În planul politicii interne regimului patronat de Gh. Gheorghiu-Dej i se recunosc unele succese în domeniul economic, îndeosebi în ceea ce priveşte procesul de industrializare a ţării. Chiar Ana Pauker vorbea ironic despre „comuniştii naţionali” interesaţi de economia ţării şi mai puţin de Uniunea Sovietică aşa cum era, de pildă, „gruparea moscovită”.

Procesul de industrializare era văzut însă unilateral. Gh. Gheorghiu-Dej insista mereu, în discursurile sale, asupra tezei leniniste conform căreia dezvoltarea industriei grele permite asigurarea independenţei economice şi politice: „progresul ţării noastre este în directă şi nemijlocită legătură cu progresul industrializării ţării şi de tăria industrială a ţării depinde în mare măsură însăşi independenţa statului”. Neluanduse în calcul diferenţele mari între U.R.S.S. şi ţările satelite, nici ca teritoriu, populaţie sau resurse, în România, ca şi în statele vecine, s-a aplicat strategia economică sovietică din anii ’30. Bazele acesteia erau reprezentate de o puternică centralizare, dezvoltarea cu precădere a industriei siderurgice şi a celei constructoare de maşini.

Prim-secretarul P.M.R a fost principalul promotor al punerii în practică a unui proiect care data din perioada interbelică, cel referitor la electrificarea ţării. „Fiecare pas înainte – arăta Gh. Gheorghiu-Dej, în dezvoltarea industriei noastre socialiste şi în mecanizarea agriculturii, este frânat de lipsa de energie electrică”. În plenara C.C. al P.M.R. din octombrie 1950 a fost aprobat planul de electrificare pe 10 ani, propus de liderul P.M.R. În cadrul acestui proiect se preconiza construirea de centrale termo şi hidroelectrice în aproape toate regiunile ţării, crearea unei puternice industrii electrotehnice capabile să producă maşini şi utilaje moderne necesare dotării centralelor electrice construite, crearea unei vaste reţele naţionale de interconexiune, a unei reţele de tensiune înaltă, medie şi joasă, pregătirea cadrelor necesare etc.

Politica economică şi aplicarea acesteia, în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, au creat un serios dezechilibru în dezvoltarea economiei, în principal între industrie şi agricultură. Investiţiile masive într-un segment al industriei, care s-au dovedit în unele părţi lipsite de eficacitate, au condus la scăderea aşa numitului fond de consum, situaţie care s-a reflectat în nivelul de trai foarte scăzut al populaţiei. Cu toate acestea, nu pot fi negate unele progrese care au condus la creşterea produsului social şi a venitului naţional, cu toate consecinţele care decurg de aici în privinţa potenţialului economic al ţării, al posibilităţilor de acumulare  şi investiţii  şi chiar al lărgirii colaborării economice cu străinătatea. Autorii care au scris despre România anilor ’60 (Ghiţă Ionescu, Vl. Tismăneanu, Stelian Tănase, St. Fischer-Galaţi, John Michael Montias, J.F. Brown, Kenneth Jowitt sau David Floyd) sunt de acord că independenţa afişată de P.M.R, după 1960, a fost, la origine, o rezistenţă economică.

În politica externă, o parte dintre istorici îi recunosc lui Gh. Gheorghiu-Dej, în principal, efortul de a-i convinge pe sovietici să-şi retragă trupele de pe teritoriul României (Mihai Retegan, Ioan Scurtu, Mihail Ionescu). Alţii susţin că oricât talent diplomatic ar fi avut Gh. Gheorghiu-Dej, dacă N.S. Hruşciov nu ar fi considerat că această decizie este în interesul Uniunii Sovietice, Armata Roşie ar fi continuat să staţioneze în România, oricât ar fi stăruit conducerea românească ca aceste trupe să se reîntoarcă în patria lor (Florin Constantiniu, Vasile Buga).

