CUPRINS

CAPITOLUL IDEFINIŢIA, PREOCUPĂRILE, ISTORICUL ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ ……………………..4

1. Istoric……………………………………………………………………..42. Definiţie, preocupări şi organizarea reţelei de medicină legală ………….4

CAPITOLUL IITANATOLOGIA MEDICO – LEGALĂ………………………………………..9

1. Definiţie……………………………………………………………………92. Clasificarea morţii. Moartea subită………………………………………...10 3. Etapele morţii………………………………………………………………114. Semiologia tanatologică (necropsia)……………………………………….125. Probleme juridice ale stărilor terminale…………………………………….21

CAPITOLUL IIITANATOMORFOLOGIE………………………………………………………21

CAPITOLUL IVRAPORTUL DE CAUZALITATE MEDICO – LEGALĂ……………………..22

CAPITOLUL VTRAUMATOLOGIA MEDICO – LEGALĂ…………………………………....23

1. Agenţi traumatici mecanici………………………………………………242. Leziuni traumatice primare………………………………………………253. Reacţia vitală……………………………………………………………..294. Leziuni traumatice topografice…………………………………………...304a. Traumatismele capului……………………………………………………304b. Leziuni traumatice buco – maxilo – faciale………………………………364c. Traumatisme vertebro – medulare………………………………………...374d. Leziuni traumatice ale gâtului…………………………………………….374e. Leziuni traumatice ale toracelui…………………………………………..384f. Leziuni traumatice ale abdomenului………………………………………395. Căderea şi precipitarea……………………………………………………...396. Traumatisme de trafic rutier………………………………………………..407. Leziuni şi moartea prin arme de foc……………………………………….458. Asfixii mecanice……………………………………………………………528.1. Spânzurarea……………………………………………………………….558.2. Ştrangularea……………………………………………………………….56

1

8.3. Sugrumarea……………………………………………………………….578.4. Compresiunea toraco – abdominală………………………………………588.5. Sufocarea………………………………………………………………….598.6. Obstrucţia căilor respiratorii………………………………………………598.6.1. Înecul……………………………………………………………………609. Leziunile şi moartea produse prin agenţi fizici……………………………..629.1. Variaţii de temperatură……………………………………………………629.1.1. Leziunile şi moartea prin temperatură înaltă……………………………629.1.2. Leziunile şi moartea prin frig……………………………………………649.2. Leziunile şi moartea prin energie electrică………………………………..659.3. Leziunile şi moartea prin variaţiile presiunii atmosferice………………679.3.1 Presiunea atmosferică scăzută…………………………………………679.3.2. Presiunea atmosferică crescută………………………………………..6810. Traumatismele chimice (toxicologie medico – legală)………………….6910.1. Toxice methemoglobinizante………………………………………….7110.2. Intoxicaţia cu CO………………………………………………………7110.3. Intoxicaţia cu alcool etilic……………………………………………...7110.4. Intoxicaţia cu HCN şi derivaţii săi……………………………………..7310.5. Intoxicaţia cu pesticide organo – fosforice…………………………….7310.6. Intoxicaţia cu pesticide organo – clorurate…………………………….7310.7. Intoxicaţia cu antigel……………………………………………………7310.8. Intoxicaţia cu opiacee (opiul)……………………………………………7410.9. Cocaina………………………………………………………………… 7410.10. Intoxicaţia cu barbiturice………………………………………………7411. Agenţi traumatici biologici………………………………………………..7511.1. Leziuni determinate de animale…………………………………………7511.2. Leziuni determinate de reptile…………………………………………...76

CAPITOLUL VIPRUNCUCIDEREA………………………………………………………796.1. Examenul medico – legal al cadavrului nou – născutului……………796.2. Examenul mamei……………………………………………………..816.3. Examenul locului faptei………………………………………………81

CAPITOLUL VIIPROBLEME DE OBSTETRICĂ – GINECOLOGIEMEDICO – LEGALĂ……………………………………………………..81

CAPITOLUL VIIISEXOLOGIE MEDICO – LEGALĂ……………………………………...84

2

8.1. Violul………………………………………………………………….84

CAPITOLUL IXEXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ A FILIAŢIEI……………………….85

CAPITOLUL XSIMULAREA ŞI DISIMULAREA………………………………………..89

CAPITOLUL XIEXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ……………………..9111.1. Expertiza medico – legală la minori…………………………………9411.2. Expertiza medico – legală şi regimul juridic în alcoolism…………..95

CAPITOLUL XIIELEMENTE DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ ŞI RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ……………………………………9712.1. Culpa medicală………………………………………………………9812.2. Malpraxisul medical…………………………………………………100

CAPITOLUL XIIIGENETICĂ MEDICO – LEGALĂ……………………………………….10113.1. Structura moleculară a ADN-ului nuclear…………………………...10113.2. Organizarea ADN-ului nuclear………………………………………10313.3. Tehnici de analiză a ADN-ului în practica medico – legală…………10513.4. Tehnicile,metodele de prelevare a probelor de la locul faptei şi utilizarea tehnologiei ADN în criminalistică şi medicină legală………...11013.5. Investigaţiile genetice în catastrofele cu număr mare de victime…….11413.6. Metodologia identificării medico – legale şi criminalistice în catastrofe de masă…………………………………………………………..11413.7. Principiile identificărilor genetice în catastrofe………………………115

3

CAPITOLUL 1DEFINIŢIA, PREOCUPĂRILE, ISTORICUL

ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ

1. ISTORIC

Medicina legală este o specialitate medicală care aplică principiile si metodologia

ştiinţelor medicale la domeniul juridic (se afla la graniţa dintre medicina si ştiinţele juridice). Ea

urmăreşte, in interesul justiţiei, sa obiectiveze si sa evalueze la solicitarea organelor de justiţie

sau a parţilor implicate aspectele medicale conţinute in spetele juridice cu privire la omul in viata

sau cel decedat oferind un suport probatoriu ştiinţific expertal (probaţiune biologica).

Prima atestare documentare referitoare la medicina legala o găsim in Codul lui

Hamurabi (1792-1759 IC). In Grecia Antica o contribuţie importanta la dezvoltarea medicinii

legale a avut-o Hipocrate, părintele medicinii.

Primul tratat de medicina legala îl găsim in sec. XVI gratie lui Ambroise Pare, iar in sec.

XVII Paulo Zacchia elaborează o opera in 10 volume de medicina legala. Spre sfârşitul secolului

se remarca iluştrii profesori de medicina legala din care reprezentantul scolii pariziene de

medicina legala Bruardel este profesorul lui Mina Minovici.

In România, primele referiri la medicină legală le găsim în scrierile lui Matei Basarab si

Vasile Lupu, evidenţiate in Cartea Româneasca de Învăţătură de la pravilele împărăteşti din 1649

şi Îndreptarea legii din 1652. In aceste scrieri se făceau referiri la necesitatea expertizării in

cazurile de otrăvire, rănire, deflorare, sodomie, nebunie, pruncucidere.

In anul 1856 Carol Davila înfiinţează Şcoala Naţională de Medicina si Farmacie unde s-

a predat si medicina legala. Primul profesor de medicină legală a fost Gheorghe Atanasovici care

a început activitatea didactica in 1881, iar in 1890 Mina Minovici este numit medic legist al

capitalei si implicit, profesor de medicină legală.

2. DEFINIŢIE, PREOCUPĂRI ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE

MEDICINĂ LEGALĂ ÎN ROMÂNIA.

Ca definiţie medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză care îşi pune

cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor cauze sunt necesare

4

precizări de ordin medical. Medicina legala nu este un auxiliar al justiţiei ci un colaborator

independent al acesteia aducând in fiecare caz juridic un plus de obiectivitate prin prezentarea

expertală a perspectivei medicale. Exista un raţionament medico-legal, specific acestui domeniu

de activitate, care îmbină raţionamentul medical al clinicianului si al morfopatologului cu

raţionamentul judiciar al procurorului criminalist si al judecătorului, raţionament ce are ca

fundament verificarea si obiectivarea tuturor datelor medicale si a ipotezelor cauzale, simpla lor

acceptare fiind exclusa.

Prestaţia medico-legala trebuie sa fie obiectiva (se bazează numai pe date ce se pot

demonstra), ştiinţifică (raţionament apt de a fi reprodus) si imparţială, adică de tip expertal.

In România, reţeaua de medicina legala este organizata la nivel naţional si are o

structură piramidala,fiind compusa din următoarele nivele de competenţă:

I) Institutele de medicină legală situate în principalele centre universitare: Bucureşti,

Iaşi, Craiova, Târgu – Mureş, Cluj, Timişoara. Sunt unităţi cu personalitate juridica aflate în

subordinea administrativă a Ministerului Sănătăţii.

Institutul de Medicina legala "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, precum si celelalte

institute de medicina legala, în limitele competentei lor teritoriale, au următoarele atribuţii

principale:

a) controlează din punct de vedere ştiinţific si metodologic un anumit număr de

laboratoare judeţene;

b) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penala, a instanţelor judecătoreşti sau

la cererea persoanelor interesate, expertize si constatări, precum si alte lucrări cu caracter

medico-legal;

c) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penala sau

instanţele judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente privind acordarea asistentei medicale

ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;

d) executa examene complementare de laborator, solicitate de serviciile de medicina

legala judeţene, de organele de urmărire penala, de instanţele judecătoreşti sau de persoanele

interesate;

e) efectuează cercetări ştiinţifice în domeniul medicinii legale si pun la dispoziţie

învăţământului universitar si postuniversitar materiale documentare, precum şi alte mijloace

necesare procesului de învăţământ;

5

f) contribuie la sprijinirea asistentei medicale atât prin analiza aspectelor medico-legale

din activitatea unităţilor sanitare, la cererea lor, cât si prin analiza unor probleme constatate cu

ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;

g) propun Consiliului superior de medicina legala măsuri corespunzătoare în vederea

asigurării, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în domeniul medicinii legale

pe întreg teritoriul tarii;

h) avizează funcţionarea, în condiţiile legii, a agenţilor economici care desfăşoară

activităţi de îmbălsămare si alte servicii de estetica mortuara..

 In cadrul institutelor de medicina legala din centrele medicale universitare, precum si în

cadrul Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici" funcţionează Comisia de avizare

si control al actelor medico-legale, iar în cadrul IML „Mina Minovici”, Consiliul Superior de

Medicină Legală.

II) Servicii medico-legale judeţene

Funcţionează in oraşele reşedinţa de judeţ fiind subordonate, din punct de vedere

administrativ, direcţiilor de sănătate publica.

Serviciile medico-legale judeţene pot organiza Cabinete medico-legale in localităţile

mai importante din judeţul respectiv sau pot decide numirea unui medic de alta specialitate ca

medic legist delegat (temporar).

Serviciile de medicina legala judeţene au următoarele atribuţii principale:

a) efectuează expertize si constatări medico-legale din dispoziţia organelor de urmărire penala

sau a instanţelor judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente în acordarea asistentei ori in

cazurile in care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;

b) efectuează orice alta expertiza sau constatare medico-legala, în cazul în care se

apreciază ca aceasta nu poate fi efectuata de cabinetul de medicina legala;

c) efectuează, cu plata, examinări medico-legale, la cererea persoanelor interesate,

precum si orice alte lucrări medico-legale, cu excepţia celor care intra în competenta cabinetului

de medicina legala;

d) efectuează noi expertize medico-legale, cu excepţia celor care intra în competenta

institutelor de medicina legala;

e) pun la dispoziţie catedrelor de medicina legala din universităţile de medicina si

farmacie, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, de deontologia medicala si de

6

reglementările privind drepturile omului, materiale documentare, cadavre, ţesuturi si alte produse

biologice necesare procesului didactic;

f) pun la dispoziţia Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici" si a

institutelor de medicina legala materiale necesare pentru cercetarea ştiinţifică;

g) contribuie la ridicarea nivelului de acordare a asistentei medicale din unităţile

sanitare, comunicând organului ierarhic superior al acestor unităţi deficientele constatate cu

ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;

h) participa, la cererea instituţiilor sanitare si a Colegiului Medicilor din România, la

lucrările comisiilor de ancheta, instituite de acestea si contribuie, atunci când diagnosticul este

incert, la clarificarea cauzelor care au provocat vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii sau

decesul bolnavilor.

III) Cabinetele de medicina legala

Au următoarele atribuţii principale:

a) efectuează orice expertiza si constatare medico-legala, din dispoziţia organelor de

urmărire penala sau a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor ce intra în atribuţiile serviciilor

de medicina legala;

b) asigura, cu plata, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea persoanelor

interesate;

c) asigura, cu plata, efectuarea altor lucrări medico-legale.

Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:

Autopsie medico – legală.

Examinări medico – legale a leziunilor traumatice, aprecierea capacităţii de muncă

sau a stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o

anumită activitate sau profesie.

Expertiza medico – legală psihiatrică.

Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii, stabilirea

sexului şi a vârstei biologice.

Examinări complementare medico – legale de toxicologie, serologice,

histopatologice, tanatochimie, imunologie, bacteriologie.

Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală ( profilul ADN ).

Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge, explozibili, urme,

împuşcare.

7

Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico – legală.

Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.

Bioetică şi deontologie medicală.

Cercetare ştiinţifică.

Învăţământ medical.

Din acest domeniu de activitate medico – legală ne vom referi in cele ce urmează la

prezentarea principalelor tipuri de examinări medico – legale. Constatările şi expertizele medico

– legale constau în ansamblu din :

Examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea (autopsia

medico – legală).

Examinări şi cercetări privind produse biologice şi cadaverice( examinări

complementare).

Examinări şi cercetări privind persoane în viaţă.

Certificatul medico-legal se eliberează persoanei fizice interesate la cererea sa, contra

cost, in funcţie de competenta teritoriala. El se refera la constatarea virginităţii, a vârstei, a

capacitaţii sexuale, la obţinerea pentru minore a dispensei de vârsta in vederea

căsătoriei,constatarea stării obstreticale in cazuri de sarcina, naştere, lehuzie. De asemenea se

efectuează examinări privind constatarea leziunilor traumatice înainte de dispariţia leziunilor

externe dar nu mai târziu de 30 de zile de la data producerii.

Constatările medico-legale sunt efectuate in anumite cauze penale si care au o

importanta majora in aflarea adevărului. Sunt situaţii in care cauza penala reclama urgenta,

întrucât mijloacele de proba pot dispărea sau sa schimbe o situaţie de fapt, organele de urmărire

penala dispun din oficiu sau la cerere efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice prin folosirea

cunoştinţelor unui specialist. Organul de urmărire penala stabileşte obiectivul acesteia formulând

întrebări la care se solicita răspunsuri. Constatarea se face numai in cursul urmăririi penale. De

multe ori, pentru rezolvarea urgentei cazului se efectuează constatării provizorii sau concluzii

provizorii medico-legale, urmând ca ulterior sa se detalieze sub raport tehnico-ştiinţific aspectele

medico-legale. Constatarea medico – legală se efectuează în cazurile de moarte violentă, de

moarte a cărui cauză nu se cunoaşte, ori este suspectă, precum şi atunci când este necesară o

examinare corporală a învinuitului sau a persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora

urmele infracţiunii.

8

Expertiza medico-legală poate fi facultativă sau obligatorie fiind dispusă fie la cererea

părţii interesate fie la solicitarea organelor judiciare. Este obligatorie in următoarele situaţii:

- omor deosebit de grav

- stabilirea stării psihice a învinuitului sau inculpatului care vizează răspunderea penala

a acestora.

- în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei cu închisoarea.

