1. Consideraţii generale

1.1. Ecologie medicală

 

În natură, la orice nivel de organizare  a materiei vii, fiecare organism îşi conturează un anumit spaţiu de existenţă numit habitat. În cadrul său, între membrii aceleiaşi specii se stabilesc relaţii de interacţiune biologică care stau la baza formării şi funcţionării unei comunităţi biotice. În mod

inevitabil însă, pentru a-şi asigura supravieţuirea biologică, orice comunitate biotică trebuie să-şi dezvolte un sistem propriu de relaţii cu mediul abiotic din jurul lor, astfel încât, prin condiţionări şi adaptări succesive, între acestea se stabilesc complexe mecanisme de interacţiune, organizate într-o structură unitară şi dinamică numită sistem ecologic sau ecosistem.

Ecosistemele naturale prezintă nu numai o largă distribuţie spaţială, ci şi o amplă variabilitate temporală, în funcţie de numeroasele interacţiuni ecologice dintre diferitele tipuri de comunităţi biotice şi mediul lor natural, astfel încât, deseori, în cadrul  unui anumit ecosistem pot acţiona mai multe comunităţi biotice, în care fiecare specie îşi individualizează o nişă ecologică distinctă prin care exercită o anumită funcţie în cadrul populaţiei din care face parte. În acest fel, relaţiile de interdependenţă biologică dintre diferitele specii care populează acelaşi sistem ecologic duc, în mod inevitabil, la constituirea biocenozelor care, la rândul lor, variază în funcţie de condiţiile environmentale specifice în care s-au format.

Ştiinţa consacrată studiului tuturor tipurilor de relaţii existente între diversele organisme şi mediul lor de existenţă sau acţiune se numeşte ecologie, dar ea poate îmbrăca diverse forme de reprezentare, în funcţie de natura specifică a comunităţii sau speciilor biotice care populează un anumit tip de mediu. Astfel, ecologia medicală analizează complexul sistem de relaţii ce se stabileşte între unul sau mai multe tipuri de agenţi / microorganisme patogene şi diferite specii biotice într-un mediu fizic, biologic sau social dat.

1.1.1.Tipuri de organisme patogene

În cadrul aceleiaşi sau a diferitelor tipuri de biocenoze, omul, ca specie biologică distinctă, vine în contact cu numeroase alte forme de viaţă aflate la diferite niveluri de evoluţie, stabilind cu ele multiple şi variate forme de interacţiune. Din nefericire însă, unele dintre aceste fiinţe biologice, inferioare omului, pot exercita asupra lui diverse efecte negative, afectându-i total sau parţial integritatea anatomică şi fiziologică, motiv pentru care acestea sunt considerate drept organisme patogene deoarece, prin dereglarea  echilibrului biologic iniţial, ele pot determina îmbolnăvirea omului şi pierderea temporară sau definitivă a capacităţii sale productive.

De regulă, asemenea organisme patogene, denumite şi agenţi patogeni deoarece transmit germenii specifici unei anumite maladii, sunt forme inferioare de viaţă, ale căror dimensiuni variază de la cele microscopice, caracteristice organismelor unicelulare de tipul viruşilor, chlamidiilor, micoplasmelor, ricketsiilor, bacteriilor, fungilor şi protozoarelor, la cele de ordin macroscopic, caracteristice organismelor pluricelulare de tipul metazoarelor, viermilor parazitari şi insectelor.

La capătul inferior al acestei structuri ierarhice de agenţi patogeni se află grupul aparte al viruşilor, care sunt alcătuiţi numai dintr-un nucleu, compus din acizi, înconjurat de  straturi succesive de substanţe proteice şi uneori, de acizi graşi, în timp ce la capătul superior se află marea clasă a artropodelor, care cuprinde nenumărate şi variate specii patogene, de tipul insectelor (ordinele Diptera, Anoplura, Hemiptera, Siphonaptera şi Himenoptera) şi Arachnidelor (ordinele Acarina, Scorpiones şi Araneae) (vezi 2.3.2).

1.1.2.  Originea organismelor patogene

Asemenea (micro)organisme patogene pot proveni din două tipuri de focare patogene: naturale şi antropice.

Focarele patogene naturale, care prezintă o amplă variabilitate geografică, pot fi punctiforme (localizate în jurul unor unităţi fizico-geografice bine individualizate de tipul lacurilor, bălţilor, vizuinilor etc.) sau areale (extinse pe mari suprafeţe sau regiuni biogeografice de tipul pădurilor, deşerturilor, stepelor etc.). De multe ori, prin ample migraţii sau explozii ecologice, focarele primare, de tip punctiform, se pot extinde spaţial, transformându-se în focare secundare, de tip areal.

Focarele patogene antropice, comune omului şi animalelor, pot apărea fie prin migrarea diverselor specii patogene în mediile antropice, fie prin transformarea, prin influenţa omului, a celor naturale, originale.

1.1.3. Răspândirea organismelor patogene

Din focarele lor de formare, organismele patogene se răspândesc în mediul din jurul lor pe mai multe căi de diseminare care pot fi grupate în două categorii principale: non-vectoriale şi vectoriale.

Calea non-vectorială de diseminare este cea mai directă şi se referă la transmiterea agenţilor patogeni de la o persoană la alta prin contact bilateral. Infecţiile sau bolile transmise pe această cale se numesc non-vectoriale deoarece germenii patogeni se propagă de la o gazdă la alta fără ajutorul unei gazde intermediare numită gazdă-vector sau simplu, vector, ce poate fi reprezentată fie de un anumit gen de purtător biotic, fie de un anumit tip de mediu contaminat (aer, apă, sol).

Transmiterea bolilor non-vectoriale se poate efectua prin patru tipuri de contacte directe între purtătorii patogeni:

- contact aerian prin contaminarea aerului cu minuscule particule de salivă exhalate în aer de persoanele infectate şi inhalate apoi de persoanele sănătoase, ca în  cazul gripei sau tuberculozei;

- contact digestiv prin contaminarea apei sau hranei cu materii provenite de la persoana contaminată, ca în cazul holerei sau hepatitei A în care igiena deficitară devine principalul factor patogen;

- contact de inoculare produs prin transfuzii de sânge, ca în cazul hepatitei B;

- contact intim (sexual), prin care se transmit boli infecţioase de tip SIDA sau cronice (degenerative) de tipul mononucleozei.

Calea vectorială de diseminare a bolilor presupune existenţa unui circuit mai complex de transport a germenilor patogeni, datorat intercalării unor numeroase verigi trofice adiţionale. Rolul esenţial în acest tip de transport revine gazdei intermediare, numită gazdă-incidentală, gazdă-vector, sau vector deoarece, în interiorul organismului său, agentul patogen îşi desfăşoară total sau parţial ciclul biologic de evoluţie iar contaminarea nu ar fi posibilă în absenţa acestuia (de exemplu, nimeni nu poate contacta malaria în mod direct, prin contact inter-uman, ci numai prin înţepătura produsă de anumite specii de ţânţari anofeli care găzduiesc plasmodiul malaric).

Bolile transmise pe cale vectorială se numesc boli vectoriale şi, în funcţie de natura şi tipul gazdei-vector, ele se pot contacta prin:

- difuzie vectorială mecanică, în care agentul-vector este de natură fizică, ca în cazul aerului, apei sau solului;

- difuzie vectorială biologică, în care agentul-vector este reprezen-tat de orice specie biotică, de tipul insectelor, viermilor, păsărilor, animalelor şi chiar omului.

Totuşi, în natură, organismele patogene se răspândesc în mediul din jurul lor pe mai multe căi concomitente astfel încât procesele de contaminare patologică pot urma variate scenarii de evoluţie, care devin cu atât mai complicate cu cât tipurile probabile de contact dintre diversele specii biotice sunt mai numeroase. De exemplu, numai în focarul primar, de tip natural, contaminarea / infecţia omului se poate:

- limita doar la persoanele care vin în contact direct cu focarul patogen respectiv;

-  propaga inter-uman prin diverse forme de contact direct;

-  difuza în rândul comunităţii umane prin intermediul speciei-vector;

-  disemina la populaţiile locale de vectori care o transmit ulterior omului;

- transmite la animalele sălbatice sau domestice care se constituie ca gazde temporare sau definitive ale agenţilor patogeni ş.a.m.d.

1.1.4. Efectele organismelor patogene

În cazul în care, într-un ecosistem dat, relaţiile de echilibru dintre organismele patogene, specia umană şi celelalte specii conlocuitoare se

modifică în sensul multiplicării extreme a agenţilor patogeni şi intensificării agresivităţii lor, atunci, se produce contaminarea  mediului respectiv.

Cu toate acestea, contaminarea cu un anumit tip de agent patogen nu se poate produce decât în condiţiile atingerii unei concentraţii patogene maxime în focarul iniţial sau în rândul populaţiei vectoare de unde acesta este preluat apoi de om. Cu totul altfel stau însă lucrurile în cazul contaminării polietiologice, în care starea de boală este produsă fie prin acţiunea sinergică a mai multor tipuri de agenţi patogeni, fie prin influenţa aceluiaşi tip de agent, provenit însă din medii de contaminare diferite.

De asemenea, gradul de contaminare cu agenţi patogeni al unei anumite comunităţi biotice mai depinde şi de mărimea şi natura focarului patogen; în primul caz şansele de contaminare crescând direct proporţional cu dimensiunile focarului; iar în al doilea caz, relaţiile de interacţiune dintre specia-gazdă şi specia-vector degenerându-se cu atât mai mult cu cât agresivitatea agentului patogen este mai mare; precum şi de virulenţa şi cantitatea inoculului (dozei infectante). Desigur, este util să menţionăm faptul că orice modificare ulterioară contaminării, a  relaţiilor ecologice dintre speciile gazdă, vector şi cele patogene, poate determina atenuarea sau chiar anihilarea totală a infecţiei, prin întreruperea lanţului său de transmitere.

În acest punct se cuvine însă să arătăm că asemenea procese de contaminare a omului cu microorganisme patogene pot avea durate variabile, iar bolile rezultate din acestea pot fi:

- infecţioase (vectoriale sau non-vectoriale), în cazul în care starea de contaminare este temporară iar structurile fiziologice ale organismului uman sunt reversibile;

- cronice, când starea de contaminare este definitivă iar organismul uman este incapabil de a-şi mai reface structurile fiziologice iniţiale;

- genetice, în care starea de contaminare a atins profunzimi atât de mari încât leziunile provocate de agenţii patogeni au determinat modificarea structurilor cromozomiale ale celulelor, astfel încât dereglările funcţionale produse de aceştia sunt transmise, prin flux genetic, din generaţie în generaţie.

