CAPITOLUL III. SUVERANITATEA DE STAT ÎN RAPORT CU JURISDICŢIILE

ORGANISMELOR INTERNAŢIONALE

3.1. Răspunderea internaţională a statului în viziunea ONU şi în practica Curţii

Internaţionale de Justiţie

Unul din elementele ce caracterizează dreptul internaţional contemporan este recunoaşterea

răspunderii internaţionale în calitate de instituţie de sine stătătoare. Rolul decisiv în acest sens l-a

avut adoptarea de către Comisia de drept internaţional a Proiectului de Articole privind răspunderea

statelor pentru fapte internaţionale ilicite, anexat la Rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001 a

Adunării Generale a ONU.1 Elaborarea acestui proiect a durat mai mult de 25 de ani, la acest proces

participând un număr impunător de guverne, care şi-au prezentat obiecţiile la articolele elaborate de

Comisie. Deseori poziţiile guvernelor erau diametral opuse, ceea ce a determinat Adunarea

Generală să amâne adoptarea proiectului în cadrul unei sesiuni ordinare. Acest document este

rezultatul unei munci îndelungate a Comisiei de drept internaţional, în cadrul căreia s-au elaborat un

şir de prevederi principiale ale dreptului răspunderii internaţionale ca una din ramurile de bază ale

dreptului internaţional pozitiv, inclusiv au fost formulate principiile şi normele lui.

Rezultatele acestei activităţi enorme au fost luate în consideraţie atât de practica

internaţională, cât şi de doctrina dreptului internaţional, care anterior conţinea opinii controversate

referitor la problemele-cheie ale răspunderii internaţionale. Încercăm să presupunem că ea va

influenţa şi instituţia răspunderii în dreptul naţional al statelor.

În ordinea internaţională principiul răspunderii statelor este la fel de vechi ca şi cel al

egalităţii. Charles de Visscher pe bună dreptate afirma „le corollaire obligé de leur égalité”. 2 Şi-n

zilele noastre dreptul răspunderii internaţionale rămâne încă în mare măsură a fi unul cutumiar şi

controversat, destinat pentru a concilia diverse interese şi voinţele suverane ale statelor.

Scopul dreptului internaţional este de a asigura un comportament legal al statelor şi al altor

subiecţi, altfel spus – de a asigura o finalitate, care „poate avea loc tocmai ca urmare a perspectivei

consecinţelor pe care le antrenează o ...abatere, deci a funcţionării instituţiei răspunderii

internaţionale”.3

Jurisprudenţa internaţională de asemenea a recunoscut răspunderea internaţională în calitate

de principiu al dreptului internaţional. Astfel, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CPJI),

în hotărârea din 13 septembrie 1928 privind cazul Usin de Chorzow (Germania v. Polonia), relevă

că „încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara prejudiciul într-o formă adecvată, ceea

ce reprezintă un principiu de drept internaţional. Reparaţia este ...elementul indispensabil aplicării

1 www.un.org/law/responsabilityfra.htm 2 VISSCHER, CH. La responsabilité de Etats. Bibliotheca Visseriana. Leyde. 1924, tom II, p. 89-119.3 ANGHEL, I.M., ANGHEL, V.I. Răspunderea în dreptul internaţional. Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 1998, p. 10.

1

unei convenţii, fără a fi necesar, totuşi, ca acest lucru să fie prevăzut în convenţie” (CPJI, SÉRIE A

– № 17. RECUEIL des ARRÊTS, № 13).4

Calificarea faptei internaţionale ilicite are loc în baza dreptului internaţional. Calificarea

faptei nu depinde de faptul dacă această acţiune este legală din punctul de vedere al dreptului

naţional. Această prevedere este recunoscută şi de practica judiciară. La 4 februarie 1932 în avizul

cu privire la tratamentul naţionalilor polonezi în Dantzig (CPJI, SÉRIE A/B – № 44. RECUEIL des

ARRÊTS),5 Curtea a stabilit, că „...potrivit principiilor unanim recunoscute, un stat în raporturile

sale cu un alt stat poate face trimitere doar la dreptul internaţional.... Statul nu poate face trimitere la

propria Constituţie, pentru a se eschiva de la exercitarea obligaţiilor asumate în baza dreptului

internaţional...” Această regulă a fost reiterată de Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) a ONU şi a

fost fixată în art. 27 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor.

Drept acţiune a statului este considerat comportamentul oricărui dintre organele sale,

indiferent de locul pe care-l ocupă în sistemul de stat, cu condiţia că acest organ desfăşoară o

activitate oficială, fapt recunoscut şi de Curtea Internaţională de Justiţie, de exemplu, în cazul

fraţilor La Grand (Germania v. SUA) din 27 iunie 2001.6 Va fi considerată drept acţiune a statului

şi un comportament al unei persoane sau a unei formaţiuni, care deşi nu activează în calitate de

organ al statului, totuşi, este posedă unele criterii ale puterii de stat. Faptul că organul, ce reprezintă

statul îşi depăşeşte împuternicirile nu scuteşte statul de răspundere pentru un asemenea

comportament.

Aceste prevederi şi-au găsit reflectare în actele internaţionale, inclusiv în practica aplicării lor.

Protocolul I din 1977 adiţional celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia

victimelor de război prevede că „partea la conflict poartă răspundere pentru actele comise de

persoanele ce fac parte din forţele sale armate” (art. 91). Comentariul Comitetului Internaţional al

Crucii Roşii la acest articol prevede că el „corespunde principiilor generale ale răspunderii

internaţionale”.7

Drept acţiune a statului va fi considerat comportamentul unei persoane sau al unui grup de

persoane, care-şi desfăşoară activitatea în numele acestui stat. Hotărârea Camerei de Apel a

Tribunalului Penal Internaţional pentru ex-Ygoslavia (TPIY) din 15 iulie 1999, în cazul Tadic

4 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/ccpij/serie_A/A_17/54_Usine_de_Chorzow_Fond_Arret.pdf 5 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/ccpij/serie_AB/AB_44/01_Traitement_nationaux_polonais_Avis_consultatif.pdf 6 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cgus/cgus_cjudgment/cgus_cjudgment_20010627.htm 7 ICRC. Commentary on the Additional Protocols. Geneva. 1987, p. 1054.

2

prevede că „Drept condiţie pentru atribuirea, în baza dreptului internaţional, a faptelor comise de

persoane fizice este controlul din partea statului asupra acestor persoane”.8

Drept încălcare a obligaţiei internaţionale este considerată acţiunea statului ce vine în

contradicţie cu obligaţiile asumate. Un caz special îl reprezintă adoptarea unei legi de către un stat,

care contravine obligaţiei internaţionale asumate. Analiza practicii internaţionale demonstrează că

nu există o normă generală în acest sens. În unele cazuri însuşi faptul adoptării unei asemenea legi

vine în contradicţie cu obligaţiile statului şi atrage răspunderea internaţională. Asemenea conflicte

au fost examinate de către TPIY, de exemplu în cazul Furundjia din 10 decembrie 1998.9 În alte

cazuri, însuşi faptul adoptării unei legi poate să nu fie considerat drept încălcare a obligaţiilor

asumate, în special când statul are posibilitatea s-o aplice fără a fi încălcată obligaţia internaţională.

O asemenea prevedere a fost fixată de către CIJ în cazul La Grand.10

Conform regulii generale răspunderea i-a naştere în cazul încălcării obligaţiei internaţionale.

Totodată, încetarea efectelor unei obligaţii, de exemplu în cazul încetării unui tratat ca urmare a

încălcării lui, nu influenţează raportul juridic survenit în urma răspunderii. Această regulă şi-a găsit

oglindire şi în practica CIJ, în cazurile Affaire du Cameroun septentrional din 2 decembrie 196311 şi

Certaines terres a phosphates a Nauru (Nauru v. Australia) din 26 iunie 1992.12

Conform principiului răspunderii în dreptul internaţional statul poartă răspundere pentru

propriul comportament. Dar, uneori, fapta ilicită poate fi rezultatul acţiunilor câtorva state. În cazul

în care un stat acordă ajutor altui stat la comiterea unui act ilicit, el va purta răspundere, dacă:

statul conştientizează că fapta este ilicită;

fapta ar fi fost ilicită în cazul în care ar fi fost comisă de către statul ce acordă ajutor.

În cazul dat este vorba despre coparticiparea la fapta ilicită. Credem că al doilea punct este

discutabil, deoarece acordarea ajutorului altui stat la încălcarea acordului nu este obligatorie pentru

survenirea răspunderii statul ce acordă ajutor şi, în general contravine principiului bunei credinţe.

Interpretarea acestei norme este posibilă doar prin aplicarea unui element de noutate în instituţia

coparticipării în dreptul internaţional.

În majoritatea cazurilor aceasta nu are un rol hotărâtor, deoarece în practică, de regulă, are loc

acordarea ajutorului în încălcarea normelor unanim recunoscute. După bombardamentul de către

aviaţia militară în 1986 a oraşului Tripoli, Libia a protestat faţă de SUA şi Marea Britanie, ultima

punând la dispoziţie bazele sale militare. Drept rezultat, Adunarea Generală a adoptat la 20

8 Judgment, The Prosecutor v. Dusko Tadic. Case № IT-94-1-A, ICTY Appeals Chamber, 15 Juli 1999, para 103. http://www.un.org/icty/tadic/appeal/judgement/index.htm9 http://www.un.org/icty/furundzija/trialc2/jugement/index.htm 10 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cgus/cgus_cjudgment/cgus_cjudgment_20010627.htm 11 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/csummaries/ccuksommaire631202.htm 12 http://www.icj-cij.org/cijwww/ccases/cnaus/cnausjudgment/cnaus_cjudgment_19920626_exceptionspreliminaires.pdf

3

noiembrie 1986 Rezoluţia № 41/38 „Déclaration de la Conférence des chefs d’Etat et de

gouvernement de l’Organisation de l’unité africaine relative à l’attaque militaire aérienne et navale

lancée en avril 1986 par l’actuel gouvernement des Etats-Unis contre la Jamahiriya arabe libyenne

populaire et socialiste”,13 care chema statele la abţinerea de la acordarea oricărui ajutor sau mijloace

în scopul comiterii actelor de agresiune contra Libiei. Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate

de nenumărate ori au chemat statele să se abţină de la acordarea ajutorului militar statelor ce au

comis încălcări grave ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Ca şi orice sistem de drept, dreptul internaţional prevede situaţii care exclud fapta ilicită, ce nu

corespunde obligaţiei asumate. Asemenea situaţii sunt acordul, legitima apărarea, contramăsurile,

forţa majoră, calamităţile şi starea de necesitate. Această listă este definitivă. Condiţiile menţionate

nu duc la încetarea obligaţiei şi nu influenţează conţinutul ei. Ele doar argumentează ne îndeplinirea

lor în perioada, în care are loc fapta. În această privinţă, mecanismul răspunderii diferă de ne

executarea unui tratat drept consecinţă a încălcării lui, prevăzut de art. 60 al Convenţiei de la Viena

din 1969 privind dreptul tratatelor.14 Asupra acestui aspect a atras atenţia şi CIJ în 1997, în cazul

Projet Gabcikovo-Nagymaros „chiar dacă existenţa stării de necesitate va fi stabilită, ea nu duce la

încetarea unui tratat. Starea de necesitate poate fi invocată doar pentru exonerarea de la răspundere

a statului ce n-a îndeplinit un tratat. Chiar dacă invocarea acestui motiv va fi considerată justificată,

tratatul nu i-a sfârşit imediat; el poate fi lipsit de efect pe durata stării de necesitate, dar rămâne în

vigoare atât timp, cât părţile nu-l vor dezavua printr-un acord comun. Din momentul dispariţiei

stării de necesitate, datoria de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute prin tratat renaşte”.15

Hotărârea CIJ din 25 septembrie 1997 în cazul Barrage de Gabcikovo-Nagymaros (Slovacia

v. Ungaria) relevă, că odată depăşită etapa măsurilor de pregătire încă reversibile, deciziile

Slovaciei constituie comportamente ilicite, deoarece contravin principiului proporţionalităţii, deci

actele ilicite sunt susceptibile de a angaja responsabilitatea sa.16

Proiectul de articole al Comisiei de drept internaţional confirmă existenţa unei circumstanţe,

ce exclude caracterul ilicit (art. 22), deja admis de jurisprudenţa arbitrală privind represaliile – cazul

privind răspunderea Germaniei pentru paguba cauzată în coloniile portugheze din sudul Africii –

Naulilaa, hotărârea din 31 iulie 192817 sau hotărârea CIJ din 27 iunie 1986 în cazul Military and

Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. SUA).18

13 http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/497/60/IMG/NR049760.pdf?OpenElement14 Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, semnată 23.05.1969, în vigoare din 27.01.1980. http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/francais/traites/1_1_1969_francais.pdf15 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/chs/chsjudgment/chs_cjudgment_970925_frame.htm 16 Ibidem.17 ХАДСОН, МЕНЛИ О. Международные суды в прошлом и будущем. Государственное издательство иностранной литературы. Москва, 1947.18 http://www.icj-cij.org/cijwww/ccases/cnus/cnus_cjudgment/cnus_cjudgment_19860627.pdf

4

Comisia de drept internaţional a preferat expresia „contramăsuri” termenilor tradiţionali, cum

ar fi „represalii” sau „sancţiuni” (ultimul trebuie rezervat măsurilor aplicabile, în baza hotărârilor

unei organizaţii internaţionale, în urma încălcărilor dreptului, având consecinţe grave pentru

comunitatea internaţională). Putem estima că acestea nu sunt contramăsuri, în timp ce ele constituie

circumstanţe ce exclud caracterul ilicit al faptelor, ci fapte ilicite cu caracter internaţional faţă de

care se ripostează.

Statul culpabil este obligat să restituie integral paguba survenită în urma faptei internaţionale

ilicite. Obligaţia de a restitui integral dauna este un principiu general de drept caracteristic şi

sistemelor naţionale de drept. Codul civil al Republicii Moldova în art. 14 „repararea prejudiciului”,

prevede că „persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat

astfel”. În dreptul internaţional acest principiu s-a stabilit la începutul secolului XX. În hotărârea

CPJI din 26 iulie 1927, în cazul Usin de Chorzow (demande en indémnité; compétence) se arată că

„principiul de drept internaţional prevede că încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara

prejudiciul într-o formă adecvată. Reparaţia este... complimentul indispensabil aplicării unei

convenţii, fără a fi necesar, totuşi, ca acest lucru să fie înscris în convenţie”.19

Răspunderea materială este o formă a răspunderii internaţionale, prin care statul culpabil este

obligat să repare daunele materiale provocate de el altui stat sub dublu aspect: plata despăgubirilor

pentru daunele provocate (reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Spre deosebire

de răspunderea morală, reparaţia daunelor materiale are un caracter compensatoriu şi nu punitiv.

Principiul aplicabil este restitutio in integrum, cu precizarea că practica internaţională consacră

regula, potrivit căreia statul culpabil va repara numai daunele directe, nu şi pe cele indirecte. Ca

principiu subsidiar, când restabilirea situaţiei anterioare faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea

materială va consta în plata unor compensaţii pentru prejudiciul provocat (reparatio).

Repararea pagubei, cauzate de fapta internaţională ilicită poate avea loc sub forma restituţiei,

compensaţiei sau satisfacţiei. Ele pot fi aplicate de sine stătător sau în cumul. Pentru stabilirea

formei se va lua în consideraţie poziţia statului victimă.

Restituţia este prima formă de reparare a pagubei. Prioritatea restituţiei este recunoscută şi de

practica judiciară. Conform celebrului dictum din 26 iulie 1927, expus de CPJI în cazul Usine de

Chorzow (demande en indémnité; compétence), obiectivul principal al reparaţiei este de a înlătura

toate consecinţele faptei ilicite internaţionale. De fiecare dată, când aceasta este posibil, prioritate va

avea restitutio in integrum, ceea ce presupune restabilirea, în limitele posibilităţilor, a situaţiei

anterioare faptei ilicite internaţionale în raport cu alte forme de reparaţie.20

19 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/ccpij/serie_A/A_09/28_Usine_de_Chorzow_Competence_Arret.pdf 20 Ibidem.

5

În cazul Texaco-Calasiatic, arbitrul a stabilit că „restitutio in integrum constituie ...sancţiunea

logică a ne executării obligaţiilor contractuale” şi că ea nu poate constitui o abatere, decât în măsura

în care, restabilirea status quo se loveşte de o imposibilitate absolută.21

În cazul în care actul ilicit este un act juridic, transmiterea bunurilor în starea iniţială consistă

în anularea sa, indiferent de natura sa, inclusiv dacă este vorba despre o hotărâre judecătorească –

Arbitrage, 3 mai 1930, affaire Martini.22

CIJ în hotărârea din 14 februarie 2002 în cazul Yerodia (RD Congo v. Belgia) a estimat, că

Belgia „prin mijloace, la alegerea sa, va anula mandatul de arest”, emis în mod ilegal împotriva

Ministrului Afacerilor Externe al Republicii Democrate Congo „şi va informa autorităţile pe lângă

care acest mandat a fost eliberat”,23 poziţie contestată de unii judecători – R. Higgins, P. Kooijmans

şi Th. Buergenthal).24

Instanţele internaţionale nu au, în principiu, competenţa de a anula de sine stătător un act

naţional. Aceeaşi regulă se aplică şi jurisdicţiilor aplicabile instituţiilor integraţioniste, drept

exemplu fiind Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Statului îi revine răspunderea pentru

luarea măsurilor necesare pentru eliminarea faptei internaţionale ilicite, care să nu mai producă

efecte. Memorandumul acord privind regulile şi procedurile de reglementare a diferendelor între

statele membre ale OMC, anexă la GATT din 1994, prevede libertatea de a alege mijloacele, când

ne corespunderea regulilor contractuale este constatată de ORD (organul de reglementare a

diferendelor în cadrul OMC).

Există o excepţie celebră, dar care, totodată, confirmă regula: CPJI a fost autorizată printr-un

compromis pe care l-a sesizat, în cazul Zones franches între Franţa şi Elveţia în ordonanţa din 6

decembrie 1930 (SÉRIE A – № 24. RECUEIL des ARRÊTS), declarând nulle et de nul effet o lege

franceză din 1923 incompatibilă cu obligaţiile internaţionale ale Franţei.25

O altă formă este compensaţia, care prevede restituirea pagubei financiare, inclusiv lucrum

cessans (profitul nerealizat). Statul responsabil este obligat să compenseze dauna cauzată prin fapta

internaţională ilegală în măsura în care ea nu este rambursată prin restituţie. În cazul Barrage de

Gabcikovo-Nagymaros, CIJ a stabilit că „există o normă recunoscută în dreptul internaţional,

21 DAILLIER, P., PELLET, A. Droit international public. 7-e edition. L.G.D.J. Paris, 2002, p. 799.22 Recueil des sentences arbitrales (RSA), publié par Nations Unies, vol.II, p. 975.23 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cCOBE/ccobejudgment/ccobe_cjudgment_20020214.PDF 24 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cCOBE/ccobejudgment/ccobe_cjudgment_20020214_higgins-kooijmans-buergenthal_english.PDF 25 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/ccpij/serie_A/A_24/78_Zones_franches_Haute_Savoie_et_Pays_de_Gex_2e_phase_Ordonnance_19301206.pdf

6

conform căreia statul victimă are dreptul la compensaţie de la statul culpabil, pentru dauna

cauzată”.26

Prezintă interes faptul că compensaţia pentru paguba adusă mediului poate avea loc şi în

cadrul răspunderii pentru desfăşurarea unui conflict militar. Rezoluţia Consiliului de Securitate a

ONU № 687 (1991) prevede responsabilitatea Irakului conform dreptului internaţional „pentru orice

pierderi, pagubă, inclusiv cea adusă mediului şi folosirea resurselor naturale... în rezultatul

agresiunii din partea Irakului şi ocupării Kuweitului” (p. 16).27 În conformitate cu această rezoluţie,

Comisia de compensare a ONU a indicat în mod direct asupra diverselor daune aduse, inclusiv

mediului şi resurselor naturale în hotărârea din 17 martie 1992 „Criterii privind categorii de

pretenţii adăugătoare”.

Satisfacţia constă în exprimarea scuzelor, onorurilor aduse drapelului, atragerea la răspundere

a persoanelor culpabile, asigurărilor privind ne repetarea unor asemenea acte sau şi despăgubirilor

nominale sau punitive (plata unor sume în bani). Satisfacţia poate fi şi sub forma declarării faptului

ca fapt ilicit de către un tribunal internaţional competent – hotărârea arbitrală din 6 mai 1913,

speţele Carthage şi Manouba28; hotărârea CIJ în cazul Détroit de Corfou din 15 decembrie 1949;29

hotărârea CIJ în cazul fraţilor La Grand din 27 iunie 2001.30 Se poate vorbi despre sancţiuni interne

(măsuri administrative sau disciplinare) faţă de agentul public autor al faptei ilicite.

Satisfacţia constituie un mod de reparare aplicată în relaţiile interstatale pentru daune

concrete. Atunci când este atinsă onoarea, demnitatea, prestigiul satisfacţia capătă o importanţă

deosebită. Este o procedură cunoscută de mai mult timp, deseori aplicată prin intermediul

mediatorilor, de exemplu comisia mixtă italiană-venezueleană din 3 mai 1930 în speţa Martini31. În

baza unui acord încheiat în 1986, datorită medierii Secretarului general al Naţiunilor Unite, Franţa a

adus scuze Noii Zelande (speţa Rainbow Warrior) în urma sabotajului din 1985 a unei nave străine

care se găsea în portul neo-zelandez, din partea unor agenţi secreţi francezi; în acelaşi timp fiind

plătită o sumă de bani. Pare originală procedura de înlocuire a pedepsei pentru agenţii secreţi

francezi, condamnaţi în acelaşi timp la privaţiune de libertate de tribunalele neo-zelandeze, prin

atragerea la răspundere în statul de reşedinţă; evident, că nu putea fi vorba despre o pedeapsă

disciplinară internă. În caz de ne respectare strictă a acestui angajament din partea Franţei, conduita

ei ar fi fost declarată de un arbitraj în mod solemn şi public, drept o „încălcare esenţială a

obligaţiilor sale”, ceea ce „constituie, în aceste circumstanţe, o satisfacţie aplicată pentru pagubele

26 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/chs/chsjudgment/chs_cjudgment_970925_frame.htm 27 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1991/687f.pdf 28 Recueil des sentences arbitrales (RSA), vol. IX, p. 472.29 http://www.icj-cij.org/cijwww/ccases/ccc/ccc_cjudgment/cCC_cjudgment_19491215.pdf 30 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cgus/cgus_cjudgment/cgus_cjudgment_20010627.htm 31 Recueil des sentences arbitrales (RSA), vol. II, p. 1002.

7

legale şi morale aduse Noii Zelande” – hotărârea din 30 aprilie 1990.32 În lipsa unei prevederi

privind compensaţia monetară, în baza unui acord mutual, a fost creat un fond destinat promovării

relaţiilor amiabile între cetăţenii celor două state, acord semnat la 29 aprilie 1991 la Wellington.

În proiectul de articole privind răspunderea statelor, Comisia de drept internaţional a distins

asigurările de garanţiile ne respectării reparaţiei stricto sensu (art. 30); în speţa La Grand, CJI a

stabilit că este vorba despre forme de satisfacţie, inclusiv scuzele. În hotărârea din 27 iunie 2001,

Curtea a relevat „că scuzele nu sunt suficiente, la fel cum şi de fiecare dată când cetăţenii străini nu

au fost avizaţi fără întârziere privind drepturile lor în baza par. 1 al art. 36 al Convenţiei de la Viena

privind relaţiile consulare şi care au fost obiectul unei detenţii prelungite, în cadrul cărora au fost

condamnaţi la pedepse severe” (par. 123);33 însă ea stabileşte „că angajamentul preluat de Statele

Unite de a asigura punerea în aplicare a mijloacelor specifice adoptate în executarea obligaţiilor

sale, trebuie să fie considerate drept satisfăcătoare faţă de cererea Germaniei privind obţinerea unei

asigurări generale de ne repetare a unor asemenea cazuri” (par. 124).34

Renunţarea la vechea terminologie oferă avantajul de a demonstra lipsa unei criminalizări a

instituţiei răspunderii internaţionale a statului (putem invoca destinul Germaniei după cel de-al

doilea război mondial, cel al Irakului în urma conflictului din Golf sau cel al regimului taliban în

Afganistan, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001, care poate fi comparat cu o situaţie de acest

gen). Evident că, în lumea contemporană există posibilităţi de a reprima comportamentele ilicite;

însă această represiune relevă, în plan universal, mecanismele Cartei ONU (Capitolul VII), unde

obiectivul nu constă în punerea în aplicare a răspunderii internaţionale, ci în menţinerea păcii şi a

securităţii internaţionale.

În avizul privind Rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid

din 28 mai 1951, CIJ a estimat că „în cadrul unei asemenea convenţii statele contractante nu au

interese proprii, ele au doar, toate şi fiecare, un interes comun – cel de a proteja scopurile de bază

prevăzute în Convenţie”.35

Un alt exemplu poate servi hotărârea CPJI din 17 august 1923 în cazul Wimbledon, care a

admis, că statele părţi la o convenţie multilaterală pot angaja răspunderea unui stat, care nu-şi

respectă obligaţiile, de exemplu, libertatea de trecere printr-un canal internaţional pentru navele sub

pavilionul altui stat, în cazul când el nu este lezat în mod direct (CPJI, 17 aout 1923, affaire du

Wimbledon, Serie A n 1).36

32 Revue Generale de Droit International Public, 1991, p. 838-878.33 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cgus/cgus_cjudgment/cgus_cjudgment_20010627.htm34 Ibidem.35 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/csummaries/cppcgsommaire510528.htm 36 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/ccpij/serie_A/A_01/03_Wimbledon_Arret_08_1923.pdf

8

Articolul 48 al Proiectului Comisiei de drept internaţional prevede că „orice stat, altul decât

cel lezat este în drept să invoce răspunderea altui stat, dacă: „...b) obligaţia încălcată este adusă

comunităţii internaţionale în ansamblul său”. Această dispoziţie vizează violările grave ale

obligaţiilor ce decurg din normele imperative ale dreptului internaţional general, precum şi ale

obligaţiilor erga omnes. CIJ în hotărrârea din 5 februarie 1970 în cazul Barcelona Traction, Light

and Power Company, Limited (Belgia v. Spania), a subliniat că „Reieşind din importanţa drepturilor

în cauză, toate statele pot fi considerate ca având un interes juridic în ceea ce se referă la drepturile

care trebuie protejate; obligaţiile despre care este vorba sunt obligaţii erga omnes”.37

Această hotărâre conţine exemple despre „obligaţiile ce decurg din dreptul internaţional

contemporan, care scoate în afara legii actele de agresiune şi de genocid, la fel principiile şi regulile

referitoare la drepturile fundamentale ale persoanei umane, inclusiv protecţia contra practicării

sclavajului şi a discriminării rasiale”.38 În hotărârea din 30 iunie 1995 privind Timorul Oriental

(Portugalia v. Australia), CIJ a recunoscut în mod egal că „dreptul popoarelor de a dispune de ele

însele, prevăzut în Cartă, precum şi de practica ONU, este un drept ce reiese din obligaţiile cu

caracter erga omnes”.39

Sancţiunile şi contramăsurile reprezintă o formă de constrângere faţă de statul culpabil.

