PREOCUPĂRI ISTORIOGRAFICE

REFERITOARE LA SFÂNTUL IOAN CASSIAN

“Părinte sfinte al Bisericii nedespărţite şi teologule al virtuţilor creştine; fiu al pământului românesc şi mare dascăl al monahilor latini, Cuvioase

Ioane Cassian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi”.

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I PRIMELE ÎNCEPUTURI

CAPITOLUL II RECUNOAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN CASSIAN DE CĂTRE MARII

TEOLOGI AI TIMPULUI

CAPITOLUL III PREOCUPĂRI ALE TEOLOGILOR ROMÂNI PRIVIND CINSTIREA

SFÂNTULUI IOAN CASSIAN

CAPITOLUL IV SFÂNTUL IOAN CASSIAN, UN SFÂNT AL TIMPULUI NOSTRU

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Creştinismul, fenomenul spiritual cu cea mai revoluţionară finalitate în construcţia

Europei a fost socotit drept unul particular pentru românii timpurii. S-a perseverat în a se

crede că la începuturile medievale, el a fost o componentă a ADN-ului tuturor românilor. În

fond, a fost un proces de creştere atât de normal încât este de înscris în fluxul spiritualităţii

civilizatoare al tuturor popoarelor continentului. A menţinut un fond teologic esenţial, dătător

de identitate, dar s-a adaptat mereu istoriei. Astăzi creştinismul încă îşi educă sau îşi câştigă

adepţii, devenind atractiv prin mesajele sale strict conexate vieţii sociale, îi întăreşte cu noi

argumente sau dovezi pe cei crescuţi deja în mediul său ori, dimpotrivă, îi pierde în faţa unor

religii mai agresive sau mai rezonante pentru tipuri de conştiinţe remodelate de alte

împrejurări, la fel de istorice. Într-un astfel de context, un evreu poate deveni fratele călugăr

de la mănăstirea Rohia, iar un neaoş coborâtor din daco-romani se poate dovedi un cadiu

dobrogean înţelept.

Tema mai amplă pe care ne-am propus să o abordăm se referă la punctul de vedere

antropologic al Sfântului Ioan Cassian, reflectat în opera sa, în lucrarea de faţă străduindu-

ne să prezentăm istoriografic modul cum a fost receptată atât opera, cât şi acest mare Părinte

al Bisericii româneşti şi universale.

Principalul obiectiv pentru acest stadiu al cercetării în care ne găsim constă într-o

analiză. Cercetarea vieţii monahale din spaţiul românesc a preocupat de timpuriu istoriografia

românească, fiind investigate unele aspecte ale monahismului românesc, respectiv viaţa

duhovnicească emanată din mănăstiri, rolul cultural-artistic al vetrelor monahale. Altfel spus,

preocupările istoriografice în privinţa monahismului nu au încetat în decursul timpului până

în vremea noastră. Noutatea cercetărilor de astăzi însa constă oarecum în investigarea zonală

geografico-istorică a monahismului românesc.

Dobrogea reprezintă indiscutabil pentru noi, leagănul creştinismului românesc. Facem

această afirmaţie, bazându-ne pe o veche tradiţie bisericească consemnată spre mijlocul

secolului al IV-lea de istoricul Eusebiu din Cezareea (Ist. Bis III, 1) care, la rândul său preia

informaţia dintr-o scriere mai veche a lui Origene (In Math. Comment, series 39, ad.Math,

24, 9) şi care afirmă: după spusele tradiţiei, lui Andrei i-a căzut la sorţi (să evanghelizeze)

Sciţia 2. În cunoscuta sa lucrare ,,Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de

l’Lempire Romain” (Paris, 1918) istoricul J. Zeiller ajunge la concluzia că prin Sciţia

convertită de apostolul Andrei trebuie să înţelegem teritoriul Dobrogei de azi, organizat ca

provincie sub denumire de Scythia (Minor) de către împăratul Diocliţian în anul 292.

Spre deosebire de alte popoare, care s-au creştinat la o anumită dată, din ordinul

conducătorilor politici, sau ca urmare a unor misiuni oficiale, daco-romanii au îmbrăţişat

religia creştină încă din prima etapă a formării lor ca popor, între sfârşitul secolului al III-lea

şi secolul al VI-lea, înainte de simbioza cu slavii.

Vestigiile paleocreştine (sec. III – VI) descoperite pe teritoriul României, precum şi existenţa

în proporţie de 90% a termenilor latini în rugăciunea Tatăl nostru şi în Crezul niceo-

constantinopolitan reprezintă dovezi concrete şi incontestabile nu numai despre răspândirea

creştinismului la daco-romani ci chiar despre o organizare superioară şi cristalizare doctrinară

a creştinismului în teritoriile noastre, în special în Dobrogea.

,,Cea mai veche ţară românească” aşa cum a fost supranumită Dobrogea, prezintă pentru

istoria creştinismului românesc o situaţie cu totul deosebită, ea constituind în toată această

perioadă a etnogenezei româneşti principalul focar de iradiere a luminii creştine pentru

spaţiul carpato-danubian.

Creştinismul românesc sau mai exact protoromânesc constituie o etapă aparte a istoriei

noastre bisericeşti şi laice, deoarece are în vedere dezvoltarea spirituală a unui popor încă de

la originea formării sale. Astfel, prin propovăduirea mesajului evanghelic la geto-daci şi

daco-romani, prin însăşi unii din Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos se deschidea, o primă

etapă, a acceptării noii credinţe în unele părţi ale spaţiului de formare ale poporului nostru.

Însă lucrurile au evoluat în mod pozitiv, chiar dacă şi în această parte a lumii creştine valurile

de persecuţii au dat numeroşi martiri. De aceea, mărturiile lingvistice, cele arheologice şi cele

literare sunt dovezi incontestabile în acest sens. Apoi, pe lângă propovăduire au urmat:

organizarea bisericească (scaune episcopale şi un sediu mitropolitan); consemnarea numelor

unor teologi implicaţi în controversele teologice ale timpului; atestarea unor aşezări monahale

şi a unor lăcaşuri de cult; păstrarea cu sfinţenie (după ce au fost descoperite) a moaştelor de

martiri din această perioadă. Prin toate aceste aspecte, creştinismul românesc din primele

secole a constituit prima fază a vieţii noastre bisericeşti, continuată apoi de alte perioade

distincte, toate formând un întreg ansamblu al vieţii creştine de pe teritoriul ţării noastre

bibliografiei referitoare la tema propusă.

Capitolul I PRIMELE ÎNCEPUTURI

Încă din epoca apostolică, creştinii au avut întotdeauna în inimă, alături de

dumnezeiasca Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Chiar şi pe teritoriul

ţării noastre au circulat opere ale acestor cărturari şi dascăli ai Bisericii încă din secolele IV-

V. În evoluţia apariţiei operelor patristice la noi se pot constata mai multe faze, de altfel

caracteristice pentru întreaga spiritualitate a Ortodoxiei româneşti: faza patristică, care a

imprimat caracterele ei fundamentale spiritualităţii ortodoxe româneşti , faza traducerilor

slavone, greceşti şi româneşti (sec. XIV- XIX), faza întemeierii teologiei româneşti,

remarcată continuu prin traduceri şi studii, faza dintre cele două războaie mondiale şi, cea din

urmă, faza modernă a ultimilor 45 de ani .

Începând cu secolul al IV-lea, se poate remarca o implicare oficială a Bisericii din

Schythia Minor coroborată cu cea a Statului bizantin, având drept ţel consolidarea

comunităţilor creştine existente de aici, dar mai ales continuarea propovăduirii. Acest lucru a

fost posibil mai ales prin intermediul unor ierarhi tomitani Betranion, Gerontie (Terontie) şi

Teotim I, apoi prin aportul misionarilor creştini ca Eutihie, Sfântul Sava Gotul (†372), dar şi

Părinţi ai Bisericii creştine, cum a fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopi de

Constantinopol ca Sfântul Ioan Gură de Aur, precum şi conducători militari ca Iunius

Soranus.

Descoperirile arheologice, aparţinînd secolului IV, atestă faptul că mai ales unele

localităţi, cum a fost Barboşi-Galaţi, sau cele de la Cândeşti-Vrancea, respectiv Mitoc-

Botoşani, precum şi cele de la Tăcuta, au constituit centre de iradiere a creştinismului între

zonele limitrofe şi lumea romană. S-au descoperit printre altele obiecte paleocreştine ce

reprezentau cruci de sidef, opaiţe decorate cu simboluri creştine, amfore cu iniţialele XP.

Desigur, au existat şi alte zone unde s-au făcut descoperiri arheologice de factură creştină.

Alături de vestigiile arheologice, notăm că aici au fost staţionate două detaşamente din

Legiunea Italica şi V Macedonica, precum şi alte unităţi auxiliare, unităţi în care au existat cu

siguranţă creştini. Pentru prima fază, caracterizată prin legăturile misionare, devenite ulterior

legături spirituale, ale unor Sfinţi Părinţi cu teritoriul scitic, s-au remarcat drept primi

traducători ai operei Sfântului Grigorie de Nazianz (parţial) Sf. Ioan Casian şi Dionisie

Exiguus.

Vorbind despre primele traduceri făcute la noi, operelor patristice clasice, vrednicul

de pomenire ierarh şi cărturar Nestor Vornicescu (+1999) spunea că în “Colaţiunea XIV” a

Sf. Ioan Casian, pronunţată de Avva Nesteros, se tratează despre “ştiinţa duhovnicească,

curăţirea de păcate şi contemplaţia lucrurilor, a universului creat de Dumnezeu”, concepţie

proprie Sf. Grigorie Teologul şi primei sale “Cuvântări Teologice”.

La maturitate, întreaga operă a Sf. Ioan Casian s-a fundamentat pe învăţătura biblică

şi pe învăţăturile din scrierile Părinţilor Bisericii care l-au precedat, printre aceştia aflându-şi

numele şi Sf. Grigorie Teologul .

Sfantul Ioan Casian s-a născut în jurul anului 360, cel mai probabil în Scythia

Minor (Dobrogea de azi, localitatea Casimcea, de pe Valea Casimcei, județul Tulcea). A

primit o formație aleasă în familie. A învățat să scrie și să citească în limba latină și în limba

greacă. În jurul anilor 378-380, doritor să cunoască locurile sfinte, pleacă cu Gherman,

prietenul său, la Betleem. După un timp merge în Asia Mică, vizitează comunitățile înființate

de sfântul Vasile cel Mare și sfântul Ioan Gură de Aur. În 385 ia drumul Nilului, pe urmele

marilor pustnici Antonie și Pahomie, cunoscând viața monahală a cenobiților și anahoreților

apoi, după șapte ani, se întoarce la Betleem. În jurul anului 399 se află la Constantinopol.

Ioan Gură de Aur, arhiepiscop de Constantinopol, îl hirotonește diacon, în anul 404. În urma

intrigilor de la curte, Ioan Gură de Aur este exilat în Munții Caucaz, în Georgia. Ioan Casian,

însoțit de prietenul său, pleacă la Roma pentru a cere protecția papei Inocențiu I (401-417).

Între timp, află că Ioan Gură de Aur a murit (407). Aici s-a împrietenit cu viitorul papă Leon,

căruia, în anul 430, i se va adresa cu cuvinte de stimă și de afecțiune, în prefața cărții „De

incarnatione”. Este hirotonit preot probabil de către papa. Ajunge în Galia în anul 415, fiind

trimis de către papa pentru a continua creștinarea galilor, începută deja de către sfinții

Policarp și Irineu de Lyon. La Marsilia înființează două mănăstiri, una de bărbați și alta de

femei: Mănăstirea „Sfântul Victor” și Mănăstirea „Sfântul Salvator”. Organizează viața

mănăstirească după modelul mănăstirilor din orient cu adaptările necesare locului. Prin

aceasta Cassian e un factor de legătură între cultura patristică a răsăritului și cea a apusului.

Este considerat unul dintre cei mai mari promotori ai monahismului occidental, deși viață

monahală exista în lumea latină și înainte de el. A combătut învățătura augustiniană despre

supremația harului căzând în semipelagianism.

A adus mari servicii bisericii prin lupta împotriva nestorianismului și a

pelagianismului. Moare în anul 435. În regiunea Marsiliei e venerat încă din secolul al V-lea

ca sfânt la 23 iulie. Biserica Ortodoxă îl sărbătorește la 28 sau 29 februarie.