Distanţarea de Moscova şi rolul jucat abil în conflictul sino-sovietic prin care regimul de la Bucureşti şi-a atras sprijinul chinez, precum şi refacerea relaţiilor cu Iugoslavia au asigurat o

vizibilitate fără precedent României în arena relaţiilor internaţionale. Prestigiul obţinut astfel a fost utilizat cu pricepere pentru a intensifica relaţiile economice  şi politice cu Occidentul. Americanul Randolph Braham îi atribuia, de altfel, liderului P.M.R. un al şaselea simţ politic şi o mare sensibilitate în intuirea direcţiilor din care bătea dinspre Moscova vântul schimbărilor.

Baza politicii externe româneşti a fost formulată, pe larg, în Declaraţia din aprilie 1964– denumită în istoriografie „Testamentul lui Dej”. Pentru că documentul din aprilie 1964 nu a fost urmat de o democratizare, oricât de firavă, nici măcar în cadrul structurilor partidului, în rândul unor istorici s-au făcut aprecieri deosebit de critice: Declaraţia a statuat totodată „independenţa” şi  „suveranitatea” conducerii P.C.R. faţă de cetăţenii propriei ţări – „Declaraţia din aprilie 1964 a fost declaraţia de independenţă a PMR/PCR faţă de poporul român” susţine academicianul Dinu Giurescu. Principiile de bază formulate explicit în Declaraţie, ale independenţei şi suveranităţii, au dat deplină libertate conducerii de partid în a impune, în continuare, modelul sovietic de socialism, în componentele sale esenţiale: monopolul politic al PMR/PCR, industrializarea forţată pe baza comandamentelor ideologice şi politice, cu accent pe industria grea, construcţii de  maşini şi chimie (dar cu credite şi tehnologie din Vest), planificare centralizată, gospodării agricole colective, eliminarea oricăror manifestări ale economiei de piaţă, controlul vieţii publice în toate sectoarele, prin birocraţia de partid şi de stat şi prin Securitate. În consecinţă,  Declaraţia din aprilie 1964 rămâne „documentul programatic care a formulat explicit monopolul puterii în folosul echipei conducătoare a PMR/PCR”.

Declaraţia deschide însă o nouă cale în politica externă a României, reprezentând totodată  şi testamentul politic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Urmaşul său, Nicolae Ceauşescu, s-a bazat pe Declaraţia din aprilie, iar politica externă promovată în perioada de după1965 „nu se poate explica fără Dej şi fără Declaraţia din 1964”, după cum bine remarcă Paul Niculescu Mizil. Analizând acest act politologul canadian Jacque Levesque încadra România în grupa  ţărilor învingătoare în efortul lor de a duce o politică independentă de cea a Uniunii Sovietice, alături de Albania şi Iugoslavia. Hugh Seton Watson aprecia, în 1967, că Declaraţia din aprilie este cel mai important eveniment de la moartea lui Stalin, iar Hélène Carrère D‘Èncausse, o personalitate a sovietologiei occidentale, aprecia în cartea sa „Le grande frère” că România a fost singura ţară care a reuşit să treacă de la statutul de satelit la cel de ţară independentă, manifestarea plenară a acestei politici de independenţă fiind înregistrat în aprilie 1964.

Documentul reprezintă, aşadar, pe lângă apoteoza lui Gheorghiu-Dej, ca lider, consacrarea unei linii independente a României în cadrul blocului socialist, politică ce a corespuns interesului naţional la acel moment, racordând P.M.R. la tradiţia luptei pentru independenţă a României şi sporindu-i astfel legitimitatea cvasi-inexistentă până la acel moment. Totodată, existenţa unei anumite presiuni a societăţii româneşti în ansamblul ei pentru o politică naţională, eliberarea din închisori şi reintegrarea unor oameni de ştiinţă şi cultură în societate sau cu alte cuvinte „o revalorizare a ceea ce însemna substanţa românească”, toate acestea însemnau crearea unui cadru propice pentru o politică de independenţă, susţine profesorul Ioan Scurtu.

Liviu Ţăranu, Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală.  Ce i se impută, ce i se recunoaşte, publicat în „Dosarele Istoriei”, nr. 7/2005, pp. 19-26

Personalitate puternică şi contradictorie, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a afirmat în prim-planul vieţii politice, din 1948 şi până la moartea sa în martie 1965. A urmărit cu tenacitate două ţeluri esenţiale: întărirea Partidului Muncitoresc (Comunist) Român, a regimului democrat-popular; păstrarea şi consolidarea poziţiei personale în fruntea partidului.