Problema constrângerii este tradiţional considerată drept una din cele mai importante în dreptul

internaţional. Făcându-se trimitere la lipsa unui aparat centralizat de constrângere, mulţi gânditori

negau caracterul juridic al dreptului răspunderii, acordându-i caracterul unei morale pozitive. În

realitate însă constrângerea are un rol important în funcţionarea dreptului internaţional şi reprezintă

unul din elementele caracteristice ale mecanismului de funcţionare.

Procesul de globalizare impune o legătură tot mai strânsă între state, unindu-le într-un sistem,

de nivelul de funcţionare a căruia depind interesele vitale ale statelor. Asigurarea funcţionării

normale a acestui sistem impune necesitatea respectării normelor dreptului internaţional, inclusiv

implementarea răspunderii internaţionale. Scade rolul constrângerii directe şi creşte rolul

mijloacelor adoptate de organizaţiile internaţionale.

Mijlocul universal de influenţare asupra statului culpabil constă în privarea acestuia de

posibilitatea de a se folosi de drepturile şi posibilităţile ce reiese din sistemul de raporturi juridice

încălcate, din tratatul internaţional sau din statutul organizaţiei internaţionale. Avizul consultativ al

CIJ din 11 iulie 1950 privind Africa de Sud-Vest menţionează că „Unul din principiile de bază, ce

reglementează relaţiile internaţionale, ...este acela, conform căruia partea, care renunţă la obligaţiile

37 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/csummaries/cbtsommaire700205.htm 38 Ibidem.39 http://www.icj-cij.org/cijwww/ccases/cpa/cpa_cjudgments/cPA_cjudgment_19950630.pdf

9

sale şi nu le îndeplineşte, nu poate fi considerată drept parte ce-şi menţine drepturile, care ar reieşi,

după părerea ei, din aceste relaţii.”40

Constrângerea ca element al metodei de funcţionare a dreptului internaţional nu constituie o

violare, ci un mijloc de realizare a dreptului. Elementul de bază al constrângerii este legalitatea,

inclusiv din punct de vedere al fundamentului, al metodei şi al volumului. Constrângerea este

determinată, în primul rând de scopurile şi principiile de bază ale dreptului internaţional.

Practica internaţională contemporană, inclusiv cea judiciară, recunoaşte contramăsurile drept

mijloc de implementare a răspunderii statelor. În hotărârea arbitrară din 9 decembrie 1978, în cazul

privind acordul franco-american relativ la transporturile aeriene, se menţionează că „În situaţia,

care, la părerea unui stat, reprezintă o încălcare a obligaţiei internaţionale din partea altui stat,

primul este în drept, în limitele stabilite de normele dreptului internaţional privind aplicarea forţei

armate, să-şi apere drepturile prin contramăsuri.41 Totodată, arbitrajul a atras atenţia că aplicarea

contramăsurilor trebuie să corespundă unor cerinţe. Această instituţie acordă mari posibilităţi pentru

abuzuri, în special, dacă luăm în consideraţie inegalitatea statelor din punct de vedere al posibilităţii

aplicării lor. Reieşind din aceasta, dreptul internaţional acordă în primul rând, atenţie stabilirii

condiţiilor şi limitelor, care au ca scop minimalizarea posibilităţii unui eventual abuz.

Contramăsurile sunt limitate prin ne îndeplinirea temporară a obligaţiilor din partea statului

atentat faţă de statul culpabil şi sunt considerate legale până când va fi atins scopul lor. Ele trebuie

aplicate în aşa fel, încât să permită restabilirea aplicării obligaţiilor încălcate. Această regulă este

consemnată în Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, conform căreia „în timpul

perioadei de suspendare, părţile trebuie să se abţină de la orice acte de natură să împiedice reluarea

aplicării tratatului” (art. 72. 2).42 La fel, statele trebuie, după posibilităţi, să aleagă contramăsurile

aplicate. Importanţa acestui moment a fost menţionat şi de CIJ în cazul Barrage de Gabcikovo-

Nagymaros.43 Totuşi, caracterul aplicării contramăsurilor nu poate fi considerat absolut, deoarece în

multe cazuri urmările lor nu pot fi lichidate.

Comisia de drept internaţional defineşte contramăsurile în art. 22 al Proiectului de articole ca

o consecinţă ce exclude ilegalitatea. Numite în mod tradiţional „represalii”, contramăsurile sunt o

practică veche, legitimitatea lor fiind determinată printr-o jurisprudenţă care a stabilit limitele,

principala fiind exigenţa faţă de proporţionalitatea între fapta ilicită internaţională şi riposta faţă de

ea.

40 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/csummaries/csswasommaire500711.htm 41 Recueil des sentences arbitrales (RSA), vol. XVIII, p. 454.42 Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, semnată 23.05.1969, în vigoare din 27.01.1980. http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/francais/traites/1_1_1969_francais.pdf43 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/chs/chsjudgment/chs_cjudgment_970925_frame.htm

10

Comisia de drept internaţional a decis să includă contramăsurile în partea a treia a proiectului

său consacrat „punerii în aplicare a răspunderii internaţionale a statelor”. Aceste prevederi

stipulează că răspunderea este definită ca o situaţie nouă ca rezultat al unei fapte internaţionale

ilicite: dreptul de a recurge la contramăsuri este o consecinţă a acestei situaţii.

Dreptul internaţional determină un şir de obligaţii, încălcarea cărora nu poate atrage aplicarea

contramăsurilor. Din ele fac parte obligaţiile ce reiese din normele imperative ale dreptului

internaţional. În primul rând, aceasta se referă la obligaţiile ce derivă din principiul neagresiunii,

care interzice aplicarea forţei şi ameninţarea cu forţa, inclusiv aplicarea contramăsurilor. Excepţie

constituie doar cazul de legitimă apărare. Declaraţia ONU din 24 octombrie 1970 privind principiile

de drept internaţional referitoare la relaţiile de prietenie şi de cooperare între state conform Cartei

Naţiunilor Unite – rezoluţia № 2625 (XXV) – prevede că „statele se vor abţine de la acte de

represalii, care prevăd aplicarea forţei.”44

Nu se aplică contramăsurile nici în cazul încălcării obligaţiilor în domeniul drepturilor omului,

a obligaţiilor cu caracter umanitar, care interzic represaliile militare. Aceste prevederi se conţin în

tratatele cu privire la drepturile omului şi dreptul umanitar.

Statul ce aplică contramăsuri nu este în drept să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiilor

privind soluţionarea paşnică a diferendului, la fel ca şi a imunităţilor diplomatice. Hotărârea CIJ din

24 mai 1980 în cazul privind personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran (SUA v. Iran), a

stabilit că „orice încălcare presupusă a unui tratat de către una din părţi nu poate împiedica această

parte să facă trimitere la prevederile Tratatului, ce prevede soluţionarea paşnică a diferendelor.”45

Un alt exemplu: normele ce stabilesc imunitatea diplomatică au drept scop garantarea securităţii şi a

inviolabilităţii personalului şi reprezentanţilor diplomatici. Totodată, aceste norme nu interzic

declararea diplomatului persona non grata, întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice etc.

Contramăsurile trebuie să fie proporţionale în raport cu dauna adusă şi valoarea drepturilor

încălcate. Proporţionalitatea constituie fundamentul determinării legalităţii contramăsurilor.

Măsurile ne proporţionale duc la survenirea răspunderii din partea statului ce le-a aplicat. Hotărârea

CIJ din 25 septembrie 1997 în cazul Barrage de Gabcikovo-Nagymaros a stabilit că măsurile

adoptate de Cehoslovacia, nu constituie contramăsuri legale, deoarece nu au fost proporţionale.46

În principiu, pentru aplicarea contramăsurilor, statul atentat trebuie să ceară de la statul

culpabil îndeplinirea obligaţiilor, ce decurg din răspundere, inclusiv să-l pună la curent despre

adoptarea hotărârii privind aplicarea contramăsurilor şi să propună începerea negocierilor. Deşi, 44 Declaraţia ONU asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state, adoptate în cadrul Rezoluţiei Adunării Generale № 2625 din 24 octombrie 1970. A/RES/2749 (XXV). http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NRO/787/12/IMG/NR078712.pdf?OpenElement45 http://www.icj-cij.org/cijwww/ccases/cusir/cusir_cjudgment/cusir_cjudgment_19800524.pdf46 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/chs/chsjudgment/chs_cjudgment_970925_frame.htm

11

statul atentat este în drept să i-a măsuri urgente pentru asigurarea drepturilor sale, de exemplu, să

reţină nava implicată în încălcarea normei de drept.

Contramăsurile nu pot fi aplicate în cazul în care fapta internaţională ilicită a luat sfârşit sau

diferendul este înaintat instanţei judiciare sau arbitrajului. Astfel este privit cazul adoptării

măsurilor din partea statelor care nu au avut de suferit, dar care sunt participanţi la obligaţiile

stabilite, în scopul protejării intereselor colective ale unui grup de state sau ale unei obligaţii ce se

referă la comunitatea internaţională în general. Oricare din aceste state este în drept să atragă la

răspundere statul culpabil, să i-a împotriva lui măsuri legale pentru asigurarea încetării faptei

internaţionale ilicite.

Problema la acest capitol constă în faptul că lipseşte o interpretare a noţiunii „măsuri legale”.

Practica contemporană cunoaşte cazuri de adoptare a măsurilor colective, legitimitatea cărora

trezeşte dubii. În 1998, în rezultatul evenimentelor din Kosovo, statele membre ale Uniunii

Europene au introdus sancţiuni împotriva noii Serbiei & Montenegro. Pentru unele state aceste

sancţiuni reprezentau încălcări ale acordurilor cu Serbia & Montenegro, fapt ce presupunea

ilegalitatea lor. Argumentele aduse la denunţarea acordului cu Serbia & Montenegro, în lipsa

prevenirii prealabile din partea Marii Britanii vizau faptul că încălcările drepturilor omului din

partea regimului Miloşevici au privat guvernul său, din punct de vedere politic şi moral, de dreptul

de aplicare a termenului de 12 luni de aviz prealabil.47

În rezultatul analizei unei asemenea practici, Comisia de drept internaţional în raportul către

Adunarea Generală a ONU a constatat că „...la etapa contemporană nu există un drept evident... al

statelor de a aplica contramăsuri în interese colective...”

Sancţiunile reprezintă măsurile de constrângere, adoptate de către o organizaţie internaţională

faţă de statul ce a comis o faptă internaţională ilicită, în scopul obligării lui de a-şi îndeplini

angajamentele internaţionale. În trecut termenul „sancţiuni” cuprindea toate mijloacele de

constrângere faţă de statul culpabil. Sunt bine cunoscute urmările grave ale aplicării sancţiunilor în

mod unilateral din partea Marilor Puteri, inclusiv prin aplicarea forţei.

Comisia de drept internaţional utilizează termenul „sancţiuni” pentru determinarea măsurilor

adoptate de către organizaţiile internaţionale, în special în baza Capitolului VII al Cartei ONU. În

baza ei ONU poate aplica următoarele sancţiuni: ruperea relaţiilor economice, feroviare, maritime,

aeriene, poştale, radio şi a altor mijloace de comunicare, ruperea relaţiilor diplomatice, aplicarea

forţei armate (art. 41, 42).48 Aceste mijloace pot căpăta caracter obligatoriu pentru state prin

hotărârea Consiliului de Securitate, în caz de pericol pentru pace sau a unui act de agresiune.

47 ЛУКАШУК, И.И. Право международной ответственности. МПЧП. № 2, 2002, p. 41.48 Carta ONU din 26.06.1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 02.03.1992. Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 2001, volumul 26. www.icj-cij.org/cijwww/cdocumentbase/unchart.pdf

12

Studierea practicii ONU în acest domeniu demonstrează că sancţiunile pot avea un rol

hotărâtor. Putem aduce exemplele Rodeziei de Sud şi al Republicii Sud-Africane – regimurile

rasiste din aceste state au fost lichidate în mare măsură în rezultatul sancţiunilor impuse de către

ONU. Odată cu schimbarea climatului politic şi acumularea practicii din partea ONU se observă

tendinţa de recunoaştere pentru această organizaţie a posibilităţilor crescânde în domeniul aplicării

sancţiunilor. Această cerinţă este impusă de necesitatea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,

inclusiv în aşa cazuri ca conflictul armat din ex-Yugoslavia, unde sancţiunile ONU au avut un

caracter pozitiv.

După părerea dlui I. Lukashuk, în anii ce urmează ne putem aştepta la completarea Capitolului

VII al Cartei ONU „Acţiuni îndreptate împotriva păcii, încălcării păcii şi acte de agresiune” cu noi

reglementări teoretice.49

Drept exemplu poate servi practica aplicării sancţiunilor împotriva Irakului în timpul

agresiunii faţă de Kuweit. Rezoluţiile Consiliului de Securitate au obligat statele să aplice măsuri ce

contraveneau obligaţiilor lor politice şi economice faţă de Irak. Acelaşi lucru se poate spune şi

despre sancţiunile impuse de către Consiliul de Securitate Serbiei & Montenegro în timpul

conflictului din Balcani, la aplicarea cărora au participat statele membre ale Comisiei Dunărene.

Aplicarea acestor sancţiuni vine în contradicţie cu prevederile Convenţiei de la Belgrad din 1948

privind regimul juridic al Dunării. Totodată, ele au adus pagube economice mari Bulgariei,

României, Ucrainei, Ungariei... În cazurile sus menţionate forţa obligatorie a rezoluţiilor Consiliului

de Securitate reiese din prevederile art. 103 al Cartei ONU.

Trebuie să menţionăm că stabilirea sancţiunilor se referă nu doar la relaţiile interstatale, ci şi

la relaţiile stabilite cu participarea persoanelor fizice şi juridice. De exemplu, Rezoluţia № 661 din

anul 1990 a Consiliului de Securitate, ce a stabilit sancţiuni economice împotriva Irakului în urma

agresiunii faţă de Kuweit, prevede că ea este obligatorie, indiferent de faptul dacă contractul a fost

încheiat sau licenţa a fost eliberată până la adoptarea rezoluţiei.50 Altfel spus, rezoluţia interzice

executarea contractului şi exonerează de răspundere pentru ne îndeplinirea lui în perioada aplicării

sancţiunilor.

Deşi prin aplicarea sancţiunilor comunitatea internaţională îşi atinge scopul, ele, totuşi, au şi

efect negativ, ducând la apariţia unui şir de probleme, în primul rând, cu caracter economic. Aceasta

a fost menţionat şi în cadrul Declaraţiei mileniului a ONU din anul 2000, unul din scopuri fiind

minimalizarea efectului negativ al sancţiunilor economice impuse de ONU faţă de populaţia civilă

şi lichidarea consecinţelor negative faţă de terţi (p. 9).51

49 ЛУКАШУК, И.И. Право международной ответственности. МПЧП. № 2, 2002, p. 41.50 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1990/661f.pdf 51 http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N00/559/52/PDF/N0055952.pdf?OpenElement

13

Unul din principiile de bază la aplicarea sancţiunilor este luarea în consideraţie a efectelor faţă

de statele terţe. Statelor terţe, ce au suferit în urma unor asemenea sancţiuni, li se acorda ajutorul

necesar pentru lichidarea consecinţelor negative. Este prevăzută perfecţionarea mecanismului de

soluţionare a problemelor ce apar, în ideea că aceste probleme îşi vor găsi reflectarea în Carta ONU.

Putem constata progresul în aplicarea răspunderii statelor pentru fapte ilicite internaţionale la

etapa contemporană. Drept exemplu aducem poziţia CIJ, care între anii 1999-2004, a trebuit să se

expună de mai multe ori, pentru de a se opune celor mai grave violări ale dreptului internaţional şi

anume în cazul pretenţiilor înaintate de Serbia & Montenegro către statele membre NATO, în urma

bombardării teritoriului ei, în lipsa unei rezoluţii din partea Consiliului de Securitate a ONU (Serbia

& Montenegro v. Belgia; Serbia & Montenegro v. Canada; Serbia & Montenegro v. France; Serbia

& Montenegro v. Germania; Serbia & Montenegro v. Italia; Serbia & Montenegro v. Ţările de Jos;

Serbia & Montenegro v. Portugalia; Serbia & Montenegro v. Spania; Serbia & Montenegro v.

Marea Britanie; Serbia & Montenegro v. SUA).52 În cazul Serbia & Montenegro v. SUA, Curtea a

stabilit că ea nu posedă jurisdicţia, deoarece lipseşte recunoaşterea jurisdicţiei din partea statului

responsabil. În trecut problema s-ar fi stopat aici. Astăzi însă, Curtea nu mai poate să nu reacţioneze

în cazul unei violări grave a dreptului internaţional. Curtea a stabilit că conştientizează

„responsabilitatea sa pentru menţinerea păcii şi securităţii” în conformitate cu Carta ONU şi

Statutul său. Curtea şi-a exprimat preocuparea faţă de tragedia umană din Kosovo şi a menţionat că

„...Indiferent de faptul dacă statele recunosc sau nu jurisdicţia CIJ, în orice condiţii ele poartă

răspundere pentru acţiunile lor, care reprezintă o încălcare a dreptului internaţional...”53

Curtea şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu aplicarea forţei în Serbia & Montenegro şi a

menţionat că aceasta poate duce la apariţia „unor probleme de drept internaţional dificile”. În

ordonanţa CIJ din 2 iunie 1999, în cazul privind legalitatea aplicării forţei cazul Serbia &

Montenegro v. SUA, Curtea a amintit că toţi participanţii la diferend trebuie să procedeze „în

conformitate cu obligaţiile lor ce decurg din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi din alte norme

de drept internaţional”.54 După cum vedem, deşi Curtea nu poseda jurisdicţia în cazul dat, ea s-a

pronunţat destul de clar vis-à-vis de actul de „agresiune” din partea statelor NATO.

Noua ordine mondială va fi influenţată de tendinţele creşterii priorităţii funcţiilor de garantare

a intereselor comunităţii internaţionale, fapt recunoscut nu doar de teoreticieni, ci şi de

reprezentanţii statelor. Astfel, în cadrul Comitetului VI al Adunării Generale a ONU (sesiunea a 50-

a), reprezentantul Austriei menţiona că astăzi pe prim-plan se situează aspectele noi ale activităţii

52 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cybe/cybeframe.htm53 ЛУКАШУК, И.И. Право международной ответственности. Москва. РАН. ИГП. Wolters Kluwer, 2004, стр. 259.54 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdocket/cyus/cyusframe.htm

14

normative, aceasta devenind o obligaţie a statelor faţă de comunitatea internaţională în ansamblul

său.55

Prioritatea intereselor comunităţii internaţionale nu înseamnă lezarea intereselor statelor.

Scopul constă în găsirea unei variante optime, dreptul internaţional servind ca instrument de

soluţionare a acestei probleme.

Studiul asupra Proiectului de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale

ilicite, elaborat de Comisia de drept internaţional, poate servi drept exemplu al progresului la care s-

a ajuns pe parcursul elaborării dreptului răspunderii internaţionale în ultimii ani. Este evidentă

necesitatea creşterii eficacităţii dreptului internaţional, perfecţionării mecanismului său. Trebuie

luat în consideraţie faptul că implementarea principiilor şi normelor acestei ramuri în practica

statelor, acceptarea din partea liderilor politici şi conştientizarea în masă implică dificultăţi mari în

comparaţie cu alte domenii, de exemplu dreptul tratatelor sau dreptul diplomatic. În aceste condiţii

rolul răspunderii internaţionale în ridicarea nivelului de dirijare a sistemului internaţional devine

hotărâtor. Evident că acest proces întâlneşte dificultăţi în calea sa, în primul rând de ordin politic.

După părerea specialiştilor, dificultăţile cu care se confruntă în procesul de codificare dreptul

răspunderii internaţionale, ţin nu doar de specificul acestei ramuri, dar în mare măsură sunt de ordin

politic. Nimic nu poate aduce un aport mai mare la creşterea autorităţii dreptului internaţional decât

recunoaşterea caracterului iminent al răspunderii pentru încălcarea lui.56

3.2. Jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale în raport cu suveranitatea de stat

Natura juridică a Statutului Curţii Penale Internaţionale

Adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale la 17 iulie 1998 la Roma a fost salutat ca un

progres esenţial al justiţiei internaţionale. Acest eveniment constituie – pe un plan mai larg – o

adevărată încununare a gândirii juridice cu privire la respectul dreptului internaţional şi sancţionarea

celor ce se fac vinovaţi de crime împotriva întregii umanităţi.57 Totodată acest entuziasm nu acoperă

55 ЛУКАШУК, И.И. Право международной ответственности. Москва. РАН. ИГП. Wolters Kluwer, 2004, стр. 262.56 Ibidem, p. 377.57 DUCULESCU, V., DUCULESCU, G. Justiţia europeană. Mecanisme, deziderate, perspective. Lumina Lex. 2002, p.162.

15

toate dificultăţile ce vor apărea în viitor în scopul unei creativităţi efective a acestei noi instituţii.

Prima problemă se referea la intrarea în vigoare a Statutului Curţii, condiţionată de ratificarea lui de

un număr de 60 de state. Această problemă a fost soluţionată la 11 aprilie 2002, când la Geneva, la

sediul ONU, Mary Robinson, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului, anunţase despre depunerea

instrumentelor de ratificare de către al 60-lea stat.58

Curtea Penală Internaţională (în continuare CPI) a fost instituită în cadrul conferinţei

diplomatice de la Roma, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce a avut loc la 15-17 iulie 1998.

Statutul CPI a intrat în vigoare la 01 iulie 2002,59 după ce în conformitate cu prevederile

art.120 al Statutului, 60 de state au depus instrumentele de ratificare. La 01.11.2006 instrumentele

de ratificare au fost depuse de 103 state, inclusiv 28 de state din Africa, 26 de state din Grupul de

state din Europa occidentală şi alte state, 15 – Europa de est, 22 – America Latină şi Caraibele şi 12

state din Asia.60 Printre statele ce au ratificat deja Statutul CPI sunt doi membri permanenţi ai

Consiliului de Securitate – Marea Britanie şi Franţa, precum şi aşa state influente ca Germania,

Italia, Canada, Republica Sud-Africană, Argentina, etc.

Deseori în faţa statelor, atât cele ce au finisat procedura de ratificare, cât şi cele în cadrul

cărora acest proces ce află la diferite stadii, apare problema conformităţii Statutului Constituţiilor

naţionale.61 Aceste probleme nu odată au fost examinate în cadrul seminarelor, organizate de

Delegaţia regională de la Moscova a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii cu participarea

reprezentanţilor statelor CSI şi a experţilor invitaţi din alte state.62

Luând în consideraţie faptul că majoritatea prevederilor Statutului de la Roma nu se aplică în

mod automat,63 în faţa statelor, ce s-au decis să-l ratifice, stă o chestiune importantă – racordarea

legislaţiei naţionale la cerinţele Statutului, în scopul conlucrării cu CPI.

Din momentul adoptării Statutului s-a acumulat o anumită practică privind implementarea

prevederilor sale, precum şi perfectarea prevederilor corespunzătoare a dreptului material şi

58 www.droitshumains.org/Justice/02debat_02.htm Mary Robinson. Un cadre pénal universel pour mettre un terme à l’mpunité des atteints les plus odieuses au droit international.59 www.un.org/News/fr-press/docs/2002/L2979.doc.htm Communiqué de presse L/2979.60 www.icc-cpi.int/statesparties.html As of 1 November 2006, 103 countries are States Parties to the Rome Statute of the International Criminal Court. Out of them 28 are African States, 12 are Asian States, 15 are from Eastern Europe, 22 are from Latin America and the Caribbean, and 26 are from Western Europe and other States.61 Vezi: Report on Constitutional Issues Raised by the Rome Statute of the International Criminal Court. Venice Commission, CE Doc. CDL-INF (2001) 1.62 Vezi de exemplu: Международный уголовный суд: ратификация и имплементация на национальном уровне. Материалы региональной конференции. Москва, 20-22 марта 2001 г.; Международный круглый стол по международному гуманитарному праву. Москва, 16-19 сентября 2003 г.; Международный круглый стол по международному гуманитарному праву. Москва, 23-26 ноября 2004. 63 Se are în vedere, că o bună parte a prevederilor Statutului nu pot fi aplicate de către state în mod direct, în lipsa legislaţiei corespunzătoare de implementare. Se aplică în mod direct tratatele internaţionale, ce conţin expres obligaţiile juridice, ce reglementează în mod automat relaţiile cu participarea subiecţilor de drept naţional.

16

procesual. Studiul comparativ al practicii statelor permite elaborarea metodelor şi mijloacelor

optimale pentru implementarea la nivel naţional a prevederilor Statutului CPI.

Atenţionăm, că ritmul de ratificare a Statutului este influenţat de ne conformitatea prevederilor

constituţionale, nivelul slab de informare a opiniei publice, a organelor de stat, inclusiv a

persoanelor cu funcţii de răspundere, privind activitatea CPI, etc.

Racordarea normelor Statutului de la Roma şi a prevederilor constituţionale este, după

caracterul său, cea mai dificilă problemă, deşi există o anumită practică la acest capitol. Problemele

de ordin constituţional ţin în mare măsură de interdicţia extrădării propriilor cetăţeni, imunitatea

persoanelor cu funcţii de răspundere, aplicarea principiului complementarităţii, prevederilor interne

în domeniul graţierii, precum şi a principiului ne bis in idem, prevăzut de Constituţiile multor state.

