lei

IP = 9.857.200 lei PN = PB – IP = 25.940.000 – 9.857.200 = 16.082.800 lei

PN = 16.082.800 lei b)Reducerea impozitului pe profit: Pentru partea din profit, utilizată pentru dezvoltare, impozitul aferent este: IP = 7.000.000 x 38% = 2.660.000 lei Valoarea reducerii de impozit: 2.660.000 x 50% = 1.330.000 lei

Reducere IP = 1.330.000 lei Soldul fondului de dezvoltare: Sd = 7.000.000 + 1.330.000 = 8.330.000 lei c)Deoarece o parte din profitul realizat a fost utilizat pentru dezvoltare, suma care se va distribui sub forma dividendelor va fi: 16.082.800 – 7.000.000 = 9.082 800 lei Dividendele ce se cuvin unui asociat care deţine 7% din capitalul social vor fi: 9.082.800 x 7% = 635.796 lei

Valoarea dividendelor = 635.796 lei Aplicaţia nr.5 Societatea comercială “TOP COM” SRL are 20 de angajaţi. Dintre aceştia, 4 sunt persoane handicapate locomotor. La închiderea exerciţiului financiar societatea comercială prezintă următoarea situaţie:

• total venituri 30.000.000 lei; • total cheltuieli 15.000.000 lei.

Să se determine: a)profitul brut şi net realizat de societatea comercială; b)suma minimă care va fi alocată potrivit legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale pentru fondul de rezervă. Rezolvare. a)Calculul profitului brut şi net: PB = VT – CT = 30.000.000 – 15.000.000 = 15.000.000 lei

PB = 15.000.000 lei IP = PB x 38% = 15.000.000 x 38% = 5.700.000 lei Deoarece societatea comercială are 20% din personalul angajat persoane handicapate, impozitul pe profit se va reduce cu 20%. În aceste condiţii impozitul pe profit datorat devine: IP = 5.700.000 x 0,8 = 4.560.000 lei

PN = PB – IP = 15.000.000 – 4.560.000 = 10.440.000 lei PN = 10.440.000 lei

b)Suma minimă care trebuie alocată fondului de rezervă: Fr = PB x 5% = 15.000.000 x 5% = 750.000 lei

Fr = 750.000 lei

8.Aplicaţii propuse spre rezolvare

Aplicaţia nr.1 La închiderea exerciţiului financiar, o societate comercială are următoarea situaţie:

• venituri totale 2.500.000 lei; • cheltuieli totale 1.300.000 lei.

Având în vedere că societatea comercială are un număr de 10 angajaţi, dintre care 3 sunt persoane handicapate, să se determine:

a) profitul brut; b) profitul net; c) suma care revine sub forma dividendelor unui asociat care

deţine 45% din capitalul social, având în vedere că adunarea generală a hotărât ca întregul profit rămas după constituirea rezervelor legale să fie distribuit sub forma dividendelor,

Aplicaţia nr.2 Societatea comercială “PRODCOM” SRL desfăşoară activitate în domeniul prestărilor de servicii. Veniturile lunare realizate în cursul anului financiar încheiat au fost în medie de 800.000 lei, iar cheltuielile aferente acestor venituri de 50.000 lei / lună. Să se determine:

a) profitul net realizat de societatea comercială; b) suma care va fi încasată efectiv sub forma dividendelor de

către un asociat care deţine 30% din capitalul social, în situaţia în care societatea comercială a prelevat din profit numai sumele minime necesare constituirii fondului de rezervă.

Aplicaţia nr.3 La închiderea exerciţiului financiar, societatea comercială “SERVCOM” SRL prezintă următoarea situaţie:

• total venituri 10.000.000 lei • total cheltuieli 4.000.000 lei.

Având în vedere că societatea comercială are un număr de 20 angajaţi, dintre care 2 sunt persoane handicapate, să se determine:

a) profitul net aferent exerciţiului financiar; b) ce sumă va fi distribuită asociaţilor sub forma dividendelor,

dacă adunarea generală a hotărât ca 50% din profitul net rămas după constituirea rezervelor legale, să primească această destinaţie?

c) Valoarea impozitului pe dividende, care va fi plătită de un asociat care deţine 20% din capitalul social.

Aplicaţia nr.4

O societate comercială desfăşoară activitate în domeniul comerţului şi producţiei agricole. La sfârşitul exerciţiului financiar, prezintă următoarea situaţie:

• venituri din comerţ 10.000.000 lei • venituri din producţia agricolă 10.000.000 lei • cheltuieli aferente activităţii comerciale 6.000.000 lei • cheltuieli aferente producţiei agricole 8.000.000 lei.

Să se determine: a) profitul net aferent exerciţiului financiar încheiat; b) ce sumă va încasa efectiv sub forma dividendelor un asociat

care deţine 40% din capitalul social, dacă adunarea generală a hotărât ca 50% din profitul net rămas după constituirea rezervelor legale să fie distribuit sub formă de dividende.

Aplicaţia nr.5 Societatea comercială “LOGIA” SRL prezintă la închiderea exerciţiului financiar următoarea situaţie:

• total venituri 10.000.000 lei • total cheltuieli 8.000.000 lei.

Asociaţii hotărăsc ca din profitul brut obţinut să reinvestească 30%, iar partea care rămâne după prelevarea cotei minime prevăzută de legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, pentru constituirea fondului de rezervă să o împartă sub formă de dividende. Să se determine:

a) profitul net aferent exerciţiului financiar încheiat; b) suma cu care se va reduce impozitul pe profit, aferentă părţii

din profit reinvestite; c) nivelul total al impozitului pe dividende.

Aplicaţia nr.6 Societatea comercială “TOP SHOP” GmbH este o societate

comercială, persoană juridică germană care îşi desfăşoară activitatea într-un sediu permanent în România. La încheierea exerciţiului financiar prezintă următoarea situaţie:

• venituri 1.000.000 lei / lună; • cheltuieli 700.000 lei / lună.