A fost solidar cu ceilalţi membrii din conducere în edictarea legilor şi măsurilor considerate atunci absolut necesare regimului de democraţie populară, în economie (industrie, finanţe, comerţ), în administrarea statului, în justiţie, învăţământ, armată...

Solidar cu ceilalţi tovarăşi din conducerea efectivă a P.M.R., împarte răspunderea pentru represiunea generalizată şi repetatele încălcări ale propriei „legalităţi socialiste" – abuzuri, bătăi, violenţe şi procese prefabricate de securitate, deportări, deţineri fără lege. Nu a exprimat vreodată un regret pentru represiunea aplicată la scara întregii ţări. După 1953, a introdus pe etape „legalitatea socialistă" şi a dispus încetarea represiunii generalizate.

A ştiut să asculte necondiţionat de stăpânul de la Kremlin, Iosif Vissarionovici Stalin. Când Cominform-ul a denunţat politica promovată de Iosip Broz Tito (iunie 1948), Gheorghiu Dej „s-a solidarizat cu poziţia PC(b) al URSS şi a caracterizat comportarea conducătorilor iugoslavi ca trădătoare" raportează Jdanov, Malenkov şi Suslov lui Iosif Vissarionovici.

A publicat apoi articolul „Clica lui Tito – duşman de moarte al socialismului" şi a prezentat în noiembrie 1949, la următoarea şedinţă a Cominform-ului, raportul pregătit la Moscova şi intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâna unor asasini şi spioni.

Dar după moartea lui Iosif Vissarionovici relaţiile bilaterale sunt reluate, mareşalul Tito este întâmpinat la Bucureşti (1956) cu deosebită cordialitate de Gheorghiu Dej. Colaborarea cu Iugoslavia va rămâne constantă, iar liderul român a rostit o alocuţiune în faţa parlamentului iugoslav, fiind primul dintre conducătorii comunişti care a beneficiat de un asemenea protocol.

*

A avut un deosebit simţ politic în dirijarea politicii externe a Republicii Populare Române şi a ştiut să urmeze sfaturile lui Ion Gh. Maurer secondat de Corneliu Mănescu şi de diplomaţii din centrala MAE.

Schimbarea de esenţă pe care realizat-o a fost restabilirea relaţiilor cu ţările Europei de Vest şi cu Statele Unite ale Americii odată cu slăbirea dependenţei de Uniunea Sovietică, dar menţinând apartanenţa RPR la aria de dominaţie politico-militară a URSS, potrivit cu aranjamentele dintre cele trei puteri învingătoare – URSS, SUA şi Marea Britanie (1943-1945).

„Ghiţă ai să citeşti în ziare că România se află în război cu Statele Unite" – ar fi spus Ion Gh. Maurer lui Gheorghiu Dej, când ambii au aflat de amplasarea rachetelor sovietice în Cuba.

Ca urmare, Gheorghiu Dej trimite într-o misiune ultraconfidenţială pe Mircea Maliţa care a comunicat Secretarului de Stat Dean Rusk că, în caz de conflict între SUA şi URSS, Republica Populară Română, nu va participa decât dacă va fi atacată. Totodată, a dat asigurări că pe

teritoriul român nu sunt amplasate rachete sovietice. Comunicarea a fost socotită atât de importantă, încât conducerea SUA nu a împărtăşit-o aliaţilor din NATO.

Politica de autonomie şi de păstrare a unei linii proprii în politica internă şi externă, a fost exprimată în documentul, viu comentat pe plan internaţional şi bine privit de opinia publică din România, intitulat Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Principiile enunţate în Declaraţia din Aprilie 1964 au fost aplicate şi în anii următori.