În practica internaţională, căile de reglementare a problemelor constituţionale diferă şi variază în

dependenţă de faptul, dacă organele jurisdicţiei constituţionale găsesc contradicţii între Statut şi

normele constituţionale naţionale.64

Referindu-ne la asigurarea conformităţii normelor Statutului şi a prevederilor fundamentale

constituţionale, enumerăm câteva modele juridice.

În primul rând, în cazul în care organele jurisdicţiei constituţionale nu găsesc contradicţii

dintre Statut şi Constituţiile naţionale, nu apare necesitatea introducerii modificărilor şi este vorba

doar de procedura de implementare a prevederilor statutare în legislaţia curentă.

În al doilea rând, în caz că contradicţiile găsite au un caracter ne esenţial, în Constituţie poate

fi introdus un amendament de ordin general, privind recunoaşterea jurisdicţiei Curţii (aşa a

procedat, de exemplu, Franţa).

În al treilea rând, există posibilitatea modificării unor norme constituţionale concrete, ce se

referă, în special la interdicţia extrădării propriilor cetăţeni, imunitatea persoanelor cu funcţii de

răspundere, aplicarea principiului ne bis in idem, în scopul asigurării conformităţii Statutului şi a

Constituţiilor naţionale.

Modelul bazat pe introducerea modificărilor în Constituţie, în cadrul sistemelor de drept, ce

prevăd proceduri dificile, pare a fi destul de problematic şi poate amâna pe un timp îndelungat

participarea statelor corespunzătoare la Statut.

Pare a fi mai optimal modelul, ce exclude reformele constituţionale, deşi admitem, că orice

stat poate alege varianta ce corespunde intereselor sale, precum şi principiile sistemului de drept.

Majoritatea statelor (Franţa, Slovenia, Argentina, Republica Sud-Africană, etc.) au

implementat prevederile Statutului după ratificarea lui. Altele (Estonia, Canada, Finlanda, Australia

64 Corespunderea Statutului de la Roma şi a unor norme constituţionale naţionale a fost examinată de organele justiţiei constituţionale ale Belgiei, Spaniei; Franţei, Ucrainei, etc.

17

ş.a.) au mers pe calea adoptării prevederilor de implementare după ratificarea statutului. De

exemplu, Finlanda a mers pe calea aşa numitului acord simultan, fiind adoptat „Actul cu privire la

colaborarea cu Curtea Penală Internaţională” la 28.12.2002, iar la 29.12.2002 a ratificat Statutul

CPI.65

Statele membre a Uniunii Europene, inclusiv cei doi membri permanenţi a Consiliului de

Securitate a ONU, după cum am menţionat mai sus, au ratificat Statutul CPI. Franţa a devenit parte

la Statutul de la Roma prin adoptarea „Loi autorisant la ratification de la Convention portant statut

de la Cour Penale Internationale”, legea n 2000-282 din 30 martie 2000, publicată în Jurnal

Officiel n 77 din 31 martie 2000.66 Următorul pas a fost adoptarea avizului privind racordarea

dreptului naţional la Statutul Curţii Penale Internaţionale la 23 noiembrie 2001.67 Procedura dată la

început părea a fi destul de îndelungată, deoarece o hotărâre a Consiliului Constituţional din

22.01.1999 a declarat câteva dispoziţii din Statutul de la Roma contrare Constituţiei. Altfel spus,

ratificarea Statutului impunea o revizuire constituţională.

În Franţa, de exemplu, implementarea normelor dreptului internaţional în dreptul naţional este

prevăzut în Capitolul VI al Constituţiei din 1958. În conformitate cu art. 54, dacă un angajament

internaţional conţine o clauză ce contravine Constituţiei, ratificarea acestui angajament nu poate

avea loc decât după o revizuire constituţională. Preşedintele Republicii şi Prim-ministrul au cerut

avizul Consiliului Constituţional privind interpretarea acestui articol în raport cu Statutul CPI. Este

vorba despre un aviz prealabil, care pare a deveni o practică curentă în materie de integrare a

normelor internaţionale după semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992. Consiliul poate, în

aceiaşi măsură, să avizeze a posteriori, în baza art. 61, pentru a studia conformitatea legii privind

ratificarea tratatului, care pare a reţine procedura de revizuire.

Consiliul Constituţional a adoptat hotărârea la 22.01.1999. Compusă din cinci paragrafe

esenţiale (42 de consideraţii), ea porneşte prin relevarea principalelor dispoziţii a „conţinutului

angajamentului înaintat Consiliului Constituţional”, urmând schema Statutului: modalitatea de

instituire a Curţii, componenţa, modul de sesizare, procedura şi executarea sentinţelor. Al doilea

paragraf repetă într-o măsură tradiţională normele ce se referă la aplicare, în conformitate cu care

Consiliul Constituţional va examina tratatul. Este vorba despre normele conţinute în ansamblul

blocului constituţional (Declaraţia drepturilor omului şi a cetăţeanului din 1789, Preambulul

Constituţiei din 1946 şi Constituţia din 1958), ce se referă la drepturile omului şi la principiul

suveranităţii naţionale.

65 Datele au fost prezentate în cadrul seminarului internaţional pe probleme de drept umanitar, organizat de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii la Moscova, 16-19 septembrie 2003, la care a participat şi autorul.66 www.senat.fr/dossierleg/pjl99-229.html 67 www.commission-droits-homme.fr/binTravaux/affichageAvis.cfm?IDAVIS=653&iClasse=1

18

Următoarele trei paragrafe sunt de o natură diferită, procedând la examinarea de fond a

dispoziţiilor ce se conţin în Statutul de la Roma. Ele se referă la respectarea dispoziţiilor

constituţionale privind responsabilitatea persoanelor cu funcţii de răspundere, respectarea

principiilor constituţionale aplicabile dreptului penal şi procedurii penale şi la respectarea

condiţiilor esenţiale de exercitare a suveranităţii naţionale.

Două motive de ne conformitate reiese din paragraful ce se referă la suveranitate. Prezentat la

apariţia sa în calitate de compromis între morală şi politică, între justiţia internaţională şi

suveranitatea de stat, Statutul de la Roma impune multe critici din partea observatorilor săi.68

Consiliul Constituţional putea să estimeze că Statutul conţine alte două dispoziţii care pot aduce

pericol suveranităţii franceze.

Consiliul Constituţional al Franţei a ajuns la concluzia că ratificarea Statutului va impune

modificarea Constituţiei. Ca urmare Constituţia a fost modificată, fiind introdus un articol nou, care

prevede că „Republica poate recunoaşte jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, conform

prevederilor tratatului, semnat la 18 iulie 1998”.

În Belgia, Consiliul de Stat a adoptat avizul din 21.04.1999 la proiectul de lege privind

acceptarea Statutului de la Roma.69 Avizul la proiectul privind acceptarea Statutului de la Roma a

fost formulat la cererea Ministerului Afacerilor Externe. Acest aviz conţine studiul unor probleme

privind constituţionalitatea lor, impuse cu ocazia ratificării Statutului şi a ajuns la concluzia că

Statutul nu corespunde unor prevederi ale Constituţiei. Consiliul de Stat a propus în loc de

modificări de a introduce în Constituţie următoarea normă: „Statul aderă la Statutul Curţii Penale

Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998”.

Guvernul Belgiei a hotărât să ratifice Statutul până la introducerea modificărilor în

Constituţie. Reieşind din faptul că Statutul va întra în vigoare doar după ratificarea lui de un număr

de 60 de state, guvernul a considerat că va avea destul timp, în caz de necesitate, de a introduce

modificările corespunzătoare în Constituţie şi legislaţia naţională. Odată cu ratificarea Statutului de

către Belgia, prevederile lui vor fi aplicate în dreptul naţional, anulând normele ce nu corespund. 70

Legea privind acceptarea Statutului de la Roma a fost adoptat la 25 mai 1999, Belgia ratificând

Statutul la 28 iulie 2000.

În Luxemburg, Consiliul de stat a elaborat avizul privind acceptarea Statutului de la Roma al

Curţii Penale Internaţionale la 4 mai 1999.71 În aviz Consiliul de stat a examinat unele probleme

constituţionale, ce apar în legătură cu ratificarea Statutului şi a ajuns la concluzia, că unele 68 WECKEL, Ph. La C.P.I. presentation generale. Revue Generale de Droit International Public. 1998-4, p. 983-993.69 Aviz du Conseil d’Etat du 21 avril 1999 sur le projet de loi „portant assentiment au Statut de Rome de la Cour pénale internationale, fait à Rome le 17 juillet 1998”, Parliamentary Document 2-239 (1999/2000), p. 94.70 Rapport fait au nom de la Commission des relations exterieures et de la defance, Exposé introductif du Vice-premier Ministre et Ministre des Affaires étrangeres, Doc. parl. 2-329/2 (1999/2000), p. 1-5.

19

prevederi contravin Constituţiei Luxemburgului. A fost adoptată următoarea formulă: „Prevederile

Constituţiei nu împiedică la acceptarea Statutului de la Roma a CPI, adoptat la Roma la 17 iulie

1998, inclusiv îndeplinirii obligaţiilor, ce reiese din Statut, conform condiţiilor prevăzute de el”.72

Statutul a fost ratificat la 08.09.2000.

În Spania asupra acestei probleme s-a expus Consiliul de Stat în avizul din 22.08.1999.73

Conform acestui aviz, Constituţia nu împiedică la ratificarea Statutului de la Roma, însă Cortes

Générales trebuie să permită ratificarea prin adoptarea unei legi organice. O asemenea lege a fost

adoptată la 04.10.2000 (Ley organica 6/2000 d’El 4 de octobre, pro la que se autorisa la

ratification pro Espana del Estatuto de la Corte Penal Internacional). Spania a ratificat Statutul de

la Roma la 24.10 2000.

În Costa-Rica avizul „Consulta preceptiva de consitucionalidad sobre el proyecto de ley de

aprobacion del Estatuto de Roma de la Corte Penal Internacional” a fost adoptat de Curtea

Constituţională, la cererea preşedintelui Adunării Generale, în conformitate cu articolul 96 al Legii

privind jurisdicţia constituţională (Ley de la Jurisdiccion Constitucional).74 Curtea a studiat unele

prevederi ale Statutului CPI, stabilind că Statutul de la Roma corespunde Constituţiei Costa-Rica.

Statutul de la Roma a fost aprobat de Adunarea Generală în martie 2001 (La Gaceta, Diario official,

20 March 2001). Costa-Rica a ratificat Statutul de la Roma la 07.06.2001.

Prezintă interes avizul Curţii Constituţionale a Ucrainei № 1-35/2001 din 11.07.2001 privind

conformitatea Constituţiei Ucrainei Statutului de la Roma.75 Adresarea vis-à-vis de

constituţionalitatea Statutului de la Roma, a fost făcută de Preşedintele Ucrainei în baza articolului

151 al Constituţiei Ucrainei. Curtea Constituţională a stabilit că majoritatea prevederilor Statutului

de la Roma corespund Constituţiei. Excepţie constituie partea 10 a Preambulului şi articolul 1, ce

stipulează, că jurisdicţia CPI are un caracter complementar faţă de sistemele justiţiei penale.

71 Aviz du Conseil d’Etat portant sur un projet de loi portant approbation du Statut de Rome de la Cour penale internationale, No 44.088, preluat din „Вопросы, касающиеся Римского статута (1998 г.) Международного уголовного суда, которые рассматривались Конституционными судами и Государственными советами различных стран. Консультативная служба по международному гуманитарному праву”. Москва. 2004.72 Loi du 14 aout 2000 portant approbation du Statut de Rome de la Cour penale internationale, fait a Rome, le 17 juillet 1998, Memorial – Journal officiel du Grand-Duche de Luxembourg. A-No.82, 25 Augoust 2000, p. 1968.73 Dictamen del Consejo de Estado de 22 de Agosto de 1999 (sobre el Estatuto de Roma), No.1.37499/99/MM, preluat din „Вопросы, касающиеся Римского статута (1998 г.) Международного уголовного суда, которые рассматривались Конституционными судами и Государственными советами различных стран. Консультативная служба по международному гуманитарному праву”. Москва. 2004.74 Exp. 00-008325-0007, Res. 2000-09685, 01.10.2000, preluat din „Вопросы, касающиеся Римского статута (1998г.) Международного уголовного суда, которые рассматривались Конституционными судами и Государственными советами различных стран. Консультативная служба по международному гуманитарному праву”. Москва. 2004.75 Progress Report by Ukraine. The Implications for Council of Europe Member States of the Ratification of the Rome Statute of the International Criminal Code. Strasbourg, 9 August 2001, CE Doc. Consult/ICC (2001) 26.

20

Conform articolului 9 al Constituţiei, încheierea tratatelor internaţionale ce contravin Constituţiei,

poate avea loc doar după introducerea modificărilor corespunzătoare în Constituţie.

De regulă, problemele ce apar în faţa legiuitorului sunt de ordin: interpretarea termenilor

extrădare şi predare; aplicarea instituţiei de juraţi; detenţia pe viaţă; aplicarea normelor privind

graţierea.76 În faţa Republicii Moldova, în legătură cu ratificarea Statutului CPI poate apărea

problema modificării Constituţiei şi anume în ce priveşte art. 18 (interdicţia extrădării cetăţenilor

săi), art. 70 (incompatibilităţi şi imunităţi ale Preşedintelui Republicii Moldova), art. 115 ş.a. De

asemenea ratificarea va implica modificarea unui şir de acte normative care vin în contradicţie cu

prevederile Statutului şi anume cele ale Codului Penal şi ale Codului de Procedură Penală a

Republicii Moldova, şi respectiv aceasta va implica, nu în ultimul rând, adoptarea unor acte

normative individuale cu privire la cooperarea cu CPI.

Să analizăm acum conformitatea unor prevederi ale Statutului de la Roma cu Constituţia

Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova justiţia este

exercitată de către „Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de apel şi judecătorii” (art. 115). CPI nu se

încadrează nici în una din aceste două categorii. De asemenea în cadrul alin. 2 al aceluiaşi articol se

stabileşte că „crearea de instanţe extraordinare este interzisă”. În acest caz, chiar fiind atribuită la

categoria unor asemenea instanţe, această posibilitate este din start exclusă. Rezultă că după

ratificarea Statutului CPI va fi necesară modificarea acestei prevederi.

Sub acest aspect se poate preciza că unele prevederi ale Statutului de la Roma sunt de

executare imediată fără a necesita unele legi speciale de implementare, însă sunt un şir de prevederi

care trebuie puse în aplicare doar prin elaborarea şi modificarea unor noi acte legislative sau prin

modificarea Constituţiei Republicii Moldova. Din aceste considerente, dacă sistemul legislativ al

Republicii Moldova, nu va conţine în cadrul său normele materiale şi procesuale necesare pentru

asigurarea coexistenţei obligaţiilor particulare ale Statutului CPI, aplicarea acestuia din urmă poate

fi destul de dificilă sau chiar irealizabilă.

Doar simpla ratificare a Statutului de către Republica Moldova nu va soluţiona problema

cooperării efective cu Curtea, modificarea sistemului legislativ fiind în acest caz o alternativă

obligatorie. Soluţiile care trebuie luate în acest sens sunt de obicei legate de sistemele juridice

naţionale. În acest sens aducem exemplu expresia lui G. Dam „dreptul internaţional cere ca el să se

76 În lucrare sunt utilizate documentele Serviciului consultativ pe dreptul internaţional umanitar, prezentat de Delegaţia de la Moscova a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Plus, în lucrare este utilizat raportul Comisiei de la Veneţia (European Commission for Democracy through Law) „cu privire la problemele constituţionale apărute la ratificarea Statutului de la Roma a Curţii penale internaţionale” (CDL-INF (2001)1), adoptat în cadrul şedinţei plenare a Comisiei 15-16 decembrie 2000. La fel au fost utilizate materialele celei de-a doua conferinţe europene, consacrate problemelor implementării Statutului C.P.I. (13-14 septembrie 2001, Strasbourg).

21

realizeze în dreptul naţional, dar dreptul internaţional nu determină cum acest lucru se va realiza de

fapt. Alegerea modalităţii şi tehnicii de implementare este asigurat de dreptul naţional.”77

În legătură cu implementarea Statutului Curţii Penale Internaţionale există diferite variante şi

anume:

adoptarea unui act normativ, care ar cuprinde toate problemele legate de implementare;

operarea modificărilor şi completărilor în actele normative existente, care ar fi urmate în caz

de necesitate de adoptarea unei legi privind cooperarea cu CPI.

Sub aspectul practicii Republicii Moldova în domeniul implementării, nu poate fi găsit vre-un

caz de adoptare a unui act normativ, care ar cuprinde toate modificările ce urmează a fi operate în

legislaţia naţională, cum ar fi practica unor state ca Estonia, Finlanda, Canada ş.a. menţionate la

începutul lucrării.

Sistemul juridic al Republicii Moldova în mod tradiţional se orientează spre modificarea

prevederilor de drept material şi procesual, de unde reiese că varianta optimă a implementării

prevederilor Statutului de la Roma în legislaţia Republicii Moldova va fi efectuată în două etape:

stabilirea conformităţii dintre prevederile Statutului şi Constituţiei Republicii Moldova. În

acest sens, procedura de ratificare va trebui precedată de interpretarea unor articole din

Constituţia Republicii Moldova de către Curtea Constituţională, precum şi de elaborarea

unui proiect de operare a modificărilor Constituţiei Republicii Moldova. La moment

Ministerul Justiţiei a pornit procesul de control al legislaţiei naţionale pentru determinarea

numărului de modificări necesare.

introducerea modificărilor necesare în prevederile legislative, inclusiv elaborarea unor legi

speciale, care ar permite soluţionarea problemei sub toate aspectele. Această etapă

presupune un volum mai mare de lucru, fapt ce permite să fie efectuată după procedura de

ratificare a Statutului de la Roma.

Să analizăm o situaţie concretă. În Irak se afla un grup de genişti ai Armatei Naţionale a

Republicii Moldova, în baza unui acord semnat cu Guvernul SUA. Presupunem, că unul din soldaţii

moldoveni comite o faptă, ce este recunoscută ca infracţiune de Convenţia de la Haga din 1954

privind protecţia bunurilor culturale în timp de conflict armat. Apare întrebarea – cine este în drept

să-l atragă la răspundere? În cazul dat, este evident că se va aplica jurisdicţia Republicii Moldova

faţă de cetăţenii săi. Codul Penal al Republicii Moldova, cu regret, nu prevede răspunderea pentru

încălcări grave a prevederilor Convenţiei de la Haga şi a Protocolului I din 1954 cu privire la

protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat. Plus, la 09.03.2004 a intrat în vigoare

77 САФАРОВ, Н. Проблемы обеспечения совместимости Римского Статута Международного Уголовного Суда. Баку. 2002 г., стр.10.

22

Protocolul II din 1999 adiţional Convenţiei de la Haga din 1954, care va trebui pus în discuţie în

scopul ratificării lui şi în Republica Moldova. Ne atrăgând persoana dată la răspundere, Republica

Moldova îşi încalcă obligaţiile internaţionale, care şi le-a asumat, în urma semnării Convenţiei

menţionate. Presupunem, că în situaţia creată, fiind încălcat principiul pacta sunt servanda – normă

jus cogens, poate surveni răspunderea internaţională a statului pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a obligaţiilor sale internaţionale.

Considerăm că este necesar să atenţionăm asupra faptului, că ratificarea Statutului Curţii

Penale Internaţionale constituie o condiţie nescrisă în procesul de integrare europeană, fiind un

angajament din partea statului nostru, prevăzut prin Planul de Acţiuni Republica Moldova –

Uniunea Europeană, semnat la 23.02.2005. Ori, noii membri ai Uniunii Europene – Bulgaria şi

România – au depus instrumentele de ratificare a Statutului de la Roma la 11.04.2002,78 în pofida

presiunilor interne şi externe, cu care s-au confruntat.

Interdicţia extrădării propriilor cetăţeni

Constituţia Republicii Moldova, la fel ca şi Constituţiile altor state, conţine prevederea

conform căreia, cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi.

Cetăţenia ca fundament pentru refuzul de la extrădare – este o regulă acceptată de practica

convenţională a statelor, inclusiv a Republicii Moldova. De exemplu, statele membre a Comunităţii

Statelor Independente, din care face parte şi Republica Moldova, sunt parte la Convenţia privind

asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale din 22.01.93, ce

prevede posibilitatea refuzului de a extrăda propriii cetăţeni (art. 57).

În plus, Republica Moldova, ca membru a Consiliului Europei, a ratificat la 02.10.1997

Convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957. Articolul 6 al prezentei Convenţii prevede

dreptul Părţilor Contractante de a refuza extrădarea propriilor cetăţeni. La ratificarea Convenţiei,

Republica Moldova, la fel ca şi alte state, a făcut declaraţia că nu va extrăda cetăţenii săi, în

conformitate cu prevederile art. 6.

Acordurile bilaterale ale Republicii Moldova privind asistenţa juridică şi extrădare, la fel se

conduc de regula interdicţiei extrădării cetăţenilor săi.79

78 www.icc-cpi.int/library/about/officiljournal/Statut_du_rome-120704-FR.pdf79 Vezi: Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25.02.93; Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.93; Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.96; Tratatul între Republica Moldova şi Republica Lituania privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.93; Tratatul între Republica Moldova şi Republica Letonă privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.93; Tratatul privind extrădarea şi asistenţa juridică în materie penală între Regatul Belgiei, Luxemburg şi Regatul Ţărilor de Jos; Acordul bilateral între Republica Moldova şi Republica Turcia privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă şi penală din 22.05.96; Acordul de colaborare între Procuratura Generală a Republicii Moldova şi Procuratura Republicii Uzbekistan în domeniul asistenţei juridice din 09.10.92.

23

Spre deosebire de normele constituţionale naţionale, ce interzic extrădarea cetăţenilor, Statutul

de la Roma, în art. 89, prevăzând obligaţia statelor membre de a preda persoanele enumerate Curţii,

nu face excepţie faţă de predarea cetăţenilor acelor state, cărora le este adresată asemenea cerere.

Conform art. 89 (1), Curtea are dreptul să anexeze la cererea privind arestarea şi predarea persoanei,

materialele prevăzute în art. 91 oricărui stat, pe teritoriul căreia se poate afla persoana dată,

adresând acestui stat cererea de a coopera în scopul arestării şi predării acestei persoane.

Statele participante, în conformitate cu Statutul şi procedura prevăzută de legislaţia naţională

execută cererea privind efectuarea arestării şi predării.

Luând în consideraţie posibilele coliziuni dintre dreptul naţional şi prevederile Statutului,

art.102 face diferenţiere dintre termenii „extrădare” (extradition) şi „predare” (surrender).

Problema extrădării propriilor cetăţeni constituie un aspect destul de controversat care ar

necesita unele modificări, deoarece Constituţia Republicii Moldova în art. 18 (2) prevede expres că

cetăţenii moldoveni nu pot fi extrădaţi. Acest lucru s-ar părea că implică şi cazul CPI. Însă acest

conflict va dispărea în momentul în care în Constituţia Republicii Moldova s-ar opera modificarea

conform căreia s-ar face distincţia conceptuală între termenul „extrădare” şi cel de „predare unei

Curţi Penale Internaţionale”. Statutul face de fapt distincţia între aceste două concepte, după cum

am spus, precizând că predarea este „predarea unei persoane de către un stat unei curţi” (art. 102

(a)), în timp ce extrădarea reprezintă „predarea unei persoane de un stat unui alt stat” (art. 102 (b)).

Deci, nu este doar o diferenţiere de terminologie, ci prin însăşi natura şi subiecţii implicaţi – acestea

diferă. Cu atât mai mult, CPI este o instituţie care trebuie, după cum este stabilit în statutul acesteia,

să întrunească cele mai înalte standarde ale imparţialităţii şi echităţii. Predarea unei persoane CPI,

inclusiv a naţionalului diferă considerabil de extrădarea lui unui alt stat. Astfel, chestiunea

referitoare la interdicţia constituţională a extrădării naţionalilor nu se aplică şi predării unui naţional

CPI.80

O asemenea tratare creează condiţii efective în scopul evitării procedurii introducerii

modificărilor în Constituţie, în cazul unei interdicţii exprese a extrădării cetăţenilor săi. În plus,

practica contemporană a jurisdicţiei constituţionale a diferitor state, inclusiv din spaţiul CSI,

demonstrează că există o diferenţă principială între procedurile menţionate – extrădarea şi predarea.

De exemplu, Curtea Constituţională a Costa-Rica, examinând prevederile corespunzătoare a

Statutului, a conchis, că garantarea constituţională, prevăzută în art. 32 al Constituţiei, conform

căreia nici un cetăţean al Costa-Rica nu poate fi impus să părăsească teritoriul naţional, nu are

caracter absolut şi că la determinarea limitelor aplicării ei, trebuie luat în consideraţie criteriul

proporţionalităţii şi al bunului simţ. Bazându-se pe spiritul Constituţiei, Curtea a conchis că

80 www.conventions.coe.int/Treaty/EN/cadreprincipal.htm

24

recunoaşterea acestei garanţii trebuie să corespundă dreptului internaţional al drepturilor omului, iar

Constituţia trebuie concepută nu ca piedică la introducerea noilor tendinţe în acest domeniu, ci ca

factor care va contribui la aceasta. Curtea a conchis, că noua ordine internaţională a protecţiei

drepturilor omului, prevăzut de Statutul de la Roma, este compatibil cu garantarea constituţională,

prevăzută de art. 32.81

Diferenţa dintre natura juridică a „extrădării” şi „predării” persoanelor a fost recunoscută şi de

Curtea Constituţională a Ucrainei, care în avizul său cu privire la Statutul de la Roma din 11 iulie

2001 a atenţionat, că termenii „predare” şi „extrădare” în sens general, deseori sunt priviţi ca

sinonime, însă în documentele juridice internaţionale conţinutul diferă, ceea ce face ca natura

juridică a acestor noţiuni să difere. Predarea unei persoane unui alt stat suveran diferă principial de

predarea unei persoane Curţii, create în baza dreptului internaţional, cu participarea şi acordul

statelor cointeresate... Conform art. 25 al Constituţiei Ucrainei este interzisă extrădarea cetăţenilor

Ucrainei unui alt stat. Altfel spus, interdicţia se referă la jurisdicţia naţională şi nu cea

internaţională. Ea are drept scop garantarea caracterului obiectiv al urmăririi judiciare, al echităţii şi

al legalităţii pedepsirii cetăţenilor săi. CPI nu poate fi echivalată cu o instanţă judiciară a altui stat,

deoarece este creată, după s-a spus deja, cu participarea şi acordul statelor membre, în baza

dreptului internaţional – şi nu naţional. Obiectivul urmărit la interdicţia extrădării cetăţenilor unui

stat unui alt stat este atins în cadrul CPI, prin intermediul aplicării prevederilor corespunzătoare a

Statutului, elaborate (sau acceptate) de statele membre. Aceste prevederi au la origine pactele

internaţionale, faţă de care Ucraina şi-a dat acordul. Iată de ce prevederile constituţionale privind

interdicţia extrădării cetăţenilor Ucrainei (chiar şi cu condiţia unei interpretări largi a termenului

„extrădare”) nu poate fi examinată separat de obligaţiile internaţionale ale Ucrainei.82 O asemenea

interpretare, ce acordă conţinut şi natură juridică diferite „extrădării” şi „predării persoanelor”,

permite evitarea procedurii dificile de introducere a modificărilor în Constituţie.