Se cunosc de la Ioan Cassian trei mari lucrări:

Despre așezămintele cenobiților (mănăstirești) și despre remediile celor opt păcate

principale (în latină De institutionis cenobiorum et de octo principalium vitierum

remediis libri XII), cca. 420, 12 cărți;

Colațiuni sau convorbiri cu Părinții, „Colationes patrum”, cca. 428, în 24 de cărți;

Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie (în latină De incarnatione Domini

contra Nestorium), cca. 430, lucrare apologetică polemică în 7 cărți, redactată la

cererea arhidiaconului Leon, devenit, mai târziu, papă al Romei.

Ioan Cassian a fost un trăitor însuflețit de principiile ascetice creștine și un ostenitor al

desăvârșirii în mediul monahal pe care l-a creat. Sfântul Benedict de Nursia, ale cărui reguli

monahale se bazează pe cele ale Sfântului Vasile cel Mare, este considerat întemeietorul

monahismului apusean, alături de Sfântul Ioan Cassian. Pentru apus, Ioan Cassian a adus

inovația patericului, adică disciplina literară în care ideile principale ale vieții monahale sunt

îmbrățișate prin convorbiri sau discursuri reale ori imaginare rostite de către părinții de seamă

ai mănăstirilor din orient.

Dionisie cel Mic este cel de-al doilea autor străromân căruia îi datorăm o

impresionantă colecţie de texte patristice, în al căror şir se înscriu şi fragmente din celebra

operă în discuţie.

Într-o a doua fază, după încheierea procesului de formare a limbii române, ierarhi,

preoţi, călugări, în general oameni ai Bisericii, au încercat să redea poporului, în limba sa, cât

mai mult din acest tezaur ortodox al literaturii patristice.

Conştienţi de imperioasa nevoie a Bisericii şi credincioşilor ei de a avea operele

Sfinţilor Părinţi, printre care şi a Sf. Ioan Cassian, iluştri cărturari români, formaţi în şcolile

mănăstireşti ale Ţărilor Române s-au dedicat cu putere operei de traducere a acestor lucrări.

Astfel, cu fiecare generaţie, tezaurul patristic în limba naţională s-a îmbogăţit, ideile Sf. Ioan

Cassian au devenit cunoscute credincioşilor noştri, iar acest mare teolog a intrat în

patrimoniul de spiritualitate şi gândire ortodoxă românească.

Dar, cu mult înainte ca vreuna din operele Sf. Ioan Cassian să apară şi-n limba

româna, primele traduceri ce s-au făcut la noi au fost cele în slavă. Ca atare, nu putem trece la

prezentarea traducerilor româneşti ale operei Sf. Părinte, fără ca, mai înainte, să vedem ce

traduceri slave s-au făcut, deoarece ele au fost importante pentru viitorul traducerilor în

româneşte. Dacă la noi s-a început a se traduce din Sfinţii Părinţi, aceasta s-a făcut pe filieră

slavă şi abia mai târziu pe cea greacă.

Cercetând fondul de manuscrise al Bibliotecii sinodale din Moscova, în 1973,

cercetătorul Radu Constantinescu a descoperit câteva file dintr-un manuscris slav , copiat cu

puţină vreme înaintea unui cutremur din 1411, “în vremea voievozilor Mircea şi Mihail”,

unde a putut citi referiri precise asupra scriitorilor şi tradiţiei literare antice. Un manuscris

incluzând şi “Scara” Sf. Ioan Scărarul, a fost caligrafiat în 1413, de către talentatul copist

Gavriil Uric, devenind astfel capodoperă a epocii şi întregii noastre literaturi bisericeşti

medievale . În secolul al XV-lea, acesta întemeiase la mănăstirea Neamţ o şcoală de înaltă

cărturărie ortodoxă, de receptare, corectă traducere sau transcriere şi răspândire a operelor

patristice. Este vorba despre câteva pagini patristice conţinute în manuscrisele noastre

slavone, care sunt mai vechi cu aproximativ zece ani faţă de ceea ce se cunoştea până acum

ca aparţinând operei lui Uric de la Neamţ . Aşa, ajutat fiind de alţi doi copişti , la 1413, Uric a

dat la lumină pentru Biserica noastră din Moldova, dar şi pentru posteritate, o amplă

antologie cu texte din opera Sf. Grigorie Teologul şi cu “Scara” Sf. Ioan Sinaitul.

Manuscrisul monahului Gavriil Uric, cu un bogat conţinut patristic, este înregistrat cu

numărul 1494 în fondul 196 Mazurin al Arhivelor Centrale de Stat din Moscova şi reprezintă

cea dintâi mărturie cronologică asupra activităţii culturale din Moldova Muşatinilor (cel puţin

până acum). Acest manuscris împreună cu un altul de la 1424 despre care vom vorbi mai

încolo sunt cele mai vechi date, dar şi cele mai sigure asupra istoriei literaturii şi gândirii

româneşti din Evul Mediu moldovean.

Ulterior, întreaga operă a lui Nichita de Heracleea a fost tradusă în slavă, pătrunzând

de timpuriu şi la noi, atât în formă slavă, cât şi în variantă greacă. Lucrarea a fost foarte

răspândită şi retranscrisă. Primul care a început retranscrierea a fost Gavriil Uric. Manuscrisul

al doilea, identic cu cel din 1413, îi aparţine tot acestuia, aşa cum, de altfel, el însuşi

mărturisea: “În anul 6932 (1424) Gavriil Monahul a scris această carte”. Acest manuscris se

păstrează în Biblioteca Unională din Moscova. Codicele aflat până la 1868 la mănăstirea

Neamţ a fost adus la Chiţcani (Noul Neamţ) de către arhimandritul Andronic, purtând încă

eticheta acestei mănăstiri, din 1932, alături de cea a vremii lui Paisie Velcikovski. Acesta este

exemplarul celor 16 Cuvântări grigoriene copiate de Uric la 1424 şi semnalat abia la 1898 de

A. Jacimirskij, care afirma la 1899 că manuscrisul ar conţine şi comentariul lui Nichita. Acest

codice conţine 266 file legate în pergament şi lemn îmbrăcat cu catifea. Titlurile sunt scrise

cu miniu, iar textul cuvântărilor este ornat cu vrejuri şi cu cârcei. Ortografia este medio-

bulgară, ceea ce arată că Uric trecuse la faza de ortografie sârbă. O a treia copie a acestei

antologii, din prima jumătate a sec. XV sau de la mijlocul acestui secol, provine de la

mănăstirea Moldoviţa, păstrându-se azi la Dragomirna. Această copie a fost opera ucenicilor

lui Uric. Este vorba de o copie identică cu celelalte două anterioare, realizată de monahul

Casian, probabil în 1471 la Putna, de redacţie medio-bulgară . Se mai cunosc încă două copii,

păstrate de data aceasta pe teritoriul ţării, anume manuscrisele slave. Primul este de la

mănăstirea Neamţ, iar prima sa parte cuprinde cele 16 Cuvântări, fără nici un comentariu.

Inedit este că el a fost copiat în prima parte a secolului XV la mănăstirea Xenofont din

Sfântul Munte Athos . Partea a doua (“A lui Nichita de Heracleea. Tâlcuirea Cuvintelor celui

întru sfinţi Părintelui nostru Grigorie arhiepiscopul Constantinopolului Teologul a fost

copiată în Moldova, la sfârşitul sec. XV. Celălalt manuscrisl aparţine tot secolului XV, fiind

scris la mănăstirea Neamţ. Cuprinde cele 16 Cuvântări cu comentariul lui Nichita intercalat

pe parcursul textului. Ultima copie slavo-română a acestei colecţii dateaza din 1511. A fost

transcris la Putna, într-o redacţie medio-bulgară.

Toate aceste manuscrise sunt rodul eforturilor unor oameni ai Bisericii care, poate

numai în ideea de face canon în sfintele lor mănăstiri, în numele Mântuitorului, au preferat să

copieze asemenea texte, până mai târziu în secolul XIX, deşi, demult tiparul îşi arătase

efectele benefice. Nu se poate spune că opera lor a fost zadarnică, ci, dimpotrivă, au lăsat în

urmă o preţioasă mărturie a fazei de trecere spre epoca traducerilor tipărite, o mărturie a

limbii române literare de multă vreme împământenită.

Se pare că acesta este şi momentul în care se încheie faza redactării de manuscrise,

pregătindu-se terenul acum pentru o şi mai performantă împrăştiere a învăţăturii patristice:

tiparul, urmat apoi - ca fază - de aceea a creării teologiei româneşti ştiinţifice.

În faza întemeierii învăţământului teologic la noi, prin înfiinţarea de seminarii, în

prima jumătate a secolului XIX şi apoi prin înfiinţarea de şcoli superioare, apar şi primele

reviste, incluzând, cum era de aşteptat, traduceri din opera marelui Părinte al Bisericii. Aşa

ajunge opera sa cunoscută la un nivel mai larg, prin reviste, studii, teze de licenţă sau de

doctorat.

Părintele Ioanichie Bălan relatează referitor la Sfântul Ioan Cassian următoarele:

“Acest cuvios părinte de neam străroman s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin

Hristos Domnul, în Dobrogea, numiă pe atunci Scitia Mică, la un loc ce-i păstreaza din

vechime până azi numele, "podişul Casian " şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din

judetul Tulcea ii poartă de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat

şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească, renunţă de

tânar la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însotit de

prietenul său, Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o

mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale, adică de

obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi

simţind în el dorul de o mai mare desăvârşire, au hotărât să plece în sihastriile Egiptului, la

anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la

comunităţile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni

pe unde treceau, căutau cu râvna pe sfinţii iîsinguraţi, ca să cinstească în ei stăalucirea harului

şi bogăţia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mântuirea sufletului.

Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfânta în cartea Convorbirilor, cu

care Cuviosul Cassian a înzestrat Biserica. Dobândind pe cât puteau să adune din învăţătura

cerească, au mai ramas în Egipt şapte ani la sfatul Avei Iosif şi apoi au mers mai departe,

cercetând din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc, până ce au ajuns în vestita

pustie Schetica unde Sfântul Macarie întemeiase şi făcuse "pustia strălucitoare" vrednică de a

fi sărbătorita de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare numar de călugări, printre

care străluceau îndeosebi Cuvioşii Părinţi: Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie,

învăţătorul lor. El le spunea că nu este de-ajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind

bunurile lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceza şi tăcere. De aici

înainte trebuie împlinită o a doua "renunţare", care constă în a te lepada de obiceiurile, viciile

şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de

ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă

permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să

ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este

viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o

pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârşit al celei de-a

doua "renunţări", sufletul pe de-a-ntregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să

mai împlinească cea de-a treia "renunţare" care cuprinde întreaga desăvârşire. Iar aceasta

constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei,

socotite măreţe, deşi sunt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu

în "pământul făgăduinţei" în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în lăcaşurile cele

veşnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei

bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti. Acesta este marele dar al rugăciunii curate, căci

atunci precum grăia Ava Isaac – “acea iubire desăvârşită, prin care El ne-a iubit mai întâi,

trece şi în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate. Aceasta se va face aşa când

toată dragostea, toată dorinţa, toată râvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce

vorbim, ce respirăm, va fi cu Dumnezeu, şi, când acea unitate care există veşnic între Tatăl şi

Fiul şi între Fiul şi Tatăl, prin Duhul Sfânt, va trece şi în simţirea şi în mintea noastră, aşa

precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevarată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne

dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru că orice respirăm, orice

întelegem, orice vorbim, să fie în legătură cu Dumnezeu”. “Iar de starea aceasta ne vom putea

apropia, atât cât este cu putinţă pe pământ, împlinind cuvântul Apostolului: Dumnezeu este

totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârşită cu Tatăl, vom

putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: "Toate câte are Tatăl ale Mele sunt"

(Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: "Părinte, cei pe care Mi i-ai dat,

vreau ca unde sunt Eu să fie şi ei cu Mine". Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, toată

această strădanie, pentru că, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare

şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii

desăvârşiri: că sufletul, eliberat de orice lanţuri trupeşti, să se înalţe zilnic la negrăitele daruri

ale vieţii duhovniceşti, într-atât încât întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi

negrăita rugăciune” (Convorbirea a X-a).

