I. FINANŢELE PUBLICE LOCALE: CONCEPT, FUNCŢII,

COMPONENTE

1.1. Conceptul de finante publice locale si functiile sale

Conceptul de finanţe reflectă procesele şi relaţiile economice în expresie bănească prin

care se constituie, repartizează şi utilizează fondurile băneşti necesare funcţionării statului şi

altor entităţi economico-sociale.

În sens larg, finanţele locale includ finanţele publice locale, finanţele regiilor autonome şi

ale societăţilor comerciale constituite cu aportul autorităţilor administraţiei publice locale şi alte

resurse financiare locale.

Finanţele publice locale reprezintă o parte componentă a finanţelor publice alături

de finanţele publice ale administraţiei centrale de stat, care exprimă relaţiile economice

prin care se mobilizează şi utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor administrativ

teritoriale pentru satisfacerea unor cerinţe colective reprezentate de învăţământ, cultură,

asistenţă socială, servicii publice, dezvoltare. Conţinutul finanţelor publice locale este

reflectat de anumite trăsături:

a) Relaţiile economice prin care se mobilizează, repartizează şi utilizează resursele

financiare la nivel local se exprimă în formă bănească. Între raporturile economice prin care se

mobilizează, repartizează şi utilizează resurse băneşti şi procesele în formă materială se

manifestă relaţii de interconexiune. Procesele materiale generează raporturi economice

exprimate în bani prin care se formează şi utilizează fonduri băneşti iar acestea la rândul lor

influenţează asupra proceselor materiale;

b) Finanţele publice locale exprimă un transfer de valoare ce se realizează între

participanţii la relaţiile economice prin care se constituie şi utilizează fonduri băneşti la nivel

local;

Transferul de valoare realizat prin intermediul finanţelor publice locale determină

modificarea patrimoniului deţinut de participanţii la relaţiile economice de mobilizare şi

repartizare a fondurilor băneşti, respectiv persoane juridice, persoane fizice şi autorităţi ale

administraţiei publice locale.

Transferul de valoare exprimă un transfer de putere de cumpărare, deoarece participarea

prin impozite şi taxe la bugetul local contribuie la reducerea disponibilităţilor băneşti şi a puterii

de cumpărare la unele persoane fizice sau juridice şi la creşterea puterii de cumpărare a unităţii

administrativ-teritoriale;

c) Transferul de valoare prin finanţele locale se realizează, fără o contraprestaţie directă

şi imediată, ceea ce înseamnă că persoana de la care se transferă resurse băneşti la bugetul local

nu primeşte în mod direct şi imediat un echivalent în bunuri, servicii sau bani. Finanţele publice

locale reflectă participarea persoanelor fizice şi juridice sub formă de impozite şi taxe la

formarea veniturilor bugetelor locale fără o contraprestaţie directă şi imediată. De asemenea,

transferul de valoare de la fondurile financiare publice locale către anumite persoane fizice şi

juridice se efectuează fără o contraprestaţie directă din partea acestora.

Transferul de valoare fără o contraprestaţie directă şi imediată realizat în cadrul finanţelor

publice locale nu presupune o anumită corelaţie între contribuţiile prin impozite şi taxe şi sumele

de care beneficiază o persoană fizică sau juridică de la bugetul local;

d) Transferul de valoare prin intermediul finanţelor locale urmăreşte satisfacerea unor

cerinţe colective cum sunt cele privind învăţământul, cultura, ocrotirea sănătăţii, asistenţa

socială, servicii publice şi dezvoltare.

Finanţele publice locale se deosebesc de finanţele publice ale administraţiei centrale

de stat prin anumite trăsături:

fondurile băneşti se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ teritoriale;

fondurile băneşti depind de împărţirea administrativ teritorială a unui stat; (în funcţie de

structura administrativ teritorială a unui stat se pot constitui, repartiza şi utiliza fonduri băneşti la

două sau trei nivele ale organizării administrativ teritoriale;

formele de participare prin impozite şi taxe la constituirea fondurilor băneşti locale se

deosebesc prin materia impozabilă şi obiectele asupra cărora se aplică impozite şi taxe;

contribuabilii de impozite şi taxe locale pot fi persoanele fizice şi juridice prevăzute de

legi generale sau prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale;

fondurile băneşti ce se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ teritoriale

se administrează de autorităţile administraţiei publice locale;

resursele financiare ce se mobilizează şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ

teritoriale depind de competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale.

Competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale se stabilesc numai prin lege.

Exercitarea competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine autorităţilor administraţiei

publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetăţean.

Fondurile băneşti ce se formează şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ teritoriale

se administrează pe baza principiului autonomiei locale care presupune iniţiativă şi răspundere a

autorităţilor administraţiei publice locale, în raport cu finanţele administraţiei centrale de stat;

Finanţele publice locale se individualizează în cadrul finanţelor publice printr-o anumită

complexitate, datorită numărului unităţilor administrativ teritoriale dintr-o ţară, nivelului lor de

dezvoltare economico-socială, particularităţilor locale.

Finanţele publice locale ocupă un loc important în ansamblul finanţelor publice datorită

complexităţii şi diversităţii acţiunilor social culturale, economice şi serviciilor publice ce se

1

desfăşoară în cadrul unităţilor administrativ teritoriale şi răspunderii autorităţilor administraţiei

publice locale în furnizarea unor servicii publice.

Finanţele publice locale reflectă raporturile economice prin care se constituie şi

utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor administrativ teritoriale, fără o

contraprestaţie directă şi imediată în vederea satisfacerii unor cerinţe social culturale,

economice şi a furnizării unor servicii publice de către instituţiile autorităţile administraţiei

publice locale.

Finanţele publice locale mijlocesc procesele de formare repartizare şi utilizare a

fondurilor băneşti la nivelul unităţilor administrativ teritoriale.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice locale se manifestă prin constituirea

fondurilor băneşti la nivelul unităţilor administrativ teritoriale şi redistribuirea lor pentru

satisfacerea unor cerinţe colective delimitate prin competenţele şi atribuţiile autorităţilor

administraţiei publice locale.

Între cele două laturi ale funcţiei de repartiţie a finanţelor publice locale există raporturi

de interconexiune. Mobilizarea unor resurse băneşti la nivelul unităţilor administrativ teritoriale

se efectuează în vederea satisfacerii unor cerinţe colective. Repartizarea resurselor băneşti de

către unităţile administrativ teritoriale pentru realizarea acţiunilor social culturale, a serviciilor

publice, a dezvoltării economice depinde de mobilizarea lor în cuantumul aprobat şi la termenele

legale.

Fondurile băneşti administrate de către autorităţile administraţiei publice locale se

formează pe seama impozitelor şi taxelor locale, a veniturilor nefiscale şi a veniturilor cu

destinaţie specială.

Resursele băneşti proprii mobilizate la dispoziţia unităţilor administrativ teritoriale se

completează prin redistribuire cu sume, cote defalcate şi transferuri de la bugetul de stat.

Fondurile băneşti de la nivelul unităţilor administrativ teritoriale se repartizează sub

forma cheltuielilor publice pentru acţiuni social culturale, servicii publice, dezvoltare, alte

acţiuni de importanţă locală.

Funcţia de control a finanţelor publice locale urmăreşte modul în care se mobilizează

resursele băneşti la nivelul unităţilor administrativ teritoriale, efectuarea cheltuielilor,

administrarea patrimoniului public şi privat şi utilizarea resurselor băneşti în conformitate cu

prevederile legale şi eficient.

Controlul prin intermediul finanţelor publice locale este un control bănesc ce vizează

procesele de formare şi repartizare a fondurilor băneşti de la nivelul unităţilor administrativ

teritoriale.

2

După momentul de exercitare a controlului financiar se deosebesc următoarele forme:

control financiar preventiv, control financiar concomitent, control financiar ulterior

(postoperativ).

Controlul preventiv se exercita înaintea realizării acţiunilor economice şi financiare, în

vederea prevenirii unor operaţii nelegale şi neoportune.

Controlul concomitent se efectuează în momentul derulării operaţiunilor economice şi

financiare, pentru a identifica unele neconcordanţe între obiectivele autorităţilor administraţiei

publice locale şi ale instituţiilor publice şi modul de utilizare a resurselor băneşti.

Controlul financiar ulterior (postoperativ) se exercită după realizarea operaţiunilor

economice şi financiare, iar măsurile dispuse vizează îmbunătăţirea activităţii economico-

financiare în perioadele următoare.

În funcţie de modul de organizare şi de apartenenţa organelor de control, controlul

financiar poate fi intern sau extern. Controlul financiar intern se exercită de către persoane din

structurile de funcţionare ale autorităţilor administraţiei publice locale. Controlul financiar extern

se efectuează de către organele din structura aparatului Ministerului Finanţelor şi de către Curtea

de Conturi.

Controlul financiar ca expresie a funcţiei de control a finanţelor publice locale urmăreşte

modul de realizare a raporturilor băneşti privind constituirea şi repartizarea resurselor financiare

la nivelul unităţilor administrativ teritoriale.

Finanţele regiilor autonome locale şi ale societăţilor comerciale constituite cu

aportul autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă aceea o parte componentă a

finanţelor locale care reflectă procesele de mobilizare şi utilizare a unor resurse băneşti în

vederea furnizării serviciilor publice corespunzătoare fiecărei entităţi economice locale.

Pe seama resurselor băneşti mobilizate şi utilizate de către regiile autonome locale şi de

societăţile comerciale constituite cu aportul autorităţilor administraţiei publice locale se asigură

furnizarea serviciilor şi a activităţilor pentru satisfacerea cerinţelor locuitorilor din unităţile

administrativ-teritoriale.

1.2. Componentele finanţelor publice locale

În sfera finanţelor publice locale se încadrează bugetele locale, finanţele instituţiilor

publice locale finanţate din venituri proprii şi subvenţii din bugetul local, finanţele instituţiilor

publice locale finanţate integral din venituri proprii, creditele externe şi interne, veniturile şi

cheltuielile evidenţiate în afara bugetului local. Sfera finanţelor publice locale este ilustrată de

structura bugetului general al unei unităţi administrativ-teritoriale care reflectă: bugetul local,

bugetul instituţiilor publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii din bugetul local, bugetul

3

instituţiilor publice finanţate integral din venituri, bugetul creditelor externe şi interne, veniturile

şi cheltuielile evidenţiate în afara bugetului local.

Bugetele locale reprezintă partea principală a finanţelor publice locale care

reflectă raporturile economice de mobilizare a unor resurse financiare necesare realizării

acţiunilor social culturale, economice şi de altă natură din competenţa autorităţilor

administraţiei publice locale.

Bugetele locale asigură dimensionarea cheltuielilor în limitele veniturilor, fundamentarea

resurselor financiare, stimularea iniţiativei locale, afirmarea autonomiei locale şi exercitarea

controlului asupra utilizării fondurilor locale.

Bugetul local reprezintă instrument principal al autorităţilor administraţiei publice locale

în vederea selectării priorităţilor de finanţare din strategiile de dezvoltare economico-socială ale

localităţilor. Fundamentarea priorităţilor şi a opţiunilor privind acţiunile social culturale,

economice, serviciile publice care urmează să se finanţeze din bugetul local, precum şi masurile

necesare în vederea încasării veniturilor se realizează în procesul elaborării şi adoptării bugetului

local.

Bugetul local constituie instrumentul principal principal de asigurare a autonomiei

decizionale a autorităţilor administraţiei publice locale, de valorificare eficientă a resurselor

locale şi de îmbunătăţire a utilizării fondurilor locale.

Bugetele locale reprezintă o componentă distinctă şi autonomă în cadrul bugetului

consolidat, care are o serie de raporturi cu bugetul administraţiei centrale de stat prin sumele

defalcate şi transferurile de care beneficiază autorităţile administraţiei publice locale.

Bugetele locale în calitate de parte principală a finanţelor locale reflectă cerinţele de

resurse financiare necesare realizării acţiunilor sociale culturale, economice, serviciilor publice şi

dezvoltare din competenţa autorităţilor administraţiei publice precum pentru modul de procurare

a resurselor financiare din cursul unui exerciţiu financiar.

Locul şi rolul hotărâtor al bugetului local în cadrul finanţelor publice aferente unui

municipiu se pot ilustra cu următoarele date:

Bugetul general al municipiului „x”

mii RON %

Bugetul local 98.500 88,6

Bugetul instituţiilor publice

finanţate din venituri proprii şi

subvenţii din bugetul local

5.000 4,4

Bugetul instituţiilor publice

finanţate integral din venituri

proprii

4.000 3,5

Bugetul creditelor externe şi 500 -

4

interne

Venituri şi cheltuieli evidenţiate

în afara bugetului local

4.000 3,5

TOTAL 112.000 100

Ţinând seama de modul de exercitare a puterii şi de împărţirea administrativ

teritorială a statului, bugetele locale sunt formate din bugetele judeţelor, bugetele

municipiilor, bugetele oraşelor şi bugetele comunelor.

În conformitate cu prevederile Legii finanţelor publice locale, în fiecare comună, oraş,

municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ şi municipiul Bucureşti se elaborează şi

administrează buget în condiţii de autonomie.

Prin aşezarea autonomiei locale la baza organizării şi funcţionării organelor

administraţiei publice locale, între bugetele unităţilor administrativ teritoriale sunt relaţii de

interconexiune, prin care se redistribuie resursele băneşti în vederea satisfacerii cerinţelor

colective.

Veniturile se repartizează pe bugete locale în funcţie de anumite criterii:

veniturile care provin de la agenţii economici se încasează în bugetul unităţii

administrativ teritoriale care îi coordonează;

veniturile de la instituţiile şi serviciile publice finanţate integral sau parţial din bugetele

locale se virează la bugetul din care se finanţează instituţiile şi serviciile respective;

impozitele şi taxele locale se înscriu bugetele unităţilor administrativ teritoriale, în

funcţie de domiciliul contribuabilului sau pe baza locului unde se află bunurile

impozabile sau taxabile.

Veniturile bugetelor locale se constituie din impozit pe profit, alte impozite directe,

impozite şi taxe de la populaţie, venituri nefiscale şi alte venituri cu destinaţie specială.

Cheltuielile ce se finanţează prin bugetele locale depind de atribuţiile autorităţilor

administraţiei publice locale, de coordonarea agenţilor economici şi a instituţiilor publice.

Din bugetele comunelor, oraşelor şi municipiilor se finanţează învăţământul

preuniversitar, acţiunile de cultură şi religie, asistenţa socială, ajutoare, serviciile de dezvoltare

publică, transporturi, agricultură şi alte acţiuni sociale.

Prin bugetele judeţelor se asigură fonduri pentru acţiunile de cultură şi religie, asistenţă

socială, ajutoare şi indemnizaţii, servicii de dezvoltare publică, transporturi şi alte acţiuni sociale.

Finanţele instituţiilor publice locale şi serviciilor publice reprezintă o altă

componentă a finanţelor publice locale care reflectă resursele băneşti ce se mobilizează şi

utilizează direct de către acestea. Instituţiile şi serviciile publice locale se deosebesc prin

faptul că unele se finanţează integral din bugetele locale, altele se finanţează parţial din

5

bugetele locale şi din alte venituri proprii şi altele se finanţează integral din venituri

proprii.

Veniturile proprii ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local pot proveni din

taxe, chirii, tarife pentru manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, studii,

proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii, prestaţii editoriale.

Instituţiile şi serviciile publice locale mai pot utiliza în vederea desfăşurării activităţii lor

mijloace materiale şi resurse băneşti primite de la persoane fizice şi juridice sub formă de donaţii

şi sponsorizări.

Veniturile şi cheltuielile cuprinse în bugetele locale, în bugetele instituţiilor si serviciilor

publice locale, din bugetele acţiunilor finanţate din venituri în afara bugetului local se grupează,

după criteriile unitare aprobate prin clasificaţie bugetară.

Sfera finanţelor locale s-a lărgit pe măsura descentralizării acţiunilor şi serviciilor publice

care implică resurse băneşti mai mari ce se administrează de către autorităţile administraţiei

publice locale.

Finanţele locale au înregistrat mutaţii cantitative şi calitative pe planul resurselor băneşti

ce se mobilizează la nivelul unităţilor administrativ teritoriale şi al serviciilor publice locale.

Finanţele locale exercită influenţă însemnată asupra satisfacerii unor cerinţe de servicii publice

ale locuitorilor.

1.3. Structura spatiala a finantelor publice locale

Finanatele locale ocupa un loc esential in procesul transformarii societatilor moderne care

sunt angajate in realizarea descentralizarii colectivitatilor teritoriale. Partre integranta a finantelor

publice, finantele locale au fost un timp indelungat considerate ca ceva secundar. Relative recent

s-a cunoscut locul pe care il ocupa ele in economiile nationale.

Finantele publice locale au cunoscut o amploare considerabila in zilele noastre in

majoritatea tarilor dezvoltate. La structurarea finantelor publice pe doua sau mai multe niveluri

au condus doi factori esentiali:

Istoria politica - activitatea fortelor care au actionat in istorie pentru formarea

natiunilor

Motivatiile economice - care justifica de ce anumite functii ale finantelor pot opera la

un nivel centralizat, iar altele pot fi descentralizate.

Din punct de vedere economic cresterea rolului si ponderii finantelor locale in cadrul

finantelor publice generale trebuie argumentata prin influente economice pozitive asupra

economiei locale si a economiei nationale in general, datorita descentralizarii finantelor publice.

In lume se opereaza cu diferite niveluri de descentralizare :

6

Ex: in S.U.A. sistemul finantelor publice cuprinde finantele celor 50 de guverne ale

statelor componente, ale districtului Columbia si circa 80 000 de administartii locale; Canada,

Australia, Germania si-au organizat finantele publice pe 3 niveluri; Olanda, Marea Britanie si

Franta opereaza cu numai 2 niveluri.

Pana in 1924 in Romania nu existau date statistice publice cu privirre la finantele locale.

Incepand cu 1924 au inceput sa se publice cifrele evaluarilor bugetare pe judete si comune. In

perioada 1831- 1832 regulamentele organice din Muntenia si Moldova au stabilit primele

impozite si taxe locale. Aceste regulamente organice au desfintat vechile dari in natura si in bani

si au infiintat impozite precum: zeciuiala patentelor si capitatia tuturor locuitorilor contribuabili

ai oraselor si accizele asupra bauturilor si tutunului.

In 1923 legea maximului taxelor si contributiilor comunale reglementeaza impozitele si

taxele locale , acestea fiind o reeditare a legii cu acelasi nume din 1903 . Aceasta lege prevedea

49 de taxe si impozite pe care judetele si comunele le puteau percepe cu aprobarea ministrului de

interne. In favoarea comunitatilor locale, legea contributiilor directe din 1923 a mai prevazut asa

zisele aditionale ( diverse tipuri de cote variabile din impozitul pe spectacol, automobile,

succesiuni, etc).

1929 ,acest an a reprezentat momentul de referinta deoarece a aparut legea pt organizarea

administratiei locale intemeiata pe principiul descentralizarii si autonomiei administrative locale.

In Romania istoria finantelor locale incepe cu anul 1933, pana atunci dominand tendinta

centralizata a autoritatilor publice prin lege administratiilor locale din 1929, nefixandu-se norme

specifice referitoare la organizarea financiara a administratiei financiare.

Bazele primei organizari unitare a finantelor locale sunt puse prin legea din 14 aprilie

1933, prin aceasta lege se stabilesc sarcinile oblgatorii si facultative ale unitatilor administrative

si se prevad resursele corespunzatoare pentru executarea lor.

Legea administrativa din 14 august 1983 ofera un cadru functional finantelor publice

locale bazat pe un sistem mixt de procurare a veniturilor locale(transferul de la stat precum si

impozitele si taxele locale in acest sens fiind prevazute un numar de 19 taxe si impozite locale

supuse periodic unor modificari vizand numarul, gruparea si sistematizarea acestora)

Dupa 1989 incercarea de descentralizare si de crestere a autonomiei locale in lumina

prevederilor constitutiei a fost timida, ea concretizandu-se pana in present in adoptarea

urmatoarelor legi:

1) Legea administariei publice lecale (68/1991)

2) Legea finantelor publice locale (189/1998)

3) Legea finantelor publice (10/1991) -care a fost inlocuita cu legea 72/1996 cu acelasi

titlu.

7

Schimbarile legislative itroduse in sensul consolidarii descentralizarii finantelor au fost

adoptate in 1998 prin legea Finantelor Fublice Locale.

Principalele consecinte ale noii legislatii sunt:

1. alinierea responsabilitatilor cheltuielilor intre diversele niveluri administrative.

2. delimitarea responsabilitatilor, taxarii di colectarii.

3. transferurile de la bugetul central la bugetele locale.

4. cresterea resurselor disponibile la nivelul bugetelor locale prin posibilitata

ajustarii taxelor pe proprietate si introduerea transferurilor de la bugetul central.

5. introducerea posibilitatii lansarii de imprumuturi la nivel local.

Conducerea locala potrivit legislatiei actuale este asigurata de:

1. un organ legislativ:consiliul;

2. un organ executiv: primarul si presedintele consiliului local;

Autoritatile administrative publice locale au o serie de competente si raspunderi in

ceea ce priveste finantele publice locale:

1. elaborarea, aprobarea si executia bugeteluor locale;

2. stabilirea si incasarea impozitelor si taxelor locale in conditiile legii;

3. .stabilirea si urmarirea cheltuiielilor publice astfel incat acetea sa inainteze

programe de servicii publice locale, cerute de cetateni in conditii de eficienta;

4. gestionarea eficienta a bunurilor din proprietatea publica sau privata a colectivitatii

locale;

5. control financiar de gestiune asupra patrimoniului local;

1.4. Autonomia financiara locala

Administraţia publică la nivelul unităţilor administrativ teritoriale se organizează şi

funcţionează pe baza principiilor autonomiei locale, al descentralizării serviciilor publice,

eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în

soluţionarea problemelor de interes local.1

CARTA EUROPEANĂ DE LA STRASBOURG menţionează faptul că: “Prin

autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să

reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea

populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice”.2

Dreptul şi capacitatea efectivă de a administra treburi publice se exercită prin consilii sau

adunări formate de membrii aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi universal care pot dispune

de organe executive responsabile în faţa lor.

1 Legea administraţiei publice locale nr.215/22 aprilie 2001, art.2, în M.Of.nr.204/23 aprilie 20012 CARTA EUROPEANĂ PENTRU AUTONOMIE LOCALĂ, STRASBOURG, 15 oct.1985, art.3 (ratificată de Parlamentul României prin Legea 199/1997)

8

Autonomia locală, după accepţiunea CARTEI EUROPENE de la STRASBOURG se

individualizează prin anumite trăsături:

exprimă atât dreptul, cât şi capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a

reglementa şi administra o parte importantă a treburilor publice. Această trăsătură necesită

delimitarea treburilor publice ce se pot administra de către autorităţile administraţiei publice

locale de cele ce revin autorităţilor administraţiei centrale;

dreptul şi capacitatea de a reglementa şi administra treburile publice locale se exercită în

cadrul legii, respectiv ţinând seama de prevederile constituţiei şi ale altor legi. Autonomia locală,

în calitate de principiu de organizare şi funcţionare al autorităţilor administraţiei publice locale,

se poate manifesta numai în limitele prevederilor din constituţia unui stat şi a altor reglementări

legale;

reglementarea şi administrarea unei părţi importante din treburile publice se realizează

sub propria răspundere şi în beneficiul populaţiei. Această trăsătură a autonomiei locale reflectă

răspunderea autorităţilor administraţiei publice locale de a reglementa şi administra o parte

importantă din treburile publice. În acelaşi timp rezultă că reglementarea şi administrarea

treburilor publice locale are drept obiectiv principal satisfacerea cerinţelor populaţiei;

autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele

legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în

competenţa altor autorităţi publice.