1.1.5. Distribuţia spaţială a contaminării

Dacă starea  de contaminare cu agenţi patogeni este permanentă în rândul unei anumite comunităţi biotice, fără ca relaţiile ecologice dintre acestea să fi suferit vreo modificare, iar procesul de multiplicare a organismelor infecţioase se desfăşoară relativ lent, fără a duce la creşterea lor explozivă, atunci boala rezultată din aceasta este enzootică, dacă afectează o comunitate de specii animale, sau endemică, dacă afectează însăşi comunitatea umană. În acest caz, trebuie totuşi să atragem atenţia că răspândirea enzootică / endemică a vreunei infecţii sau

boli nu înseamnă că speciile animale sau umane, după cum este cazul, îşi mai pot menţine nealterată starea lor funcţională iniţială. Dimpotrivă, deşi contaminarea endemică are un caracter destul de limitat, ea determină totuşi, degradarea sănătăţii şi productivităţii speciilor receptoare. Regiunile geografice în care o mare parte a populaţiei (animale sau umane) găzduieşte germenii acestor tipuri de infecţii / boli se numesc regiuni enzootice  / endemice sau regiuni – rezervor, iar perimetrul lor de extindere poate fi influenţat de o multitudine de factori environmentali, biologici, sociali, culturali şi chiar genetici.

Dacă însă gradul de contaminare al populaţiei respective creşte exagerat de mult, astfel încât numărul cazurilor de morbiditate depăşeşte anumite limite de toleranţă ale speciei, sau dacă procesul de contaminare se extinde areal, cuprinzând şi comunităţi adiacente, iniţial necontaminate, atunci starea de infecţie / boală produsă de aceasta devine epizootică, în cazul animalelor, sau epidemică, în cazul populaţiei umane. Bolile epidemice reprezintă, de obicei, fenomene regionale de contaminare deoarece ele nu se pot manifesta decât în anumite condiţii environmentale. De exemplu, populaţiile umane din regiunile temperate nu au nici cel mai mic motiv să se teamă de vreo epidemie de tripanosomiaze (”boala somnului”) deoarece musca ţeţe care constituie principalul său vector, nu se găseşte şi acţionează decât pe o suprafaţă restrânsă din Africa, situată pe o distanţă de cel mult 140 N sau S, la înălţimi de maxim 1250 metri.

Cu toate acestea, există însă situaţii când un anumit proces infecţios debutează ca o boală regională, pentru a se extinde apoi la nivel continental, sau chiar planetar, ca în cazul diferitelor forme de gripă care au continuat să afecteze întreaga omenire încă de la începutul acestui secol sau, mai recent, a mult temutei SIDA declanşată de nu mai puţin înspăimântătorul virus HIV. În acest caz, contaminarea a atins proporţii pandemice, iar evoluţia ei epidemiologică nu mai poate fi controlată prin factori environmentali, ci doar sociali sau culturali.

Desigur, toate aceste forme de contaminare pot fi stăvilite la diferite niveluri şi în diverse proporţii, prin organizarea unei eficiente scheme de acordare a asistenţei medicale sau prin intensificarea educaţiei sanitare în vederea reducerii maxime, pe cale medicală sau culturală, a potenţialilor purtători ai agenţilor patogeni. Nu este mai puţin adevărat însă că acest deziderat nu poate fi atins cu atât de mare uşurinţă deoarece diferitele forme de manifestare ale vreunei infecţii sau boli sunt influenţate nemijlocit şi de factori subiectivi, legaţi de vârsta, starea de sănătate, gradul de imunitate sau sexul indivizilor – gazdă. Astfel, bătrânii, copii şi femeile au fost şi vor fi întotdeauna cele mai expuse categorii de populaţie, necesitând măsuri suplimentare de protecţie atât din partea celorlalţi membri ai comunităţii, cât şi din partea organismelor sanitare sau social – politice. În plus, disparităţile economice dintre diferitele tipuri de societăţi pot contribui substanţial la localizarea sau, dimpotrivă, la extinderea bolilor, ştiut fiind faptul că populaţiile din ţările sau regiunile sărace au un acces foarte limitat, sau nu au deloc, la serviciile medicale de

bază. În mod categoric, problema extinderii spaţiale a proceselor patologice nu putea să scape nici atenţiei organizaţiilor internaţionale care încearcă prin deciziile politice pe care le adoptă, să împiedice, sau cel puţin să limiteze la maxim, riscurile oricăror forme de contaminare, mai ales a celor infecţioase. În acest sens, legislaţia sanitară internaţională prevede unele măsuri obligatorii de identificare, declarare şi supraveghere a bolilor în vederea adoptării celor mai eficiente mijloace de prevenire şi combatere a răspândirii lor în colectivităţile umane.

                          1.2. Epidemiologie

Complicatele relaţii de interacţiune dintre diferiţii agenţi patogeni şi oamenii dintr-o anumită biocenoză, care determină declanşarea şi evoluţia vreunui proces patologic constituie obiectul de studiu al epidemiologiei care, spre deosebire de ecologia medicală, analizează nu numai ”cauzele apariţiei, extinderii şi distribuţiei entităţilor morbide infecţioase şi neinfecţioase în rândul populaţiei umane, ci şi metodele lor de prevenire şi combatere, în vederea eradicării lor” (OMS, 1998). Dar asemenea tipare locale, regionale sau globale de localizare şi repartiţie a agenţilor patogeni sau bolilor de orice fel nu pot fi pe deplin înţelese decât prin explicarea posibilelor reacţii de interacţiune dintre organismul uman şi celelalte microorganisme patogene din jurul său.

1.2.1. Relaţiile organismului uman cu microorganismele patogene

Încă de la începutul existenţei sale, organismul uman intră în contact cu variaţi factori de mediu (fizici, chimici şi biologici) care acţionează asupra lui, în diferite moduri, de cele mai multe ori însă acestea având doar efecte negative. Asemenea influenţe nocive se pot exercita încă din timpul existenţei sale intrauterine, determinând ample tulburări de organogeneză şi modificări evolutive (malformaţii congenitale) sau chiar moartea sa.

După naştere însă, între organismul uman şi microorganismele din jurul său se stabilesc variate raporturi de interacţiune. Astfel, de cele mai multe ori, omul vine numai incidental în contact cu cea mai mare parte a acestor microorganisme, dar, cu unele dintre ele poate stabili chiar strânse relaţii de interacţiune şi, uneori, de convieţuire.

În mod normal, imediat după naştere, epiteliul cutanat şi mucoasele majorităţii organelor interne ale omului sunt invadate treptat de o mulţime de microorganisme care alcătuiesc microflora normală a organismului uman, a cărei conservare constantă în limitele unui anumit mediu, asigură sănătatea acestuia. Asemenea relaţie de simbioză poate, uneori, deveni folositoare pentru ambii parteneri (ca în cazul sintezei unor vitamine esenţiale de către unii coli intestinali) dar, deseori, ea poate dobândi aspecte de comensualism prin care microorganismele componente ale microflorei normale depind, din punct de vedere nutriţional, de gazda care le adăposteşte, fără a-i aduce prejudicii.

Această convieţuire se bazează însă pe un echilibru destul de instabil de forţe astfel încât, atât factori externi (environmentali), cât şi interni (ce ţin de organismul – gazdă) pot modifica relaţiile de interdependenţă în sensul transformării acestora în microorganisme condiţionat patogene care, profitând de orice ”locus minoris resistentiae”, pătrund spre ţesuturile sensibile, provocând adevărate traume  fiziologice. Dacă, însă, asemenea microorganisme nu se pot dezvolta decât în organismul omului sau al unor animale, afectându-le sănătatea, atunci între cei doi membri ai ecuaţiei se stabileşte o relaţie de parazitism.

Microorganismele care pătrund şi invadează ţesuturile organismului - gazdă, unde se multiplică şi determină tulburări morfologice sau / şi funcţionale, sunt considerate microorganisme patogene, iar acţiunea lor patogenă depinde numai de posibilitatea de a găsi cea mai convenabilă poartă de intrare spre structurile fragile ale organismului uman. Dimpotrivă, simpla lor prezenţă pe suprafeţele epiteliale ale organismului – gazdă, fără ca ele să se multiplice, caracterizează numai starea de contaminare. Pentru realizarea stării de infecţie este necesară pătrunderea şi multiplicarea microorganismelor patogene în ţesuturile organismului – gazdă, iar dacă interacţiunea dintre microorganismul patogen şi gazda umană pe care acesta parazitează se materializează prin leziuni manifeste şi contra-reacţii din partea gazdei, atunci rezultă starea de boală (clinică sau subclinică).

1.2.2. Factorii de influenţă ai infecţiei

Infecţia nu este urmată, în mod obligatoriu, de starea de boală şi nici, dacă aceasta apare totuşi, de acelaşi gen de boală la toate persoanele  infectate cu acelaşi tip de agent patogen. Formele de manifestare ale infecţiei depind de numeroşi factori determinanţi legaţi de:

- agentul infecţios, care stimulează declanşarea infecţiei atât prin virulenţa, cât şi prin inoculul (doza infectantă) de germeni pe care îi conţine ;

- organismul – gazdă, care dispune de diferite mijloace de rezistenţă şi reactivitate ;

- mediul extern, care cuprinde o multitudine de componente geografice, sociale, economice şi culturale de interacţiune.

Complicatele relaţii de interdependenţă dintre organismul – gazdă, microorganismele patogene şi factorii de mediu generează multiple forme de evoluţie infecţioasă, în funcţie de rolul şi poziţia acestora în lanţul de transmitere a bolii. Astfel, se ştie că agentul patogen se stabileşte numai pe acele ţesuturi şi organisme care pot să-i asigure supravieţuirea, dar acestea pot fi atât gazde-rezervor, care contribuie la menţinerea microorganismelor în mediul dat şi, deci, la întreţinerea focarului de infecţie, cât şi gazde-intermediare (vectori), care asigură distribuţia agenţilor patogeni în natură. În cazul specific al acestor tipuri de gazde,

organismele patogene nu ajung decât rareori să-şi parcurgă întregul ciclu biologic de evoluţie, astfel încât, dezvoltarea lor completă depinde de existenţa unei gazde-finale care, de cele mai multe ori, este chiar omul însuşi.