Publicarea Declaraţiei din Aprilie a fost posibilă şi fiindcă Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş au reuşit să sugereze conducerii sovietice şi lui Nikita Hrusciov, retragerea trupelor sovietice aflate în România din 1944. Prezenţa acestor trupe, spuneau ei, nu mai era necesară întrucât RPR avea în jur numai ţări prietene şi aliate, iar regimul democrat popular intern se consolidase deplin. Pentru considerente proprii ale politicii externe a URSS conducerea sovietică a adoptat acest punct de vedere şi a dispus plecarea din România a trupelor, care, în fiecare gară importantă din ţară, au fost întâmpinate cu alai, fanfară, mâncare şi manifestări de prietenie şi solidaritate!

A fost, fără îndoială, o certă reuşită a politicii externe a lui Gheorghiu Dej.

*

În politica internă a ştiut să-şi apere şi să-şi întărească poziţia proprie, eliminându-şi fără ezitare, prin intermediari, adversarii – Foriş, deţinut ilegal, apoi ucis cu ranga (1946); Lucreţiu Pătrăşcanu, eliminat fizic în urma unui proces prefabricat, cu acuzaţii inventate, proces pe care Gheorghiu Dej l-a urmărit îndeaproape, prin intermediul lui Iosif Chişinevschi; Vasile Luca a murit în închisoare. Ceilalţi (de exemplu, Teohari Georgescu şi Ana Pauker) au fost neutralizaţi complet din viaţa politică.

Dacă în edificarea orânduirii democrat populare şi în represiunea generală împotriva „duşmanului de clasă", conducerea P.M.R. a fost solidară, între liderii comunişti a avut loc o confruntare surdă pentru putere, însoţită de o intrigă mereu reluată.

Lovitura de maestru a lui Gheorghiu Dej a fost eliminarea, în 1952, de la conducerea P.M.R., a lui Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. În mai 1952 cetăţenii ţării au aflat cu totală surprindere şi nedumerire că unii din liderii văzuţi până atunci pe panouri mari la toate serbările oficiale, se făcuseră „vinovaţi" de „deviere de dreapta şi aventurism de stânga" (cum o fi asta? nota D.C.G.), de subminarea „rolului conducător al partidului", de stimularea „elementelor capitaliste de la sate şi oraşe", de încălcarea „în mod aluziv şi grosolan" a legalităţii populare etc., etc.

Eliminarea acestor rivali (din care doi vechi cominternişti – Vasile Luca şi Ana Pauker), a avut loc cu aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin. Nimic nu mişca în democraţiile populare (excepţie Iugoslavia), fără acordul stăpânului de la Kremlin. Nu avem dovada documentară – se află, probabil (posibil), în arhivele sovietice – dar era practic imposibil în 1952 ca schimbări la un asemenea nivel în conducerea PMR să aibă loc fără aprobarea lui Iosif Vissarionovici.

După 1953, Dej a reuşit, prin mecanismele obişnuite ale vieţii de partid, să-şi îndepărteze şi alţi rivali potenţiali.

La Congresul al III-lea PMR (iunie 1960) Gheorghiu Dej era liderul necontestat al partidului şi statului. A beneficiat de această poziţie trei ani şi jumătate.

*

De urmărit şi felul cum a evoluat acţiunea sa în politica internă. În impunerea instituţiilor şi mecanismelor statului democrat popular (după model sovietic) nu a făcut rabat – nici el, nici ceilalţi lideri – indiferent de confruntările şi intrigile de culise dintre ei.

La fel şi cu lupta de clasă declanşată de sus în jos; duşmanul de clasă trebuia descoperit şi „nimicit". Până în 1952 inclusiv, presiunea şi represiunea au mers crescendo, promovate de toată conducerea P.M.R.

Apoi, din 1953, la început prin indicaţiile primite de la Moscova, ulterior din proprie iniţiativă, chingile impuse cetăţenilor au început să slăbească, foarte încet şi sub control.

La retragerea trupelor sovietice (1958) şi odată începută faza a doua (şi ultima) a colectivizării agriculturii, represiunea s-a făcut din nou simţită în mediul rural, dar şi în lumea cărturarilor (evenimentele din Ungaria 1956).

Din 1962 relaxarea s-a generalizat. Satele de deportare au fost desfiinţate, deţinuţii politici graţiaţi de executarea restului pedepsei (14.056 persoane din care 90% în ultimii trei ani ai cârmuirii lui Dej).