Sfera autonomiei locale depinde, după Carta Europeană, de următoarele condiţii:3

Competenţele de bază ale colectivităţilor locale să fie fixate prin Constituţie sau prin

lege. Această dispoziţie nu împiedică a se atribui colectivităţilor locale competenţe în scopuri

specifice, în conformitate cu legea;

Colectivităţile locale dispun în cadrul legii de latitudinea totală de a-şi exercita iniţiative

în orice chestiune care nu este exclusă din câmpul competenţelor lor sau care nu este atribuită

unei alte autorităţi;

Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să revină de

preferinţă acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni. Atribuirea unei

responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină cont de amploarea şi de natura sarcinii şi de

exigenţele de eficacitate şi de economie;

Competenţele încredinţate colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi

întregi. Ele nu pot fi limitate de către o altă autoritate centrală sau regională decât prin lege;

În cazul delegării puterilor de către o autoritate centrală sau regională, colectivităţile

locale trebuie să dispună pe cât posibil de libertatea de a adapta acţiunea lor la condiţiile locale;

3 Carta Europeană pentru autonomie locală, art.49

Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, pe cât posibil în timp util şi de o manieră

apropiată, în cursul procesului de planificare şi de luare a deciziei pentru toate cheltuielile care le

privesc direct.

Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale pe baza autonomiei

presupune o latură juridică, care se reflectă prin asigurarea personalităţii juridice a

unităţilor administrativ teritoriale. Colectivităţile locale se pot organiza şi administra

autonom dacă sunt subiecte de drept, au capacitatea de a realiza atribuţiile prevăzute de

lege, dispun de resurse financiare şi au dreptul de a administra un patrimoniu distinct.

Descentralizarea fiscală reprezintă un factor important de influenţă asupra autonomiei

unei administraţii locale. În măsura în care o administraţie locală beneficiază de sume şi

transferuri de la administraţia centrală, depinde de aceasta şi are o capacitate redusă de a adopta

decizii cu privire la serviciile pe care le furnizează cetăţenilor.

Prin descentralizarea fiscală, autorităţile administraţiei publice locale sunt investite cu

dreptul de a institui şi administra unele impozite şi taxe pentru a asigura resursele financiare

necesare acoperirii cheltuielilor din bugetele locale. În acelaşi timp, descentralizarea fiscală

încurajează autorităţile administraţiei publice locale să organizeze şi dezvolte acţiuni din care să

rezulte venituri ce pot acoperi consumurile de utilităţi publice furnizate pe plan local.

Descentralizarea fiscală se realizează în forme diferite4:

delimitarea unei baze fiscale a administraţiei locale şi acordarea dreptului de a decide

asupra exploatării ei; baza impozabilă proprie favorizează procesul decizional local de colectare

şi administrare a impozitului;

bazele de impozitare şi cotele de impozitare sunt de competenţa autorităţilor

administraţiei publice locale, dar colectarea şi administrarea veniturilor se realizează la nivel

central;

autorităţile administraţiei centrale colectează şi administrează veniturile generate de o

bază impozabilă, iar autorităţile administraţiei publice locale determină baza de impozitare;

autorităţile administraţiei publice locale hotărăsc asupra unor cote de impozitare ce se

adaugă la cele stabilite de administraţia centrală la o bază de impozitare.

Trecerea unor venituri din impozite din competenţele autorităţilor publice centrale la

dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale depinde de anumiţi factori:

selectarea acelor obiective şi acţiuni ce se pot administra mai bine prin baza de

impozitare de către autorităţile administraţiei publice locale;

echitatea presupune urmărirea modului în care se repartizează impozitele locale, respectiv

povara fiscală locală şi eventualele comportamente ale unor contribuabili ce suportă diferenţele

de impozite;

4 Vezi: Sona Capsková, Problemele administraţiei locale, în Finanţe publice, Teorie şi practică în tranziţia central europeană, Ars Longa, 1997, p.407.

10

baza de impozitare să corespundă din punct de vedere al cerinţelor informaţionale tehnice

şi administrative;

corelarea impozitelor şi taxelor atribuite autorităţilor administraţiei publice locale cu

cheltuielile necesare funcţionării serviciilor publice locale;

De asemenea, descentralizarea unor acţiuni şi servicii poate să contribuie la îmbunătăţirea

furnizării serviciilor publice, la creşterea eficienţei prin urmărirea corelaţiei dintre acţiunile

locale şi cheltuielile necesare.

Sistemul de descentralizare administrativa este indisolubil legat de componenta

financiara, de descentralizarea financiara sau autonomia financiara loacala intrucat

descentralizarea administrativa nu se poate manifesta in lipsa autonomiei financiare.

Descentraliazarea financiara este considerata coloana vertebrala a oricarei autonomii

locale, elementele de natura financiara fiind cele care fac legatura intre necesitatile

colectivitatilor locale si mijloacele puse la dispozitie pentru satisfacerea acestora. In articolul 9 al

Cartei Europene a autonomiei loacale din octombrie 1995 referitor la resursele financiare ,se

arata ca in cadrul politicii economice nationale ”Autoritatile administratiei publice locale au

dreptul la resurse proprii suficiente, de care pot dispune in mod liber in exercitarea atributiilor de

putere”. Descentralizarea financiara mai poate fi surprinsa “ca fiind transmiterea de catre

guvernul central a unor functiuni specifice pe linie de autoritate administrativa si venituri fiscale

catre autoritatile piblice locale”.

Obiectivele descentralizarii locale:

1. Alocarea eficienta a resurselor financiare;

2. Furnizarea echitabila a bunurilor publice in diferite arii geografice;

3. Asigurarea stabilitatii macro-econmice;

4. Promovarea cresterii economice;

Instrumental de baza prin care se realizeaza autonomia financiara este bugetul de venituri

si cheltuieli al unitatii sau subunitatii administrative teritoriale, iar organizarea distinctiva a

finantelor publice pe baza descentralizarii financiare permite:

a) degrevarea finantelor centrale de o serie de cheltuieli

b) reducerea numarului de fluxuri financiare intre autoritatea centrala si autoritatile locale;

c) crearea unei imagini mai clare a modului de gestionare a finatelor publice nationale;

Indiferent de gradul de autonomie a comunitatilor locale se considera ca implementarea

componentei financiare a acesteia trebuie sa aiba in vedere urmatoarele principii:

1. principiul diversitatii potrivit caruia descentraliazarea finaciara se infaptuieste intr-

o varietate de forme si in masura diferita , date de deosebirile dintre comunitatile locale in ce

privesc solicitarile de bunuri si servicii publice.

11

2. principiul echivalentei in finantarea serviciilor publice care trebuie interpretat strict

in legatura cu beneficiile geografice pe care acestea le aduc cetatenilor.

3. principiul acceptarii costului descentralizarii determinat de diferentele fiscale

regionale care se interfereaza cu raspandirea in spatii a activitatilor economice.

4. principiul redistribuiriisi stabilizarii centralizate , principiu impus de realitatea ca,

comunitatiile locale nu dispun de instrumentele macro-economice pentru infaptuirea lor si nici

de perspective politice.

5. principiul compensarii fluxurilor financiare dintre colectivitati - este cauzat de

transferurile involuntare de venituri pe seama deschiderilor economice si care prejudiciaza

infaptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea.

6. principiul asigurarii serviciilor sociale vitale - sarcina ce cade in seama

autoritatilor centrale.

7. principiul accesului echitabil la resursele financiare pulice - determinat de situatia

multora dintre colectivitatile locale a caror balanta dintre nevoi si capacitatea fiscala este

deficitara.

8. principiul echilibrului financiar – conform caruia repartizarea intre nivelurile de

autoritate publica a finantelor publice trebuie sa asigure exercitarea conducerii in limita

atributiilor si competentelor ce revin fiecaruia.

1.5. Sistemele organizarii locale

Sistemele organizarii locale se clasifica dupa modul de concentrare a administratiei tarii

respective si gradul in care diversele autoritati publice de la nivelurile inferioare sunt

subordonate celor centrale in:

1. sisteme de autonomie completa- presupun libertatea deplina a comunitatilor locale

de a-si administra activitatile fara nici un control din partea autoritatii centrale.

2. sisteme de autonomie limitata, in care autoritatile locale solutioneaza principalele

probleme , fiind supuse controlului autoritatilor centrale.

3. tutela – conform caruia autoritatea centrala dispune de competenta generala in

rezolvarea problemelor de interes local.

Odata cu cresterea atributiilor organismelor regionale si locale, in ultima perioada,

necesitatile de resurse banesti ale acestora au crescut, respectivele jurisdictii dobandind astfel

dreptul de a se imprumuta pe piata capitalurilor si de a-si largi prerogativele in materie de control

juridic si bugetar. Cum cererea de utilitati publice si posibilitatile de satisfacere a acesteia difera

de la o unitate administrtiv-teritoriala la alta, conferirea unui anumit grad de autonomie

financiara este foarte firesc.

12

Sunt insa si o serie de factori care creeaza dificultati in furnizarea optimala si uniforma a

bunurilor si serviciilor publice la nivelurile inferioare, intrucat exista diferentieri de la o zona

teritoriala la alta. Cei mai importanti dintre acesti factori sunt determinati de:

1. Multitudinea formelor si masura diferita a solicitarilor de utilitati publice locale de

la o colectivitate la alta.

2. Beneficiile geografice diferite intre teritorii

3. Existenta unor servicii sociale vitale, finantate de catre autoritatile centrale.

4. Capacitatile contributive diferite intre colectivitati

5. Transferurile involuntare de venituri de la o zona la alt ape seama deosebirilor

economice.

6. Existenta in numeroase situatii a unor diferentieri intre necesitatile de resurse

banesti si capacitatea fiscala a diverselor teritorii in a le acoperii, fapt care

genereaza un acces inechitabil la resursele financiare publice.

1.6. Elementele autonomiei financiare locale

Pirncipiile autonomiei locale releva existenta si operationalitatea elementelor definitorii

ale descentralizarii financiare:

1. Autoritatea in materie de cheltuieli;

2. Autoritatea in materie de venituri;

3. Relatiile financiare interjurisdictionale;

4. Imprumuturile locale;

5. Mecanismele de egalizare;

1. Repartizarea prerogativelor in materie de cheltuieli.

Se refera la dreptul unei autoritati locale de a efectua anumite tipuri de cheltuieli publice

in conformitate cu prerogativele legal stabilite, adica a impartirii atributiilor in materie de

furnizare a bunurilor publice intre autoritatile centrale si jurisdictiile locale.

Repartizarea autoritatii in materie de cheltuieli pe verigile sistemului de finante publice

trebuie sa aiba in vedere urmatoarele reguli de baza:

a) Cu cat calitatea informatiilor privind bunurile publice se diminueaza fata de

locul producerii acestora, cu atat respectivele bunuri ar trebui finantate de entitatile publice

situate la nivele ierarhice inferioare(deoarece autoritatile locale detin informatii mai bune decat

autoritatea centrala despre conditiile locale si transmiterea lor catre nivelul superior ar fi

costisitoare si le-ar deturna, jurisdictiile locale pot lua decizii mai bune in furnizarea unor bunuri

publice comparative cu autoritatea centrala ).

13

b) Cu cat anumite bunuri publice au o deschidere spatiala mai redusa, adica aria

beneficiilor este mai restransa, cu atat acestea trebuie furnizate de autoritati aflate la nivel

inferior.

c) Cu cat mobilitatea populatiei intr-o zona geografica corespunzatoare unei

jurisdictii este mai mica, cu atat politica de redistribuire ar trebui atribuita respectivei jurisdictii.

Nota: conceptul de competitie fiscala presupune faptul ca cetatenii se pot muta in

jurisdictia care le ofera bunuri publice in concordanta cu preferintele; o jurisdictie locala lucreaza

mai bine decat guvernul central, deoarece ea percepe mai corect utilitatile si preferintele

individuale ale cetatenilor.

d) Cu cat bunurile publice oferite de sctorul public variaza cantitativ si calitativ de

la o localitate la alta, cu atat furnizarea acelor utilitati ar trebui repartizata nivelurilor superioare

de autoritate.

e) Cu cat efectele economico-sociale generate de catre o autoritate locala se rasfrang

mai mult asupra alteia cu atat finantarea productiei bunurilor public ar trebui asigurata de

guvernul central.

Nota : cu cat efectele positive sau negative generate de o autoritate locala asupra alteia

sunt mai mari cu atat productia bunurilor public ar trebui asigurata de guvernul central astfel

incat sa se realizeze internationalizarea acelor efecte si asigurarea uni nivel optim de productie.

f ) Cu cat exista posibilitatea furnizarii unor bunuri publice ce confera o utilitate

permanent noua, cu atat finantarea acestora ar trebui sa fie facuta de autoritatile publice situate la

nivelul inferior.

2. Autoritatea in materie de venituri.

Vizeaza dreptul unei autoritati locale de a dispune de resurse financiare in conformitate

cu prerogativele legal stabilite sau ,altfel spus , prin analogie cu cazul cheltuielilor publice se

invoca problematica partajarii materiei impozabile si implicit a surselor fiscale de venit intre

autoritatea centrala si jurisdictiile locale.

Mobilitatea in teritoriu a contribuabilor si a capitalurilor cauzeaza o serie de neajunsuri

pentru atingerea respectivului deziderat.Atunci cand o autoritate locala impune o fiscalitate

ridicata sau duce o politica redistributiva agresiva, exista tendinta ca cetatenii acesteia sa o

paraseasca cautand un mediu fiscal mai putin ostil. Pe acest fond Richard Musgrave aprecia in

1959 ca functia de redistribuire trebuie atribuita guvernului central ; mai tarziu in 1983 reuseste

sa emita cateva reguli de partajare a veniturilor intre verigile sistemului de finante publice:

impozitele si taxele cu progresivitate ridicata trebuie orientate spre autoritatile publice situate la

nivelurile superioare, impozitele pe beneficiile firmelor trebuie alocate la autoritatile

intermediare, iar prelevarile fiscale cu baza impozabila imobila trebuie atribuite entitatilor de

14

rang inferior. Printe cei care dezvolta ulterior regulile lui Musgrave se numara si Richard Bird

care afirma ca: ”principalul criteriu de partaj este dat de mobilitatea asietei fiscale sau capacitatea

acestuia de a se deplasa dintr-o jurisdictie fiscala in alta, in vederea sustragerii partiale sau totale

de la obligatiile fiscale”. Cu cat asieta este mai mobila, cu atat ea trebuie sa fie supusa jurisdictiei

unei autoritati ierarhice de nivel superior. Asieta fiscala a impozitelor pe avere este prin definitie

imobila, respectivele impozite fiind o buna sursa de venituri pentru finantarea serviciilor locale,

in acest sens ele trebuie sa fie imobilizate la esaloanele inferioare. In cazul impozitelor pe venit

ale persoanelor fizice si a impozitelor indirecte(T.V.A., accize sit axe vamale) asieta acestora

este mult mai mobila decat cea aferenta celor pe avere, fara a o depasi insa, din acest punct de

vedere, pe cea a impozitelor pe capital. Din aceasta optica multi specialisti considera faptul ca

impozitele pe venit trebuie sa fie mobilizate la nivel central, pentru a se asigura in acest fel

politica generala a autoritatilor centrale in materie de redistribuire a veniturilor in economie , iar

impozitele indirecte sa constituie resursele autoritatilor de sorginte locala.

In concluzie, asieta impozitelor pe venit a persoanelor juridice se caracterizeaza printr-o

mobilitate foarte ridicata, fapt ce determina ca aceste venituri fiscale sa fie afectate cu mici

exceptii, verigilor administrative situate la nivelurile ierarhice superioare. Oricare ar fi modelele

teoretice privitoare la partajarea veniturilor intre componentele sistemului de finanate publice se

pot desprinde cateva reguli de baza privitoare la conferirea autoritatii in materie de venituri:

1. Cu cat baza impozabila a unei prelevari fiscale este mai mobila in teritoriu, cu

atat impozitul aferent acesteia ar trebui sa fie mobilizat la un nivel superior de administratie.

2. Cu cat baza impozabila este distribuita mai inegal la nivel de teritoriu statal, cu

atat venitul fiscal corespunzator acesteia ar trebui conferit unui palier de administratie de rang

superior.

3. Cu cat un impozit este mai vizibil sau transparent, adica poate fi perceput si

insusit cu usurinta de catre contrbuabili, cu atat acesta ar trebui atribuit componentelor

administrative de ordin inferior.

4. Cu cat baza de impozitare de caracterizeaza printr-o mai mare variabilitate cu atat

impozitul aferent acesteia ar trebui mobilizat la un nivel administrativ superior.

3. Relatiile finanaciare interjurisdictionale

Relatiile finanaciare interjurisdictionale reprezinta o componenta de baza a autonomiei

financiare, prin intermediul careia autoritatile locale isi pot suplimenta necesarul de resurse

financiare, avand forma transferurilor financiare efectuate in scopul atingerii unor obiective

diverse.

Transferurile financiare cele mai cunoscute in practia finanaciara sunt:

1. transferurile fiscale

15

2. transferurile conditionate;

3. transferurile neconditionate;

4. transferurile compensatorii

5. transferurile necompensatorii

6. transferurile limitative

7. transferurile nelimitative

8. transferurile deschise ( rambursarile deschise)

9. transferurile ad-hoc

1. transferurile fiscale (transferuri partajate) reprezinta o fractiune dintr-un

anumit tip de impozit atribuita unei autoritati locale, rezultata in urma unei operatiuni de

impartire a aceleiasi baze de impozitare, sau a aceluias impozit cu autoritatea centrala. Aceste

fractiuni sunt considerate transferuri bugetare deoarece, stabilirea lor este facuta strict de catre

guvernul central, atat sub aspectul alegerii tipului de prelevare fiscala partajata, dar si sub

aspectul alegerii cotei de impozitare. Procedeul practicarii transferurilor fiscale confera acestora

trei variante concrete de manifestare:

forma cotelor defalcate - din unele impozite ale bugetului central, aceasta

reprezinta cote procentuale din anumite impozite de sorginte centrala stabilite

prin legile bugetare anuale, in virtutea carora in cursul exercitiului bugetar

incasarile din respectivele impozite sunt impartite intre bugetul central si

bugetele locale;

sumele defalcate - ilustreaza cuantumul in valoare absoluta prevazuta in legile

bugetare anuale, care se acorda autoritatilor locale din incasarile efective

dintr-un anumit impozit ce reprezinta venit al bugetului central (in Romania se

practica tehnica sumelor defalcate in folosul bugetelor locale din impozitul pe

venit, precum si tehnnica cotelo defalcate din taxa pe valoare adaugata);

cotele aditionale - la anumite impozite directe sunt procente care, in vitutea

legilor bugetare anuale se adauga celor pe baza carora se calculeaza

respectivele impozite centrale si se constituie venituri ale bugetelor locale,

fiind considerate veritabile impozite locale legale ale impozitelor de stat;

2. transferurile conditionate – reflecta transferuri financiare cu caracter

conditionat catre jurisdictiile locale care pot fi utilizate de acestea in functie de realizarea unor

anumite activitati, masuri sau obiective in multe cazuri acestea avand caracter obligatoriu.

Scopul practicarii unor asemenea transferuri vizeaza fie promovarea prioritatilor politicilor

nationale la nivel local fie prevenirea furnizarii suboptimale a bunurilor publice la nivel

territorial. In context euroean, foarte importante sunt in ultimii ani si transferurile financiare

efectuate din bugetul Uniunii Europene vizand:

16

a) politica structurala – promovarea dezvoltarii si adaptarii structurale a

regiunilor cu un grad mai scazut de dezvoltare si a caror P.I.B. pe cap de locuitor este mai mic

decat 75% din media inregistrata in Uniune ; vizeaza sustinerea restructurarii sociale si

economice a regiunilor care se confrunta cu probleme structurale si care nu sunt incluse la

obiectivul anterior, precum si a regiunilor aflte in tranzitie economica, a celor in care populatia

depinde de pescuit , cat si a celor urbane cu diverse probleme economico sociale.

b) Colaborarea cu terte state ce reflecta cheltuielile Uiunii Europene facute in

favoare unor tari, instrumental de baza luand forma protocoalelor de finantare.

Principalele sunt cheltuieli care iau forma unor ajutoarelor umanitare, ajutoare

cu alimente initiativelor din domeniul sustinerii democratiei, a drepturilor

omului, a initiativelor in domeniul politicii externe si de siguranta a Uniunii ,

precum si a finantarilor de masuri in favoarea tarilor in curs de dezvoltare.

c) Ajutoarele pentru pregatirea la aderare a statelor candidate nonmembre:

- programul PHARE –presupune acordarea de asistenta pentru

privatizarea intreprinderilor de stat , consolidarea unui sistem

bancar sanatos, crearea structurilor economiei de piata, etc.

- programul ISPA –serveste la ajutorarea tarilor candidate in

consolidarea mecanismelor, procedurilor si organizarii

structurale.

- Programul SAPARD – sprijina procesul de preaderare in

domeniul agriculturii , facilitandu-se adoptarea legislatiei

comunitare in domeniu si imbunatatirea competitivitatii

sectorului agricol.

3. transeferurile neconditionate – reprezinta transferuri financiare anuale catre

autoritatile locale care pot fi utilizate in mod liber de acestea , fara restrictii;

stabilirea si distribuirea lor pe nivelurile inferioare se realizeaza de catre

autoritatea centrala in baza unor asa numite “module de distributie”, care au la

baza algoritmi complicati de calcul chiar oculte cateodata.

4. transferurile compensatorii - ilustreaza o forma a transferurilor conditionate

acordate de autoritatea centrala celor locale, atunci cand acestea se implica

sustinut intr-un anumit domeniu sau activitate. Acestea sunt acordate in masura

in care colectivitatile locale se angajeaza sa faca si ele un efort comparabil intr-

un domeniu particular considerat oportun de catre guvernul central si in care

acesta urmareste stimularea finantarilor.

17

5. transferurile necompensatorii - vizeaza transferuri acordate de la bugetul

central fara angajament de finanatare complementara din partea autoritatilor

locale.

6. transferurie limitative - sunt transferuri anuale ale caror cuantumuri se

stabilesc riguros, in valoare absoluta fiind strict limitate.

7. transferuri nelimitate - presupun existenta unui angajament din partea

autoritatii centrale care va putea atinge niveluri diferite in functie de nevoile

resimtite de autoritatile locale.

8. transferurile deschise - reprezinta angajamente prin care guvernul se oblige sa

ramburseze o anumita cota din cheltuielile efectuate de autoritatile locale atunci

cand acestea implementeaza la nivel local politicile guvernamentale.