Să se determine: a) profitul net aferent exerciţiului financiar încheiat; b) suma ce va fi repatriată efectiv, dacă adunarea generală a

hotărât să repatrieze întregul profit net. Aplicaţia nr.7 Societatea comercială “RULETA” SRL desfăşoară activitate în domeniul comercial şi al practicării jocurilor de noroc. La închiderea exerciţiului financiar prezintă următoarea situaţie: • venituri din comerţ 6.000.000 lei • venituri din practicarea jocurilor de noroc 10.000.000 lei • cheltuieli aferente activităţii comerciale 4.000.000 lei • cheltuieli aferente jocurilor de noroc 2.000.000 lei. Să se determine:

a) profitul net aferent exerciţiului financiar încheiat;

b) suma ce va fi încasată efectiv, sub forma dividendelor, de către un asociat care deţine 30% din capitalul social, dacă adunarea generală a hotărât ca 50% din profitul net rămas după constituirea rezervelor legale să fie distribuit sub forma dividendelor.

Aplicaţia nr.8 Societatea comercială “BERLIN” SRL desfăşoară activitate în domeniul comercial şi al practicării jocurilor de noroc. La închiderea exerciţiului financiar prezintă următoarea situaţie: • venituri din comerţ 10.000.000 lei • venituri din practicarea jocurilor de noroc 6.000.000 lei • cheltuieli aferente activităţii comerciale 6.000.000 lei • cheltuieli aferente jocurilor de noroc 1.000.000 lei. Să se determine:

a) profitul brut aferent exerciţiului financiar încheiat; b) soldul fondului de dezvoltare, dacă adunarea generală a

hotărât ca 60% din profitul brut să fie alocată pentru dezvoltare;

c) profitul net aferent exerciţiului financiar încheiat. Aplicaţia nr.9 Societatea comercială “ALVORADA” SRL desfăşoară activitate în domeniul comercial şi al prestărilor de servicii. Are un număr de 10 angajaţi, dintre care 2 sunt persoane handicapate. La încheierea exerciţiului financiar prezintă următoarea situaţie:

• venituri din comerţ 500.000 mii lei • venituri din servicii 700.000 mii lei • cheltuieli pt. activitatea com. 300.000 mii lei • cheltuieli aferente serviciilor 550.000 mii lei.

Să se determine: a) profitul net aferent exerciţiului financiar încheiat; b) în situaţia în care adunarea generală a hotărât ca întregul

profit net rămas după constituirea rezervelor legale să fie repartizat sub forma dividendelor, să se determine ce sumă va încasa efectiv un asociat care deţine 40% din capitalul social.

Aplicaţia nr.10 Societatea comercială “AGRICOLA” SRL desfăşoară activitate în domeniul producţiei agricole. Toate veniturile provin din producţia agricolă. La încheierea exerciţiului financiar prezintă următoarea situaţie:

• total venituri 10.000.000 lei • total cheltuieli 8.000.000 lei.

Să se determine: a) profitul net aferent exerciţiului financiar încheiat; b) soldul fondului de dezvoltare la sfârşitul anului, dacă

adunarea generală a hotărât ca 50% din profitul brut să fie alocată pentru dezvoltare.

Anexa nr.1 AVIZUL PRIVIND UNICITATEA NUMELUI

(MODEL)

AVIZ UNICITATE NUME Nr.1162 Data 7.05.1992 (semnătura şi stampila) Către, Camera de Comerţ şi Industrie Caraş-Severin Subsemnatul Ionescu Ioan domiciliat în Reşiţa, Str. Golului, nr.1 în calitate de (asociat, administrator) administrator vă rog să-mi eliberaţi un aviz consultativ pentru înfiinţarea societăţii comerciale: 1.Societate în nume colectiv: Nume……………….Alte menţiuni………………………….SNC 2.Societate în comandită simplă: Nume……………….Alte menţiuni…………………………..SCS 3.Societate cu răspundere limitată: Nume R & M Alte menţiuni PRODCOM ………….. SRL 4.Societate pe acţiuni: Nume ………………Alte menţiuni…………………………..SA 5.Societate în comandită pe acţiuni: Nume……………….Alte menţiuni……………………………SCA Sediul societăţii: Reşiţa, str. Golului nr.1 Capitalul social: 20.000.000 lei Obiectul de activitate: producţie da; comerţ intern da; servicii da; import-export da; construcţii …. Data: 07.05.1992 Semnătura,

Anexa nr.2

ÎNCHEIERE DE AUTENTIFICARE (MODEL)

ROMÂNIA BIROUL NOTARIAL “NEAMŢU & POPESCU” REŞIŢA Str. Petru Maior Nr.2 Judeţul Caraş – Severin

Încheiere de autentificare nr. 4763

Anul 1992, luna iulie, ziua 2

În faţa mea NEAMŢU Cornelia, notar public, la sediul biroului s-au prezentat:

1) Ionescu Ioan, domiciliat în Reşiţa, Str. Golului, nr.1, Judeţul Caraş-Severin, identificat cu buletinul de identitate seria DN, numărul 471319 / 1991, eliberat de Poliţia Reşiţa;

2) Popescu Gheorghe, domiciliat în Reşiţa, Str. Primăverii, nr. 8, identificat cu buletinul de identitate seria BR, numărul 946156 /1989, eliberat de Poliţia Reşiţa;

care după citirea actului constitutiv, au consimţit la autentificarea prezentului înscris şi au semnat toate exemplarele. În temeiul articolului 8, litera b, din Legea nr…….. SE DECLARĂ AUTENTIC PREZENTUL ÎNSCRIS S-a taxa cu …………..lei, cu chitanţa nr………….. S-a perceput onorariul de…………., cu chitanţa nr. S-a taxat timbru judiciar ……….. lei NOTAR PUBLIC, NEAMŢU Cornelia (semnătura şi ştampila)