Lumea animală, în general, constituie un uriaş rezervor de agenţi patogeni pentru om şi animale astfel încât, în raport cu densitatea populaţiilor respective, numărul maxim de gazde-rezervor se întâlneşte în rândul mamiferelor, al căror rol epidemiologic se limitează însă, la numai câteva specii, urmate de păsări, importante pentru transportul la distanţă a agenţilor patogeni şi, foarte rar, de reptile, peşti şi moluşte.

Dispunând de avantajele ”liberei-circulaţii” între focarele lor iniţiale şi diferitele tipuri de gazde, agenţii patogeni suferă diferite fenomene de adaptare biologică, astfel încât infecţia generată de aceştia poate îmbrăca variate forme de manifestare care vor fi cu atât mai insidioase cu cât, în lanţul circuitelor biologice dintre organismele biocenozei, agenţii patogeni prezintă mai multe predispoziţii biologice de răspândire la noi gazde, determinând astfel cuprinderea unor verigi adiacente în lanţul de transmitere patologică.

Vectorii se intercalează în ciclul răspândirii infecţiei, asigurând ampla circulaţie a agenţilor patogeni. Ei servesc fie ca gazde-incidentale (intermediare) sau purtători de paraziţi, fie ca gazde-rezervor adiţionale, dacă agentul patogen întruneşte condiţiile dezvoltării şi multiplicării sale complete, şi pot transmite agenţii patogeni pe cale mecanică sau biologică. Cei mai eficienţi vectori sunt artropodele, care devin şi vectori obligatorii pentru anumite tipuri de germeni patogeni, formând rezervoare permanente sau verigi indispensabile în ciclul infecţios, urmaţi de mici mamifere rozătoare şi păsări, moluşte, peşti sau viermi.

Infecţia umană se produce numai prin contactul omului cu focarul de infecţie (care, în condiţii ecologice speciale, se poate transforma într-un focar zoonotic), sau cu gazdele incidentale (vector), deşi existenţa unor infecţii care astăzi apar proprii numai omului (ca rujeola sau dizenteria) ar putea infirma  aceste mecanisme de contaminare, dar se ştie că, în aceste cazuri, infecţia a fost ”umanizată” ca urmare a unui lung proces de evoluţie filogenetică.

1.2.3. Formele de manifestare ale infecţiei

Infecţia umană prezintă multiple forme de manifestare în funcţie de acţiunea specifică a tuturor factorilor menţionaţi anterior. Deosebit de importante prin frecvenţa, diversitatea şi urmările lor sunt manifestările subclinice (latente) ale infecţiei, reprezentate prin: infecţia inaparentă, infecţia latentă, boala subclinică, boala virală cu evoluţie lentă şi starea de purtător cronic de germeni ; în timp ce manifestările clinice se diferenţiază, după amploarea procesului infecţios, în boală infecţioasă locală, boală infecţioasă regională şi boală infecţioasă generală sau sistemică.

Infecţia inaparentă se desfăşoară asimptomatic, agentul patogen putând fi identificat numai prin mijloace de laborator. Ea are o evoluţie acută şi ciclică, fiind urmată de imunitate din cauza slabelor calităţi patogene ale agentului infecţios sau rezistenţei crescute din partea organismului-gazdă (ex : difterie, rubeolă).

Boala subclinică evoluează tot fără nici o expresie clinică, dar se deosebeşte de infecţia inaparentă prin faptul că ea expune anumite tulburări funcţionale sau leziuni organice care, deşi sunt lipsite de aspecte clinice vizibile, pot determina cronicizarea infecţiei (ex : hepatita virală).

Infecţia latentă constituie o altă formă de infecţie asimptomatică care însă, în timp, se poate activa şi transforma într-o infecţie evident clinică deoarece agenţii patogeni care s-au menţinut în stare vie în ţesuturile organismului-gazdă îşi pot intensifica activitatea patogenă prin acţiunea unor factori favorizanţi (cum este cazul infecţiei herpetice latente care poate fi activată prin stress, iritaţie mecanică, febră sau expunere la căldură).

Boala virală cu evoluţie lentă (infecţiile cu ”slow-virusuri”) se caracterizează prin degenerarea lentă şi progresivă a sistemului nervos central, ca în cazul bolii Kuru care afectează populaţiile de canibali din Noua Guinee, cu manifestări progresive de dereglare a funcţiei motorii şi psihice, urmate de demenţă şi exitus (moarte).

Starea de purtător de germeni este, de fapt, definitorie pentru orice persoană care adăposteşte germeni patogeni. Deşi multe dintre acestea par sănătoase, ele constituie, totuşi, potenţiale focare adiţionale de contaminare, cu atât mai mult cu cât, în practică, numărul lor este mult mai mare decât al celor clinic afectate. În cazul acestor purtători ”aparent sănătoşi”, infecţia se rezumă numai la procesul de multiplicare locală a germenilor, deoarece gradul mai mare de rezistenţă sau imunitate al individului afectat împiedică răspândirea şi multiplicarea agenţilor patogeni în întregul lor organism (această situaţie fiind tipică pentru purtătorii virusului hepatitei B).

Infecţia locală se caracterizează prin faptul că agenţii patogeni se cantonează şi se multiplică la poarta de intrare şi în vecinătatea acesteia (ca în cazul furunculului stafilococic sau rinitei virale). În ciuda perioadei relativ scurte de incubaţie a agenţilor patogeni, evoluţia infecţiei locale diferă totuşi de la o persoană la alta, în funcţie de numărul agenţilor patogeni, de viteza lor de multiplicare şi de rezistenţa organismului contaminat.

Infecţia focală (de focar) este o formă particulară a infecţiei locale care evoluează în sens cronic, caracterizându-se prin simptome locale minime sau total absente care, în evoluţie latentă pe un teren anterior sensibilizat, pot genera efecte morbide la distanţă (cum este otita, mastoidita, sinuzita, amigdalita, prostatita etc.)

Infecţia regională cuprinde un teritoriu mai extins, de preferinţă cel aferent porţii de intrare a agentului infecţios, caracterizându-se prin infectarea vaselor şi ganglionilor limfatici din zona sa de acţiune (de exemplu : tuberculoza, pesta bubonică, limfogranulomatoza).

Infecţia generală (boala sistemică) este o formă infecţioasă destul de gravă deoarece germenii patogeni se diseminează, pe cale sanguină, în întregul organism, afectând variate ţesuturi şi organe interne. Ea prezintă două forme: boala infecţioasă ciclică, caracterizată printr-o evoluţie regulată, cu etape ce se succed în mod constant într-un timp, de regulă, limitat (ca în cazul rujeolei sau tifosului exantematic care expun o perioadă de incubaţie, de debut, de stare, de declin şi, în final, de convalescenţă) şi septicemia, caracterizată printr-o evoluţie clinică neregulată, imprevizibilă şi, de obicei, foarte gravă, în care procesele de rezistenţă imunitară sunt aproape total anihilate.

Infecţia cronică reprezintă o formă evolutivă a bolilor infecţioase în care agentul patogen persistă şi acţionează vreme îndelungată în ţesuturile organismului-gazdă (cum ar fi, de exemplu, dizenteria bacteriană cronică, hepatita virală cronică sau malaria). O formă particulară a bolii infecţioase cronice este aceea cu multiple recrudescenţe, care oferă bolii un caracter ondulatoriu, bazat pe un complex mecanism de influenţare reciprocă între procesul infecţios şi cel de auto-imunizare.

1.2.4. Dinamica procesului infecţios

Pentru  realizarea infecţiei sau a bolii în sine, fiecare microorganism patogen utilizează una sau mai multe căi specifice de pătrundere în organismul uman, fie prin ţesuturile cutanate sau diferite mucoase, fie prin inoculare directă în sânge, prin înţepătura agenţilor – vectori hematofagi. De la poarta de intrare în organism, agentul patogen se răspândeşte apoi spre toate ţesuturile prin:

- extindere locală, în suprafaţă (stomatita) sau în profunzime, cuprinzând mai multe straturi tisulare (apendicita);

- extindere regională, bazată pe exploatarea căilor limfatice de transport celular (ca în cazul majorităţii infecţiilor cu coci patogeni);

- diseminare sanguină, prin inocularea agentului infecţios direct în sânge (ca în cazul malariei sau encefalitei);

- diseminare neuronală, caracteristică virusurilor neurotrope de genul rabiei sau poliomielitei.

Din fericire însă, în asemenea situaţii de alertă, organismul uman adoptă variate şi eficiente relaţii de rezistenţă, opunându-se procesului de diseminare a agenţilor patogeni. Astfel, barierele specifice de apărare se ridică progresiv, în funcţie de natura, virulenţa şi doza infectantă a agentului patogen. Procesul inflamator local are rolul de a localiza infecţia

la nivelul fluxului de sânge în reticulele limfatice ; sistemul sanguin se apară prin fagocitoză şi mecanisme umorale, iar, în final, bariera hematoencefalică previne intrarea în creier a unor substanţe patogene existente în sânge.

Intervalul de timp cuprins între momentul infectării şi cel al apariţiei primelor simptome şi semne ale bolii (locale şi generale) reprezintă perioada de incubaţie a bolii şi ea depinde nu numai de gradul de adaptare (multiplicare şi diseminare) a agenţilor patogeni în organism sau de cantitatea de toxine şi timpul necesar acestora pentru a-şi exercita efectele nocive, ci şi de gradul de rezistenţă şi reactivitate a organismului uman, precum şi de timpul necesar formării leziunilor şi apariţiei tulburărilor care să dea expresie clinică bolii instalate. În funcţie de durata medie a perioadei de incubaţie, bolile infecţioase se împart în:

- boli cu incubaţie scurtă (1-7 zile): guturai, gripă, difterie etc.

- boli cu incubaţie medie (8-21 zile): febra Q, febra tifoidă, oreion, malarie, rubeolă, tetanos, tuse convulsivă, varicelă, variolă.

- boli cu incubaţie lungă sau foarte lungă : amibiaza (săptămâni-luni), hepatita virală B (60-80 zile), leishmanioza (săptămâni-20 luni), lepra (luni-ani), rabia (30-90 zile-luni-ani ?).