9. transferuri ad-hoc – sunt transferuri discretionale, efectuate din fonduri aflate

la dispozitia guvernului in favoarea unor colectivitati locale care au sprijinit in

campania electorala partidul sau coalitia aflata la putere. Entitatile locale

beneficiare le pot considera veritabile “recompense” din partea guvernului

pentru orientarea politica imbratisata, iar practica acestora creeaza de cele mai

multe ori disesiuni inter-regionale.

4 . Imprumuturile locale

Ilustreaza resursele financiare atrase de pe piata de capital, interna sau externa, in conditii

contractuale prin plata de dobanzi acordare de avantaje subscriitorilor, precum si rambursare a

sumelor astfel contractate. Prin intermediul acestora alaturi de transferurile financiare,

autoritatile locale isi intregesc necesarul de resurse financiare. Imprumuturile locale servesc la

finantarea de investitii publice de interes local sau la refinantarea datoriei publice locale, iar in

majoritatea tarilor lumii autoritatilor li s-a impus anumite restrictii la accesarea unor asemenea

venituri.

5. Mecanismele de egalizare

Au drept fundament faptul ca autoritatile de stat trebuie sa asigure o furnizare uniforma a

bunurilor publice pe intreg teritoriul statal indiferent daca colectivitatea teritoriala este bogata

sau saraca. Daca acest lucru este indiscutabil legat de capacitatea fiscala a colectivitatii, in

realitate apar totusi o serie de impedimente in atingerea dezideratului care nu tin seama numai de

gradul de dezvoltare economica ci si de preferintele cetatenilor.

18

II. PREZENTAREA GENERALĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE

Instituţiile publice au un rol important în cadrul statului deoarece prin intermediul acestora

acesta îşi îndeplineşte funcţiile sale. De asemenea, procesele economice în economia de piaţă, ,

sunt influenţate de stat prin pârghiile economico-financiare la dispoziţia sa, utilizate în vederea

corectării dezechilibrelor la nivel macroeconomic.

Sfera de cuprindere a instituţiilor publice este vastă, statul acţionând practic în toate

domeniile vieţii economice sau sociale. De asemenea, una din caracteristicele cele mai

importante ale economiilor secolului XX, care se continuă şi în secolul XXI, este expansiunea

sectorului public. Statul, prin intermediul instituţiilor de care dispune sau prin intermediul

întreprinderilor a acţionat, în funcţie de politica urmată în diferite perioade, asupra redistribuirii

produsului intern brut în economie, a influenţat pozitiv sau negativ desfăşurarea anumitor

activităţi.

De ce, însă, sunt atât de importante instituţiile publice şi, în primul rând cum se poate

defini acest concept?

Legea finanţelor publice şi, respectiv, legea finanţelor publice locale definesc noţiunea de

instituţie publică enumerând exemple în acest sens, după cum urmează.

Conform legii finanţelor publice, în sfera de cuprindere a instituţiilor publice se cuprind:

“Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile

din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora”5.

La nivel local, conform reglementărilor legislative privind finanţele publice locale,

instituţiile publice reprezintă “denumire generică ce include comunele, oraşele, municipiile,

sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice

din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii

acestora”6.

Cu toate acestea, ce reprezintă o instituţie publică? În majoritatea cazurilor se fac

numeroase confuzii. De exemplu, la întrebarea: „Pe care dintre următoarele entităţi (Ministerul

Finanţelor Publice, Academia de Studii Economice Bucureşti, Banca Naţională a României,

Ateneul Român, Electrica S.A.) le consideraţi instituţii publice?”, răspunsul va fi cu

preponderenţă: „Toate!”, argumentul respondenţiilor fiind că „toate aparţin statului”. Unde se

produce confuzia? O explicaţie ar consta în faptul că nu se cunoaşte foarte bine care este sfera de

cuprindere a sectorului public. Conform viziunii Fondului Monetar Internaţional, sectorul public

cuprinde, pe de o parte, entităţile ce aparţin administraţiei guvernamentale centrale şi locale, iar,

pe de altă parte, cuprinde entităţile cu scop productiv, angrenate în mecanismul pieţei şi care

5 Legea nr 500/2002 privind finanţele publice, publicată în MO nr. 597/2002.6 OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, publicată în MO nr. 431/2003 .

19

urmăresc obţinerea de profit7. Prin urmare, în continuare ne vom referi la entităţile aparţinând

administraţiei guvernamentale centrale şi locale ca fiind instituţii publice care furnizează bunuri

publice în vederea satisfacerii nevoilor colective, care au ca obiectiv bunăstarea socială şi nu

înregistrarea profitului, care sunt finanţate, în majoritatea cazurilor de la bugetul public şi care

sunt înfiinţate prin legi date în acest sens.

Gruparea instituţiilor publice după modul de prezentare de mai sus se face în funcţie de

nivelul la care se manifestă. Astfel, avem instituţii publice la nivel central şi instituţii publice la

nivel local.

Instituţii publice la

nivel central

- Parlamentul

- Preşedenţia

- Guvernul

- ministerele

- alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

Instituţii publice la

nivel local

- consiliile judeţene

- consiliile locale

- primăriile

- alte instituţii publice de interes local

Un alt criteriu de clasificare a instituţiilor publice este domeniul în care îşi manifestă

autoritatea.

După domeniul în

care îşi manifestă

autoritatea

- instituţii publice care acţionează în domeniul legislativ:

- Parlamentul (Camera Deputaţilor şi Senatul)

- consiliile judeţene, consiliile locale

- instituţii care acţionează în domeniul executiv:

- Guvernul

- ministerele

- Banca Naţională a României

- prefecturile

- primăriile

- instituţii publice care acţionează în domeniul judecătoresc:

- Curtea Supremă de Justiţie

- Consiliul Superior al Magistraturii

- instanţele judecătoreşti

7 Finance Statistics Manual 2001, International Monetary Fund, 2001.20

- tribunalele

- parchetele

Alte criterii de clasificare ale instituţiilor publice sunt: obiectul activităţii sau modul de

finanţare al activităţii curente şi de capital8.

După obiectul

activităţii

- instituţii administrative:

- ministere

- alte organisme centrale

- prefecturi

- primării

- instituţii de specialitate:

- de învăţământ

- medicale

- justiţie

- procuratură

După modul de

finanţare

- instituţii publice finanţate integral de la buget

- instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din

venituri proprii)

- instituţii publice finanţate din fonduri proprii

O caracteristică a instituţiilor publice este faptul că ele produc bunurile publice care sunt

distribuite în cea mai mare parte gratuit9 sau la preţuri care se regăsesc sub nivelul costurilor.

Prin serviciile oferite de către instituţiile publice se urmăreşte asigurarea unor servicii către

contribuabili care ar necesita costuri ridicate dacă ar fi produse de sectorul privat, precum şi

asigurarea satisfacerii nevoilor sociale ale contribuabililor.

Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri publice, instituţiilor publice le este

caracteristică specializarea, ele urmărind scopul pentru care funcţionează.

Domeniile în care acţionează instituţiile statului producătoare de bunuri publice sunt

următoarele:10

a) domeniul social-cultural:

- învâţământ: preşcolar, primar şi gimnazial, complementar, profesional, liceal,

postliceal, învăţământ pentru copii cu deficienţe, case de copii, universităţi, academii,

case de cultură, biblioteci etc;

8 vezi Luminiţa Ionescu Contabilitatea instituţiilor din administraţia publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.9 vezi Moşteanu Tatiana Buget şi Trezorerie Publică, Ed. DuStyle, Bucureşti, 2000.10 Op. cit;

21

- sănătate: dispensare medicale, policlinici, spitale, sanatorii, preventorii, creşe, leagăne

de copii, centre de recoltare şi conservare a sângelui, staţii de salvare etc;

- asistenţă socială: cămine de bătrâni şi pensionari, cămine-spital pentru invalizi şi

bolnavi cronici, cămine pentru copii infirmi şi cămine-atelier, cantine de ajutor social,

centre de primire a minorilor, instituţii de plasament familial etc;

- sport şi tineret.

b) domeniul apărării naţionale: unităţi militare, unităţi de învăţământ specializate;

c) domeniul ordinii publice: unităţi de poliţie, pompieri, jandarmi, Serviciul Român de

Informaţii;

d) domeniul autorităţii publice: Preşedenţia, Senatul, Camera Deputaţilor, Guvernul,

ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale, consiile locale, primăriile,

prefecturile, organe ale administraţiei de stat pe plan local, autorităţile judecătoreşti, Curtea de

Conturi, Curtea Constituţională Consiliul Concurenţei etc;

e) domeniul economic: instituţii specilizate în cercetare ştiinţifică, unităţi de cercetare

pentru descoperiri de zăcăminte noi, instituţii de protecţie a mediului, de gospodărire a apelor.

Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite. În funcţie de subordonarea

instituţei, conducătorul acesteia poate fi ordonator principal de credite, ordonator secundar sau

ordonator terţiar.

Ordonatorii principali de credite pentru instituţiile finanţate din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice,

miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare, aprobate prin bugetul de

stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, pe unităţile ierarhic

inferioare, în raport sarcinile acestora cuprinse, potrivit legii, în bugetele respective şi aprobă

efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale.

La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt preşedinţii consiliilor judeţene sau

primarii, în funcţie de buget.

Ordonatorii secundari şi terţiari de credite sunt conducătorii celorlalte instituţii publice care

se află direct în subordonarea ordonatorilor principali sau în subordonarea ordonatorilor

secundari (e vorba de ordonatorii terţiari de credite).

Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a

celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale, şi repartizează creditele

bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de

credite.

22

De asemenea, ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost

repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele

aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita

prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor

publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi repartizarea

creditelor bugetare înlocuitorilor lor de drept.

Ordonatorii principali, ordonatorii secundari şi terţiari de credite răspund, potrivit legii, de:

a) utilizarea creditelor bugetare;

b) realizarea veniturilor;

c) folosirea cu eficienţă şi eficacitate a sumelor primite de la bugetul de stat, de la bugetul

asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, din bugetele locale şi a altor

bugete ale instituţiilor publice;

d) integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc;

e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a dărilor de seamă

contabile asupra execuţiei bugetare.

După cum am prezentat anterior, finanţarea instituţiilor publice se realizează de la buget

(de stat, asigurărilor sociale de stat sau locale, fonduri speciale), de la buget şi din venituri

proprii sau din venituri proprii.

Finanţarea de la buget se realizează, în cea mai mare parte a cazurilor, prin deschiderea

creditelor bugetare ca urmare a cererii de deschidere de credite bugetare înaintată de ordonatorul

de credite al instituţiei publice la organul ierarhic superior.

Instituţiile publice pot realiza venituri proprii din taxe, chirii, manifestări culturale,

valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, concursuri artistice, publicaţii,

impresariat, exploatarea filmelor, prestaţii editoriale, consultaţii şi servicii medicale, studii,

proiecte, prestări de servicii, lucrări, exploatări ale unor bunuri pe care le au în administrare şi

altele, stabilite în condiţiile legii.

Institutiile publice mai pot folosi pentru desfăşurarea şi lărgirea activităţii lor mijloace

materiale şi baneşti primite de la persoane juridice şi fizice, prin transmitere gratuită, cu

respectarea dispoziţiilor legale. Acestea se gestionează potrivit normelor privind finanţele

publice şi cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător.

De asemenea, instituţiile publice pot beneficia de alocaţii bugetare nerambursabile,

granturi, obţinute în sistem competitiv, pe care le cuprind în buget în scopul realizării unor

obiective sau programe în condiţiile legii

23

Instituţiile publice finanţate integral de la buget varsă veniturile realizate la bugetul de stat

sau la bugetele locale, după caz, în funcţie de subordonare.

Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate parţial sau integral din fonduri proprii,

se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice în cauză,

potrivit normelor privind finanţele publice, dacă legea nu prevede altfel.

Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate din fonduri de la

buget şi venituri proprii, precum şi din fondurile speciale, se regularizează la sfârşitul anului cu

bugetul de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, după caz, în limita sumelor

primite de la acestea, dacă legea nu prevede altfel.

Soldurile anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din

venituri proprii rămân la dispoziţia acestora, urmând a fi folosite în anul următor cu aceeaşi

destinaţie. Bugetele instituţiilor publice finanţate din venituri proprii se prezintă distinct ca anexă

la bugetul centralizat al ordonatorului principal de credite.

Plăţile pentru investiţiile instituţiilor publice se efectuează prin unităţile teritoriale ale

trezoreriei statului, pe baza listei de investiţii, a documentaţiei tehnice prevăzute de lege, a

fondurilor aprobate pentru cheltuieli de capital şi cu respectarea dispoziţiilor legale privind

investiţiile şi decontarea acestora.

2.1. Elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice

La baza desfăşurării încasărilor şi plăţilor efectuate de către o instituţie publică stă bugetul

de venituri şi cheltuieli. Bugetul, în accepţiunea Legii finanţelor publice reprezintă „documentul

prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai

cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice”11. Stabilirea veniturilor şi

cheltuielilor care se înscriu în buget se face în funcţie de gradul de subordonare a instituţiei

respective, precum şi de specificul acesteia. Bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor

publice sunt cuprinse (în totalitate sau sub formă de sold) în bugetul de stat sau în bugetele

locale.

La baza fundamentării veniturilor şi cheltuielilor aferente instituţiilor publice pot sta o serie

de metode12:

a) metode clasice de fundamentare:

- metoda automată – pentru previzionarea veniturilor şi cheltuielilor pentru anul următor

(n+1) se iau drept bază veniturile şi cheltuielile aferente anului anterior, al cărui exerciţiu s-a

încheiat (n - 1);

11 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în MO nr. 597/2002.12 T Moşteanu si colectiv, FInante publice – note de curs si aplicatii pentru seminar, Ed Universitara, 2005.

24

- metoda majorării (diminuării) se iau în considerare rezultatele exercitiilor bugetare

aferente a cinci sau mai multi ani premergatori celui pentru care se face previziunea, pe baza

cărora se calculează ritmuri medii de modificare a veniturilor si a cheltuielilor, ritmuri care se

aplica asupra veniturilor si cheltuielilor din anul in curs pentru a se face o previziune penru anul

urmator;

- metoda evaluării directe: presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit

si pentru fiecare categorie de cheltuieli, in functie de executia preliminara a anului in curs si

realizarea unei previziuni pentru viitor.

Deşi sunt consemnate trei metode diferite, toate pornesc de la aceeaşi premisă, conform

căreia veniturile sau cheltuielile bugetare pentru anul următor (St+1) se pot previziona având în

vedere nivelul de execuţie a acestora într-o perioadă anterioară (St-1), care este de regulă anul

premergător celui curent în care se fundamentează bugetul şi pentru care sunt cunoscute datele

de execuţie a veniturilor şi cheltuielilor, la care se adaugă un factor de corecţie (c), după

următoarea relaţie:

Factorul de corecţie poate diferi în funcţie de categoria de cheltuieli sau venituri care

urmează a fi previzionată. De exemplu, în cazul cheltuielilor de persoanl se pot avea în vedere

majorările salariale ce urmează a se acorda în anul următor; în cazul cheltuielilor pentru bunuri şi

servicii se pot avea în vedere creşterile de preţ la bunuri şi, resectiv tarife la servicii. Pe ansamblu

şi, mai cu seama în cazul unor instituţii publice precum ministerele se poate face o prognoză a

cheltuielilor prevăzute în buget în funcţie de corelaţia acestora cu ritmul de creştere a produsului

intern brut.

b) metode moderne - aceste metode urmaresc fundamentarea bugetelor de venituri si

cheltuieli plecând de la obiectivele ce trebuie atinse, programele ce trebuie realizate.

În cazul acestor metode bugetul este împărţit în sub-bugete pe activităţi, urmând ca în cazul

fiecărui sub-buget să aibă loc o fundamentare a veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de venituri şi

de cheltuieli. Prin însumarea sub-bugetelor, la care se pot adăuga, dacă este cazul, veniturile şi

cheltuielilor activităţi generale a instituţiei, se realizează bugetul general.

În concluzie, diferenţa dintre metodele moderne şi cele clasice este una de conţinut.

Metodele moderne oferă filosofia asupra conceperii bugetului de venituri şi cheltuieli al unei

instituţii, în sensul stabilirii unor obiective ce urmează a fi realizate, eventual pe parcursul mai

multor ani, şi având în vedere stabilirea unor indicatori de eficienţă, în timp ce metodele clasice

sunt cele care oferă mijloacele, instrumentele necesare fundamentării cheltuielilor şi veniturilor

din bugetele program.

25

2.2. Fundamentarea veniturilor instituţiilor publice

Veniturile instituţiilor publice de subordonare centrală sunt asigurate13:

a) integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele

fondurilor speciale, după caz;

b) din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

c) integral, din veniturile proprii.

În cazul instituţiilor publice de interes local, finanţarea cheltuielilor curente şi de capital se

asigură14:

a) integral de la bugetul local, în funcţie de subordonare;

b) din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul local, în funcţie de

subordonare;

c) integral din venituri proprii.

Atât instituţiile publice de subordonare centrală, cât şi cele de subordonare locală pot

folosi, pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de la

persoanele juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări.

Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate din venituri proprii sau din venituri

proprii şi transferuri de la bugetele superioare, provin din chirii, organizarea de manifestări

culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte,

valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.

Categoriile de venituri care sunt cuprinse în bugetele instituţiilor administraţiei publice

sunt diferite în funcţie de subordonarea instituţiei respective sau în funcţie de specificul

instituţiei publice. Astfel, instituţiile publice finanţate integral din bugetul de stat sau din

bugetele locale au veniturile formate din transferuri de la aceste bugete. Instituţiile publice care

se finanţează parţial sau integral din venituri proprii, deoarece desfăşoară o activitate generatoare

de venituri, obţin veniturile în funcţie de specificul activităţii desfăşurate.

Fundamentarea veniturilor in cazul acestora se poate realiza pe baza previziunilor privind

sursele de venit si posibilitatea lor de valorificare.

Pentru fundamentarea veniturilor instituţiilor publice trebuie ţinut cont de o serie de

criterii15:

- existenţa bazei legale a realizării veniturilor;

13 Op. cit;14 OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, publicată în MO nr. 431/2003.15 vezi Tatiana Moşteanu, Mariana Vuţă, Câmpeanu Emilia, Buget şi Trezorerie Publică, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002.

26

- execuţia preliminară pentru anul de bază, corectată cu eventualele influenţe prevăzute

pentru viitor;

- analiza şi studierea comparativă a veniturilor şi a cheltuielilor realizate pe total, pe

structură şi în dinamică.

2.3. Fundamentarea cheltuielilor instituţiilor publice

Mergând pe clasificaţia economică a cheltuielilor efectuate de instituţiile publice16 acestea

pot fi cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii).

Conform dărilor de seamă contabile care trebuie depuse de instituţiile publice, structura

cheltuielilor acestora este următoarea (această structură este comună pentru toate instituţiile

publice, deci are o arie de cuprindere vastă, unele categorii de cheltuieli fiind comune pentru

toate instituţiile publice, altele fiind, însă, specifice numai anumitor instituţii publice):

CHELTUIELI

CURENTE

- cheltuieli de personal

- cheltuieli materiale şi servicii

- subvenţii

- prime

- transferuri

- dobânzi

CHELTUIELI

DE CAPITAL- cheltuieli de capital

OPERATIUNI

FINANCIARE

- împrumuturi acordate

- rambursări de credite, plăţi de dobânzi, comisioane

la credite

Cheltuielile de personal reprezintă o componentă importantă a cheltuielilor unei instituţii

publice, în componenţa lor fiind incluse:

a) cheltuieli cu salariile:

- salarii de bază;

- salarii de merit;

- indemnizaţii de conducere şi alte indemnizaţii;

- spor de vechime;

16 vezi Iulian Văcărel şi colectivul, Finanţe publice, EDP Bucureşti, 2002;27

- sporuri pentru condiţii de muncă;

- alte sporuri;

- fonduri pentru posturi ocupate prin cumul;

- plăţi ore suplimentare;

- fond de premii;

- prima de vacanţă;

- alte drepturi salariale acordate personalului încadrat cu carte de muncă;

- drepturi salariale plătite unor persoane din afara unităţii;

- alte drepturi salariale;

b) contribuţii pentru asigurările sociale de stat (în anul 2007 nivelul pentru condiţii normale de

muncă este 19,5%);

c) cheltuieli pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj (în anul 2007 cota de

contribuţii este 2%);

d) contribuţii pentru constituirea fondului de asigurări sociale de sănătate (în anul 2007 cota de

contribuţii cota este 6%);

e) contribuţia pentru fondul de risc şi accidente (în anul 2007 cota este cuprinsă între 0,4 şi

3,6%);

f) comisionul pentru Camera de muncă (în anul 2007 este 0,25% în cazul în care instituţia ţine

evidenţa cărţilor de muncă şi 0,75% în cazul în care Camera de muncă ţine evidenţa cărţilor de

muncă);

g) fondul de garantare a creanţelor salariale (în anul 2007 este 0,25%)

e) deplasări, detaşări, transferări (diurna):

- deplasări, detaşări, transferări în ţară;

- deplasări în străinătate;

f) tichete de masă.

Pentru fundamentarea cheltuielilor de personal în cazul instituţiilor publice se pleacă de la

organigrama instituţiei. Aceasta cuprinde numărul de posturi, gradul lor de ocupare cu personal,

precum şi diferenţierea personalului pe trepte de salarizare.

Prin reglementările legale sunt stabilite limitele minime şi maxime între care se pot încadra

salariile de bază pentru personalul angajat al instituţiilor publice, în funcţie de specificul

instituţiei. Aceste limite sunt stabilite fie în funcţie de anumiţi coeficienţi care se aplică la

valoarea sectorială a salariului, fie sub forma unor limite valorice minime şi maxime.

În cazul în care instituţiile publice obţin şi venituri din activităţi extrabugetare, nivelul

salariilor poate fi mărit pe seama acestor venituri.

O variantă de determinare a nivelului previzionat a cheltuielilor cu salariile se poate baza

pe următorul raţionament: se determină, plecând de la structura personalului şi de la nivelul

28

mediu al salariului pentru fiecare salariat (sau categorie de salariaţi), cuantumul salariilor de

bază, salariilor de merit, indemnizaţiilor de conducere, sporurilor, orelor suplimentare, premiilor

şi a altor drepturi salariale previzionate pentru anul de plan. Acestea însumate reprezintă

cheltuielile cu salariile sau fondul de salarii al instituţiei publice.

Pentru determinarea cheltuielilor cu salariile pentru anul de plan, în funcţie de numărul

angajaţilor unei instituţii publice, se poate opta pentru un calcul analitic (număr redus de

personal) sau pe baza unor calcule previzionate pe baza unor rezultate medii ale anului de bază.

Vom prezenta un exemplu de fundamentare a cheltuielilor cu salariile pentru o instituţie

publică pe baza datelor valorice salariale medii realizate în anul de bază şi a numărului de

salariaţi estimat pentru anul de plan (datele luate în calcul sunt ipotetice):17

Nr.

crt.

Elementele fondului de salarii Număr

mediu

persoane

beneficiare

în anul de

plan

Sumă medie pe

persoană

beneficiară

consumată în

luna iulie a

anului de bază

(lei)

Total

- mii lei -

1. Salarii de bază 159 180.100 28.635,6

2. Salarii de merit 23 32.980 758,6

3. Indemnizaţii de conducere 31 56.900 1.763,8

4. Spor de vechime 157 36.700 5.761,9

5. Spor pentru condiţii de muncă

a) periculoase şi

vătămătoare;

b) încordare psihică

deosebită sau condiţii

deosebite;

c) grele;

d) în zone izolate;

e) nevăzători;

f) alte condiţii.