Astfel îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplând împlinirea vie la

aceşti străluciţi anahoreţi, Tinerii Cassian şi Gherman s-au dedicat cu mare severitate şi

neclintită statornicie vieţii contemplative. În liniştea chiliei, Sfântul Cassian a izbutit să facă

experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimaşe şi

a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i

tulbura pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adâncă

experienţă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţăţi, ca Evagrie Ponticul pe care l-a

cunoscut în Nitria, Cuviosul Cassian a întocmit o învăţătură aleasă de lupta duhovnicească

împotriva celor opt păcate capitale, anume: al lacomiei, adică al îmbuibării de mâncare, al

desfrânării, al iubirii de arginţi sub care se inţelege zgârcenia, al mâniei, al tristeţii, al

neliniştii, sau al dezgustului inimii, al slavei deşarte şi al trufiei.

După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de

la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară

cu râvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită

contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de

către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmând unui

grup de 50 de monahi, hotărâră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea, Sfântului

şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele

între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe

Gherman să primească prin mâinile lui preoţia, iar Cassian diaconia. Cucerit de curaţia şi

sfinţenia Sfântului Ioan Gură de Aur - şi de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Cassian se

aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei

pentru a scoate câştig din petrecerea pe lângă un asemenea învăţător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur - victimă a lui Teofil –

fiind dus în exil, Cuvioşii Cassian şi Gherman au fost trimişi de cler şi popor în misiune la

Roma, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să înştiinţeze printr-o scrisoare pe episcopul

Romei, Inocentiu I, de suferinţele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Cassian petrecu astfel

zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul

Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, Mănăstirea Sfântul Victor, pe mormăntul unui martir

din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult

încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare inţelepciune pastorală, el a oferit

mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevarata tradiţie monahală pe care o primise

de la părinţii din Răsărit, ţinând seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de clima şi de

firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el a întocmit lucrarea sa "Instituţii

cenobitice" (rânduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în

Proventa. În această lucrare, el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu

oarecare pogoramant în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând şi aici

rânduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci scrie el: "Dacă

se implineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are

măsura desăvârşirii, chiar daca mijloacele nu sunt aceleaşi". El descrie apoi leacurile şi căile

de vindecare ale celor opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârşirea virtuţii. Mai

târziu el a completat această învăţătura duhovnicească prin cartea "Convorbirilor" în care

înfăţişează, la cererea eremiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hyeres de lângă Marsilia,

treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura

marilor anahoreţi, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Cassian a înzestrat astfel, din

începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armăturp duhovnicească, adapându-l

din izvoarele vii ale părinţilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învatăţători capadocieni: Sfinţii Vasile cel Mare,

Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, ca şi al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan

Cassian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omeneasca şi harul divin,

pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr,

deşi tot darul desăvârşit şi tot harul de sus coboara de la Dumnezeu Părintele Luminilor,

libertatea noastra omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi

reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc

pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuţi şi într-o aşa măsură, încât

se poate spune cu Sfântul Ioan Gura de Aur, că: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui

harul Său, iar cel al omului este de a-I oferi credinţa sa". Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare

învăţător al Bisericii în alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul

credinţei pus sub sipot". O asemenea învăţătura îşi avea limpede rădăcina în cuvântul lui

Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: ‘Cel care luase cinci talanţi de la stăpânul său, a adus

alti cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei I 25, 20-22)’. Deci cu

adevărat, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (II

Corinteni 6, 1).

Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Cassian a rămas statornic

în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adâncul contemplării

divine, taină a unei păci nesurpate şi blânde şi a unei linişti senine. El îşi încredinţa în pace

sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este

cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca părinte al lor şi ca unul dintre cei mai mari

învăţători ai monahismului. Sfintele sale moaşte sunt păstrate până în ziua de astăzi în

Mănăstirea Sfăntul Victor din Marsilia.

Capitolul II

RECUNOAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN CASSIAN DE CĂTRE

MARII TEOLOGI AI TIMPULUI

Opera acestui dobrogean din Sciţia-Minor a fost foarte receptată şi interpretată la

nivel internaţional, amintim în acest sens doar operele unora dintre autorii care au avut

preocupari teologice: O. Chadwick, J.-C. Guy, Dom C. Pichery şi Philip Rousseaup, de

asemenea şi la cele ale teologilor români, în frunte cu Pr. prof. I. Coman, care consacra

acestui sfânt o parte însemnată din opera sa.

În primul rând vom constata că sub forma de sentinţe monastice, traduse în greceşte,

parte din operele Sf. Casian s-au răspîndit prin acele Apophtegmata Patium în toată lumea

creştină.

Patriarhul Fotie, prin scrierile sale, aminteşte că înainte de veacul al X-lea existau

traduceri greceşti prescurtate, care, deci, îndestulau şi lipsurile lumii creştine de limbă greacă.

S-au găsit de pildă rezumate ale Convorbirilor duhovniceşti a Il-a şi a VH-a M. Prof. C. I.

Diovouniotis a descoperit şi el traduceri greceşti ale Convorbirilor duhovniceşti I, II, VII şi

VIII şi, în 1913, le-a publicat. De asemenea, parţial, a fost inclus în Filocaliile ortodoxe,

greacă, rusă şi română (cu excepţia celei ruseşti a Episcopului Thofan care a publicat cea mai

mare parte din operele sale).

Unii dintre papi au fost cei mai entuziasmaţi de capodoperele duhovniceşti ale Sf.

loan Cassian. Amintim mai întîi pe contemporanul său, Sf. Leon eel Mare, care 1-a înconjurat

tot timpul cu o apreciere şi o simpatie constantă, el fiind cel care a insistat ca Sf. Casian să

dea lumii creştine, înaintea Sinodului de la Efes, lucrarea dogmatică împotriva ereziarhului

Nestorie. În anul 597, Sf. Grigore eel Mare a scris o scrisoare către stareţa unei mînăstiri din

Marsilia, zidită în onoarea «Sf. Cassian», întărind cu aceasta cultul marsilian în cinstea

marelui patron duhovnicesc al Marsiliei. Specialiştii au constatat că papa Grigore cel Mare s-

a folosit în mod curent de operele Sfîntului Cassian, pentru care a manifestat un adevărat cult.

De-a lungul veacurilor Mînăstirea Sf. Victor, — ctitoria Sf. Cassian—a devenit

fruntaşă şi bogată în Franţa catolică, la rezidirea cetăţii Marsilia. În 1362 stareţul ei devine

papa Urban al V-lea , el n-a uitat mînăstirea lui şi pe marele ei întemeietor, la mormîntul

căruia, zidit pe patru pilaştri, ardea continuu o lumină. El a poruncit să-i fie împodobit capul

cu o chivără de argint, peste care s-a aşezat o mitră de aur şi de argint cu pietre seumpe; pe

chivără a poruncit să se graveze cuvintele «Capul Sfîntului Cassian».

Dar Sfîntul Cassian a cîştigat pentru totdeauna întâietatea duhovninicească în Apus

prin încorporarea învăţăturii lui în Regula benedictină. Capitolul al XLH-lea al acestei Reguli

cere ca unul dintre fraţi să citească la masă pentru obşte din Convorbirile duhovniceşti, sau

din «Vieţile Părinţilor» (egipteni), sau din alte cărţi de edificatoare. Iar în capitolul al

LXXIII-lea recomandă împlinirea vidului duhovnicesc cu meditaţii asupra Bibliei Părinţilor,

asupra Conferinţelor sau Aşezămintelor chinovite ale Sfântului Cassian, sau asupra Regulii

Sf. Vasile cel Mare. Se constată că meditarea continuă asupra scrierilor Sf. Cassian a dus la o

inefienţă reciprocă a Regulii şi a operelor Sf. Cassian de la început până la sfârşit, una

continuând şi împlinind pe cealaltă, desăvârşind-o şi actualizând-o neîncetat.

La menţinerea gloriei sale au contribuit şi mistici, mai ales majoritatea marilor teologi

medievali, care au făcut din operele Sf. Cassian, lectura lor zilnică preferată. Printre ei se

amintesc : Alquin, Petru Damian, Dominic, Toma de Aquino, Ignaţiu de Loyola, Tereza

de Avila, Francisc de Sales etc..

Acuzaţia că Sf. Cassian e vinovat de semipelagianism, datorită formulei că o scânteie

de bine din partea omului aduce ajutorul harului dumnezeiesc, a dus pentru apuseni

discutarea învăţăturii sale, fără ca aceasta să poată aduce întru totul umbrirea autorităţii sale

duhovniceşti în Biserică.

Astfel, din pricina acuzaţiilor lui Prosper, îndată după moartea Sf. Cassian, un

admirator al lui i-a revizuit opera şi a publicat-o într-o forma prescurtată.

Faustus, făcut stareţul mânăstirii de la Lerini după moartea lui, a devenit marele

apologet al operei Sf. Cassian şi duşmanul pînă la moarte al predestinaţianismului

augustinian, mai ales după ce a devenit episcop de Riez. În schimb, episcopul african Victor

va publica o ediţie epurată (de Convorbirea duhovnicească a XHI-a şi altele), iar Casiodor a

obligat pe călugării din Vivarium — în Italia de Sud — să mediteze continuu cele două opere

principale ale Sfântului Cassian, avertizându-i însă împotriva învăţăturii despre raportul har-

libertate la Sfântul Cassian. În această atmosferă de adversitate relativă, întreţinută de

predestinaţia .

Vorbind despre Ordinele monastice apusene în Ţara sfântă, A. Popovici subliniază

faptul că “întemeietorul monahismului apusean rămâne fără îndoială un sfânt străroman, Sf.

Ioan Cassian (cca. 361 - 430/435) originar din Scytia Minor (Dobrogea), provincie română

situată pe teritoriul actual al patriei noastre. Originea sa străromana a stârnit aprige

controverse în Biserica Romano-Catolică şi mari rezerve, privind persoana sa, ce va deveni

programatică pentru întreaga dezvoltare şi ascensiune ulterioară a monahismului apusean,

implicit pentru ordinele monastice întemeiate fie în Apus, fie în Ţara Sfântă, în timpul

Cruciadelor. Descoperirile arheologice de teren, Întreprinse de marele istoric Vasile Pârvan la

începutul veacului trecut, l-au convins pe profesorul H. I. Marrou de aceste realităţi atunci

când, în urma unei vizite la faţa locului în 1917, avea să declare: “Patria lui Cassian trebuie

căutată în partea de apus a teritoriului care depinde de cetatea Histriei, aproape de linia care o

desparte de aceea a Ulmetum-ului; undeva în Valea Casimcei, aproape de satul actual al

Seremetului, adica aproximativ 40 km nord-vest de orasul modern Constanta” (H. I. Marrou-

Patria lui Ioan”).