Aceste expertize pot fi:

expertize simple sau oficiale.

expertize complexe in care experţii sunt aleşi si numiţi de către organele judiciare

sau de către parţi. Acesta expertiza este mult mai complexa din punct de vedere metodologic,

putându-se coopta pe lângă medici legişti si alţi experţi medicali oficiali din diferite specialităţi

medicale.

CAPITOLUL 2TANATOLGOIA MEDICO-LEGALĂ

1. DEFINIŢIE

In cursul vieţii exista diverse transformări fiziologice in care anumite elemente mor.

Acest lucru poate fi definit ca o regenerare perpetuă.

După unii autori,moartea este încetarea vieţii. După alţii, începem sa murim de când ne-

am născut. Celulele îmbătrânesc si mor pe parcursul vieţii. Practic moartea poate fi definita ca

încetarea ireversibila a trepiedului vital, respiraţie, circulaţie si activitate cerebrala.

Tanatologia medico - legală este un capitol al medicinii legale care studiază problemele

legate de moartea organismului uman, în sensul cunoaşterii mecanismelor morţii, manifestărilor

ei în diferitele stadii ale proceselor cadaverice, cu metodele de examinare ale cadavrelor, căutând

să stabilească felul şi cauza morţii (cauza tanatogeneratoare), precum şi mecanismul

etiopatogenic (tanatogeneza).

Tanatologia elucidează aspecte importante puse in actul justiţiei, cum ar fi:

- felul si cauza morţii.

- interpretarea fenomenelor vitale

9

- evidenţierea eventualelor leziuni traumatice care pot avea legătură de cauzalitate cu

decesul;

- stabilirea momentului morţii – un lucru extrem de important şi pentru recoltarea de

organe pentru transplant.

Tanatologia medico-legală este partea medicinii legale care se ocupă cu studiul complex

al morţii. Acest capitol studiază în esenţă fenomenele care preced instalarea morţii,denumite stări

terminale şi fenomenele care succed instalarea morţii, denumite modificări cadaverice.

Obiectivul medicinii legale in cadrul expertizei pe cadavre este studierea şi cercetarea

cauzelor şi condiţiilor de producere a morţilor violente, a morţilor determinate sau declanşate de

agenţii externi.

2. CLASIFICAREA MORŢII. MOARTEA SUBITĂ

Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:

- Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului.

- Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern asupra

organismului: sinucideri, accidentele şi omuciderile.

La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă. În cadrul

acesteia se distinge moartea subită (MS), care este o formă particulară de moarte neviolentă, care

se caracterizează prin:

Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.

Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate aparentă sau la o

persoană bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome care să trădeze o

agravare a bolii de bază sau evoluţie spre o complicaţie mortală; de aceea ea survine în cele mai

variate locuri.

Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile; atunci când acestea

există, ele sunt minore şi nespecifice.

La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin care moartea

subită aparţine morţilor neviolente.

Morţile subite se clasifică în :

Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii cerebrale,

infarct miocardic, rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii, meningoencefalite.

10

Morţi subite cu leziuni cronice: ATS,miocardoscleroză, scleroze pulmonare şi

renale.

Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală.

Una din formele particulare şi la limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă este

moartea prin inhibiţie. Este forma de moarte care survine imediat după un traumatism(chiar

minor)pe o zonă a corpului considerată reflexogenă şi la care autopsia nu relevă nici o modificare

care să explice moartea, chiar după efectuarea examenelor complementare de laborator. Datele de

anchetă sunt aici importante pentru înţelegerea împrejurărilor în care a survenit (lovituri la

nivelul gâtului, în abdomen, testicule,etc.).

3. ETAPELE MORŢII

Etapele morţii: moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive,care au putut fi

individualizate datorita manifestărilor constatate la muribunzi,cu excepţia situaţilor în care

moartea a fost instantanee. Moartea se instalează în 3 etape succesive şi anume: agonia, moartea

clinică şi moartea biologica sau definitivă.

Preagonia: etapă premergătoare agoniei,în care manifestările psihice sunt relativ

specifice, fiind influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura psihică.

Agonia: numită şi viaţa redusă este o etapă premergătoare morţii, o etapă de luptă (agon

– luptă)în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor biologice. În consecinţă funcţiile

vitale se diminuează iar funcţiile vieţii de relaţie se alterează până dispar cu totul.

Fazele agoniei sunt:

euforică sau de preagonie când individul prezintă o stare de agitaţie psiho-motorie,

este neliniştit, logoreic,cu respiraţie rapidă şi superficială,dar regulată.

de „privire fixă” când apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, respiraţia

devine neregulată,pulsul slab.

de imobilitate,când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar progresiv(primul

dispare văzul,ultimul auzul).

Formele agoniei:

Conştientă sau lucidă,când individul este prezent în mediu, poartă conversaţii,îşi

urmăreşte parametrii funcţionali.

Inconştientă sau delirantă,cu exprimări incoerente,halucinaţii.

Alternantă, combinaţii ale celor doua.

11

Agonicii sunt consideraţi iresponsabili,datorită tulburărilor psihice care apar. Actele

încheiate au valoare legală daca se poate demonstra ştiinţific că persoana a avut capacitate

psihică în momentul respectiv. Acest lucru se face în urma expertizei medico-legale psihiatrice.

Durata agoniei poate fi absentă, scurtă sau lungă.

Moartea clinică este o etapă intermediară între viaţa şi moartea definitivă, ireversibilă

spontan, care se caracterizează prin încetarea funcţiilor vitale: cardio-circulatorie şi respiratorie.

Moartea clinică nu poate dura mai mult de 5 min., interval de timp după care se instalează

encefalopaia anoxică, cu apariţia leziunilor ireversibile la nivelul neuronilor scoarţei cerebrale. În

condiţii de hipotermie se apreciază că durata morţii clinice poate creşte până la 15 – 20 min.

Moartea cerebrală: se caracterizează prin apariţia leziunilor morfologice ireversibile la

nivelul neuronilor corticali. Este etapa în care se pot recolta organe pentru transplant.

Moartea reală: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia semnelor morţii

reale. Pentru o perioadă scurtă de timp persistă manifestările postvitale, care reprezintă viaţa

reziduală a unor celule, ţesuturi, sau organe, după încetarea vieţii. Aceste manifestări constau în:

contracţii musculare la stimuli electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.

4. SEMIOLOGIA TANATOLOGICĂ (NECROPSIA)

Tanatosemiolgia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să se poată

confirma realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a trecut de la deces până la

examinarea cadavrului. Tanatosemiolgia operează cu 2 categorii de semne: semne negative de

viaţă şi semne ale morţii reale(semne pozitive).

Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:

Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.

Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte reală,

deoarece sunt prezente şi în sincope,lipotimii.

Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.

Ca semne negative de viaţă se descriu:

- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite uneori de

relaxarea sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura deschisă,musculatura

flască,degetele mâinilor în semiflexie.

- midriază fixă – nu răspunde la stimulii luminoşi.

- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă.

12

- lipsa respiraţiei

- lipsa activităţii cardio-vasculare.

Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale decesului. În funcţie

de momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.

A)semne precoce:

- răcirea cadavrului: reprezintă fenomenul de cedare a căldurii către exterior,de către

corpul uman fără viaţă,datorită opririi circulaţiei sanguine. Acest fenomen care durează până

când temperatura corpului devine egală cu cea a mediului,traduce următoarele aspecte: oprirea

funcţiei cardio-vasculare,blocarea termoreglării,blocarea proceselor metabolice. Temperatura

scade de la exterior spre interior,zonele descoperite răcindu-se mai uşor. Se admite că,în cazul

unui cadavru normostenic,la o temperatură a mediului de aproximativ 15 grade, răcirea se face cu

1 grad/ora în primele 4 ore apoi cu 2 grade/oră. Diagnosticul de moarte reală se pune atunci

când temperatura intrarectală este de 200 C.

- deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a lichidelor, prin

evaporare, din zonele superficiale ale pielii în condiţiile întreruperii circulaţiei sanguine. Acest

proces apare în zonele unde pielea este mai subţire, în zonele traumatice. Prin deshidratare

cadavrul pierde din greutate, iar în condiţii de temperatură crescută şi în lipsa umidităţii are loc

blocarea putrefacţiei şi apariţia mumificării. Deshidratarea nu are valoare în stabilirea morţii.

- lividităţile cadaverice (lividus – vânăt) sunt reprezentate prin pete sau zone roşietice-

violacei ce apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei gravitaţionale şi în lipsa

circulaţiei sângelui. În evoluţia lor,lividităţile cadaverice parcurg următoarele faze:

1. faza de hipostază – numită şi faza de coborâre a sângelui: la aproximativ 30-60 min

de la deces apar pete roşietice dispersate,ulterior se întind progresiv şi vor conflua; sunt complet

instalate la 12 – 16 ore; la digitopresiune ele dispar şi reapar la încetarea presiunii; dacă se

modifică poziţia cadavrului lividităţile reapar în noua poziţie; dacă se secţionează pielea în zona

lividă, sângele care apare se spală( spre deosebire de echimoză).

2. faza de difuziune – o parte a sângelui începe să iasă din vas difuzând în ţesuturile

adiacente; se instalează la 15-24 ore de la deces; la digitopresiune lividităţile pălesc iar dacă se

schimbă poziţia cadavrului, lividităţile iniţiale persistă apărând altele noi în noile zone declive. În

această fază petele cadaverice confluează şi apar şi pe părţile laterale ale cadavrului aflat în

poziţia de decubit dorsal.

13

3. faza de imbibiţie – cea mai mare parte a sângelui se află în ţesuturi, apar la 18 ore de

la deces, lividităţile sunt omogen colorate iar dacă se schimbă poziţia cadavrului lividităţile îşi

păstrează dispoziţia iniţială. La digitopresiune nu apar modificări de culoare (fig. 1)

Fig. 1

Lividităţile cadaverice au o importanţă deosebită şi anume:

Reprezintă cel mai sigur şi precoce semn al morţii reale; apariţia lor dictează

întreruperea manevrelor de resuscitare.

Pot indica, împreună cu celelalte semne ale morţii şi în special cu rigiditatea

cadaverică, timpul care a trecut de la deces.

Poziţia sau modificarea poziţiei cadavrului (fig. 2)

Fig. 2

Uneori orientează asupra cauzei morţii: în intoxicaţia cu oxid de carbon sau cu

cianuri sunt roşii – carmin, în intoxicaţia cu nitriţi sunt brune.

Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) (fig.3) constă în întărirea/contractura

muşchilor datorită: scăderii cantităţii de ATP (adenozin trifosfat)care nu se mai poate reface

(datorită anoxiei),reducerii cantităţii de lichide de la nivelul muşchilor. Rigiditatea se pune în

14

evidenţă la nivelul articulaţilor, se instalează în sens cranio-caudal (legea lui Nysten) şi dispare în

aceeaşi ordine în care s-a instalat.

Fig.3

Condiţiile de mediu influenţează particularităţile rigidităţii cadaverice,în sensul că un

mediu uscat,cu temperatură crescută, rigiditatea apare rapid,este intensă şi de scurtă durată, în

timp ce un mediu umed şi rece va avea o influenţă contrară asupra rigidităţii care va debuta tardiv

şi va avea o durată mai lungă.

Rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii:

de instalare, apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii masticatori şi muşchii

cefei, pentru ca ulterior să se extindă în sens descendent şi celelalte grupe musculare; de fapt

rigiditatea cuprinde toate grupele musculare dar este mai evidentă la grupele mici. La

aproximativ 4-6 ore corpul devine rigid, se poate „rupe” uşor, dar se instalează imediat.

15

de stare, apare la 14-24 ore post-mortem,este completă şi totală, se “rupe”cu

greutate, după care nu se mai instalează la articulaţia respectivă.

de rezoluţie, începe la 24-48 ore postmortem, durează 1-2 zile, timp în care

diminuează treptat, dispariţia rigidităţii s-ar datora degradării fibrelor musculare prin autoliză şi

putrefacţie.

Particularităţi ale rigidităţii cadaverice:

spasmul cadaveric sau rigiditatea cataleptică, apare imediat după morţi rapide, în

special prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau măduvei spinării, aşa cum se întâmplă spre

exemplu în electrocuţii,decapitări.

rigiditatea prin decerebrare este caracterizată prin contractura muşchilor extensori.

Autoliza cadaverică este un fenomen cadaveric distructiv precoce care apare în

absenţa microbilor dar sub influenţa enzimelor proprii organismului, precedând astfel putrefacţia.

În această etapă are loc ramolirea şi lichefierea ţesuturilor şi a organelor. Cel mai rapid, autoliza

se manifestă la nivelul glandelor suprarenale, stomacului, splinei şi sângelui.

Semnele pozitive tardive de moarte pot fi distructive şi conservatoare.

Modificări distructive:

Putrefacţia – proces cadaveric care se desfăşoară sub influenţa

microbilor,continuând autoliza şi se finalizează prin descompunerea cadavrului: ţesuturile şi

organele se transformă într-o magmă negricioasă cu miros neplăcut care se scurge îmbibând

hainele,solul,sicriul. Putrefacţia se desfăşoară în 2 faze: faza gazoasă (are loc descompunerea

glucidelor şi apariţia gazelor) şi de lichefiere(liza proteinelor cu apariţia aminelor cadaverice,

cadaverină, putresceină, histamină. Putrefacţia se manifestă prin :

a) pata verde de putrefacţie – apare iniţial în fosa iliacă dreaptă,prin combinarea

hidrogenului sulfurat cu hemoglobina. Se formează sulfhemoglobina care are o culoare verde, ce

colorează abdomenul inferior într-o nuanţă verzuie (fig. 4). Pata verde de putrefacţie este

evidentă la circa 20 ore vara şi la aproximativ 48-72 ore iarna.

16

Fig. 4

b) circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular(venos)superficial sub forma

unor dungi de culoare roşietică sau cafenie-murdară, iniţial la rădăcina membrelor,pereţii laterali

ai trunchiului (fig. 5) sau în jurul plăgilor; procesul se datorează difuzării sângelui hemolizat în

afara vasului de sânge.

Fig. 5.

c) flictenele de putrefacţie – reprezintă acumulări de gaz de putrefacţie subepidermic.

Aceste flictene iniţial localizate pe diferite părţi ale corpului, se unesc determinând apariţia de

flictene pe zone întinse ale corpului cu decolarea tegumentului. Conţinutul flictenelor este

reprezentat în mare parte de gaze,restul fiind lichid vişiniu tulbure.

d) emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului prin acumularea

gazelor rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor. Examinarea medico-legală evidenţiază

balonarea cadavrului, la nivelul capului apare o coloraţie verzui-negricioasă,ochii umflaţi (fig. 6)

şi ieşiţi din orbite,limba mărită de volum şi protruzionată prin arcadele dentare, faţa tumefiată,

practic întreaga fizionomie devine de nerecunoscut. Datorită presiunii exercitate de gazele de

putrefacţie, are loc eliminarea de fecale, urină, conţinut gastric şi sânge pe gură şi nas.

17

Fig. 6

Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt:

temperatura peste 20o C accelerează putrefacţia, pe când o temperatură de sub 20

o încetineşte. La 0o putrefacţia este oprită. Temperaturile ridicate inhibă procesul de putrefacţie şi

favorizează apariţia mumificării. Ventilaţia bună şi umiditatea accelerează putrefacţia.

Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei:

Cifra care indică zilele iarna,indică ore vara (regula Devergie).

1 săptămână în aer echivalează cu 2 săptămâni de stat în apă şi cu 8 săptămâni de

stat în sol (regula Casper)

Putrefacţia influenţează examenul toxicologic efectuat pe materialul cadaveric,deoarece

prin putrefacţie pot fi distruse unele toxine (cocaina,aconitina) ori se pot forma unele substanţe ca

alcoolul etilic sau cianuri-urme.