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

6. Fond de premii în cursul

anului

10 74.560 745,6

7. Ore suplimentare 10 23.330 233,3

8. Spor pentru lucrul de noapte 5 25.000 125,0

9. Plata cu ora

a) pentru personalul din

0 0 0

17 prelucrare după “fundamentarea fondului de salarii” p. 82, vezi Vasile Juravle şi Lucian Ţâţu gestiunea financiară a instituţiilor publice – culegere de lucrări practice şi studii de caz, ED ASE, Bucureşti, 1998.

29

unitate;

b) pentru personalul din

afara unităţii

0

0

0

0

0

0

10. Alte drepturi salariale 0 0 0

TOTAL FOND DE

SALARII

38.023,5

Pentru o estimare mai aproape de realitate a fondului de salarii pentru anul de plan trebuie

să se ţină cont de eventualele majorări salariale acordate sub forma indexărilor sau a altor tipuri

de majorări.

Separat de cheltuielile cu salariile se calculează de către instituţia publică şi cheltuielile

privind contribuţiile către stat (menţionate la literele b-g ale cheltuielilor de personal):

Cheltuielile pentru deplasări, detaşări, transferări sunt fundamentate în funcţie de

previziunile privind deplasările, detaşările, transferările pentru anul de plan. Prin reglementări

legale este stabilită diurna pentru personalul instituţiilor publice, atât pentru intern, cât şi pentru

străinătate.

În cadrul cheltuielilor materiale şi cu serviciile realizate de o instituţie publică amintim

(unele comune tuturor instituţiilor publice, altele specifice numai unora):

a) drepturi cu caracter social:

- rechizite şcolare;

- transport elevi, studenţi, şomeri, asistaţi, bolnavi, invalizi şi însoţitorii lor;

- drepturi pentru studenţi şi elevi în perioada concursurilor şi campionatelor;

- drepturi pentru donatorii de sânge;

- alte drepturi stabilite de dispoziţiile legale;

b) hrana:

- hrana pentru oameni;

- hrana pentru animale;

c) medicamente şi materiale sanitare:

- medicamente;

- materiale sanitare;

d) cheltuieli pentru întreţinere şi gospodărie:

- încălzit;

- iluminat şi forţă motrică;

- apă, canal, salabritate;

- poştă, telefon, telex, radio, televizor, telefax;

- furnituri de birou;

30

- materiale pentru curăţenie;

- alte materiale şi prestări de servicii;

e) materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional;

f) obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată şi echipament:

- lenjerie şi accesorii de pat;

- echipament;

- alte obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată;

g) reparaţii curente;

h) reparaţii capitale;

i) cărţi şi publicaţii;

j) alte cheltuieli:

- calificarea, perfecţionarea şi specializarea profesională a salariaţiilor;

- protocol;

- protecţia muncii;

- transmiterea drepturilor;

- alte cheltuieli autorizate prin dispoziţii legale;

k) manuale;

l) fondul Preşedintelui;

m) fondul Primului Ministru.

Cuantumul maxim pentru cea mai mare parte a cheltuielilor materiale şi cu serviciile este

stabilit prin diferite acte normative, atât sub forma unor sume indexabile periodic, cât şi sub

forma unor cantităţi. De asemenea, pentru anumite categorii de cheltuieli (ex: obiecte de inventar

de mică valoare şi scurtă durată) estimarea cheltuielilor pentru anul de plan se face pe baza

referatelor privind necesarul de astfel de materiale, precum şi pe baza preţurilor estimate de

achiziţie.

În general, cheltuielile materiale se fundamentează pe baza metodelor clasice.

31

III. EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII ADOPTATE DE

INSTITUŢIILE PUBLICE

3.1. Necesitatea realizării investiţiilor de către instituţiile publice

Instituţiile publice realizează investiţii din trei considerente:

- pentru buna desfăşurare a activităţilor curente ce cad în sarcina lor;

- pentru realizarea unor obiective publice;

- pentru realizarea unor obiective economice.

În prima categorie includem investiţiile ocazionate de construirea unui sediu nou,

achiziţionarea unor mijloace fixe pentru desfăşurarea activităţii curente etc.

Cea de-a doua categorie cuprinde investiţiile majore îndreptate în folosul comunităţii, cum

ar fi: construirea unui drum, a unui pod, a unui dig, realizarea sistemului de canalizare a unei

localităţi, conectarea unei localităţi la sistemul de electricitate etc.

În ultima categorie se includ investiţiile care au ca scop obţinerea de profit din desfăşurarea

unei activităţi economice (în acest caz statul acţionează ca un agent economic).

Investiţiile realizate de instituţiile publice pot fi încadrate în două categorii:

- investiţii care pot fi realizate exclusiv de către instituţiile publice;

- investiţii care pot fi realizate atât de sectorul public, cât şi de sectorul privat.

În cadrul investiţiilor care pot fi realizate exclusiv de instituţiile publice includem acele

investiţii ale căror costuri nu pot fi recuperate de la beneficiari, datorită imposibilităţii

individualizării acestora sau a stabilirii cuantumului beneficiului. Astfel, în cazul realizării unei

investiţii privind iluminatul unei localităţi, valoarea investiţiei, dacă ar fi realizată de sectorul

privat, nu ar putea fi recuperată datorită imposibilităţii individualizării beneficiarilor şi a preţului

care trebuie perceput de la aceştia pentru recuperarea investiţiei şi obţinerea de profit.

În cea de-a doua categorie se includ investiţiile care au ca finalitate obţinerea unor beneficii

de către terţi (comunitate sau o parte a ei), beneficii care pot fi recuperate prin preţul plătit pentru

ele.

Problema care apare este când trebuie să intervină statul şi când trebuie să intervină

sectorul privat în realizarea proiectelor de investiţii.

În primul rând sunt proiecte de investiţii care pot fi realizate de sectorul privat dar sunt

realizate de cel public datorită următoarelor considerente:

- valoarea investiţiei este foarte mare şi investitorii din sectorul privat nu dispun sau nu pot

procura suficiente resurse financiare pentru realizarea ei;

- costul investiţiei este foarte ridicat şi/sau termenul ei de recuperare este foarte mare,

astfel, ea nedevenind rentabilă pentru investitori;

32

- rentabilitatea investiţiei este scăzută în comparaţie cu alte oportunităţi de investiţii

existente pe piaţă şi investitorii privaţi se îndreaptă către acestea.

Ca exemplu, putem lua cazul unei ape pe malul căruia sunt situate mai multe loturi agricole

şi după acestea o localitate (conform figurii următoare):

Curs de apă

Lot 1 Lot 2 Lot 3

Lot 4 Lot 5 Lot 6

Lot 7 Lot 8 Lot 9

Localitate

Beneficiul anual al unui lot de teren este de 100 um. Din statistica anilor anteriori s-a

observat că o dată la 2 ani au loc inundaţii care distrug culturile de pe loturile 1,2 şi 3, o dată la 6

ani au loc inundaţii care distrug culturile de pe primele 6 loturi, o dată la 12 ani au loc inundaţii

care distrug culturile de pe cele 9 loturi şi o dată la 24 de ani au loc inundaţii care produc pagube

localităţii în valoare de 50.000 um. Pentru înlăturarea pagubelor se pune problema construirii

unui dig a cărui investiţie se ridică la 100.000 um.

Dilema în care ne află este: investiţie publică sau investiţiei privată?

Vom stabili care este evoluţia în timp a pierderilor pentru loturile agricole şi pentru

localitate:

Lot

1

Lot

2

Lot

3

Lot

4

Lot

5

Lot

6

Lot

7

Lot

8

Lot

9

localitate Total

pierdere

2 100 100 100 0 0 0 0 0 0 0 300

6 300 300 300 100 100 100 0 0 0 0 1200

12 600 600 600 200 200 200 100 100 100 0 2700

24 1200 1200 1200 400 400 400 200 200 200 50.000 55400

48 2400 2400 2400 800 800 800 400 400 400 100,000 110.800

4600 4600 4600 1500 1500 1500 700 700 700 150.000

După cum se observă din tabelul de mai sus acoperirea investiţiei prin anularea pierderilor

se realizează într-o perioadă mare de timp (în jur de 45-48 ani) ceea ce face ca sectorul privat

(deţinătorii de terenuri agricole) să nu fie interesaţi în realizarea digului. Dacă ar fi ca digul să fie

realizat de posesorii primelor 3 terenuri investiţia ar fi acoperită în 333 ani. De aceea, în acest

caz investiţia va fi realizată doar dacă se implică sectorul public.

33

Un alt aspect care trebuie evidenţiat este modul de exprimare al beneficiului obţinut prin

realizarea unei investiţii. Astfel, sectorul privat urmăreşte beneficiile doar sub formă materială

obţinute de investitor, în acest mod el recuperându-şi investiţia şi realizând profit. Sectorul

public urmăreşte o gamă diversificată de beneficii: materiale, sociale, culturale etc şi, de

asemenea, urmăreşte ca aceste beneficii să se realizeze la nivelul societăţii nu numai la nivelul

investitorului. Altfel spus, în determinarea rentabilităţii unei investiţii realizate de sectorul

public se iau în calcul toate beneficiile obţinute de societate în ansamblul său.

3.2. Factorii care influenţează fundamentarea proiectelor de investiţii18

Pentru ca o o investiţie să fie adoptată de o instituţie publică, aceasta trebuie să fie

caracterizată prin fezabilitate şi să producă avantaje sociale (pe baza unei prognoze logice şi

realiste). Aceste judecăţi trebuie făcute cu referire la toate consecinţele politice, juridice,

economice, financiare, sociale, comerciale, tehnice, instituţionale şi legate de impactul asupra

mediului natural. Numai simpla enumerare a tuturor aceste consecinţe evidenţiază că un proiect

de investiţii adoptat de o instituţie publică are obiective diferite şi un mod diferit de evaluare faţă

de un proiect de investiţii realizat de o persoană sau firmă privată.

Un proiect de investiţii poate fi adoptat sau respins din considerente politice (spre exemplu,

dacă acesta corespunde sau nu strategiei generale a politicii duse de autorităţi, dacă este sau nu

impus de un grup de presiune influent etc.), indiferent dacă el respectă sau nu condiţiile de

raţionalitate economice, financiare, sociale etc. Oricât de potrivit poate părea un proiect din alte

puncte de vedere, el trebuie să fie consecvent cu politica naţională şi/sau locală a guvernului sau

a autorităţii locale respective. Un proiect total necorelat cu realitatea politică este condamnat din

start. De exemplu, în cazul în care politica guvernamentală este preocupată de ameliorarea

condiţiilor din zonele defavorizate, zonele mai bine dezvoltate din punct de vedere economic nu

trebuie să spere că vor fi prioritare în ceea ce priveşte investiţiile adoptate. Pe de o parte, un

proiect care nu ar întruni criteriile economice, financiare, tehnice etc. poate fi derulat uneori din

motive pur politice. Să presupunem, spre exemplu, proiectul de construire a unui drum ca fiind

mai puţin atractiv economic şi financiar, sau mai dificil din punct de vedere tehnic, decât un altul

care propună o rută alternativă. Totuşi, dacă această propunere este puternic sprijinită de un grup

influent de suporteri politici, sau dacă oferă avantaje militare semnificative, poate fi preferat unei

alternative mai atrăgătoare din punct de vedere economic şi financiar. Motivele care stau la baza

adoptării investiţiilor publice pot avea un caracter pur electoral, politicienii luând în considerare,

mai degrabă, numărul voturilor câştigate sau pierdute ca urmare a selectării unui astfel de proiect

18 A se vedea Ţâţu Lucian, Panaite Alice, Dragotă Victor, Stoian Andreea, Vasilescu Delia, Finanţe locale şi instituţii publice, ED. ANER, 2002.

34

de investiţii decât efectul asupra bunăstării sociale. Ele pot fi privite de multe ori prin prisma

teoriei birocraţiei, a faptului că reprezentanţii administraţiei publice centrale sau locale pot

urmări maximizarea utilităţii individuale decât acţiunea în interesul colectivităţii19.

Pentru adoptarea unui proiect de investiţii trebuie să fie respectate condiţiile legale

referitoare la legitimitatea implementării lui sau a procurării surselor de finanţare necesare. În

mod clar, un proiect analizat de o instituţie publică nu poate fi luat în considerare în cazul în care

contravine legii. Se poate întâmpla ca proiectul în sine să fie legal, dar sursele de finanţare la

care se doreşte să se apeleze sau modul de generare a veniturilor să nu fie legale. De exemplu,

împrumutarea de bani sau perceperea unui impozit pot fi constrânse de legislaţie sau de anumite

norme cu caracter administrativ20. Legislaţia trebuie de asemenea luată în considerare atunci când

este vorba de achiziţii publice, condiţii de contractare, de angajare a forţei de muncă, de norme

privind protecţia muncii, norme de protecţia mediului şi multe alte aspecte legate de

implementarea proiectului.

Din punct de vedere economic, pentru a putea fi adoptat, un proiect de investiţii avut în

vedere de o instituţie publică trebuie să acopere cheltuielile presupuse de realizarea lui şi

menţinerea sa în funcţiune prin avantajele pe care le generează. Trebuie menţionat că nu se

urmăreşte acoperirea cheltuielilor efectuate prin veniturile înregistrate de instituţia publică, ci se

consideră că un proiect poate fi acceptat din punct de vedere economic dacă veniturile (sau mai

bine spus avantajele) realizate de stat sau de terţii avuţi în vedere ca “ţintă” ai programului

devansează cheltuielile. Se desprinde concluzia că analiza economică a fezabilităţii unui proiect

se concentrează asupra efectului economic de care beneficiază societatea în ansamblul ei, şi nu

numai entitatea ce îl implementează. Spre exemplu, poate că este dificil de demonstrat utilitatea

economică a unei agenţii de supraveghere a activităţii desfăşurate de anumite unităţi economice

cu un potenţial poluant semnificativ până la momentul unui accident ecologic.

Un proiect de investiţii trebuie analizat şi din punct de vedere financiar. O particularitate a

analizei financiare în acest caz este dată de faptul că de multe ori nu există o dependenţă directă

între plăţile care cad în sarcina instituţiei publice şi încasările, ce pot fi realizate de o altă entitate

sau de alte entităţi. Acest fapt implică o susţinere financiară din partea instituţiei publice, deci

este nevoie de fonduri disponibile pentru investiţie21. Deşi analiza se realizează prin intermediul

aceloraşi indicatori utilizaţi şi în cazul proiectelor de investiţii adoptate de firmele private, în

modul de calcul al acestora trebuie să se ţină seama şi de avantajele pe care le va genera la

nivelul comunităţii adoptarea lor.

19 Pentru detalii, vezi Kraan, D.J. , Budgetary Decisions - A Public Choice Approach, University Press, Cambridge, 1996, p.65-97.20David C.Jones - Aspecte financiare şi economice ale planificării, pregătirii şi gestiunii, seminar Planificarea investiţilor. Stabilirea tarifelor serviciilor publice, organizat de LGA, Bucureşti, 2000.21 Lucian Ţâţu, Introducere în gestiunea financiară a instituţiilor publice, Ed. ASE, Bucureşti, 2002.

35

Criteriul beneficiului social reprezintă, de asemenea, un criteriu important în

fundamentarea unui proiect de investiţii. Dacă se doreşte construirea unui spital, a unei

biblioteci, a unei şcoli, criteriul principal va fi cel social, aceste activităţi ne-urmărind neapărat

înregistrarea unor performanţe deosebite din punct de vedere economic.

Influenţa factorului comercial în selectarea unui proiect de investiţii este dată de

activităţile comerciale pe care le presupune derularea acestuia: contractele privind achiziţiile de

bunuri, contractele cu diferiţi prestatori de servicii, contractarea de lucrări, angajarea

personalului, operaţiunile bancare etc.

Influenţa factorului tehnic în analiza unui proiect de investiţii nu poate fi neglijată.

Importanţa acestei analize este dată de faptul că o supraevaluare din punct de vedere tehnic peste

nivelul optim generează o creştere nejustificată a costurilor peste varianta optimă. Totodată, o

subevaluare din punct de vedere tehnic poate duce la nişte costuri ulterioare ridicate date de

întreţinere, funcţionare şi reparaţii.

Factorul instituţional se referă la sfera de activitate a instituţiei publice. Pentru ca o

instituţie publică să realizeze o investiţie acceptabilă din punct de vedere instituţional trebuie ca

aceasta să îşi desfăşoare activitatea în domeniul respectiv sau să aibă angajat personal cu

specializarea necesară. De exemplu, dacă se doreşte construirea unei secţii de stomatologie este

necesar ca instituţia publică beneficiară a acestei investiţii să dispună de personal specializat în

acest domeniu (sau să angajeze personal), în caz contrar, investiţia nefiind justificată.

Un alt factor de care trebuie să se ţină seama în analiza unui proiect de investiţii este

mediul natural. Investiţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru încadrarea în anumite

norme de poluare, condiţii legate de aspectul fizic etc.. Uneori impactul este clar, fundamentarea

necesitând luarea în considerare a unor costuri diferite legate de remediile necesare, care pot fi

incorporate în costurile generale privind construirea şi operarea proiectului. Problemele legate

de mediu trebuie privite cu responsabilitate, întrucât accidentele ecologice generează, pe bună

dreptate, efecte de ordin social şi chiar politic (vezi, de exemplu, efectele generate de poluarea cu

cianuri a unor bazine hidrografice cu desfăşurare în mai multe ţări). Astfel, poate fi uşor să se

cadă de acord ca o fabrică potenţial poluantă să fie construită numai cu condiţia să respecte

anumite norme specifice de protecţia mediului. Este mult mai greu să se fundamenteze un proiect

de investiţii publice prin care o zonă cu frumuseţi naturale sau parte a patrimoniului naţional ar fi

deteriorată, pierdută sau distrusă22. Preocupările legate de mediul natural creează o legătură

semnificativă cu finanţarea proiectului. De exemplu, acolo unde se prevede generarea de costuri

externe, ca în exemplul fabricii poluante, aprobările de planificare pot fi condiţionate de

aplicarea unor norme drastice privind protecţia mediului. Ar putea fi solicitată, de asemenea,

instituţiei publice respective, efectuarea unor cheltuieli privind construirea facilităţilor implicate

22 Vezi în acest sens discuţiile legate de construirea Dracula Land Park în Zona Sighişoara.36

de atenuarea activităţii poluante. În mod alternativ, normele privind protecţia mediului pot limita

utilizarea deplină a proprietăţii pentru scopul iniţial propus.

După cum se poate constata, aceşti factori determinanţi acţionează nu numai în mod

individual, ci generează şi efecte sinergetice. Pe de altă parte, există posibilitatea ca prin

satisfacerea restricţiilor induse de un anumit factor, să fie neglijat un altul. În plus, prin

proiectele propuse de diferite instituţii ce acţionează în acelaşi sector de activitate sau în aceeaşi

regiune, este posibil să se solicite fonduri pentru aceleaşi destinaţii. În aceste condiţii, factorii de

decizie trebuie să manifeste responsabilitate şi în ceea ce priveşte convergenţa acestor proiecte şi

armonizarea intereselor partenerilor sociali. Spre exemplu, construirea unei fabrici (cu capital de

stat) de negru de fum la Copşa Mică a ţinut cont de preocuparea factorilor de decizie pentru

asigurarea de locuri de muncă şi astfel de evitare a şomajului, dar cu pericolul declanşării unui

dezastru ecologic pe o perioadă semnificativă (ceea ce va duce la generarea de costuri pentru

eliminarea sau limitarea lui).

Pentru exemplificarea modului de acţiune a acestor factori determinanţi, vom considera un

exemplu simplificat legat de adoptarea unui proiect de investiţii efectuat de un consiliu local,

constând în repararea unui pod care lega două localităţi din jurisdicţie şi care a fost rupt de o

revărsare de ape23.

Influenţa factorului politic. Politica dusă de stat la momentul respectiv este axată pe

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei care locuieşte în zone rurale. De asemenea, există

un puternic lobby pentru construirea acestui pod.

Influenţa factorului juridic. Consiliul local a obţinut toate avizele pentru construirea

podului. De asemenea, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru procurarea resurselor, pentru

achiziţia materialelor necesare, pentru încheierea contractului cu prestatorul de servicii etc.

Influenţa factorului economic. Pentru fundamentarea studiului de fezabilitate vom folosi

preţurile constante (fără luarea în considerare a inflaţiei), deoarece analiza economică nu se

preocupă de valoarea banilor, ci de valoarea reală a bunurilor şi serviciilor care se pot procura cu

banii respectivi. Uneori, inflaţia acţionează într-o manieră diferenţiată asupra încasărilor,

respectiv a plăţilor, ceea ce implică necesitatea luării în considerare a inflaţiei24.

O persoană care doreşte să se deplaseze între cele două localităţi în condiţiile inexistenţei

podului va trebui să folosească un drum ocolitor care duce la un consum mediu de combustibil

de 5 litri (am presupus că deplasarea se face cu un mijloc de transport cu tracţiune mecanică).

Considerăm că preţul unui litru de combustibil este de 20.000 u.m.. Pe baza observaţiilor s-a

23 vezi Lucian Ţâţu, Introducere în gestiunea financiară a instituţiilor publice, Ed. ASE, Bucureşti, 2002.24 Atenţie! Nu este vorba aici despre neglijarea calculelor de actualizare. În fapt, chiar dacă se ţine faptul de fundamentarea unor costuri, respectiv venituri, pe seama unor determinanţi reali (vezi, de exemplu, consumuri normate de combustibil, km parcurşi etc.), natura umană obligă la luarea în considerare a unei valori a “ceva” astăzi superioare valorii aceluiaşi “ceva” mâine (preferăm o stradă asfaltată pe care să conducem astăzi, în loc de amânarea acestui “lux” mâine, preferăm să avem astăzi un salariu decent, faţă de a-l avea la dispoziţie mâine).

37

stabilit că zilnic 100 de persoane parcurg acest drum (din ipoteză considerăm o persoană – o

deplasare cu un mijloc de transport). Pentru simplificarea calculelor, se va face abstracţie de

problemele de actualizare. De asemenea, nu vom face distincţie dintre conceptele de cheltuială

şi, respectiv venit, faţă de cele de plată, respectiv de încasare25.

Realizând un calcul anual al costului obţinem: 5 litri 20.000 u.m. 100 persoane/zi

365 zile = 3.650 milioane u.m. anual.

Costul investiţiei este estimat la 11.000 milioane u.m., iar cheltuielile anuale de întreţinere

la 500 milioane u.m. De asemenea, considerăm că investiţia va fi supusă unor reparaţii capitale

după o perioadă de folosinţă de 5 ani.

Prin realizarea investiţiei, pentru deplasarea între cele două localităţi, consumul de

combustibil se reduce la 1 litru. Cheltuielile anuale în condiţiile realizării investiţiei sunt de 1

litru 20.000 u.m. 100 persoane/zi 365 zile = 730 milioane u.m. anual.

Reducerea cheltuielilor anuale cu deplasarea prin adoptarea proiectului de investiţii este de

3.650 – 730 = 2.920 milioane u.m..