Putem aduce şi un alt exemplu. Constituţiile Georgiei şi a Republicii Kazahstan prevăd

posibilitatea extrădării în cazurile când aceasta este prevăzut în acordurile internaţionale, încheiate

de către aceste state.

Art. 11 al Constituţiei Republicii Kazahstan prevede că: „Cetăţeanul Republicii Kazahstan nu

poate fi extrădat unui alt stat, excepţie constituind cazurile, când posibilitatea extrădării este

prevăzută de tratatele internaţionale ale Republicii.” O prevedere analogică conţine şi Constituţia

Georgiei (art. 13 (4)).

81 [Consulta preceptiva de consitucionalidad sobre el proyecto de ley de aprobacion del “Estatuto de Roma de la Corte Penal Internacional”], Exp. 00-008325-0007, Res. 2000-09685, 1 nov. 2000.82 Cazul privind Statutul de la Roma, 11 iulie 2001, № 3-в/2001.

25

Asemenea tratare, deşi nu soluţionează problema – o simplifică considerabil. În caz că

normele constituţionale admit extrădarea cetăţenilor în baza tratatului, ratificarea Statutului, ce

constituie un tratat internaţional, va face posibilă predarea cetăţenilor Curţii Penale Internaţionale.

Imunitatea persoanelor cu funcţii de răspundere

De regulă, Constituţiile statelor prevăd o categorie specială de imunităţi pentru persoanele cu

funcţii de răspundere, privite ca garanţie a activităţii legale în funcţia ocupată. Obiectivul urmărit de

imunitate este garantarea activităţii legale a persoanei cu funcţie de răspundere, inclusiv asigurarea

protecţiei de la o urmărire nefondată. Drept exemplu poate servi Hotărârea Curţii Constituţionale a

Federaţiei Ruse din 20 februarie 1996 „О проверке конституционности положений частей

первой и второй статьи 18, статьи 19 и части второй статьи 20 Федерального Закона от 8 мая

1994 г. “О статусе депутата Совета Федерации и статусе депутата Государственной Думы

Федерального Собрания Российской Федерации”.83

Din categoria persoanelor, ce se bucură de imunitate de regulă fac parte şefii de state, deputaţii

parlamentului, judecătorii etc.

Atragerea la răspundere penală a persoanelor, ce se bucură de imunitate, este posibilă doar cu

respectarea unor reguli procedurale speciale, stabilite de legislaţia naţională. Însă, spre deosebire de

prevederile juridice naţionale, ce reglementează procedura de atragere la răspundere a persoanelor

ce se bucură de imunităţi, Statutul de la Roma (art. 27), prevede, că normele sale se aplică în egală

măsură tuturor persoanelor, indiferent de funcţia ocupată. În special funcţiile şefului de stat, a

şefului de guvern, a membrilor guvernului sau a parlamentului, nici într-un caz nu eliberează

persoana dată de la răspundere penală în baza Statutului, inclusiv această funcţie nu este privită ca

circumstanţă atenuantă la adoptarea sentinţei. Imunităţile sau normele procesuale speciale, ce se

referă la funcţia ocupată, fie în baza dreptului naţional, fie a dreptului internaţional, nu trebuie să

constituie piedică în calea exercitării de către Curte a jurisdicţiei faţă de persoane (ratione

personae). Imunităţile persoanelor cu funcţii de răspundere nu pot fi privite ca mijloc juridic ce ar

asigura neatragerea la răspundere a persoanelor date, pentru comiterea crimelor ce cad sub

jurisdicţia CPI, în plus, este vorba despre fapte deosebit de grave, ce îngrijorează întreaga

comunitate internaţională. Necesitatea prevenirii acestor fapte, în principiu, reiese din dreptul

internaţional cutumiar.84

Din motive politice, în jurul acestor probleme se desfăşoară discuţii vii, deşi după părerea

noastră, în spaţiul ex-sovietic instituţia răspunderii persoanelor ce ocupă anumite funcţii de

conducere, de exemplu, trebuie recunoscută drept parte componentă a sistemului naţional de drept,

83 Вестник Конституционного суда Российской Федерации. 1996. N 2.84 Vezi: Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 28 mai 1951 „Cu privire la rezervele la Convenţia privind prevenirea crimei de genocid şi răspunderea pentru ea.” // International Court of Justice. Reports. Vol. 15. 1951.

26

din momentul intrării în vigoare pentru URSS în 1954 a Convenţiei privind prevenirea crimei de

genocid şi răspunderea pentru ea din 1948.85 Articolul IV al Convenţiei prevede atragerea la

răspundere a tuturor persoanelor vinovate de comiterea faptelor ce constituie crimă de genocid,

„indiferent de faptul dacă sunt persoane cu funcţii de răspundere sau persoane private conform

constituţiilor statelor”. Nici un stat din spaţiul ex-URSS, inclusiv Republica Moldova nu a făcut

vre-o rezervă în raport cu articolul IV al Convenţiei, fiind de acord cu lipsa imunităţii persoanelor

cu funcţii în raport cu răspunderea penală pentru genocid.86 În aşa fel, imunităţile persoanelor cu

funcţii de răspundere nu pot constitui piedică la exercitarea urmăririi penale pentru comiterea

crimelor internaţionale, în special pentru genocid. Articolul VI al Convenţiei prevede posibilitatea

atragerii la răspundere a persoanelor vinovate în săvârşirea crimei de genocid de către o instanţă

penală internaţională. Normele convenţiei, care a fost ratificată de majoritatea statelor lumii, pot fi

considerate norme erga omnes, ceea ce demonstrează caracterul ei obligatoriu pentru întreaga

comunitate internaţională.

Organele de jurisdicţie constituţională a unor state, la examinarea problemei conformităţii

Statutului de la Roma şi a Constituţiilor naţionale, au ajuns la concluzia că nu există contradicţii

între normele constituţionale, ce prevăd imunitatea persoanelor cu funcţii de răspundere şi

prevederile art. 27 al Statutului CPI.

Consiliul de Stat al Spaniei, în avizul din 22 august 1999 „Cu privire la Statutul de la Roma”87

a făcut distincţie între imunităţi şi procedurile speciale de arestare şi urmărire penală (privileges de

jurisdiction).

În cel de-al doilea caz, Consiliul a conchis, că predarea împuternicirilor jurisdicţionale

instanţei internaţionale nu încalcă prevederile art. 93 al Constituţiei. Reiese, că neaplicarea

normelor procesuale speciale, prevăzute pentru persoanele, ce ocupă anumite funcţii, nu contravine

Constituţiei, în special art. 71, ce stabileşte statutul deputaţilor şi a senatorilor. Conform art. 71 (1)

al Constituţiei Spaniei, deputaţii şi senatorii se bucură de inviolabilitate. Nu se admite urmărirea

parlamentarilor pentru opiniile expuse în timpul exercitării funcţiilor. În plus, art. 71 (2) prevede, că

pe parcursul exercitării mandatului, deputaţii şi senatorii se bucură de inviolabilitate şi nu pot fi

reţinuţi, excepţie constituind cazurile, când persoana este reţinută în timpul comiterii infracţiunii. La

fel nu li se poate înainta învinuire, ei nu pot fi atraşi la răspundere fără acordul camerei

corespunzătoare.88

85 Сборник действующих договоров, соглашений, конвенций, заключенных СССР с иностранными государствами. Выпуск XVI-М., 1957 г., стр. 66-71.86 Informaţia privind statele participante la „Convenţia privind prevenirea crimei de genocid şi răspunderea pentru ea”, vezi pe situl: http://www.unhchr.ch/htm1/menu3/b/treaty1gen.htm87 Dictamen del Consejo de Estado de 22 de Agosto de 1999 (sobre el Estatuto de Roma), No. 1.37499/99/MM88 Конституции государств Европейского Союза / Под ред. Л.А. Окунькова. Москва.: НОРМА-ИНФРА, 1999.

27

Referindu-se la imunitatea membrilor Adunării de răspundere pentru exprimarea opiniilor şi

votarea în Parlament; Consiliul de Stat a atenţionat că este puţin probabil să apară vre-o coliziune,

luând în consideraţie caracterul crimelor ce cad sub jurisdicţia CPI, excepţie constituind doar

instigarea directă şi publică la genocid.

Curtea Constituţională a Ucrainei, în cazul menţionat mai sus privind Statutul de la Roma, a

stabilit că prevederile Statutului nu interzic introducerea şi nu anulează prevederile Constituţiei

Ucrainei ce se referă la inviolabilitatea deputaţilor Ucrainei, a judecătorilor etc., ci doar reiese din

faptul, că inviolabilitatea acestor persoane se referă la jurisdicţia naţională şi nu poate fi obstacol le

exercitarea jurisdicţiei CPI în raport cu persoanele ce au comis crime prevăzute de Statut.

Curtea Constituţională a Ucrainei a conchis că cele expuse corespund întru totul obligaţiilor

internaţionale asumate de Ucraina. Prevederile Constituţiei Ucrainei privind inviolabilitatea

categoriilor menţionate trebuiesc interpretate concomitent cu prevederile art. 18 al Constituţiei

Ucrainei. Inviolabilitatea unei categorii de persoane cu funcţii de răspundere – nu este un privilegiu

al lor; ea ţine de îndeplinirea unor funcţii de stat de o importanţă majoră, de aici reiese că conform

Constituţiei Ucrainei, a obligaţiilor internaţionale ale Ucrainei, inviolabilitatea nu poate fi privită ca

garanţie a neatragerii la răspundere. Inviolabilitatea persoanelor cu funcţii de răspundere (a

deputaţilor, judecătorilor etc.) presupune doar condiţiile speciale de atragere la răspundere penală.

Persoanele, ce se bucură de inviolabilitate, pot fi atrase la răspundere penală în baza dreptului

naţional, a obligaţiilor internaţionale corespunzătoare a statului, prin intermediul mecanismelor

judiciare naţionale. Conform principiului complementarităţii, (art. 17), ce stă la originea Statutului,

CPI nu porneşte examinarea cazului, dacă persoana corespunzătoare a fost judecată de către o altă

instanţă (inclusiv naţională) pentru faptele interzise de Statut (art. 20), cu respectarea procedurilor

legale prevăzute. Ca urmare, art. 27 al Statutului nu contravine prevederilor părţii 1 şi 3 a art. 80;

părţii 1 a art. 105 şi părţii 1 şi 3 a art. 126 a Constituţiei Ucrainei.89

În legătură cu imunităţile şi compatibilitatea normelor Constituţiilor naţionale cu prevederile

art. 27 al Statutului de la Roma este necesar să atenţionăm:

în primul rând, normele naţionale, ce stabilesc imunităţile menţionate reprezintă garanţii

juridice, acordate la nivel naţional, în scopul evitării procedurii de urmărire din partea

organelor judiciare naţionale. Aceste norme nu pot fi aplicate (în special, luând în

consideraţie principiul complementarităţii) în cazul urmăririi din partea Curţii Penale

Internaţionale;

89 Cazul privind Statutul de la Roma, 11 iulie 2001, № 3-в/2001.

28

în al doilea rând, nici o prevedere normativă nu poate fi interpretată în aşa fel, ca ea să

contravină obligaţiilor ce reiese din dreptul internaţional cutumiar90 privind urmărirea pentru

comiterea crimelor internaţionale cum ar fi genocidul, agresiunea, crime contra umanităţii,

crime militare, care şi cad sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, fapt recunoscut de

Comisia de Drept Internaţional a ONU, prin adoptarea „Principles of International Law

recognized in the Charter of the Nurnberg Tribunal and in the Judgement of the Tribunal,

with commentaries 1950, appears in Yearbook of the International Law Commission, 1950,

vo. II”,91 şi de practica judiciară internaţională, ca de exemplu, Tribunalul Militar de la

Nurnberg,92 şi de doctrină.93

Constituţia Republicii Moldova, la fel ca şi constituţiile altor state acordă actorilor statali un

anumit grad de imunitate de la jurisdicţia penală (art. 70 şi 81). Scopul şi întinderea acestor

imunităţi variază de la un stat la altul. După cum am menţionat, practica altor state a sugerat că

asemenea imunităţi se aplică doar procedurilor naţionale şi nu şi celor ale CPI. De asemenea trebuie

de luat în consideraţie în acest caz scopul acestor imunităţi, care nicidecum nu este de a excepta de

la pedeapsă persoanele care au comis crime de război, crime contra umanităţii sau genocid. De fapt,

prevederile ce se referă la imunităţi, au drept scop protecţia beneficiarului de imunităţi şi

incompatibilităţi de la intervenţia din partea statului în exercitarea atribuţiilor sale, chiar dacă nu s-

au stabilit oarecare limite în acest sens.

Principiul complementarităţii

Caracterul complementar reprezintă unul din principiile de bază al funcţionării CPI. După cum

este prevăzut în Preambulul Statutului de la Roma, CPI, constituită în baza prezentului Statut,

completează organele naţionale a justiţiei penale. CPI nu posedă jurisdicţia excepţională sau

prioritară în raport cu jurisdicţiile instanţelor naţionale, aşa cum li s-a acordat Tribunalelor Penale

Internaţionale pentru ex-Yugoslavia sau Rwanda, constituite de Consiliul de Securitate, în baza

Capitolului VII al Cartei ONU. Constituirea, în conformitate cu Statutul de la Roma, a unui nou

organ judiciar, ce ar poseda jurisdicţie internaţională nu a fost urmată de transmiterea suveranităţii

de către state la capitolul exercitării jurisdicţiei penale.

CPI nu posedă împuterniciri pentru a cere dosarul spre examinare la o anumită etapă al

urmăririi penale, exercitată de instanţele judiciare naţionale. Această prevedere este expres expusă

90 Vezi: Jean-Marie Henckaerts and Luisa Dosvald-Bec. Custumary International Humanitarian Law. Volume I: Rules. Cambidge University Press, 2005.91 http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/english/commentaries/7_1_1950.pdf 92 International Military Tribunal at Nurenberg, Case of the Major War Criminals, Judgement, 1 October 1946, Official Documents, Vol.I, pp. 253-254.93 Vezi: DOUCET G. – „La responsabilité pénale des dirigeants en exercice”. – Actualité et Droit International, janvier 2001 (www.ridi.org/adi).

29

în art. 17 al Statutului de la Roma, conform căruia cazul nu poate fi preluat spre examinare, dacă el

este deja în proces sau este adoptată hotărârea privind refuzul la intentarea urmăririi penale, sau în

acele cazuri, când persoana a fost judecată pentru fapta, în legătură cu care a fost intentat dosarul.

Excepţia faţă de primele două condiţii constituie situaţiile, în care statul nu doreşte sau nu poate să

efectueze cercetarea sau să intenteze urmărirea penală.

Analiza normelor Statutului de la Roma, ce ţin de principiul complementarităţii, încă o dată ne

demonstrează că rolul principal la prevenirea crimelor internaţionale revine sistemului judiciar

naţional. Anume organele justiţiei penale internaţionale trebuie să efectueze urmărirea şi atragerea

la răspundere a persoanelor, ce au comis infracţiuni, ce cad sub jurisdicţia Curţii Penale

Internaţionale.

În legătură cu conceptul complementarităţii, în baza căruia va funcţiona Curtea, pot apărea

probleme referitor la compatibilitatea normelor Statutului cu normele constituţionale, pe care se

bazează justiţia penală. Asemenea norme sunt prevăzute de Constituţiile mai multor state, inclusiv a

Republicii Moldova.

Constituţia Republicii Moldova (art. 114) prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii

numai de instanţele judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătorii. În plus,

pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate (art. 115 (2)).

Art. 115 (3) interzice înfiinţarea instanţelor extraordinare.

Norme asemănătoare se conţin în Constituţiile Ucrainei (art. 124); Republicii Bielorusi

(art.109); Georgiei (art. 82); Republicii Kazahstan (art. 75); Republicii Armenia (art. 91);

Turkmenistanului (art. 100); Republicii Uzbekistan (art. 106; 107).

Examinarea problemelor ce referă la înfăptuirea justiţiei penale din punct de vedere al

dreptului constituţional, în unele cazuri poate duce la constatarea unor contradicţii cu normele

Statutului de la Roma privind caracterul complementar, deoarece normele constituţionale într-o

formă expresă enumeră organele ce înfăptuiesc justiţia, printre care CPI nu este menţionată, luând

în consideraţie chiar şi cercul restrâns de fapte, în raport cu care exercită jurisdicţia. În aşa fel,

activitatea instanţelor judiciare internaţionale, inclusiv şi a CPI, ce se referă la examinarea unor

cazuri concrete, se află în afara limitelor termenului constituţional „înfăptuirea justiţiei”, care este

înfăptuită doar prin intermediul sistemului justiţiei penale naţionale.

Curtea Constituţională a Ucrainei în cazul privind Statutul de la Roma, a ajuns la concluzia că

există contradicţii între caracterul complementar al Curţii şi Constituţia naţională.

Curtea a stabilit, că în conformitate cu prevederile art. 124 al Constituţiei Ucrainei, justiţia

Ucrainei este înfăptuită doar de judecătorii. Transmiterea împuternicirilor judecătoreşti, la fel cum

şi atribuirea unilaterală a asemenea funcţii din partea altor organe sau persoane cu funcţii de

30

răspundere este interzis. Curtea Constituţională a menţionat că Statutul de la Roma atribuie CPI

jurisdicţia, ce ar un caracter complementar în raport cu sistemele justiţiei penale naţionale.

Totodată, art. 4 (2) al Statutului prevede că Curtea poate exercita funcţiile şi împuternicirile sale pe

teritoriul oricărui stat participant, iar art. 17 stabileşte ordinea, în conformitate cu care CPI poate

accepta cazul spre examinare, atunci când un stat nu doreşte sau nu poate efectua cercetarea sau

intenta urmărirea penală, conform standardelor prevăzute. Reiese că ratificarea Statutului trebuie să

urmeze după introducerea modificărilor în Constituţie.

Totodată, sunt o serie de argumente în susţinerea opiniei lipsei contradicţiilor, fapt ce la fel

este confirmat prin practica organelor jurisdicţiei constituţionale a statelor occidentale. De exemplu,

Consiliul Constituţional al Franţei, în hotărârea din 22.01.1999 a examinat prevederile Statutului de

la Roma, ce limitează aplicarea principiului complementarităţi, în special art. 17 al Statutului de la

Roma. Consiliul a conchis că limitarea principiului complementarităţii la cazurile, în care un stat

intenţionat se abate de la îndeplinirea obligaţiilor sale, reiese din regula pacta sunt servanda, în plus

această excepţie a fost fixată în mod expres. Ca urmare, aceste limitări nu atentează la suveranitatea

naţională. Alte circumstanţe, cum ar fi desfiinţarea sau lipsa sistemului naţional judiciar (art.17 (3)),

la fel au fost considerate compatibile cu exercitarea suveranităţii naţionale.

La examinarea principiului complementarităţii, trebuie de luat în consideraţie, că în primul

rând, CPI nu înlocuieşte, ci completează organele justiţiei penale naţionale, care şi au sarcina de

bază de urmărire a actelor de genocid, a crimelor de război etc. În caz că sistemul judiciar naţional

funcţionează normal şi este în stare să înfăptuiască urmărirea persoanelor ce au comis crime, ce cad

sub jurisdicţia CPI – necesitatea implicării CPI dispare.

În al doilea rând, CPI nu face parte din categoria instanţelor excepţionale, crearea cărora este

interzisă de normele Constituţiilor naţionale. CPI este un organ cu jurisdicţie penală internaţională,

creată cu acordul statelor participante, ce funcţionează în baza normelor şi regulilor recunoscute şi

acceptate de comunitatea internaţională, inclusiv normele ce reglementează drepturile omului.

În al treilea rând, completarea sistemului justiţiei penale naţionale, ce nu poate sau nu doreşte

să înfăptuiască urmărirea penală a persoanelor culpabile, este o garanţie importantă a prevenirii

necondamnării a persoanelor ce au comis crime contra omenirii, genocid, crime de război etc.

Asemenea persoane nu trebuie să aibă posibilitatea de a se eschiva de la răspunderea penală pentru

faptele comise.

Luând în consideraţie cele menţionate, constatăm, că organele jurisdicţiei constituţionale au

suficientă bază pentru a determina lipsa contradicţiilor dintre Constituţiile naţionale şi principiul

complementarităţii, fixat în Statutul de la Roma. În cazul dat, evident că, necesitatea modificărilor

constituţionale dispare.

31

Atenţionăm şi faptul, că multe state au recunoscut deja obligaţia de a pedepsi şi preda pentru

un şir de alte crime din cadrul Statutului de la Roma şi anume pentru tortură, încălcările grave ale

Convenţiilor de la Geneva şi genocid, în virtutea ratificării din partea acestora a instrumentelor

internaţionale relevante. Deci, problema compatibilităţii, care apare în legătură cu ratificarea

Statutului de la Roma nu ar trebui să fie nouă. Dacă un naţional comite astfel de crime, statul este

obligat, în virtutea acestor tratate să-l pedepsească la nivel naţional. În ceea ce priveşte Republica

Moldova, ea este parte la sistemul de reprimare stabilit de Convenţia cu privire la tortură şi alte

tratamente şi pedepse crude, inumane şi degradante din 1984 (ratificat la 31.05.95), precum şi la cel

stabilit de cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi două Protocoale adiţionate din 1977

(ratificat la 24.05.93); de Convenţia de la Haga şi Protocolul I din 1954 privind protecţia bunurilor

culturale în caz de conflict armat (ratificat la 09.12.99).

Principiul „ne bis in idem”

Principiul conform căruia nimeni nu poate fi judecat a doua oară sau condamnat pentru fapta,

pentru care a fost deja condamnat sau achitat conform legii şi dreptului procesual penal al statului,

are statut de principiu constituţional în majoritatea statelor.

Statele ce nu au introdus acest principiu în Constituţie, l-au prevăzut în legislaţia penală

naţională.

Statutul de la Roma la fel reiese din principiul sus numit şi prevede că nimeni nu poate fi

condamnat de Curte pentru fapta, ce constituie baza componenţei de infracţiune, pentru care

persoana în cauză a fost recunoscută culpabilă sau a fost achitată de instanţă (art. 20 (1)).

Totodată, se prevăd şi excepţii, conform cărora, persoana condamnată la nivel naţional pentru

faptele ce cad sud jurisdicţia CP, poate fi judecată în mod repetat, în cazurile când:

examinarea avea drept scop eschivarea persoanei în cauză de la răspunderea penală, pentru

faptele ce cad sub jurisdicţia CPI;

examinarea n-a fost înfăptuită independent sau în mod imparţial, conform normelor

procesuale legale, recunoscute de dreptul internaţional, fiind înfăptuită în aşa mod, încât

atragerea persoanei în cauză la răspundere era practic imposibilă.

În legătură cu excepţiile de la principiul ne bis in idem, prevăzute de Statutul de la Roma şi

menţionate mai sus, poate apărea întrebarea – nu contravin ele oare prevederilor constituţionale, ce

se referă la interdicţia condamnării repetate a persoanei pentru una şi aceeaşi faptă? Răspunsul la

această întrebare presupune determinarea esenţei prevederii constituţionale ne bis in idem.

Obiectivul de bază al acestei prevederi este protecţia persoanei de la posibila condamnare

repetată pentru aceiaşi faptă, în cadrul jurisdicţiei aceluiaşi stat. Aceasta regulă este confirmată atât

de dreptul internaţional, cât şi de practica instanţelor judiciare. De exemplu, art. 4(1) al Protocolului

32

№ 7 din 22 ianuarie 1984, adiţional la Convenţia europeană privind drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului, precede că nimeni nu poate fi condamnat în mod repetat sau atras la

răspundere penală în cadrul jurisdicţiei unui stat, pentru fapta, pentru care a fost achitat definitiv sau

condamnat în baza legislaţiei penale al statului în cauză. O poziţie asemănătoare găsim şi-n unele

hotărâri judiciare internaţionale. În speţa A. P. v. Italy94, Comitetul pentru drepturile omului a

interpretat regula dată, ca neavând nici un efect asupra sistemului judiciar al altor state. În rezultatul

examinării acestui caz, Comitetul a conchis, că art. 14 al Pactului internaţional privind drepturile

civile şi politice, nu garantează principiul ne bis in idem în raport cu jurisdicţiile a două sau mai

multe state. Principiul dat interzice dublul risc doar în raport cu fapta ce a fost deja examinată,

inclusiv a fost emisă hotărârea în statul în cauză.

La fel, trebuie luat în consideraţie, că funcţia principală în urmărirea infracţiunilor, ce cad sub

jurisdicţia CPI, aparţine organelor justiţiei penale naţionale, care sunt chemate să efectueze

urmărirea persoanelor culpabile în comiterea crimelor contra omenirii, a crimelor militare etc. În

caz că aceste organe funcţionează în mod normal – nu apare necesitatea implicării Curţii Penale

Internaţionale. În plus, aceasta se referă la situaţiile, în care urmărirea penală înfăptuită de organele

judiciare naţionale, are loc în conformitate cu procedurile legale, recunoscute de dreptul

internaţional, ce au drept scop asigurarea condamnării persoanei culpabile – şi nu eschivarea ei de la

răspundere.

În aşa fel, constatăm că excepţiile de la principiul ne bis in idem, prevăzute de art. 20 al

Statutului de la Roma, nu contravin prevederilor constituţionale privind interdicţia condamnării

repetate. Ultima nu garantează protecţia de la condamnarea repetată pentru aceeaşi faptă în cadrul

jurisdicţiei penale a altui stat, şi mai mult – de jurisdicţia instanţelor judiciare internaţionale.