Modificări conservatoare – pot fi:

Naturale:

Mumificarea (fig. 7) – presupune deshidratarea generalizată a cadavrului. Apare în

anumite condiţii de mediu:temperatură crescută, ventilaţie bună, umiditate scăzută sau absentă.

Exemplu: cadavre înhumate în sol nisipos, uscat, în podurile caselor.

18

fig.7

Tăbăcirea (fig. 8 ) – este o formă particulară de mumifiere, ce are loc în medii

bogate în acid tanic şi humic. Acizii distrug flora microbiană şi dizolvă proteinele şi calciul din

oase. Cadavrul are volumul redus,pielea este dură,brună aşa numitul cadavru lemnos. Ca

exemplu este cadavrul din Tollund,vechi de 2000 de ani,găsit într-o mlaştină din Danemarca,la

care s-a păstrat aspectul feţei,şanţul de spânzurare, conţinutul gastric (rapiţă şi boabe de orez).

Fig. 8

Petrificarea (fig.9) – are ca substrat procesul de mineralizare postmortem(cu săruri

de calciu); apare în special la feţii morţi şi retenţionaţi intrauterin.

19

Fig. 9

Congelarea – cadavrul se păstrează ca atare pe perioade indefinite,după dezgheţare

putrefacţia este foarte rapidă, lividităţile sunt roşii aprinse.

Saponificarea – apare după putrefacţie,care macerează pielea şi permite astfel

contactul apei cu ţesutul adipos, care în urma unor reacţii chimice se transformă în săpun de

cadavru. Condiţiile pentru apariţia saponificării sunt: mediu umed (bălţi,lacuri, latrine), oxigen în

cantitate redusă sau absent şi temperatură ridicată. Saponificarea nu apare la persoanele la care

ţesutul adipos este slab reprezentat sau lipseşte. De regulă saponificarea apare în zona care este în

contact cu apa (fig. 10),celelalte părţi ale corpului vor prezenta alte modificări în funcţie de

condiţiile de mediu la care sunt expuse.

Fig. 10

Artificiale:

- menţinerea în camere frigorifice.

- îmbălsămarea sau conservarea prin impregnarea cadavrului cu formol.

20

5. PROBLEME JURIDICE ALE STĂRILOR TERMINALE

În România, legea prevede că prelevarea de organe şi ţesuturi de la un cadavru se face

numai după confirmarea morţii biologice de către o comisie formată din cel puţin trei medici

(dintre care unul obligatoriu este medic legist). Comisia trebuie să includă un neurolog, un

anestezist şi unul sau mai mulţi specialişti, în funcţie de particularităţile cazului.

Pe de altă parte, în cursul agoniei se poate ridica problema discernământului

muribunzilor la încheierea actelor de adopţie, moştenire, vânzare, cumpărare, căsătorie şi a

testamentelor. Expertiza medico – legală trebuie să răspundă la întrebări formulate de justiţie cu

privire la capacitatea psihică a acestora în momentul întocmirii acestor acte.

Capitolul 3TANATOMORFOLOGIA

Studiază cadavrul uman în vederea precizării cauzei de deces,pentru a putea stabili felul

morţii şi a face aprecieri cu privire la împrejurările în care s-a produs decesul unei persoane.

Metoda este cunoscută sub numele de autopsie medico-legală (sinonimă cu necropsia). Aceasta

constă în examinarea completă,externă şi internă,macroscopică şi de laborator a cadavrului uman.

Prima autopsie considerată medico-legală a fost efectuată în Italia, în anul 1302. La noi

în ţară,în anul 1832 de către dr. Gusi, care a avut de autopsiat o moarte suspectă. La finalul

autopsiei s-a concluzionat că moartea a fost neviolentă ca urmare a unui accident vascular

cerebral (AVC).

AML are următoarele particularităţi:

Se efectuează în conformitate cu art. 114 CPP.

Se efectuează,de regulă înaintea declanşării fazei de urmărire penală,în etapa

preliminară a activităţilor premergătoare.

Se efectuează numai în baza unui document scris,emis de organul de urmărire

penală respectiv ordonanţă sau rezoluţie motivată.

Se efectuează la instituţia medico-legală pe a cărei rază s-a produs decesul

persoanei respective.(sala de autopsie reprezintă „locul unde moartea se bucură să vină în

21

ajutorul vieţii”). Când nu există posibilitatea transportării cadavrului,cu acordul legistului,

autopsia se efectuează la faţa locului.

Este efectuată numai de către medicul legist, care poate fi asistat de personalul cu

pregătire medie(autopsier)si/auxiliar(brancardier). În unele situaţii la autopsie pot participa mai

mulţi legişti, mai ales atunci când este vorba despre o moarte neviolentă generată de o patologie

mai rar întâlnită.

Fiind dispusă de organele de urmărire penală, AML se efectuează fără acordul

aparţinătorilor legali. AML este obligatorie în următoarele situaţii: moarte violentă, moarte de

cauză necunoscută/suspectă,cauza morţii este suspectă de a fi violentă.

După autopsie cadavrul se îmbălsămează, iar organele examinate se reintroduc în

cadavru pentru a putea fi reexaminate, eventual, cu ocazia unei exhumări.

Datele obţinute sunt înscrise de medicul legist în dosarul de AML.

Capitolul 4LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa) dintre

traumatism şi prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte cuvinte defineşte relaţia

ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi efectul constatat.

CAUZĂ → EFECT

Legătura de cauzalitate poate fi:

Primară sau directă,cu două variante:

Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune

nimic( aplicarea unei lovituri cu toporul în cap → deces).

Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori preexistenţi,

care fie agravează acţiunea traumatismului(plagă minoră la pacient hemofilic sau pacient

diabetic), fie aceşti factori sunt agravaţi de acţiunea traumatismului(pacient cu fractura în curs de

consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă un traumatism,care generează o nouă fractură,de

data acesta cu secţiune medulară urmată de paralizie).

Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se interpune o

complicaţie care agravează evoluţia,generând o consecinţă posttraumatică mult mai severă sau

22

chiar moartea victimei. Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din

evoluţia posttraumatică obişnuită,deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia

fiziopatologică scontată. Spre exemplu, plagă abdominală profundă, perforează intestinul,

peritonita care se produce este consecinţa firească a contaminării abdomenului cu germeni

intestinali şi nu o complicaţie care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate indirectă.

Capitolul 5TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Leziune traumatică(traumă) – modificare funcţională sau lezională produsă în urma

acţiunii unei forme de energie exterioară organismului (mecanic, fizică, chimică, radiantă).

Traumatism – acţiunea agentului traumatic asupra organismului uman,faptul în sine prin

care se produc leziunile traumatice. Deci traumatismul nu este sinonim cu trauma.

Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă)sau formă de energie (naturală

sau artificială)care acţionând asupra organismului uman poate produce leziuni traumatice.

Asupra organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi traumatici,care pot fi

clasificaţi după mai multe criterii:

Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente.

Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de

presiune,electricitatea,radiaţii.

Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.

Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.

Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat, întrucât nu

produc o traumă obiectivată printr-o leziune.

Criteriul medico-legal direct, prin care medicul legist poate estima gravitatea unui

traumatism asupra organismului uman este reprezentat de “ nr. de zile de îngrijiri medicale”.

Stabilirea nr. de zile de îngrijiri medicale ţine cont de:

Tipul, localizarea şi numărul leziunilor traumatice.

Perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoase, chirurgicale sau

recuperatorie)pentru leziunea traumatică respectivă.

23

Starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victimă; aşa numitul teren

al pacientului/victimei este determinat de vârstă,boli preexistente,stare de nutriţie,particularităţi

legate de sex etc.

Această noţiune medical-juridică de zile de îngrijiri medicale nu trebuie confundată cu :

Timpul de vindecare anatomică.

Timpul de incapacitate temporară de muncă(concediu medical).

Perioada de spitalizare.

Perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.

1. AGENŢI TRAUMATICI MECANICI

Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure,ce produc leziuni

traumatice datorită energiei lor cinetice,venind în contact cu corpul uman, în cadrul unei acţiuni

violente.

Agenţii traumatici mecanici,ce pot produce leziuni traumatice în cadrul unei acţiuni

violente asupra corpului uman,se pot clasifica în:

Corpuri contondente:

În funcţie de forma suprafeţei de impact:

Cu suprafaţa plană: triunghiulară,pătrată,etc.

Cu suprafaţa curbă,cilindro-sferică.

În funcţie de relieful suprafeţei de impact:

Cu suprafaţa netedă-regulată

Cu suprafaţa rugoasă-neregulată,colţuroasă.

În funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:

Cu suprafaţă mică(sub 16 cm2).

Cu suprafaţă mare(peste 16 cm2).

Obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi arme albe):

Obiecte înţepătoare, cu vârf ascuţit: ac, cui sau mai multe vârfuri ascuţite:

furculiţa,furca.

Obiecte tăietoare,cu una sau mai multe lame ascuţite: brici,lamă.

Obiecte înţepătoare-tăietoare: cu vârf şi lamă ascuţită: briceag, pumnal, foarfecă,

cuţit de bucătărie.

Obiecte tăietoare-despicătoare,cu lamă ascuţită şi corp masiv: topor,satâr,sapă.

24

Proiectile,caracterizate prin dimensiuni mici,dar cu viteză mare de deplasare.

Mecanisme de producere a leziunilor traumatice:

Mecanismele prin care pot produse leziunile traumatice prin acţiunea agenţilor

traumatici mecanici sunt următoarele:

Lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită în special în agresiuni,generează

leziuni traumatice numai în zona de impact ;

Lovire pasivă – lovire de corp dur; leziuni produse prin cădere, determină apariţia

de leziuni traumatice în special la nivelul proeminenţelor(coate,genunchi,menton,etc.)iar

caracterul lor este bipolar (leziuni în urma impactului primar + leziuni în zona opusă acesteia,

explicat prin mecanismul de contralovitură).

Comprimare între 2 planuri dure;

Mecanismele menţionate pot genera leziuni traumatice printr-o acţiune solitară sub

forma mecanismelor simple sau sub forma asociată prin reunirea a 2 sau mai multe mecanisme

simple.

Cele mai frecvente împrejurări în acre pot fi produse leziunile traumatice consecutiv

acţiunii agenţilor traumatici mecanici sunt:

Căderea pe acelaşi plan sau de la înălţime(precipitarea).

Traumatisme de trafic rutier,feroviar,etc.

Diverse forme de asfixie mecanică.

Traumatisme consecutive utilizării armelor de foc.

Traumatisme secundare exploziilor.

2. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE

Leziunile traumatice produse în urma acţiunii agenţilor traumatici mecanici pot fi

clasificate în 3 categorii,şi anume:

- leziuni traumatice superficiale,denumite leziuni traumatice externe sau elementare.

- leziuni traumatice sistemice ce interesează fiecare sistem al corpului uman.

- leziuni topografice,localizate în anumite zone sau regiuni anatomice.

Leziuni traumatice externe: aceste leziuni reprezintă modificarea care apare la nivelul

tegumentului şi a ţesutului moale situat imediat subtegumentar, sub acţiunea agenţilor traumatici

mecanici. În funcţie de menţinerea sau nu a integrităţii tegumentare, aceste leziuni traumatice pot

fi fără sau cu soluţie de continuitate tegumentară.

Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate a tegumentului .

25

Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate păstrează integritatea anatomică a

tegumentului,în sensul că pielea nu prezintă rupturi şi se caracterizează prin:

- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.

- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase pentru viaţă şi

nici nu generează sluţire sau infirmitate.

- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin vasodilataţie

sau efracţie vasculară posttraumatică.

În categoria acestor leziuni sunt incluse:

Echimoza posttraumatică(vânătaia) (fig. 11): este o leziune traumatică fără soluţie

de continuitate,ce se prezintă sub forma unei coloraţii bine delimitate,iniţial roşietică,dar care se

modifică în timp şi care nu dispare la digitopresiune. Echimozele apar datorită rupturilor

posttraumatice ale vaselor mici de sânge din zona locală de acţiune a agentului traumatic; sângele

care iese din vas se fixează în ţesutul adiacent. Vechimea este apreciată în funcţie de modificările

de culoare pe care aceasta le parcurge,modificări de culoare datorită transformărilor pe care le

suferă hemoglobina; iniţial este roşietică, în câteva ore devine albăstruie sau albăstrui-

violacee(persistă 2-3 zile),apoi cafenie (3-7 zile), iar în final gălbuie (după 8-10 zile). Evoluţia

echimozelor este în funcţie de mărime,localizare,leziuni traumatice sau patologice asociate.

Forma echimozelor este în funcţie de agentul traumatic care le-a produs. Localizarea lor indică

anumite circumstanţe de producere: în regiunea cefalică, echimoze ovalare, indică o sugrumare

sau tentativă de sugrumare, pe coapse ,o agresiune cu conotaţie sexuală.

Fig. 11

Hematomul posttraumatic (fig. 12): se prezintă ca o coloraţie bine

delimitată,iniţial roşietică-violacee,pe fond tumefiat,îndurat şi care nu dispare la presiune

digitală. Mecanismul de producere constă în acumularea de sânge consecutiv rupturii

posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai mare,ceea ce indică un traumatism mai

violent asupra persoanei respective. Hematomul îşi modifică culoarea într-un interval de timp

26

mai mare decât echimoza datorită cantităţii mari de sânge existente. Hematomul poate fi localizat

superficial sau profund în diferite viscere. Spre deosebire de echimoze,hematoamele pot induce o

stare de şoc fie posttraumatic fie hemoragic, sau pot determina decesul victimei, ca în cazul

hematomului cerebral. De regulă,hematoamele mici şi cele superficiale se resorb într-un interval

de timp variabil; uneori,hematoamele se pot infecta sau închista, ceea ce necesită intervenţie

chirurgicală.

Fig. 12

Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului : sunt

clasificate ca atare datorită întreruperii continuităţii la nivelul învelişului cutanat,ceea ce permite

crearea unei comunicări între mediul extern şi mediul intern al organismului,cu posibilitatea

pătrunderii germenilor patogeni. Aceste leziuni se vindecă cu sechele(cicatrici), au gravitate mai

mare.

În categoria acestor leziuni intră:

Excoriaţia – forma simplă a acestor leziuni, nu interesează toate straturile pielii,ci

numai epidermul şi uneori epidermul. Excoriaţiile pot fi superficiale,cu lezarea doar a

epidermului (se acoperă de o crustă gălbuie ) şi profunde când interesează şi dermul (se acoperă

de o crustă roşietică). Mecanismul este de zgâriere – târâre cu un corp/plan dur,netede sau rugos,

ce poate acţiona asupra tegumentului fie perpendicular fie oblic sub un unghi de 45o. Localizarea

şi forma excoriaţiilor poate sugera anumite împrejurări de producere: semilunare la nivelul

gâtului sugerează o sugrumare sau tentativă de sugrumare, aceleaşi excoriaţii localizate la nivelul

sânilor sau coapselor sugerează o agresiune cu tentă sexuală.

Plaga – cunoscută sub denumirea de rană,se caracterizează prin distrugerea tuturor

straturilor pielii,şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult sau mai puţin amplă. Cele mai

frecvente tipuri de plăgi sunt:

27

În funcţie de adâncime pot fi : superficiale şi profunde; cele profunde se împart în

perforante,ce pătrund într-un organ cavitar şi transfixiante,care traversează un organ

parenchimatos (ficat, splină, rinichi).