Realizând un calcul pentru durata de viaţă a investiţiei obţinem:

- cheltuieli: 11.000 + 500 5 = 13.500 milioane u.m.

- venituri: 2.920 5 = 14.600 milioane u.m.

- profit: 14.600 – 13.500 = 1.100 milioane u.m.

Rentabilitatea costurilor =

Din punct de vedere economic, investiţia poate fi adoptată, ea acoperind cheltuielile făcute

pe seama veniturilor care vor fi înregistrate. După cum observăm, nu am urmărit acoperirea

cheltuielilor cu venituri la nivelul unei instituţii publice, ci pe ansamblu.

Instituţia publică poate să instituie o taxă pentru traversarea podului. În acest caz veniturile

celor care traversează podul se diminuează, dar se majorează cu aceeaşi valoare veniturile

instituţiei publice, deci pe total veniturile aferente proiectului de investiţii (din punct de vedere al

interesului public) rămân aceleaşi.

Influenţa factorului financiar. Analiza financiară urmăreşte determinarea fezabilităţii

proiectului de investiţii din punctul de vedere al finanţării. Pentru a efectua o analiză pertinentă

din punct de vedere financiar este necesar să urmărim şi influenţa inflaţiei asupra proiectului de

investiţii. De asemenea trebuie urmărite sursele de finanţare şi costul de procurare al acestora

(cost pentru procurarea unor surse de finanţare din împrumuturi sau pierderea de venituri ca

urmare a alocării unor surse de finanţare în acest proiect în locul fructificării lor).

Vom considera că fondul de investiţii de 11.000 milioane u.m. este format din:

25 În cazul instituţiilor publice plăţile efectuate sunt considerate cheltuieli şi sumele încasate sunt considerate venituri.

38

- credit extern nerambursabil în sumă de 2.000 milioane u.m.

- împrumut guvernamental rambursabil în sumă de 3.000 milioane u.m.

- apelarea la sume din fondul de capital în sumă de 4.000 milioane u.m.

- emisiune de obligaţiuni, prin care se contează pe o sumă de 2.000 milioane u.m.

De asemenea, se estimează următoarea evoluţie a ratei inflaţiei (este vorba de o rată medie

a inflaţiei pentru fiecare an, raportată la anul anterior):

Anul 1 2 3 4 5

Rata inflaţiei 5% 5% 4% 4% 3%

Rata inflaţiei va fi luată în calcul pentru corectarea valorilor nominale ale cheltuielilor de

întreţinere.

Împrumutul guvernamental va fi rambursat anual, în 5 tranşe egale cu 600 milioane u.m..

Dobânda percepută pentru acest împrumut este de 10%. Rambursarea şi plata dobânzii au loc la

sfârşitul fiecărui an. Graficul de rambursare va fi următorul:

- milioane u.m. -

An

ul

Împrumut

nerambursat la

începutul anului

Amortis

ment

Dobân

da

Anuitat

ea

Suma rămasă de

rambursat la finele

anului

1 3.000 600 300 900 2.400

2 2.400 600 240 840 1.800

3 1.800 600 180 780 1.200

4 1.200 600 120 720 600

5 600 600 60 660 0

TOTAL 3.000 900 3.900

Retragerea sumelor din fondul de capital duce la pierderea dobânzii la care ar fi fructificate

aceste sume. Considerăm că rata dobânzii la care aceste depozite ar fi fructificate este de 8%

anual. Această pierdere de dobândă se diminuează pe măsură ce suma respectivă este

rambursată. Rambursarea are loc anual la sfârşitul anului, prin amortismente egale.

Asimilând pierderea de dobândă unei plăţi (de dobândă), graficul pentru “împrumutul” din

fondul de capital este următorul:

39

- milioane u.m. -

Anu

l

“Împrumut”

nerambursat la

începutul anului

Amortism

ent

Dobân

da

Anuitat

ea

Suma rămasă de

rambursat la finele

anului

1 4000 800 320 1.120 3.200

2 3.200 800 256 1.056 2.400

3 2.400 800 192 992 1.600

4 1.600 800 128 928 800

5 800 800 64 864 0

TOTAL 4.000 960 4.960

În cazul împrumutului obligatar, cuponul plătit cumpărătorilor este de 12%, iar plata lui are

loc anual. Considerăm că atât emisiunea, cât şi rambursarea se vor realiza la valoarea nominală.

Vom presupune ca fiind neglijabile cheltuielile cu lansarea împrumutului obligatar şi cu

gestiunea lui în timp. De asemenea, considerăm că rambursarea obligaţiunilor se va face în

totalitate la scadenţă. Graficul rambursării împrumutului obligatar este următorul:

- milioane u.m. -

An

ul

Împrumut

nerambursat la

începutul anului

Amortis

ment

Dobân

da

Anuitat

ea

Suma rămasă de

rambursat la finele

anului

1 2.000 0 240 240 2000

2 2.000 0 240 240 2000

3 2.000 0 240 240 2000

4 2.000 0 240 240 2000

5 2.000 2.000 240 2.240 0

TOTAL 2000 1.200 3.200

Cheltuielile cu întreţinerea podului, actualizate la inflaţie sunt următoarele:

- milioane u.m. -

Anul 1 2 3 4 5

Cheltuielile de întreţinere 525 551 573 596 614

40

Graficul cash flow-urilor pentru investiţie este următorul (milioane u.m.):

Anul 0 1 2 3 4 5

Intrări de fonduri 11.000 0 0 0 0 0

Ieşiri de fonduri, din care

- investiţie

- anuitate împr. guvern

-anuitate aferentă fd.

capital

- anuitate împrumut

obligatar

- cheltuieli de întreţinere

11.000

11.000

2.785

900

1.120

240

525

2.687

840

1.056

240

551

2.585

780

992

240

573

2.484

720

928

240

596

4.378

660

864

2.240

614

Diferenţă de acoperit 0 2.785 2.687 2.585 2.484 4.378

După cum se observă din acest tabel, colectivitatea locală trebuie să asigure anual din

fonduri proprii sumele necesare pentru susţinerea financiară a proiectului. Pe parcursul celor 5

ani autoritatea locală trebuie să acopere cheltuieli în sumă de 14.919 milioane u.m.

Această susţinere financiară se poate realiza pe mai multe căi:

majorarea impozitelor locale;

majorarea impozitelor locale cumulată cu perceperea unui tarif pentru traversarea

podului (în acest caz majorarea impozitelor nu va fi atât de mare ca în cazul apelării

doar la impozite);

acoperirea acestor cheltuieli pe seama unui tarif perceput pentru trecerea podului;

alte diverse venituri obţinute de autoritatea locală sau obţinute prin granturi

guvernamentale.

În cele ce urmează vom propune mai multe scenarii de acoperire a cheltuielilor. Deoarece

se consideră că zilnic au loc 100 de traversări, numărul anual de traversări va fi de 36.500. Vom

calcula tariful maxim care poate fi achitat de cei care traversează podul pentru a nu înregistra o

pierdere comparativ cu situaţia inexistenţei podului. Pentru acest calcul s-a considerat că prin

parcurgerea drumului între cele două localităţi fără a traversa podul nu apar cheltuieli generate

de pierderea de timp sau alte tipuri de cheltuieli (prin cheltuieli considerăm o pierdere de utilitate

economică, socială sau de altă natură). De asemenea, folosim actualizarea la inflaţie a preţului

combustibilului.

41

Preţul unui litru de combustibil este (în u.m.):

Anul 1 2 3 4 5

Preţul unui litru de

combustibil

21.000 22.050 22.932 23.849 24.565

Deoarece economia de combustibil prin traversarea podului este de 4 litri pe traversare,

economia bănească pentru o traversare va fi ( în u.m.):

Anul 1 2 3 4 5

Economia bănească 84.000 88.200 91.728 95.396 98.260

Economia bănească la nivelul unui an va fi (în milioane u.m.):

Anul 1 2 3 4 5

Economia anuală 3066 3219 3348 3482 3586

Economia bănească pe cei 5 ani este 16701 milioane u.m..

Scenarii de acoperire a cheltuielilor (milioane u.m.):

Scenariu Diferenţă

de

acoperit

Buget

local

Taxă de

traversare

Acoperirea în totalitate din

veniturile bugetului14.919 14.919 0

Practicarea unei taxe de

traversare egală cu ½ din

economia realizată

14.919 6.568,5 8.350,5

Practicarea unei taxe de

traversare egală cu economia

realizată

14.919 0* 16.701

Practicarea unei taxe de

traversare care să acopere

cheltuielile care trebuie

realizate

14.919 0 14.919**

42

* din calculul algebric, ar rezulta chiar o valoare negativă, respectiv un

venit pentru bugetul local egal cu 1782 milioane u.m.

** taxa se poate reduce, astfel încât avantajul persoanelor care

traversează podul să fie real, inclusiv din punct de vedere financiar.

Aplicarea primelor două scenarii, precum şi a celui de-al patrulea, va duce la folosirea

podului pentru traversare, deoarece se obţine o economie de către cei care traversează podul faţă

de situaţia inexistenţei podului. În cazul celui de-al treilea scenariu, cei care traversează podul nu

obţin nici un fel de avantaj plecând de la ipoteze noastre. Avantajul de care se poate ţine cont

este dat de scăderea duratei de parcurs a drumului între cele două localităţi. De asemenea, prin

construirea podului se poate ajunge la situaţia în care numărul de traversări să crească faţă de

prognoze, ceea ce va duce la diminuarea taxei de traversare care trebuie achitată de beneficiari,

astfel încât beneficiul lor să crească.

Influenţa factorului social. În cazul în care prin construirea podului se obţine reducerea

timpului de parcurs pentru a ajunge la un spital sau la o şcoală, precum şi economisirea de timp

de către diferite persoane, acest proiect poate fi acceptat din punct de vedere social. Problema

care se pune în cazul factorului social este dacă acesta primează, cine va suporta costurile,

deoarece după cum se observă din analiza financiară poate să apară o majorare a impozitelor

suportată de toţi contribuabilii, şi nu numai de cei care beneficiază de pod din punct de vedere

social.

Influenţa factorului comercial. Se vor analiza costul procurării de materii prime, precum şi

cel al manoperei. Uneori, există anumite condiţii legate de fundamentarea acestor costuri, legate

de organizarea de licitaţii, baremuri maximale de costuri etc., de care trebuie să se ţină seama. În

cazul în care se instituie o taxă pentru traversarea podului, factorul comercial are implicaţii şi în

fundamentarea riguroasă şi realistă a tarifelor practicate.

Influenţa factorului tehnic. Se vor avea în vedere problemele legate de materialele de

construcţie, proiectare, arhitectură etc. Trebuie ţinut cont de faptul că soluţiile tehnologice

adoptate în legătură cu vechiul pod nu sunt neapărat de apreciat din moment ce acesta a fost luat

de ape.

Influenţa factorului instituţional. Nu este cazul.

Influenţa factorilor de mediu.Trebuie asigurate condiţiile constructive astfel încât să nu se

creeze probleme ecologice. Cât timp noul proiect de investiţii constă în înlocuirea unui pod

similar din punct de vedere al amplasamentului, se poate presupune că nu vor apărea probleme

suplimentare legate de poluare.

Pe baza exemplului nostru, extrem de simplificat, nu s-a ţinut cont de influenţa pe care o

pot avea asupra proiectului diferite elemente, cum ar fi: posibilitatea ca investiţia să fie construită

43

într-un număr mai mare de ani, estimarea anumitor cheltuieli suplimentare care pot să apară

datorită nerespectării termenului de predare etc.

Implementarea unui proiect de dezvoltare necesită multă muncă de planificare şi cercetare

prealabilă, înainte de luarea oricăror angajamente contractuale deoarece acestea, de cele mai

multe ori, odată lansate, sunt dificil de abandonat. Mai mult, pentru cazul proiectelor ce solicită

alocări financiare semnificative şi de durată, opţiunile greşite pot avea consecinţe financiare şi

economice grave. În particular, resursele vor fi epuizate (sau blocate), deşi ar fi putut fi utilizate

în scopuri mai bune26.

3.3. Elementele de fundamentare a proiectelor de investiţii27

Dincolo de necesitatea adoptării proiectelor de investiţii pentru îndeplinirea unor

obiective de interes public, acestea trebuie analizate şi din punct de vedere al raţionalităţii

economice şi financiare. Pentru a urmări performanţa unui proiect de investiţii, se face apel la

calculul mai multor indicatori. Dintre aceştia, cel mai folosit (şi în majoritatea cazurilor şi cel

mai indicat) îl reprezintă valoarea actuală netă (VAN)28. Prin intermediul acestui indicator, se

poate evidenţia dacă un proiect de investiţii trebuie adoptat sau nu din punct de vedere al

performanţelor sale financiare. Relaţia de calcul a indicatorului, în condiţiile acceptării ipotezei

mediului cert, este dată de relaţia, prezentată din considerente de ordin didactic sub forma:

unde: I0 = investiţia iniţială;

CFDt = cash flow-ul disponibil, la care se adaugă beneficiile publice generate de

investiţie la momentul t;

VR = valoarea reziduală a proiectului de investiţii;

n = durata de funcţionare a proiectului de investiţii;

k = rata de actualizare.

O relaţie de calcul de această formă nu este aplicabilă întotdeauna, însă ne oferă prilejul de a

identifica elementele financiare fundamentale ale unui proiect de investiţii, la care ne vom

referi succesiv în cele ce urmează:

cheltuielile de investiţie;

cash flow-urile disponibile sau echivalentul sub forma avantajelor pentru comunitate;

26David C.Jones - Aspecte financiare şi economice ale planificării, pregătirii şi gestiunii, seminar Planificarea investiţilor. Stabilirea tarifelor serviciilor publice, organizat de LGA, Bucureşti, 2000.27 După Ţâţu Lucian, Panaite Alice, Dragotă Victor, Stoian Andreea, Vasilescu Delia, Finanţe locale şi instituţii publice, ED. ANER, 200228 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.

44

valoarea reziduală;

rata de actualizare;

durata de viaţă a proiectului de investiţii.

Cash flow-urile disponibile sau echivalentul sub forma avantajelor pentru

comunitate. Cash flow-ul reprezintă o diferenţă dintre încasările şi plăţile generate de proiectul

de investiţii analizat29. Pentru previziunea cash flow-ului disponibil este, deci, necesară

previziunea fiecăruia dintre factorii explicativi ai acestuia, calculul fiind similar celui valabil

pentru proiectele de investiţii adoptate de firmele private30. Ceea ce trebuie luat în considerare la

proiectele de investiţii adoptate de instituţiile publice este beneficiul social, motiv pentru

cuantificarea în unităţi băneşti a acestora. În previziunea acestui indicator, este indicat să se ţină

cont de o serie de observaţii de ordin practic, printre care31:

1. În toate calculele nu se va ţine cont decât de variabilele conectate cu proiectul de investiţii

analizat. De exemplu, nu se va considera că un proiect de investiţii generează câştiguri numai

pentru că este adoptat de o instituţie foarte viabilă.

2. Previziunile trebuie să fie coerente în ceea ce priveşte comparabilitatea indicatorilor. Astfel,

se va opta fie pentru exprimarea indicatorilor în termeni reali, fie în termeni nominali. De

cele mai multe ori, este recomandată utilizarea termenilor reali, dar aceasta nu trebuie

considerată o regulă.

Deşi relaţia de calcul este recomandată în marea majoritate a cazurilor, trebuie subliniat că

aceasta nu reprezintă decât o formulă orientativă. Spre exemplu, în cazul în care se analizează

adoptarea unui proiect de investiţii destinat protecţiei mediului, acesta nu va genera nici un venit

superior, ci, dimpotrivă, va genera cheltuieli mai mari, dar în calculul indicatorului vor trebui

luate în considerare economiile viitoare de costuri, generate de despăgubirile ce ar fi trebuit

plătite în absenţa acestei investiţii32.

Problema care apare în cazul investiţiilor publice este reprezentată de modul de evaluare

a costurilor şi beneficiilor utilizate în metoda valorii actualizate nete. Deosebirile33 existente între

modul de aplicare a acestei metode la nivelul proiectelor de investiţii din sectorul privat şi a cel

aplicabil în sectorul public au ca punct de plecare, aşa cum s-a mai precizat, comportamentul

investitorului reprezentat de agentul economic raţional şi, respectiv, "birocratul" raţional. În

primul caz se urmăreşte maximizarea profitului, în timp ce în cel de al doilea caz se are în vedere

maximizarea bunăstării sociale. De asemenea, un alt impediment al evaluării costurilor şi

beneficiilor aferente unui proiect de investiţie adoptat de către o instituţie publică îl constituie 29 Op.cit.30 pentru dezvoltări ale acestei teme, vezi Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, capitolul 16.31 Op.cit..32 Op.cit.33 Pentru detalii, vezi Cullis J., P. Jones , Public Finance and Public Choice, Oxford University Press, 1998, p.129-157.

45

lipsa unei pieţe a bunurilor şi serviciilor publice şi, deci, imposibilitatea utilizării preţurilor în

acest scop. Totodată, apariţia externalităţilor, mai frecvente în cazul investiţiilor publice datorită

specificului lor, face dificilă evaluarea exactă a beneficiilor şi a costurilor.

O soluţie în acest sens o poate constitui aplicarea teoriei surplusului consumatorului34

pentru evaluarea beneficiilor, cu precizarea că una din ipotezele ce stau la baza acesteia este cea

a pieţelor perfecte şi, prin urmare, preţurile pieţei ca instrumente pot fi utilizate pentru analiza

corectă a beneficiilor sociale. Bineînţeles, această ipoteză este greu de realizat, iar existenţa unor

situaţii de monopol, a impozitelor, a şomajului sau dezvoltarea comeţului internaţional sunt tot

atâtea argumente contra utilizării acestui instrument. De aceea, se recomandă folosirea

"preţurilor umbră" în cazurile în care evaluarea nu se poate realiza prin intermediul preţurilor

pieţei.

Un alt punct de vedere exprimat în legătură, de data aceasta, cu analizarea beneficiilor

aferente investiţiilor din domeniul sănătăţii aduce în prim plan problematica evaluării vieţii

umane35 utilizându-se în acest sens fie o formulă de calcul ce reprezintă valoarea actualizată a

economiilor probabile ale unui individ, fie indicatori de calitate care nu mai pun problema

exprimării monetare a rezultatelor investiţiei.

Însă, deşi au fost formulate diverse variante la problema evaluării costurilor şi beneficiilor

aferente proiectelor de investiţie, totuşi sunt dificil de implementate în practică şi, aşa cum

preciza Paul Samuelson36, se recunoaşte existenţa soluţiei, dar aceasta este foarte greu de

identificat.

Se pot avea, însă, în vedere următoarele aspecte37:

Eficacitatea socială a cheltuirii resurselor: va fi apreciată prin evaluarea a cât de

bine un anumit proiect rezolvă problemele sociale cu care se confrunta

municipalitatea. În acest sens, se pot avea în vedere: reducerea ratei şomajului,

ameliorarea situaţiei locuinţelor şi a condiţiilor de trai, ameliorarea serviciilor

medicale, ameliorarea infrastructurii de transport etc.;

Eficacitatea bugetară: măsură a câştigului înregistrat la nivelul bugetului

municipalităţii, în sensul reducerii cheltuielilor sau sporirii veniturilor;

Eficacitatea multiplicatorului economic: are în vedere volumul investiţiilor

private realizate ca urmare a implementării respectivului Project de investiţie

publică.

Valoarea reziduală. Valoarea reziduală constituie fie valoarea de piaţă la care s-ar vinde

investiţia la momentul ultimului an de previziune (vezi de exemplu, cazul privatizărilor), fie

34 Idem.35 Idem.36 Samuelson P. A., The Pure Theory of Public Expenditure, Public Finance, Worth Publishers, 2000.37 David C.Jones - Aspecte financiare şi economice ale planificării, pregătirii şi gestiunii, seminar Planificarea investiţilor. Stabilirea tarifelor serviciilor publice, organizat de LGA, Bucureşti, 2000.

46

valoarea pieselor de schimb şi a altor elemente cu caracter rezidual (de exemplu, un anumit nivel

de active circulante nete) la finele duratei de viaţă a proiectului de investiţie. În principiu, pentru

o corectă evaluare a indicatorilor de performanţă caracteristici proiectului, momentul n ales

pentru fundamentarea încheierii previziunii va fi identic cu durata de viaţă a investiţiei. Astfel,

pentru un utilaj acesta va reprezenta durata normală de funcţionare, pentru investiţii în

publicitate – perioada pe care se pot urmări efectele utile ale campaniei publicitare, pentru

investiţii în resurse umane – perioada în care se pot urmări efectele utile ale specializărilor sau a

eventualelor mijloace de stimulare a personalului utilizate38.

Pentru un utilaj, valoarea reziduală va fi dată de valoarea componentelor sale, rezultate în

urma demontării utilajului şi care pot fi valorificate pe piaţa second hand sau în cadrul firmei,

pentru alte utilizări. Nu trebuie uitată încasarea generată de recuperarea resurselor financiare

mobilizate în activele circulante nete implicate de funcţionarea proiectului de investiţii39.

Rata de actualizare, ca principiu aplicat în fundamentarea proiectelor de investiţii

adoptate de firmele private, reprezintă rata de rentabilitate cerută de investitori40. În condiţiile în

care aceste proiecte sunt adoptate de instituţiile publice, aceasta va fi ajustată la un nivel care să

ţină cont măcar de devalorizarea monedei în care se face previziunea datorită inflaţiei.

Se consideră că, în condiţiile în care ipotezele ce stau la baza optimului lui Pareto,

respectiv existenţa pieţelor perfecte, lipsa externalităţilor şi a şomajului, sunt îndeplinite, rata

corectă de actualizare poate fi reprezentată de rata dobânzii aferentă creditelor acordate. În caz

contrar, se recomanda41 folosirea aşa-numitei "rate sociale de preferinţă a timpului" care

reprezintă rata marginală de substituţie între consumul din perioada curentă şi consumul dintr-o

perioadă viitoare.

3.4. Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii independente în mediu cert42

Pentru efectuarea analizei financiare în vederea adoptării proiectelor de investiţii de către

instituţiile publice se utilizează, ca tehnici specifice de lucru, aceleaşi criterii de fundamentare ca

şi în cazul celor adoptate de firmele private43. Fără îndoială că obiectivul urmărit prin calculul

indicatorilor de performanţă ai unei investiţii este de a decide dacă aceasta trebuie adoptată sau

nu44. Decizia de investiţii se ia în condiţii restrictive din punct de vedere al resurselor financiare

38 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.39 Op.cit.40 Op.cit.41 Pentru detalii, vezi Cullis J., P. Jones , Public Finance and Public Choice, Oxford University Press, 1998,p.129-15742 După Ţâţu Lucian, Panaite Alice, Dragotă Victor, Stoian Andreea, Vasilescu Delia, Finanţe locale şi instituţii publice, ED. ANER, 200243 pentru dezvoltări ale acestei teme, vezi Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, capitolul 16.44 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.

47

disponibile şi, ca atare, implică de multe ori renunţarea la anumite proiecte numai pe

considerentul că nu există resursele financiare necesare adoptării acestora la momentul respectiv.