Începând cu 1960, liderul P.M.R. a promovat o politică de deschidere în planul artei, literaturii, în domeniul istoriei şi umanistic, o revenire treptată spre valorile şi conceptele tradiţionale ale culturii româneşti, inclusiv readucerea, fie la Institutele Academiei fie în învăţământ sau alte sectoare, a specialiştilor formaţi înainte de 1944. Este fără îndoială că fără girul lui Gheorghiu Dej o asemenea politică nu ar fi fost pusă în practică. Tot el, în august 1965 a declarat public că în RPR a încetat lupta de clasă.

*

A ştiut să se consulte şi să pună în aplicare sugestiile şi ideile altora. S-a sfătuit repetat cu specialiştii în construirea barajelor (Bicaz şi pe Bistriţa). A colaborat direct cu I.G. Maurer în elaborarea politicii externe. Până în 1964 Gheorghiu Dej nu a dat semne că puterea deplină i-ar fi schimbat mintea şi purtarea.

*

Avea spontaneitate când era într-un cadru mai restrâns. Iată pe Gheorghiu Dej la şedinţa Biroului Politic al PMR din 26-27 februarie 1963: dacă deciziile politice s-ar lua de la un centru

suprastatal – spunea el – „atunci guvernele ţărilor ce mai au de făcut, pot să se ducă la vânătoare în fiecare zi".1

Referitor la aceeaşi temă, a planificării suprastatale, Dej adăuga:

„O să le dăm pâinea şi cuţitul şi să aşteptăm ca ei să taie felioare"!

Ştia să formuleze esenţialul. La aceeaşi întâlnire a Biroului Politic:

„Problema cea mai importantă, care trebuie privită cu un înalt simţ de răspundere de către fiecare dintre noi este problema aceasta a suveranităţii, unde nu putem face nici un fel de concesie" (sublinierea D.C.G.).2

*

Punând în aplicare o politică de relaxare, Gheorghiu Dej şi-a dat seama de nevoia de a oferi ceva ce poate fi înţeles de majoritatea cetăţenilor. Drept urmare, procentul alocat fondului de acumulare a fost redus sensibil.

Mărirea fondului destinat consumului s-a văzut relativ repede în mediul urban prin mărfurile şi alimentele puse la dispoziţia cumpărătorilor. În mediul rural, supus până 1962 ofensivei finale a colectivizării, efectele au fost cu totul modeste. Oricum, în 1964/1965 regimul democrat-popular nu mai avea temerea permanentă a ostilităţii opiniei publice. Supravegherea generală continua, fireşte.

*

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România era o altă ţară, alta decât aceea din 1945-1947.

Clasa politică tradiţională fusese lichidată şi individual şi ca factor constitutiv. Fusese înlocuită cu ierarhia de partid şi aparatul ei.

Puterea aparţinea în exclusivitate Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Industria, finanţele, comerţul, transporturile, minele, de mult naţionalizate, erau gestionate de aparatul statului democrat-popular.

Odată cu industrializarea, clasa muncitoare crescuse numeric dar şi calitativ.

Ţărănimea tradiţională, cu temeiul în proprietatea individuală a pământului, fusese colectivizată.

Intelighenţia tehnică lucrase de la început în noul regim; lumea artistică; literară, ştiinţifică s-a integrat treptat.

Regimul era recunoscut pe plan internaţional şi ţara devenise membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Împărţirea Europei în cele două zone, aceea de sub dominaţie sovietică şi Vestul, era un fapt împlinit, statornicit, recunoscut şi juridic. În România, ca şi în celelalte „democraţii" răsăritene (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), transformarea politică, socială, economică şi culturală, era un fapt împlinit.

O altă Europă prinsese contur, iar România se afla în această parte a continentului.

1 Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist în anii 1960. Documente, Editura RAO, Bucureşti, 2000, p. 71.

2 Război politic..., pp. 85 şi 189.

5 martie 2012

Accesări: 9275Dinu C. GiurescuPublicat Sâmbãtã, 10 martie 2012