În funcţie de aspectul morfologic(mecanismul de producere):

Plaga contuză : numită şi plaga zdrobită,se produce prin lovire cu sau de corp dur;

prezintă următoarele caracteristici: profunzime mică,margini neregulate,zdrenţuite,dinţate,cu

zone excoriate sau/şi echimoze adiacente, fundul este anfractuos acoperit cu cheaguri de sânge.

În funcţie de mecanismul de producere există mai multe varietăţi de plăgi: plaga plesnită,care

apare atunci când corpul contondent loveşte pielea situată deasupra unui plan osos dur,margini

relativ drepte,forma stelată,uneori liniară; plaga strivită,atunci când greutatea agentului traumatic

este semnificativă, prezintă formă neregulată,margini zimţate,multiple zone excoriate şi/sau

echimoze pe tegumentul din jurul plăgii; plaga muşcată, poate fi produsă de om sau

animal,reproduce forma arcadelor dentare şi plaga smulsă, ce poate apare sub forma unei plăgi

scalpate,când pielea se detaşează de pe planul subiacent(de regulă osos).

Plaga înţepată : este rezultatul acţiunii obiectelor înţepătoare printr-o manevră de

împingere sau împingere-răsucire,astfel încât ţesuturile sunt îndepărtate către lateral; elementele

caracteristice sunt:orificiul de intrare,canalul şi orificiul de ieşire. Orificiul de intrare ia forma

obiectului înţepător,canalul este mai adânc datorită comprimării ţesuturilor moi de către agentul

traumatic iar prezenţa orificiului de ieşire denotă o forţă crescută din partea agresorului.

Plaga tăiată : este produsă de obiecte cu lamă ascuţită(tăietoare) printr-o acţiune

combinată de apăsare – alunecare pe suprafaţa tegumentară. Plăgile tăiate pot fi: liniare,când

agentul acţionează perpendicular pe tegument, pot fi lambou, când acţionează oblic asupra

tegumentului şi cu amputare a unui fragment de membru, a urechii, etc. Caracteristicile unei

plăgi tăiate sunt: margini regulate,netede,pereţii sunt netezi,unghiurile sunt ascuţite,fiind mai

profunde la debut(capul plăgii) faţă de partea finală (coadă de şoricel), care reprezintă o leziune

traumatică superficială terminală. Această leziune traumatică indică direcţia de acţiune a

agentului traumatic. De asemenea adâncimea plăgii este de regulă mai mică decât lungimea sa

cutanată.

Plaga tăiată -înţepată: este cel mai frecvent tip de plagă întâlnit în practica medico-

legală. Este produsă de obiecte tăietoare-înţepătoare printr-un mecanism de înţepare-penetrare şi

tăiere-secţionare. Lungimea plăgii nu este de regulă egală cu lăţimea lamei,pereţii sunt netezi,iar

28

profunzimea plăgii nu este în concordanţă cu lungimea lamei. În funcţie de numărul marginilor

tăietoare, plaga poate lua diferite aspecte: pană de despicat, stelată.

Plaga despicată : este rezultatul acţiunii unor obiecte dure,grele,prevăzute cu o

lamă tăietoare. Leziunile traumatice,care sunt consecinţa forţei de lovire, sunt în general mortale.

Pe lângă leziunile tegumentare,apar leziuni grave ale ţesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri

de organe, fracturi,etc.

Deoarece în activitatea practică medico-legală leziunile traumatice evidenţiate pe corpul

victimei nu pot permite întotdeauna stabilirea caracteristicilor obiectului cu care au fost

produse,ori de câte ori este posibil, instrumentul folosit trebuie trimis medicului legist, ca să-i

ofere acestuia posibilitatea de a confrunta leziunea traumatică cu obiectul presupus implicat în

agresiune, astfel încât concluziile medicului legist să fie cât mai apropiate de realitate şi totodată

să constituie o probă greu de combătut.

3. REACŢIA VITALĂ

Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care apar în

organismul viu ca răspuns la acţiunea uni agent traumatic de orice natură. Reacţia vitală are o

deosebită importanţă în medicina legală deoarece ea reprezintă criteriul obiectiv ce permite

diferenţierea leziunilor traumatice produse în timpul vieţii de cele postmortale.

Reacţii vitale locale:

Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de sânge,cu

extravazarea sângelui în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşietică-negricioasă ce contrastează

cu ţesutul din jur şi care poate fi îndepărtată cu jetul de apă. Corespondentul tegumentar al

hemoragiei tisulare este echimoza sau vânătaia.

Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii sunt aderenţi

de vas,au suprafaţa rugoasă,sunt friabili şi au aspect mat-uscat. Cei postmortem au suprafaţa

lucioasă,nu sunt aderenţi de vas,iar cantitatea de fibrină este foarte redusă.

Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în timpul vieţii

sunt îndepărtate datorită capacităţii de retracţie a pielii,pe când marginile unei plăgi postmortem

nu sunt îndepărtate,sunt mai moi şi netumefiate.

Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea unor

factori sau agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor post-

traumatice (repararea ţesutului lezat). Particularităţile macroscopice ale inflamaţiei sunt: rubor,

29

calor, dolor,tumor, functio lesa,iar cele microscopice sunt reprezentate de reacţia

leucocitară,prezentă la 15 min, posttraumatic.

Reacţia vitală generală:

Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor pulmonare a

diferitelor elemente: sânge,conţinut gastric,funingine,apă, care în mod normal nu ar trebui să fie

prezente. Aceste elemente ajung la nivel pulmonar în prezenţa respiraţiei,deci în timpul vieţii.

Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui element/material care,în

mod normal,nu se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu grăsimi,lichid amniotic,fragmente

tisulare,plancton,aer, azot, care pot fi puşi în evidenţă prin anumite tehnici speciale de autopsie

sau coloraţii specifice(pentru grăsimi coloraţia Sudan).

4. LEZIUNI TRAUMATICE TOPOGRAFICE

În cadrul traumatologiei topografice sunt analizate leziunile traumatice pe care le

conferă regiunea anatomică interesată de traumatism. Deci traumatologia topografică include

leziunile traumatice externe şi interne ale zonelor respective, aici intrând traumatologia capului, a

toracelui, a abdomenului, a membrelor, a coloanei.

4a) Traumatismul capului :

Traumatismele extremităţii cefalice pot fi divizate în traumatisme cranio-cerebrale şi

traumatisme cranio-faciale.

Traumatismul cranio-cerebral.

Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta craniului) şi

conţinutul cutiei craniene,respectiv creierul. În medicina legală se consideră că o leziune este

deschisă,dacă există comunicare între mediul extern şi conţinutul cranian,reprezentat de creier

acoperit de meninge.

Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:

Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap şi agentul

traumatic; avem următoarele mecanisme :

Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu corp dur,

atunci când un obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.

Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur, respectiv atunci

când capul aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.

Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.

30

Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi transmiterea forţei de

acţiune la cap se face prin intermediul altor structuri osoase, care mediază în acest fel producerea

leziunilor traumatice; forţa poate fi transmisă prin intermediul mandibulei, în lovirile active sau

pasive la nivelul regiunii mentoniere, prin intermediul coloanei vertebrale în căderile de la

înălţime.

Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi corpul uman.

Amintim următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico – legală:

Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale cervicale

sau mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale conţinutului cutiei craniene se produc

datorită vitezei mai mari de deplasare a craniului faţă de creier care se loveşte de relieful osos

endocranian.

Mecanismul prin suflul exploziei;

În urma acţiunii agenţilor traumatici se produc următoarele tipuri de leziuni traumatice:

Leziuni traumatice ale părţilor moi epicraniene: sunt reprezentate de plăgi în

special plesnite, excoriaţii, echimoze şi hematoame. Localizarea lor sugerează mecanismul de

producere. Cele mai frecvente pot fi situate la nivelul vertexului, la nivel occipital, frontal

anterior sau temporal în lovire pasivă şi bilateral în comprimare.

Leziuni traumatice osoase:

Craniul neural este format din doua regiuni:

Bolta craniană în componenţa căreia intră oasele parietale şi câte o porţiune a

oaselor: temporale, frontal şi occipital; acestea sunt oase plane cu grosime aproximativ egală, cu

suprafaţa exo- şi endocranian relativ netedă, fără asperităţi importante;

Baza craniană (fig. 13)formată din oase subţiri şi din oase pneumatice este divizată

în 3 zone: etajul anterior – frontal, etajul mijlociu – parietal şi etajul posterior – occipital; spre

deosebire de boltă, baza craniului prezintă un relief accidentat, care este răspunzător în multe

cazuri de producerea leziunilor traumatice meningo-cerebrale; în regiunea occipitală baza

craniană se articulează cu coloana vertebrală.

31

fig. 13

Leziunile traumatice sunt reprezentate în special prin fracturi, luxaţiile sunt rare şi apar

în special la copiii mici până la consolidarea lor osoasă.

Fracturile craniene pot fi directe sau indirecte, localizate la bază sau la bolta craniană:

1. fracturile directe ale bazei craniene pot fi mediate sau imediate. Cele imediate apar

atunci când agentul traumatic loveşte baza craniului, de exemplu lovitură la baza craniului

împuşcătura în gură; fracturile mediate apar atunci când forţa contuzivă se transmite la baza

craniului prin intermediul mandibulei sau al coloanei vertebrale. În urma acestui mecanism apar

fracturi dispuse în jurul găurii occipitale.

2. fracturile localizate la nivelul bolţii craniene pot fi, de asemenea, directe şi indirecte.

Cele indirecte sunt produse prin mecanismul de iradiere a unei linii de fractură de la un focar

principal de fractură. Fracturile directe pot fi de mai multe tipuri:

- liniare: meridionale, iradiază din focarul de fractură în care a fost aplicat traumatismul,

asemenea spiţelor unei roţi, şi ecuatoriale , cu traiect circular în jurul zonei de impact sau

„ fracturi în inel”.

- orificiale: se produc prin pătrunderea unui obiect dur, de mici dimensiuni şi cu viteză

mare, de exemplu un proiectil.

- cominutive (fig. 14): formate din multiple linii de fractură, delimitând fragmente

osoase (eschile) de forme şi dimensiuni variate.

32

Fig. 14

În situaţia în care agentul traumatic are suprafaţa de impact mai mică de 4 cm2 se

produce o fractură craniană ce reproduce forma agentului traumatic respectiv, aşa numita

„fractură cu ştanţarea” agentului traumatic.

Dacă dimensiunea agentului traumatic este cuprinsă între 4 – 16 cm2, apare o fractură

cominutivă, aria de fractură având dimensiuni mai mari decât suprafaţa de impact.

La dimensiuni mai mari de 16 cm2 ale agentului traumatic se produc fracturi liniare.

. Leziuni traumatice ale meningelui: în funcţie de gravitate şi de substratul morfologic

întâlnim:

Contuzia cerebrală – reprezintă o modificare morfologică şi funcţională severă a

sistemului nervos central, caracterizată prin ieşirea sângelui din vasul lezat. Poate fi localizată

într-un anumit lob cerebral sau zonă cerebrală şi difuză în toată masa cerebrală. Are o formă

triunghiulară cu baza către suprafaţa creierului; constă din mici hemoragii bine circumscrise , cu

distrugerea substanţei cerebrale din jurul focarului. Mecanismul de producere poate fi direct sau

prin contralovitură (fig.15) .

Fig. 15

33

Dilacerarea cerebrală – reprezintă o plagă a creierului, prezentându-se ca o ruptură a

parenchimului cerebral, situată fie la locul de impact, fie diametral opus, prin mecanismul de

contralovitură. Este o leziune, în marea majoritate a cazurilor, mortală, iar rarele cazuri de

supravieţuire se soldează cu apariţia unor cicatrici post-traumatice cu consecinţele ulterioare

cunoscute: epilepsie post-traumatică.

Sindromul de compresie cerebrală posttraumatică: apare în leziunile meningo –

cerebrale fiind determinat de hematoamele epidurale, subdurale şi subarahnoidiene, precum şi

cele intraparenchimatoase. Semnele clinice caracteristice acestui sindrom apar de obicei după un

interval de timp, numit „interval liber”. În cadrul acestui „interval liber” semnele clinice,

alterarea stării de conştientă, deficienţele neurologice, au tendinţa la remisiune.

Hematomul extradural(epidural)(fig. 16) – este reprezentat de o colecţie de sânge

localizată între duramater şi planul osos. Etiologia acestui tip de hematom este exclusiv

traumatică, fiind însoţită de fracturi craniene. Localizarea frecventă este în zona temporo –

parietală, fiind consecinţa lezării arterei meningiene mijlocii. Colecţia de sânge are tendinţa la

limitare datorită aderenţei dintre duramater şi os.

fig. 16

Hematomul subdural (fig. 17) – este sub aspect morfologic asemănător cu cel

extradural, dar cu localizare diferită, învelind uneori aproape în totalitate suprafaţa creierului.

Poate apare nu numai la locul de impact ci şi în zone diametral opuse prin mecanismul de

34

contralovitură. Prezenţa unui hematom subdural cu localizare strictă la bază, neînsoţit de leziuni

traumatice osoase constituie un indiciu asupra originii sale netraumatice.

Fig. 17

Hematomul subarahnoidian – este situat între sau sub straturile meningelui. Are

etiologie traumatică spre deosebire de hemoragia subarahnoidiană, care este netraumatică fiind

consecinţa rupturii unui anevrism cerebral.

Hematomul intraparenchimatos (fig. 18) - situat în interiorul substanţei cerebrale,

poate avea etiologie traumatică, situaţie în care se asociază şi alte leziuni meningo – cerebrale şi

este constituit din cheaguri de sânge şi detritusuri celulare moarte. Consecinţa prezenţei acestui

hematom îl constituie creşterea tensiunii intracraniene, ceea ce impune intervenţia chirurgicală de

urgenţă.

Fig. 18

Sechelele traumatismului cranio – cerebral sunt leziuni definitiv constituite, au caracter

permanent şi care nu sunt susceptibile de a fi vindecate prin metode terapeutice. Din punct de

vedere medico – legal, constatarea unor astfel de leziuni implică noţiunea de infirmitate fizică

35

permanentă, iar din punct de vedere al capacităţii de muncă, noţiunea de invaliditate. Gravitatea

sechelelor este în legătură directă cu întinderea şi localizarea leziunii cerebrale iniţiale sau cu

apariţia unor complicaţii.

Lipsa de substanţă osoasă craniană (posttraumatică prin eschilectomie sau orificii de

trepan) constituie o modificare ireversibilă, considerată din punct de vedere medico – legal drept

o infirmitate fizică permanentă.

4b) Leziuni traumatice buco – maxilo – faciale.

A. fracturile oaselor masivului facial: variază ca frecvenţă şi etiologie. Astfel de

leziuni osoase pot apare atât prin lovituri directe active cât şi în căderi şi precipitări.

a. Fracturile oaselor nazale – frecvent observate datorită faptului că piramida

nazală reprezintă o proeminenţă a feţei, precum şi datorită fragilităţii acestor oase. Fracturile

oaselor nazale variază de la simple fisuri sau fracturi cu deplasare sau fără deplasare, înfundări,

denivelări sau chiar zdrobiri ale piramidei. În general perioada de îngrijiri medicale variază între

5 – 15 zile, pentru cazurile simple, iar pentru cazurile grave numărul de zile depăşeşte 20 de zile.

b. Fracturile osului malar –: apar în general prin mecanisme directe; în general

fracturile sunt cominutive, uneori cu înfundare. Timpul de îngrijiri medicale, în general, nu

depăşeşte 15 zile.

c. Fracturile arcadei temporo – zigomatice: - asociate adesea cu fracturile osului

malar, fiind produse prin lovire directă, cădere sau comprimare. Durata zilelor de îngrijiri

medicale nu depăşeşte 20 de zile.

d. Fracturile mandibulei – sunt relativ frecvente si apar prin mecanism direct, când

fractura apare la locul de impact sau prin mecanism indirect prin modificarea curburii. Durata

zilelor de îngrijiri medicale poate ajunge în cazurile grave care necesită reducere şi imobilizare

prin blocaj elastic intermaxilar la 90 de zile sau chiar mai mult.