Anexa nr.3

AVIZ CONSULTATIV C.C.I. (MODEL)

AVIZ NR. 1162

În temeiul Legii nr.31/1990, art…. avizăm favorabil înfiinţarea societăţii comerciale “R & M PRODCOM” SRL cu sediul în judeţul Caraş-Severin, Reşiţa. Capitalul social este de 2.000.000 lei. Obiectul de activitate: Producţie: da; comerţ intern: da; servicii: da; import-export: da; construcţii: …. Preşedinte, Data: 7.05.1992 (numele, semnătura) Secretar general, (L.S.) (numele, semnătura)

Anexa nr.4

SENTINŢĂ JUDECĂTOREASCĂ

privind autorizarea funcţională a unei societăţi comerciale (model)

JUDECĂTORIA REŞIŢA

JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN DOSAR NR………./SC/…………….. HOTĂRÂREA NR……./SC/…….

Şedinţa publică din …………..

PREŞEDINTE: JUDECĂTOR: GREFIER: Fiind pe rol cererea formulată de societatea comercială ………………., societate comercială cu răspundere limitată (SRL), pentru înscrierea în Registrul Comerţului şi la Administraţia Financiară Reşiţa, în vederea dobândirii personalităţii juridice. La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, se prezintă …………. Procedura completă. După deschiderea dezbaterilor şi verificarea actelor de la dosar, nemaifiind alte probe de administrat, instanţa acordă cuvântul în fond. Reprezentantul societăţii comerciale……(denumirea societăţii comerciale şi numele reprezentantului)… solicită admiterea cererii. JUDECATA

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Reşiţa sub

nr……./SC/……., societatea comercială ………….. a solicitat înscrierea în Registrul Comerţului şi la Administraţia Financiară

Reşiţa, în vederea dobândirii personalităţii juridice. Din actele şi probele dosarului, instanţa reţine în fapt următoarele: Din actul constitutiv (sau contractul de societate şi statutul) al societăţii comerciale, autentificate de Notarul public, din avizul Camerei de Comerţ şi Industrie şi chitanţa de la dosar, instanţa constată că au fost respectate prevederile legale din legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale şi Hotărârea Guvernului României nr.1323/21 decembrie 1990 – privind obiectul activităţii unei societăţi comerciale.

Faţă de cele de mai sus, potrivit Legii nr.31/1990, instanţa urmează să admită cererea formulată de societatea comercială ………… societate cu răspundere limitată (SRL). PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE: Admite cererea formulată de societatea comercială …………….., societate comercială cu răspundere limitată (SRL), cu sediul în ………… AUTORIZĂ FUNCŢIONAREA prezentei societăţi comerciale. Dispune înscrierea societăţii comerciale ……………………. în Registrul Comerţului şi la Administraţia Financiară Reşiţa. Autoriză publicarea prezentei hotărâri în Monitorul oficial al României. Cu drept de recurs în 15 zile de la pronunţare. Pronunţată în şedinţă publică, azi …………….. PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

Anexa nr.5

ACTUL CONSTITUTIV AL UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE (model pentru o societate comercială cu răspundere limitată)

ACT CONSTITUTIV

Între subsemnaţii:

a) ……………., domiciliat în ……….., str. ……., nr…, cetăţean român, posesor al buletinului de identitate seria ….., numărul …….., eliberat la data de ………, de Poliţia ………;

b) ………………., domiciliat în ………., str……….., nr…, cetăţean român, posesor al buletinului de identitate seria …, numărul …., eliberat la data de ………, de Poliţia ………;

c) ….. etc. s-a încheiat prezentul contract, prin care în mod liber şi de comun acord, ne asociem şi înfiinţăm o societate cu răspundere limitată, după cum urmează: Art.1 – Denumirea şi forma juridică Se constituie de către subsemnaţii, o societate cu răspundere limitată, persoană juridică română, care va purta denumirea “ ………..” SRL.

Emblema societăţii comerciale este cea din anexa la prezentul act constitutiv (dacă există o emblemă)

Art.2 – Sediul societăţii comerciale Societatea comercială va avea sediul în ………………., str. …………………, nr. …., judeţul……………… Schimbarea sediului poate fi hotărâtă prin voinţa tuturor asociaţilor. Localităţile din ţară şi străinătate unde societatea comercială înfiinţează sucursale şi filiale sunt: …………………….. Art.3 – Obiectul de activitate al societăţii comerciale Societatea comercială are ca obiect de activitate următoarele: (se formulează activităţi grupate pe producţie, comerţ intern, servicii, import-export, construcţii, etc.). Art.4 – Durata societăţii comerciale Durata societăţii comerciale este de …….. ani, începând de la data înmatriculării în Registrul comerţului, după care se dizolvă de drept. Durata societăţii comerciale poate fi prelungită cu respectarea prevederilor Legii nr.31/1990 – privind societăţile comerciale. (durata poate fi şi nedeterminată). Art.5 – Capitalul social Capitalul social subscris este stabilit la suma de ……………. lei (pentru societăţile comerciale cu participare străină se va indica structura capitalului subscris în lei şi valută). Capitalul social este divizat în …… părţi sociale, în valoare de ……… lei fiecare parte socială, numerotate de la 1 la ……. Orice modificare a capitalului social va fi decisă şi realizată de adunarea generală, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege. În caz de majorarea a capitalului social, prin crearea de noi părţi sociale, fiecare asociat are un drept de preferinţă, care trebuie exercitat în …. zile. Orice asociat poate renunţa la dreptul său în acelaşi termen. Art.6 – Aporturi Capitalul social prevăzut la articolul precedent este constituit din aporturi, după cum urmează: Aporturi în numerar – asociaţii aduc ca aport: Dl. …………… o sumă de ………………. lei; Dl. …………… o sumă de ………………. lei; …………………….. Total: ……………….. lei. Aceste sume vor fi depuse la Banca …………., în contul societăţii comerciale în formare. Aporturi în natură: Dl. ………….. aduce ca aport (în proprietate sau uz) bunul ……., evaluat după cum urmează ……….. (se va indica modul de evaluare) la ………. lei;