Capitolul III

PREOCUPĂRI ALE TEOLOGILOR ROMÂNI PRIVIND CINSTIREA

SFÂNTULUI IOAN CASSIAN

Prin traducerile care s-au întreprins în româneşte, teologia noastră a avut ocazia să se

maturizeze foarte devreme, astfel încât să putem vorbi de o teologie românească, chiar dacă

ea nu era sistematică, adică expusă în manieră ştiinţifică, aşa cum o avem azi. Datorăm foarte

mult celor pe care i-am pomenit aici a fi tradus din opera Marelui Părinte şi care, se înţelege,

au pregătit în acest mod trecerea la faza teologiei sistematizate. Însă datorăm foarte mult

celor din vechime care, nu numai că făceau teologie, dar făceau realmente un act de cultură,

aducând în limba naţională textele unuia dintre reprezentanţii de seamă ai creştinismului, care

el însuşi a devenit model cultural. Ei traduceau aceste texte, nu cu gândul că o fac pentru o

elită a Bisericii, ci cu acele de a populariza câte ceva din “noua” gândire ce nu demult

modificase lumea, adică cea creştină. Poate că de aceea era în primul rând un act de cultură şi

abia mai apoi unul teologic, dacă stăm să ne gândim că astăzi toate acele traduceri de atunci

reprezintă monumente de artă, limbă şi literatură, chiar şi atunci când ele nu au fost traduse

direct în româneşte. Între cele două faze ale traducerilor din Sfinţii Părinţi, nu putem face

distincţia ca între două tipuri culturale diferite, căci ele reprezentau, de fapt, două faţete ale

unei aceleiaşi monede. Abia mult mai târziu s-a intrat într-o fază aparte, când limba era deja

bine structurată, o fază a traducerilor strict cu caracter teologic, adică pentru aceia interesaţi

în mod special de teologie, dar nu fără a rămâne la îndemâna tuturor. Cu alte cuvinte, scopul

vechi pentru care se făcuseră acele traduceri se păstrase, şi anume acela de a populariza

gândirea Marilor Părinţi ai Bisericii, în cazul nostru a Sf. Ioan Cassian şi, în cele din urmă,

gândirea unei întregi Biserici, gândirea pe care o impunea o nouă mentalitate, un nou mod de

a privi lucrurile. Or, un astfel de mod de a vedea lucrurile a preocupat conştiinţele ortodoxe

de la noi pentru multă vreme, aşa încât secole de-a rândul, traducerile din Sfinţii Părinţi au

abundat şi au primat în faţa multor altora. La noi, ca şi la sârbi, bulgari sau ruşi s-a tradus

aproape în mod exclusiv numai din literatura patristică, vreme îndelungată, şi prea puţin din

literatura profană antică aşa cum s-a întâmplat în Occident. Cea patristică era preferată celei

profane, cel puţin în lumea ortodoxă. Ce înţelegem de aici? Cumva că Ortodoxia n-ar fi fost

preocupată să-şi îmbogăţească fondul cultural? Nicidecum, pentru că nu am spus că

traducerile din autorii profani au lipsit, ci ele au venit, chiar dacă mult mai târziu . Nu era o

lipsă de interes pentru cultură, aşa cum o înţelegeau occidentalii, dar nu putea să primeze o

cultură desacralizată, o cultură în care se încerca revenirea la antichitate şi la valorile ei

precum a încercat-o Renaşterea. În lumea ortodoxă o Renaştere în manieră occidentală nu ar

fi putut fi nicicum posibilă şi asta pentru că Apusul renunţase la a-L mai considera pe

Dumnezeu la locul pe care Sfinţii Părinţi îl vedeau, ba dimpotrivă în locul Lui îl aşezau acum

pe om. Acesta credem că este şi motivul pentru care la noi, ca de altfel peste tot în lumea

ortodoxă, s-a reactualizat permanent învăţătura Părinţilor Bisericii, considerată ea însăşi un

model cultural de urmat. Ori, dacă acesta exista şi era viabil, de ce să fie înlocuit cu altul? O

“Renaştere” ar fi însemnat un regres, adică o întoarcere înainte de creştinism, şi finalmente o

negare a valorilor creştine, o desacralizare, aşa cu s-a şi întâmplat în Apus. Orientul ortodox a

refuzat-o, menţinându-se în matca învăţăturii aducătoare de mântuire. Pentru românul

ortodox “Renaşterea” s-a făcut prin apariţia Filocaliei, cu mult înainte chiar de a fi apărut în

vreo altă limbă modernă europeană. Aceasta este ceea ce îi motiva pe oamenii Bisericii de la

noi şi nu numai pe ei să se cantoneze în aria traducerilor de opere patristice. Şi, precum am

avut prilejul să constatăm, traducerile din opera Sf. Ioan Cassian au început de timpuriu,

pentru ca între timp multe dintre ele să fie reluate, dacă nu se traducea ceva nou. S-a

întreprins, cu alte cuvinte, o permanentă reactualizare a Marelui Părinte şi a învăţăturii sale,

fapt ce a ajutat la devenirea teologiei româneşti aşa cum o avem astăzi.

Iată, deci, cum ierarhii Bisericii strămoşeşti, ispitiţi să toarne în veştmântul graiului

poporului frumuseţile de gând şi de cuvânt ale lui Ioan Cassian, au reuşit să deschidă calea

celor ce aveau să vină după ei cu o avalanşă de traduceri ale diferitelor texte ale acestui

teolog.

Din deceniul opt al secolului trecut s-a înţeles că eliminarea Bisericii dintre temele

studiate de istorie reprezenta nu doar o gravă amputare a cercetării ci, pur şi simplu, sabotarea

oarbă a surselor dătătoare de identitate românilor. Istoriografia bisericească s-a reluat viguros,

dar numai în cercuri ortodoxe, fără ca istoricii laici să mai fi recuperat vreodată o poziţie

normală în cadrul cercetărilor. Pentru non-clerici au existat chiar interdicţii formale de

publicare în reviste sau volume ale Bisericii. Urmarea a fost că, cel puţin în marile tratate,

referinţa la spiritualitate a devenit nebuloasă, ori voit acoperită de noţiuni intenţionat evazive

(„permanenţă”, „continuitate spirituală” şi altele asemenea). Aşa că istoriografia bisericească

şi-adezvoltat din ce în ce mai ferm un discurs paralel, axat aproape numai pe investigarea

componentelor ortodoxe, în vreme ce istoricii laici au părut timoraţi de ideea de a se „atinge”

de un teritoriu dacă nu exclusivist, cel putin foarte sensibil. S-a ajuns într-atât de departe,

încât relevanţa izvoarelor nu a mai contat.

Că avem de-a face o carenţă de imagine în literatura noastră de specialitate ne-o

demonstrează lucrările generale europene care se ocupă cu creştinismul românesc incipient.

În 1990, în colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti” apare din iniţiativa patriarhului

Iustin cartea Sfântul Ioan Cassian. Scrieri alese. Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri

duhovniceşti, (primul volum al operelor acestui mare dascăl şi ascet al lumii creştine), în

traducerea autorilor V. Cojocaru şi D. Popescu, cu o prefaţă, studiu introductiv şi note de N.

Chiţescu. Această lucrare vine să umple un gol imens, simţit ca atare de toţi cei de pe

meleagurile Ortodoxiei româneşti care năzuiesc spre culmile duhovniciei, “dar mai ales cei

care calcă glia pe care au călcat-o şi picioarele tinerilor Ioan Cassian şi Gherman şi beau apa

din care s-au adapat şi aceia şi respiră aerul şi se bucură ca şi ei de frumuseţea codrului şi de

minunata peşteră a muntelui luminos, care separă podişul Casienilor de vecinătăţile înflorite”

(Chiţescu, 1990). După veacuri de stăpâniri străine, satul “Seremet” mai are vreo cinci

familii de vieţuitori, din cele optzeci, numărate de savantul Pârvan în „podisul Casian”

înainte de comunicarea de la Academie în urma cu 70 de ani. Cele două stînci de pe vremea

Casienilor păstrează ruinele lor şi sunt cunoscute tuturor localnicilor din împrejurimi ca

”piatra scrisă”, iar peştera cu intrarea neagră de pe culmea muntelui calcaros este numită de

toţi ”peştera lui Casian”. Locul este vizitat, mai ales vara, şi de români şi de străini. „Nici

autorităţile locale mirene, nici cele bisericeşti nu ajută pe cei care caută locul de origine al

Sfântului Cassian, renumit în toată lumea. Nu există nici o indicaţie, nici un semn, o cruce, un

metoc, un schit, o biserică, o mânăstire ... nimic. Este adevărat că podişul, stâncile şi peştera

strigă, dar dacă pier cei care l-au auzit, 1-au Inţeles şi 1-au repetat de mai bine de un mileniu

şi jumătate, ni se pare că suntem datori să-1 înregistrăm într-o forma care să dea glas istoriei

— deocamdată înregistrată numai de natură, care natură se mai vede, dar nu se aude şi se şi

poate pierde” (Chitţescu, 1990).

Publicarea acestei cărţi a fost iniţiativa Patriarhului Iustin Moisescu, care a dorit să

realizeze opera de perpetuare îtr-o formă adecvată, bisericească, eventual monahală, a

memoriei Sfântului Ioan Cassian pe meleagurile sale originare. El este primul teolog român

care a apărat memoria Sfântului Ioan Cassian, respingând acuzaţiile de semipelagianism,

formulate de grupuri de predestinaţionişti–augustinieni apuseni împotriva sa , prin recenzarea

amplului studiu întocmit de patrologul român D. Balanos, ce apare încă din 1937. Francezii

il considerau pe Ioan Cassian primul lor sfânt şi primul călugăr din Galia romană. Se roagă la

racla lui şi ii rostesc numele cu adâncă emoţie. Noi, românii ştim că este cel care a pus bazele

monahismului apusean, că e de neam daco-roman, că locul naşterii şi copilăriei sale se află nu

departe de peştera şi de satul care îi poartă numele: Casieni. Dealul Casienilor e centrul unor

situri arheologice în parte necercetate, un ansamblu de grote şi adăposturi uitate, lăsate de

izbelişte.

Cu totul uimitoare este îndărătnicia cu care frânturi de nume ţi de întâmplări s-au mai

păstrat înca în legendele şi povestirile oamenilor. Spre Cheile Dobrogei se află Peştera

Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice că s-ar afla o peştera în care

romanii au zidit de vii pe dacii răsculaţi dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile şi copiii

lor. Câteodată, la vreme de furtună, se aude tânguirea lor. Mulţi ciobani au auzit plânsul, dar

nu ştiu de unde vine.

În 1912, învăţatul arheolog Vasile Pâvan a descoperit în padurea satului Seremet de

pe valea râului Casimcea (numit azi Casian), două inscripţii care pomeneau de hotarele

Casienilor: Stânca Sfântului şi înscrisul de pe ea înfăţişează ochilor următoarele cuvinte:

“Oroi Casianoun Kai Spilouha”, adică: “Hotarele Casienilor şi Peşteruca”. Pentru ţăranii din

Cheia, Târguşor sau Casieni, sfântul e încă viu şi grabnic ajutător, e duhovnicul de taină şi

rugătorul lor. Sunt multe lucruri tainice în ţinutul Casienilor, dar nimic nu se compară cu

lucrarea şi forţa sfântului. Aici vin mulţi pelerini şi credincioşi, care urcă din greu dealul până

la peştera sfântului.

Ascunsă privirii, printre formele carstice ale Dealului Casian, peştera se deschide într-

un perete stâncos, deasupra văii Casimcea. O potecă îngustă, cu trepte săpate în calcar,

amenajată recent, ajunge sub gura peşterii.

Grota este spaţioasă, lipsită de forme carstice specifice, dar şi de obişnuita umezeală.

Spaţiul central se continuă prin firide laterale şi galerii înguste şi lungi, iar prin stânga se

ajunge la o încapere nu prea mare, cunoscută printre localnici, de veacuri, sub numele de

Chilia Sfântului.

Vechii călugări au folosit grota ca locuinţă şi spaţiu de slujire liturgică, interiorul

peşterii asemănându-se foarte mult cu interiorul unei biserici. În grotă, incizate în peretele

calcaros, se mai disting semne de cruci, urme de inscripţii, litere chirilice răzleţe şi cuvântul

“aghios” = sfânt (lb. greaca).

Învăţatul călugar ce purta numele locului natal, fiind de familie bună, de oameni de

frunte, a primit o educaţie aleasă într-una din renumitele cetăţi greceşti de pe tărmul apusean

al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunoştea bine cultura greaca şi latină. Se pare că a

intrat de tânăr într-o aşezare monahală din regiune, unde a dobândit şi o pregătire teologică.

De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Sciţiei Minor. Dealul şi pădurea de stejari pitici

îi poarta numele, ca şi valea dimpreună cu stâncile ce o străjuiesc. Totul aparţine neamului

Casienilor: locurile de păşune, iarba şi potecile, satul de peste râul Casimcea, din care acum

nu a mai ramas decât un palc de trei case – un sat cândva de ţărani nobili.

Înfiinţat în anul 2003, aşezământul reactivează străvechea vatră monahală din

“hotarele Casienilor şi Peşterii” în care au trăit trei sfinţi dobrogeni: Ioan Cassian, Gherman

Romanul şi Teotim I.

Aspecte din interiorul peşterii unde s-au nevoit Sfântul Ioan Cassian

Imnografie

Biserica prăznuieşte pe data de 28 februarie, pe Sfinţii Ioan Cassian şi Gherman din

Dobrogea.

Acatistul Sfântului Ioan Cassian (29 februarie sau 28 în anii bisecţi):

Condac 1

Pentru iubirea desăvârşită viaţa cea stricăcioasă lăsând, pe de-a-ntregul te-ai adus lui Hristos cel dorit.