B. leziunile endo – bucale: în cadrul acestor leziuni, cele mai frecvent sunt leziunile

traumatice dentare, care sunt consecinţa directă a loviturilor. În cadrul acestor leziuni distingem:

contuzii dentare, luxaţii parţiale sau totale, fracturi coronare parţiale sau complete, fracturi

radiculare. Toate aceste leziuni traumatice dentare se asociază cu leziuni ale mucoasei gingivale

si ale buzelor, care confirmă realitatea traumatismului dentar. Majoritatea specialiştilor opinează

că pierderea unuia sau mai multor dinţi nu poate fi considerată pierdere de organ, însă

poate fi interpretată ca vătămare corporală gravă sau infirmitate. Pierderea funcţiei

36

masticatorii apare în cazurile de edentaţie posttraumatică totală sau când este vorba de deformări

ale maxilarelor urmate de tulburări grave ale funcţiei masticatorii.

4c) Traumatisme vertebro – medulare:

Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de circulaţie,

precipitări şi accidente de muncă, şi se împart în:

A. fracturile coloanei vertebrale (fig. 19) : frecvent apar prin mecanisme indirecte.

Fractura interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor abordabil direct decât corpul

vertebral. Mecanismele indirecte se produc prin hiperflexie, flexie laterală şi torsiune; un

mecanisme aparte îl constituie telescopajul în căderile de la înălţime pe vertex, în picioare sau pe

ischioane, mecanisme ce poate realiza şi tasarea.

Fig.19

B. traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase datorită faptului

că interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare de către hematoamele

intrarahidiene fie de către fragmentele osoase. Aceste leziuni apărute la nivelul măduvei sunt

ireversibile. În funcţie de nivelul la care s-a produs leziunea medulară, apar tetraplegii,

paraplegii, tulburări sfincteriene, etc. constituind infirmităţi fizice permanente cu invaliditate.

Cercetarea leziunilor vertebro – medulare la autopsie necesită o tehnică specială, coloana

vertebrală putând fi abordată fie posterior, fie anterior.

4d) Leziuni traumatice ale gâtului: datorită formaţiunilor importante situate la acest

nivel, orice leziune traumatică în zona respectivă poate avea consecinţe dintre cele mai grave.

Traumatismele gâtului pot determina leziuni fără soluţie de continuitate şi leziuni cu soluţie de

continuitate, dintre care cele mai grave sunt plăgile.

37

A. traumatisme contuzive (închise): datorită existenţei zonelor reflexogene

sinocarotidiană şi laringiană orice lovitură de mică intensitate poate produce moartea prin

inhibiţie. Leziunile contuzive pot interesa diferitele formaţiuni anatomice având uneori

consecinţe grave. Pot apărea hematoame ale ţesuturilor moi perilaringiene sau peritraheale care

pot determina compresiuni asupra căilor respiratorii, nervilor şi vaselor, cu consecinţe

funcţionale uneori grave.

În lovituri puternice, accidente rutiere sau precipitări pot apărea luxaţii, fracturi sau

zdrobiri totale ale laringelui, cu hemoragie secundară determinând obturarea căilor respiratorii şi

apariţia insuficienţei respiratorii.

Deci, în traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele mecanisme

tanatogeneratorii: moartea prin inhibiţie, moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia

gâtului din afară sau de către hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia căilor cu

sânge.

B. leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin interesarea

pachetului vasculo-nervos al gâtului: carotida comună, carotidele externe şi interne, arterele

cervicale, vena jugulară externă, etc. Consecinţa interesării acestor vase este moartea rapidă prin

hemoragie externă. Deschiderea venelor jugulare poate determina embolia gazoasă, prin

aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.

Plăgile gâtului pot leza independent sau concomitent şi nervi şi se însoţesc constant de

afectarea şi altor formaţii anatomice.

4e) Traumatisme ale toracelui: în marea majoritate a cazurilor pot fi mortale datorită

organelor vitale ce se găsesc în cutia toracică. Aceste leziuni pot fi deschise sau închise.

A. leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului pot apărea

echimoze şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului este mare, pot apărea

fracturi costale, simple sau multiple. Complicaţia cea mai frecventă în cazul acestor fracturi este

apariţia hemotoraxului sau pneumotoraxului, determinat de pătrunderea capetelor coastelor

fracturate în interior, cu lezarea pleurei şi a plămânului. Cordul şi vasele mari sunt mai rar

afectate, dar poate apărea, în cazul în care coasta fracturată atinge pericardul, hemopericardul cu

apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv insuficienţa cardiacă.

B. Leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului vulnerant din afară

în interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru viaţa victimei sunt plăgile, care

pot fi penetrante sau nepenetrate. Plăgile penetrante sunt frecvent periculoase întrucât determină

38

constant apariţia hemopneumotorax-ului sau hemopericardului; toate aceste leziuni impun un

tratament de urgenţă medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce pun în primejdie viaţa

victimei.

4f) Traumatisme abdominale: pot fi închise sau deschise. Traumatismele închise

presupun lipsa comunicării cavităţii peritoneale cu exteriorul. În funcţie de intensitatea

traumatismului, leziunile traumatice abdominale închise pot fi mortale, mecanismele

tanatogeneratorii fiind:

- hemoragia şi şocul hemoragic prin ruperea unui organ visceral (ficat, splină,

pancreas) sau a unor vase, cu hemoperitoneu consecutiv;

- peritonită prin deschiderea unui organ cavitar (stomac, vezică urinară, intestin);

- moartea prin inhibiţie prin iritarea plexului solar (plex nervos abdominal).

Aceleaşi mecanisme pot fi luate în consideraţie şi în traumatismele abdominale deschise,

produse, binenţeles, cu instrumente ascuţite sau proiectile. Plăgile penetrante abdominale, pot fi

perforante (când interesează un organ cavitar) sau transfixiante (când interesează un organ

parenchimatos). Traumatismele abdominale cu interesarea organelor reprezintă urgenţe

chirurgicale, pentru salvarea vieţii victimei.

5. CĂDEREA ŞI PRECIPITAREA

Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului. Căderea

reprezintă o schimbare a poziţiei corpului, astfel încât o parte a acestuia ia contact cu planul de

susţinere. Precipitarea reprezintă trecerea corpului de pe un plan superior pe un plan inferior, sub

acţiunea gravitaţiei. Gravitatea leziunilor produse prin cădere şi precipitare, depinde de o serie de

factori:

- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea şi de greutatea corpului;

- proprietăţile obiectelor de care se loveşte corpul în cădere;

- regiunea lezată; cele mai grave leziuni sunt cele situate la nivelul capului;

Pierderea echilibrului poate fi consecinţa unor cauze interne (boli neurologice, sincopa

cardiacă, epilepsia) sau cauze externe, cum ar fi umiditatea solului, obscuritatea sau diferite

obstacole.

Căderea: leziunile produse prin cădere au o serie de caracteristici care servesc la

stabilirea mecanismului de producere. Astfel, aceste leziuni se situează pe părţile proeminente ale

corpului, nas, bărbie, frunte, coate, genunchi, zona occipitală şi constau în echimoze, excoriaţii,

39

hematoame, plăgi (în special zdrobite) şi fracturi. O altă caracteristică a acestor leziuni este faptul

că sunt unipolare, adică sunt situate pe o singură parte a corpului.

Precipitarea: leziunile produse prin precipitare au o gravitate mai mare, în majoritatea

cazurilor fiind mortale. O altă caracteristică este că sunt multipolare, fiind situate pe mai multe

părţi ale corpului. Sunt extrem de numeroase şi foarte variate. În funcţie de aceste caracteristici

se poate face diagnosticul diferenţial între leziunile de cădere şi cele de precipitare.

Nu trebuie uitat însă şi importanţa cercetării caracterului vital al leziunilor (în special de

precipitare) în cadrul expertizei medico – legale, deoarece, pentru disimularea unei crime,

cadavrul poate fi aruncat de la înălţime spre a sugera sinuciderea sau căderea accidentală.

6. TRAUMATISME DE TRAFIC RUTIER

Accidentele de circulaţie reprezintă, de fapt, consecinţe ale încălcării normelor privind

circulaţia pe drumurile publice, constituind infracţiuni prevăzute de legea penală.

Circulaţia pe drumurile publice este o activitate complexă, cu adânci implicaţii în viaţa

oamenilor. De aceea se acţionează permanent, prin toate mijloacele, ca aceasta să se desfăşoare

în condiţii de deplină siguranţă atât pentru viaţa cetăţenilor, de la cei mai mici până la cei mai

mari, cât şi pentru integritatea bunurilor materiale.

Frecventa accidentelor de trafic creste in măsura in care creşte parcul auto mondial cât şi

a faptului că maşina a devenit o necesitate si nu un lux.

Considerăm că în traficul rutier sunt trei factori determinanţi generatori : omul, maşina

si infrastructura (drumurile) ; de asemenea, exista si factori favorizanţi : mediul (rural, urban,

autostrada), anotimpul, noapte/zi, ziua din săptămână (weekend – cu frecventa ce mai mare,

miercurea – cu frecventa ce mai mica), ora de rulare pe timp de zi sau noapte, condiţiile

meteorologice.

Din statisticile oficiale rezulta ca factorul uman este primordial in producerea

evenimentelor rutiere. Automobilul modifică de cele mai multe ori comportamentul

conducătorului creând o stare psihologica speciala care poate genera riscuri conştient asumate,

cum ar fi : imprudenta, ignoranta, neglijenta, si care, combinate cu abateri foarte grave ca :

viteza, depăşiri incorecte, vor culmina cu accidentul rutier. Reamintim faptul ca o conduita

disciplinata a conducătorului auto care este însuşita prin educaţie, instruire, formare civica duce

la eliminarea si diminuarea evenimentelor rutiere cu consecinţe grave. Pe lângă aceste aspecte,

este cel puţin interesant sa reamintim faptul că nu de puţine ori sunt probleme legate de starea de

40

sănătate optima a conducătorului auto : fisa medicala obţinuta « foarte uşor » poate ascunde o

suferinţă preexistenta cu implicaţii grave, examenul, uneori superficial si condiţionat, care duce

la obţinerea permisului auto. Câţi dintre conducătorii auto conştientizează faptul ca nu este bine

sa urce la volan stresaţi, obosiţi, in urma consumului de medicamente (contraindicate in

momentul conducerii auto), droguri, sedative, alcool (atenţie ! – consumul de alcool in

combinaţie cu cafeaua, după unele statistici, încetineşte perioada de metabolizare a alcoolului şi

nu că, aşa cum se crede, ar mari starea de vigilenta. Ajutorul pe care-l dam organismului in

aceasta situaţie trebuie sa fie suplimentul de glucide – dulciuri – care ajuta ficatul sa

metabolizeze alcoolul). Starea de hiporeactivitate psihica momentană, in timpul conducerii auto,

mai poate fi generata de somnolenta sau oboseala, alimentaţie sau starea fiziologica. Excesul de

viteza la unele persoane este generat de plăcerea riscului si obsesia competitiva (« cocoşismul »

atunci când exista o « găinuşa » in dreapta, adrenalina şi multe « fiţe » - maşina de lux, falsa

poziţie sociala « pile, cunoştinţe, relaţii »).

Al doilea factor determinant este maşina. România, in plan internaţional, este cunoscuta

cu cele mai multe maşini de lux pe cap de locuitor ; de asemenea, in România acestor ani, chiar

daca nu ne place sa ne exprimam frecvent, condiţia financiara depăşeşte de multe ori condiţia

sociala a individului. Nu se cunoaşte foarte bine faptul ca frânarea unui autovehicul nu este

sinonima cu oprirea acestuia. Să se ştie foarte clar faptul ca după frânare, maşina parcurge o

distanta variabila legata si de viteza cu care se circula, la care se adaugă distanta pe care acesta o

parcurge pana ce conducătorul ia o atitudine. Timpul minim in care conducătorul auto se

hotărăşte sa ia o atitudine pentru a acţiona in vederea evitării accidentului este de ½ până la ¾

secunde, timp care se numeşte « timp mort » ; acesta nu este condiţionat de dotarea si

performantele maşinii. Pe lângă acestea mai pot exista si anumite situaţii neprevăzute, cum ar fi :

spargerea in mers a parbrizului sau lunetei, explozie de cauciuc, alternanta de vizibilitate, etc.

Trebuie sa mai ştim faptul ca energia autovehiculului aflat in mişcare este energia cinetica pe

care acesta îl are la care este mai importanta viteza decât masa acestuia. Ex. un autovehicul de

800 Kg cu o viteza de 100 Km/ora este echivalentul a 32 de t. ce cad de la înălţimea de 1 m. O

persoana de 70 kg. la 100 km/ora dezvolta o greutate de 1960 kg. Implicit, acest lucru generează

creşterea greutăţii a fiecărui organ anatomic uman care prin lovirea de pereţii cavităţilor in care

se afla produc atât rupturi cat si leziuni de contralovitură fără impact. Intr-o oprire brusca a unui

autovehicul, la 60 km/ora, sângele uman capătă o greutate dinamica de aproximativ 35 kg, iar

omul de 70 kg, dezvolta o putere de 9 t. La 75 km/ora efectele deceleraţiei sunt similare unei

41

căderi de la 22 m înălţime. La 40 km/ora ficatul de la aproximativ 1,7 kg capătă aproximativ 29

de kg, iar aceste exemple pot continua. Aceste aspecte descrise anterior ar trebui să ne pună

serios pe gânduri înainte de a lua o decizie care poate fi fatala in contextul conducerii unui

autovehicul.

Infrastructura este alt factor determinant generator de evenimente rutiere. Din capul

locului trebuie sa spunem ca este aspectul cel mai deficitar. Marile deficiente sunt generate de

câteva cauze majore, cum ar fi : in România se circula dintr-o localitate in alta unde limitarea de

viteza devine apăsătoare ; nu exista spatii amenajate pentru circulaţia căruţelor, bicicletelor, chiar

daca exista o legislaţie in acest sens ; drumurile comunale si judeţene – cel puţin dimineaţa si

seara – sunt invadate de animale, iar materiile fecale ale acestora pun in pericol traficul  ; cei doua

sute si ceva de km de autostrada din România anului 2007 nu mai lasă loc de comentarii  ;

vandalizarea. Trebuie sa treacă mult timp ca sa ne schimbam mentalitatea si sa nu mai plantam

copaci pe marginea drumurilor, alt pericol in trafic, ci sa folosim materiale care pot salva vieţi

prin natura si structura lor. Iluminatul, panourile de avertizare, SOS-urile aproape lipsesc sau nu

funcţionează. Consideram ca cel puţin din acest punct de vedere, in România, trebuie sa se

declanşeze o politica naţională privind prevenirea accidentelor rutiere care sa înceapă cu

problemele infrastructurii ca sa putem avea o diminuare reala, semnificativa a evenimentelor

rutiere.

Aspecte lezionale la ocupanţi.