Dl. …………… aduce ca aport ………… Total: …………………. lei. Total aport: …………….. lei. Art.7 – Părţi sociale Pentru aporturile în numerar: Dl. …………. primeşte …. părţi sociale, numerotate de la … la …; Dl. ……….. ; etc. Pentru aporturile în natură: Dl. ……………primeşte …….părţi sociale, numerotate de la ….la ……..; etc. Art.8 – Cesiunea şi transmiterea părţilor sociale Părţile sociale nu pot fi cedate către persoane din afara societăţii comerciale decât în condiţiile şi modalităţile prevăzute de lege. Art. 9 – Administratorii şi puterile lor Societatea comercială este administrată de ……..(numele, prenumele, domiciliul, starea civilă, menţiunea dacă sunt asociaţi sau nu). Mandatul administratorilor este pe o durată de ……ani. Obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele prevăzute de Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale. În plus, ei mai au şi următoarele atribuţii: ………. (dacă este cazul). Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societatea comercială:

• pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; • existenţa reală a dividendelor plătite; • existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; • exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; • stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea le impune; etc.

Sancţiunile care se pot aplica administratorilor sunt cele prevăzute de Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale şi de alte acte normative. Art.10 – Asociaţii Fiecare asociat are dreptul de a participa la deciziile colective şi dispune de un număr de voturi egal cu cel al părţilor sociale pe care le posedă. Adunarea asociaţilor se convoacă, are atribuţiile şi hotărăşte conform reglementărilor în vigoare. Votarea se va putea face şi prin corespondenţă. Art.11 – Cenzorii (se înscrie dacă este cazul) Adunarea asociaţilor va alege, ca organ de control al societăţii comerciale, un cenzor (sau trei). Cenzorii au atribuţiile, obligaţiile şi răspunderile prevăzute de lege. Art.12 – Exerciţiul financiar şi bilanţul

Fiecare exerciţiu financiar începe la 1 ianuarie şi expiră la 31 decembrie ale fiecărui an. În mod excepţional, primul exerciţiu va începe la data înmatriculării societăţii comerciale în Registrul comerţului. Bilanţul societăţii comerciale va fi întocmit prin grija administratorilor, care, îl vor prezenta cenzorilor, împreună cu contul de profit şi pierdere, raportul lor şi documentele justificative, cu cel puţin o lună înainte de ziua stabilită pentru adunarea generală a asociaţilor, urmând a fi supus analizei şi aprobării acestei adunări. Art.13 – Participarea la beneficii şi pierderi Fiecare asociat are dreptul la dividende şi obligaţia de a suporta pierderile rezultate din activitatea societăţii comerciale. Dividendele se plătesc proporţional cu cota de participare la capitalul social şi numai dacă există beneficii reale, constatate prin bilanţul societăţii comerciale aprobat de adunarea generală a asociaţilor. Suportarea pierderilor se va face tot proporţional cu cota de participare la constituirea capitalului social. Art.14 – Modificarea actului constitutiv al societăţii comerciale Actul constitutiv al societăţii comerciale poate fi modificat cu respectarea prevederilor legii şi a condiţiilor de formă şi publicitate prevăzute pentru încheierea lor. Art.15 – Reducerea sau majorarea capitalului social Reducerea capitalului social va putea fi făcută prin votul tuturor asociaţilor şi numai după trecerea a două luni din ziua în care hotărârea a fost publicată în Monitorul oficial. Majorarea capitalului social se va putea face cu respectarea dispoziţiilor privitoare la constituirea societăţilor cu răspundere limitată. Art.16 – Dizolvarea – fuziunea – lichidarea societăţii comerciale Dizolvarea, fuziunea sau lichidarea societăţii comerciale va fi efectuată în condiţiile şi după modalităţile prevăzute de legislaţia şi reglementările în vigoare. Art.17 – Dispoziţii finale Prevederile prezentului act constitutiv se completează cu dispoziţiile legale referitoare la societăţile comerciale. Litigiile dintre asociaţi se vor soluţiona fie pe cale amiabilă, fie de către instanţele de judecată, în condiţiile legii. Încheiat în localitatea ………………, într-un număr de ………… exemplare, astăzi ……………. Semnăturile asociaţilor

Anexa nr.6

PLAN DE AFACERI (model)

pentru o moară în localitatea …….. judeţul ……….

CUPRINSUL PLANULUI DE AFACERI

0.Sinteza planului de afaceri (sumarul executiv) I.Afacerea I.1.Firma I.2.Afacerea propusă şi domeniul de activitate I.3.Obiective II.Piaţa II.1.Clienţii II.2.Produsele / serviciile II.3.Segmentul de piaţă II.4.Concurenţa III.Organizare şi conducere III.1.Procesul de producţie III.2.Conducerea III.3.Personalul IV.Previziuni financiare IV.1.Necesarul de finanţare IV.2.Venituri previzionate IV.3.Cheltuieli de producţie anuale V.Anexe 1.Bilanţuri anuale, inclusiv anexe 2.Cereri de ofertă pentru livrare făină 3.Ofertă pentru utilaj moară 4.Curriculum vitae – pentru manageri

5.Cheltuieli cu creditul 6.Situaţia previzionată a veniturilor şi cheltuielilor 7.Fluxul de numerar previzionat 8.Bilanţul previzionat 9.Indicatorii financiari ai investiţiei 10.Fluxul de numerar pentru calculul RIR şi VNA

0.SINTEZA PLANULUI DE AFACERI Acest plan de afaceri este întocmit de către firma “IONESCU

& Co.” SRL pentru obţinerea unui credit bancar necesar achiziţionării utilajului pentru deschiderea unei mori de cereale în

comuna ….., judeţul ……….. Moara va produce făină de grâu din grâul achiziţionat şi va oferi servicii de morărit pentru producătorii agricoli din zonă. Investiţia necesară este de 45.000.000 lei, din care:

• 15.000.000 lei vor fi asiguraţi de asociaţii firmei şi vor fi destinaţi amenajării terenului şi spaţiilor, precum şi asigurării utilităţilor tehnice necesare;

• 30.000.000 lei vor fi asiguraţi prin solicitarea unui credit bancar, care va fi utilizat pentru achiziţionarea utilajului necesar.