În afara acestui aspect, trebuie să se ţină cont şi de faptul că de multe ori există posibilitatea de a

se opta între mai multe proiecte, ori de faptul că adoptarea unui anumit proiect este condiţionată

de adoptarea apriori a altuia. Deocamdată, nu vom avea în vedere aceste aspecte, ci ne vom

limita la criteriile generale ce trebuie respectate pentru ca un proiect să fie considerat acceptabil.

Criteriul valorii actuale nete (VAN). Cât timp suma cash flow-urilor actualizate este

superioară ca valoare sumei investite, este rentabil să se adopte respectivul proiect de investiţii.

Cu alte cuvinte, pentru ca un proiect de investiţii să merite a fi adoptat, VAN trebuie să fie

pozitivă:

Valoarea actuală netă este considerat cel mai elocvent indicator de selecţie a proiectelor de

investiţii. Indicatorul evidenţiază câştigul efectiv în unităţi monetare comparabile cu cele de la

momentul actual, de care se va beneficia (în cazul în care previziunile se vor adeveri) prin

adoptarea proiectului de investiţii supus analizei.

Se pot sesiza, totuşi, o serie de deficienţe ale utilizării acestui criteriu în evaluarea

proiectelor de investiţii45, precum:

criteriul nu are în vedere constrângerile bugetare;

nu ţine cont de interdependenţele dintre proiectele de investiţii.

Alături de acest criteriu, recomandat de toate lucrările de specialitate, există numeroşi alţi

indicatori prin care se încearcă evaluarea performanţelor proiectelor de investiţii46. Dintre aceştia,

noi ne vom referi în prezenta lucrare la rata internă de rentabilitate şi la termenul de recuperare.

Criteriul ratei interne de rentabilitate (RIR) oferă posibilitatea exprimării indicatorilor de

performanţă a unui proiect de investiţii sub formă procentuală. Această rată de rentabilitate

degajată de proiectul de investiţii analizat – cunoscută în literatura de specialitate sub numele de

rată internă de rentabilitate (“Internal Rate of Return = IRR” în engleză) nu reprezintă altceva

decât soluţia ecuaţiei:

VAN = 0,

cu necunoscută k:

, sau, altfel scris:

45 Bellalah, Mondher. 1998. Gestion Financiere. Diagnostic, evaluation et choix des investissements. Ed. Economica, Paris. pg. 379.46 pentru dezvoltări ale acestei teme, vezi Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, capitolul 16.

48

Constatăm că avem de rezolvat o ecuaţie de ordin n. Dificultăţile întâmpinate de rezolvarea

acestei ecuaţii pot fi eliminate prin utilizarea calculatorului personal. În cazul în care nu

dispunem de un calculator personal, rezolvarea problemei este puţin mai complicată, pentru că

este relativ dificil de rezolvat o ecuaţie de ordin n. Cu toate acestea, o bună aproximare se poate

obţine cu ajutorul unor tehnici de interpolare47. Formula de calcul a RIR este:

Din punct de vedere numeric, valoarea RIR trebuie să fie, în cazul instituţiilor publice,

măcar mai mare decât rata inflaţiei.

Termenul de recuperare. Alături de problema performanţei unui proiect de investiţii din

punct de vedere al câştigului în unităţi băneşti sau sub formă de rată de rentabilitate, un element

de interes îl constituie şi termenul de recuperare. Termenul de recuperare nu reprezintă altceva

decât durata în care se recuperează fondurile investite. Indicatorul nu este însă întotdeauna

relevant pentru instituţiile publice, decât în cazul în care toate beneficiile de ordin social, politic

etc. ar putea fi cuantificate prin funcţii de utilitate, având în vedere faptul că, în general, o

satisfacţie prezentă este preferabilă uneia viitoare. Pe de altă parte, un indicator relevant pentru

instituţiile publice este momentul dării în funcţiune a proiectului de investiţii în care se obţin

primele beneficii de ordin social, politic etc.

3.5. Selectarea între mai multe proiecte de investiţii48

Până la acest punct al expunerii noastre, am analizat dacă un proiect de investiţii poate fi

adoptat pe baza propriilor sale performanţe, cu alte cuvinte dacă un proiect merită adoptat numai

prin referinţă la propriile performanţe. De cele mai multe ori, în selectarea proiectelor de

investiţii, însă, trebuie să se ţină cont de o întreagă listă de restricţii şi de interdependenţe ce

există între adoptarea unui proiect sau a altuia.

În cazul în care resursele financiare ar fi abundente, iar intercondiţionările dintre proiecte –

inexistente, ar trebui adoptate toate proiectele care:

generează VAN pozitive, fiind preferabile cele cu VAN cât mai mare;

generează RIR mai mari decât rata minimă acceptabilă, fiind preferabile cele cu valori cât

mai ridicate ale indicatorului;

47 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.48 După Ţâţu Lucian, Panaite Alice, Dragotă Victor, Stoian Andreea, Vasilescu Delia, Finanţe locale şi instituţii publice, ED. ANER, 2002

49

sunt caracterizate prin termene de recuperare cât mai reduse.

În general, se consideră că în cazul în care pentru două proiecte, 1 şi 2, VAN1 > VAN2 şi

RIR1 < RIR2, se va prefera proiectul cu VAN mai mare.

Probabil că principala restricţie cu care se confruntă orice manager financiar este cea de

ordin bugetar. Astfel, pentru exemplificare49, să presupunem că dispunem de un buget pentru

investiţii de 30.000 u.m. pe an. Pentru simplificarea problemei, vom presupune că toate

proiectele de investiţii sunt caracterizate prin durate de viaţă identice şi că toate deciziile de

investiţii se iau numai în funcţie de criteriul VAN. La nivelul anului 1, există 3 proiecte de

investiţii ce pot fi adoptate:

proiectul 1, în valoare de 20.000 u.m. şi care generează o VAN egală cu 5.000 u.m.;

proiectul 2, în valoare de 10.000 u.m., ce generează o VAN de 3.000 u.m.;

proiectul 3, în valoare de 22.000 u.m., care generează o VAN de 6.500 u.m.

În cazul în care managerul financiar îşi face judecăţile de valoare numai în funcţie de

criteriul VAN, el va prefera investirea în proiectul 3 (maximum de VAN). Se constată că decizia

nu este în nici un caz optimă pentru firmă. O astfel de decizie, în lipsa altor restricţii, va implica

adoptarea concomitentă a proiectelor 1 şi 2, care vor consuma total bugetul alocat, dar care va

genera obţinerea unei VAN totale egale cu 8.000 u.m.

Să presupunem acum, în plus, că încă de la acest moment, cunoaştem că există

posibilitatea investirii într-un proiect (4), în sumă de 40.000 u.m. şi care va genera o VAN de

20.000 u.m., existând posibilitatea reportării sumelor rămase necheltuite, de la un exerciţiu

financiar la altul. În aceste condiţii, este evident că în primul an trebuie adoptate proiecte ce vor

oferi menţinerea posibilităţii de investire a unei sume totale de 40.000 u.m. peste un an, respectiv

reportarea a 10.000 u.m. Cu alte cuvinte, bugetul disponibil pentru investiţii din primul an va fi

de 20.000 u.m. În aceste condiţii, în primul an se va putea adopta numai proiectul 1, dar această

decizie va determina o VAN globală mai ridicată.

În exemplul de mai sus, am presupus că proiectele de investiţii au durate de viaţă identice.

În practică, acest fenomen este rareori aplicabil. Astfel, să presupunem că trebuie optat între

două proiecte concurente, restricţiile bugetare fiind satisfăcute:

proiectul A, în valoare de 20.000 u.m., ce generează o VAN de 4.000 u.m., pe parcursul a 3

ani;

proiectul B, de aceeaşi valoare, ce generează o VAN de 4.500 u.m. pe parcursul a 4 ani.

Cele două VAN calculate nu sunt comparabile, întrucât una dintre cele două valori este

aferentă unei perioade de 3 ani, iar cealaltă uneia de 4. Trebuie subliniat că două proiecte de

49după Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela, Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.

50

investiţii pot fi comparabile numai în condiţiile în care sunt caracterizate prin durate de viaţă

egale.

Soluţia recomandată în general o constituie calculul celui mai mic multiplu comun pentru

duratele de viaţă ale proiectelor supuse analizei, şi recalcularea unor VAN în ipoteza că la

sfârşitul duratelor de viaţă ale proiectelor, acestea vor fi înlocuite cu proiecte identice, ce vor

degaja aceleaşi VAN în aceeaşi durată de viaţă50.

Pe cazul proiectului analizat, se va considera o durată de viaţă de 12 ani (cel mai multiplu

comun al numerelor 3 şi 4). Pentru proiectul A se va recalcula o VAN pentru cazul în care

proiectul va fi înlocuit de 3 ori, iar pentru proiectul B – de două ori.

50 Op.cit.51

IV. PLANUL INVESTIŢIILOR DE CAPITAL

4. 1. Considerente generale privind planul investiţiilor de capital

Realizarea investiţiilor de către administraţiile publice generează resurse considerabile,

ceea ce duce automat la programarea acestora în timp, la ierarhizarea lor. Pentru ca finanţarea

proiectelor de servicii şi infrastructură să se facă judicios şi corect, administraţiile publice locale,

şi nu numai ele, se folosesc de un instrument numit „Plan de investiţii de capital” (PIC).

Un PIC este un plan multianual – de regulă pe patru sau cinci ani – ce este întocmit de

administraţia publică locală, şi care identifică proiectele de investiţii ce urmează a fi finanţate în

această perioadă. PIC are scopul de a identifica toate activele ce trebuie utilate, renovate sau

construite, anul când va începe această operaţie, suma necesară (în lei) ce va trebui cheltuită

pentru realizarea proiectului şi metoda de finanţare propusă pentru acoperirea cheltuielilor.

PIC nu trebuie să se confunde cu bugetul de investiţii, acesta reprezentând primul an din

planul de investiţii de capital. Bugetul de investiţii autorizează proiectele şi alocă o finanţare

specifică acestor proiecte. Acesta trebuie să fie adoptat în conformitate cu bugetul operaţional al

administraţiei publice locale şi asigură cadrul legal necesar pentru derularea proiectelor.

Proiectele şi sursele de finanţare din PIC pentru ceilalţi ani, cu excepţia primului, nu sunt

autorizate până când nu este aprobat bugetul anual pentru fiecare dintre aceşti ani.

Elaborarea unui PIC este necesară din următoarele considerente51:

- analizarea perspectivelor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung;

- stabilirea unui set de obiective ce pot fi atinse;

- determinarea unui anumit consens cu cetăţenii şi alţi factori implicaţi în legătură cu

aceste obiective;

- consideră proiectele ca părţi componente ale unui program mai vast;

- determină dimensiunile adecvate ale proiectelor şi planificarea lor în timp;

- alocă proiectelor anumite surse de finanţare.

4. 2. Etapele procesului de planificare a investiţiilor de capital

Procesul de planificare a investiţiilor de capital presupune mai multe etape de bază. Dacă

etapele în sine sunt asemănătoare pentru toate tipurile de administraţie publică locală, procesul

însă poate să varieze în funcţie de dimensiunea comunităţii, componenţa personalului, numărul

acestuia şi condiţiile financiare.

Planificarea investiţiilor de capital presupune, în principiu, realizarea următoarelor etape52:51 Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltarea Internaţională (USAID), Programarea investiţiilor de capital şi planificarea financiară; Alexandria, 200052 Idem 2.

52

1) pregătirea procesului PIC;

2) realizarea activităţilor iniţiale ale procesului PIC;

3) identificarea resurselor potenţiale de finanţare a investiţiilor;

4) stabilirea proiectelor prioritare şi alocarea veniturilor;

5) monitorizarea derulării proiectelor.

4. 2.1. Pregătirea procesului PIC

Este o etapă a procesului de planificare a investiţiilor de capital care presupune derularea a

trei faze:

a) realizarea unei diferenţieri între bugetul de investiţii şi bugetul curent;

b) organizarea procesului PIC;

c) elaborarea politicilor PIC.

Realizarea unei diferenţieri între bugetul de investiţii şi bugetul curent

Proiectele de investiţii incluse in PIC trebuie să se diferenţieze de cele care fac parte din

bugetul operaţional. Astfel, proiectele cuprinse în PIC reprezintă investiţii ce pot fi realizate în

timp, în funcţie de o anumită strategie, în timp ce anumite „investiţii”, cum ar fi (astuparea

gropilor din asfalt, repararea unor clădiri, repararea unor trotuare) trebuie să se regăsească în

bugetul curent, realizarea lor fiind imperativă.

Tipul

lucrării

Investiţie Operare şi întreţinere

Străzi şi alei Pavare străzi (artere zone rezidenţiale)

Refacere alei

Modificarea capacităţii sau proiectului

de stradă, inclsiv peisagistică

Reparaţii pavaj, chiar dacă duce la

îmbunătăţirea condiţiilor de rulare

Etanşeizare şi alte lucrări de întreţinere

Trotuare Înlocuiri trotuare, trotuare noi,

intersecţii de trotuare

Reparaţii de rutină/ petice

Circulaţie Echipamente de semnalizare noi şi

înlocuiri, alte lucrări care îmbunătăţesc

siguranţa sau capacitatea sistemului

Reparaţii sau înlocuiri de echipamente

pentru întreţinerea funcţionării sistemului

Marcarea şi delimitarea benzilor de

circulaţie

Înlocuiri contoare parcări

53

Organizarea procesului PIC

Autorităţile locale trebuie să stabilească o structură administrativă sau să desemneze un

responsabil pentru gestionarea procesului PIC.

Sarcinile principale ale responsabilului PIC sunt:

- să pregătescă calendarul PIC, formularele şi instrucţiunile; PIC este un proces complex

pentru care este nevoie să se stabilească o programare foarte strictă a activităţilor, cel puţin până

în faza de implementare a proiectelor de investiţii. De asemenea, pentru operaţionalizarea

activităţilor desfăşurate este necesar să se stabilească anumite formulare standard pentru

culegerea informaţiilor cu privire la proiectele ce pot fi realizate, fişa propunerilor de proiecte

etc.

- să creeze oportunităţi de implicare a cetăţenilor; Pentru acesta este necesar să se poată

asigura un contact direct cu cetăţenii (beneficiarii proiectelor de investiţii atât în faza stabilirii

propuenrilor de proiecte, cât şi ulterior pe măsură ce PIC se desfăşoară). Una din abordările cele

mai frecvent folosite este implicarea cetăţenilor într-o audiere publică. O asemenea audiere

înainte de adoptarea PIC de către autorităţile publice locale, permite cetăţenilor să pună întrebări,

să-si exprime preocuparea şi să înţeleagă mai bine întregul proces înainte ca planul de investiţii

să fie finalizat.

- să comunice evoluţia procesului PIC cetăţenilor şi administraţiei locale, să prezinte

criteriile care au stat la baza adfoptării unor decizii;

- să evalueze opţiunile de finanţare pentru proiectele predate;

- să gestioneze exerciţiul de prioritizare a proiectelor de investiţii;

- să monitorizeze implementarea proiectelor.

Elaborarea politicilor PIC

Responsabilul PIC trebuie să realizeze următoarele activităţi:

1) să stabilească ce tipuri de păroiecte trebuie incluse în PIC. Astfel, în PIC pot fi incluse

toate proiectele de investiţii ce pot fi propuse la nivel local sau se stabilesc anumite domenii în

care se doreşte planificarea investiţiilor (infrastructură, domeniul social etc).

2) să determine numărul de ani de derulare a PIC. Perioada de planificare a investiţiilor de

capital se referă la numărul de ani inclus în planul de investiţi. În mod normal, proiectele

planificate în primul an sau în primii doi ani se pot evalua destul de uşor în raport cu

dimensiunea, costurile, cheltuielile planificate si finanţarea disponibilă. O perioadă mai mare

face ca estimarea costurilor şi resurselor de finanţare să fie din ce în ce mai dificilă întrucât

procesul de aprobare şi finanţare a investiţiilor nu este în totalitate descentralizat.

54

Includerea în PIC numai a proiectelor despre care se aşteaptă că vor începe în anul sau anii

următori ar reduce totuşi şansa de a analiza proiectele pe termen lung, eşalonate pe mai mult de

doi ani.

În majoritatea PIC, perioada de patru sau cinci ani este perioada potrivită. În primul an se

întocmeşte bugetul de investiţii iar restul de trei sau patru ani sunt anii de derulare a investiţiei.

Pentru a menţine pentru PIC perioada de desfăşurare dorită, acesta trebuie să fie actualizat în

fiecare an adăugându-se încă un an la sfârşitul planului împreună cu lista de proiecte care

trebuie iniţiate în acel an.

3) să elaboreze un calendar cu evenimente cheie şi termene limită. Pentru coordonarea

diferitelor sarcini si responsabilităţi, coordonatorul PIC trebuie sa pregătească încă de la început

un calendar de desfăşurare a procesului. Calendarul este un instrument care evidenţiază

responsabilităţile si termenele in cadrul procesului PIC. Acesta constituie un ghid pentru

consiliul local sau judeţean, regii si cetăţeni referitor la termenele de execuţie si etapele ce

urmează a fi parcurse pe perioada derulării PIC.

4) să elaboreze metodele de culegere a opiniilor cetăţenilor cu privire la întregul proces al

PIC. Astfel se poate stabili modalitatea prin care se culeg de la cetăţeni informaţiile cu privire la

propunerile de proiecte (audieri, chestionare, sondaje de opinie), precum şi cu privire la modul în

care este perceput procesul PIC în desfăşurarea sa (dacă PIC-ul rezultat se pretează pe nevoile

cetăţenilor).

Planificarea investiţiilor de capital permite administraţiilor publice locale să găsească

oportunităţile pentru implicarea cetăţenilor în procesul de clasificare şi prioritizare a proiectelor

de investiţii.

4. 2.2. Realizarea activităţilor iniţiale ale procesului PIC

Presupune următoarele faze:

1) evaluarea nevoilor;

2) modul de satisfacere a nevoilor cetăţenilor;

3) evaluarea stării activelor curente;

4) stabilirea obiectivelor şi a criteriilor de evaluare a proiectelor de investiţii.

Evaluarea nevoilor

Evaluarea nevoilor presupune atât o analiză tehnică, cât şi opinia comunităţii cu privire la

nevoia resimţită. Este necesar să se realizeze estimări cu privire la cererea de servicii publice în

viitor, studii cu privire la menţinerea sau modificarea modelelor comportamentale membrilor

comunităţii, posibilitatea asigurării nevoilor prin investiţiile existente.

55

De asemenea, trebuie luate în considerare şi anumite proiecte de investiţii pentru care în

prezent nu se resimte o nevoie (un plan de sistematizare a localităţii) sau pentru care nevoile pot

fi resimţite în condiţiile în care se vor produce în viitor unele evenimente nedorite (accidente

ecologice, inundaţii etc)

Stabilirea modului de satisfacere a nevoilor cetăţenilor

Este nevoie să se delimiteze nevoile pentru a căror satisfacere este necesar să se realizeze

proiecte de investiţii de cele care pot fi satisfăcute mai efficient şi fără realizarea de investiţii.

Astfel, trebuie stabilit dacă pentru satisfacerea unei nevoi este necesar să se realizeze o investiţi

nouă su este suficient să se asigure o exploatare mai bună a unei investiţii vechi, eventual prin

asigurarea unei modernizări a acesteia.

De asemenea, trebuie stabilit dacă anumite proiecte de investiţii pot fi realizate prin

implicarea terţilor (sector privat, sector public). Astfel, unele proiecte de investiţii pot fi realizete

de sectorul privat, în măsura în care acesta este interesat (realizarea unui complex

agroalimentar), în parteneriat public privat sau se pot implementa de alte entităţi publice în

condiţii de eficienţă mărită.

Evaluarea stării activelor curente

În cadrul evaluării infrastructurii existente, o instituţie publică va evalua situaţia

infrastructurii şi a echipamentului de care răspunde. Pentru aceasta trebuie să fie cunoscută

vechimea, starea funcţională, istoricul intervenţiilor, precum şi costurile estimative pentru

înlocuirea echipamentelor şi utilităţilor existente. Este important să se urmărească starea

funcţională şi calitatea infrastructurii. Un istoric al reparaţiilor şi operaţiunilor de întreţinere

efectuate asupra fiecărui activ poate fi extrem de util. Documentaţia privind istoricul acestor

operaţiuni oferă date importante referitoare la eficienţa reparaţiilor făcute. Aceste date ajută la

evaluarea gradului de eficienţă a reparaţiilor viitoare.

Stabilirea obiectivelor şi a criteriilor de evaluare

La baza evaluării proiectelor de investiţii trebuie să stea o serie de obiective generale, cum

ar fi protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea economică a zonei.

Plecând de la acestea se vor stabili criterii clare ce trebuie îndeplinite de proiectele de investiţii.

Pentru clasificarea şi prioritizarea proiectelor de investiţii se va pleca de la stabilirea unui

punctaj pentru fiecare proiect pe baza unei serii de criterii sociale, economice, financiare, de

sănătate publică. Fiecare proiect de investiţii primeşte un punctaj ca urmare a evaluării lui pe

baza criteriilor stabilite, urmând a se realiza o ierarhizare a acestor criterii în ordine

descrescătoare a punctajelor obţinute.

56

Vom prezenta un exemplu de criterii folosite în ierarhizarea proiectelor de investiţii:

Criterii de determinare a priorităţii proietelor Punctaj

Sănătate şi siguranţă publică

1. proiectul înlătură un pericol mare al sănătăţii şi siguranţei 0-5 puncte

2. proiectul reduce cazurile posibile de deces, vătămare sau boală 0-5 puncte

Calitatea mediului

3. proiectul măreşte/reduce gradul de poluare a mediului (aer,

zgomot, deşeuri solide sau lichide) în raza oraşului

0-10puncte

Calitatea vieţii

4. proiectul îmbunătăţeşte semnificativ calitatea vieţii unui număr

mare de cetăţeni

0-10 puncte

Dezvoltarea economică

5. proiectul va încuraja noi investiţii de capital în oraş şi va genera

dezvoltarea economică

0-5 puncte

6. proiectul va crea noi locuri de muncă pentru cetăţenii oraşului pe

perioada realizării şi după finalizare

0-5 puncte

7. proiectul odată finalizat va genera reduceri ale costurilor de

funcţionare şi întreţinere ale instalaţiei pe termen lung

0-5 puncte

8. beneficiile aduse de proiectul odată finalizat vor fi cel puţin egale

sau mai mari decât cheltuielile de realizare

0-5 puncte

Documentaţie

9. documentaţia tehnică şi financiară a proiectului este bine gândită,

finalizată şi aprobată

0-10 puncte

Punctaj maxim 60

Sursa: Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională, Proiectul Regional pentru

Europa de Est

4. 2.3. Identificarea surselor potenţiale de finanţare a investiţiilor

În cadrul acestei etape trebuie să se identifice sursele potenţiale de finanţare şi să se

realizeze o analiză a posibilităţilor de finanţare.

Sursele de finantare ce trebuie luate în considerare pot fi formate din:

- veniturile rămase consiliilor locale şi judeţene după efectuarea cheltuielilor operaţionale;

- împrumuturi suportate din veniturile consiliilor locale sau judeţene;

- taxe plătite de utilizatori pentru serviciile furnizate de consiliile locale sau judeţene direct

sau prin intermediul regiilor locale;

- împrumuturi suportate din taxele pe servicii;57

- programe speciale ale Guvernului României sau finanţări externe.