În general, ocupanţii pot suferi 2 mecanisme lezionale:

a. prin şoc direct (proiectare sau ejectare): în acest mecanism părţile moi se

comportă diferit în funcţie de regiunea topografică, astfel, coapsele, gambele, genunchii, părţile

moi sunt mai afectate decât scheletul şi invers la umăr şi antebraţe: părţile osoase sunt mai grav

lezate decât părţile moi.

b. prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul lezional specific

traumatologiei rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care modifică greutatea dinamică a

organelor şi poziţia lor anatomică. Astfel, deflectarea cervicală cu hiperextensie bruscă duce la

contuzia medulară. În fracturile de coloană vertebrală, prin deplasarea fragmentelor osoase are

loc strivirea şi secţionarea măduvei spinării. Aorta se rupe prin intermediul sternului ce loveşte

„cu efect de lopată”.

În funcţie de locul pe care îl ocupă în maşină, pasagerii prezintă o serie de leziuni

traumatice. Astfel, şoferul prezintă leziuni prin impactul cu volanul, localizate la nivelul

42

sternului, coastelor şi la viscerele adăpostite de cutia toracică. La nivelul membrelor inferioare,

apar frecvent fracturi, localizate fie la gambă, genunchi sau plante. Dacă volanul este telescopic,

şoferul este proiectat înainte lovindu-se cu capul de parbriz sau de stâlpul lateral stâng, rezultând

fracturi de piramidă nazală, de mandibulă şi dento – alveolare.

Pasagerul de lângă şofer prezintă în majoritatea cazurilor, cele mai grave leziuni. În

impactul frontal, datorită inerţiei el este proiectat înainte. Capul se loveşte de părţile proeminente

din interiorul vehiculului şi apar fracturi ale craniului, mandibulei, ale arcadei temporo –

zigomatice şi ale oaselor frontale. De asemenea, în situaţia în care nu există tetieră, există

posibilitatea apariţiei fracturilor la nivelul coloanei cervicale cu moarte rapidă sau paralizii.

Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă. Datorită

capitonajului forţa loviturii este absorbită, ceea ce face ca leziunile să fie mai puţin grave. Cele

mai frecvente leziuni sunt: entorse, întinderi ligamentare, fracturile membrelor inferioare.

Leziunile la pietoni:

Apar frecvent prin lovire directă, ca urmare a unor mecanisme simple (lovire, călcare,

comprimare) sau asociate )lovire – proiectare, lovire – proiectare – călcare).

a. mecanisme simple:

- prin impact direct, apar leziuni la locul de contact cu autovehiculul; leziunile depind

de partea cu care autovehiculul ia contact cu corpul şi sunt exprimate prin echimoze,

hematoame, fracturi, plăgi contuze. După impact, pe hainele sau corpul victimei pot rămâne urme

de la vehicul (vopsea, rugină, ulei), după cum pe partea de vehicul care a lovit se pot găsi urme

biologice provenite de la victimă (sânge, fire de păr, urme de ţesuturi).

- leziuni de proiectare, polimorfe si mult mai grave. Se găsesc pe partea opusă celor de

lovire. În funcţie de viteza vehiculului victima este proiectată de la câţiva metri până la zeci de

metri, pe caldarâm, pod, stâlp, pom cel mai adesea. Leziunile apărute, în general, sunt mortale

prin traumatism cranio – cerebral.

- leziuni de călcare sunt mai rare ca mecanism simplu, cel mai frecvent apar în cadrul

unor mecanisme complexe. În situaţia în care apar , aceste leziuni sunt foarte grave, majoritatea

sunt mortale.

- leziuni de târâre, apar în situaţiile când victima este agăţată şi târâtă pe o anumită

distanţă. Leziunile apar sub forma unor excoriaţii în placard, ce pot imita arsurile. Uneori se pot

produce delabrări ale pielii şi părţile moi pe suprafeţe mari (fig. 20).

43

Fig. 20

b. mecanisme asociate:

- lovirea şi căderea apar în situaţia în care vehiculul are viteză de deplasare redusă. Vor

apărea 2 focare lezionale, unul la nivelul unde maşina loveşte victima şi altul în zona în care

victima ia contact cu planul de susţinere. Leziunile apărute sunt variate, echimoze, hematoame,

rupturi musculare, fracturi.

- lovire – proiectare, apare în cazul vehiculelor cu viteză mai mare de 40 km/h. leziunile

apărute în cadrul acestui mecanism sunt grave, în special la zona de contact cu solul şi se exprimă

prin traumatism cranio – cerebral şi leziuni ale organelor interne.

- lovire – basculare – proiectare apare la viteze sub 40 km/h. În rulare maşina loveşte

victima (primul focar de lovire), o aruncă pe capotă (al doilea focar) şi apoi, după basculare, o

proiectează pe planul de rulare (al 3-lea focar de leziuni). În acest mecanism pe capota maşinii

este imprimat conturul cutiei craniene sau al altei regiuni a corpului cu care victima este aruncată

pe maşină.

- lovire – cădere şi călcare, lovire – cădere şi târâre sunt mecanisme complexe ce se

caracterizează prin multipolaritatea leziunilor, prin imposibilitatea individualizării fiecărei leziuni

în parte ca mecanism de producere şi prezenţa obligatorie a leziunilor osoase plurifocale.

Diagnosticul leziunilor prin accident rutier se bazează pe morfologia şi pe caracterul

vital al acestora. Între cauzele medicale de moarte, predomină traumatismele cranio – cerebrale

închise sau deschise. Altă cauză la fel de frecventă ca prima este reprezentată de hemoragia

internă şi externă.

Expertiza medico – legală în cazul accidentelor rutiere cuprinde următoarele etape:

- examenul la faţa locului pentru a culege date privind urmele lăsate de victimă pe

vehicul, imprimările pe caroserie sau fragmente de ţesuturi existente la locul accidentului (fig.

21);

44

Fig. 21

- examenul hainelor;

- examenul victimei prin autopsie.

O cauză rar întâlnită, dar posibilă în producerea accidentelor rutiere este moartea subită

la volan sau moartea pietonului în faţa vehiculului. Sinuciderea prin intermediul vehiculului

trebuie suspectată ori de câte ori condiţiile de mediu, starea tehnică a maşinii, lipsa urmelor de

frânare nu motivează accidentul.

Tot la victimă (ca şi la şofer) se va cerceta întotdeauna concentraţia alcoolului în sânge.

Se va face examenul şoferului, examenul clinic pentru decelarea eventualei stări de ebrietate,

care duce la modificarea reflexelor şi la creşterea timpilor de reacţie.

7. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ARME DE FOC

Conform legii 295/2004, armele de foc sunt definite în articolul 3, acele “arme a căror

funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase

ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare”.

În sensul legii 295/2004 precum şi al CP, armele de foc sunt:

- armele militare, confecţionate pentru dotarea forţelor armate, folosite în acţiuni de

neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă a inamicului, precum şi alte

instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, a rănii, a ucide ori a distruge, dacă

prezintă caracteristicile unei arme militare;

- arme cu glonţ sau alice, special fabricate sau confecţionate pentru practicarea tirului

sportiv omologate sau recunoscute ca atare de Federaţia Română de Tir;

- armele de vânătoare cu glonţ, cu alice sau mixte, destinate practicării vânătorii;

45

- armele confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de

neutralizare;

- armele ascunse, astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu fie

vizibilă sau bănuită;

- armele de panoplie, făcute inofensive, dacă prin valoarea lor istorică, ştiinţifică sau

care constituie daruri, recompense ori amintiri, sunt destinate a fi păstrate în instituţii de cultură

şi artă, asociaţii cultural-artistice şi sportive sau în panoplii personale;

- arme de recuzită făcute inofensive – destinate a fi folosite în activitatea artistică sau

de producţie cinematografică, a teatrelor, circurilor, studiourilor de film ori a altor asemenea

instituţii cultural – artistice.

Principiul de funcţionare al armelor de foc are la bază forţa de expansiune a gazelor

provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături. Capacitatea de penetrare

este determinată în primul rând de aşa – numita „forţă vie” a acestuia. Forţa vie se calculează

după formula E = mv2/2.

În general, asupra corpului uman glonţul are 4 acţiuni:

- de penetrare, ce formează un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu pierdere de

substanţă;

- de înfundare, apare când viteza proiectilului este mică; glonţul despică ţesutul ca o

pană, formând un orificiu de intrare în formă de fantă;

- contuzivă, apare când forţa vie este foarte mică şi glonţul poate acţiona ca un obiect

tare, producând o echimoză sau excoriaţie;

- de rupere, apare când tragerea se face de aproape.

În cazul tragerilor de aproape, când se vizează un organ cavitar ce conţine materie

bogată în apă (stomac plin, creier), apare explozia organului respectiv, datorită faptului că

presiunea exercitată pe o suprafaţă lichidă se răspândeşte uniform pe întreaga suprafaţă lichidă.

Studiul orificiului de intrare

Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorita faptului ca pielea are

un grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. In plus tegumentul se retractă in

momentul in care este agresionat. Orificiu poate fi egal ca dimensiune cu calibrul glonţului când

pielea este situata aproape de os, cum se întâmpla la craniu, unde capacitatea elastică a

tegumentului este micşorată. Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonţului in

46

tragerile de aproape sau cu ţeava lipită, când acţiunea destructivă a proiectilului este asociată cu

acţiunea gazelor.

In mod obişnuit in tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval

atunci când glonţul nu pătrunde perpendicular ci sub un unghi oarecare, sau datorită elasticităţii

pielii. Orificiul de intrare mai poate fi neregulat in tragerile de aproape când intervine forţa

gazelor, sau atunci când vârful glonţului este bont sau rotund.

La nivelul orificiului de intrare a proiectilului se observă o serie de modificări care au

mare importanţă medico-legală. Aceste modificări apar în mod constant indiferent de distanţa de

la care s a tras şi se datoresc acţiunii factorilor primari ai împuşcării:

1.Guleraşul de excoriaţie este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei orificiului de

intrare. Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea : epidermul este mai puţin elastic

decât corionul, acesta se rupe primul în contact cu proiectilul şi se detaşează în jurul plăgii, pe o

distanţă de 1 - 2 mm de marginile orificiului. La omul viu guleraşul de excoriaţie sau de

eroziune are o culoare roşie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanţă se pergamentează.

2.Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează ştergerii glonţului de marginile orificiului,

determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearse, unsoare, fum (elemente ce

se găsesc pe cămaşa glonţului).

3. Inelul de metalizare se datorează şi el ştergerii glonţului de marginile orificiului de

intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate pe glonţ în urma frecării acestuia de

ţeavă.

Atunci când distanţa de la care s a tras este mai mică de 60 cm 1 m (după tipul de

armă) în jurul orificiului de intrare apar pe lângă modificările amintite mai sus, o serie de

modificări noi, datorită factorilor suplimentari sau secundari. Acestea sunt:

1. Tatuajul care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare, a pulberilor

nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare cu

cât gura ţevii este mai departe de corp.

2. Manşonul de fum se datorează funinginii.

3. Arsurile datorită acţiunii flăcării.

4. Aspectul neregulat al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea acţiunii

gazelor.

Prezenţa factorilor suplimentari (pulbere nearsă sau fum) se pune în evidenţă pe piele

(în jurul orificiilor de intrare sau în spaţiul dintre police şi index la sinucideri) prin prelevări din

47

aceste zone şi folosirea în laboratoarele criminalistice a reacţiilor chimice specifice cu brucină şi

difenilamină. Se pot face prelevări şi de pe haine.

Tragerea cu ţeava lipită prezintă două situaţii (fig. 22)

b) a)a) - când gura ţevii este aplicată ermetic pe piele. În acest caz, orificiul de intrare

este înconjurat de inelul de imprimare al gurii ţevii, iar proiectilul şi factorii suplimentari se află

pe canalul produs de gaze şi de proiectil;

b) - când gura ţevii nu este aplicată ermetic, gazele pătrund sub piele şi o rup sub

formă de cruce sau stea

Orificiul de intrare în tragerea cu ţeava apropiată (fig. 23)

- Are loc în limitele acţiunii factorilor suplimentari (flacăra, gaze, fum, pulbere nearsă)

pe care-i vom analiza în mod separat pe zone:

a)- zona acţiunii flăcării - pentru pulberea neagră această zonă se caracterizează printr-o

pârlire a epidermei şi părului. Urme se observă şi pe îmbrăcăminte.

b)- zona acţiunii gazelor - gazele au o acţiune mecanică, termică şi chimică.

- mecanic, la o distanţă de 1-5 cm, poate rupe îmbrăcămintea, având un aspect

cruciform. În tragerile de la 10 cm, orificiul de intrare în îmbrăcăminte este rotund şi neregulat;

- termic, se manifestă prin pârlirea ţesuturilor;

48

- chimic, se constată apariţia carboxihemoglobinei în rana produsă (coloraţie roşu-

carmin a ţesutului şi muşchilor din jurul rănii).

c)- zona acţiunii fumului - diferă de culoare, de originea pulberii: neagră (pulberea

neagră), gri, galbenă, verde etc. pentru pulberile fără fum. În tragerile până la 5 cm, se formează

un cerc negricios cu diametrul de 3-8 cm, lezează epiderma; în tragerile de la 7-15 cm, un cerc

mai puţin vizibil cu marginile periferice neclare.

d)- zona acţiunii pulberii nearse (zona de tatuaj).

Încrustarea granulelor acestei pulberi în jurul orificiului de intrare, formează o figură

concentrică şi circulară în tragerile perpendiculare şi una ovoidă în tragerile oblice. Mărimea

acestor figuri creşte cu distanţa, iar numărul lor este invers proporţional cu creşterea distanţei.

Studiul canalului

Studiul canalului are importanţă în primul rând în aprecierea direcţiei de tragere.

Canalul este în general drept, însă el poate prezenta devieri în raport cu ţesutul prin care trece.

El poate prezenta aspectul unei linii frânte sau în zig - zag, dacă proiectilul întâlneşte în

cale rezistenţă osoasă; de asemenea, canalul poate fi frânt în cazul când traseul trece la nivelul

unor organe ce ulterior se pot deplasa (anse intestinale). O altă varietate de canal este cel în

seton : aceasta se întâmplă când glonţul animat de o forţă vie mică, loveşte pielea la nivelul unui

plan dur osos imediat subiacent, cum este spre exemplu la craniu; în acest caz după pătrunderea

prin piele, proiectilul îşi creează un drum între aceasta şi os ocolind craniul în semicerc şi ieşind

de partea opusă. Există şi posibilitatea unor plăgi tangenţiale .

În canal (care la autopsie nu este recomandabil a fi sondat spre a nu se crea căi false, ci

trebuie disecat strat cu strat) vom putea găsi în afară de sânge, fragmente de organe distruse,

eschile osoase când sunt lezate oasele, diferite particule antrenate de la nivelul orificiului de

intrare, corpi străini, în special îmbrăcăminte. În cazul unor plăgi oarbe, la fundul canalului vom

întâlni proiectilul.

Traiectul proiectilului poate avea uneori în corp un mers curios, fiind deviat sau

alunecând peste unele structuri tisulare mai dure (oase, tendoane) sau când împrumută chiar

traseul unor vase .

Studiul orificiului de ieşire

Trecând prin corp glonţul îşi pierde o parte însemnată din energie, astfel că la ieşire el

acţionează ca o pană asupra pielii, desfăcând-o sub formă de fantă. De aceea, la nivelul orificiului

de ieşire nu întâlnim pierdere de substanţă, aşa încât acesta va avea un aspect caracteristic, fără

49

pergamentarea marginilor. Dimensiunile orificiului de ieşire pot fi mai mici decât ale glonţului

sau pot fi egale sau mai mari decât proiectilul.

În studiul comparativ dimensional dintre orificiul de intrare şi cel de ieşire trebuie

cunoscute următoarele:

1. Pentru ca orificiul de intrare să fie egal cu cel de ieşire, proiectilul trebuie să treacă

prin corp cu mare viteză, să fie animat de o mişcare elicoidală accentuată, să străbată ţesuturi

având aceeaşi densitate şi să nu se deformeze pe traiectorie după pătrundere.

2. Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mare decât cel de ieşire, trebuie ca proiectilul

să intre oblic şi să iasă perpendicular, să antreneze la intrare un corp străin pe care apoi sa l

abandoneze în canal şi asupra orificiului de intrare să acţioneze şi gazele.

3. Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mic decât orificiul de ieşire, trebuie ca

proiectilul odată intrat să se deformeze pe traiectorie mărindu - şi volumul, sau el să intre

perpendicular şi să iasă oblic ; în sfârşit acest aspect mai apare atunci când proiectilul antrenează

la ieşire eschile osoase.

Leziunile produse cu arme de foc speciale.

Aspectul orificiului de intrare în cazul armelor de vânătoare prezintă deosebiri de aspect

în raport cu distanţa de la care s a făcut tragerea. Traiectul alicelor în spaţiu de la gura ţevii la

piele formează un trunchi de con cu baza mare situată pe piele şi cu vârful la gura ţevii. Alicele

folosite în cazul armelor de vânătoare (indiferent de dimensiunea acestora) vor intra în corpul

victimei înmănuncheat, formând un singur orificiu de intrare în cazul tragerilor de foarte aproape

(până la 50 cm). Între 50 cm 2 m începe dispersia alicelor (se constată un orificiu mare central şi

câteva orificii mici satelit). După 2 m dispersia e totală. La 50 m distanţă de tragere, alicele se

dispersează pe o suprafaţă de 1m pătrat. La 300 m (limita maximă de bătaie a armelor de

vânătoare cu alice) dispersia e maximă.

Armele de foc cu emisie de gaze pot determina la nivelul tegumentului tatuaje specifice

produse prin acţiunea flăcării sau a gazelor. Acţiunea acestor arme de descurajare se desfăşoară

până la 5 metri şi în aceste condiţii se pot constata arsuri de gradul doi sau trei inclusiv la nivelul

mucoaselor oculare şi ulceraţii corneene .

Acţiunea specifică a gazului paralizant (neurotoxic) poate determina intoxicaţii grave.

Pe lângă acţiunea specifică a gazului se pot decela leziuni contuzive produse prin căderea

victimei.

50

Substanţele toxice, care sunt utilizate ca muniţie de descurajare, sunt : cloracetofenona şi

cloropicrina. Acţiunea iritantă se constată la concentraţii de 0.002-0.005mg/l. Simptomatologia

generală este de tip lacrimogen asociat cu fotofobie. La concentraţii mari acţiunea lacrimogenă

poate deveni secundară, acţiunea primară fiind iritativă .

Proiectilele de plastic sau de cauciuc pot genera leziuni traumatice cu aspect contuziv

(asemeni lovirii cu sau de corp dur) sau plăgi contuze clasice care pot ridica diagnosticul medico-

legal de punere în primejdie a vieţii, în condiţiile în care se poate constata acest gen de leziuni în

zone anatomice specifice.

Expertiza medico legală a leziunilor produse prin arme de foc:

Medicul legist are de adus un răspuns la următoarele întrebări :

1. Dacă este sau nu vorba de o leziune produsă prin arme de foc.

2. Numărul împuşcăturilor.

3. Care este orificiul (orificiile) de intrare şi cel de ieşire?

4. Care este direcţia din care s a tras?

5. Care este distanţa de la care s a tras?

6. Tipul de armă folosit în împuşcare.

7. Dacă poate fi vorba de autoîmpuşcare.

Pentru rezolvarea acestor probleme expertiza medico legală trebuie începută printr – un

examen metodic al locului faptei. Aici vor fi cercetate toate urmele balistice ale împuşcării :

proiectile şi cartuşe găsite, urme de ricoşeu etc. Pentru aprecierea direcţiei din care s a tras, este

de o deosebită importanţă poziţia în care a fost găsită victima. Vor fi efectuate fotografii ale

locului faptei, fixând în imagine poziţia în care a fost găsită victima, locul unde se găseşte arma

(posibil în mâna victimei).

Examinarea armei, ridicarea şi transportul ei, examinarea proiectilului, sunt preocupări

pentru laboratorul criminalistic, ca şi examinarea amprentelor digitale descoperite pe armă şi mai

ales pe încărcător şi pe cartuşe.

Pentru diagnosticul unei plăgi produse prin arme de foc pledează în mod cert prezenţa

factorilor suplimentari ai orificiului de intrare, prezenţa în corpul victimei a proiectilelor sau

alicelor, găsirea unui canal frânt sau multiplu.

Orificiul de intrare al proiectilului trebuie diferenţiat de o plagă produsă prin

instrumente înţepătoare. Trebuie ţinut cont că există posibilitatea unui singur orificiu de intrare şi

51

a mai multor orificii de ieşire în cazul când glonţul, întâlnind planuri dure, osoase, se

fragmentează, sau când acesta antrenează şi imprimă spre ieşire eschile osoase.

Pentru determinarea distanţei de tragere, esenţial este prezenţa factorilor suplimentari ai

împuşcării la nivelul orificiului de intrare. Determinarea direcţiei este uşoară când tragerile sunt

cu ţeava lipită sau de aproape. În general, pentru determinarea direcţiei , esenţial este studiul

poziţiei victimei la locul faptei, determinarea cu exactitate a orificiului de intrare şi a celui de

ieşire precum şi traiectul canalului.

În ceea ce priveşte cazurile de autoîmpuşcare, au fost descrise în mod clasic, prezenţa

unor ciupituri la nivelul spaţiului dintre police şi index la mâna dreaptă (în cazul când individul

este dreptaci) şi care sunt datorate reculului percutorului. Totuşi trebuie să ţinem cont că acestea

pot lipsi la armele moderne cu recul minim.

În caz de autoîmpuşcare trebuie evidenţiate elementele caracteristice la nivelul

orificiului de intrare pentru tragerile de foarte aproape, cu ţeavă lipită sau semilipită care vor

fundamenta în final diagnosticul medico-legal.

De asemenea, trebuie înţeles faptul că numai anumite regiuni ale corpului pot fi

abordate în cazul autoîmpuşcării. Uneori orificiul de intrare este mai greu de găsit atunci când el

este mascat de anumite plici naturale ale pielii, cum ar fi cazul împuşcării sub sân la femei, sau

atunci când tragerea s - a făcut în orificiile naturale ale corpului.

Expertiza medico legală va trebui să aibă în vedere şi un examen minuţios al hainelor

victimei.

8. ASFIXIILE MECANICE

ASFIXIE - stare patologică organismului determinată de lipsa oxigenului.

Scăderea concentraţiei oxigenului în sânge poartă numele de hipoxemie iar la nivelul

celulelor de hipoxie, iar lipsa totală a oxigenului în sânge se numeşte anoxemie iar la nivel

tisular anoxie. De cele mai multe ori anoxia este însoţită de creşterea concentraţie de CO2 -

hipercapnie.

Procesul respirator se desfăşoară în 3 etape:

- etapa de aport – în care aerul atmosferic încărcat cu O2 pătrunde prin orificiile

respiratorii (nas, gură), străbate căile aeriene respiratorii şi ramificaţiile acestora până la nivelul

ultimelor diviziuni ale plămânilor numite alveole pulmonare, în nr. de aproximativ 300 milioane.

52

În această etapă au loc schimburile alveolo – capilare, în care O2 trece din alveolă în

capilarele pulmonare care în final vor ajunge prin venele pulmonare la atriul stâng şi apoi

ventriculul stâng iar CO2 parcurge acelaşi drum însă în sens invers.

- etapa de transport – în care O2 legat de hemoglobina din eritrocite ajunge la

nivelul celulelor şi ţesuturilor, iar CO2 rezultat al metabolismului celular trece în sângele venos,

pentru ca în final să ajunge în atmosferă prin procesul expiraţiei.

- etapa de utilizare - care presupune utilizarea O2 pentru respiraţia celulară,

concomitent cu producerea CO2.

Aerul inspirat (traheal) este încălzit şi umidificat până la saturaţie datorită vaporilor de

apă din conductele aeriene.

Scăderea concentraţiei de oxigen la nivel tisular (hipoxie) sau absenţa acestuia poate fi

consecinţa perturbării procesului fiziologic în oricare din etapele procesului respirator mai sus -

amintit. Deci pot apărea următoarele tipuri de asfixii mecanice:

- anoxii de aport – cantitatea care ajunge la plămâni este insuficientă sau absentă;

aceste anoxii pot fi provocate de cauze:

o neviolente (patologice) – pneumonii, BP, tumori laringiene, deci diverse boli care

împiedică buna desfăşurare a ventilaţiei.

o violente (asfixii) – care au ca mecanism scăderea/absenţa concentraţiei de O2 din

aerul inspirat ( înlocuit cu altceva decât O2, de exemplu CO2) sau imposibilitatea efectuării

inspiraţiei, din diferite cauze: astuparea orificiilor respiratorii, comprimarea externă a căilor

respiratorii superioare, obturarea căilor respiratorii (înecul), împiedicarea dinamicii respiratorii,

aşa cum apare în cazul compresiunii toraco – abdominale sau pneumotoraxului traumatic sau în

cazul electrocuţiei.

- anoxii de transport – în această situaţie sângele nu-şi poate îndeplini funcţia de

transportor a O2; aceste anoxii pot fi:

o anoxii stagnante – apare atunci când sângele circulă cu viteză foarte

redusă, datorită unei disfuncţii cardio-vasculare. Cauză neviolentă.

o anoxii anemice – care apar în toate tipurile de anemii. Pot fi

violente ( hemoragii masive) sau neviolente (boli ale sângelui).

- anoxii de utilizare – se caracterizează prin imposibilitatea celulelor de a folosi în

metabolismul celular O2-ul din sânge. aceste anoxii pot fi de cauză violentă ( intoxicaţia cu

53

HCN, barbiturice, morfine, sau în hipotermie când se produce reducerea metabolismului ) sau

cauză neviolentă ( alcaloze şi acidoze).

Modificări generale externe şi interne:

Modificări externe sunt reprezentate:

- lividităţile cadaverice sunt de coloraţie intensă violacei – albăstrui, bine

evidenţiate, apar precoce, şi sunt întinse ca suprafaţă.

- cianoza (coloraţia albăstruie) apare la nivelul buzelor, patului unghial.

- midriaza – dilatarea pupilei peste 4 mm.

- peteşii asfixice – sau hemoragii punctiforme, ce apar ca nişte puncte tegumentare,

colorate mai intens, de regulă pe fondul lividităţilor cadaverice sau la nivelul feţei, în special la

nivelul ochilor (mucoasa conjunctivală), la buze.

- urme de urină, fecale, spermă , datorită contracţiilor musculare din perioada

convulsivă.

Modificări interne:

sângele este lichid şi mai intens la culoare.

cavităţile drepte ale inimii sunt dilatate şi pline cu sânge, în timp ce cele

stângi sunt golite de sânge, ceea ce defineşte „inima asfixică”.

peteşii asfixice – vizibile pe pleure, pericard, peritoneu, şi se pot

prezenta sub 2 forme: punctiforme şi bine delimitate, datorită extravazării eritrocitelor din vasele

capilare sau mai mari, numite Paltauf – Tardieu, consecinţa rupturii vaselor capilare.

emfizemul asfixic pulmonar – când plămânii apar măriţi de volum

datorită acumulării unei cantităţi crescute de aer care nu mai poate fi eliminat; uneori se poate

asocia şi edemul pulmonar, ceea ce face ca pe secţiunea pulmonului să apară o spumă roşietică.

stază generalizată – ceea ce face ca organele interne să capete o coloraţie

intensă violacee.

Semnele generale expuse orientează către o moarte prin asfixie mecanică; ele trebuie

corelate cu semnele specifice fiecărei forme de asfixie, astfel încât , din punct de vedere medico –

legal, să se poată stabili :

- daca moartea s-a produs prin asfixie mecanică;

- prin ce forme de asfixie mecanică s-a produs decesul;

- dacă leziunile traumatice constatate la necropsie se puteau produce în

împrejurările morţii violente survenite prin aceea formă de asfixie mecanică.

54

Pentru a se putea răspunde la aceste întrebări, este necesar ca în ordonanţa de efectuare a

autopsiei să se specifice circumstanţele în care s-a produs moartea victimei sau, poziţia în care a

fost găsit cadavrul.

8.1. SPÂNZURAREA

Definiţie : asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului cu ajutorul unui laţ,

acţionat de greutatea propriului corp.

Spânzurarea, în funcţie de poziţia corpului faţă de sol, poziţia nodului, poate fi:

- completă , când corpul nu are contact cu solul;

- incompletă, când corpul, prin diferitele părţi ale lui, are contact cu solul;

- tipică, când nodul este situat la ceafă;

- atipică, când nodul este situat în oricare altă parte a gâtului.

Pe lângă forma obişnuită de spânzurare, în unele situaţii, în special în cadrul execuţiilor

sunt descrise forme particulare de spânzurare: prin aruncarea în gol de la înălţime, prin ataşarea

unor greutăţi de corpul victimei.

Tanatogeneza în cazul spânzurării poate fi explicată prin 4 mecanisme:

- mecanismul mecanic sau asfixic – prin care se împiedică pătrunderea aerului în

plămâni, prin comprimarea căilor respiratorii ( pentru compresia traheii sunt necesare circa 15

kg);

- mecanismul vascular sau hemodinamic – prin care vasele de la baza gâtului sunt

comprimate şi implicit fluxul de sânge spre creier. 2 kg sunt necesare pentru blocarea venelor

jugulare, 3,5 kg pentru carotide şi circa 16 – 25 kg pentru arterele vertebrale;

- mecanismul neuroreflex – determinat de comprimarea brutală a sinusului

carotidian, formaţiune reflexogenă situată la baza gâtului, cu oprirea instantanee a inimii;

- mecanismul medular – care apare în cadrul execuţiilor când are loc alungirea

brutală sau elongarea măduvei spinării, uneori cu secţiune medulară, aşa – numita „fractura

spânzuraţilor” urmată de încetarea concomitentă a activităţii centrilor nervoşi medulari ai inimii

şi respiraţiei.

În funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre mecanismele menţionate, se pot

întâlni:

- spânzuraţi „albi”, când predomină mecanismul neuroreflex; apare mai ales atunci

când nodul este situat la ceafă;

55

- spânzuraţi „albaştri”, când intervine mecanismul mecanic/vascular; apare frecvent

în situaţia în care nodul este situat lateral sau anterior.

Moartea survine într-un interval de timp variabil, în funcţie de mecanismul

tanatogenerator, mergând până la 30 de min.; când nodul este situat anterior, moartea se

instalează mai târziu. Deoarece conştienţa se pierde rapid, uneori instantaneu alteori în

aproximativ 20 secunde, orice eventuală încercare de autosalvare este exclusă.

Modificările specifice spânzurării sunt:

1. şanţul de spânzurare – depresiune pergamentată, situată circular în 1/3 superioară a

gâtului, cu traiect oblic ascendent către regiunea nodului, de adâncime neuniformă; este mai

adânc şi este întrerupt în partea opusă nodului;

2. dunga echimotică – care este continuă sau discontinuă, situată de-a lungul marginii

superioară a şanţului, formată prin hemoragia punctiformă din straturile superficiale ale pielii.

3. „linia argintie” pe faţa internă a tegumentului sub şanţ, datorită comprimării

ţesutului adipos subcutanat.

4. infiltrate sanguine adiacente şanţului, în muşchiul sternocleidomastoidian ( semnul

Walcher).

5. fracturi ale laringelui şi/sau osului hioid.