Căci arvuna Duhului luând, ai întărit Biserica întru dragostea Preasfintei Treimi şi chipul vieţii

monahiceşti ca o flacără l-ai răspândit să lumineze marginile lumii. Pentru aceasta te lăudăm pe tine şi cu

mulţumire cântăm:

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţă de mult preţ a neamului românesc!

Icos 1

Din Dobrogea şi neamul străromân moştenirea pământească ai luat, şi învăţătură aleasă la şcolile timpului

dobândind te-ai aprins de dorirea dumnezeiască. Drept aceea toate lăsând, ai urmat lui Hristos împreună

cu prietenul tău Gherman. Aşa ai ajuns călugăr într-o mânăstire din Betleeem, ştiinţa duhovnicească în

lucrarea vieţii de obşte deprinzând. Pentru aceasta după cuviinţă îţi strigăm:

Bucură-te, dorire după Hristos

Bucură-te, cugetare învăpăiată de har

Bucură-te, agonisire a aurului Scripturii

Bucură-te, păzire a curăţiei inimii

Bucură-te, însetare după lumina sfinţeniei

Bucură-te, închinătorule în duh şi adevăr

Bucură-te, nădejde a înfierii dumnezeieşti

Bucură-te, simţire a tainei peste fire

Bucură-te, dragoste apostolică şi rai al smereniei

Bucură-te, minte mişcată de suflarea Duhului Sfânt

Bucură-te, suflet şi trup făcute cer nou şi pământ nou

Bucură-te, isihie, liturghisire neîncetată

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 2

Cu râvnă sfântă ai plecat ai plecat împreună cu Gherman în sihăstriile Egiptului în căutarea sfinţilor

pustnici. Şi împărtăşindu-vă de taina vieţii lor ascunse cu Hristos în Dumnezeu, aţi păzit cuvintele lor în

inimă, cu bucurie cântând: Aliluia!

Icos 2

Moştenire sfântă ne-ai lăsat, Părinte Ioane, celor încercaţi de multe dureri, lipsuri şi ispite, în

Aşezămintele şi Convorbirile duhovniceşti. Aşa ne-ai învăţat să murim păcatului ca Domnul să ne fie

lumina şi viaţa şi bucuria veşnică. Pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, pâine a smereniei şi vin al iubirii de Dumnezeu

Bucură-te, dar adus pe altarul cel mai presus de ceruri

Bucură-te, zugrav iscusit al dragostei Sfintei Treimi

Bucură-te, tâlcuitor al purtării de grijă dumnezeieşti

Bucură-te, călăuză de la iadul deznădejdii la raiul smereniei

Bucură-te, chip luminat de prezenţa lui Hristos

Bucură-te, carte vie în care se scriu cuvintele Duhului

Bucură-te, memorie făcută pământ de rai

Bucură-te, chivot al voii dumnezeieşti

Bucură-te, voire închinată la hotarul veşniciei

Bucură-te, locaş însufleţit al vederii Lui Dumnezeu

Bucură-te, conştiinţă a chipului lui Dumnezeu

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 3

De la Avva Pafnutie ai învăţat a face loc în vasul pământesc slavei Sfintei Treimi prin întreită renunţare:

la bunurile şi măririle lumeşti, la obiceiurile, patimile şi atracţiile vechi ale trupului şi sufletului şi la toate

cele trecătoare. Şi astfel jertfă vie aducându-te cântai cu bucurie: Aliluia!

Icos 3

La sfatul Avvei Iosif, şapte ani ai rămas în Egipt împreună cu Sfântul Gherman, culegând de la sfinţii

nevoitori roadele Pomului vieţii. Apoi aţi ajuns în pustia Sketică, unde cerul şi pământul sărbătoreau

pregustarea întâlnirii celei de la hotarul veşniciei.

Bucură-te, braţe libere de griji şi dobândiri trecătoare

Bucură-te, braţe întinse pe crucea dragostei

Bucură-te, braţe deschise spre a îmbrăţişa necuprinsul

Bucură-te, braţe ce cuprind lumea şi o aduc lui Dumnezeu

Bucură-te, vas al comorilor pustiei

Bucură-te, vas al moştenirii sfinte

Bucură-te, loc al păcii lui Hristos

Bucură-te, icoană vie, vedere din locul lui Dumnezeu

Bucură-te, trup purtat de suflet

Bucură-te, suflet purtat de harul lui Dumnezeu

Bucură-te, pământ urcat la cer

Bucură-te, cer întrupat

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 4

Din pricina învinuirilor nedrepte la care erau supuşi monahii din Egipt aţi părăsit locul pustniciei şi aţi

plecat la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur. De la el ai primit harul slujirii diaconeşti şi lângă el

ai sporit în cuvânt şi în har, în lucrare şi în isihie. Iar după exilul lui ai ajuns la Roma împreună cu

Gherman, spre a vesti pătimirile părintelui celui de Dumnezeu insuflat al Bisericii, împreună cu care în

duh neîncetat cântaţi: Aliluia!

Icos 4

Mare a fost dragostea ta pentru dumnezeiescul Părinte în mâinile căruia te-ai adus ca o prescură lui

Hristos. Aşa te-ai încredinţat lui Dumnezeu, învăţând pătimirea de bunăvoie pentru dragostea Lui şi

iubirea de vrăjmaşi, pentru care, minunându-ne, îţi cântăm:

Bucură-te, primire a cuvântului din gura cea cu totul de aur

Bucură-te, ucenic crescut prin har la măsura de fiu

Bucură-te, fiu îmbrăcat în slava părintelui tău

Bucură-te, fiu al lui Dumnezeu născut în Duhul

Bucură-te, urmare a părintelui tău în adâncurile tainei dumnezeieşti

Bucură-te, urmare a lui în adâncurile suferinţei

Bucură-te, urmare a lui în slava învierii

Bucură-te, creştere în Trupul lui Hristos la măsura desăvârşirii

Bucură-te, rod al Liturghiei dumnezeieşti

Bucură-te, ascultare mişcată de nădejde, credinţă şi iubire

Bucură-te, deprindere a lucrării teandrice

Bucură-te, conştiinţă mărturisitoare a pecetei dumnezeieşti

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 5

Harul liturghisirii preoţeşti l-ai îmbrăcat la Roma, după care ai revărsat în cuprinsul Galiei izvoarele vii şi

bogăţia darurilor pustiei. Pe toate le-ai rânduit cu dreaptă socoteală după firea şi puterea celor ce primeau,

treptele nevoinţei şi contemplării săpând spre suirea neînşelată la măsura desăvârşirii. Iar cei ce luau de la

tine cu credinţă leacurile duhovniceşti şi urmau căile vindecării de păcate cu mulţumire strigau: Aliluia!

Icos 5

Plecând din inima neamului şi pământului românesc, drumul tău a unit ca o cruce de taină Răsăritul şi

Apusul Bisericii drept-slăvitoare, spre slava Sfintei Treimi. Aşa pretutindeni ai împărţit cu bună pricepere

comorile pustniciei, întărind pe toţi în conştiinţa menirii de taină a asemănării dumnezeieşti. Pentru

aceasta îţi strigăm:

Bucură-te, surpătorule al celor opt patimi de căpătâi

Bucură-te, sfărâmare a zăvoarelor păcatului

Bucură-te, privire ce spulberă negrele întunecimi

Bucură-te, pajişte împodobită cu florile ştiinţei

Bucură-te, minte văzătoare prin ocheanul inimii

Bucură-te, inimă văzătoare prin lumina Duhului

Bucură-te, rodire a Împărăţiei prin adâncă răbdare

Bucură-te, dobândire a Duhului prin înfrânare

Bucură-te, înălţare peste tulburările patimii prin umilinţă

Bucură-te, dobândire a harului prin milostivire

Bucură-te, priveghere întru cunoştinţa prezenţei lui Hristos

Bucură-te, tăcere lucrătoare a cuvântului dumnezeiesc

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 6

Mare este ajutorul tău, Sfinte, către noi, cei loviţi de tot felul de ispite şi necazuri, care te chemăm cu

credinţă şi urmăm călăuzirile tale de Dumnezeu insuflate. Şi cu toate că suntem nevrednici, cu mijlocirile

tale îndrăznim să întoarcem prin pocăinţă viaţa noastră spre Hristos, Răsăritul cel de Sus şi Izvorul

milostivirii, cântând împreună cu tine: Aliluia!

Icos 6

Greu este jugul lăcomiei ce înăbuşă râvna dumnezeiască şi se face pricină a înclinărilor pătimaşe, drept

aceea ne-ai învăţat, Părinte Ioane, a-l schimba pe jugul cel uşor al curăţiei inimii prin stingerea

îmboldirilor aprinse ale trupului, mărturisirea conştiinţei şi umilinţa ce vine din ascultare. Iar prin postul

sufletului şi trupului să arătăm dorul după dumnezeiasca împărtăşire în libertatea duhului, de care şi noi

însetând cântăm:

Bucură-te, cercetare a conştiinţei ce smulgi spinii păcatului

Bucură-te, răbdare şi osteneală ce chemi mintea din cutreierul nestatornic

Bucură-te, căinţă a inimii ce sfărâmi împietrirea sufletului

Bucură-te, frică de Dumnezeu ce nu părăseşti cuvântul dragostei Lui

Bucură-te, rugăciune stăruitoare ce răzbaţi prin viforul ispitelor

Bucură-te, hrănire din laptele Scripturii şi mierea Tradiţiei sfinte

Bucură-te, postire născătoare de cumpătare şi înnoire a simţurilor

Bucură-te, vedere a lumii în icoana iubirii dumnezeieşti

Bucură-te, feciorie lucrătoare a tainei întrupării lui Dumnezeu

Bucură-te, punere a nădejdii în milostivirea de Sus

Bucură-te, închinare de sine primitoare a lucrării Sfintei Treimi

Bucură-te, curăţire a altarului lăuntric spre primirea Tainelor dumnezeieşti

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 7

Urmând predania bătrânilor ne-ai învăţat atât curmarea mişcărilor demonice împotriva firii cât şi

supunerea mişcărilor fireşti faţă de voia şi lucrarea dumnezeiască mai presus de fire. Şi îndemnai astfel să

ne împlinim menirea, depăşind cele ale firii în Trupul lui Hristos şi în unire cu Sfânta Treime, cântând

împreună cu sfinţii: Aliluia!

Icos 7

Ai vădit, părinte Ioane, lucrarea duhurilor răutăţii ce însoţesc cele opt patimi de căpătâi: duhul lăcomiei,

duhul desfrânării, duhul iubirii de argint, duhul mâniei, duhul tristeţii, duhul neliniştii, duhul slavei

deşarte şi duhul trufiei. Şi curăţind rănile patimilor, ai pus peste ele balsamul virtuţilor şi legătura

dragostei, ca să aflăm vindecare şi mângâierea desăvârşirii, cu bucurie cântând:

Bucură-te, păzire a inimii de răsărirea gândurilor răutăţii

Bucură-te, gătire prin înfrânare a locaşului slavei

Bucură-te, feciorie, taina naşterii duhovniceşti

Bucură-te, trup şi suflet făcute icoană a sălăşluirii dumnezeieşti

Bucură-te, sfinţire a omului întreg după voia Sfintei Treimi

Bucură-te, nimicire a idolilor gândiţi şi simţiţi înaintea chipului lui Dumnezeu

Bucură-te, dezlipire cu duhul de agonisiri şi sălăşluire în hotarul veşniciei

Bucură-te, blândeţe şi răbdare întru nădejde, pământ al rodirii sfinte

Bucură-te, lepădare a întristării lumii pentru întristarea după Dumnezeu

Bucură-te, întristare zămislită din pocăinţă şi dorirea desăvârşirii

Bucură-te, isihie, rod al credinţei lucrătoare prin iubire

Bucură-te, micşorare de sine pentru arătarea slavei lui Dumnezeu

Bucură-te, surpare prin smerenie a înălţărilor trufiei

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 8

Ai înfiinţat la Marsilia, Cuvioase Ioan, două mânăstiri de obşte, una de bărbaţi şi una de femei, răsădind

cu duhovnicească pricepere tradiţia monahală a părinţilor din Egipt în specificul locului şi firii

locuitorilor din Galia. Pe acestea trecându-le prin inima ta de Părinte şi firea neamului românesc, s-a

arătat unicul chip al Împărăţiei într-o nouă icoană a cântării neîncetate de: Aliluia!