Graţierea

Unele probleme ce ţin de ratificarea Statutului de la Roma pot apărea în legătură cu

competenţele interne, ce se referă la graţierea persoanelor condamnate, care, de regulă este efectuată

de şeful de stat. În conformitate cu art. 88 (e) al Constituţiei Republicii Moldova, Preşedintele

Republicii Moldova acordă graţiere individuală.

Spre deosebire de prevederile naţionale, art. 110 al Statutului de Roma stabileşte, că statul ales

pentru ispăşirea pedepsei, nu poate elibera persoana până la expirarea termenului stabilit prin

sentinţa CPI. Problema referitor la reducerea termenului poate apărea doar în cazul, în care

persoana, condamnată de Curte, îşi va ispăşi pedeapsa într-un stat participant la Statut. În plus,

trebuie de luat în consideraţie, că procedura de ispăşirea a pedepsei, stabilite de CPI îşi are

specificul său.

94 U.N. Doc. CCPR/C/OP/1 at 67 (1987).

33

Conform art. 103 al Statutului de Roma, pedeapsa în formă de privare de libertate se ispăşeşte

pe teritoriul statului ales de Curte, din lista statelor ce au dat acordul său să primească asemenea

persoane. În acest acord, în conformitate cu art. 103 (b), statul poate indica condiţiile de primire a

unei asemenea persoane, negociate cu Curtea. Statul ales pentru ispăşirea pedepsei persoanei, în

formă de privaţiune de libertate, informează imediat Curtea dacă este de acord cu hotărârea în

cauză.

Sentinţa emisă de CPI, ce stabileşte privaţiunea de libertate, are caracter obligatoriu pentru

statele participante, ele nu pot introduce modificări nici într-un caz. Ce se referă la hotărârea privind

reducerea termenului – aceasta este în exclusivitate prerogativa Curţii. În aşa fel, statele sunt lipsite

de posibilitatea de a influenţa termenii ispăşirii pedepsei stabiliţi de Curte.

În legătură cu aceasta poate apărea întrebarea – sunt oare compatibile normele Statutului, ce

prevăd ispăşirea pedepsei în formă de privaţiune de libertate, stabilită de Curte şi normele legislaţiei

naţionale, ce se referă la graţierea persoanelor condamnate? În principiu, problema poate apărea

doar în cazul, în care statul va da acordul să primească persoanele condamnate la privaţiune de

libertate de CPI, statul fiind ales din lista propusă Curţii. Presupunem, că modificările în legislaţia

naţională în raport cu prerogativele interne, ce se referă la graţierea persoanelor condamnate la

privaţiune de libertate de CPI, nu sunt necesare.

În primul rând, după cum reiese din interpretarea normelor corespunzătoare a legislaţiei

naţionale, ele prevăd posibilitatea graţierii persoanelor condamnate de instanţele judiciare naţionale,

în baza normelor stabilite în legislaţia penală naţională în vigoare. Graţierea are loc anume în raport

cu această categorie de persoane. Ce-i drept, această regulă prevede şi unele excepţii, stabilite de

tratatele internaţionale.

În special, Convenţia europeană privind predarea persoanelor condamnate din 21 martie 1983,

în art. 12 prevede, că orice parte poate declara graţierea, amnistia sau reducerea termenilor

privaţiunii de libertate, în conformitate cu Constituţia în vigoare sau alte acte juridice (...).

Posibilitatea graţierii condamnatului predat pentru ispăşirea pedepsei, prevăd şi tratatele

internaţionale încheiate în cadrul CSI, membru la care este şi Republica Moldova.

Însă, tratatele menţionate prevăd, în primul rând, posibilitatea graţierii persoanelor predate

pentru ispăşirea pedepsei, ce au fost condamnate de instanţele altor state.

În al doilea rând, însăşi tratatele internaţionale prevăd posibilitatea graţierii sau a reducerii

termenilor. Nici actele naţionale, nici tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte,

nu prevăd posibilitatea graţierii la nivel naţional a persoanelor condamnate de tribunalele judiciare

internaţionale. O asemenea posibilitate este exclusă de Statutul de la Roma în raport cu statul de

ispăşire a pedepsei. Art. 110 (2) al Statutului prevede că doar Curtea are dreptul să i-a decizie în

34

raport cu reducerea termenilor stabiliţi şi adoptă o hotărâre în acest sens. După ce persoana şi-a

ispăşit 2/3 din termen sau 25 ani, în caz de privaţiune pe viaţă, Curtea examinează sentinţa, în

scopul de a determina necesitatea reducerii termenului prevăzut de sentinţă.

Practica organelor jurisdicţiei constituţionale a mai multor state ne mărturiseşte, că normele

constituţionale privind graţierea nu vin în contradicţie cu normele corespunzătoare ale Statutului.

De exemplu, Consiliul Constituţional al Franţei, examinând problema compatibilităţii prevederilor

Statutului de la Roma şi a legislaţiei franceze, în decizia din 22.01.1999 a atenţionat, că prevederile

părţii 10 a Statutului nu încalcă nici condiţiile de bază a exercitării suveranităţii naţionale vis-à-vis

de executarea sentinţelor, nici art. 17 al Constituţiei franceze, deoarece Franţa, la avizarea privind

acordul de a primi persoanele condamnate, poate menţiona condiţiile unei asemenea acceptări, în

special ce se referă la legislaţia naţională privind executarea sentinţelor.95

În încheierea Consiliului de Stat al Belgiei din 21.04.1999 cu privire la proiectul de lege

privind Statutul de la Roma a CPI, a fost atenţionat, că exercitarea dreptului la graţiere, prevăzut de

art. 110 şi 111 al Constituţiei belgiene, nu contravine Statutului de la Roma, deoarece poartă un

caracter teritorial şi poate fi aplicat doar în raport cu sentinţele adoptate de instanţele judiciare

belgiene.96

Se pare că prevederile art. 103 al Statutului evită problema coliziunii cu normele legislative şi

practica judiciară naţională, în special ce ţine de posibilitatea graţierii, deoarece în cazul în care

statul, fiind de acord să primească persoanele condamnate de Curte la privaţiune de libertate,

declară în acelaşi timp, că-i va putea graţia, în asemenea situaţie, Curtea evident că acorda prioritate

statului ce nu va modifica termenii stabiliţi de sentinţă. Statul de executare a sentinţei trebuie să

primească persoana condamnată fără a avea dreptul de a modifica ulterior sentinţa, în caz contrar

Curtea nu va alege acest stat pentru ispăşirea pedepsei pentru persoana condamnată.

În final ne expunem că privit în ansamblu, procesul de ratificare implică un şir de activităţi

care trebuie realizate consecutiv, implicând un volum mare de lucru din partea unui număr

impunător de organe de stat. Aceasta face ca procedura care pare a fi destul de uşoară din punct de

vedere teoretic să fie suficient de complicată în practică. Cu atât mai mult documentul pe care

urmează să-l ratifice Republica Moldova este destul de important, iar ratificarea acestuia implică un

95 TAXIL B. La Cour pénale international et la Constitution française. Actualité et Droit International, février 1999. (http://www.ridi.org/adi)96 Aviz du Conseil d’Etat du 21 avril 1999 sur le projet de loi „portant assentiment au Statut de Rome de la Cour pénale internationale, fait à Rome le 17 juillet 1998”, Parliamentary Document 2-239 (1999/2000) în “Вопросы, касающиеся Римского статута (1998) Международного уголовного суда, которые рассматривались Конституционными судами и Государственными советами различных стран. Консультативная служба по международному гуманитарному праву”. Москва. 2004.

35

şir de modificări la nivelul legislaţiei naţionale, ceea ce impune şi unele riscuri dacă nu se realizează

o implementare adecvată a prevederilor Statutului de la Roma în legislaţia naţională.

Şi ultimul moment – Planul de Acţiuni Uniunea Europeană-Republica Moldova în p. 2.1.

Dialogul politic şi reforme subpunctul 12 „asigurarea Justiţiei internaţionale prin intermediul Curţii

Penale Internaţionale”, prevede „ratificarea Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale şi

introducerea clauzelor pentru efectuarea amendamentelor constituţionale necesare, prevăzute la

aceasta în noul proiect al Constituţiei, care este în curs de elaborare de către Comisia

Constituţională Mixtă. Asigurarea fără impedimente a implementării sale.”97

3.3. Suveranitatea de stat şi problema intervenţiei umanitare în dreptul internaţional

Odată cu terminarea războiului rece securitatea internaţională şi problemele umanitare au

devenit dificile ca niciodată. Principiul supremaţiei dreptului internaţional în raport cu suveranitatea

de stat a preluat o nouă amploare şi necesită modalităţi adecvate de soluţionare. Susţinând teoria

primatului dreptului internaţional în raport cu suveranitatea de stat, este necesară determinarea

strictă a criteriilor unui amestec legal în afacerile interne ale unui stat. Art. 2 (4) din Carta ONU a

fixat în mod expres unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional „Toţi Membrii

Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la

folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vre-unui stat, fie în orice

alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”.98

Excepţie de la acest principiu de neamestec este art. 2 (7), care prevede că „Nici o dispoziţie

din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial

competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni

97 Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, p. 6.98 Carta ONU din 26.06.1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 02.03.1992. Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 2001, volumul 26. www.icj-cij.org/cijwww/cdocumentbase/unchart.pdf

36

spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce, însă întru nimic

atingere măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII”.99 Capitolul VII conţine

împuternicirile Consiliului de Securitate, determinând cazurile ce prezintă pericol pentru pace, de

încălcare a păcii sau de agresiune şi acordând dreptul Consiliului de Securitate de a aplica măsuri

excepţionale. Aceste măsuri, sub formă de sancţiuni economice sau de aplicare a forţei armate, pot

avea caracter obligatoriu pentru statele membre în scopul „menţinerii sau restabilirii securităţii şi

păcii în lume”.

De fiecare dată apare problema pe cât de obiectivă poate fi interpretarea „încălcarea păcii”, a

„actului de agresiune” sau a „pericolului pentru pace” din partea Consiliului de Securitate. Una

dintre hotărârile ce prezintă dubii în acest sens este Rezoluţia № 687 a Consiliului de Securitate din

3 aprilie 1991, prin care s-a pus capăt războiului din Golf şi care a stabilit condiţiile de pace dintre

Irak, Kuweit şi alte state.100 Această rezoluţie, precum şi altele care au urmat şi care se refereau la

compensaţiile din partea Irakului pentru pagubele survenite în urma ocupaţiei Kuweitului, au fost

incluse în condiţiile obligatorii, stabilite de către Consiliul de Securitate în baza Capitolului VII.

Având în vedere că conflictul armat a luat sfârşit şi deci nu suntem în faţa unei „încălcări a

păcii”, putem considera că politica lui Saddam Hussein de a nu plăti compensaţiile pentru pagubele

aduse prezinta pericol pentru pace. În caz contrar, măsurile obligatorii ale Capitolului VII nu puteau

fi aplicate. Din păcate, aplicarea sancţiunilor economice au avut urmări grave pentru populaţia

civilă a Irakului. Conform datelor UNICEF, în urma acestor sancţiuni au decedat 500.000 de copii

în vârstă de până la cinci ani.101

O altă dimensiune a măsurilor adoptate faţă de Irak. Invocând pericol pe care îl prezintă Irakul

pentru pace, Consiliul de Securitate şi-a exprimat disponibilitatea să prelungească sancţiunile

prevăzute de Capitolul VII, chiar şi după ce actul de agresiune a luat sfârşit. Analizând cele spuse,

putem constata că embargoul impus Irakului şi urmările umanitare grave prezintă două probleme ce

merită să fie studiate separat.

Un alt exemplu al interpretării largi a competenţei Consiliului de Securitate în ceea ce priveşte

determinarea prezenţei pericolului pentru pacea şi securitatea în lume, este crearea Tribunalelor

Penale Internaţionale pentru ex-Yugoslavia şi Rwanda.

Conform principiului fixat în art. 2 (7) Consiliul de Securitate se strădui să nu se implice în

situaţii interne, ceea ce complică activitatea ONU. Dovada complexităţii unui asemenea conflict

este ex-Yugoslavia. În realitate, situaţia se caracteriza printr-o serie de conflicte separate, reflectată

99 Ibidem.100 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1991/687f.pdf 101 www.unicef.org/infobycountry/iraq.html

37

într-o combinaţie de conflicte intrastatale şi interstatale.”102 Dacă vom presupune că cazul

Yugoslaviei rămâne un caz particular, putem conchide că motivaţia posibilelor intervenţii ale ONU

în caz de pericol pentru pace în interiorul unui stat poate fi violarea drepturilor omului, o încălcare

gravă a dreptului umanitar sau violarea unor principii democratice. Să încercăm să analizăm

asemenea situaţii.

Încălcarea drepturilor omului

Domeniul drepturilor omului reprezintă obiectul unei internaţionalizări progresive. Consiliul

de Securitate a recunoscut că o încălcare masivă a drepturilor omului poate ridica problema

competenţei sale, aplicând prevederile Capitolului VII al Cartei ONU. În Rezoluţia № 688 (1991)

din 5 aprilie 1991, el a admis că „represaliile faţă de populaţia civilă în mai multe regiuni ale

Irakului ...au provocat un flux masiv de refugiaţi spre hotarele statului, urmat de violarea frontierei,

ceea ce reprezintă un pericol real pentru pacea şi securitatea din regiune.”103 Caracterul masiv al

încălcării drepturilor omului se transformă într-o crimă contra umanităţii, preluând astfel caracter

internaţional. Atitudinea statului faţă de o parte a populaţiei sale nu mai este privită astăzi drept o

chestiune internă a statului, Rezoluţia № 688 se referă în acelaşi timp şi la art. 2 § 7 al Cartei ONU.

Nenumăratele încălcări ale drepturilor omului şi ale popoarelor pe teritoriul ex-Yugoslaviei la

fel au fost condamnate de Consiliul de Securitate. Rezoluţia № 770 (1992) din 13 august 1992 a

Consiliului de Securitate conţine o adresare către statele membre ale ONU de a interveni în scopul

asigurării protecţiei victimelor conflictului din Bosnia & Herzegovina şi asigurarea accesului

organizaţiilor umanitare pentru ameliorarea situaţiei în regiune.104 În urma dramei din Kosovo,

vizate în Rezoluţia № 1199 (1998) din 23 septembrie 1998, Consiliul de Securitate a ajuns la

concluzia că au avut loc multiple încălcări ale drepturilor omului şi ale dreptului internaţional

umanitar, atrăgând atenţia asupra necesităţii respectării drepturilor tuturor locuitorilor din

Kosovo.105

Consiliul de Securitate a instituit o regulă de acces la victime, respectând principiile

neutralităţii şi imparţialităţii. De aceea, Naţiunile Unite autorizează statele să intervină pentru a

acorda ajutor victimelor, utilizând forţele sale armate în caz de necesitate, pentru a le furniza o

asistenţă directă, a proteja populaţia civilă sau pentru a stabili un minimum de securitate în scopul

garantării unor condiţii decente de trai. Deşi există o interpretare textuală a conceptului de

102 GHEBALI V.Y. Les Nations unies et les organisations régionales dans les conflits yugoslaves: complémentarité ou concurence? În „Les Nations unies et l′ex-Yugoslavie, Sixièmes rencontres internationales de l′IEP d′Aix-en-Provence, 12-13 décembre 1997. Pedone, 1998, p. 41”.103 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1991/688f.pdf 104 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1992/770f.pdf 105 http://www.un.org/french/docs/sc/1998/98s1199.htm

38

intervenţie umanitară, Consiliul de Securitate n-a utilizat metode coercitive în Kurdistanul

irakian.106 Acţiunea umanitară comună a Franţei, Marii Britanii şi SUA Provide comfort avea la

origine Rezoluţia № 688, în baza căreia ONU încheiase un memorandum cu Irakul la 18 aprilie

1991 pentru a obţine consimţământul său.107 În cazul Kosovo, NATO a aplicat forţa ignorând

poziţia ONU, care, totuşi, afirmase importanţa dreptului de acces la victime, ca rezultat al unor crize

caracterizate prin violări grave ale dreptului umanitar.

Cazuri grave de violare a dreptului umanitar

Problema menţinerii păcii în interiorul unui stat, a determinat Naţiunile Unite să intervină sub

pretextul umanitar în diferite contexte în Somalia, în ex-Yugoslavia, în Rwanda, state pe teritoriul

cărora s-au produs încălcări grave ale dreptului umanitar.

Prin operaţiunea Rendre l’espoir prevăzută prin Rezoluţia № 794 (1992) din 3 decembrie

1992, Consiliul de Securitate a pus în aplicare o operaţiune coercitivă pe teritoriul unui stat, în lipsa

acordului acestuia, având un scop strict umanitar.108 Caracterul excepţional şi unic al situaţiei din

Somalia (foametea, războiul civil şi inexistenţa de facto a statului) a permis Consiliului de

Securitate să considere că „amploarea tragediei umane cauzată de conflictul din Somalia, care este

agravată prin obstacolele puse distribuirii ajutorului umanitar, constituie pericol pentru pacea

internaţională.” Escortarea militară a ajutoarelor umanitare nu este acordată forţelor Naţiunilor

Unite, acest drept este acordat câtorva state membre, dar sub mandatul ONU. În realitate, Naţiunile

Unite au acceptat propunerea SUA de a trimite un contingent de 37.000 de oameni pentru a înlocui

căştile albastre ale ONUSOM, care şi-au demonstrat incapacitatea de a-şi exercita misiunea. În cele

mai multe cazuri ajutorul umanitar era prădat de formaţiunile rivale, în rezultatul cărora a fost pusă

în pericol aplicarea rezoluţiei Consiliului de Securitate. Operaţiunea Rendre l’espoir a cunoscut un

succes temporar. Ea n-a permis securizarea totală a repartizării ajutorului umanitar, fapt ce a impus

continuarea misiunii ONUSOM II. În pofida tuturor argumentelor, intervenţia în Somalia a scos la

suprafaţă divergenţe dintre dreptul internaţional umanitar şi desfăşurarea operaţiunilor de menţinere

a păcii.109 În sensul strict al cuvântului această operaţiune nu a fost a ONU, Consiliul de Securitate

doar a dat acordul privind desfăşurarea ei de către un grup de state, care şi-au exprimat dorinţa şi

aveau posibilitatea de a trimite forţele şi mijloacele corespunzătoare.

Un alt exemplu. Având în vedere situaţia creată în Rwanda, Consiliul de Securitate a adoptat

Rezoluţia № 929 (1994) din 22 iunie 1994, constatând că „amploarea crizei umanitare constituie un

pericol pentru pacea şi securitatea din regiune”.110 În pofida numeroaselor încercări, în aşteptarea 106 GHEBALI V.Y., op. cit., p. 51.107 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1991/688f.pdf 108 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1992/794f.pdf 109 GHEBALI V.Y., op. cit., p. 52.110 http://www.un.org/french/docs/sc/1994/94s929.htm

39

întăririi efectivelor MINUAR, el a autorizat o „operaţiune multinaţională în Rwanda în scopuri

umanitare” pentru un termen de 2 luni. Operaţiunea Turquoise a fost întreprinsă sub patronajul

Franţei cu participarea simbolică a câtorva contingente africane. Încercând să stopeze un război

civil etnic între Tutsi şi Hutus, ONU s-a văzut nevoită să delege asistenţa umanitară şi punerea în

aplicare a operaţiunii în sarcina statelor participante. Rezoluţia insistă asupra „caracterului strict

umanitar” al operaţiunii şi nicidecum nu în calitate de forţă ce separă cele două etnii rivale.

Obiectivul constă în:

contribuirea la asigurarea securităţii persoanelor deplasate, a refugiaţilor şi a civililor ce se

află în pericol în Rwanda, inclusiv prin crearea, în măsura posibilităţilor, a zonelor

umanitare;

asigurarea securităţii procesului de distribuire a ajutoarelor şi al operaţiunilor de asistenţă

umanitară (Rezoluţia № 925 din 8 iunie 1994).111

O asemenea zonă umanitară a fost creată în sud-vestul Rwandei. În scopul protejării, soldaţii

au recurs la forţă conform prevederilor Rezoluţiei № 929, adoptată în baza Capitolului VII Totuşi,

ei n-au putut împiedica comiterea unui genocid contra Tutsi. În urma unei interpretări largi a

prevederilor Capitolul VII privind împuternicirile Consiliului de Securitate în domeniul menţinerii

păcii, s-a hotărât crearea a două tribunale penale internaţionale pentru ex-Yugoslavia şi pentru

Rwanda. Tribunalul Penal Internaţional pentru ex-Yugoslavia a acceptat impunerea sancţiunilor

economice Serbiei şi a contribuit la acordarea pentru FORPRONU a dreptului de a utiliza măsuri

coercitive în scopul continuării misiunii umanitare. Violările grave ale dreptului internaţional

umanitar ce s-au caracterizat prin omoruri în masă şi purificări etnice au şi stat la baza creării

Tribunalului Penal Internaţional pentru ex-Yugoslavia. În opinia unor autori, dacă admitem că

această situaţie constituie un pericol pentru pacea şi securitatea internaţională, atunci trebuie de

menţionat că „Consiliul de Securitate, organ politic, nu este în drept să exercite justiţia

internaţională, nici să elaboreze legi, cu atât mai mult să se implice în transformarea societăţii”.112

Încălcarea democraţiei pe teritoriul unui stat

Un grup de observatori din partea Naţiunilor Unite a fost trimis în 1990 în Haïti în scopul

supravegherii alegerilor democratice. Ales în calitate de preşedinte la 16 decembrie 1990, Père J-B

Aristide a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat la 30 septembrie 1991. Embargo

decretat de Organizaţia Statelor Americane, aplicat mai târziu de Consiliul de Securitate în baza

Capitolului VII al Cartei ONU, a permis semnarea acordului Govenors Island între autorităţile

111 http://www.un.org/french/docs/sc/1994/94s925.htm 112 COHEN-JONATHAN G. Commentaire de l`article 39 in J.P.Cot et A.Pellet, La Charte des Nations unies, commentaire article par article. Economica, 1991, p. 665-666.

40

legale şi militarii ce au preluat puterea. Prin urmare, MINUHA a fost creat, însă adepţii militarilor

împiedicau debarcarea primelor contingente, întrucât ei nu doreau să cedeze.

A urmat reacţia Consiliului de Securitate, care s-a exprimat prin adoptarea Rezoluţiei № 940

(1994) din 31 iulie 1994, ce prevedea recurgerea la forţă în scopul restabilirii democraţiei. Rezoluţia

prevedea „constituirea din partea statelor membre a unei forţe multinaţionale, plasate sub un

comandament şi control unic şi utilizarea în acest scop a tuturor mijloacelor necesare pentru

simplificarea procedurii de plecare din Haïti a conducătorilor militari, ...reîntoarcerea preşedintelui

legitim, precum şi instalarea unui climat sigur şi stabil, care ar permite aplicarea Acordului

Governos Island.”113

Rezoluţia № 940 a avut la bază o serie de precedente, dar, totodată, a cuprins şi un şir de

inovaţii. Ea se situează în prelungirea intervenţiilor din Somalia şi Rwanda. Consiliul de Securitate

a decis o acţiune coercitivă într-un conflict intern, luând în consideraţie apelul preşedintelui Aristid.

Bazându-se pe autoritatea sa, Consiliul a considerat deteriorarea situaţiei umanitare şi creşterea

numărului de încălcări sistematice ale libertăţilor civile din partea regimului militar drept pericol

pentru pace. În Rezoluţia № 841 (1993) din 16 iunie 1993, Consiliul apreciase deja „deplasările

masive ale populaţiei ce aveau loc, drept pericol grav pentru pacea şi securitatea internaţională şi

agravarea situaţiei create”.114 În plus, ignorarea principiilor democratice este o consecinţă negativă a

necunoaşterii idealurilor democratice în regiune, fapt ce poate fi considerat drept o tendinţă negativă

în procesul de menţinere a păcii şi a securităţii în regiune. Aspectul novator constă în faptul că

pentru prima dată s-a permis aplicarea forţei în scopul restabilirii unui regim politic ales în mod

democratic. Totuşi, Rezoluţia № 940 atrage atenţia asupra caracterului unic, complex şi

extraordinar al situaţiei din Haïti, numită reacţie excepţională. ONU a intervenit pentru a da răspuns

la o situaţie umanitară catastrofală şi pentru a salva democraţia, introducând o etapă suplimentară în

procesul de menţinere a păcii interne.

Ultimul caz prezintă un interes deosebit, deoarece este bine cunoscut faptul că dreptul

internaţional contemporan s-a dezvoltat şi s-a creat sub influenţa puternică, la început a dreptului

din statele Europei Occidentale, iar apoi – a statelor din Europa şi America de Nord. Făcând

trimitere la art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie a ONU, care prevede că una din

sursele aplicate este doctrina celor mai calificaţi specialişti ce reprezintă principalele sisteme de

drept, putem presupune că aplicarea unor sancţiuni împotriva unui stat în caz de încălcare a

democraţiei trebuie să fie bine reglementată, în primul rând, în cadrul ONU, iar în al doilea rând, în

cadrul diverselor structuri regionale. Nu putem şi nu suntem în drept să cerem respectarea întocmai

113 http://www.un.org/french/docs/sc/1994/94s940.htm 114 http://www.un.org/french/documents/sc/res/1993/841f.pdf

41

a principiilor democratice recunoscute de sistemele de drept roman, german sau common law de

către reprezentanţii altor sisteme de drept cum ar fi dreptul musulman, indus sau ai unor sisteme de

drept tradiţional. Cu alte cuvinte, este necesară o interpretare clară şi stabilirea unor criterii care ar

permite un amestec legal din partea ONU sau sub egida ONU, în conformitate cu normele dreptului

internaţional.

Este de menţionat că asupra necesităţii recunoaşterii primatului dreptului internaţional în

relaţiile internaţionale a atenţionat adjunctul Secretarului general pe probleme de drept, consultantul

juridic al ONU Hans Corell, în raportul prezentat la conferinţa „Întrând în secolul XXI: cu privire la

primatul dreptului în relaţiile internaţionale” (Moscova, 02.11.2000). Mai mult, primatul dreptului

internaţional a fost menţionat de nenumărate ori în practica Curţii Internaţionale de Justiţie a ONU,

începând cu anul 1988, fapt ce a permis unor autori să vorbească despre existenţa unui nou

principiu de drept internaţional.115

Este de reţinut interpretarea în ultimul caz a termenului „pericol pentru pace”, care nu s-a

limitat doar la teoria tradiţională. Astfel, refuzul de a compensa pagubele militare, refuzul extrădării

presupuşilor terorişti, încălcările grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949, precum şi alte

încălcări ale dreptului umanitar au fost considerate drept pericol pentru pace. Reieşind din situaţiile

dintr-un şir de state din Africa, Asia vom presupune, după cum am menţionat mai sus, că pericol

pentru pace pot prezenta la fel sărăcia, maladiile şi foametea. În acest caz ne punem întrebarea –

oare situaţia creată în Republica Moldova, în general, şi în stânga Nistrului, în special, nu prezintă

pericol pentru pacea şi securitatea din regiune? Dacă presupunem că da, atunci starea de lucruri

poate fi considerată drept „situaţie internaţională”, ce ţine de competenţa Consiliului de Securitate,

fiind posibilă aplicarea prevederilor Capitolului VII al Cartei ONU.