Activitatea proiectată va asigura un grad bun de lichiditate (rata curentă a lichidităţii va fi de 1,06 în primul an şi va creşte până la 28,83 în al cincilea an de funcţionare; rata rapidă a lichidităţii va creşte de la 0,97 în primul an până la 28,41 în anul al cincilea de funcţionare). Capacitatea de acoperire a dobânzii este foarte bună: de la un minim de 3,09 în primul an, aceasta va creşte până la 21,33 în anul al cincilea. Această investiţie va putea fi acoperită din profitul net până la sfârşitul primului an de activitate. Bugetul proiectat prevede un grad de acoperire a investiţiei de 151,33%. Activitatea prevăzută va aduce un profit de circa 23,50% în primul an, ajungând până la 44% în al cincilea an. Rata internă de rentabilitate este de 86,29%, iar valoarea netă actualizată a investiţiei este de 121,7 mil. lei – ambii indicatori fiind previzionaţi pentru un interval de 5 ani (vezi anexa nr.9). Comparând rata internă de rentabilitate cu dobânda acordată de bănci – circa 50-80% la termen – putem considera proiectul destul de rentabil. Estimarea acestor rezultate s-a făcut în condiţiile unor marje de siguranţă destul de largi şi anume:

• utilizarea capacităţii de producţie în proporţie de numai 75% în primul an de funcţionare;

• venituri minime şi cheltuieli maxime; • regim de lucru de numai 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână; • preţuri şi uium cu cel puţin 10% sub nivelul mediu al pieţei

actuale.

În acest domeniu de activitate există o cerere sigură şi constantă, zona oferind posibilităţi clare de aprovizionare cu materii prime şi beneficiind de o poziţie geografică favorabilă – aproape de centre orăşeneşti, cu legături rutiere şi pe calea ferată bune. Există perspective de extindere a acestei afaceri în amonte şi aval faţă de activitatea de morărit:

• în amonte – cultura cerealieră (grâu şi porumb); • în aval – producţie de pâine şi alte produse de panificaţie.

I.AFACEREA

I.1.Firma

S.C. “IONESCU & Co” SRL, cu un capital de 2.000.000 lei, a fost înfiinţată la 01.01.1998 şi este înmatriculată în Registrul comerţului cu nr. …. Firma este proprietatea a doi asociaţi, Ionescu Ion şi Popescu Ion, fiecare deţinând câte 50% din părţile sociale. În primii doi ani de funcţionare, firma a desfăşurat activităţi de comerţ en detail cu produse agro-alimentare. Firma are un magazin situat în centrul comercial al oraşului …… Rezultatele financiare şi situaţia patrimoniului actual ale firmei sunt prezentate în anexa nr.1. Succint, rezultatele financiare se prezintă astfel:

• o cifră de afaceri medie de 1.000.000 lei lunar; • o rată a profitului brut de 15%; • rata lichidităţii este foarte bună; • firma a contractat un credit comercial pe termen scurt, care a

fost integral rambursat, iar în prezent nu are nici un credit în derulare.

În prezent firma are un număr de 10 salariaţi.

I.2.Afacerea propusă şi domeniul de activitate Pentru a reinvesti profitul acumulat în cei doi ani de activitate, intenţionăm să dezvoltăm activitatea firmei în domeniul producţiei agro-alimentare. Ne propunem – în prima etapă – să deschidem o moară de cereale în localitatea ………, judeţul ……… În a doua etapă intenţionăm să extindem activitatea productivă în domeniul producţiei de pâine şi alte produse de panificaţie. Prezentul plan de afaceri se referă numai la prima etapă a proiectului nostru şi anume la deschiderea morii de cereale. Moara va funcţiona:

• în regim de producţie – adică va produce făină de grâu şi porumb din cerealele achiziţionate, făina urmând a fi vândută en gros;

• în regim de prestări servicii – adică va măcina cereale pentru locuitorii din zonă, cu plata în natură, sub formă de uium.

Considerăm că această afacere are reale şanse de reuşită deoarece, aşa cum vom demonstra în continuare, există o cerere în creştere pentru produsele şi serviciile pe care le vom oferi, poziţia geografică asigură o bază largă de aprovizionare cu materii prime, comuna fiind situată într-o

zonă cerealieră şi există posibilităţi de desfacere datorită reţelei relativ dezvoltate de drumuri şi căi ferate. Există perspective largi de dezvoltare a afacerii atât în amonte – prin arendarea unor suprafeţe de teren agricol şi cultivarea grâului şi porumbului – cât şi în aval – prin punerea în funcţiune a unor linii de panificaţie, patiserie, paste făinoase.

I.3.Obiective Ne propunem ca în primul an de la punerea în funcţiune a morii:

• să ne creăm o clientelă stabilă atât pentru activitatea de prestări servicii cât şi pentru activitatea de producţie;

• să atingem un grad de utilizare a capacităţii de producţie de 75%;

• să realizăm o cifră de afaceri lunară de circa 10 mil. lei şi un profit brut de 5%.

Începând din anul al doilea de funcţionare ne propunem: • să lărgim volumul activităţii productive, care va ocupa 75%

din capacitatea de producţie a morii, restul de 25% fiind acoperit de activitatea de servicii;

• să atingem o cifră de afaceri de circa 20 mil. lei pe lună şi un profit brut de 15%.