Icos 8

La rugămintea Sfântului Castor ai alcătuit, Părinte, Aşezămintele Cenobitice, arătând că măsura

desăvârşirii stă în împlinirea poruncii dumnezeieşti cu dreaptă socoteală şi după putere, chiar dacă

mijloacele nu sunt aceleaşi. Aşa ai arătat că pogorămintele referitoare la orânduirea vieţii creştine nu

înseamnă o schimbare a ţintei, nici a treptelor de atins, ci o împropriere a tradiţiei Bisericii în diferite

caractere unite în aceeaşi icoană a comuniunii în Duhul Sfânt.

Bucură-te, iconar fidel erminiilor sfinte

Bucură-te, zugrav al aceluiaşi chip într-o nouă icoană

Bucură-te, înzestrare a Galiei cu armătură duhovnicească

Bucură-te, cuvânt purtător al apei duhovniceşti a pustiei

Bucură-te, începător al monahismului din Apus

Bucură-te, vistierie a comorilor Răsăritului

Bucură-te, purtător al Căii, Adevărului şi Vieţii

Bucură-te, cuvântător de Dumnezeu din plinătatea harului

Bucură-te, lucrător al curăţirii dumnezeieşti

Bucură-te, zugrav al contemplării dumnezeieşti

Bucură-te, liturghisitor al unirii dumnezeieşti

Bucură-te, candelă nestinsă la icoana Întrupării

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 9

Mare taină e libertatea omului dată în însăşi pecetea chipului divin, desăvârşită în dialogul dragostei şi

împreună-lucrarea cu Dumnezeu. Iar viaţa veşnică este însăşi părtăşia la iubirea Sfintei Treimi, în bucuria

veşnică şi pacea cântării de: Aliluia!

Icos 9

Râvnei Sfinţilor Capadocieni şi a Sfântului Ioan Gură de Aur ai urmat ridicând cuvântul împotriva celor

ce susţineau o separare adâncă între firea omenească şi harul divin. Aşa ai arătat că, deşi tot darul

desăvârşit şi tot harul vin de la Dumnezeu, libertatea omului zidit după chipul Lui este chemată să

răspundă şi să conlucreze cu harul pentru a produce în suflet roadele virtuţilor şi a se împlini în

împărtăşirea dumnezeiască.

Bucură-te, urmaş adevărat al Sfinţilor Apostoli

Bucură-te, ferire de învrăjbire cu smerenie evanghelică

Bucură-te, depărtare cu duhul de tulburare şi certuri

Bucură-te, primire a harului pe măsura credinţei

Bucură-te, învăţătură temeluită pe cuvântul lui Dumnezeu

Bucură-te, împreună-lucrător cu Hristos

Bucură-te, statornicie în dreapta credinţă

Bucură-te, pace nesurpată şi blândeţe moştenitoare a raiului

Bucură-te, mărturisire a vieţii ca dialog şi participare

Bucură-te, învăţător al nevoinţei duhovniceşti

Bucură-te, laudă a milostivirii dumnezeieşti

Bucură-te, zugrăvire a chipului omului după erminia Sfinţilor Părinţi

Bucură-te, liturghisire a darului şi primire a harului lui Dumnezeu

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

ac 10

Stâlp al Bisericii te-ai arătat, Părinte Ioane, când la cererea viitorului papă Leon cel Mare al Romei ai

alcătuit o ultimă scriere: Despre Întruparea Domnului, împotriva lui Nestorie, punând o piatră de temelie

pentru Sinodul al III-lea Ecumenic din Efes, ţinut cu un an mai târziu. Pentru aceasta ca pe un

dumnezeiesc părinte şi alăută a dogmelor insuflate te cinstim, şi împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu:

Aliluia!

Icos 10

Pe Maica Domnului ai mărturisit-o Născătoare de Dumnezeu iar pe Hristos Dumnezeu adevărat şi om

adevărat. Aşa ai arătat că îndumnezeirea nu este o simplă imitare săvârşită de om ca după un model

exterior, ci rodul lucrării divine împărtăşite în taina dragostei. Pentru aceasta îţi strigăm:

Bucură-te, alăută a tainei Treimii

Bucură-te, piatră a mărturisirii Întrupării

Bucură-te, piatră la temelia Bisericii

Bucură-te, laudă a naşterii dumnezeieşti din Fecioară

Bucură-te, cinstitor al măririi Născătoarei de Dumnezeu

Bucură-te, conglăsuitor cu Apostolii

Bucură-te, râu al teologhisirii insuflate

Bucură-te, călăuzitorule pe calea mântuirii

Bucură-te, apărătorule al dreptei credinţe

Bucură-te, purtătorule de Dumnezeu şi grabnic ajutătorule

Bucură-te, văzătorule de Dumnezeu şi degrab luminătorule

Bucură-te, iubitorule de Dumnezeu şi de oameni

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 11

Până la capăt ai rămas statornic în dreapra credinţă a Bisericii, păzind nesecat izvorul isihiei

dumnezeieşti, Cuvioase Ioan Casian, drept pentru care încă în viaţă fiind ai fost cinstit ca sfânt şi după

mutarea ta izvoare de har ai revărsat spre mângâierea celor ce cântă: Aliluia!

Icos 11

Cum vom putea lăuda după vrednicie minunile tale, Părinte Ioane, că nu ne laşi în grelele încercări la care

suntem supuşi şi ca pe o gură de rai ne-ai lăsat sfintele tale moaşte, spre mărturia vieţii nestricăcioase

întru slava Sfintei Treimi. Fii dar grabnic sprijinitor şi tămăduitor al celor ce aleargă la tine şi cu credinţă

cântă:

Bucură-te, chip împlinit în asemănarea dumnezeiască

Bucură-te, rod al pomului Vieţii

Bucură-te, prescură liturghisită de Hristos a neamului românesc

Bucură-te, purtător al crucii de moştenire a acestui pământ

Bucură-te, purtător al crucii omenirii suferinde

Bucură-te, izvor al tămăduirii

Bucură-te, părinte ce naşti în fii duhul mântuirii

Bucură-te, inimă de părinte, îmbrăţişare peste fire

Bucură-te, inimă de fiu în care bate dumnezeiasca iubire

Bucură-te, grijă părintească faţă de toţi cei necăjiţi

Bucură-te, ieşire în căutarea celor rătăciţi

Bucură-te, întâmpinare a fiilor risipitori

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 12

Cu adevărat vă cinstim, Sfinte Ioane şi Sfinte Gherman, împreună cu primul vostru dascăl şi învăţător,

Sfântul Ierarh Teotim I al Tomisului, ca pe o icoană a Sfintei Treimi zugrăvită în vetrele sihăstreşti ale

Dobrogei. Căci moştenirea acestui neam şi pământ o aţi urcat la cer şi luminători lumii v-aţi arătat, unind

sfinţenia vieţii, cultura aleasă şi teologia insuflată în taina cântării de: Aliluia!

Icos 12

În multe stânci şi peşteri, văi şi sate, locuri de închinare şi sfinte locaşuri a răsunat numele tău, Sfinte

Ioane, pecetluind în frumuseţea peisajului legătura veşnică de iubire pe care o ai cu acest pământ şi neam.

Drept aceea după cuviinţă te cinstim şi cu mulţumire îţi cântăm:

Bucură-te, singurătate cu Dumnezeu ce îmbrăţişezi lumea

Bucură-te, dăruire de sine nevoinţei isihaste

Bucură-te, luminătorule al pustiei

Bucură-te, rugăciune pentru lumea deznădăjduită

Bucură-te, semănătorule al chipului Împărăţiei

Bucură-te, vistier al comorilor pustiei

Bucură-te, făclie nestinsă în sfeşnicul Bisericii

Bucură-te, grabnic ajutător al celor deznădăjduiţi

Bucură-te, mângâietorule al celor întristaţi

Bucură-te, iscusit grădinar al inimilor

Bucură-te, surpător al curselor diavoleşti

Bucură-te, îndemnător spre cele mai presus de fire

Bucură-te, libertate transfigurată prin iubire

Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!

Condac 13

O, Sfinte Părinte Ioan Casian, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii, care în neputinţe şi patimi cumplite ne zbatem,

şi nu îndrăznim a căuta la faţa lui Dumnezeu din cauza fărădelegilor şi împietririi ce ne apasă. Revarsă

spre noi cu harul ce ţi s-a dat milostivirea dumnezeiască spre tămăduire, luminare şi înmulţirea dragostei

întru slava Preasfintei Treimi, ca să cântăm cu mulţumire: Aliluia! (de 3 ori).

Iconografie

După Erminia lui Dionisie din Furna, Sfântul Ioan Cassian trebuie zugrăvit ca un bătrân

cuvios, având barba ascuţită, purtând în mâini înscrisul : "Somnul cel mult se adună împreună

cu neînfrânarea; iar vegherea răspândeşte degrabă neastâmpărarea, precum fumul goneşte

albinele şi, precum un foc, o arde".

Capitolul IV

SFÂNTUL IOAN CASSIAN UN SFÂNT AL TIMPULUI NOSTRU

Monahismul răsăritean isihast are deci o vocaţie şi un destin nu doar filocalic, cum s-a

spus, ci şi o vocaţie şi un destin taboric. Aşa cum scria inspirat în anul 1994 Mitropolitul

Moldovei şi Bucovinei Daniel Ciobotea „ori de câte ori există în istorie o criză spirituală,

monahismul a fost acela care a adus luminile Taborului.” „Era nevoie ca lumea să nu se lege

de împărăţiile trecătoare, ci să-şi lege inima de luminile netrecătoare ale Taborului, ale

Împărăţiei lui Dumnezeu, lumină pe care sfinţii isihaşti au trăit-o încă din lumea aceasta ca o

pregustare a Împărăţiei cereşti.” Dacă isihasmul palestiniano-sinait din secolul VII a fost

răspunsul la încercarea istorică a invadării Orientului apropiat de arabi, isihasmul palamit din

secolul XIV a fost atât o replică anticipată la adresa ispitelor raţionalismului şi secularizării,

căreia îi va cădea pradă civilizaţia occidentală modernă, cât şi o pregătire pentru marea

încercare istorică reprezentată de cotropirea şi aservirea de către otomani a popoarelor

ortodoxe din Balcani. Atât în secolul XIV, cât şi în secolul XVIII, isihaştii au simţit acut atât

încordarea dintre forţă şi iubire manifestată în conflictul dintre islamul otoman şi Bizanţul

creştin, cât şi tensiunea internă („lupta nevăzută”) ce începea să se manifeste în Europa

Occidentală între „luminile” abstracte şi aride ale inteligenţei raţionaliste despărţite de

Dumnezeu şi lumina transfiguratoare a inteligenţei unite cu Dumnezeu prin rugăciune şi

sfinţenie. Înainte de căderea Imperiului Bizantin — spunea Mitropolitul Daniel — prin

isihasmul palamit „Dumnezeu i-a pregătit pe ortodocşi arătându-le înălţarea duhovnicească a

Împărăţiei Lui. De aceea, când Bizanţul cade din punct de vedere politic şi militar, el rămâne

totuşi prin ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi teologilor lui. «Bizanţul după Bizanţ» în

sens duhovnicesc este spiritualitatea legată de Împărăţia cerurilor, cea care nu cade niciodată:

sfinţenia şi cultura inspirată de ea care rămân în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că sunt

purtate în inimi, în suflete de sfinţi. Iar când se apropia, la începutul secolului XX, căderea

unui alt imperiu creştin — imperiul rus — prin revoluţia din anul 1917, a fost nevoie şi atunci

de o pregătire a creştinilor ortodocşi. Iar pregătirea aceasta, care a rodit de-a lungul întregului

secol XIX, a început la Mănăstirea Neamţ în a doua jumătate a secolului XVIII”, unde prin

Cuviosul Paisie Velicikovski (1722–1794) a fost tradusă Filocalia slavonă, publicată în anul

1793 la Moscova, pentru întreaga Ortodoxie slavă. Fenomenul filocalic modern, legat în

secolul XVIII de numele Cuviosului Paisie Velicikovski, iar în secolul XX de cel al

Părintelui Dumitru Stăniloae, nu este însă singurul argument care pledează în favoarea

faptului de a vorbi de „un destin filocalic şi de o vocaţie filocalică la români”.