Conform datelor preluate din presa occidentală, Republica Moldova este considerată cea mai

săracă ţară din Europa.116 Acest fapt este confirmat şi în raportul „Dezgheţarea unui conflict

îngheţat: aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova”, prezentat de asociaţia avocaţilor din

New Iork în luna iulie 2006 la Chişinău. Conform datelor revistei GEO, indicate mai sus, 54 % din

populaţie trăieşte sub nivelul sărăciei, vârsta maximă constituie 68,2 ani, iar mortalitatea infantilă

rămâne foarte înaltă – 29,8 %. Incidenţa tuberculozei a crescut cu 98 % după anul 1991 (în special

printre tineri), specialiştii estimând că anual sunt înregistrate în jur de 3 mii de cazuri noi. În opinia

revistei GEO, mizeria are consecinţe tragice: exploatarea femeilor tinere ca prostituate în Turcia,

Syria şi Europa Occidentală.117 Aceeaşi sursă susţine că în urma acestei stări moldovenii sunt de

115 AURESCU B. Noua suveranitate. Bucureşti. Editura ALL BECK. 2003, p. 193.116 „La Moldavie, entre espoire et révolte”. GEO, № 296, octobre 2003, p. 39.117 Ibidem.

42

acord să-şi vândă un rinichi sau un plămân pentru o sumă de 3.000 $. Pe de altă parte, Interpolul

califică „Transnistria”, regiunea din stânga Nistrului, drept zonă gri, trou noir sau republică pirat.118

Este clar că soluţionarea conflictului „transnistrean” nu poate fi efectuată în afara implicării

comunităţii internaţionale, inclusiv prin introducerea unui contingent de „căşti albastre” sub egida

ONU. Nu insistăm asupra implicării directe a ONU în acest conflict, dar cred că obligatoriu ar fi ca

o eventuală operaţiune să fie efectuată sub mandatul acestei organizaţii. Drept exemplu poate servi

conflictul din Cipru, unde comunităţile greacă şi turcă au fost separate din 1964 de către „căştile

albastre” sub mandatul ONU. Dacă presupunem că în cazul Republicii Moldova este greu de vorbit

despre un eventual pericol pentru pace, pentru a aplica prevederile Capitolului VII al Cartei ONU,

totuşi, un studiu al situaţiei create în stânga Nistrului ne permite să menţionăm că starea de lucruri

poate fi considerată drept pericol pentru securitatea regională. Consider că este binevenit faptul că

în calitate de mediator, pe lângă Federaţia Rusă, în soluţionarea conflictului „transnistrean” este

implicată şi Uniunea Europeană, frontierele căreia după 01.01.2007 se află în nemijlocita apropiere.

Totuşi, care ar fi criteriile unei intervenţii legale în afacerile interne ale unui stat, având în

vedere tendinţele contemporane din lume? În legătură cu evenimentele din Kosovo, Irak apar un şir

de întrebări, ca de exemplu:

Putem oare vorbi despre legalitatea unei intervenţii armate ce are la bază principiul

umanitar?

Putem oare susţine ideea conform căreia supremaţia dreptului este compatibilă cu aplicarea

forţei?

Ce prevede supremaţia dreptului în cadrul reglementărilor internaţionale?

„Intervenţia umanitară” ca pretext pentru agresiune împotriva altui stat nu este ceva nou în

practica internaţională. În asemenea situaţii suntem în faţa unor tensiuni juridice între două principii

de drept internaţional – respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi respectarea

integrităţii teritoriale a statelor. Este bine cunoscut că dreptul internaţional nu recunoaşte vre-o

ierarhie între principiile sale. Această poziţie a fost susţinută nu o singură dată şi de organul judiciar

principal al ONU – Curtea Internaţională de Justiţie. Aşa, de exemplu, în anul 1996 în cadrul

examinării cazului privind formaţiunile militare şi paramilitare pe teritoriul Nicaragua (Nicaragua

v. SUA), Curtea a confirmat ne admiterea utilizării forţei în scopul asigurării drepturilor omului, în

aşa fel atenţionând egalitatea de jure între aceste principii.119

118 Ibidem, p. 44.119 ICJ, Case concerning Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States), Merits, Judgement, 27 June 1986. ICJ Reports 1986. http://www.icj-cij.org/cijwww/ccases/cnus/cnus_cjudgment/cnus_cjudgment_19860627.pdf

43

Practica internaţională demonstrează că comunitatea internaţională, de regulă, nu acceptă

intervenţiile armate în scopuri umanitare, existând pericolul creării unui precedent în acest sens. Iată

câteva exemple. Tanzania a fost considerată drept agresor în urma intervenţiei în Uganda, pentru a

distruge regimul lui Idi Amin. Aceleaşi consecinţe le-a avut şi intervenţia Vietnamului în

Cambodja, în scopul înlăturării de la putere a lui Pol Pot, care timp de patru ani de guvernare a

nimicit între 1 şi 2 ml de oameni.

Suntem de părerea că acţiunea umanitară din Somalia, unde în urma foametei au decedat peste

100.000 de oameni, a fost strict necesară, cel puţin la etapa iniţială. Odată cu terminarea „războiului

rece” nu mai exista nici o cauză politică reală, care ar fi motivat implicarea comunităţii

internaţionale, însă copiii care mureau de foame necesitau o intervenţie din partea comunităţii

internaţionale. Pentru prima dată Rezoluţia Consiliului de Securitate a fost adoptată în conformitate

cu Capitolul VII, fapt ce a permis forţelor pacificatoare să pătrundă în Somalia pentru restabilirea

ordinii publice şi distribuirea ajutorului umanitar populaţiei civile.

Istoria „intervenţiei umanitare” demonstrează că protecţia drepturilor omului se bazează în

realitate pe acordul marilor puteri. Din păcate, practica dovedeşte că anume interesele statelor mari

servesc drept argument în aprecierea faptului care drepturi şi libertăţi sunt acceptate de către

comunitatea internaţională şi care nu.

Cea dea două întrebare se referă la faptul dacă supremaţia dreptului este compatibilă cu

aplicarea forţei? Considerăm că da, deoarece Capitolul VII al Cartei ONU acordă largi posibilităţi

Consiliului de Securitate pentru aplicarea forţei în mod legitim împotriva unui agresor. Cerinţele

faţă de aplicarea legitimă a forţei trebuie să fie corelate cu soluţionarea cazului, tragerea la

răspundere, urmăririle politice etc. Războiul din Golful Persic din 1991 a fost considerat ca prima

aplicare legală a forţei, cu excepţia Coreei, deoarece forţele aliate aveau acordul expres în acest sens

al Consiliului de Securitate.

Şi, în sfârşit, al treilea moment – considerăm că regulile trebuie să fie unice, fără duble

standarde, ele trebuie să fie aplicate în egală măsură faţă de cei slabi şi faţă de cei puternici, faţă de

regimurile dictatoriale şi regimurile democratice. La etapa contemporană suntem în faţa procesului

de creare a unui sistem de drept internaţional universal, dictat de statele bogate şi puternice. În cazul

în care vom respinge această teorie ne vom situa într-un haos total.

Vis-a-vis de caracterul legal şi efectele acestei intervenţii s-au expus diverse structuri. 120 În

opinia mai multor autori, preponderent din spaţiul ex-sovietic, bombardarea ex-Yugoslaviei în lipsa

acordului ONU a fost o agresiune şi, deci, o încălcare a dreptului internaţional. Ne punem

120 Rezoluţia Asambleei Generale NATO, 15 noiembrie 1999 privind intervenţia armată în Kosovo, International Review of the Red Cross No. 837, 31-03-2000.

44

întrebarea: ce trebuie să întreprindă comunitatea internaţională în cazul când Consiliul de Securitate

este blocat, iar situaţia internă într-un stat prezintă încălcări grave ale drepturilor omului în acest

stat? Art. 5 din Statutul NATO interzice implicarea într-un conflict, cu excepţia cazurilor de apărare

a unui stat membru în urma unui atac armat. Acţiunile NATO sunt inacceptabile din două

considerente: nu au avut acceptul Consiliului de Securitate şi erau în contradicţie cu propriul statut.

Pe de altă parte, profesorul francez A Pellet, în legătură cu intervenţia militară a NATO în

Yugoslavia, este de părerea că însuşi dreptul nu poate fi considerat ca fiind unica sursă acceptată, de

aceea uneori ignorarea lui ar fi îndreptăţită.121 Studiind „pro” şi „contra”, d-lui ajunge la concluzia

că acţiunile NATO în Yugoslavia pot fi acceptate ca fiind strict necesare. 122 Totodată, prezintă

interes opinia d-lui, cum că nu poate fi acceptată poziţia Rusiei şi a Chinei, care de facto au sabotat

Consiliul de Securitate a ONU.123 Doctrina dreptului internaţional întotdeauna s-a dezvoltat mai

rapid decât dreptul internaţional pozitiv, în plus, limita dintre ceea ce este legitim şi nelegitim

deseori este ne esenţială. De aceea, admitem că ne aflăm în faţa unei noi interpretări a teoriei

„intervenţiei umanitare”. Mai mult, posibil că această operaţiune va duce la crearea unui precedent

în practica internaţională. Şi aici din nou ne reîntoarcem la ideea ne admiterii „dublelor standarde”

la interpretarea acestei probleme.

În principiu, NATO susţine că în Kosovo a avut loc „o intervenţie umanitară”. Într-adevăr,

acele încălcări ale drepturilor omului ce au avut loc în Kosovo erau inadmisibile pentru comunitatea

internaţională. Putem accepta doar parţial, că suntem în faţa unei intervenţii legale în cadrul

principiului universal al legitimei apărări. Conflictul dintre KLA (Kosovo Liberti Army) şi forţele

sârbe din Kosovo, care de facto, în opinia unor autori, luptau împotriva structurilor teroriste, poate

fi comparat cu războiul civil din Afganistan, iar în unele cazuri – cu cel din Rusia (conflictul cecen),

din Turcia (problema kurzilor), în cadrul cărora nu au avut loc acţiuni de anvergură internaţională.

De aceea, suntem de acord în principiu, cu părerea că argumentul „umanitar” în susţinerea

acţiunilor împotriva Serbiei este cel puţin discutabil.

În calitate de argument al opiniei expuse poate fi adus actul final al Comitetului de experţi al

Tribunalului internaţional pentru ex-Yugoslavia, privind legitimitatea bombardării în perioada 24

martie – 9 iulie 1999.124 Agresiunea, apreciată drept crimă contra păcii, este privită de comunitatea

internaţională ca una din cele mai periculoase infracţiuni internaţionale. Analiza acţiunilor NATO

în Yugoslavia din această perspectivă, în unele momente pare a fi lipsită de logică. Totodată, are loc

separarea artificială a cauzei „agresiunii” din partea statelor NATO de urmările produse de ea 121 PELLET A. Brief Remarks on the Unilateral Use of Force // EJIL. 2000. № 4, p. 385.122 Ibidem, p. 386.123 Ibidem.124 Российский ежегодник международного права. 1998-1999. СПб.: Социально-коммерческая фирма «Россия-Нева», 1999, стр. 396-401.

45

(încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar). În final, autorii Actului, deşi nu vorbesc

direct, dar de fapt relevă că prejudiciul adus populaţiei civile şi obiectivelor civile de pe teritoriul

Yugoslaviei constituie rezultatul unei acţiuni legale, ce avea drept scop ne admiterea unei catastrofe

umanitare.

Referindu-ne la coraportul dintre agresiune şi acţiunile NATO, admitem argumente de tipul că

o determinare oficială a termenului agresiune încă nu există. În acelaşi timp, nu putem ignora faptul

că Adunarea Generală a ONU în anul 1974 a adoptat Rezoluţia № 3314, care a dat definirea

agresiunii.125 Luând în consideraţie rolul primordial al ONU în procesul de menţinere a păcii şi a

securităţii internaţionale, putem presupune, că la determinarea oficială a termenului agresiune –

acest document va fi luat ca bază.

În realitate, dacă ar fi fost vorba despre un război de jure, distrugerea obiectivelor ce asigură

infrastructura militară ar fi fost privită ca legitimă. În cazul dat, însă, distrugerea obiectivelor date

vine în contradicţie cu scopurile urmărite de statele alianţei. Conform poziţiei NATO,

bombardamentele au avut drept scop prevenirea unei catastrofe umanitare. Dar, conform datelor şi

concluziilor unor autori, NATO de fapt, prin loviturile sale a provocat catastrofa umanitară pe

teritoriul ex-Yugoslaviei.126

Chiar dacă vom privi acţiunile NATO drept acţiuni legitime, trebuie să menţionăm că ele nu

pot fi aplicate cu încălcări grave ale drepturilor omului. În raportul prezentat de raportorul special al

Comisiei de drept internaţional a ONU G. Arangio-Ruis se menţiona că „dacă de la bun început

limitele umanitare cu privire la acţiunile unilaterale ca răspuns la fapte ce contravin dreptului

internaţional se refereau doar la represaliile părţilor în conflict, la etapa contemporană, graţie

dezvoltării fără precedent a domeniului drepturilor omului, această problemă a ieşit pe locul doi,

imediat după interzicerea recurgerii la forţă”.127

De regulă, în cazul unei intervenţii în afacerile interne ale unui stat comunitatea internaţională

se confruntă cu problema restabilirii ordinii publice pe teritoriul acestui stat. De cele mai multe ori

comunitatea internaţională, de regulă în „persoana” ONU, recurge la căştile albastre, operaţiuni cu

scopul de a menţine pacea şi ordinea publică într-o regiune sau un stat.

Sub noţiunea de operaţiune de menţinere a păcii se au în vedere operaţiuni cu caracter militar,

create de organul competent al ONU, ca regulă Consiliul de Securitate în baza Capitolului VI şi/sau

125 http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/740/75/IMG/NR074075.pdf?OpenElement 126 БАХИН С.В. Итоговое заключение комитета экспертов Международного трибунала для бывшей Югославии относительно кампании бомбардировок НАТО. Российский ежегодник международного права. 2001. Специальный выпуск. Социально-коммерческая фирма «Россия-Нева». 2001, стр. 46.127 Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite şi comentariul la ele elaborat de Comisia de drept internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite. http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/francais/commentaires/9_6_2001_francais.pdf Doc ONU – A/CN.4/444/ Add. 1.

46

VII ale Cartei ONU, sub comandamentul unic şi conducerea operativă a Organizaţiei, în persoana

Consiliului de Securitate sau a Secretarului general al ONU. Din această categorie nu fac parte

cazurile de aplicare a forţei în baza hotărârii Consiliului de Securitate al ONU drept sancţiune

împotriva unui stat agresor, când militarii din rândul forţelor armate, ce acţionează în numele

Consiliului de Securitate al ONU, capătă statut de combatant. Termenul peace operations a fost

recunoscut unanim pe plan internaţional în urma raportului lui Boutros Boutros Ghali.128 Unii autori

susţin că termenul peace operations diferă de operaţiuni pentru menţinerea păcii.129

Noţiunea operaţiune de menţinere a păcii nu este expres prevăzută în Carta ONU, ceea ce

ridică problema fundamentării juridice şi a determinării caracteristicilor ei generale. Originalitatea

operaţiunilor de menţinere a păcii rezidă din faptul că mijloacele militare care sunt puse în aplicare

sunt utilizate de o manieră imparţială. Aceasta a şi servit drept fundament pentru conceptul creării

lor în baza unui ipotetic „Capitol VI şi jumătate” al Cartei ONU, situându-se între mijloacele ne

militare ale Capitolului VI şi acţiunile coercitive ale Capitolului VII, în cadrul căruia forţa este

reprezentată sub forma unor sancţiuni impuse unui stat, comportamentul căruia prezintă pericol

pentru pacea şi securitatea internaţională.

În realitate, dispoziţiile art. 40 al Cartei ONU privind „măsurile provizorii” se situează cel mai

aproape de filozofia generală a operaţiunilor de menţinere a păcii.

La modul general, ONU cere prezenţa a două condiţii prealabile pentru desfăşurarea unei

operaţiuni de menţinere a păcii: acordul părţilor în conflict şi respectarea efectivă a procesului de

stopare a focului. În realitate, doar prima condiţie îşi găseşte originea în dreptul internaţional.

Principiul egalităţii suverane a statelor impune respectarea integrităţii teritoriale a statelor,

protejează statele de o eventuală pătrundere ne regulamentară a străinilor pe teritoriul lor. Principiul

neintervenţiei se referă la sarcinile ce decurg din competenţa unui stat în raport cu alte entităţi.

În sfârşit, principiul ne aplicării forţei interzice orice prezenţă militară străină ne agreată din

partea altui stat, considerând-o drept acţiune armată care se implică în afacerile sale interne. Doar o

hotărâre a Consiliului de Securitate în baza Capitolului VII al Cartei ONU poate legifera o

asemenea acţiune. Totuşi, operaţiunile de menţinere a păcii nu se referă strict la Capitolul VII al

Cartei ONU. Având un caracter ne imperativ, operaţiunile de menţinere a păcii trebuie în mod

automat să aibă acordul prealabil al statului pe teritoriul căruia se vor desfăşura asemenea

operaţiuni.130

128 Doc ONU A/55/305 – S/2000/8 21 august 2000. http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N00/594/71/PDF/N0059471.pdf?OpenElement 129 ТУЗМУХАМЕДОВ Б.Р. Некоторые правовые проблемы операций по поддержанию мира (взгляд исследователя с практическим опытом) // Московский журнал международного права. 1999. № 1, стр. 70-72.130 PAYE O. Les opérations de mention de la paix et les nouveaux désordres locaux, p. 98, în “A la recherche du nouvel ordre mondial – II. L′ONU: Mutations et défis. Editions complexe, 1993”.

47

Conceptul operaţiunilor de menţinere a păcii apare odată cu criza din Suez din 1956. Consiliul

de Securitate a fost paralizat prin dublul veto al Franţei şi al Marii Britanii. Pentru a justifica noua

formulă de operaţiune, neprevăzută de Capitolele VI şi VII, Secretarul general al ONU Dag

Hammarskjöld s-a referit la un capitol „VI bis” sau „VI şi jumătate”. Aplicarea unei asemenea

operaţiuni implica exprimarea consimţământului din partea beligeranţilor. Trimiterile făcute la titlul

Capitolului VII permit, după părerea unor autori, impunerea măsurilor coercitive în lipsa acordului

părţilor.131

Operaţiunile de menţinere a păcii permit instituirea unor mecanisme variate. În acest sens

profesorul P.M. Dupuy face diferenţă între operaţiunile de menţinere a păcii „declanşate în scopul

aplicării simplelor recomandări, cu acordul statelor cointeresate în încetarea focului în teren” şi

„contingentele militare naţionale, având la origine un acord negociat în numele ONU de către

Secretarul general al ONU cu statele cărora le aparţin forţele militare”.132 Drept exemplu poate fi

adus cazul Cambodjei din 1991 sau cazul Yugoslaviei din 1992. Începând cu 1990, când realităţile

politice au permis funcţionarea normală, Consiliul de Securitate a mărit numărul operaţiunilor de

menţinere a păcii, ceea ce a dus la diferite interpretări ale acestei noţiuni.

Fără îndoială, problema intervenţiei umanitare este destul de actuală, care pe parcursul istoriei

a fost utilizată la discreţia marilor puteri. Aspectul umanitar nu poate fi considerat la începutul

secolului XXI doar o problemă internă a unui stat. Statele nu mai pot face trimiteri la „suveranitatea

deplină şi absolută” în cazul unor crize masive. Drept exemplu poate servi situaţia creată astăzi în

Sudan, Somalia, Cot d’Ivoir etc. Sigur că asemenea intervenţii trebuie reglementate de dreptul

internaţional pozitiv, fiind elaborată o procedură bine determinată şi eficientă pentru protejarea

populaţiei civile, în primul rând. La etapa contemporană, considerăm că un asemenea organ este

Consiliul de Securitate al ONU. Acordând un asemenea drept, bineînţeles, că dreptul internaţional

trebuie să fixeze şi responsabilitatea pentru aplicarea ne corespunzătoare a acestuia. Problema poate

fi soluţionată inclusiv odată cu adoptarea Proiectului de articole privind răspunderea organizaţiilor

internaţionale, elaborat de Comisia de drept internaţional a ONU.

În ultimii ani pretextul „umanitar” este tot mai des utilizat de guvernele occidentale pentru

îndreptăţirea unei politici noi şi discutabile în domeniul securităţii. Utilizarea obiectivelor umanitare

pentru argumentarea unei eventuale intervenţii armate internaţionale, în plus, că guvernele ce i-au

parte la aceste operaţiuni armate, asigură cea mai mare parte a sistemului umanitar financiar, a dus

la revenirea la discutarea principiilor etice ale activităţii umanitare.

131 PETIT Y. Droit international du maintien de la paix. L.G.D.J. Paris. 2000, p. 7.132 DUPUY P.M. Droit international public. 4-em ed., Dalloz. Paris. 1998, p. 504.

48

Organizaţiile umanitare sunt antrenate în activitatea politică şi militară ce au drept scop

reducerea parametrilor conflictului şi restabilirea păcii, în special după perpetuarea ei în urma

intervenţiilor armate „umanitare”. Drept exemplu pot servi operaţiunile armate în Cambodja,

Bosnia, Kosovo, Afganistan şi Irak.

„Imperativul umanitar”, ce reprezintă esenţa etică a activităţii majorităţii organizaţiilor

umanitare, confirmă că există obligaţia de a acorda ajutor în afara oricăror condiţii, pretutindeni şi

în orice împrejurări, când această necesitate apare. Însă, după cum menţionează Fiona Terry,

responsabilitatea principală pentru securitatea şi bunăstarea cetăţenilor revine guvernelor sale, iar

„ajutorul umanitar este necesar doar în cazurile, în care guvernele sau combatanţii nu doresc sau nu

sunt în stare să-şi îndeplinească obligaţiile”.133

Dacă e să aplicăm acest criteriu discursurilor ce au loc astăzi la capitolul intervenţiilor armate

„umanitare”, ne putem pune întrebarea – ar fi fost ele posibile în lipsa unei organizaţii cum este

ONU – gata să contribuie la restabilirea societăţii civile, distruse în urma operaţiunilor militare?

Organizaţiile umanitare au constatat că nu este chiar uşor de fiecare dată să invoci

responsabilitatea morală în exclusivitate guvernelor. Dileme etice ale activităţii umanitare au fost

elucidate, de exemplu, în cadrul operaţiunii armate din 1994, ce avea drept scop acordarea

ajutorului refugiaţilor rwandezi, aflaţi în lagărele de pe teritoriul Zairului, mulţi dintre care au

participat nemijlocit la genocidul rwandez. Aceste lagăre serveau drept bază şi centre de recrutare

pentru grupările etnice Hutus, care prelungeau să comită omoruri şi jafuri pe teritoriul Rwandei.

Evident că obligaţia de a se implica şi de a asigura, cel puţin demilitarizarea lagărelor, revenea, în

primul rând guvernului Zairului şi posibil că ONU, fapt invocat nu o dată de către organizaţiile

umanitare. Pe de altă parte, în lipsa unui eventual ajutor umanitar internaţional, existenţa acestor

lagăre ar fi fost imposibilă, de aceea organizaţiile umanitare, cel puţin unele din ele, simţeau

responsabilitatea sa morală. Până la urmă, forţele armate ale Rwandei au atacat aceste lagăre în

octombrie 1996, fapt ce a sporit numărul victimelor.134

Deseori, procesul acordării ajutorului umanitar era învinuit de faptul că subvenţionează

politica de război, ducând astfel la prelungirea duratei conflictului, ajutorul umanitar nimerind

direct sau indirect în mâinile combatanţilor. În calitate de exemple exprese deseori sunt aduse

conflictele din Somalia, Liberia, Angola.

Unul din elementele caracteristice ale lumii contemporane constă în faptul că dacă anterior

conceptul activităţii umanitare se încadra în limitele clare, având drept scop atenuarea efectelor

războiului, în anii’90 ai secolului XX ea a devenit un principiu al relaţiilor internaţionale, dictat de

133 ШВАЙЦЕР Б. Моральные дилеммы гуманитарной деятельности в эпоху «гуманитарных» военных интервенций. Международный Журнал Красного Креста. Сборник статей. 2004 г., стр. 115.134 Ibidem, p. 116.

49

Occident. După „lecţiile” dure din Bosnia, Somalia, Rwanda a fost întreprins un şir de experimente,

în special din partea SUA şi a Uniunii Europene, în scopul integrării ajutorului umanitar în cadrul

structurii măsurilor politice adoptate în legătură cu conflictul în cauză. Tentativele de a utiliza

ajutorul umanitar în calitate de mijloc politic au fost întreprinse, în special în Serbia, Sudan

(regiunea Darfur), Afganistan, Coreea de Nord.135

Tot mai mulţi specialişti susţin ideea că operaţiunile militare, în mod special desfăşurate sub

egida ONU, iar în caz de necesitate – şi de unele Mari Puteri – este unicul răspuns etic dat crizelor

umanitare. Tendinţa de a desfăşura „intervenţii umanitare”, altfel spus, operaţiuni armate, scopul

cărora este acordarea protecţiei sau ajutorului victimelor, îşi are originea, probabil că în intervenţia

în Irak urmată imediat după finisarea operaţiunii din Golf în 1991, în scopul protejării kurzilor

irakieni de regimul lui Hussein. După această intervenţie relativ reuşită, au urmat tentative de a

acorda protecţie prin intermediul forţei operaţiunilor de acordare a ajutorului umanitar în Somalia şi

Bosnia în anul 1992.

Un şir de intervenţii, ce au urmat ulterior, cum ar fi intervenţia NATO în Bosnia şi Kosovo

sau intervenţia Australiei în Timorul Oriental, la fel erau argumentate în mare măsură prin obiective

umanitare. Ele la fel au mers mai departe în comparaţie cu intervenţiile precedente – în cadrul lor au

fost stabilite protectorate internaţionale în scopul menţinerii stabilităţii şi garantării păcii.