În cazul programelor guvernamentale speciale sau finanţărilor externe, sumele disponibile

vor fi determinate de regulile şi normele programelor respective. Pentru toate celelalte surse

menţionate mai sus, nivelul finanţării şi selectarea proiectelor rămân în întregime la latitudinea

administraţiilor publice locale.

Un aspect important este opţiunea pentru surse proprii de finanţare sau apelarea la

împrumuturi. Vom prezenta avantajele şi dezavantajele finanţării prin surse proprii şi ale

finanţării prin îndatorare53.

Finanţarea prin surse proprii:

A) avantaje:

- economii la costurile cu dobanda. În cazul finanţării din resurse proprii, nu apar costuri

legate de dobânzi. Aceste economii pot fi folosite la creşterea capitalului.

- păstrarea flexibilităţii financiare. În cazul finanţării din resurse proprii nu există obligaţii pe

termen lung. Autoritatea locală are în fiecare an mai multă flexibilitate în legatură cu

angajarea veniturilor în finanţarea de capital versus cheltuieli operaţionale. Acest fapt este

important în cazul în care este dificil să estimezi veniturile viitoare datorită instabilităţii

economice sau din alte motive.

- întărirea percepţiei calităţii creditului. În condiţiile în care toţi sunt egali, o autoritate locală

care nu este foarte îndatorată este privită favorabil de către comunitate. Finanţarea din

resurse proprii astăzi, oferă autorităţii locale şansa de a obţine un împrumut mâine.

B) dezavantaje:

- fonduri insuficiente pentru necesarul de capital ca urmare a existenţei unui număr mare de

proiecte de realizat, a unor proiecte care necesită costuri ridicate sau creşterii continue a

costurilor proiectelor de investiţii;

- lipsa echităţii între generaţii: sarcina finanţării proiectelor de care vor beneficia generaţia

prezentă, dar mai ales cele viitoare este suportată doar de generaţia prezentă;

- cheltuieli de capital nerepartizate inegal de-a lungul anilor, creând presiune asupra bugetelor

prezente.

Apelarea la resurse împrumutate are ca avantaje:

- permite autorităţilor locale să realizeze investiţii mai multe într-un interval mai scurt de timp;

- asigură echitate între generaţii cu privire la sarcina suportării costurilor investiţiilor;

53 www.lga.ro, Programarea investiţiilor de capital şi planificarea financiară58

- egalizează în timp costurile investiţiilor.

4. 2.4. Prioritizarea proiectelor şi alocarea surselor de finanţare

Pentru realizarea prioritizării proiectelor şi alocării surselor de finanţare se vor parcurge

următoarele etape:

- revizuirea stabilirea priorităţii proiectelor potenţiale

- dezvoltarea scenariilor financiare alternative;

- corelarea proiectelor cu resursele

Stabilirea priorităţii proiectelor potenţiale presupune:

- alcătuirea fişelor propunerilor de proiecte;

- alegerea iniţială a proiectelor;

- selecţia în funcţie de conflict, complementaritate, compatibilitate;

- stabilirea priorităţii proiectelor;

Alcătuirea fişelor propunerilor de proiect constă în realizarea pentru fiecare proiect a unei

prezentări standard, cum ar fi de exemplu54:

Fisa propunerilor de proiect

Data:

Fisa nr:

A. Denumirea proiectului:

B. Scurta descriere a proiectului propus:

C. Localizare:

D. Obiectiv(e):

E. Beneficiari propusi:

F. Cost estimat:

G. Sursa propusa de finantare:

H. Propunator sau departament responsabil:

I. Informatii de contact despre propunator sau departamentul responsabil:

Alegerea iniţială a proiectelor presupune realizarea următorilor paşi:

1) consolidarea propunerilor repetitive;

2) separarea proiectelor care sunt evident practice sau inutile;

3) alegerea proiectelor care ar putea fi implementate mai eficient de către alte

agenţii, organizaţii sau autorităţi locale

54 Idem 259

Selecţia în funcţie de conflict, complementaritate, compatibilitate presupune stabilirea

proiectelor a căror realizare intră în conflict cu realizarea altor proiecte, proiectele care sunt

complementare şi proiectele care sunt compatibile.

Automat, din două proiecte care intră în conflict, doar unul poate fi realizat. Selecţia se va

realiza plecând de la alţi factori care pot fi luaţi în calcul (complementaritatea cu alte proiecte,

beneficial realizat (cel economic şi social), gradul de necesitate pentru realizarea proiectului

etc.).

Se recomandă în selecţie şi prioritizare să ţină cont de proiectele care sunt complementare

(de exemplu realizarea canalizării unei străzi şi asfaltarea acestuia), realizarea acestora, precum

şi ordinea în care sunt realizate putând duce la o scăderea a costurilor pe ansamblu proiectelor.

Stabilirea priorităţii proiectelor presupune acordarea, în funcţie de modul în care acestea

satisfac criteriile de evaluare stabilite, a unui punctaj pentru fiecare proiect.

În funcţie de scorul realizat de fiecare proiect se va realiza o clasificare a acestora.

Dezvoltarea scenariilor financiare alternative presupune luarea în calcul la realizarea

proiectelor de investiţii şi aşezarea lor în timp a scenariului apelării doar la surse proprii de

finanţare şi a scenariului apelării şi la împrumuturi.

În funcţie de necesarul de resurse, de posibilităţile de împrumut, de numărul de ani în care

se doreşte realizarea proiectelor sau de alţi factori se poate opta pentru un scenariu sau altul.

În funcţie de fiecare variantă luată în calcul, se poate stabili numărul de proiecte ce pot fi

realizate în numărul de ani aferent PIC-ului.

În cazul scenariului fără împrumut se stabileşte pentru numărul de ani de derulare a PIC

care este surplusul operaţional curent (ca diferenţă între veniturile curente şi cheltuielile curente),

acesta dând valoarea maximă care poate fi luată în calcul pentru investiţii. Deoarece acest

surplus operaţional este o estimare, nu se recomandă ca el să fie luat în calcul în totalitate pentru

realizarea de investiţii, eventuala nerealizare a lui ducând la disfuncţionalităţii în derularea PIC.

În cazul scenariului cu împrumut se pleacă de la surplusul operaţional curent estimat, se

determină care este valoarea maximă a împrumuturilor ce pot fi luate (trebuie ca serviciul

datoriei să nu depăşească 20% din veniturile curente ale instituţiei publice), urmând ca prin

însumarea acestora să se stabilească valoarea maximă ce poate fi folosită pentru investiţii. De

asemenea, nu se recomandă luarea în considerare a valorii maxime, pentru a evita eventualele

probleme ce pot să apară în condiţiile în care previziunile nu se adeveresc 100%.

În determinarea sumelor ce pot fi folosite pentru investiţii este necesar să se ţină cont şi de

rambursările şi plăţile de dobânzi care apar în cazul scenariului fără împrumut.

60

Corelarea proiectelor cu resursele presupune stabilirea unui echilibru între dorinţe

(proiecte) şi posibilităţi (surse de finanţare). Aceasta poate să ducă la o reprioritizare a

proiectelor în funcţie de sursele de finanţare posibil de mobilizat şi de termenele la care pot fi

mobilizate acestea. Se poate ajunge la eliminarea unor proiecte sau la amânarea lor, realizarea

unei alte succesiuni decât cea rezultată din etapele anterioare în realizarea lor proiectelor,

combinarea şi redimensionarea proiectelor.

4.2.5. Monitorizarea procesului de realizare a investiţiilor de capital

În cadrul acestei etape se va realiza raportarea lunară a stadiului de realizare a proiectului

de investiţii, precum şi o reînnoire anuală a PIC.

Pentru fiecare proiect, trebuie să existe un director (manager) de proiect care să elaboreze

un program de activităţi, să coordoneze angajaţii şi orice altă existenţă din exterior necesară

pentru finalizarea proiectului, să monotorizeze bugetul individual al proiectului. Directorul de

proiect trebuie de asemenea să înainteze un raport lunar scris şefului de departament sau

directorului de regie.

Coordonatorul PIC desemnat va continua să joace un rol de bază în monitorizarea pe

ansamblu a PIC. El va primi lunar un exemplar al raportului privind stadiul de execuţie pentru

fiecare proiect în parte, în care vor fi monitorizate:

(1) evoluţia (pe săptămână/lunar) actualizată pentru fiecare obiecţie al fiecărui proiect din PIC.

(2) problemele ce au apărut, soluţiile acestora cât şi orice impact financiar asupra bugetului PIC.

(3) toate comentariile pe care directorul de proiect sau şeful de departament/directorul de regie

vrea să le facă în luna respectivă referitor la stadiul proiectului.

Coordonatorul va sintetiza apoi toate rapoartele lunare şi va rezuma informaţiile într-un

memorandum adresat Primarului sau Preşedintelui Consiliului Judeţean şi Consiliului local sau

judeţean respective, memorandum care va conţine: stadiul actual prin comparaţia cu cel

planificat pentru fiecare proiect, precum şi prezentarea oricăror probleme apărute şi care necesită

atenţia autorităţilor locale (întârzieri în restructurare, modernizare, extindere sau derularea de noi

proiecte, întârzieri în finanţare, sau întârzieri cauzate de dispute între diverse instituţii din cadrul

oraşului).

Reînnoirea anulă a PIC presupune revizuirea şi actualizarea acestuia la cerinţele curente ale

fiecărui an.

V. ACHIZIŢIILE PUBLICE

61

Achiziţiile publice fac parte din activitatea desfăşurată de o instituţie publică. Deoarece

activitatea unei instituţii publice presupune un consum de materiale, servicii, procurare de

mijloace fixe etc, se face apel la diferiţi furnizori sau prestatori. Cum instituţiile publice

gestionează banul public, statul a instituit o serie de reguli privind achiziţia publică. Partea

legislativă referitoare la achiziţiile publice face referire la55 stabilirea principiilor, cadrului

general şi a procedurilor pentru atribuirea contractului de achiziţie publică, precum şi a căilor de

atac al actului sau deciziei autorităţii contractante care aplică una dintre procedurile de atribuire a

contractului de achiziţie publică.

5.1. Elementele componente ale sistemului achiziţiilor publice

I) autoritatea de reglementare - autoritatea de reglementare este reprezentată de

Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice

(ANRMAP);

II) autorităţile contractante:

- oricare organism al statului - autoritate publică sau instituţie publică - care

acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local;

- oricare organism de drept public, altul decât cele de mai sus, cu personalitate

juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără

caracter comercial sau industrial şi care se află cel puţin în una dintre

următoarele situaţii: este finanţat, în majoritate, de către o altă autoritate

contractantă; se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi

contractante; în componenţa consiliului de administraţie/organului de

conducere sau de supervizare mai mult de jumătate din numărul membrilor

acestuia sunt numiţi de către o autoritate contractantă.

- oricare întreprindere publică ce desfăşoară una sau mai multe activităţi

relevante, atunci când aceasta atribuie contracte de achiziţie publică sau

încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi;

- oricare subiect de drept, altul decât cele de mai sus, care desfăşoară una sau

mai multe activităţi relevante în baza unui drept special sau exclusiv, acordat

de o autoritate competentă, atunci când acesta atribuie contracte de achiziţie

publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi

55 Vezi OUG nr 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006; HG nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 34/2006; Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice nr 155%2006.

62

III) operatorii economici: orice furnizor, prestator sau executant (persoană fizică sau

juridică) care oferă în mod licit pe piaţă produse, servicii şi/sau execută lucrări

IV) supraveghetorii sistemului: ANRMAP, Consiliul Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea de Conturi.

5.2. Principiile achiziţiilor publice

I) principiul nediscriminării: asigurarea condiţiilor de manifestare a concurenţei reale

pentru ca orice operator economic, indiferent de naţionalitate

II) tratament egal: stabilirea şi aplicarea, oricând pe parcursul procedurii de atribuire, de

reguli, cerinţe, criterii identice pentru toţi operatorii economici, astfel încât aceştia să beneficieze

de şanse egale de a deveni contractanţi;

III) recunoaşterea reciprocă: acceptarea produselor, serviciilor, lucrărilor oferite în mod

licit pe piaţa Uniunii Europene; acceptarea diplomelor, certificatelor, a altor documente, emise

de autorităţile competente din alte state, acceptarea specificaţiilor tehnice, echivalente cu cele

solicitate la nivel naţional.

IV) transparenţa: aducerea la cunoştinţa publicului a tuturor informaţiilor referitoare la

aplicarea procedurii de atribuire;

V) proporţionalitatea: asigurarea corelaţiei între necesităţile autorităţii contractante,

obiectul contractului de achiziţie publică, cerinţele solicitate a fi îndeplinite;

VI) eficienţa utilizării fondurilor publice: aplicarea procedurilor de atribuire

competiţionale şi utilizarea de criterii care să reflecte avantajele de natură economică ale

ofertelor în vederea obţinerii raportului optim între calitate şi preţ;

VII) asumarea răspunderii: determinarea clară a sarcinilor şi responsabilităţilor

persoanelor implicate în procesul de achiziţie publică.

5.3. Procesul de achiziţie publică

Sintetizat, procesul de achitiţie publică este format din următoarele etape:

I) Întocmirea programului anual al achiziţiilor publice: identificarea necesităţilor, estimarea

valorii achiziţiilor publice, ierarhizarea, alegerea procedurii, identificarea fondurilor, elaorarea

calendarului de achiziţii etc.

II) Elaborarea documentaţiei de atribuire: stabilirea specificaţiilor tehnice, stabilirea clauuzelor

contractuale, stabilirea cerinşelor minime de calificare la proedura de achiziţie, stabilirea

criteriului de atribuire, defiitivarea documentaţiei de atribuire etc.

III) Chemarea la competiţie: publicarea anunţului de participare, punerea la dipoziţie a

documentaţiei de atribuire, răspuns la solicitările de clarificări etc.

63

IV) Derularea procedurii de atribuire: primirea candidaturilor, selectarea candidaţilor, derularea

rundelor de discuţii (dacă este cazul), primirea ofertelor, deschiderea şi evaluarea ofertelor,

stabilirea ofertei câştigătoare etc.

V) Atribuirea contractului de achiziţie publică sau încheierea acordului cadru

VI) Încheierea dosarului de achiziţie publică;

VII) Derularea contractului sau acordului cadru;

VIII) Finalizarea contractului;

IX) Analiza procesului.

5.4. Stabilirea valorii estimate a achiziţiilor publice

A. Estimarea valorii contractului de furnizare

1. În cazul în care produsele ce urmează a fi achiziţionate necesită şi operaţiuni sau lucrări de

instalare şi punere în funcţiune, atunci:

Ve = Vp + Vmipf,

unde: Ve = valoarea estimată

Vp = valoarea produselor = nr. buc. x preţ unitary

Vmipf = valoarea manoperii, instalării şi punerii în funcţiune

   

2. În cazul în care nu este stabilită încă modalitatea de dobândire a produselor, respectiv nu s-a

făcut opţiunea între cumpărare, cumpărare în rate, închiriere sau leasing, cu sau fără opţiune de

cumpărare, atunci:

Ve = Vpmax,

unde: Ve = valoarea estimată

Vpmax = valoarea celei mai scumpe modalităţi de dobândire

   

3. În cazul în care s-a stabilit modalitatea de dobândire a produselor, respectiv prin cumpărare în

rate, prin închiriere sau prin leasing, cu sau fără opţiune de cumpărare, atunci:

    ▪ dacă durata contractului este stabilită şi este mai mică sau egală cu 12 luni, atunci:

Ve = Vr x n

unde: Ve = valoarea estimată a contractului

Vr = valoarea ratei plătibile

n = nr. de luni </= 12 luni

64

    ▪ dacă durata contractului este stabilită şi este mai mare de 12 luni, atunci:

Ve = (Vr x N) + Vprez,

unde: Ve = valoarea estimată

Vr = valoarea ratei plătibile

N = nr. de luni > 12 luni

Vprez = valoarea reziduală estimată

    ▪ dacă contractul se încheie pe o durată nedeterminată sau dacă durata acestuia nu poate fi

determinată la data estimării, atunci:

Ve = Vr x 48 luni,

unde: Ve = valoarea estimată

Vr = valoarea ratei plătibile

4. În cazul în care se intenţionează atribuirea unui contract de furnizare care trebuie reînnoit într-

o perioadă dată, atunci:

fie Ve = ΣVpsa

unde: Ve = valoarea estimată

Vpsa = valoarea ajustată a contractelor de furnizare similare atribuite în ultimul an

fie Ve = ΣVpsv

unde: Ve = valoarea estimată

Vpsv = valoarea contractelor de furnizare similare care urmează a fi atribuite în următoarele 12

luni, începând din momentul primei livrări

5. În cazul în care s-a propus să se achiziţioneze produse similare, dar defalcate pe loturi a căror

cumpărare se realizează prin atribuirea mai multor contracte de furnizare distincte, atunci:

Ve = ΣVl

unde: Ve = valoarea estimată

Vl = valoarea unui lot

65

B. Estimarea valorii contractului de servicii

1. În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să atribuie un contract de servicii pentru

care nu se poate anticipa preţul total al prestaţiei, dar este posibilă estimarea unui tarif mediu

lunar, atunci:

fie Ve = Vtm x N

   

unde: Ve = valoarea estimată

Vtm = valoarea tarifului mediu lunar

N = număr de luni, dacă durata contractului este stabilită şi nu depăşeşte 48 de luni

fie Ve = Vtm x 48 luni

unde: Ve = valoarea estimată

Vtm = valoarea tarifului mediu lunar

Dacă durata contractului nu poate fi determinată sau depăşeşte 48 de luni

2. În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să atribuie un contract de servicii care

trebuie reînnoit într-o perioadă dată, atunci:

fie Ve = ΣVssa

unde: Ve = valoarea estimată

Vssa = sumă din valoarea contractelor de servicii similare atribuite în ultimele 12 luni, ajustată

fie Ve = ΣVssv

unde: Ve = valoarea estimată

Vssa = sumă din valoarea contractelor de servicii similare atribuite în următoarele 12 luni

3. În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze servicii similare, dar

defalcate pe loturi a căror achiziţionare face obiectul unor contracte distincte de servicii, atunci:

Ve = ΣVl

66

unde: Ve = valoarea estimată

Vl = valoarea unui lot

4. În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze servicii de asigurare,

atunci:

Ve = Pa x n,

unde: Ve = valoarea estimată

Pa = prima de asigurare

n = nr. de luni

5. În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze servicii bancare sau alte

servicii financiare, atunci:

Ve = T + C + D + A,

unde: Ve = valoarea estimată

T = taxe

C = comisioane

D = dobânzi

A = alte remuneraţii aferente

6. În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze servicii de proiectare,

urbanism, inginerie şi alte servicii tehnice, atunci:

Ve = O + A,

unde: Ve = valoarea estimată

O = onorarii

A = alte remuneraţii aferente

C. Estimarea valorii contractului de lucrări

1. În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze lucrări pentru care

urmează să pună la dispoziţia executantului materiale, utilaje, echipamente tehnologice sau orice

alte amenajări şi dotări necesare execuţiei lucrărilor, atunci:

67

Ve = Cl + ΣVf

   

unde: Ve = valoarea estimată

Cl = costul lucrării

Vf = valoarea facilităţilor puse la dispoziţie de către autoritatea contractantă

2. În cazul în care obiectul contractului de lucrări îl constituie execuţia unui ansamblu de lucrări

care presupune, după caz, şi furnizarea de echipamente, instalaţii, utilaje sau alte dotări aferente,

atunci:

Ve = Vee + Vei + Veu + Ved,

unde: Ve = valoarea estimată

Vee = valoarea estimată a echipamentelor

Vei = valoarea estimată a instalaţiilor

Veu = valoarea estimată a utilajelor

Ved = valoarea estimată a dotărilor aferente

3. În cazul în care lucrarea permite execuţia pe obiecte sau loturi, pentru care autoritatea

contractantă îşi propune să atribuie unuia sau mai multor executanţi contracte distincte de lucrări,

atunci:

   

Ve = ΣVl

unde: Ve = valoarea estimată

Vl = valoarea unui lot

D. Estimarea valorii în cazul organizării unui concurs de soluţii

În cazul în care concursul de soluţii este organizat ca o procedură independentă, atunci:

Ve = ΣVp + Ves

unde: Ve = valoarea estimată

Vp = valoarea unui premiu 68

Ves = valoarea estimată a contractului de servicii care poate fi încheiat

E. Estimarea valorii în cazul încheierii unui acord-cadru:

   Ve = Ve max,

unde: Ve = valoarea estimată

Ve max = valoarea maximă estimată, fără TVA, a tuturor contractelor de achiziţie publică care se

anticipează că vor fi atribuite în baza acordului-cadru respectiv, pe întreaga sa durată

F. Estimarea valorii în cazul în care se utilizează un sistem de achiziţie dinamic:

Ve = Ve max,

unde: Ve = valoarea estimată

Ve max = valoarea maximă estimată, fără TVA, a tuturor contractelor de achiziţie publică care se

anticipează că vor fi atribuite prin utilizarea sistemului de achiziţie dinamic respectiv, pe întreaga

sa durată

5.5. Proceduri de atribuire

Licitaţia deschisă - reprezintă procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică

la care orice operator economic interesat are dreptul de a depune ofertă.

Ea se desfăşoară, de regulă, într-o singură etapă. Licitaţia deschisă se iniţiază prin

transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare prin care se solicită operatorilor

economici depunerea de oferte.

Licitaţia restrânsă - reprezintă procedura la care orice operator economic are dreptul de

a-şi depune candidatura, urmând ca numai candidaţii selectaţi să aibă dreptul de a depune ofertă.

Licitaţia restrânsă se desfăşoară, de regulă, în două etape:

- etapa de selectare a candidaţilor;

- etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidaţi.

Licitaţia restrânsă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare

prin care se solicită operatorilor economici depunerea de candidature. Procedura de licitaţie

restrânsă se utilizează atunci când oferta este excedentară.

69

Dialogul competitiv - reprezintă procedura la care orice operator economic are dreptul

de a-şi depune candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii

admişi, în scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale,

urmând ca, pe baza soluţiei/soluţiilor identificate, candidaţii selectaţi să elaboreze oferta finală.

Dialogul competitiv se aplică doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile:

- contractul în cauză este considerat a fi de complexitate deosebită;

- aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea

contractului de achiziţie publică în cauză.

Procedura de dialog competitiv se desfăşoară în trei etape:

- etapa de preselectare a candidaţilor;

- etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei, pentru identificarea

soluţiei/soluţiilor apte să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi în baza

căreia/cărora candidaţii vor elabora şi depune oferta finală;

- etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.

    Dialogul competitiv se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de

participare prin care se solicită operatorilor economici depunerea de candidaturi.

Negocierea reprezintă procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări

cu candidaţii selectaţi şi negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi

dintre aceştia.

Negocierea poate fi:

- negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;

- negociere fără publicare prealabilă a unui anunţ de participare.

Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare se desfăşoară în două

etape:

- etapa de selectare a candidaţilor;

- etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi.

Negocierea cu publicare se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de

participare prin care se solicită operatorilor economici depunerea de candidature.