După perioada de incubaţie, bolile infecţioase ciclice se desfăşoară în faze progresive care cuprind :

- invazia care provoacă debutul brusc, gradat sau lent al bolii;

- perioada de stare ce se caracterizează prin manifestările esenţiale ale bolii;

- perioada de declin ce se manifestă prin descreşterea proceselor patologice;

- perioada de convalescenţă care asigură tranziţia spre normalitatea perfectă, permiţând tuturor structurilor organice să se reintegreze în sistemul biologic anterior. De asemenea, prin măsuri de protecţie şi control, ea poate preveni recurenţa, agravarea sau cronicizarea bolii;

- anularea / terminarea bolii poate deschide trei perspective diferite, în funcţie de diverşi factori obiectivi (condiţii environmentale externe sau interne agravante) sau subiectivi (gradul de reactivitate psihică şi somatică a organismului –gazdă), reprezentate de vindecarea completă (restitutio ad integrum sau starea de purtător de germeni) sau parţială (sechele funcţionale sau organice care determină reducerea capacităţii funcţionale sau invaliditate).

1.2.5. Rezistenţa faţă de infecţii şi boli

Organismul uman se apără împotriva agenţilor patogeni care-l înconjoară atât prin mijloace specifice, cât şi nespecifice, cu diferite potenţiale de eficienţă. Activitatea lor sinergică exprimă capacitatea normală de apărare a individului faţă de infecţie denumită rezistenţa faţă de infecţii, care are o accepţiune mai largă decât cea de imunitate, ce cuprinde numai mijloacele specifice de luptă împotriva factorilor infecţioşi selectivi.

Starea de rezistenţă la infecţii este expresia unui îndelungat proces de evoluţie şi adaptare filogenetică, la care se adaugă rezistenţa dobândită în cursul vieţii, în mod variabil, de fiecare organism în parte, ca urmare a contactelor sale cu diverşi agenţi infecţioşi din mediul înconjurător. Acestor factori normali de rezistenţă împotriva infecţiilor li se adaugă intervenţiile active de producere artificială a stărilor de imunitate specifică, prin administrarea de seruri, vaccinuri şi anatoxine.

1.2.5.1. Mijloacele nespecifice de rezistenţă împotriva infecţiilor se dezvoltă succesiv, în funcţie de agresivitatea, aria de extindere şi doza infectantă a agentului patogen:

- tegumentul şi mucoasele acţionează atât ca bariere anatomice, cât şi prin diverse mecanisme fiziologice desfăşurate la nivelul microflorei lor normale;

- fagocitoza, care din punct de vedere evolutiv reprezintă cea mai veche reacţie de apărare (ea întâlnindu-se şi la nevertebratele fără sistem nervos dezvoltat), este o modalitate de apărare celulară a organismului prin care acesta reuşeşte ca, prin intermediul unor celule diferenţiate microfage şi macrofage, să distrugă orice particulă străină sau microorganism patogen care a reuşit să pătrundă în spaţiile tisulare, limfatice sau sangvine ;

- sistemul complement, alcătuit dintr-un ansamblu de 11 proteine plasmatice integrate într-un complement cu 9 fracţiuni, numerotate (C1 – C9) din care prima fracţiune C1 conţine un complex de trei subunităţi C1q, C1r şi C1Ă, joacă un rol deosebit de important în apărarea antiinfecţioasă nu numai prin distrugerea (liza) virusurilor şi a  celulelor infectate cu viruşi sau a micoplasmelor, protozoarelor etc., ci şi prin intensificarea producţiei de anticorpi care conferă sângelui o anumită putere bactericidă;

- interferonul, care este o glicoproteină naturală sintetizată de celulele infectate cu viruşi sau prin acţiunea endotoxinelor bacteriene, acţionează cu predilecţie în infecţiile virale nu în sensul împiedicării pătrunderii acestora în celule, şi în cel al inhibării sintezei proteinelor şi ARN-ului viral.;

- inflamaţia reprezintă o reacţie nespecifică de apărare locală împotriva invaziei unor corpuri patogene străine şi se caracterizează prin dilatarea şi creşterea permeabilităţii vaselor limfatice sau sangvine ;

- factorii nutriţionali conferă rezistenţei antiinfecţioase valenţe pozitive sau negative în funcţie de aportul lor caloric, important nu numai pentru formarea anticorpilor, cât şi pentru intensificarea fagocitozei. Un rol

esenţial revine vitaminelor, în general, şi, mai ales vitaminelor A şi C care desfăşoară o ridicată activitate antimicrobiană şi antifungică, precum şi fierului;

- factorii endocrini pot modifica predispoziţiile la infecţii în funcţie de conţinutul de corticosteroizi sintetizaţi în organism;

- sistemul nervos central influenţează mecanismele imunogene prin rolul unui centru nervos situat în regiunea hipotalamică, ce controlează funcţia fagocitozei; ştiut fiind faptul că orice stare neurodepresivă scade rezistenţa organismului faţă de infecţii;

- vârsta afectează procesele imunogene în sensul reducerii ritmului şi eficienţei acestora la copii şi bătrâni;

- imunitatea de specie, caracteristică fiecărui tip de specie biotică în parte, este o imunitate naturală datorată constituţiei genetice specifice. Cu toate acestea, membrii aceleiaşi specii pot expune diferite grade de imunitate dacă, în decursul existenţei lor au dobândit stări de imunodepresie prin iradieri prelungite, medicaţii imunosupresive sau boli debilitante (de tip neoplasm, lepră, rujeolă etc.).

1.2.5.2. Mijloacele specifice de rezistenţă antiinfecţioasă, adică imunitatea propriu-zisă, rezultă ca urmare a pătrunderii în organismul uman a microorganismelor sau produselor lor patogene care, luând contact cu elementele sistemului celular imunocompetent, vor determina următoarele tipuri de reacţii :

- imunitatea umorală, ce se exprimă prin producţia de anticorpi specifici (imunoglobuline Ig) de către celulele imunologice active (limfocitele B), sintetizate în anumite celule ale măduvei osoase, faţă de antigenii diferiţilor agenţi patogeni.

- imunitatea celulară, ce deţine un rol esenţial în rezistenţa antiinfecţioasă prin stimularea producţiei de limfocite T şi K care sunt celule specializate în identificarea şi declanşarea producţiei de anticorpi.

Cu toate acestea, cele două tipuri de imunitate, umorală şi celulară, deşi apar ca sisteme imunitare separate, conlucrează permanent în apărarea antiinfecţioasă a organismului uman.

După modul în care organismul uman şi-a dobândit imunitatea specifică antiinfecţioasă, putem aprecia că aceasta este:

- imunitate naturală, definită ca acea stare de rezistenţă antiinfecţioasă ce a fost dobândită prin naştere, şi este condiţionată genetic (imunitatea de specie);

- imunitatea dobândită în mod activ, după boli infecţioase sau infecţii inaparente, sau pasiv, prin transfer transplacentar sau administrarea de seruri imune care au însă efect temporar.

1.2.6. Măsuri de prevenire şi combatere a infecţiilor şi bolilor

Profilaxia bolilor infecţioase, care reprezintă peste 65% din totalul bolilor ce afectează comunităţile umane de pe Glob, cuprinde o serie de măsuri care pot fi grupate în patru categorii : măsuri preventive permanente, măsuri la apariţia unui caz de boală, măsuri de combatere a epidemiilor şi măsuri legislative internaţionale.

Măsurile  preventive permanente au scopul de a identifica şi anihila sursele de infecţie, de a supraveghea sau bloca căile lor de transmitere şi, în fine, de a proteja masa receptoare.

În primul caz, un accent deosebit se pune nu numai pe depistarea şi înregistrarea tuturor potenţialelor surse de infecţie, ci şi pe izolarea lor, atunci când este posibil, sau îndepărtarea lor din anumite medii socio-profesionale.

În al doilea caz, măsurile menite să întrerupă căile de transmitere a bolilor se referă la utilizarea oricăror mijloace mecanice (ultrasunete), fizice (încălzire, iradiere),  chimice (clorurare, iodurare etc.) sau biologice (terapia cu antibiotice) pentru dezinfectarea şi aseptizarea mediilor contaminate.

Dacă aceste procedee sunt relativ operaţionale în cazul infecţiilor de contact, a celor transmise pe cale vectorială sau a celor digestive, în care un rol esenţial îl au igiena personală   sau  colectivă, igiena alimentară şi protecţia sau filtrarea apei, ele prezintă  mari  deficienţe  în infecţiile aerogene, în care se impun măsuri complexe de antisepsie faringiană a receptorilor, pe lângă cele total ineficiente de dezinfecţie a aerului.

În fine, măsurile pentru protejarea masei receptoare sunt cele mai complexe, dar şi cele mai eficiente deoarece, în practică, este imposibilă anihilarea tuturor surselor de infecţie şi efectului lor asupra indivizilor comunităţilor umane. De aceea, se consideră că, din punct de vedere economic şi social, aceste tipuri de măsuri sunt totodată, şi cele mai accesibile şi ele se referă la profilaxia specifică, care se realizează  prin imunizare activă (vaccinuri) sau pasivă (seruri specifice) şi chimioprofilaxie, reprezentată de tratamentul cu antibiotice.

Măsurile care se iau la apariţia unui caz de boală  privesc strict numai bolnavul în cauză, motiv pentru care acestea au un spectru foarte restrâns de acţiune. Ele constau în diagnosticarea şi declararea bolii, izolarea şi tratarea persoanei contaminate, dezinfectarea mediului şi supravegherea contacţilor.

Măsurile antiepidemice cuprind o serie de indicaţii speciale urgente, care urmăresc împiedicarea sau limitarea răspândirii unei epidemii în rândul populaţiei; efectul lor fiind valabil până la lichidarea completă a infecţiei.

Măsurile legislative internaţionale presupun acceptul tuturor ţărilor de a adopta normative menite să garanteze starea de sănătate a diverselor populaţii prin controlul epidemiologic în cazul călătoriilor, migraţiilor, refugierilor etc. Succesul profilactic al acestor tipuri de măsuri nu poate fi asigurat decât în condiţiile unei bune organizări a activităţii sanitare  şi medicale din întreaga lume sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care elaborează programe obligatorii de conduită în vederea menţinerii sănătăţii şi siguranţei omenirii.