Născut în epoca triumfului credinţei creştine după încetarea prigoanelor şi primirea eî

ca religie de stat, adică într-o epocă în care împărăţia cerească trebuia să urmeze eonului

lumesc şi pămîntesc, Sf. Casian a pledat prin viaţa şi prin întreaga sa activitate pentru

valoarea supremă a vieţii pustniceşti, ca mijloc de înfrîngere a vieţii păcătoase prin depărtarea

de lume şi unirea cu Ziditorul a toate prin asceză şi contemplare. Aşa a reliefat valorile

ermiţilor – ca rugăciune continuă şi contemplare, autoritate de la Dumnezeu prin unirea cu El

– şi cele chinovitice, punînd în centru liniştea şi ascultarea, care nu le exclud pe cele dinainte,

ci năzuiesc spre ele. Este fundamentul, simplificat oarecum, plecînd de la practica virtuţilor

ascetice şi a actualităţii evanghelice, din Egipt. El se va întinde după moartea Sfîntului Casian

prin scrierile sale şi prin conducătorii Bisericii Apusene — fapt de care va fi conştientă şi cea

Răsăriteană, prin traduceri în circulaţie şi prin capete luminate ca Fotie —, extinzîndu-se pînă

în Irlanda şi circulînd în toată Europa Apuseană. Sf. Benedict, marele inspirator şi

organizator al vieţii monahale în Apus, îl va actualiza, universaliza şi permanentiza, ca pe un

adevărat urmaş al Sfinţilor Apostoli.

Destinul Sfântului Ioan Cassian prezintă un aspect paradoxal. Fără nici un pic de

exagerare sau urmă de partizanat confesional, s-a afirmat, pe bună dreptate, că opera sa a

jucat un rol primordial în dezvoltarea spiritualităţii occidentale. Aceasta se poate constata şi

din faptul că toţi întemeietorii sau iniţiatorii marilor formede viaţă religioasă din Apus, de la

Sfântul Benedict la Ignatiu de Loyola, recomandă discipolilor lor să-i citeascăopera. Încă din

timpul vieţii, cum remarca unul dintre savanţii care s-a ocupat de cercetarea şi analizarea

vieţii şi operei sale, a fost una din cele două mari lumini ale Bisericii Apusene.

Nici chiar disputa semipelagiană, în care numele său a fost târât şi fragmente din

scrierile sale, răstălmăcite, n-au putut umbri şi ştirbi cu nimic reputaţia sa de mare îndrumător

duhovnicesc sau maestru spiritual. El interpretează viaţa sfântă dusă în pustie de către

călugării răsăriteni şi în special a călugărilor din deşertul Egiptului, din perspectiva climatului

şi a modului de gândire al apusenilor. El recomandă principiile tradiţionale anahoretice

pentru călugării care trăiesc în “coenobium”. El înţelege harul şi mila lui Dumnezeu în

contextul întregii Sale creaţii, aşa cum le înţelegeau şi călugării pustnici. Nici un alt

reprezentant al timpului său nu a prezentat atât de clar şi de îngrijit evoluţia spirituală a vieţii

de desăvârşire (duhovniceşti) şi doar câţiva părinţi călugări apuseni au influenţat

spiritualitatea monahală într-o aşa măsură ca Sfântul Ioan Cassian. Influenţa lui, în special în

ce priveşte viaţa duhovnicească, a tradiţiei şi în problematica harului dumnezeiesc şi al

liberului arbitru sau a voinţei libere, se întinde peste secole. Ca şi alţi călugări autentici din

antichitatea creştină, Sfântul Ioan Cassian eludează pe cititorii săi moderni. Stilul discursiv al

scrisului său şi evocările incredibile de numiri ale desăvârşirii ascetice şi contemplative, sunt

uimitoare. Cititorii dintre călugări şi aceia care împărtăşesc aceleaşi idealuri, continuă să

găsească mare parte din învăţătura lui Cassian foarte utilă, deşi opera sa rămâne “opacă”

chiar şi pentru ei.

Specialiştii, ca O. Chadwick , amintesc că veacul său înregistrează două personalităţi

care 1-au dominat: Fer. Augustin şi Sf. Cassian. Stăpînit de duhul invincibil al smereniei

evanghelice, deci fără voia şi intenţia lui, Sf. Casian va fi implicat într-o polemică dogmatică,

la care nu va replica absolut nimic, deşi ea va continue ani de-a randul. Se vor amesteca alte

personalităţi, ucenicii săi şi ai Ferician Augustin - pro şi contra - uneori chiar de ai săi, contra

sa, dar el nu. A fost vorba despre raportul dintre harul dumnezeiesc şi libertatea omenească,

dacă anume, omul trebuie sa participe la mantuirea sa - ceea ce constituia de fapt problema

centrală pentru eremiţi în general, care sacrificau totul pentru mantuirea lor - fără ca prin

aceasta să-şi atribuie merite. Sf. Prosper a luat atitudine împotriva afirmaţiei Sfantului Casian

că Dumnezeu vine cu ajutorul Său total acolo unde vede o scanteie de bunăvoinţă din partea

omului.

Biserica Răsăriteană, cu Sfântul Ioan Hrisostom în frunte, de asemenea cu Părintele

eremiţilor, Sf. Antonie cel Mare, a acceptat această formula. Dar unii teologi ai veacului

nostru, atât ai Bisericii Romano-Catolice (ca Dom Pichery şi Guy), cât şi anglicani (ca O.

Chadwick şi altii), fără să ţină seama de faptul că predestinaţianismul Fericitului Augustin n-a

fost acceptat oficial decat de Biserica Reformată, au susţinut acest predestinaţianism mai

departe de-a lungul istoriei Sfântului Cassian. Această polemică 1-a umbrit oarecum , dar ea

n-a putut să facă să apună autoritatea sa duhovnicească, care a rămas neştirbită. Iar în vremea

noastră, problema importanţei operei Sfântului Cassian pentru spiritualitatea creştină i-a dat

un nou avînt, discuţiile asupra originii sale arătînd o actualitate absolută a spiritualităţii

Sfântului Cassian pentru teologi.

Postmodernismul într-o societate multimedia reprezintă un pericol major la adresa

misiunii şi vieţii Bisericii lui Iisus Hristos. De asemenea, desacralizarea, relativizarea şi

secularizarea constituie un atentat la viaţa şi fiinţa omului ce urmăreşte transformarea omului

într-o realitate profană şi profanată sau profanatoare, atotsuficientă şi în permanentă căutare

doar a împlinirii pământeşti. Desacralizarea determină prăbuşirea tuturor sistemelor (noetic şi

axiologic) precum şi a reperelor pentru omul de astăzi. Ea intră în contradicţie cu

dimensiunea ontologică religioasă a omului, este potrivnică naturii şi firii umane, şi are drept

consecinţă dezumanizarea totală a omului. Pe de altă parte, desacralizarea pregăteşte terenul

contaminării cu diverse concepte preudo-religioase, care pot prolifera şi copleşi pe semenul

nostru. Soluţiile misionar-pastorale ortodoxe cu privire la fenomenul secular al desacralizării

se gasesc pe două planuri: pe planul prevenirii sau profilaxiei cu privire la desacralizare, şi

pe planul tratării sau combaterii flagelului desacralizării existent în societatea contemporană.

Pe primul plan, educaţia autentic religioasă realizată de către Biserică, atât la amvon, cât şi de

la catedră, poate preveni apariţia şi generalizarea fenomenului. Cât priveşte planul

combaterii, credem că soluţia ar fi în efortul de a accentua viaţa autentică în Iisus Hristos, în

efortul de a transforma cu ajutorul şi puterea lui Iisus Hristos pe omul necredincios,

indiferent, ignorant, sincretist ori sectant într-un sincer şi autentic practicant ortodox. În

sfârşit, am văzut că mass-media a devenit noul idol al omului desacralizat. Solutia pe care o

vedem noi constă în susţinerea unei alternative media de tip creştin – cum sunt mijloacele

mass-media ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române – care să accentueze dimensiunea

formativ-educaţională care este, fie eliminată, fie subevaluată în mass-media comercială.

Numai în acest fel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu participarea omului contemporan, vom

putea să contracaram tendinţele desacralizate într-o lume care pare să fi uitat de Dumnezeu,

care devine din ce in ce mai utilitaristă, mai consumistă şi mai hedonistă şi care prin

încurajarea non-valorilor şi a falselor modele puternic mediatizate afectează atât viaţa

Bisericii cât şi a societăţii moderne, contemporane.

Părinţii filocalici ne învaţă că o condiţie fundamentală pentru vieţuirea duhovnicească

este păzirea minţii de gândurile păcătoase, gânduri care ar trebui tăiate încă din faza de atac

asupra minţii deoarece „într-o clipă sufletul nostru se încântă de momelile diavoleşti, se

îndulceşte de ele şi le urmează”. A permite gândului să pătrundă în minte până la etapa de

însoţire nepăcătoasă şi apoi a-l combate este o luptă rezervată celor sporiţi duhovniceşte care

nu se lasa amăgiţi de momelile vrăjmaşului, nu le urmează şi nu sunt biruiţi sau învinşi de

ele. Dar nici pentru aceştia o astfel de luptă nu este lipsită de primejdie: „Nu avem în toată

vremea puterea să ne împotrivim tuturor gândurilor ce se ridică împotriva noastră, ca să le

oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multa vreme. Pentru că ai ca

potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poata răni peste

măsura înţelepciunii şi a înţelegerii tale. Şi chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îţi

murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale.” De aceea

Sfântul Varsanufie recomandă: „Este propriu celor desăvârşiţi să lase gândul să intre în inima

lor şi apoi să-l scoată. Tu nu lăsa focul să intre în pădure, ca să nu o ardă. Nu lăsa să ţi se ia

hainele, ca să nu trebuiască să le iei înapoi cu lupta. Nu te juca cu tulburarea, căci nu vei

rămâne neclintit în această ispită.” Iar cuvintele Sfântului Ioan Cassian cu privire la nevoia

păzirii minţii sunt foarte actuale în ceea ce priveşte expunerea la mass-media: „Trebuie

necontenit să ne amintim de acea povaţă: „Păzeşte inima ta mai mult decât orice” şi, potrivit

principalei porunci a lui Dumnezeu, să observăm cu băgare de seamă capul vătămător al

şarpelui (Facere 3, 15), adică începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul cărora încearcă

diavolul să se strecoare în sufletul nostru. Să nu îngăduim să pătrundă prin nesinchisire în

inima noastră tot corpul acestui şarpe, adică încuviinţarea ademenirii, care fără îndoială, de va

fi intrat, va ucide prin otrava muşcăturii lui mintea robită.” Gândindu-ne la deschiderea minţii

spre a fi înrobită de fantasme, vom susţine că mijloacele de comunicare cu cât combină mai

multe medii şi mai ales atunci când în centru stă imaginea în mişcare (televiziune, filme,

jocuri pe calculator), creează un mediu virtual în care mintea este atrasă şi în care omul are

parte de trăiri reale. Este o lume a fantasmelor, a nălucirilor, cu atât mai seducătoare cu cât

promite împlinirea visului dintotdeauna al omului căzut şi anume trăirea plăcerii în absenţa

durerii. Identificându-ne empatic cu personajele de pe ecran ne îndulcim de desfrânare,

gustăm plăcerea de a fi bogat, de a stăpâni, dând frâu liber patimilor care zac în noi. Evadarea

din real într-o lume a fantasmelor creată cu ajutorul imaginaţiei şi conformă cu dorinţele şi

patimile sale, adică reveria ori visarea fără a dormi, este o tendinţă a omului căzut asupra

căreia părinţii filocalici ne atrag atenţia cu foarte multă seriozitate. Imaginaţia, ca şi

capacitate a omului de a transforma percepţiile în imagini, de a reproduce imaginile şi de a

crea imagini noi, este una din facultăţile de cunoaştere. Imaginatia il poate ajuta pe om să

cunoască cele sensibile şi, prin contemplarea naturală a raţiunilor dumnezeieşti din creaţie,

să-şi înalţe mintea spre Dumnnezeu. Pentru omul împământenit imaginaţia devine însă un

mijloc de separare de Dumnezeu fiindcă el are tendinţa de a-şi umple mintea separată de

Dumnezeu cu produsele şi rezultatele imaginaţiei sale, construindu-şi o lume a fantasmelor şi

închipuirilor de care se alipeşte şi se ataşează cu atât mai mult cu cât corespunde patimilor

care l-au cuprins. Pe de o parte imaginaţia trezeşte patimile, dându-le hrana care le face să

lucreze şi să sporească, pe de altă parte patimile suscită în mod deosebit lucrarea şi

plăsmuirile imaginaţiei pentru că se hrănesc mai ales cu aceste închipuiri. Este tocmai

consimţirea minţii cu păcatul prin primirea şi îndulcirea cu imaginile încarcate de înţelesuri

pătimaşe, fiecărei patimi corespunându-i anumite chipuri. Însă lumea închipuirilor la om este

aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept pentru care închipuirea este poarta deschisă lucrării

diavoleşti. Fantasmele, nălucirile imaginaţiei sunt principala cale prin care diavolii „intra în

comuniune cu sufletul şi se amestecă cu el, făcându-l un fel de cuib de viespi şi o peşteră de

gânduri sterpe şi pătimaşe”. Odată pătrunşi în suflet diavolii pun stăpânire pe acesta târându-l

tot mai mult în pacate şi patimi şi despărţindu-l de Dumnezeu. Neavând imaginaţia la

dispoziţie, remarcă Cuviosul Isihie Sinaitul, „Satana nu poate făuri gânduri înşelatoare pentru

a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă”.