Negocierea cu publicare se aplică atunci când:

- În urma aplicării licitaţiei deschise, licitaţiei restrânse sau a dialogului competitiv

nu a fost depusă nicio ofertă sau au fost depuse numai oferte inacceptabile ori

neconforme;

- În situaţii excepţionale, temeinic motivate, atunci când natura

lucrărilor/produselor/serviciilor sau riscurile implicate de

executarea/livrarea/prestarea acestora nu permit o estimare iniţială globală a

preţului viitorului contract de achiziţie publică;

70

- Atunci când serviciile care urmează să fie achiziţionate, îndeosebi serviciile

financiare sau serviciile intelectuale, cum ar fi cele care implică proiectarea

lucrărilor, sunt de aşa natură încât caietul de sarcini nu poate fi elaborat cu precizia

pe care o impune atribuirea unui contract de achiziţie publică prin aplicarea

licitaţiei deschise sau licitaţiei restrânse;

- Atunci când lucrările ce urmează a fi executate sunt necesare exclusiv în scopul

cercetării ştiinţifice, experimentării sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă

acestea nu se realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea

costurilor aferente

Negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare se foloseşte când:

- Din motive tehnice, artistice sau pentru motive legate de protecţia unor drepturi de

exclusivitate, contractul de achiziţie publică poate fi atribuit numai unui anumit

operator economic;

- Ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitaţiei deschise,

a licitaţiei restrânse sau a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de

participare nu pot fi respectate din motive de extremă urgenţă determinate de

evenimente imprevizibile şi care nu se datorează sub nicio formă unei acţiuni sau

inacţiuni a autorităţii contractante;

- Produsele ce urmează a fi livrate sunt fabricate exclusiv în scopul cercetării

ştiinţifice, experimentării, studiilor sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă

acestea nu se realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea

costurilor aferente.;

- Este necesară achiziţionarea de la furnizorul iniţial a unor cantităţi suplimentare de

produse destinate înlocuirii parţiale sau extinderii echipamentelor/instalaţiilor

livrate anterior, şi numai dacă schimbarea furnizorului iniţial ar pune autoritatea

contractantă în situaţia de a achiziţiona produse care, datorită caracteristicilor

tehnice diferite de cele deja existente, determină incompatibilităţi sau dificultăţi

tehnice sporite de operare şi întreţinere;

- Produsele sunt cotate la bursa de mărfuri, iar achiziţia acestora se realizează prin

operaţiuni pe piaţa de disponibil;

- Produsele pot fi achiziţionate în condiţii deosebit de avantajoase de la un operator

economic care îşi lichidează definitiv afacerile, de la un administrator judiciar care

administrează afacerile unui operator economic în stare de faliment sau lichidare,

printr-un aranjament cu creditorii unui operator economic în stare de faliment sau

lichidare ori printr-o altă procedură similară cu cele anterioare, reglementată prin

lege;

71

- Ca urmare a unui concurs de soluţii, contractul de servicii trebuie să fie atribuit,

conform regulilor stabilite iniţial, concurentului câştigător sau unuia dintre

concurenţii câştigători ai concursului respectiv, în acest din urmă caz autoritatea

contractantă având obligaţia de a transmite invitaţie la negocieri tuturor

concurenţilor câştigători;

- Este necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare sau adiţionale,

care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care, datorită unor circumstanţe

neprevăzute, au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, şi numai

dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii: atribuirea să fie făcută

contractantului iniţial; lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale nu pot fi, din

punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial fără apariţia unor

inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deşi separabile de

contractul iniţial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia; valoarea

cumulată a contractelor atribuite pentru lucrări şi servicii suplimentare/adiţionale

nu depăşeşte 50% din valoarea contractului iniţial.

- Ulterior atribuirii unui contract de lucrări sau de servicii, autoritatea contractantă îşi

propune să achiziţioneze noi lucrări, respectiv noi servicii, care sunt similare

lucrărilor sau serviciilor achiziţionate prin atribuirea contractului iniţial, şi numai

dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii: atribuirea se face

contractantului iniţial, iar noile lucrări, respectiv noile servicii, constau în repetarea

unor lucrări sau servicii similare celor prevăzute în contractul atribuit iniţial şi sunt

conforme cu cerinţele prevăzute în caietul de sarcini elaborat cu ocazia atribuirii

respectivului contract; contractul de lucrări/servicii iniţial a fost atribuit prin

procedura de licitaţie deschisă sau restrânsă; valoarea estimată a contractului iniţal

de lucrări/servicii s-a determinat prin luarea în considerare inclusiv a

lucrărilor/serviciilor similare care pot fi achiziţionate ulterior; în anunţul de

participare la procedura aplicată pentru atribuirea contractului iniţial s-a precizat

faptul că autoritatea contractantă are dreptul de a opta pentru achiziţionarea

ulterioară de noi lucrări similare, respectiv noi servicii similare, de la operatorul

economic a cărui ofertă va fi declarată câştigătoare în cadrul procedurii respective;

autoritatea contractantă are dreptul de a aplica această procedură într-un interval

care nu poate depăşi 3 ani de la atribuirea contractului iniţial.

Cererea de oferte - reprezintă procedura simplificată prin care autoritatea contractantă

solicită oferte de la mai mulţi operatori economici.

Cererea de oferte se aplică numai dacă valoarea estimată, fără TVA, a contractului de

achiziţie publică este mai mică decât echivalentul în lei a următoarelor praguri:

72

    - pentru contractul de furnizare: 40.000 euro;

    - pentru contractul de servicii: 40.000 euro;

    - pentru contractul de lucrări: 250.000 euro.

Concursul de soluţii - reprezintă procedura prin care se achiziţionează, în special în

domeniul amenajării teritoriului, al proiectării urbanistice şi peisagistice, al arhitecturii sau în cel

al prelucrării datelor, un plan sau un proiect, prin selectarea acestuia pe baze concurenţiale de

către un juriu, cu sau fără acordarea de premii.

Concursul de soluţii se poate organiza ca:

- o procedură independentă, în care concurenţii pot obţine premii şi/sau prime de

participare; sau

 - parte a unei alte proceduri care conduce la atribuirea unui contract de servicii.

Concursul de soluţii se iniţiază prin publicarea unui anunţ de participare prin care se

solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de proiecte.

Cumpărarea directă - se aplică în cazul în care se achiziţionează produse, servicii sau

lucrări a căror valoare (fără TVA), cumulată pe parcursul unui an, nu depăşeşte echivalentul în

lei a 5.000 euro.

Cumpărarea directă se realizează pe bază de document justificativ care se consideră a fi

baza legală pentru plată.

73

VI. AUDITUL INTERN ŞI CONTROLUL FINANCIAR PREVENTIV

Pentru buna funcţionare a activităţii instituţiilor publice s-au instituit reglementări

legislative privind controlul financiar intern şi auditul financiar intern.

Controlul financiar preventiv este activitatea prin care se verificã legalitatea şi regularitatea

operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de

aprobarea acestora.

Controlul intern reprezintă ansamblul mãsurilor întreprinse la nivelul unei instituţii publice

cu privire la structurile organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi de

evaluare, instituite în scopul:

- realizãrii atribuţiilor la un nivel calitativ corespunzãtor şi îndeplinirii cu

regularitate, în mod economic, eficace şi eficient, a politicilor adoptate, respectãrii

legalitãţii şi a dispoziţiilor conducerii;

- protejãrii activelor şi resurselor;

- efectuãrii şi menţinerii de înregistrãri contabile corecte şi complete;

- furnizãrii la timp de informaţii corecte şi complete pentru fundamentarea deciziilor

conducerii.

Auditul intern este activitate organizatã independent în structura unei instituţii publice şi în

directa subordonare a conducãtorului acesteia, care constã în efectuarea de verificãri, inspecţii şi

analize ale sistemului propriu de control intern, în scopul evaluãrii obiective a mãsurii, în care

acesta asigurã îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea resurselor în mod

economic, eficace şi eficient şi pentru a raporta conducerii constatãrile fãcute, slãbiciunile

identificate şi mãsurile propuse de corectare a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor

sistemului de control intern.

Din definiţiile56 date controlului financiar preventiv, controlului intern şi auditului financiar

intern se desprinde concluzia că în activitatea unei instituţii publice trebuie să acţioneze prima

dată personalul care se ocupă cu controlul şi apoi cel care se ocupă cu auditul. Auditul este un

controlor al sistemului de control, dar nu se rezumă numai la verificarea acţiunii de control, ci

vine cu măsuri, idei, soluţii de perfecţionare a acesteia.

Controlul financiar preventiv propriu se organizează şi se exercită în mod unitar la

următoarele entităţi publice57:

- instituţiile publice, cuprinzând Administraţia Prezidenţială, Parlamentul, Guvernul,

ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, alte

56 Vezi OG nr.119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în MO nr. 430/1999 cu modificările şi completările ulterioare.57 www.mfinanţe.ro Controlul financiar preventiv.

74

autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile publice de subordonare

centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare a acestora;

- Ministerul Finanţelor Publice, pentru operaţiunile Fondului naţional de preaderare, pentru

operaţiunile privind bugetul trezoreriei statului, datoria publică, precum şi pentru alte

operaţiuni specifice;

- companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, organizaţiile

neguvernamentale, precum şi orice alte persoane juridice care gestionează fonduri publice cu

orice titlu şi/sau care administrează patrimoniul public referitor la gestionarea fondurilor

publice şi administrarea patrimoniului public în cauză;

- agenţiile de gestionare a fondurilor publice provenite din finanţări externe, rambursabile

şi nerambursabile, precum: unităţi de management al proiectelor (UMP), unităţi de coordonare a

proiectelor (UCP), Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE (OPCP), Agenţia SAPARD şi alte

agenţii de implementare a fondurilor comunitare.

6.1. Controlul intern al instituţiilor publice

Controlul intern în cadrul unei instituţii publice are urmãtoarele obiective generale:

1) realizarea, la un nivel corespunzãtor de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice,

stabilite în concordanţã cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate,

economicitate şi eficienţã;

Regularitatea

- caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate

aspectele ansamblul principiilor şi regulilor procedurale

şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de

operaţiuni din care face parte

Eficacitatea

- gradul de îndeplinire a obiectivelor declarate ale unei

activitãţi şi relaţia dintre impactul dorit şi impactul

efectiv al activitãţii respective

Economicitatea

- mãsura în care se asigurã minimizarea costului

resurselor alocate unei activitãţi, fãrã a compromite

realizarea în bune condiţii a obiectivelor declarate ale

acesteia

Eficienţa- raportul dintre rezultatele obţinute şi costul resurselor,

utilizate în vederea obţinerii lor

75

2) protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau

fraudei.

Deoarece banii publici sunt obţinuţi în cea mai mare parte pe seama prelevărilor de la

populaţie, deci sunt “banii naţiunii” gestionarea lor trebuie să se realizeze în condiţii optime,

eliminându-se pe cât posibil realizarea de pierderi, stoparea risipei. Pentru aceasta trebuie ca

personalul instutiţiei publice să fie pregătit profesional pentru posturile ocupate, să desfăşoare

activitatea cu maxim de seriozitate şi profesionalism pentru a se evita greşelile care por să ducă

la efecte nedorite. De asemenea, personalul din instituţiile publice trebuie să aibă un dezvoltat

spirit de dreptate, cinste, să nu următrească ca prin folosirea banului public, de multe ori printr-o

poziţie abuzivă, să obţină avantaje materiale sau de altă natură58.

3) respectarea legii, a reglementãrilor şi deciziilor conducerii;

Personalul instituţiilor publice trebuie să acţioneze conform cu legea, să respecte regulile şi

reglementările care sunt specifice acestui domeniu.

4) dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi

difuzare a datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi

proceduri de informare publicã adecvatã prin rapoarte periodice.

Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar ca organele de conducere să poată să asigure

în interiorul instituţiei, precum şi în relaţiile cu terţi a unui sistem de cooperare în privinţa

asigurării unui acces rapid la diverse date referitoare la activitatea desfăşurată, să informatizeze

activitatea instituţiei publice prin crearea unui sistem informatic care pe baza datelor introduse în

el să poată să furnizeze un volum cât mai mare de date şi posibilităţi cât mai ridicate de

combinare a lor.

Conducãtorul instituţiei publice trebuie sã asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi

perfecţionarea structurilor organizatorice, reglementãrilor metodologice, procedurilor şi

criteriilor de evaluare, pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern.

Cerinţele controlului intern pot fi generale şi specifice.

58 vezi Lucian Ţâţu, Introducere în gestiunea financiară a instituţiilor publice, Ed. ASE, 2002.76

Cerinţe generale

ale controlului

intern

- asigurarea îndeplinirii obiectivelor enunţate mai sus prin

evaluarea sistematicã şi menţinerea la un nivel considerat

acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor,

proiectelor sau operaţiunilor

- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere

şi de execuţie, acesta având obligaţia sã rãspundã în orice moment

solicitãrilor conducerii şi sã sprijine efectiv controlul intern

- asigurarea integritãţii şi competenţei personalului de conducere şi

de execuţie, a cunoaşterii şi înţelegerii de cãtre acesta a

importanţei şi rolului controlului intern

- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel încât

acestea sã fie adecvate, cuprinzãtoare, rezonabile şi integrate

misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia

- supravegherea continuã de cãtre personalul de conducere a

tuturor activitãţilor şi îndeplinirea de cãtre personalul de

conducere a obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil

ori de câte ori se constatã încãlcãri ale legalitãţii şi regularitãţii în

efectuarea unor operaţiuni sau în realizarea unor activitãţi în mod

neeconomic, ineficace sau ineficient

77

Cerinţe

specifice ale

controlului intern

- reflectarea în documente scrise a organizãrii controlului

intern, a tuturor operaţiunilor instituţiei şi a tuturor

evenimentelor semnificative, precum şi înregistrarea şi

pãstrarea în mod adecvat a documentelor, astfel încât

acestea sã fie disponibile cu promptitudine pentru a fi

examinate de cãtre cei în drept

- înregistrarea de îndatã şi în mod corect a tuturor

operaţiunilor şi evenimentelor semnificative

- asigurarea aprobãrii şi efectuãrii operaţiunilor exclusiv de

cãtre persoane special împuternicite în acest sens

- separarea atribuţiilor privind efectuarea de operaţiuni

între persoane, astfel încât atribuţiile de aprobare, control şi

înregistrare sã fie, într-o mãsurã adecvatã, încredinţate unor

persoane diferite

- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile

- accesarea resurselor şi documentelor numai de cãtre

persoane îndreptãţite şi responsabile în legãturã cu

utilizarea şi pãstrarea lor

6.2. Controlul financiar preventiv al instituţiilor publice

Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizeazã, în

principal:

a) angajamente legale şi bugetare;

b) deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;

c) modificarea repartizãrii pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a

creditelor aprobate, inclusiv prin virãri de credite;

d) efectuarea de plãţi din fonduri publice;

e) efectuarea de încasãri în numerar;

f) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al

statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale;

g) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unitãţilor

administrativ-teritoriale;

h) alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.

78

Pentru fiecare din operaţiunile prezentate mai sus trebuie să se stabilească baza legală a

efectuării acestora, documentele justificative pe baza cărora se face controlul, obiectivele şi

conţinutul controlului financiar propriu.

Controlul financiar preventiv se organizeazã şi se exercitã în urmãtoarele forme:

- controlul financiar preventiv propriu;

- controlul financiar preventiv delegat, prin controlori delegaţi ai Ministerului Finanţelor.

Instituţiile publice au obligaţia de a organiza controlul financiar preventiv propriu şi

evidenţa angajamentelor în cadrul compartimentului contabil. Conducãtorii instituţiilor publice

au obligaţia sã stabileascã proiectele de operaţiuni supuse controlului financiar, documentele

justificative şi circuitul acestora, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Controlul financiar preventiv propriu se exercitã de cãtre contabilul-şef prin vizã de control

financiar preventiv propriu. În funcţie de volumul şi de complexitatea activitãţii, contabilul-şef

poate împuternici, cu aprobarea ordonatorului de credite, şi alte persoane din subordinea sa sã

exercite controlul financiar preventiv propriu, precizând limitele împuternicirii.

Se supun aprobãrii ordonatorului de credite numai proiectele de operaţiuni care respectã

întru totul cerinţele de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele angajamentelor bugetare

aprobate, care poartã viza de control financiar preventiv propriu.

Viza de control financiar preventiv propriu se exercitã prin semnãtura persoanelor în drept,

competente în acest sens şi prin aplicarea de cãtre acestea a sigiliului personal.

Viza de control financiar preventiv propriu se exercită prin semnatura persoanei

împuternicite în acest sens sau a înlocuitorului desemnat, precum şi prin aplicarea sigiliului

personal. Sigiliul va cuprinde următoarele informaţii:

- denumirea entităţii publice;

- menţiunea ,,Vizat pentru control financiar preventiv propriu’’;

- numărul sigiliului (cel de identificare a titularului acestuia);

- elementele de identificare a datei acordării vizei (an, luna, zi).

În vederea acordãrii vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operaţiuni se

prezintã însoţite de documentele justificative corespunzãtoare, certificate în privinţa realitãţii şi

legalitãţii prin semnãtura conducãtorilor compartimentelor de specialitate care iniţiazã

operaţiunea respectivã.

Răspunderea pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale cãror documente

justificative revinde conducătorilor compartimentelor care au acordat viza.

Procedura de control financiar preventiv presupune următoarele etape:

79

- proiectele de operaţiuni emise de compartimentele de specialitate vor fi depuse la

departamentul de control, însoţite de documentele justificative;

- proiectele de operaţiuni vor fi înregistrate în Registrul proiectelor de operaţiuni

prevăzute să fie prezentate la viaz de control financiar preventiv propriu;

- persoana împuternicită cu controlul va prelua documentele şi va face o verificare

formală, urmărind: cuprinderea în ,,Cadrul general al proiectelor de operaţiuni supuse

controlului financiar preventiv propriu’’ a operaţiunii prezentată la viză, completarea

documentelor în strictă concordanţă cu rubricile acestora, existenţa semnăturilor

persoanelor autorizate din compartimentele de specialitate, existenţa documentelor

justificative;

- în cazul nerespectării condiţiilor de formă, documentele sunt restituite

compartimentelor de specialitate, cu viza “Refuz”;

- dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă se va trece la realizarea controlului de fond;

- în urma acestui control se poate acorda viza sau se poate respinge documentul ca fiind

nefondat.

Controlul financiar delegat apare ca urmare a numirii de către Ministerul Finanţelor a unor

controlori financiari delegaţi care vor verifica anumite tipuri de operaţiuni (specifice fiecărei

instituţii publice) sau a operaţiunilor care depăşesc anumite limite valorice.

6.3. Auditul financiar intern

Auditul intern se organizeazã în mod independent, în structura fiecãrei instituţii publice,

sub forma unui compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, astfel încât

personalul de specialitate angajat în acesta sã nu fie implicat în vreun fel în îndeplinirea

activitãţilor pe care le auditeazã.

Auditorul intern trebuie sã îşi îndeplineascã atribuţiile în mod obiectiv, independent, cu

profesionalism şi integritate.

În realizarea atribuţiilor sale şeful compartimentului de audit intern sau, dupã caz, persoana

care exercitã atribuţiile de audit intern se subordoneazã şi raporteazã direct conducãtorului

instituţiei publice.

Auditul intern se exercitã asupra tuturor activitãţilor desfãşurate de instituţia publicã sau

care sunt în responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra activitãţii instituţiilor subordonate şi

asupra utilizãrii de cãtre terţi, indiferent de natura juridicã a acestora, a fondurilor publice

gestionate de aceştia din urmã în baza unei finanţãri realizate de cãtre instituţia publicã în cauzã

sau de cãtre o instituţie subordonatã acesteia.

Operaţiunile care fac obiectul auditului intern sunt examinate, de regulã, pe tot parcursul

acestora, din momentul iniţierii pânã în momentul finalizãrii executãrii lor efective.

80

Compartimentul de audit intern trebuie sã exercite urmãtoarele atribuţii59:

- certificarea trimestrialã şi anualã, însoţitã de raport de audit, a bilanţului contabil şi a

contului de execuţie bugetarã ale instituţiei publice, prin verificarea legalitãţii, realitãţii

şi exactitãţii evidenţelor contabile şi ale actelor financiare şi de gestiune; certificarea se

face înaintea aprobãrii de cãtre conducãtorul instituţiei publice în cauzã a bilanţului

contabil şi a contului de execuţie bugetarã;

- examinarea legalitãţii, regularitãţii şi conformitãţii operaţiunilor, identificarea erorilor,

risipei, gestiunii defectuoase şi fraudelor şi, pe aceste baze, propunerea de mãsuri şi

soluţii pentru recuperarea pagubelor şi sancţionarea celor vinovaţi, dupã caz;

- supravegherea regularitãţii sistemelor de fundamentare a deciziei, planificare,

programare, organizare, coordonare, urmãrire şi control al îndeplinirii deciziilor;

- evaluarea economicitãţii, eficacitãţii şi eficienţei cu care sistemele de conducere şi de

execuţie existente în cadrul instituţiei publice ori la nivelul unui program/proiect

finanţat din fonduri publice utilizeazã resurse financiare, umane şi materiale pentru

îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor stabilite;

- identificarea slãbiciunilor sistemelor de conducere şi de control, precum şi a riscurilor

asociate unor astfel de sisteme, unor programe/proiecte sau unor operaţiuni şi

propunerea de mãsuri pentru corectarea acestora şi pentru diminuarea riscurilor, dupã

caz.

La baza desfăşurării activităţii de audit intern stă planul anual de audit intern, aprobat de

conducătorul instituţiei publice. Planul de audit se stabileşte pe baza evaluãrii riscului asociat

diferitelor structuri, activitãţi, programe/proiecte sau operaţiuni, precum şi prin consultare cu

instituţiile publice ierarhic superioare.

Activitatea auditorilor interni se realizează pe bazã de ordin de serviciu scris, aprobat de

cãtre conducãtorul instituţiei publice şi care prevede în mod explicit scopul, obiectivele şi durata

auditului.

Auditorii interni au acces la toate datele şi informaţiile pe care le considerã relevante

pentru scopul şi obiectivele precizate în ordinul de serviciu, iar personalul de conducere şi

personalul de execuţie implicat în activitatea auditatã au obligaţia sã ofere documentele solicitate

şi tot sprijinul necesar desfãşurãrii în bune condiţii a auditului intern.

Constatãrile auditului intern sunt cuprinse în raportul de audit intern care trebuie sã reflecte

ordinul de serviciu primit, modul de desfãşurare a auditului, constatãrile fãcute, concluziile şi

recomandãrile auditorilor interni, împreunã cu întreaga documentaţie care susţine respectivele

constatãri, concluzii şi recomandãri. De asemenea, o datã cu raportul de audit intern trebuie

prezentate obligatoriu, şi punctele de vedere ale persoanelor implicate în activitãţile auditate,

59 Vezi OG nr.119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în MO nr. 430/1999.81

îndeosebi ale acelora în legãturã cu care se semnaleazã deficienţe sau care pot fi afectate de

mãsurile recomandate în raportul de audit intern.

Ori de câte ori efectuarea auditului potrivit ordinului de serviciu presupune utilizarea unor

cunoştinţe de specialitate din alte domenii decât cele cerute prin fişa postului auditorilor interni,

şeful compartimentului de audit intern poate recurge, cu aprobarea conducãtorului instituţiei

publice cãruia îi raporteazã, la contractarea externã de servicii de expertizã/consultanţã.

82