Înapoi Cuprins Home Înainte

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.No part of this text may be reproduced in any form without

written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web

page. Comments to: Nicoleta IONAC

Last update: May 2003Text editor&Web design: RALUCA OVAC

[Mediu] paduri (text ptr articol)

Peter Lengyel lengyelpeter at yahoo.com Sat Feb 19 13:49:26 CST 2005

Previous message: [Mediu] VERZI AFARÃ, ROSII INÃUNTRU Next message: [Mediu] paduri (text ptr articol) Messages sorted by: [ date ] [ thread ] [ subject ] [ author ]

Stimati Colegi,

Acesta este un text rezultat din traducerea in romanaa textului in engleza pe care l-am prezentat inFinlanda, cu unele schimbari majore, referitoare lareducerea lungimii textului, schimbarea structurii siintroducerea unor explicatii de interes pentrucititorul mediu de ziare.

Doresc sa va rog sa imi semnalati, pe lista sau peadresa personala, eventualele puncte pe care le

considerati gresite, neadecvate, pentru ca in timpscurt textul va ajunge publicat intr-una din ziarelecu acoperire nationala, si acum mai putem modificaeventualele neajunsuri.

Cu prietenie,

Peter

PS. La acel ziar se lucreaza la structurarea textuluide mai jos.================================================

In ultimele zile, primul ministru Tariceanu a amintitde mai multe ori de necesitatea cooperarii Guvernuluicu societatea civila, care zicea el ca ar trebui saarate care sunt si greselile administratiei.

TimbreInteres economicIn Romania, interesului economic este situat multinaintea conservarii biodiversitatii. In cazulpadurilor, valoarea declarata a exportului de lemn in2002 a fost de 860 milioane de dolari, dar pe langaasta nu se stie care este valoarea reala a„beneficiilor”.

Stejari defrisatiPadurile de stejar au fost cel mai afectate dedefrisari, din cauza asezarii lor in zonele joase siaccesibile. Padurile slabite de poluare si alteimpacte produse de oameni au fost afectate si de multeboli. Suprafata acestor paduri s-a redus de la 56% la18% in totalul suprafetei impadurite.

CaseteRomania aduce in UE doua regiuni biogeografice noi In comparatie cu situatia generala din Europa, Romaniaare o biodiversitate bine conservata, distribuita in 5regiuni biogeografice. Acesta este, de altfel, cel maimare numar de regiuni biogeografice pe care il are otara europeana. Pe teritoriul Romaniei sunt prezenteregiunile biogeografice: Panonica, Alpina,Continentala, Stepica si a Marii Negre. Ultimele douadintre acestea vor fi noi pentru Uniunea Europeanalargita. Miile de pelicani din Delta Dunarii, padurilerelativ naturale, sau lupii, ursii si rasii din

Carpati fac o imagine buna a biodiversiatatii dinRomania, in Europa.

Jumatate din ursii europeni traiesc in RomaniaZonele cu paduri naturale, (printre care si padurivirgine si cvasivirgine) reprezinta aproape 300.000 dehectare din suprafata totala de 400.000 de hectare aMuntilor Carpati. Situatia buna a padurilor naturalecare s-au pastrat in Romania, ar trebui sa primeascasi atentia guvernamentala. Aproape 55% din arialantului muntos al Carpatilor se afla in tara noastra.Conform statisticilor oficiale, in padurile romanestitraiesc circa 6.200 de ursi bruni, 4.000 de lupi si2.000 de rasi. Numarul oficial al lupilor este de douaori mai mare decit totalul lor din UE 15. Chiar dacasuprafata Carpatilor din Romania inseamna numai 1,4%din suprafata Europei la Vest de Rusia, aceastareprezinta habitatul pentru 35% din lupii europeni,50% din ursi si 30% din rasi. Interesul conservariitrebuie indreptat si spre celelalte specii de animalesi plante. In secolul 20 si in ultimii ani au fostimplementate cu succes proiecte pentru reintroducereacastorilor si a marmotelor. Padurile din Romaniacontin 58 de specii de arbori si 118 specii dearbusti. In Carpati, fagetele sint cel mai aproape destarea naturala, iar in 1959 a fost descoperit laTarcau un molid gigantic: 62,5 metri inaltime, cit celmai inalt conifer din Europa. Multe specii endemice deplante si animale se gasesc in arii izolate, inturbarii montane, zone calcaroase si pesteri.

Sub media europeanaIn Romania, suprafata declarata a padurilor este de6,366 de milioane de hectare, ceea ce reprezinta 26,7%din suprafata tarii. La inceputurile istorice,padurile acopereau 80% din suprafata tarii, dar nevoiade terenuri agricole, terenuri pentru constructii saualte interese economice au redus in mod constantsuprafata lor, aducind raportul sub media europeana,de 33%. In prezent, 70% din aceasta arie esteacoperita de paduri de foioase, iar restul deconifere. Managementul padurilor a fost din ce in cemai dezechilibrat, interesele economice primand infata unui management rational care sa ia inconsideratie si interesele legate de conservareabiodiversitatii.

Titlu: Padurile din Romania

Sapou: O padure nu inseamna doar copaci identici, insirati

liniar si avand aceeasi varsta. Padurea este unecosistem complex, alcatuit din arbori si tufe,razatoare si lilieci, pasari insectivore si rapitoare,ciuperci, insecte si bacterii, ca si carnivore maricare sunt la varful piramidei trofice.

In contextul european, padurile din Romania, princompozitia speciilor de arbori si a altor plante ca sia miilor de specii de animale care traiesc in acestezone, constituie o valoare relativ bine conservata. Cutoate acestea, interventiile umane de multe oridrastice produc impacte negative asupra padurilornoastre. Sub influenta exploatarii forestiere si inlipsa unor proiecte eficiente de conservare, padurilesunt in continua degradare si fragmentare.

Defrisarile si schimbarile de climaReducerea continua a suprafetelor acoperite de paduria fost un fenomen istoric comun in tarile europene.Cresterea suprafetelor ocupate de paduri este ocaracteristica actuala in multe arii din Europa, spreexemplu o crestere rapida se observa in Austria.Contrar acestei tendinte, in Romania defrisarileilegale sau exploatarea forestiera intensiva afecteazain mod puternic situatia padurilor. Actiunile umane,pe langa instalarea unui fond general de poluare, auprodus schimbari in compozitia speciilor care compunpadurile prin inlocuirea padurilor naturale cuplantatii de specii straine, au accentuat eroziunea,au accentuat schimbarile climatice etc. Furtunileputernice, care sunt in parte intensificate carezultat al schimbarilor climatice, distrug arii maricu monoculturi de conifere formate din arbori cu ovitalitate si o rezistenta redusa, paduri vulnerabileinstalate de oameni in afara ariei naturale in careaceste conifere ar trai in mod normal.

Focurile aprinse de fulgere, avalansele, boli produsede bacterii, fungi, sau insecte fitofage, ca si altefenomene naturale care altadata erau fenomene izolate,au acum puterea sa afecteze pana la distrugere opadure care este in fond din ce in ce mai slabita carezultat al interventiilor umane. Din cauza extinderiipasunilor, limita superioara a padurilor si ajnepenisurilor a fost si ea coborata in multe zonemontane, cu 100-250 de metri altitudine.

Eliminarea plopului negruCiteva tipuri de habitate au fost distruse inintregime. Este cazul padurilor ripariene formate pemalurile riurilor sau in zona Dunarii de Jos care au

disparut aproape definitiv, in locul lor plantindu-sehibrizi de plopi euramericani straini de floranoastra. Un alt aspect in evolutia negativa apadurilor este pierderea identitatii genetice aspeciilor, cum ar fi plopul negru, care sehibridizeaza cu plopul hibrid euro-american, plantatextensiv in Romania. De asemenea, multe specii au fosteliminate pentru ca nu aveau o valoare utilitara, cumar fi ciresul, marul sau parul salbatic si tisa (careeste otravitoare pentru animalele domestice).

7.000 de Euro pentru un ursAnimalele care traiesc in paduri sint si eleexploatate la maxim. Spre exemplu, unele populatii decapre negre sint pe cale de extinctie din cauzabraconajului. In momentul in care strainii platescintre 5.000 si 7.000 de euro pentru a vina un ursbrun, cand salarul mediu este de cca. 150 de euro inRomania, este clar ca presiunea asupra animalelor estefoarte mare. Sub pretextul ca populatia respectivaeste prea mare, si pe baza unor evaluari alepopulatiei facute din condei, autoritatile romaneautorizeaza vinarea multor exemplare din diferitespecii, mult mai multe comparativ cu cate ar putea fivanate fara a risca subminarea vigurozitatiipopulatiei lor. Credibilitatea datelor pe care sebazeaza autoritatile, este foarte chestionabila. Ar finevoie de evaluari reale, comune, cu participareasilvicilor, vanatorilor si a reprezentantilororganizatiilor neguvernamentale de mediu, acesteactivitatii fiind nevoie sa fie finantate din“profitul” produs de vanatoare.

Cazul caprelor negre este unul reprezentativ. Daca in1989, traiau 600 de capre negre in Parcul NationalMuntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, pina in 2004au disparut 90% dintre ele, fiind braconate cunemiluita. In Muntii Rodnei, dealtfel, au fost taiateilegal posibil circa 10.000-12.000 de hectere depadure (asteptam evaluarea concreta de la RNP), overitabila catastrofa ecologica.

Desi Romania este Parte la CITES (Conventia privindComertul International cu Specii Periclitate din Faunasi Flora Salbatica), vinatorii straini continua savineze ilegal in Romania. Vinatorii italieni, deexemplu, impusca in Romania pasari rare, apoi letransporta in Italia, de multe ori transporturi maricu mii de exemplare ale speciilor rare fiind capturatein afara granitelor Romaniei. Intelegerea stiintificaa importantei conservarii biodiversitatii este scazuta

in Romania. Astfel a fost posibila introducerea de totfelul de specii straine de natura noastra. In ceea cepriveste vinatoarea, introducerea unor specii strainein tara noastra, doar in interesul vanatorii, duce lascaderea identitatii ecosistemelor astfel “poluate”,animalele introduse sau incercate a fi introduse(muflon, fazan, capra ibex etc) reprezentand oconcurenta pentru speciile autohtone asemanatoare saureducand, eventual distugand diferite specii care nuse pot apara in fata lor (plante de pe stancariicalcaroase, soparle etc).