Din Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii I, Sf. Ioan Cassian, Despre duhul

curviei şi al poftei trupeşti: A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta

aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi

luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea

trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc

pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi

zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi

osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate

ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă

foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte

patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare (Prov.

IV, 23). „Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri,

preacurvii, curvii“ (Matei XV, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu

numai spre chinuirea trupului, ci spre trezirea minţii, ca nu cumva, întunecându-se de

mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie

duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei

adevărate. Se cuvine, aşadar, după cuvântul Domnului, „să curăţim mai întâi partea dinăuntru

a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată“ (Matei XXIII, 26). De aceea să

ne sârguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa“ (2 Tim. II, 5) după ce

am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în

ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om până

nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin

acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea

curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi

plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca

să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se

facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci

prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei

netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind şi petrecând, au, după

cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filip. III, 20).

Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar

şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu socoteşte

păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă.

Şi de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn sunt o

dovadă a trândăviei noastre de până aci şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce

ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile

sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului,

unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicând: „Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa a şi

preacurvit cu ea întru inima sa“ (Matei V, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei

curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de

Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul Înţelepciunii nu zice: „Cu toată străjuirea păzeşte

ochii tăi“, ci: „Cu toată străjuirea păzeşte inima ta“ (Prov. IV, 23), aplicând leacul străjuirii

mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar, aceasta să fie paza cea

dintâi a curăţiei noastre: de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin

diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii sau a surorii, sau a altoi femei cucernice, îndată să o

alungăm din inima noastră, ca nu cumva zăbovind mult la această amintire amăgitorul celor

neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De

aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facere III,

15), adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul

nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului (προσβολή), să

primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea (συγκάδεσις) cu plăcerea, şi prin aceasta să

ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris, „În dimineţi să ucidem

pe toţi păcătoşii pământului“ (Ps. C, 8) adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să

nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învăţătura

Domnului; şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem,

zdrobindu-i de piatră (Ps. CXXXVI, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin

învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele zise din

dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de-ale Sfinţilor Părinţi. Astfel,

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic

nu sunt“. El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de

muiere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai

zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei de nu vom dobândi mai

întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne

putem învrednici câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să

desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune

capăt cuvântului: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea

pe Domnul“ (Evr. XII, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicând:

„Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau“ (Evr. XII,16). Pe cât este, aşadar, de cerească şi

de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici.

De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea

inimii şi cu rugăciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe

care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţarea poftei, cu roua venirii

Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea

după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din

vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei”.

CONCLUZII

Până nu demult s-a susţinut în istoriografia noastră bisericească şi profană, că la noi

monahismul ar fi început numai în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi că întemeietorul

acestuia ar fi Nicodim de la Tismana. Însă cercetarile mai noi au evidenţiat faptul că pe

teritoriul ţării noastre monahismul este anterior venirii Sfântului Nicodim în Ţara

Românească şi anterior monahismului slavilor sud-dunăreni. Dacă în ţările vecine

menţionate, creştinismul a apărut în secolele IX-X, cu atât mai devreme a apărut la noi, având

în vedere că noi ne-am născut români şi creştini în acelaşi timp. În Sciţia, viaţa monahală a

cunoscut o deosebită înflorire, dacă avem în vedere pe Sfântul Ioan Cassian, cel care a

transplantat monahismul în Occident, sau pe creatorul erei bizantine, Dionisie Exiguus, un

desăvârsşit monah. Îi amintim deasemnea pe "călugării sciţi" menţionaţi în vremea

mitropolitului de Tomis, Paternus.

Creştinismului românesc sau mai precis proto-românesc constituie o etapă aparte a

istoriei noastre bisericeşti şi laice, deoarece are în vedere dezvoltarea spirituală a unui popor

încă de la originea formării sale. Astfel, prin propovăduirea mesajului evanghelic la geto-daci

şi daco-romani, prin însăşi unii din Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos se deschidea, o

primă etapă, a acceptării noii credinţe în unele părţi ale spaţiului de formare ale poporului

nostru. Însă lucrurile au evoluat în mod pozitiv, chiar dacă şi în această parte a lumii creştine

valurile de persecuţii au dat numeroşi martiri. De aceea, mărturiile lingvistice, cele

arheologice şi cele literare sunt dovezi incontestabile în acest sens. Apoi, pe lângă

propovăduire au urmat: organizarea bisericească (scaune episcopale şi un sediu mitropolitan);

consemnarea numelor unor teologi implicaţi în controversele teologice ale timpului; atestarea

unor aşezări monahale şi a unor lăcaşuri de cult; păstrarea cu sfinţenie (după ce au fost

descoperite) a moaştelor de martiri din această perioadă.

Prin toate aceste aspecte creştinismul românesc din primele secole a constituit prima

fază a vieţii noastre bisericeşti, continuată apoi de alte perioade distincte, toate formând un

întreg ansamblu al vieţii creştine de pe teritoriul ţării noastre.

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE

1. Sfântul Ioan Cassian, Fiu al României şi Părinte al Bisericii Universale. Viaţa şi

învăţătura lui, 2002. Edit. Trinitas, Iaşi

2. Sfântul Ioan Cassian. Convorbiri duhovniceşti. (trad. de Popescu D.), 2004. Edit.

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti

B. CĂRŢI

3. BALAN I. (arhim.), 1998. Patericul românesc (ed. a 2-a) Edit. Episcopiei Dunării de Jos,

Galaţi

4. BOTA I.M., 2002. Patrologia (ed. a 2-a): pp. 277-279. Edit. Viața Creștină, Cluj-Napoca

5. BĂRBULESCU M., 2002. Paleocreştinismul în România. Probleme metodologice şi

aspecte istoriografice româneşti şi străine. În vol. Slujitor al Bisericii şi al neamului

Părintele Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu-membru corespondent al Academiei Române la

împlinirea vârstei de 70 de ani: pp. 177. Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca

6. BOTA I.M., 1994. Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până

în zilele noastre. Ed.Viața Creștină, Cluj-Napoca

7. Branişte E., 1977. Martiri şi sfinţi pe pământul Dobrogei de azi, în vol. De la Dunăre la

Mare: pp. 34-64. Galati

8. CHADWICK O., 1950. John Cassian; a study in primitive monasticism. University Press,

Cambridge

9. CHIRICA V., 2003. Creştinismul la est de Carpaţi. Secolele II-X. In vol. Priveghind şi

lucrând pentru mîntuire: pp. 191. Edit. Trinitas, Iaşi

10. CHIŢESCU N., 1990. Introducere generală. In Sfântul Ioan Casian. Scrieri alese,

colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, 57. Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucuresti

11. COMAN G. I., 1975 - De la Dunăre la mare: pp. 63-84. Edit. Arhiepiscopiei Tomisului

şi a Dunării de Jos, Galaţi

12. COMAN G. I., 1979 - Scriitori bisericeşti din epoca străromană. Edit. Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti

13. COMAN G.I., 2000 – Patrologia. Sf. Mânăstire Dervent

14. ELIADE M., 1988 - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II. De la Gautama Budda

până la triumful creştinismului, Edit. Universitas, Bucureşti

15. GUDEA N., GHIURCO I., 1988 - Din istoria creştinismului la romani. Mărturii

arheologice, Edit. Episcopiei Ortodoxe Romane a Oradiei, Oradea

16. HASSETT, M., 1908 - John Cassian. In The Catholic Encyclopedia III. Robert Appleton

Company, New York

17. LUNGU V., 2003 - Organizarea vieţii bisericeşti în Scythia Minor. In Istoria

creştinismului în România: pp. 135-169. Constanţa

18. PĂCURARIU M., 1992 - Scurt istoric al Bisericii Ortodoxe Române I. Începuturile

vieţii creştine pe teritoriul ţării noastre. Credinţă ortodoxă şi viaţă creştină, pp. 131, Sibiu

19. PĂCURARIU M., 1996 - Istoria Bisericii Ortodoxe Romane I, Bucuresti

20. SDSAPIPPIDI D. M., 1965 - Străinii de peste mări, In D. M. Pippidi şi D. Berciu, Geţii

şi grecii la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Biblioteca

Historică a Românie II, Din istoria Dobrogei), Edit. Acad. R.P.R, Bucuresti: 240, 243-246

21. POP O., 1999 - Sfântul Ioan Cassian despre pornirile păcătoase din om. Edit. Tradiţie,

Bucureşti

22. POPESCU E., 1976 - Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în

România, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti

23. STEWART C., 2000 – Cassian monahul. Învatatura ascetico-mistică. Edit. Deisis, Sibiu

24. TEODOR D.G., 2005 - Unele precizări privind începuturile creştinismului la est şi sud

de Carpaţi. În Credinţă, istorie şi cultură la Dunărea de Jos: pp. 14. Edit. Episcopiei

Dunării de Jos, Galaţi

C. ARTICOLE

1. BAUMANN V.H., 2006 - Paleochristian churches in roman rural environment. Studia

Antiqua et Archaeologica, 12: 119-133

2. CONSTANTINESCU A., 1964a - Sfântul Ioan Cassian scitul nu romanul. Glasul

Bisericii, 23: 7-8

3. CONSTANTINESCU A., 1964b - Despre Sf. Ioan Cassian. Biserica Ortodoxă Română

(anul LXIV), nr. 4

4. COMAN, G. I., 1975 - Sciţii. Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic. “Studii teologice”, s. aII-a,

27: 3-4

5. MARROU H. J., 1966 - Le fondateur de Saint Victor de Marseille: Jean Cassien.

"Provence historique", 16 (65): 298-299

6. NISCOVEANU M., 1972 - Contributia Sfântului Ioan Cassian la cunoaşterea

monahismului din secolele IV-V, în lumina ecumenismului creştin. “Glasul Bisericii”, 31: 5-6

7. POPESCU E., 1969 - Contibutions a la geographie historique de la Peninsule Balcanique

aux V-e siecles de notre ere. In "Dacia - Revue d'Archeologie et d'Histoire aniciennes",

Nouvelle serie, 13: 404-412

8. POPESCU E., 1980 - Organizarea eclesiastică a provinciei Schythia Minor în secolele IV-

VI. ST ( an XXXII), 7-10: 604

9. POPESCU E., 1989 - Dobrogea şi teritoriile româneşti nord-dunărene în secolele IV-VI.

Symposia Thracologica, 7: 189-198

10. RĂMUREANU I., 1988 - Mişcarea audienilor în Dacia Pontică şi nord-dunăreană

(secolele IV-V). B.O.R., 96: 9-10, 1053-1060

11. ŞERBĂNESCU N., 1969 - 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre

existenţa Episcopiei Tomisului. BOR, (an LXXXVII), 9-10: 979