Într-o a doua etapă a proiectului, începând din anul al treilea de funcţionare, ne propunem extinderea activităţii productive prin înfiinţarea unei brutării săteşti. Această etapă urmează să fie analizată ulterior, în funcţie de volumul acumulărilor realizate în prima etapă.

II.PIAŢA

II.1.Clienţii

Clientela pe care o vizăm se împarte în patru categorii: Pentru activitatea de producţie, clientela va fi formată din: a)Brutăriile săteşti şi orăşeneşti din zonă, precum şi firme de comerţ en gros. Aceşti clienţi vor cumpăra făina en gros pe baza unor contracte ferme. Ataşăm în anexa nr.2 cererile de ofertă primite de la trei firme de comerţ en gros din ….. şi ….. Am mai contactat şi brutăria sătească existentă într-o comună vecină, care şi-a exprimat interesul pentru aprovizionarea cu făină de la moara noastră. În oraşul …. există două brutării de stat, care acum se aprovizionează de la unica moară a oraşului. Intenţionăm să transmitem oferta noastră, care – aşa cum vom arăta mai jos – va fi mai avantajoasă decât cea a morii existente. b)Populaţia din oraşul ….. Intenţionăm ca o parte din producţia de făină să fie desfăcută en detail în magazinul firmei. Din experienţa de până acum, considerăm că la cererea existentă vânzări de 1 tonă pe lună pot fi realizate cu uşurinţă. c)Pentru activitatea de prestări de servicii de morărit, clientela va fi formată din producătorii agricoli locali, care posedă importante cantităţi de grâu şi porumb, pe care doresc să le prelucreze pentru valorificare pe piaţa ţărănească şi pentru consum propriu.

În comuna …. există 8.000 de locuitori, iar în comunele vecine, pe o rază de 10 km, încă 15.000 de locuitori. d)Pentru vânzarea tărâţei, care este un produs secundar, intenţionăm să contactăm fabrica de nutreţuri combinate situată într-o comună vecină, la 10 km de comuna noastră. Din informaţiile noastre FNC are un necesar mare de materii prime şi întâmpină probleme de aprovizionare, deci ne aşteptăm să vindem întreaga cantitate de tărâţă pe care o vom avea disponibilă.

II.2.Produsele / serviciile

Produsul principal care va fi oferit este făina albă. Un alt produs este mălaiul obişnuit. Ca produse secundare, vom obţine tărâţa de grâu şi porumb. Moara poate fi reglată pentru a produce şi griş. Preţurile en detail practicate în prezent pentru aceste produse sunt următoarele (preţuri fictive):

• făină de grâu 450 lei/kg • mălai 480 lei/kg • tărâţă 250 lei/kg • griş 550 lei/kg

Firma noastră intenţionează să practice preţuri cu 10% sub acest nivel, pentru desfacerea en detail, iar pentru desfacerea en gros, următoarele preţuri:

• făină de grâu 370 lei/kg • mălai 380 lei/kg • tărâţă 210 lei/kg • griş 440 lei/kg

Important pentru ca făina să aibă vânzare sigură este ca aceasta să aibă proprietăţi bune de panificaţie, să aibă un procent redus de cenuşă (deci să fie albă) şi să fie păstrată în condiţii corespunzătoare de umiditate. Întrucât făina reprezintă un produs de bază în alimentaţie, este de presupus că în viitor consumul nu va scădea, dimpotrivă, va creşte pe măsura creşterii populaţiei şi diversificării producţiei de specialităţi făinoase. Serviciile prestate vor consta în măcinarea grâului şi porumbului adus de locuitorii din zonă. În prezent astfel de servicii sunt prestate cu plata în natură, sub formă de uium de până la 25%. Firma noastră intenţionează să practice un nivel de 20% pentru uium. Întrucât desfacerea produselor va fi asigurată în special en gros, unui număr limitat de clienţi, nu considerăm necesară o campanie de promovare largă. Preferăm să contactăm direct clienţii potenţiali, lucru pe care l-am şi demarat. În ceea ce priveşte comerţul en detail, considerăm că magazinul firmei are un vad destul de bun şi este destul de cunoscut, deci nu este necesară o reclamă suplimentară. Pentru prestările de servicii, considerăm că cea mai bună formă de reclamă va fi asigurarea unei calităţi superioare a făinii produse şi menţinerea promptitudinii în prestarea serviciilor noastre de morărit.

II.3.Segmentul de piaţă

Moara va fi amplasată în comuna …, judeţul ….., o comună cu 8.000 de locuitori, situată la 20km de oraşul ….., într-o zonă propice culturii grâului. Comuna beneficiază de legături rutiere şi CFR bune cu oraşele învecinate. În împrejurimi, pe o rază de 10 km, mai există 5 comune, cu o populaţie totală de cca. 15.000 locuitori. În apropiere, la 10 km distanţă, se află FNC …, care reprezintă un consumator potenţial pentru tărâţă. Din constatările noastre, o gospodărie ţărănească macină lunar circa 30 kg de cereale pe membru de familie. Un calcul simplu arată că această piaţă are capacitatea de a absorbi un volum de 8.280 tone de cereale pe an. (15.000 + 8.000) persoane x 30 kg cereale/lună x 12 luni = 8.280 t Dacă am prelucra toată această cantitate de cereale, aceasta ne-ar aduce o cantitate de 1.656 tone de cereale din uium. (20% x 8.280 tone = 1.656 tone) Transformând această cantitate de grâu în făină şi vânzând-o la preţ en gros, aceasta ne-ar aduce un venit de aproximativ 429 mil. lei. (1656 t x 70% extracţie x 370 lei/kg = 428.904.000 lei) Aşa cum vom arăta în cap. 4.2., s-a prevăzut să prelucrăm numai 832 tone de grâu pe an. Aceasta înseamnă aproximativ 10% din cererea existentă pentru aceste servicii. Prelucrarea acestei cantităţi de grâu ne va aduce un venit de numai 155,5 mil. lei pe an, incluzând aici şi încasările din vânzarea tărâţei rezultate. Din informaţiile obţinute de la Direcţia de Investiţii a Ministerului Agriculturii, reiese că în judeţul …., capacitatea de măcinare (exprimată în tone / 1.000 locuitori) este de 0,47 – deci sub media pe ţară, care este de 0,53. De asemenea, capacitatea de panificaţie a judeţului (exprimată în tone / 1.000 locuitori) este de 0,35 – deci sub media pe ţară, care este de 0,51. De aici deducem că există o cerere clară pentru produsele şi serviciile pe care intenţionăm să le oferim.