Şi încă un factor nu mai puţin important. Dacă, totuşi consideraţiile de ordin umanitar şi

preocupările pentru drepturile omului au fost doar un element secundar în argumentarea

intervenţiilor în Afganistan şi Irak, ce au avut loc sub conducerea SUA, constatăm că şi problemele

umanitare au avut un rol important – cel puţin, la nivel de declaraţii – după terminarea operaţiunilor.

135 Ibidem, p. 121.

50

3.4. Soluţia „Kosovo” şi aplicabilitatea ei prin analogie conflictului „transnistrean”

La aniversarea a 16 ani de independenţă, Republica Moldova se ciocneşte, la fel ca şi alte state

din componenţa ex-URSS, cu problema prezenţei pe teritoriul său a unui conflict „îngheţat”. Lipsa

unui dialog constructiv dintre Chişinău şi Tiraspol pe parcursul acestor ani, conflictul armat de pe

Nistru din primăvara anului 1992, implicarea de facto, în mod imparţial, a unui stat terţ în acest

conflict, au dus la aceea, că Republica Moldova nu are un obiectiv bine determinat la moment,

privind modul de reglementare a acestui conflict. Vectorul european declarat de autorităţile de la

Chişinău, nu poate fi nicidecum atins în lipsa reglementării acestui conflict. Pe de altă parte,

apropierea frontierelor Uniunii Europene de la 01.01.2007 poate fi un imbold serios pentru

aplanarea conflictului, inclusiv prin implicarea directă a Uniunii Europene.

Conflictul „transnistrean” este un conflict pur politic, născut din doctrina Lukianov în ultimii

ani de existenţă a URSS. Analogia făcută în ultimul timp cu posibila soluţie pentru Kosovo sau

„cazul Montenegro” este incorectă. În primul rând, această soluţie a fost adoptată pentru ex-

Yugoslavia, stat care pe parcursul anilor’90 ai secolului XX s-a ciocnit cu o serie de conflicte non-

internaţionale şi internaţionale inter-etnice, cu un nivel de cruzime deosebit. Destrămarea

Yugoslaviei şi nivelul de intensificare a conflictelor armate au avut o importanţă majoră şi au

preocupat întreaga comunitate internaţională. Drept exemplu pot servi o serie de rezoluţii adoptate

de Consiliul de Securitate pe parcursul acestor ani, prin care se recunoştea că situaţia creată prezintă

51

un pericol real pentru pacea şi securitatea internaţională, competenţă prevăzută de Capitolul VII al

Cartei ONU.136

Un alt exemplu poate servi Rezoluţia № 827 din 1993137 a Consiliului de Securitate, în baza

căreia pentru prima dată în istorie, cu excepţia Tribunalelor militare de la Nürenberg şi Tokyo, a

fost creat un Tribunal internaţional, în scopul atragerii la răspundere a persoanelor ce au comis

crime internaţionale pe teritoriul unui stat. Statutul Tribunalului a fost iniţial publicat ca Anexă la

Raportul Secretarului general conform p. 2 al Rezoluţiei № 808 (1993) a Consiliului de Securitate

(UN Doc. S/25704. 1993).138 Nu ne axăm asupra caracterului legal al creării şi al funcţionării

acestui Tribunal, aceasta este o problemă de alt gen, argumentul este, că pentru prima dată, în baza

unei interpretări largi a prevederilor Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a creat o

instanţă cu caracter internaţional, în scopul de a judeca naţionalii unui stat, ce au comis crime

internaţionale într-un conflict armat, conflict ce în mare măsură a avut un caracter non-internaţional.

Un alt exemplu serveşte Rezoluţia Consiliului de Securitate № 1199 din 1998, care s-a expus

în mod expres asupra faptului că criza umanitară creată în regiunea Kosovo de către autorităţile de

la Belgrad, prezintă un pericol real pentru pacea şi securitatea din regiune.139 Consiliul de Securitate

a ajuns la concluzia că au avut loc multiple încălcări ale drepturilor omului şi a dreptului

internaţional umanitar, atrăgând atenţia asupra necesităţii respectării drepturilor tuturor locuitorilor

din Kosovo.

Războiul civil din Kosovo îşi găseşte rădăcinile imediat după suspendarea în anul 1989 de

către Belgrad a statutului autonomiei, dat fiind presiunii exercitate din partea populaţiei sârbe a

acestei regiuni, propaganda puternică a autorităţilor de la Belgrad făcând să se creadă că existenţa sa

este ameninţată. Aceasta este una din primele acţiuni demagogice a preşedintelui Milosevic. Elita

de la Belgrad striga în continuu despre „genocidul psihic, juridic şi cultural al populaţiei sârbe din

regiunile Kosovo şi Metohija”.140 Memorandumul elaborat de Academia sârbă, apărut în anul 1989

menţiona: „... în jur de 150.000 de Sârbi fusese obligaţi între anii 1876 şi 1912 să-şi părăsească

localurile sub jugul dur al başibouzouchilor albanezi. În timpul ultimului război, în jur de 60.000 de

Sârbi autohtoni fusese expulzaţi, acest val de emigraţie cunoscând o veritabilă creştere după război

– în jur de 200.000 mii de Sârbi părăsise Kosovo în perioada ultimelor decenii. Restul populaţiei

sârbe continuă într-un ritm stabil, nu doar să-şi părăsească pământul, ci conform tendinţelor, se

orienta spre un exod final urmat de violenţe şi de o teroare fizică, morală şi psihologică. În caz că

136 www.icj-cij.org/cijwww/cdocumentbase/unchart.pdf137 www.un.org/french/docs/sc/1993/res827f.pdf138 www.un.org/icty/legaldoc-f/index-f.htm139 www.un.org/french/docs/sc/1998/res1199f.pdf140 GRMEK, M., GJUDARA, M., SIMAC, N. Le Nettoyage ethnique, Documents historiques sur une ideologie serbe. Paris. Fayard, 1995, pp. 236-269.

52

starea de lucru nu se va schimba în mod radical, timp de un deceniu Sârbi în Kosovo nu vor mai fi,

în aşa fel o Kosovo „pură din punct de vedere etnic” – obiectiv expres al extremiştilor albanezi,

fondat deja în programele şi acţiunile Ligii Prizren din perioada 1878-1881 – ar fi devenit un proiect

realist”.141

Evident că este greu de aşteptat o reacţie pozitivă în societatea sârbă în urma unei asemenea

propagande la cel mai înalt nivel. Cifrele prezentate sunt contestabile, însă ele au fost folosite ca

argument în justificarea crimelor ulterioare bazate pe nişte acuzări calomnioase.

Neavând o autonomie, Kosovo a fost exclusă din mişcarea de dezmembrare a fostei federaţii

yugoslave. Ţinută într-o mână de fier, ea s-a văzut privată de toate drepturile protectoare pentru

minoritatea albaneză. Şcolile în limba albaneză au fost interzise, reprezentarea Albanezilor în cadrul

administraţiilor a fost suprimată, libertăţile fundamentale au fost ignorate. Discriminarea în raport

cu majoritatea populaţiei s-a răsfrânt asupra tuturor domeniilor. La aceasta se adaugă o agresivitate

sârbă, ce nu este străină spiritului patriotic rănit în urma acuzaţiilor în genocid şi în crime

internaţionale lansate împotriva şefilor lor. Kosovarii au pus pe picior un „stat” paralel, dotat cu o

constituţie, cu a adunare şi un preşedinte, cu un stradow government în sensul cel mai puternic al

termenului. Ibrahim Rugova de la LDK (Liga democrată a Kosovo) a fost ales preşedinte graţie

unui scrutin clandestin, petrecut în luna mai 1992. Servicii, finanţate printr-un sistem fiscal în egală

măsură clandestin, asigura o parte a educaţiei, a sănătăţii şi a asigurării sociale. În plus, a fost

constituită o armată de „eliberare” – UCK, care o perioadă îndelungată a avut o prezenţă fantomă.

Şefii săi erau necunoscuţi şi nu se cunoştea nivelul de susţinere acordat de Albania. În plus, s-a

creat o situaţie impirică pentru Kosovari – opiniile în societate s-au radicalizat. O serie de atacuri cu

bombe din partea UCK au avut loc în februarie 1996, iar în septembrie 1997 poliţia sârbă a reprimat

o serie de manifestări a studenţilor albanezi.

Putem spune că conflictul din Kosovo era în principiu previzibil, că el antrenează prematur

politica preventivă a consolidării păcii aplicate de ONU în urma prezentării Supplement à l’Agenda

pour la paix de Boutros Boutros-Ghali.142 Evident că aceste declaraţii sunt prea ambiţioase,

deoarece ridicând plafonul prea sus, Organizaţia nu reuşeşte să-şi onoreze obligaţiile, în aşa fel

devenind inertă.

Confruntările au început la 28 februarie 1998 în regiunea Drenica la vest de Pristina. Ele au

continuat câteva zile, provocând moartea a circa 30 de etnici Albanezi, a 4 poliţişti Sârbi şi

tulburând ritmul vieţii pentru aproximativ 30.000 de Albanezi. Autorităţile sârbe au deplasat în zonă

forţe speciale, ce au permis calmarea spiritelor pentru o perioadă scurtă. La 22 martie 1998, în urma

141 Ibidem, p. 241.142 UN doc. A/50/60 din 3 ianuarie 1995.

53

unui scrutin secret, Ibrahim Rugova a fost ales a doua oară preşedinte a Kosovo, după ce situaţia a

ieşit de sub control. În luna aprilie în Pristina aveau loc manifestări cotidiene îndreptate contra

forţelor sârbe. Populaţia era gata cu arma în mână să opună rezistenţă. Campania de represalii din

partea poliţiei sârbe contra UCK, s-a transformat într-o campanie de teror contra populaţiei, ce

cuprindea printre altele incendierea caselor, fapt ce a cauzat confruntări cu Albanezii kosovari. La

finele lunii mai confruntările au cuprins practic întreaga regiune. La 19 iunie UCK anunţa că se

pregăteşte de o confruntare decisivă cu inamicul său, iar în luna iulie UCK controla deja 40 % din

teritoriul Kosovo. La 23 iulie „Parlamentul paralel” al Albanezilor kosovari recunoaşte caracterul

legal al luptei armate a UCK. Preşedintele Ibrahim Rugova este din ce în ce mai izolat în căutarea

unei soluţii de compromis. Între timp, din a doua jumătate a lunii iulie până în luna septembrie,

forţele sârbe trecuse în contra ofensivă, recâştigând controlul asupra teritoriului, dar între timp

depopulându-l. Conform datelor Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, războiul a făcut 1.270 de

morţi şi 30.000 refugiaţi şi deplasaţi.143 Secretarul general al ONU aduce cifra de la 600 până la 700

de morţi printre civili.144

Acţiunile Armatei de Eliberare din Kosovo au dus la crearea unei situaţii extrem de complexe,

care a necesitat intervenţia ONU, apoi a NATO, scoaterea provinciei de sub controlul Yugoslaviei

şi trecerea ei sub un control internaţional; la fel, acţiunea Armatei de Eliberare din FRI Macedonia a

determinat intervenţia NATO şi realizarea unui acord care se doreşte a fi favorabil Albanezilor din

FRI Macedonia.

La 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate a ONU propusese un plan de pace şi adoptase

Rezoluţia № 1244 (1999). Principiile de bază a acestui acord constau în retragerea forţelor sârbe şi

reîntoarcerea refugiaţilor. Armata de Eliberare a Kosovo (KLA) şi alte grupe armate albaneze

trebuiau să înceteze imediat orice acţiune ofensivă şi să respecte dispoziţiile ce se referă la

demilitarizare. Forţa internaţională de menţinere a păcii în Kosovo (KFOR) trebuia să asigure

respectarea acestui acord.

Rezoluţia № 1244 (1999) a decis instaurarea Misiunii Interimare a Naţiunilor Unite în Kosovo

(MINUK), reafirmând suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Yugoslavia,

fixate în acordurile de la Rambouillet (Anexa 1, articolul 9-c). MINUK este condus la moment de

Michael Steiner (Germania), reprezentant special al Secretarului general a ONU, care i-a urmat pe

Hans Haekkerup (Danemarca) şi Bernard Kouchner (Franţa).145

143 Datele sunt preluate din cadrul conferinţelor organizate de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, la care a participat şi autorul.144 Raport sur la situation dans le Kosovo, S/1998/834 din 4 septembrie 1998. http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N98/259/95/PDF/N9825995.pdf?OpenElement 145 www.un.org/french/peace/kosovo/peges/kosovo1.htm

54

La momentul creării sale; MINUK era compus din patru piloni: Înaltul Comisariat al ONU

pentru Refugiaţi (ICNUR); Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU); Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa (OSCE) – cu funcţia de reconstrucţie a instituţiilor – şi, în final Uniunea

Europeană. Referindu-ne la OSCE, constatăm că Misiunea de Verificare a Kosovo a fost creată la 9

iunie 1999 prin decizia № 305 din 01 iulie 1999 a Consiliului Permanent al OSCE, care a decis că

OSCE va face parte din MINUK.146 ICNUR la moment, nu mai face parte din MINUK. Între timp,

rolul său a demarat parţial, atenţionându-se asupra acţiunilor ce se desfăşurau în FRI Macedonia şi

care întruneau un flux de refugiaţi etnici albanezi spre regiunile Tetovo şi Skopje. Din punct de

vedere administrativ, Kosovo a fost divizată în cinci zone. Regiunea Mitrovica/Mitrovice (nord) se

află sub controlul forţelor franceze; cea din Prishtine/Pristina (centru) sub controlul forţelor

britanice; Peje/Pec (vest) sub controlul forţelor italiene; Prizren/Prizren (sud) sub controlul german

şi regiunea Gjilan/Grjilane (est) sub controlul forţelor americane. Unele localităţi, în baza unor

acorduri încheiate, sunt plasate sub controlul forţelor ce nu fac parte din NATO.

Modalităţile de intervenţie a KFOR în Kosovo au fost precizate prin Acordurile de la

Rambouillet şi Acordul Tehnico-Militar din 3 iunie 1999.147 Prezenţa NATO – aproximativ 40.000

de militari amplasaţi în Kosovo – are ca scop menţinerea stabilităţii în regiune, pentru a nu admite

încălcarea drepturilor omului, în timp ce însăşi intervenţia a fost obiectul unor contestări foarte

serioase.

Uneori, forţele NATO anexau pământuri kosovare, în scopul de a-şi instala bazele militare,

fără a indemniza proprietatea ridicată. Uneori, numeroşi Kosovari de origine albaneză, suspectaţi de

a fi membri a KLA din Presevo Medvedja Bujanovac (UCPMB) – activi în valea Presevo, situată în

sud-estul Kosovo – erau reţinuţi şi deţinuţi în închisori militare perioade îndelungate, în mod

nelegitim. În Kosovo NATO este rege şi în ce priveşte interpretarea drepturilor sale, în virtutea

principiului de menţinere a păcii, a securităţii şi ordinii publice. Aprecierea acestor noţiuni este

lăsată la discreţia forţelor prezente în regiune. Drept exemplu poate servi o localitate di regiune,

populaţia căruia este creată în egală măsură din etnici Sârbi şi Albanezi, unde în mod regulat aveau

loc ciocniri inter-etnice, care a fost totalmente blocată de forţele KFOR, ce pretindeau că asigură

securitatea locuitorilor. În rezultat, ultimii s-au văzut blocaţi timp de câteva zile, fiind lipsiţi de

dreptul de a se deplasa. Într-un asemenea caz, ne punem întrebarea – sunt oare într-adevăr necesare

şi proporţionale măsurile luate, pentru a fi atribuite la problemele de securitate? Putem, în aceiaşi

146 www.osce.org/documents/pc/1999/07/2577_fr.pdf147 www.un.org/french/peace/kosovo/peges/kosovo1.htm

55

măsură cita şi cazul unui soldat condamnat de un tribunal militar pentru violarea şi omorul unei

tinere kosovare de origine albaneză de 12 ani, într-o zi de piaţă în localitatea Viti/Vitina.148

Între Serbia şi Kosovo, în baza articolului IV paragraful 2-a a Capitolului 7 a Acordurilor de la

Rambouillet, reafirmat prin articolul I-3-a a Acordului Tehnico-Militar din 3 iunie 1999, a fost

creată o zonă de securitate demilitarizată de cinci km.149 Această zonă tampon era folosită de

extremiştii Kosovari albanezi ai UCPMB în scopuri, ce contraveneau statutului regiunii. Între timp,

NATO a propus acestei miliţii s-ă depună armele la 24 mai 2001 şi a redus zona de la 5 la 3 km. Cu

această ocazie unii soldaţi nu au ezitat să purceadă la confiscarea armelor la propria iniţiativă. La

finele lunii august, această zonă, supravegheată de KFOR, a fost din nou redusă, de această dată la

mai puţin de 1 km. Este interesant să notăm, că presa susţinută de Kosovarii albanezi, precum şi

numeroşi Kosovari etnici albanezi, utilizează expresia „sud-estul Kosovo” – juglindja e Kosoves –

pentru a desemna această zonă tampon, valea Presevo şi în principiu, este de ajuns să privim harta

regiunii, pentru a conştientiza faptul, că această vale face parte integrantă din Serbia. Cele

menţionate permit constatarea – doar timpul probabil că va aprecia corectitudinea celor spuse.

Susan Woodwards în una din lucrările consacrate crizei din Balcani, analizează conflictul

yugoslav în a doua jumătate a anilor’90 ai secolului XX ca nefiind un conflict etnic, ci ca o luptă

pentru drepturile etnice.150 Cei drept, analiza efectuată este anterioară conflictului din Kosovo, însă

putem presupune că ea poate fi aplicată şi-n cazul examinat. Poziţia oficială a guvernului yugoslav

prevede că problema Kosovo este una de separatism şi de terorism – ea neavând nimic cu drepturile

naţionalităţilor şi a minorităţilor (declaraţia ministrului afacerilor externe al Yugoslaviei (RFY)

Jovanovic M. în cadrul misiunii OSCE).151

Suntem de părerea că în principiu este vorba despre o problemă juridică. Deci, dreptul poate

acorda elemente de soluţionare sau un minimum de cadre în care o soluţie poate fi negociată. Nu

abordăm în cazul dat decât chestiunea ce ţine de statutul Kosovo şi posibilitatea aplicării ei prin

analogie în cazul „transnistriei”.

Autodeterminarea externă constă în dreptul acordat popoarelor să decidă asupra statutului lor

internaţional şi constituirea sau nu a unui stat independent. Este la fel dreptul lor de a renunţa la

independenţă şi de a prefera o formă de asociere cu un alt stat, inclusiv alipirea la un alt stat. Însă,

esenţa principiului autodeterminării externe, acceptat de dreptul internaţional contemporan constă în

acordarea unei autonomii largi minorităţilor în cadrul statului – şi nicidecum secesiunea. Cu

148 Viti/Vitina este o localitate situată în regiunea Gjilan/Gnjilane, la sud-estul Kosovo. Acest incident, ce a avut loc în luna iulie 2000 a fost pe larg discutat de mas media occidentală.149 www.un.org/french/peace/kosovo/peges/kosovo1.htm150 WOODWARDS, S. Balkan Tragedy Chaos and Dissolution after the Cold War. Brooking, Washington DC, 1995, p.268-273.151 Rapport de la mission de l’OSCE du 14-22 juillet 1998, Varsovie, 25 juillet 1998.

56

excepţia unor cazuri particulare, cum ar fi – decolonizarea, recunoaşterea sau nerecunoaşterea

acestui drept pentru un grup, el este fondat nu pe criterii juridice obiective – ci pe consideraţii de

ordin politic şi strategic. Aceste criterii, au modificat mult acest drept în zilele noastre – atunci când

el este „aplicat” unei recunoaşteri a unui stat constituit în urma destrămării altuia – ea are mai mult

un caracter declarativ decât constitutiv – constatarea unui fapt ce a avut loc.

Protecţia minorităţilor reiese din acest drept. Ea îşi găseşte argumentarea într-o privare de

dreptul la autodeterminare externă, de regulă pentru grupurile ce reprezintă o parte substanţială a

populaţiei unei regiuni concrete şi care sunt stabiliţi în această regiune un timp îndelungat şi pentru

cazurile grupurilor ce prezintă caracteristici comune cu un grup al unui stat vecin. În plus, noţiunea

de popor şi de minoritate conţin realizări sociologice similare. Calificarea unor termeni ce aparţin

unei sau altei noţiuni nu se explică decât prin dreptul pe care dorim să-l recunoaştem. Acceptarea

unui drept la autodeterminare într-un caz luat aparte duce la recunoaşterea unui popor. Refuzul de la

acceptarea unui asemenea drept duce la crearea unei minorităţi. Cele expuse se referă şi reiese din

faptul că principiul integrităţii teritoriale este unul din principiile fundamentale ale dreptului

internaţional public şi, conform celebrei fraze a judecătorului Dillard, expuse în opinia individuală

în cazul Saharei Occidentale în 1975, nu poporul determină destinul teritoriului – ci teritoriul

determină destinul poporului.152 În principiu, este mai simplu pentru state să asigure drepturile

minorităţilor, decât să recunoască o posibilă modificare a frontierelor statelor.

Există mai multe argumente în susţinerea independenţei Kosovo. Preşedintele LDK Ibrahim

Rugova susţinea în mai 1998 că Kosovo fusese o republică federală şi că în baza acestui titlu, ea ar

avea la fel să profite în urma dezmembrării Yugoslaviei. Populaţia din Kosovo este omogenă,

compusă la 90 % din etnici Albanezi, care în mare parte s-a pronunţat, în cadrul referendumului

petrecut, pentru independenţă. LDK propunea un statut de protectorat sub tutelă internaţională, ceva

asemănător cu cel al Bosniei, sub conducerea ONU şi al organismelor europene. O constituţie şi

unele instituţii kosovare existau încă din anii 1990-1991, iar caracterul lor democratic ar fi putut fi

consolidat prin intermediul organismelor europene.

Urmând precedentul Bangladesh-ului, Kosovo persecutată şi supusă unei puternici

discriminări, ar putea avea în principiu un drept la autodeterminare. Declaraţia ONU, adoptată în

cadrul Rezoluţiei № 2625 din 1970 privind relaţiile amicale ale statelor, în clauza de supraveghere

(§7) stipulează că nimic nu autorizează punerea în cauză a integrităţii teritoriale a statelor ce au un

comportament în conformitate cu principiul egalităţii în drepturi şi dreptul popoarelor de a dispune

de ele însele şi care, printre altele posedă „un guvern ce reprezintă întreaga populaţie din teritoriu,

152 Cour International de Justice. Avis consultatif du 16 octobre 1975 Sahara occidental. Opinion individuelle de M. Dillard. http://www.icj-cij.org/docket/files/61/6210.pdf

57

în lipsa unei discriminări de rasă, credinţă sau de culoare”.153 Şi din contra, un stat ce nu are un

guvern reprezentativ, nu respectă dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ar putea vedea

problema integrităţii sale teritoriale pusă în discuţie. În asemenea situaţie, un grup etnic într-o

provincie nereprezentată în guvern ar putea impune legitimitatea secesiunii. Cu regret, Kosovo

poate fi clasificată la această categorie, deoarece guvernul sârb era foarte slab prezentat de Albanezi

– fapt ce a dus la boicotarea scrutinului electoral din Yugoslavia din partea Albanezilor. Această

interpretare contrară § 7 poate fi considerată ca fiind unanimă în doctrina dreptului internaţional.

Ceea ce reiese expres din conţinutul acestui text – este legătura directă dintre autodeterminare şi

guvernul reprezentativ. Autodeterminarea impune alegerea unui guvern mai bun, mai democratic şi

nicidecum nu secesiunea, fapt prevăzut şi în lucrările de pregătire a Declaraţiei.154

Pe de altă parte, examinând reacţia din partea comunităţii internaţionale vis-à-vis de criza din

Kosovo, putem spune că populaţia albaneză din Kosovo nu se bucură de dreptul la autodeterminare

în forma sa externă. ONU, NATO, Grupul de contact şi Uniunea Europeană de la bun început nu

susţineau ideea punerii în discuţie a integrităţii teritoriale a Serbiei. Poziţia lor părea de la început a

fi fără ambiguităţi – Kosovo nu poate cere secesiunea şi ea nu are dreptul să devină parte a

Albaniei. În aşa fel, populaţia albaneză este considerată minoritate în interiorul Serbiei.

În principiu, este dificil de găsit în reacţiile din partea comunităţii internaţionale sau în

normele juridice – un drept la secesiune pentru grupurile etnice minoritare într-un stat. Dreptul

internaţional nu-l prevede şi apără în plus, frontierele statelor. Totodată, acesta nu este un argument

pentru a susţine că aceste grupuri în viitor nu se vor bucura de dreptul la independenţă. Separări au

avut loc, au existat state ce s-au creat ignorând prevederile dreptului internaţional, ultimul fiind pus

doar în faţa faptului pentru a analiza efectele.

Putem justifica reacţia din partea comunităţii internaţionale vis-à-vis de criza din Kosovo,

referindu-ne la conflictul din Bosnia şi la problemele de securitate internaţională. Acordarea

Kosovarilor dreptul de a decide de a se separa, de a-şi declara independenţa sau de a se alipi la

Albania, nu poate să nu ridice întrebarea din partea Sârbilor din Bosnia şi Croaţia – de ce ei au fost

privaţi de un asemenea drept. Dacă frontierele Bosniei şi Croaţiei trebuie să rămână intangibile

conform principiului de drept internaţional, atunci frontierelor Serbiei trebuie să i se aplice acelaşi

principiu. Nu putem face diferenţiere dintre aceste cazuri doar bazându-ne pe metodele şi mijloacele

utilizate – Sârbii din Croaţia şi Bosnia şi-au susţinut revendicările la autodeterminare cu ajutorul

metodelor criminale şi violente; în timp ce Kosovarii, până la atacurile din partea Serbiei şi

radicalizarea populaţiei, au încercat să-şi revendice dreptul prin metode paşnice. Însă, puţin importă

153 Declaraţia ONU cu privire la principiile dreptului internaţional din 1970. A/RES/2749 (XXV) http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NRO/787/12/IMG/NR078712.pdf?OpenElement154 CASSESE, A. Self-Determination of Peoples. A Legal Reappraisal. Cambridge U.P., 1995, pp. 108-118.