Fara accesFata de realitatea Europeana, cercetarile debiodiversitate din Romania au fost sporadice. Pinaacum, studiul s-a bazat in mod traditional, doar pediversitatea speciilor. In ceea ce privesteconservarea diversiatii biologice, istoriacercetarilor si a actiunilor semnificative este foartescurta, putem zice nesemnificativa fata de dimensiuneaproblematicii. Pentru programe adecvate este necesaraconlucrarea specialistior din biologie, alaturi deecologisti, sociologi, juristi, economisti,silvicultori, hidrologi etc. Chiar daca exista nistestudii, datele de la institutele de cercetarefinantate de la buget sau din bani de la UE suntinaccesibile pana si celor de la Ministerul Mediului,ce sa mai zicem de publicul larg (exista si datesensibile, cu localizarea populatiilor unor speciifoarte rare, care este normal sa fie secrete).

Programe de impadurire si “programe” de despadurireIn timpul comunismului, suprafata padurilor a crescutca rezultat al programelor de reimpadurire. Acestea aufost bazate insa pe inrasinari masive, plantareaconiferelor in afara ariilor lor naturale, ca siintroducerea unor specii straine. Au existat sidefrisari masive in vederea exportului. Dupa 1989, oparte din paduri au fost restituite vechilorproprietari, care au continuat defrisarile, incontextul unor politici contradictorii, a lipseicapacitatii statului de a controla realitatea dinteren, a fricii proprietarilor ca vor pierde din nouceea ce au primit (prin schimbarea legislatiei sauprin furtul lemnelor din padure), a lipsei lor decunostinte traditionale despre managementul padurilorsi a unei urgente nevoi de bani in fiecare gospodarie.

Specialisti orientati spre interesele economice demoment

In prezent, potentialul anual de crestere al padurilorromanesti, “posibilitatea” lor, este estimat la 16milioane de metri cubi, iar exploatarea lor a fost in2002 de 14,3 milioane de metri cubi. Taieri drasticeau fost facute in zonele accesibile, singurul aparatoral padurilor din Romania fiind faptul ca multe bazinesunt inaccesibile, izolate in fata drujbasilor si aTAF-urilor.

Conservarea implica evitarea degradarii in continuarea valorilor naturale, precum si restaurareaecosistemelor functionale. In silvicultura seconsidera in general ca arborii batrini sint daunatoripadurii, datorita insectelor si altor organisme carese reproduc in aceste locuri. Nu se da importantafaptului ca multe specii de animale, cum ar fililiecii, bufnitele, pasarile cintatoare sau speciilerare de insecte au nevoie de aceste habitatereprezentate de arbori batrani si scorburosi, pentruciclul lor natural de viata. Degeaba semnam conventiiinternationale pentru a proteja liliecii care manancainsecte si astfel reduc necesarul folosiriipesticidelor toxice si cancerigene, daca in acelasimoment taiem arborii scorburosi in care ei isi auadaposturile.

Impadurire gresitaDe multe ori, programele de impadurire nu au avut labaza o cunoastere aprofundata a valorilor naturale. InOltenia, de exemplu, dunele de nisip, cu o posibiladiversitate biologica foarte interesanta, au fostacoperite prin procesul de impadurire cu salcami, ospecie straina care nu avea ce cauta pe la noi, sicare in multe locuri din tarile vecine este distrusacu toate mijloacele. La noi continua plantareasalcamului si azi, suntem defazati. De asemenea, inDobrogea, impaduririle cu pini s-au facut prindistrugerea stepelor si silvostepelor, au dus lacresterea aciditatii solului si la reducereahabitatului pentru multe specii rare si endemice,valoroase in contextul conservarii biodiversitatii. Deaceea, cand este cazul, impaduririle ar trebui facuteprin promovarea speciilor care traiesc in mod naturalin acele regiuni. Zonele unde trebuie sa se facaimpaduriri sunt cele care intr-adevar sunt degradate(nu cele care apar ca degradate pe documenteadministrative facute de nestiutori), ca si celeabandonate de agricultori, din cauza profitabilitatiireduse.

Paduri noi si paduri vechi

Padurile formate prin impadurire sint departe insa decele naturale, in ceea ce priveste biodiversitatea,compozitia speciilor, diversitatea genetica saustabilitatea lor. De aceea, este necesar ca noile“paduri” sa fie create in apropierea sau in contact cucele batrane si cat mai naturale, ca speciile sa lecolonizeze si sa asigure astfel o biodiversitate dince in ce mai ridicata si implicit o stabilitate caresa permita existenta lor pe termen lung.

Atentie internationalaIn contextul international s-a realizat un cadrugeneral de conservare a biodiversitatii, care includelogic si diversitatea biologica a padurilor. Conventiiinternationale, programe si politici ale diferitelortari si organisme internationale incearca sacontribuie la rezolvarea problemelor existente. Enevoie insa de o intelegere mai buna a proceselorpolitice, ecologice si socio-economice, pentru a seputea realiza o sustinere reciproca intre diferiteleinitiative, acorduri si conventii.

Programe pentru conservarea biodiversitatii in RomaniaProgramele de conservare a naturii trebuie sa ia inconsiderare politicile de dezvoltare rurala,strategiile agricole si forestiere, precum sinumeroase alte interese socio-economice. Deciziile artrebui sa fie luate printr-un dialog real intreautoritatile guvernamentale si societatea civila,autoritati care ar trebui sa manifeste o deschideredublata de cunostinte stiintifice aprofundate.Conventia asupra Diversitatii Biologice din 1992 afost semnata si adoptata de Romania prin legea nr.58/1994. De asemenea, exista si la noi o StrategieNationala si un Plan de Actiune pentru ConservareaDiversitatii Biologice, realizate in iulie 1996, subegida Ministerul Apelor si al Protectiei Mediului.Acestea au ramas insa in mare parte simple hartii,fara a avea un efect benefic real pentru protejareavalorilor naturale la nivelul tatii.

Premii pentru Retezat si Valea Cernei Din 1992, membrii organizatiei UNESCO Pro Natura aurealizat numeroase actiuni concrete pentru conservareaariilor protejate si a biodiversitatii din Romania.Proiectele lor au vizat Parcul National Retezat, P. N.Valea Cernei. Pentru aceste actiuni, organizatia aprimit in 1998 premiul european Henry Ford pentruconservarea naturii. In ultimii ani, focalizarea a fost asupra ParculuiNational Muntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, o

arie protejata aflata in administrarea RegieiNationale a Padurilor care si-a demonstrat totalaincapacitate de actiune pentru stoparea sau macarreducerea braconajului si a taierilor ilegale inclusivdin Rezervatia Stiintifica, unde accesul trebuia sa sefaca doar cu aprobare de la Academia Romana. Dinpacate, 16 Parcuri Nationale si Naturale suntadministrate acum de RNP, o structura orientata spreprofit, pana cand Statul Roman va decide crearea uneistructuri autonome aflate sub autoritatea MinisteruluiMediului. Finantarea acelei noi structuri autonome arputea sa fie facuta din banii luati de la RNP, ca taxape utilizarea profitabila a padurilor si “vanatului”.

Ariile protejate izolate sint vulnerabileAriile protejate sint foarte importante pentruconservarea biodiversitatii. Cu toate acestea,ecosistemele mici si izolate frecvent nu pot mentinediversitatea biologica pe un termen indelungat, pentruca sint foarte sensibile la fluctuatiile naturale. Inaceste rezervatii, mamiferele mari isi pierdvariabilitatea genetica si dispar, de aceea esteesential ca zonele protejate sa nu fie izolate, ci safie legate intre ele, formand retele ecologice.Reteaua formata de aceste nuclee ar trebui protejatain fata impactului uman, prin zone tampon.

Lanturi muntoase protejateValoarea Carpatilor este demonstrata si princompararea lor cu Alpii. Desi suprafetele Carpatilorsi ale Alpilor sint apropiate ca marime, carnivoreledin Alpi reprezinta doar 5-10% fata de populatiilecarnivorelor din Carpati. Conservarea unitatilor maimari – cum ar fi lanturile muntoase, bazineleriiurilor sau ale marilor nu este posibila decit princooperarea internationala. Aceste arii mari, cucaracteristici asemanatoare privind habitatele,speciile si peisajul, se numesc ecoregiuni. In mai2003 a fost semnata conventia pentru protectia sidezvoltarea durabila a Carpatilor, care propune oretea de arii protejate de-a lungul lantului muntos.In prezent exista de-a lungul Carpatilor peste 85 dearii protejate mari (Parcuri Nationale, ParcuriNaturale si Rezervatii ale Biosferei), si desi maimult din jumatatea suprafetei Carpatilor se afla inRomania, aici nu s-au legiferat decit 15 astfel dearii (recent, printr-o Hotarare de Guvern dinnoiembrie 2004, au mai fost infiintate cateva, dar totfoarte putine).

Padurile nu sunt singura problema. Bazinele riiurilor

nu sunt administrate corect.In Romania, bazinele riurilor nu sint considerateniste ecosisteme functionale, ele sunt administratetehnicist, aflindu-se sub autoritatea inginerilorhidrotehnici. Investitiile s-au indreptat astfel doarspre constructii de baraje, indiguiri, desecara etc,fara a fim luate in calcul nevoile de conservare abiodiversitatii din aceste bazine.

Astfel, cadrul natural romanesc, cu o diversitate marede specii si habitate naturale, necesita o atentiemult mai mare din partea autoritatilor, mai ales incontextul obligatiei Romaniei de a desemna pana lamomentul integrarii in UE, adica pana la inceputul lui2007, cca. 20 % din suprafata sa ca arii protejatecare sa fie integrate in reteaua ecologica europeanaNatura 2000, desemnare care este rezultatulimplementarii Directivei Habitate si a DirectiveiPasari a UE, obligatorii si pentru Romania. Finantareastudiilor de teren asupra localizarii populatiilor deplante si animale de pe Anexele acestor Directive, aanalizei bibliografiei, a sistematizarii si comparariidatelor, a desemnarii ariilor (probabil cca 2000 desituri) care sa fie Sit Natura 2000, completareaformularelor standard ale UE, realizarea hartilor GISla nivelul tarii, ar fi o munca enorma, foarte greu derealizat chiar daca ar fi bani la nivelul zecilor demilioane de euro. Dar asa ca nici nu sunt bani, ne vomtrezi la 1 ianuarie 2007 ca nu ne-am facut temele sica pana la implementarea Directivelor putem eventualsa ramanem si fara acces la fonduri UE.