II.4.Concurenţa

În zonă există două mori de grâu cu tehnologii vechi, situate la 15 şi respectiv 20 km distanţă, care lucrează în regim de prestări de servicii. Aceste mori acoperă cu greu necesarul de morărit din comunele limitrofe. Ambele sunt proprietate de stat, cu toate deficienţele organizatorice cunoscute. Producătorii care apelează la serviciile acestora sunt nemulţumiţi de calitatea făinii obţinute, precum şi de lipsa de promptitudine a serviciilor lor. Singura moară care are o producţie de făină este cea din oraşul … Aceasta aprovizionează fabricile de pâine din oraş, fără să acopere complet necesarul de făină al oraşului. Comparativ cu aceşti concurenţi, activitatea pe care intenţionăm să o organizăm va fi mult mai bună, deoarece:

• utilajele pe care le vom achiziţiona sunt moderne, de productivitate înaltă şi asigură produse de calitate superioară;

• asociaţii se vor ocupa personal de conducerea activităţii, ceea ce va conduce la promptitudine în prestarea serviciilor, evitarea risipei şi a dezordinii, ritmicitate în aprovizionare;

• intenţionăm (şi avem posibilitatea) să oferim condiţii de plată mai avantajoase decât concurenţa.

III.ORGANIZARE ŞI CONDUCERE

III.1.Procesul de producţie

Ciclul de producţie constă în următoarele etape:

• achiziţionare grâu; • măcinare; • maturare (stocare 4-5 zile); • desfacere făină.

Stocul de grâu necesar pentru asigurarea ritmicităţii producţiei va trebui să acopere capacitatea de măcinare pentru 10 zile, adică 100 tone. În mod corespunzător vor fi dimensionate depozitele de grâu şi capitalul necesar pentru achiziţii. După acumularea unui stoc de făină realizat în 4-5 zile (necesare pentru “maturarea” făinii), livrarea către beneficiari se va face zilnic. În regim de servicii, măcinarea grâului adus de clienţi şi livrarea făinii se vor face pe loc, fără perioade de aşteptare. Manevrarea sacilor va fi făcută de clienţi. Utilajul necesar. Din studiile efectuate, am ajuns la concluzia că moara cea mai potrivită este o moară cu 3 valţuri, cu capacitate de prelucrare de 400 kg/oră, asigurând un procent de extracţie de 70-80%, care funcţionează la o putere de 22 kw (vezi oferta producătorului din anexa nr.3). Preţul estimativ solicitat de producător, inclusiv instalarea şi punerea în funcţiune este de 30.000.000 lei. Acest utilaj a fost ales după compararea a trei oferte similare. Spaţii, utilităţi. Asociaţii deţin un teren corespunzător şi o clădire care – după renovare – poate fi folosită pentru amplasarea utilajului şi amenajarea depozitelor. Terenul necesită amenajări şi împrejmuire. Intenţionăm să construim un spaţiu de parcare suficient de larg pentru facilitarea accesului camioanelor şi căruţelor până în apropierea morii şi un drum de acces la şoseaua naţională care trece prin comună, la o distanţă de 250 m. De asemenea, va fi necesară branşarea morii la sistemul de apă, canalizare şi la linia electrică de curent trifazic – toate existente în comună. Pentru estimarea costurilor aferente acestor amenajări am contactat o firmă particulară de specialitate. Devizul estimativ pentru aceste lucrări se ridică la 15.000.000 lei. Regim de lucru. În estimaţiile din prezentul plan de afaceri am pornit de la premisa – pesimistă – că se va lucra într-un singur schimb, timp de 5 zile pe săptămână.

III.2.Conducerea Firma va fi condusă de cei doi asociaţi şi un administrator.

Asociaţii vor coordona întreaga activitate, vor angaja şi controla personalul, se vor ocupa direct de problemele de producţie, precum şi de contractare pentru aprovizionare şi desfacere. Menţionăm că unul dintre asociaţi are o experienţă de conducere de 25 de ani într-o întreprindere industrială, iar cel de-al doilea este tehnician specialist în morărit şi industrie alimentară (vezi datele personale prezentate în anexa nr.4). Administratorul va ţine evidenţele contabile şi va supraveghea activitatea de achiziţie şi desfacere. Pentru această funcţie am şi contactat o persoană din comună, care are calificare de contabil şi o experienţă destul de îndelungată de magazioner gestionar, iar în prezent este şomer. Întrucât cei doi asociaţi au deja asigurată o sursă de venit din celelalte activităţi ale firmei, au decis că nu vor reţine nimic din veniturile morii pentru uzul propriu. Administratorul va fi retribuit cu un salariu brut de … lei lunar.

III.3.Personalul

Moara va fi deservită de 5 angajaţi, după cum urmează: • 1 electromecanic; • 2 morari; • 2 muncitori necalificaţi (pentru însăcuire şi încărcare).

Personalul va fi selectat dintre locuitorii comunei, instruit şi testat la locul de muncă. Cu fiecare va fi încheiat un contract de muncă separat. Pentru cele două posturi de morari (pe care le considerăm poziţii cheie pentru asigurarea calităţii prestaţiei şi a producţiei) am contactat deja două persoane calificate şi cu experienţă în domeniu.