58

metodele şi mijloacele, dacă până la urmă separarea unilaterală contravine principiului integrităţii

teritoriale. În plus, comunitatea internaţională acuză intenţiile separatiste a Albanezilor din

Macedonia.

Trebuie de remarcat la fel sentimentul negativ al unor state occidentale vis-à-vis de crearea

unui stat în baza criteriului etnic. Recunoaşterea statelor create în urma destrămării URSS şi a

RSFY le-a antrenat în procesul de susţinere a constituirii statelor în baza principiului etnic, state

mono-etnice şi nu state-naţiuni conform doctrinei occidentale. Aceste state reflectă o idee contrară

perceperii tradiţionale occidentale a statului bazat pe suveranitatea poporului, având la origine doar

solidaritatea civică. În orice caz, statele occidentale s-au trezit în faţa unei dileme – să recunoască

aceste noi state create în baza principiului etnic sau să susţină dictatura sovietică, expansionismul

rus şi ideologia „Marii Serbii”? Alegerea nu era între statele moderne, egale, bazate pe criteriul

civic, aşa cum încercau unii să prezinte URSS şi RSFY, pe de o parte şi statele etnice naţionaliste,

pe de altă parte. Mai bine spus, era vorba despre o alegere între două forme de naţionalism. Şi în

cazul dat, cea dea două formă de naţionalism – cea a noilor mici state, părea mai moderată şi mai

acceptabilă din punct de vedere al evoluţiei spre democraţie. URSS şi RSFY erau din fericire

constituite în baza unui model federal, ceea ce a permis să fie acceptate mai uşor noile frontiere, de

a aplica dreptul uti possidetis şi de a prezenta mişcarea de destrămare şi secesiune ca un act de

justiţie istoric. Evenimentele petrecute trebuiesc privite doar în contextul condiţiilor în care ele au

avut loc şi nicidecum nu în calitate de soluţie pentru orice situaţie, fapt ce ne permite să presupunem

că ulterior această formulă nu poate fi acceptată. Atenţionăm că nici Occidentul, nici noile state

create, nu doresc noi subdiviziuni etnice, în condiţiile în care minorităţilor le sunt garantate

drepturile şi libertăţile necesare.

Dacă negăm dreptul pentru Kosovarii albanezi de a dispune de ei înşişi, atunci negăm şi

dreptul la legitima apărare şi posibilitatea pentru Albania de a le oferi ajutorul său. Situaţia din

Kosovo de la bun început era caracterizată prin criteriile unui conflict intern, un război civil şi

nicidecum nu un conflict internaţional. Nu ar fi fost o problemă de a restabili ordinea într-o zonă

rebelă după cum pretinde Belgradul. Recurgerea la arme a combatanţilor UCK nu este acceptată de

dreptul internaţional, ea este prevăzută doar de dispoziţiile dreptului internaţional umanitar, ceea ce

presupune că ea nu poate fi redusă la calificarea de „terorism”, după cum susţin autorităţile sârbe.

Ce ţine de Albania, ea se situa la moment între necesitatea acordării ajutorului Kosovarilor şi faptul

că nu era în stare să intre în război contra Yugoslaviei.

Să ne expunem asupra situaţiei create, examinând opinia comunităţii internaţionale şi nu doar

a părţilor în conflict, care după cum ştim şi din practica diferendului „transnistrean”, este destul de

subiectivă. Organizaţiile umanitare de la bun început au denunţat practica criminală îndreptată

59

împotriva populaţiei civile. Crearea unui spirit de teror, deplasarea populaţiei (în jur de 50.000 în

iunie, 120.000 în august şi 30.000 în septembrie 1998 conform datelor Înaltului Comisariat pentru

Refugiaţi) şi distrugerea caselor demonstrează că războiul a urmat acelaşi model ca şi în Bosnia.

Consiliul de Securitate a ONU în Rezoluţia № 1199 din 23 septembrie 1998 (S/RES/1199 (1998))155

cere încetarea actelor de represiune contra populaţiei civile. Grupul de contact (Germania, SUA,

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia) a invocat în martie 1998 posibilitatea de a extinde jurisdicţia

Tribunalului Penal Internaţional pentru ex-Yugoslavia crimelor comise în Kosovo, fapt posibil în

baza Statutului TPIY. La 7 iulie 1998 Procurorul TPIY a precizat că situaţia din Kosovo poate fi

caracterizată ca un conflict armat ce cade sud incidenţa TPIY. La 23 septembrie 1998 la New York,

Secretarul Statelor americane Madeleine Albright, a acuzat destul de clar autorităţile yugoslave de

„crime contra umanităţii”. Ea a făcut un demers Senatului american care a cerut într-o rezoluţie din

17 iulie 1998 ca Preşedintele Milosevic să fie atras la răspundere pentru crime de război, crime

contra umanităţii şi genocid. Comunitatea internaţională recomandă insistent găsirea unei soluţii

negociate pentru aplanarea conflictului.

Dreptul la autodeterminare internă prevede dreptul pentru popor în ansamblul său deciderea

asupra instituţiilor sale şi alegerea reprezentanţilor săi. Interpretarea minimalistă a acestui drept îl

reduce la obligaţia pentru stat de a dirija procesul electoral. Interpretarea maximalistă prevede un

drept pentru popor la o democraţie liberală, completată prin noţiunea „stat de drept” şi respectarea

drepturilor omului.

Poporul este conceput ca ansamblul de cetăţeni în lipsa unei distincţii bazate pe principii de

rasă, etnie, religie, limbă, opinie politică, sex, apartenenţă la un grup social sau la o minoritate

naţională. Acest drept maximalist reiese din interpretarea tradiţională de către statele occidentale a

dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, aşa cum este prevăzut în Carta ONU şi în Pactele

internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966. El a devenit un drept cutumiar odată cu

finisarea războiului rece pe continentele european şi american, în special graţie evoluţiei acţiunilor

din partea organizaţiilor internaţionale în scopul menţinerii păcii şi a securităţii internaţionale.

Dreptul internaţional nu prevede dreptul la autodeterminare internă pentru minorităţi sau pentru

grupuri etnice separat de dreptul acordat întregului popor.

În acelaşi timp, o oarecare formă de autodeterminare sau de autonomie pentru acest tip de

entităţi prezintă interes şi a fost utilizat parţial conflictelor din Transcaucazia, Bosnia, Croaţia şi în

prezent în Kosovo.

Dreptul internaţional s-ar ciocni cu o mare problemă în încercarea de a defini un statut de

autonomie aplicabil în fiecare caz ca model. Trei raţiuni vin să explice aceasta: diversitatea

155 www.un.org/french/docs/sc/1 998 /res 1199 f.pdf

60

situaţiilor cu care se confruntă minorităţile; definirea delicată a noţiunii de minoritate şi ca

consecinţă dificultatea recunoaşterii unei minorităţi ca titular direct ale drepturilor internaţionale.

Însă, dreptul internaţional poate da orientări şi indica unele principii fundamentale. În plus, el poate

recomanda o oarecare autonomie teritorială pentru minorităţile majoritare situate într-o regiune

concretă. Autonomia propusă va trebui să cuprindă garanţii importante la următoarele subiecte:

respectarea principiilor democratice în regiunea autonomă, protecţia drepturilor omului, protecţia

drepturilor minorităţilor din teritoriul regiunii autonome; şi cazul special – reprimarea activităţilor

teroriste, atragerea la răspundere a persoanelor suspectate de crime internaţionale (genocid, crime

contra umanităţii şi crime de război), precum şi dreptul la reîntoarcere pentru grupurile expulzate.

Aceasta se referă în mod direct la Kosovo, fapt confirmat şi în cazul regimului de la Tiraspol.

Printre primele recomandări la autonomie apărute în textele internaţionale adoptate în legătură

cu conflictul din Kosovo, menţionăm recomandarea 1360 a Adunării parlamentare a Consiliului

Europei din 18 martie 1998,156 ce susţine că soluţionarea pe termen lung a crizei din Kosovo trebuie

să treacă printr-o autonomie mai mare în cadrul Yugoslaviei (Serbiei). Recomandarea 1368 din 22

aprilie 1998157 adaugă că cea mai mare parte a autonomiei Kosovo trebuie să aibă loc în cadrul unei

Yugoslavii mai democratice. Ea trebuie să garanteze respectarea drepturilor tuturor grupurilor

etnice din Kosovo.

Preşedintele în exerciţiu al OSCE la fel susţinuse ideea unui statut special pentru Kosovo în

cadrul reuniunii cu privire la Iniţiativa Europei Centrale din 6 iunie 1998 la Bironi. A fost propusă

la fel soluţionarea problemei ce ţine de distincţia dintre independenţă şi autonomie, reglementarea

chestiunii funcţionării puterii legislative şi executive, garanţia identităţii locale, punerea în aplicare

a unui guvern şi a unui sistem educativ propriu pentru Kosovo.

În noiembrie 1997 miniştrii afacerilor externe a Franţei şi a Germaniei i-au trimis lui

Miloşevici o scrisoare cu propunerea de a porni un dialog ce ar determina pentru Kosovo un statut

de autonomie, ce ar fi normalizat relaţiile dintre Yugoslavia şi Uniunea Europeană.

Declaraţia cu privire la Kosovo a grupului de contact, de la Washington de la 8 ianuarie 1998

anunţase că grupul de contact „îşi expune susţinerea ideii unui statut ameliorat pentru Kosovo în

cadrul Republicii federale Yugoslavia. Un asemenea statut va trebui să protejeze totalmente

drepturile rezidenţilor albanezi, sârbi şi a altor naţionalităţi, în conformitate cu normele OSCE,

principiile de la Helsinki şi Carta ONU”.158 Statele membre a Uniunii Europene susţinuse această

idee. Ele au dat publicitate acesteia la 13-14 martie 1998 în cadrul reuniunii la nivel înalt de la

156 ALBERT, S. «Le droit international et le statut d'autonomie du Kosovo». Actualite et Droit International, novembre 1998 (http://www.ridi.org/adi).157 Ibidem.158 Ibidem.

61

Edinburg, în cadrul căreia au susţinut un statut ameliorat pentru Kosovo în cadrul Republicii

federale Yugoslavia (Declaraţia din cadrul Conferinţei europene din 18 martie 1998).

Miniştrii afacerilor externe ale acestor state, precum şi colegii lor din statele membre NATO,

afirmase la 28 mai 1998 că statu quo nu poate dura, ei preconizau o reglementare politică ce ar

prevedea un statut special pentru Kosovo.

În plus, ideea autonomiei a fost prezentată în Avizul n-5 al Comisiei de arbitraj a Conferinţei

pentru pace în Yugoslavia, privind recunoaşterea Republicii Croaţia, din 11 ianuarie 1992. Comisia

cerea Croaţiei să se confirme unor dispoziţii ale Protocolului Carrington din 4 noiembrie 1994

privind un statut special pentru minorităţi. Aceste dispoziţii sunt cuprinse în articolul 2, c:

„In addition, areas in which persons belonging to a national or ethnic group form a majority,

shall enjoy a special status of autonomy. Such a status will provide for:

a. the right to have and show the national emblems of that area;

b. (deleted);

c. an educational system which respects the values and needs of that group;

d. i. a legislative body;

ii. an administrative structure, including a regional police force;

iii. and a judiciary responsible for matters concerning the area, which reflects the

composition of the population of the area;

e. provisions for appropriate international monitoring. (...)”.

Şi încă un moment. Consiliul de Securitate „exprimă susţinerea sa pentru un statut special

pentru Kosovo ce va cuprinde o autonomie administrativă” în rezoluţia № 1160 din 31 martie 1998

(S/1998/272),159 reconfirmată prin rezoluţia № 1199 (S/RES/1199).160

În principiu, documentele citate nu crease obligaţii pentru Yugoslavia, nici drepturi pentru

populaţia albaneză de a se bucura de o autonomie. Cele două rezoluţii a Consiliului de Securitate

includ dispoziţiile cu privire la autonomie, nu reieşind din prevederile Capitolului VII al Cartei

ONU, ci al Preambulului, ceea ce reduce conţinutul juridic. Dar, prin repetare şi prin faptul că ele

propun aceiaşi soluţie, textele internaţionale citate anterior, creează o oarecare presiune asupra

acestei ţări, acordând largi posibilităţi pentru căutarea unei soluţii. Se insistă la fel asupra faptului că

această soluţie nu ar putea fi impusă nici de Belgrad, nici din exterior, ci trebuie să facă obiectul

unei veritabile negocieri cu Kosovarii.

La finele anilor’90 autonomia Kosovo putea fi examinată din mai multe perspective – sau o

revenire la statutul similar celui ce a fost prevăzut prin Constituţia yugoslavă din 1974, sau un statut

159 http://www.un.org/french/docs/sc/1998/98s1160.htm 160 http://www.un.org/french/docs/sc/1998/98s1199.htm

62

de stat federal, analogic celui pe care-l avea Montenegro – ultimul ar fi putut oferi garanţii reale

pentru o autonomie. Referindu-ne la prima soluţie, menţionăm că populaţia din Kosovo consideră

că este vorba despre un minimum, ea este de părere că dirijarea directă impusă de Milosevic după

1989 fusese neconstituţională. În raport cu cea dea doua soluţie se opunea Belgradul, care considera

că o prea mare autonomie nu va duce decât la reînvierea tendinţelor separatiste a Kosovarilor. De

partea sa, armata de eliberare a Kosovo UCK refuza o autonomie, acceptând doar o independenţă şi

o reunire cu alţi Albanezi din Macedonia şi Montenegro.

„Modelul” Dayton aplicat pentru Bosnia a avut o influenţă mare asupra procesului de

soluţionare a crizei din Kosovo. Separarea şi autonomia entităţilor bazată pe principiul etnic au fost

considerate ca singura soluţie în criza bosniacă. Suntem de părerea că o instituţionalizare a unei

divizări etnice poate face jocul xenofobiei. Totodată, în cazurile dificultăţilor ulterioare a

conflictelor etnice violente, acordarea unei autonomii grupurilor antrenate în conflict poate fi

considerată ca o soluţie. Cei drept, nu putem susţine ideea că etniile revenite dintr-un conflict vor

dori că conlocuiască împreună. În principiu, nu trebuie antrenată o separare. O autonomie permite o

oarecare distanţiere, dar în acelaşi timp, ea nu este nici totală, nici definitivă. Această soluţie trebuie

găsită în baza unor negocieri şi trebuie să antreneze în viitor o reconciliere între părţi. Ea poate avea

un aspect temporar. Ea trebuie să acorde la fel, posibilitatea revenirii persoanelor refugiate şi

deplasate.

Statutul regiunii Kosovo, în principiu, mult timp era reglementat doar de Rezoluţia № 1244

din 10 iunie 1999, regiune ce constituie, în baza textului numit, parte integrantă a Serbiei, fapt ce a

fost deja afirmat prin articolul 1-a a Capitolului VII a Acordurilor de la Rambouillet. Apartenenţa

regiunii Kosovo la Serbia este în mod regulat ignorată de numeroşi Kosovari etnici albanezi, care

susţin ideea de independenţă a provinciei date.

Conflictul din Kosovo s-a răspândit la un moment şi asupra FRI Macedonia, unde o treime din

populaţie este de origine etnică albaneză. Această extindere a conflictului a fost prevăzută din timp

de unii analişti.161 Această extindere putea ea însăşi să genereze o explozie în Balcani, în special în

Montenegro, unde se află o puternică minoritate albaneză. Problema statutului Montenegro şi a

impactului său asupra statutului Kosovo, a fost la fel ridicată de mai multe ori.162 Rezultatele

alegerilor în Parlamentul montenegrean din 22 aprilie 2001 n-au permis adepţilor independenţei de

a acumula numărul necesar de voturi pentru a-şi înainta proiectul. Acest lucru a fost efectuat mai

târziu, în 2006, când asupra chestiunii independenţei Montenegro, pusă în discuţie la referendum,

majoritatea alegătorilor s-au expus pro. Unii autori susţineau ideea cum că, în caz de independenţă a

161 KISSINGER, Henry A. „Doing injury to History”. Newsweek, 5 avril 1999. http://www.keepmedia.com/pubs/Newsweek/1999/04/05/315522162 „Montenegro: Setting for Independence?”. ICG Balkans Report, n 107, 28 mars 2001.

63

Montenegro, Serbia nu poate fi considerată succesor a Republicii Federale Yugoslavia, iar statutul

Kosovo va putea fi remis pentru o revizuire.163

Guvernul sârb a lui Kostunica, puternic susţinut de Rusia, de la bun început s-a opus oricăror

discuţii ce se referă la o eventuală separare a regiunii Kosovo de Serbia. Serbia, care a rezistat

Imperiile Otoman şi Austro-Ungar, apoi regimurile lui Hitler şi Stalin, cu greu acceptă prezenţa

forţelor internaţionale pe teritoriul său, considerându-le drept ocupaţie străină şi un atentat la

suveranitatea naţională şi integritatea teritorială.

Cadrul constituţional pentru un guvern provizoriu de autodeterminare, adoptat la 15 mai 2001,

prin regulamentul 2001/9 al MINUK, în urma mai multor săptămâni dificile de negocieri între

reprezentanţii politici şi interlocutorii internaţionali, au prevăzut alegerea a 120 de reprezentanţi în

Adunarea Kosovo la 17 noiembrie 2002, iniţial pentru o perioadă de trei ani (din aceste 120 de

locuri, 20 sunt rezervate minorităţilor: 10 pentru Sârbii kosovari şi 10 pentru alte minorităţi) . Toate

minorităţile sunt încurajate să se înregistreze pentru a-şi putea exprima votul în cadrul unei populaţii

compuse practic la 95% din etnici albanezi.

Prezenţa forţelor multinaţionale în Kosovo, în principiu nu este limitată în timp, la fel ca şi

forţele multinaţionale în Bosnia & Herzegovina, care şi-au diminuat efectivele pe parcurs. Aşa cum

nu putea fi ignorat timpul operaţiunii NATO în FRI Macedonia, oficial fiind fixat termenul de o

lună.

Retragerea comunităţii internaţionale din Balcani nu poate fi acceptată în cazul unei situaţii

caracterizate prin violenţă. Prezenţa sa permite de a menţine o oarecare stabilitate în regiune şi de a

participa la promovarea unei economii de piaţă, indispensabilă viabilităţii oricărei societăţi.

În Kosovo, implicarea forţelor NATO a avut un obiectiv umanitar, menţionat de nenumărate

ori în rezoluţiile Consiliului de Securitate a ONU, ce a pus capăt unui eventual masacru al

populaţiei de origine albaneză, iar în Montenegro, la petrecerea referendumului au fost respectate

standardele democratice şi normele de drept internaţional şi naţional, scrutinul având un caracter

deschis şi democratic.

Referendumul ce a avut loc în Serbia în noiembrie 2006, s-a expus clar asupra viziunii

Sârbilor privind viitorul statut al Kosovo.164 Este greu de prevăzut, că Kosovarii vor lua în

consideraţie rezultatele scrutinului dat, însă ignorarea din partea comunităţii internaţionale a poziţiei

Serbiei în această problemă, poate duce la crearea unui nou focar în Europa de Sud-Est, rezultatele

căruia vor fi imprevizibile.

163 CERF, E. „Le Kosovo, L’OTAN et les droits de l’homme”. – Actualité et Droit International, octobre 2001. (http://www.ridi.org/adi).164 http://fr.bluewin.ch/infos/index.php/international/i/20061028:brf010

64

Nici una din soluţiile menţionate nu poate fi aplicată la soluţionarea cazului „transnistrean”.

Interesul sporit în jurul aşa numitului „referendum” în mas media rusă, a avut mai mult efectul

atenţionării opiniei publice vis-a-vis de situaţia critică din zonă, ce rămâne nesoluţionată o perioadă

îndelungată.

Un teritoriu, de facto aflat sub regim de ocupaţie, necesită o perioadă de tranziţie, stabilită cu

participarea părţilor cointeresate şi a observatorilor internaţionali, în urma căreia poate fi determinat

viitorul statut al acestei regiuni. În plus, acest statut trebuie stabilit cu participarea tuturor cetăţenilor

statului şi nu doar a unei părţi. Iată doar un exemplu. Populaţia Irlandei de Nord, care la începutul

secolului XX trebuia să-şi expună poziţia vis-à-vis de viitorul acestei regiuni, era constituită din

40%-catolici şi 60%-protestanţi. Marea Britanie, care a organizat acest referendum, a ignorat poziţia

irlandezilor din Irlanda, fapt ce a dus la izbucnirea unui conflict sângeros între catolici şi protestanţi

– conflict ce nu este soluţionat până în prezent.

Nici o normă de drept internaţional nu prevede dreptul unui grup de oameni să se separe de

stat, excepţie constituind dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, îndreptat împotriva

sistemului colonialist, ce a avut ca scop eliberarea popoarelor Africii şi Asiei de sub regimul

colonial. Drept exemplu poate servi atât teoria dreptului internaţional, cât şi practica judiciară

internaţională. În speţele Barcelona Traction Light and Power Company din 05.02.1970165 şi Timor

Oriental din 30.06.1995,166 Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut că acest principiu are

caracter de normă erga omnes, fiind aplicat în cazul, în care poporul ce locuieşte pe teritoriul său,

este totalmente lipsit de posibilitatea de a participa la conducerea statului.

La etapa contemporană, acumulându-se o practică şi o teorie bogată în acest domeniu,

autodeterminarea popoarelor este interpretată mai strict decât în trecut; sunt stabilite unele criterii

internaţionale bine determinate referitoare la această problemă. Rolul decisiv în interpretarea

contemporană a naturii juridice a principiului autodeterminării popoarelor îi revine ONU. Pe

parcursul anilor, autodeterminarea popoarelor este interpretată, luându-se în consideraţie ritmul

sporit al dezvoltării relaţiilor internaţionale.

Însă nimic nu este simplu. Presată de comunitatea internaţională, autonomia regiunii Kosovo

este între timp mai greu de a pune în aplicare, în timp ce războiul a creat o ostilitate acceptată în

masele populaţiei Kosovo, fapt ce impune greutăţi în aplicarea unei soluţii ce ar satisface părţile

antrenate în conflict. Dacă a şi existat o soluţie cât de cât acceptabilă – ea putea reuşi în perioada

anilor 1997-1998. În plus, o eventuală autonomie nu poate fi aplicată în lipsa unui regim

democratic. Ultima condiţie este obligatorie, în opinia noastră, pentru orice situaţie de acest gen,

165 http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/csummaries/cbtsommaire700205.htm166 http://www.icj-cij.org/icjwww/icases/ipa/ipa_ijudgments/ipa_ijudgment_19950630.pdf

65

inclusiv pentru „conflictele îngheţate” din spaţiul ex-sovietic, printre care face parte şi cel

„transnistrean”.

Revenind la eventualul statut al regiunii Kosovo, propus spre discuţie în cadrul Consiliului de

Securitate a ONU, soluţie diferită în viziunea Uniunii Europene şi SUA, pe de o parte şi Rusia, pe

de altă parte, constatăm că odată cu aprobarea statutului care va include simbolurile, instituţiile sale

şi împuternicirile partajate între Belgrad şi Pristina, cu regret, va fi necesară o lungă perioadă de

timp pentru a trece la o reconciliere între Albanezi şi Sârbi. Dreptul nu va mai putea face nişte

lucruri extraordinare. Buna voinţă, iertările reciproce, decizia de a conlocui împreună vor depinde

de toţi şi de fiecare.

Crearea unei autonomii poate avea loc doar în rezultatul unei libere exprimări a întregii

populaţii, ce locuiesc acest teritoriu, inclusiv acei oameni, care din diverse motive, se află temporar

în afara teritoriului dat. Exercitând dreptul la autodeterminare, orice popor sau naţiune trebuie să se

bazeze pe normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi acele norme şi

principii constituţionale, stabilite în conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional.

Este foarte important, ca actele prin care este reglementată autonomia să delimiteze strict raporturile

între autonomie şi centru. Aceste reglementări vor prevedea competenţa autonomiei în domeniile

politic, economic, relaţiile naţionale şi culturale, inclusiv, dacă este posibil, dreptul de a încheia

tratate internaţionale, nivelul de reprezentare. Este vorba, în primul rând, de relaţiile cu statele de

frontieră. În conformitate cu principiile respectării suveranităţii de stat şi dreptul popoarelor de a

dispune de ele însele, regiunea autonomă poate încheia tratate în aşa domenii: ca regimul de trecere

al frontierei, comerţul, turismul, protecţia mediului – care nu aduc prejudiciu intereselor statului.

Este firesc faptul că obligaţiile internaţionale asumate de către statul, pe teritoriul căruia a fost

proclamată autonomia, sunt obligatorii şi pentru organele formaţiunii autonome, indiferent de faptul

– au ele un caracter convenţional sau cutumiar. Deciziile organelor formaţiunii autonome, adoptate

în limitele competenţei, devin obligatorii pentru organele centrale. Cerinţele legitime şi interesele

vitale ale autonomiei, competenţa organelor vor fi luate în consideraţie în scopuri economice,

sociale, culturale pe teritoriul formaţiunii autonome. În cazul divergenţelor privind competenţa

organelor diferendul va fi soluţionat de un organ independent. Şi-n sfârşit, statutul autonomiei nu

poate fi modificat în mod unilateral şi fără exprimarea acordului populaţiei autonomiei în baza unui

referendum echitabil.

Cele expuse, constituie încă un argument, la atenţionarea necesităţii revenirii Chişinăului şi

Tiraspolului la dialog, cu implicarea activă a mediatorilor internaţionali, pentru determinarea

statutului regiunii din stânga Nistrului. La elaborarea acestui statut, piatra de temelie trebuie să

constituie integritatea teritorială a Republicii Moldova, cu acordarea unui volum considerabil de

66

drepturi şi libertăţi, inclusiv dreptul la autodeterminare, în cazul în care Republica Moldova îşi

pierde calitatea de subiect de drept internaţional. Aşa de exemplu, printre drepturile şi libertăţile de

bază trebuie să constituie larga autonomie economică, luându-se în consideraţie specificul acestei

regiuni. Printre facilităţi evidenţiem dreptul de a avea reprezentanţele sale în străinătate, exclusiv cu

caracter economic, posibilitatea de a semna unele acorduri internaţionale, ce nu contravin

Constituţiei Republicii Moldova.

În aşa fel, statutul regiunii din stânga Nistrului va corespunde doleanţelor cetăţenilor

Republicii Moldova, inclusiv locuitorilor din stânga Nistrului, în acelaşi timp nu va veni în

contradicţie cu prevederile dreptului internaţional şi legislaţia internă a Republicii Moldova.

67