Peter Lengyel

__________________________________ Do you Yahoo!? Yahoo! Mail - Helps protect you from nasty viruses. http://promotions.yahoo.com/new_mail

Previous message: [Mediu] VERZI AFARÃ, ROSII INÃUNTRU Next message: [Mediu] paduri (text ptr articol) Messages sorted by: [ date ] [ thread ] [ subject ] [ author ]

More information about the Mediu mailing list

INTEGRAREA ROMANIEI DUBLEAZA NUMARUL DE SALBATICIUNI ALE UE

Riul, ramul ne sint prieteni numai noua, din toata Uniunea Europeana. Pacat ca noi, de dragul profitului si din ignoranta, ne-am apucat sa-i dusmanim tocmai acum, cind reprezinta cel mai valoros capital pe care il avem. Romania are cinci regiuni biogeografice, cele mai multe de pe continent. Situatia ameninta sa devina ca-n codru. O padure nu inseamna doar copaci identici, insirati liniar si avind aceeasi virsta. Ea inseamna un ecosistem complex, alcatuit din arbori si tufe, rozatoare si pasari, lilieci si insecte, ca si din carnivore mari la virful piramidei trofice. Daca le comparam cu restul Europei, padurile din Romania constituie o valoare relativ bine conservata. Cu toate acestea, interventiile umane, de multe ori drastice, au avut si continua sa aiba un impact negativ. Exploatari forestiere si lipsa unor proiecte e?ciente de conservare fac ca padurile sa fie intr-o continua degradare si fragmentare.

# Defrisarile si schimbarile de climaReducerea continua a suprafetelor acoperite de paduri este un fenomen istoric generalizat. De aceea, extinderea ariilor impadurite a devenit o prioritate, in multe tari europene putindu-se observa o crestere rapida a acestora. Contrar acestei tendinte, in Romania defrisarile ilegale sau exploatarea forestiera intensiva afecteaza puternic situatia padurilor. Pe linga poluare, actiunile umane, ca de pilda inlocuirea padurilor naturale cu plantatii de specii straine, au produs schimbari in flora si fauna, au accentuat eroziunea si au contribuit la schimbari climatice. Furtunile, amplificate ca rezultat al schimbarilor climatice, distrug arii mari cu monoculturi de conifere formate din arbori cu o vitalitate si o rezistenta reduse, paduri vulnerabile instalate de oameni in afara zonei in care acestea ar trai in mod normal. De asemenea, focurile aprinse de fulgere, avalansele, bolile produse de bacterii, fungi sau insecte fitofage, ca si alte fenomene naturale care altadata erau izolate, au acum puterea sa distruga o padure din ce in ce mai slabita de interventia omului. Din cauza extinderii pasunilor, limita superioara a padurilor si a jnepenisurilor a coborit si ea in multe zone montane cu 100-250 de metri altitudine.

# Corcirea plopului negruCiteva tipuri de habitate au fost distruse in intregime. Este cazul padurilor care existau de-a lungul riurilor sau in zona Dunarii de Jos, care au disparut aproape total, in locul lor plantindu-se hibrizi de plopi euroamericani, straini de flora noastra. Un alt aspect in evolutia negativaa padurilor il constituie pierderea identitatii genetice a speciilor, cum ar fi plopul negru, hibridizat cu plopul euroamerican, plantat extensiv in Romania. Multe specii au fost eliminate pentru simplul fapt ca nu aveau o valoare utilitara, cum ar fi ciresul, marul sau parul salbatic si tisa (otravitoare pentru animalele domestice).

# 7.000 de euro pentru un urs

Presiunea umana asupra animalelor care traiesc in paduri este uriasa. Unele populatii de capre negre sint aproape de extinctie din cauza braconajului. In conditiile in care strainii platesc intre 5.000 si 7.000 de euro pentru a vina un urs brun, iar in Romania salariul mediu pe economie este de circa 150 de euro, presiunea asupra faunei devine evident foarte mare. Sub pretextul ca populatia respectiva este prea mare sau pe baza unor evaluari facute din condei, autoritatile romane permit vinarea prea multor exemplare, fiind pusa astfel in pericol mentinerea unor populatii viguroase de animale salbatice. Credibilitatea datelor pe care se bazeaza autoritatile este indoielnica. Ar fi nevoie de evaluari reale, comune, implicind participarea silvicultorilor, a vinatorilor si a reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale de mediu, aceste activitatii trebuind sa fie finantate din „profitul“ produs de vinatoare, practic din utilizarea acestei avutii nationale. Cazul caprelor negre este unul reprezentativ. Daca in 1989 traiau circa 600 de capre negre in Parcul National Muntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, pina in 2004 au fost braconate in majoritate. Totodata, in Muntii Rodnei au fost taiate ilegal circa 10.000-12.000 de hectare de padure (asteptam evaluarea concreta de la RNP), o adevarata catastrofa ecologica.

# Vinatorii strainiDesi Romania a aderat la CITES (Conventia privind Comertul International cu Specii Periclitate din Fauna si Flora Salbatica), strainii continua sa vineze ilegal in Romania. Bunaoara, vinatorii italieni impusca in Romania pasari rare pe care le transporta apoi in Italia. De multe ori este vorba de transporturi mari, cu mii de exemplare ale speciilor rare, care ajung in afara granitelor Romaniei. Intelegerea stiintifica a importantei conservarii biodiversitatii constituie o alta problema in Romania. Astfel, introducerea unor specii straine in tara noastra, doar in interesul vinatorii, duce la scaderea identitatii ecosistemelor astfel „poluate“, animalele introduse sauincercate a fi introduse (muflon, fazan, capra ibex) insemnind o concurenta pentru speciile autohtone asemanatoare. Aceste masuri reduc sau chiar distrug speciile care nu se pot apara in fata lor (plante de pe stincile calcaroase ori sopirle etc.).

# Programe de impadurire si actiuni de despadurireIn perioada comunista, suprafata padurilor a crescut ca rezultat al programelor de reimpadurire. Aceste programe s-au bazat insa pe inrasinari masive, plantarea coniferelor in afara ariilor lor naturale, ca si pe introducerea unor specii straine. Au existat si defrisari masive in vederea exportului. Dupa 1989, o parte din paduri au fost restituite vechilor proprietari, care au continuat defrisarile, in contextul unor politici contradictorii, al lipsei capacitatii statului de a controla realitatea din teren, al fricii proprietarilor ca vor pierde din nou ceea ce au primit, allipsei lor de cunostinte de baza despre managementul padurilor si al nevoii urgente de bani.

Dezastre sint si in padurile administrate de Regia Nationala a Padurilor, inclusiv in Parcurile Nationale si Naturale. Un exemplu de defrisare este in

nordul Parcului National Muntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, o arie protejata aflata in administrarea Regiei Nationale a Padurilor. RNP si-a demonstrat totala incapacitate de actiune pentru stoparea sau macar reducerea braconajului si a taierilor ilegale, inclusiv in Rezervatia stiintifica, unde pina si accesul trebuia sa se faca doar cu aprobare de la Academia Romana. Din pacate, 16 Parcuri Nationale si Naturale sint administrate acum de RNP, o structura orientata spre profit, pina cind statul roman va decide crearea unei structuri autonome aflate sub autoritatea Ministerului Mediului. Finantarea acelei noi structuri autonome ar putea sa fie facuta din banii luati de la RNP si AGVPS, ca taxa pe utilizarea profitabila a padurilor si „vinatului“.

# Specialisti ghidati de intereseIn prezent, potentialul anual de crestere al padurilor romanesti este estimat la 16 milioane de metri cubi, iar exploatarea lor a fost in 2002 de 14,3 milioane de metri cubi. Taieri drastice s-au facut in zonele accesibile, singurul aparator al padurilor din Romania fiind faptul ca multe bazine sint inaccesibile, izolate in fata drujbasilor si a TAF-urilor. Conservarea implica evitarea degradarii valorilor naturale, precum si restaurarea ecosistemelor functionale. De obicei, in silvicultura se considera ca arborii batrini sint daunatori padurii, din cauza insectelor si altor organisme care se reproduc in aceste locuri. Nu se da importanta faptului ca multe specii de animale, cum ar fi liliecii, bufnitele, pasari cintatoare sau specii rare de insecte au nevoie de aceste habitate reprezentate de arbori batrini si scorburosi, pentru ciclul lor natural de viata. Degeaba se semneaza conventii internationale pentru a proteja liliecii care maninca insecte si astfel reduc necesarul folosirii pesticidelor toxice si cancerigene, daca in acelasi moment taiem arborii scorburosi in care ei isi au adaposturile.

# Impadurire gresitaDe multe ori, programele de impadurire nu au avut la baza o cunoastere aprofundata a valorilor naturale. In Oltenia, de exemplu, dunele de nisip, cu o posibila diversitate biologica foarte interesanta, au fost acoperite prin procesul de impadurire cu salcimi, o specie straina care nu avea ce cauta pe teritoriul Romaniei si care, in multe dintre tarile vecine, este distrusa cu toate mijloacele. La noi, plantarea salcimului continua si azi. De asemenea, in Dobrogea, impaduririle cu pini s-au facut prin distrugerea stepelor si silvostepelor, fapt care a dus la cresterea aciditatii solului si la reducerea habitatului pentru multe specii rare, valoroase in contextul conservarii biodiversitatii. Impaduririle ar trebui facute prin promovarea speciilor care traiesc in mod natural in acele regiuni. Zonele unde trebuie sa se faca impaduriri sint cele abandonate de agricultori, din cauza protabilitatii reduse sau cele cu adevarat degradate, nu cele care apar ca degradate pe documente administrative facute de nestiutori.

# Paduri noi si paduri vechiPadurile formate prin impadurire sint insa departe de cele naturale in ceea ce priveste biodiversitatea, compozitia speciilor, diversitatea genetica sau stabilitatea lor. De aceea, este nevoie ca noile „paduri“ sa fie create in apropierea sau in contact cu cele naturale sau batrine, pentru ca speciile

sa le colonizeze si sa asigure astfel o biodiversitate din ce in ce mai ridicata si, implicit, o stabilitate care sa permita existenta lor pe termen lung.

# Atentie internationalaIn context international, s-a realizat un cadru general de conservare a biodiversitatii, care include si diversitatea biologica a padurilor. Prin conventii internationale, programe si politici ale diferitelor tari si organisme internationale se incearca rezolvarea problemelor existente. E nevoie insa de o intelegere mai buna a proceselor politice, ecologice si socio-economice, pentru a se putea realiza o sustinere reciproca intre diferitele initiative, acorduri si conventii.