IV.PREVIZIUNI FINANCIARE

IV.1.Necesarul de finanţare

Apreciem că întreaga investiţie necesită un fond de 45.000.000 lei, din care:

• 15.000.000 lei pentru amenajarea spaţiilor şi a terenului – se pot acoperi din surse proprii;

• 30.000.000 lei pentru achiziţionarea utilajelor – din credite bancare.

IV.2.Venituri previzionate

Estimăm că vom obţine un venit de circa 155,5 milioane lei/an la un grad de utilizare a capacităţii de producţie de 100%. În calcule am luat însă în consideraţie un grad de acoperire a capacităţii de producţie de numai 75% pentru primul an. În estimarea veniturilor am pornit de la următoarele date:

• Regim de lucru: 8 ore / zi; 260 zile / an; • Capacitatea de producţie nominală: 400 kg grâu / oră; • Randament (procent de scoatere): 70% făină; 25% tărâţe: • Preţ de vânzare: făină – 370 lei / kg; tărâţă – 210 lei / kg.

Pentru simplificare, în estimarea veniturilor am luat în considerare numai producţia de făină de grâu şi tărâţa aferentă – care vor

reprezenta 50% din volumul fizic de cereale prelucrate . plus încasările provenite din vânzarea făinii şi tărâţelor obţinute din uiumul de 20% reţinut pentru serviciile de morărit. Deci, cantitatea anuală de grâu prelucrat va fi: 400 kg/oră x 8 ore x 260 zile = 832 tone / an. Volumul vânzărilor:

• Făină producţie proprie: 832 t/an x 50% x 70% procent de scoatere x 370 lei/kg = 107.744.000 lei

• Tărâţă producţie proprie: 832 x 50% x 210 lei/kg = 21.840.000 lei

• Făină din uium: 832 x 50% x 70% x 370 x 20% unim = 21.549.000 lei

• Tărâţă din uium: 832 x 50% x 25% x 210 x 20% = 4.368.000 lei

• Total: 155.501.000 lei

IV.3.Cheltuieli de producţie anuale

Estimăm că pentru realizarea veniturilor sus-menţionate vom cheltui o sumă de circa 84,3 mil. lei / an la o capacitate de producţie utilizată 100%. În estimarea cheltuielilor de producţie am inclus următoarele: a)Achiziţie grâu pentru 50% din capacitatea nominală de prelucrare: 400 kg/oră x 8 ore x 260 zile x 50% x 150 lei/kg preţ achiziţie = 62.400.000 lei b)Salarii: (2 morari + 1 administrator) = 3 persoane x 200.000 lei/lună x 12 luni = 7.200.000 lei (2 muncitori necalificaţi) = 2 persoane x 75.000 lei/lună x 12 luni = 3.600.000 lei (1 mecanic) = 1 persoană x 150.000 lei/lună x 12 luni = 1.800.000 lei Total: 12.600.000 lei. c)Utilităţi:

• energie electrică – 23 kw/h x 8 ore x 300 zile x 30 lei/kwh = 1.656.000 lei;

• apă, canalizare – circa 800.000 lei; • Total: circa 2.500.000 lei.

d)Cheltuieli desfacere – transport: 4000 lei / transport x 250 curse pe an = 1.000.000 lei e)Alte cheltuieli:

• reparaţii, întreţinere, etc. - 1.000.000 lei; • cheltuieli administrative – 1.000.000 lei

Cheltuielile cu dobânzile, comisioanele, amortizarea, asigurările au fost calculate procentual. Am prevăzut ca întregul profit să fie reinvestit, aceasta reprezentând încă o rezervă pentru dezvoltarea activităţii. Indicatorii financiari ai investiţiei prefigurează o situaţie financiară favorabilă, care ne permite să considerăm proiectul fezabil şi profitabil.

V.ANEXE

Anexele 2.5 – 2.10 cuprind următoarele situaţii: • Estimarea cheltuielilor cu ratele şi dobânzile pentru creditul

de 30.000.000 lei; • Situaţia previzionată a veniturilor şi cheltuielilor; • Fluxul de numerar previzionat; • Bilanţul previzionat; • Indicatorii financiari ai investiţiei; • Fluxul de numerar pentru calculul RIR şi VNA.

Calculele şi previziunile au fost făcute pentru o perioadă de 5 ani, din care pentru primul an la nivel de trimestru.

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Constantin (coordonator) – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1995

2. Bob, Constantin (coordonator) – Economia întreprinderii; Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1997

3. Cordon, J.L., Taybaud, J.P. – Economie d’entreprise, Editura Scodel, Paris, 1984

4. Drucker, P.F. – Le management a question, Paris, 1972 5. Man, Mihai-Liviu – Economia şi organizarea firmelor,

Universitatea “Eftimie Murgu” Reşiţa, 1995 6. Man, Mihai-Liviu – Economia firmelor, Editura “Eftimie Murgu”,

Reşiţa 2000 7. Mareş, D. (coordonator) – Economia industriei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1974 8. Nicolescu, Ovidiu – Economia şi conducerea întreprinderii

industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980 9. Nicolescu, Ovidiu (coordonator) – Management, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1992 10. Olteanu, Valerică – Economia întreprinderii de servicii, Academia

de Studii Economice, Bucureşti, 1994 11. Popovici, Alexandru – Conducerea, organizarea şi planificarea

întreprinderilor industriale, Universitatea din Timişoara, 1978 12. Russu, C. – cadrul organizaţional al întreprinderii, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 13. Sallee, M. – Iniation a l’economie generale, Editura Dunod, Paris,

1970 14. Vagu, P. – Conducerea, organizarea şi planificarea unităţilor

industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 15. * * * - Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale 16. * * * - Legea nr.26/1990 – privind registrul comerţului 17. * * * - Codul comercial român