# Programe pentru conservarea biodiversitatii in RomaniaProgramele de conservare a naturii trebuie sa ia in considerare politicile de dezvoltare rurala, strategiile agricole si forestiere, precum si numeroase alte interese socio-economice. Deciziile ar trebui sa fie luate printr-un dialog real intre autoritatile guvernamentale si societatea civila. Conventia asupra Diversitatii Biologice din 1992 a fost semnata si adoptata de Romania prin legea nr. 58/1994. De asemenea, exista si la noi o Strategie Nationala si un Plan de Actiune pentru Conservarea Diversitatii Biologice, realizate in iulie 1996, sub egida Ministerului Apelor si al Protectiei Mediului. Acestea exista insa doar pe hirtie, fara a avea un efect real in protejarea valorilor naturale la nivelul tarii.

# Ariile protejate izolate sint vulnerabileActualmente exista de-a lungul Carpatilor peste 85 de arii protejate mari (Parcuri Nationale, Parcuri Naturale si Rezervatii ale Biosferei), dar, desi mai mult din jumatatea suprafetei Carpatilor se afla in Romania, aici nu s-au legiferat decit 15 astfel de arii (recent, printr-o Hotarire de Guvern din noiembrie 2004, au mai fost infiintate citeva, dar tot foarte putine). Ariile protejate sint foarte importante pentru conservarea biodiversitatii. Cu toate acestea, ecosistemele mici si izolate nu pot mentine diversitatea biologica pe termen indelungat, fiind foarte sensibile la fluctuatiile naturale. In aceste rezervatii, mamiferele mari isi pierd variabilitatea genetica si dispar. Din aceasta cauza, este esential ca zonele protejate sa nu fie izolate, ci legate intre ele, formind retele ecologice. Reteaua formata de aceste nuclee ar trebui protejata in fata impactului uman.

# Padurile nu sint singura problemaCadrul natural romanesc, cu o diversitate mare de specii si habitate naturale, necesita o atentie mult mai mare din partea autoritatilor, mai ales in contextul obligatiei Romaniei de a desemna, pina la momentul integrarii in UE, circa 20% din suprafata sa ca arii protejate care sa fie integrate in reteaua ecologica europeana Natura 2000.

# Romsilva, mai rea decit Muma-PaduriiCu toate ca a realizat profit brut anul trecut (930 miliarde de lei), Romsilva e din nou lipsita de lichiditati. Noul director al regiei, Simion Maftei, a evitat sa indice cine se face vinovat de golirea conturilor, desi toate

indiciile duc spre fostul sef, Ion Dumitru. La finele anului trecut s-au cheltuit 130 de miliarde cu noul sediu situat in Baneasa. In acest an se vor mai cheltui, in acelasi scop, alte 100-110 miliarde de lei. Valoarea totala a complexului care va gazdui sediul Romsilva este de 463 miliarde de lei. Daca problemele vor continua, s-ar putea ca regia sa oblige padurile la cheltuieli de intretinere.

# Avem de doua ori mai multi lupi decit 15 tari occidentaleZonele cu paduri, dintre care unele sint virgine si cvasivirgine, reprezinta aproape 300.000 de hectare din suprafata totala de 400.000 de hectare a Muntilor Carpati. Aproximativ 55% din aria lantului muntos al Carpatilor se afla in tara noastra. Conform statisticilor oficiale, in padurile romanesti traiesc circa 6.200 de ursi bruni, 4.000 de lupi si 2.000 de risi, dar aceste evaluari se bazeaza pe metodologii discutabile. Numarul o?cial al lupilor este de doua ori mai mare decit totalul lor din formula de 15 a UE. Chiar daca suprafata Carpatilor din Romania reprezinta doar 1,4% din suprafata Europei la vest de Rusia, ea constituie habitatul a 35% dintre lupii europeni, respectiv a 50% dintre ursii si 30% dintre risii de pe continent. In secolul XX au fost implementate cu succes proiecte pentru reintroducerea castorilor si a marmotelor. Padurile din Romania contin 58 de specii de arbori si 118 specii de arbusti. In Carpati, fagetele sint cel mai aproape de starea naturala, iar in 1959, la Tarcau a fost descoperit un molid gigantic de 62,5 metri inaltime, cit cel mai inalt conifer din Europa. De asemenea, multe specii endemice de plante si animale se gasesc in arii izolate, turbarii montane, zone calcaroase si pesteri.

Sursa: Preluat de pe: alpinet2k@yahoogroups.com Publicata de: Radu Bajureanu in categoria Biodiversitatea la Mar 05, 05 | 1:57 pm | Citita de 363 ori | Comentarii - 0| Trimite unui prieten | Imprima stirea

   Ultimele StiriRomania ar putea accepta Canalul BistroeUcraina moare cu Bastroe de gatEtichetele produselor alimentare ii vor avertiza pe alergiciSulfina Barbu nu a obtinut decat promisiuni in cazul BastroeUcraina moare cu Bastroe de gatUcraina: "Nu plecam de pe Dunare"Tabere Ecologice in diverse tariCURSURI DE INSTRUIRE PENTRU TINERIAccident în judeţul Cluj similar cu cel de acum un an de la MihăileştiS-a deschis prima ceainarie pentru caini si pisici

Savanti si societatea pentru solutii de mediuCu parere de rau browserul dumneavoastra nu sustine

JavaScript. Pentru navigare folositi linkurile de la sfirsitul paginii.

Conservarea biodiversitatii

Conservarea biodiversitatii

Conservarea biodiversitatii

Dezvoltarea «sectorului trei»

Dezvoltarea «sectorului trei»

Dezvoltarea «sectorului trei»

Legislatia si politica de mediu

Legislatia si politica de mediu

Legislatia si politica de mediu

Altele

Altele

Altele

Conservarea biodiversitatii

Conservarea biodiversitatii

Conservarea biodiversitatii

Dezvoltarea «sectorului trei»

Dezvoltarea «sectorului trei»

Dezvoltarea «sectorului trei»

Legislatia si politica de mediu

Legislatia si politica de mediu

Legislatia si politica de

mediu

Altele

Altele

Altele

DonatoriDonatoriDonatori

Prieteni si parteneriPrieteni si parteneriPrieteni si parteneri

Conservarea biodiversitatii

Conservarea biodiversitatii

Conservarea biodiversitatii

Dezvoltarea «sectorului trei»

Dezvoltarea «sectorului trei»

Dezvoltarea «sectorului trei»

Legislatia si politica de mediu

Legislatia si politica de mediu

Legislatia si politica de mediu

Altele

Altele

Altele

Alegeti limba: Cautare: Pagina

principala

CONSERVAREA BIODIVERSITATII IN ECOSISTEMUL DELTEI NISTRULUI

INFERIOR

Ce este neobisnuit in acest proiect?

Se creeaza un parc national! – pe

un teritoriu unde bogatia floristica

si faunistica este foarte inalta, aici

se dezvolta 909 specii de plante

superioare, locuiesc 9 specii de

reptile, 45 – de mamifere, 188 – de

pasari. Parcul va fi situat in vecinatatea parcului national al Ucrainei, - dar

aceasta deja la fel nu mai este o raritate in zilele noastre. De fapt aici se

incheie enumerarea faptelor obisnuite.

Pe acest teritoriu se invecineaza trei regiuni biogeografice: podoliano-

moldoveneasca si silvostepa dunareana, stepa Azov-Marea Neagra si plus

la acestea ecosistemele azonale de zone umede; pe aici trece artera de

migratie a pasarilor. In regiunea data locuiesc 12 specii de animale

incluse in Lista Rosie a Lumii (IUCN-2000), 5 o folosesc regulat in timpul

migratiei, iar inca 8 specii rare de pesti se intilnesc in fluviu. Pe linga ele

aici locuiesc nu mai putin de 30 de specii, incluse concomitent in Cartea

Rosie a Moldovei si a Ucrainei.

Toate acestea – in pofida faptului ca locurile sunt puternic transformate

de catre oameni – mai mult de 2/3 de terenuri sunt ocupate de localitati

sau incluse in circuitul agricol. Totodata, populatia locala sustine ideea

crearii parcului national! Oamenii locuiesc aici din timpurile stravechi (pe

terenul de 60000 ha au fost descoperite 40 de monumente arheologice

de cele mai diverse epoci si popoare), dar modificarile principale au avut

loc pe parcursul ultimului secol.

La momentul actual degradarea ecologica ameninta si terenurile agricole

si cele naturale in aceeasi masura, iar ameliorarea acestora de asemenea

se va face doar in comun. Iata de ce Fondul Ecologic Global a hotarit sa

aloce un grant, iar Banca Mondiala a antrenat sursele Asociatiei

Internationale de Dezvoltare pentru

oferirea creditelor rurale. Dobinda

creditului acordat poate deveni

negativa daca se realizeaza

activitati practice de protectie a

naturii.

Proiectul are ca scop crearea

parcului national si a retelei ecologice locale, revitalizarea naturii si

extinderea colaborarii, dezvoltarea eco- si agro-turismului. Pe acest

teritoriu sunt foarte multe lucruri demne de a fi vazute: o padure

inundabila batrina cu un numar mare de lilieci si peisaje ale riului, poieni

pitoresti in padurea de stejar, terenuri de stepa si de mlastina. Aici

locuiesc oameni prietenosi si exista vinul de Purcari, in vecinatate pe

teritoriul Ucrainei – este prezenta o regiune de statiuni balneare situata

pe malul marii.

Parcul national trebuie sa devina un nucleu de nivel international in

reteaua ecologica nationala si cea pan-europeana.

Descrierea proiectului>>>

Implementarea proiectului>>>

 

Ultima actualizare - 22.12.2004

Adresa

noastra:

E-mail:

Moldova, 2068, mun. Chisinau, str.

Nicolae Dimo 17/4, of. 22

Tel.: +373 (22) 49 88 37, 43 47 26, 45 05

79; Fax: +373 (22) 49 56 25

b i o t i c a @ b i o t i c a - m o l d o v a . o

r g b i o t i c a @ b i o t i c a - m o l d o v

a . o r g

Inceputul

paginii

Pagina principala

Despre noi | Activitatea noastra| Biblioteca| Evenimente | Donatori si parteneri | Referinte utile

Societatea Ecologica „BIOTICA” ii multumeste Aliantei Mondiale pentru Legislatia de Mediu (E-LAW) pentru amplasarea sitului acesteia

© BIOTICA Societatea Ecologica - 2003