6. fracturi/luxaţii ale coloanei vertebrale.

7. plesnituri transversale ale stratului intern al carotidei ( semnul Amussat).

În unele situaţii, examinarea medico – legală poate evidenţia o serie de leziuni

traumatice elementare care, de obicei, sunt consecinţa lovirii corpului de obiectele din jur în

perioada convulsivă.

Deoarece, în mod frecvent, echipa de cercetare care se deplasează la faţa locului, găseşte

cadavrul nesuspendat, lividităţile cadaverice au o repartiţie necaracteristică. În mod normal

lividităţile se găsesc la nivelul membrelor inferioare şi la extremităţile membrelor superioare.

8.2. ŞTRANGULAREA

Este o formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea gâtului cu

ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o formă din afară.

Tanatogeneza poate fi explicată prin aceleaşi mecanisme descrise la spânzurare, cu

menţiunea că mecanismul neuroreflex nu este implicat în producerea decesului.

Modificări specifice strangulării:

56

- şanţul de strangulare – apare ca o depresiune pergamentată, situată circular în 1/3

medie sau inferioară a gâtului, are traiect orizontal, adâncimea este uniformă şi este complet

(şanţul poate fi incomplet în măsura în care între laţ şi gât se interpun diferite obiecte, cămaşă,

fular sau chiar mâna victimei).

- leziunile traumatice decelate la autopsie sunt mai evidente după secţionarea pielii

gâtului;

- mult mai frecvent decât în cazul spânzurării, în strangulare vor apărea leziuni

traumatice de apărare, deoarece victima opune rezistenţă; atunci,însă, când cel agresat este în

stare de inconştienţă sau paralizat aceste leziuni de apărare vor lipsi.

- stigmatele externe ale unei asfixii mecanice sunt mai evidente.

Circumstanţe de producere:

- omucidere, în marea majoritate a cazurilor.

- accidente, cazul celebrei dansatoare Isadora Duncan considerată creatoarea

dansului modern (balerina americancă de origine irlandeză ) a decedat prin strangulare

accidentală.

- sinucidere, foarte rar, dar posibil, însă îţi trebuie o voinţă e fier. Tracţiunea asupra

laţului poate fi exercitată în mod direct, fie cu mâna fie cu piciorul sau indirect, prin intermediul

unui dispozitiv, un lemn sau o vergea, trecute prin cele 2 capete ale cordonului şi răsucite astfel

încât să realizeze comprimarea gâtului.

8.3. SUGRUMAREA

Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea gâtului cu ajutorul

mâinilor.

Comprimarea se poate realiza prin aplicarea directă a mânii pe tegumentul victimei sau

prin intermediul unor obiecte moi. Destul de frecvent sugrumarea este precedată de o acţiune prin

care făptuitorul urmăreşte să provoace victimei alterarea stării de conştienţă. Sugrumarea poate fi

produsă cu ajutorul unei singure mâini sau cu ambele, având direcţie dinspre anterior spre

posterior sau invers. .

Tanatogeneza poate fi explicată prin apariţia mecanismului neuroreflex şi a celui

hemodinamic, mai rar cel mecanic de comprimare a căilor respiratorii superioare.

Modificările specifice sugrumării sunt reprezentate de:

- leziuni traumatice elementare la nivelul gâtului, reprezentate de echimoze, ovalar

– alungite, determinate de degete, şi /sau excoriaţii semilunare produse de unghii,. În cazul în

57

care comprimarea s-a produs prin intermediul unor obiecte moi şi decesul s-a produs rapid,

aceste leziuni traumatice pot lipsi.

- frecvent se poate constata amprenta arcadelor dentare pe limbă.

- spumă sanguinolentă la nivelul orificiilor respiratorii şi în căile respiratorii.

- leziuni traumatice de apărare, când victima este conştientă.

Circumstanţe de producere:

- omucidere, cel mai frecvent.

Sinuciderea nu este posibilă, deoarece, după pierderea stării de conştienţă, are loc

relaxarea musculară, iar mâinile nu vor mai putea realiza compresia, astfel încât respiraţia se reia

automat, prin mecanismul reflex declanşat de hipoxie – hipercapnie.

8.4. COMPRESIUNEA TORACO – ABDOMINALĂ

Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea toracelui şi/sau

abdomenului; presiunea care acţionează asupra zonei toraco – abdominale, împiedică excursiile

respiratorii ale mm. respirator, care se numeşte diafragma.

La un adult normoponderal, o greutate de 40 – 50 kg este suficientă pentru a realiza

asfixia prin comprimarea toraco – abdominală.

Tanatogeneza poate fi explicată prin:

- mecanismul mecanic – anoxic – aerul nu mai poate fi inspirat (la fel ca în cazul

electrocuţiilor).

- mecanismul hemodinamic, apare stagnarea sângelui – anoxia stagnantă.

Moartea se instalează lent (când este comprimat doar toracele, moartea apare în circa 40

minute), ceea ce face ca modificările generale să fie foarte intense. De fapt diagnosticul de

asfixie mecanică prin comprimare toraco – abdominală) se pune, în principal pe baza

circumstanţelor în care a fost găsit cadavrul, corelate cu elemente găsite la autopsie.

Circumstanţe de producere:

- accidente, cele mai frecvente, surpări de maluri, ziduri dărâmate, avalanşe,

vehicule răsturnate sau tamponate, etc.

- omucidere.

- disimularea unei alte morţi violente printr-o comprimare toraco – abdominală

„ accidentală”.

8.5. SUFOCAREA

58

Este o asfixie mecanică produsă prin astuparea concomitentă a orificiilor respiratorii

externe cu ajutorul mâinii sau cu diferite obiecte moi, ceea ce face imposibilă pătrunderea aerului

prin căile respiratorii spre plămâni.

Tanatogeneza este explicată prin mecanismul anoxic, singurul mecanism implicat.

Modificări specifice sufocării:

- leziuni traumatice elementare, frecvent apar echimoze alungite sau ovalare

determinate de degete sau excoriaţii semilunare determinate de unghii în jurul gurii şi nasului.

- pe feţele interne ale buzelor apar echimoze, plăgi superficiale, determinate de

comprimarea buzelor între arcada dentară şi agentul traumatic.

- uneori, se pot evidenţia, în cavitatea bucală sau în fosele nazale, fragmente din

materialul folosit la sufocare.

- leziuni traumatice de apărare în cazul în care victima se putea apăra.

Circumstanţe de producere:

- omucidere, frecvent.

- accidente, în special la bebeluşi.

- sinucidere, extrem de rar ( în literatura de specialitate este menţionat un caz al

unui individ care s-a sinucis prin sufocare, astupându-şi gura şi nările cu o hârtie lipită cu clei de

cizmărie).

8.6. OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII

Obstrucţia căilor respiratorii se realizează prin stenoza sau obstrucţia internă a CRS

(laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile acestora) cu diferiţi corpi străini. Pentru a se produce

asfixia este nevoie ca lumenul respirator să fie redus la mai puţin de ½ din diametru.

Obstrucţia se poate produce prin :

- semisolide, bol alimentar.

- lichide: lapte ( la copii).

- sau prin aspiraţie de conţinut gastric regurgitat, frecvent apare pe fondul

consumului de alcool.

- diverşi corpi străini;

- obstrucţia prin căluş, din cânepă, hârtie, paie, care blochează faringo – laringele.

8.6.1. ÎNECUL

Formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia căilor respiratorii-alveolelor

pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat.

59

Tanatogeneza în înec (submersie) se realizează prin următoarele mecanisme:

- mecanismul mecanic – anoxic , determinat de lichidele care blochează CRS

- mecanismul neuro - reflex, exprimat prin spasmul laringian, care poate apare în

mod reflex la contactul apei cu faringo – laringele sau prin mecanismul de hidrocuţie sau

sincopa termo – diferenţială sau reflexul de plonjon ce poate apărea la contactul brusc al

corpului încins cu apa rece.

- mecanismul hemodinamic, diferit în funcţie de tipul apei în care se produce

submersia:

o În apă dulce (deces în aproximativ 4 minute), apa din alveolele pulmonare trece în

vasele de sânge aflate în vecinătate (capilarele pulmonare), realizând hipervolemie cu

hemodiluţie, rezultând distrugerea hematiilor şi eliberarea de ioni de K(potasiu), responsabil de

apariţia fibrilaţiei ventriculare.

o În apa sărată (deces în aproximativ 8 minute), se creează o hiperconcentraţie în

alveolele pulmonare, ceea ce va determina ieşirea lichidului din sânge, cu apariţia edemului

pulmonar.

- mecanismul hipotermic, cu apariţia şocului hipotermic atunci când corpul rămâne

în apă rece timp îndelungat.

Fazele înecului:

- faza preasfixică sau de apnee voluntară , are loc oprirea reflexă a respiraţiei, care

durează până când concentraţia de CO2 din sânge creşte suficient de mult pentru a declanşa

automat mişcările respiratorii. Apa pătrunsă pe căile respiratorii declanşează reflexul de apărare,

de încercare de eliminare a lichidului, manifestat prin dispneea expiratorie.

- faza convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă (aproximativ 1

minut) şi apariţia convulsiilor.

- faza de comă, cu respiraţii ample, terminale, acum se înghite şi se aspiră apă, şi

instalarea progresivă a asfixiei.

Ulterior, cadavrul cade la fundul apei. Ridicarea la suprafaţă este determinată de apariţia

gazelor de putrefacţie (vara după 2 – 3 zile) (fig. 24).

60

fig. 24

Datorită contactului prelungit cu apa, pe corpul victimei apar modificări specifice:

- pielea de găină, apare după aproximativ 3 – 4 ore de la înec şi este consecinţa

contracţiei mm. erectori ai firului de păr.

- Macerarea pielii, care constă în albirea, întărirea, încreţirea şi detaşarea

tegumentului, iniţial palmo – plantar, apoi generalizat.

- Mănuşa morţii (epiderm şi unghii) , la aproximativ 30 de zile.

- Căderea părului, începe în aproximativ 10 zile şi devine manifestă la 20 zile.

- Adipoceara debutează după detaşarea epidermului, în urma reacţiei ţesutului

adipos cu sărurile din apă: vara apare după aproximativ 1 – 2 luni iar iarna după 2 – 3 luni.

- Putrefacţia începe în aproximativ 48 ore.

Din punct de vedere anatomo-patologic, în înecare se constată o serie de aspecte

caracteristice care atestă faptul că decesul s-a produs prin acest mecanism. Apare astfel, creşterea

fluidităţii sângelui (în înecul în apă dulce), prezenţa la nivelul gurii şi nasului a „ciupercii

înecatului” (fig. 25), produsă prin frecarea amestecului de apă cu aer de peretele CRS.

fig. 25

61

De asemenea apare şi emfizemul hidro - aeric, când plămânii apar voluminoşi, grei, iar

pe seroasa pleurală apar peteşii Paltauf mari, albăstrui, produse prin rupturi ale pereţilor alveolari

şi capilari.

La autopsie, vom constata apă în stomac, în special în porţiunea iniţială a intestinului

subţire, numită duoden, precum şi stază viscerală (sânge în cantitate mare în organele viscerale).

Expertiza medico – legală în înecare va trebui să precizeze cauza morţii pe baza

examenelor anatomopatologice de laborator. Trebuie avută în vedere posibilitatea unei morţi

subite în apă, caz în care lipsesc semnele de înecare. Diagnosticul de laborator se bazează pe

studiul planctonului acvatic (alge, diatomee) ce poate fi găsit în interiorul alveolelor pulmonare

atunci când decesul s-a produs datorită înecării.

9. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRODUSE PRIN AGENŢI FIZICI.

Medicina legală întâlneşte adeseori cazuri de leziuni sau morţi datorate efectelor

diferitelor forme de energie fizică asupra organismului. Aceste forme variate de energie fizică,

pot fi naturale sau produse de om, însă toate conduc în final la declanşarea unui întreg complex

de modificări morfofuncţionale grave care pot duce la deces.

9.1. Variaţiile de temperatură

Organismul uman dispune de sisteme de adaptare faţă de variaţiile de temperatură.

Atunci când aceste mijloace de protecţie sunt insuficiente, omul va prezenta modificări locale şi

generale datorită hipo – sau hipertermiei.

9.1.1. Leziunile şi moartea prin temperatură înaltă.

Organismul uman este mult mai puţin adaptat la temperaturile înalte decât cele scăzute

şi reacţionează mult mai zgomotos la aceste temperaturi. În privinţa modificărilor locale,

leziunile apărute poartă numele de arsuri când sunt produse prin flacără, metale încălzite, gaze

fierbinţi sau raze solare şi opăriri când sunt produse prin lichide fierbinţi sau aburi.

Arsura de gradul I – se caracterizează prin hiperemie, tumefiere şi durere locală. După

un timp, roşeaţa şi tumefierea dispare, persistă un timp o culoare roşie închisă, apoi urmează

descuamarea epidermului (fig. 25)

62

Arsura de gradul II – se caracterizează prin inflamaţie cu apariţia de bule (flictene) cu

lichid transparent, rareori tulbure. (fig. 26)

Arsura de gradul III – se caracterizează prin necroză tisulară ce constituie un teren

favorabil pentru apariţia infecţiilor. Vindecarea se face prin apariţia de cicatrici retractile,

dureroase, cu limitarea mişcărilor dacă sunt localizate la nivelul plicilor.

Arsura de gradul IV – se caracterizează prin apariţia carbonizărilor. Acest grad de arsura

apare doar la cadavru. (fig. 27)

fig. 27

Moartea prin arsuri se poate produce fie rapid datorită şocului iniţiat de excitarea intensă

a terminaţiilor senzitive din piele, fie, mai târziu, datorită şocului postcombustional. Arsurile se

pot complica cu infecţii locale sau generale. Dintre complicaţiile cele mai frecvente amintim

bronhopneumonia şi nefrita, complicaţii care pot determina şi ele moartea.

În ceea ce priveşte acţiunea temperaturilor înalte asupra organismului, ele produc

supraîncălzirea corpului. Supraîncălzirea corpului poate apărea vara în caz de caniculă sau în

63

orice alt mediu industrial. În aceste cazuri temperatura corpului creşte, apar transpiraţii puternice,

roşirea feţei, iar la o temperatură de 44 – 45 0 C survine moartea prin paralizia centrilor nervoşi.

Examenul cadavrelor cu arsuri este important şi pentru a stabili dacă aceste arsuri au

caracter vital sau post-mortem, pentru a diagnostica corect cauza morţii. Sunt situaţii de

disimulare a morţii prin incendierea cadavrului. În cazul decesului prin arsuri diagnosticul pozitiv

este dat de examenul microscopic al flictenelor, de prezenţa arsurilor la nivelul gurii, faringelui,

precum şi, cel mai important semn, prezenţa de carboxihemoglobină în sânge în concentraţie

ridicată.

9.1.2. Leziunile şi moartea prin frig.

Moartea prin temperaturi scăzute este în general accidentală, dar condiţiile suspecte în

care se găsesc cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice impun o anchetă şi o expertiză

medico – legală amănunţită. Acţiunea locală a frigului se caracterizează prin apariţia de leziuni

traumatice numite degerături, care prezintă 4 grade:

- gradul I - se caracterizează prin apariţia de tulburări circulatorii, care se traduc

prin vasoconstricţie, pielea devenind palidă, sângele se acumulează în viscere, dar rapid după

aceea apare vasodilataţia paralitică care dă o culoare albăstruie pielii. Concomitent apare o durere

puternică şi sensibilitatea pielii dispare.

- gradul II - se caracterizează prin inflamaţie, flictene pline cu exudat sanguinolent

inflamator. Flictenele se sparg uşor, lăsând la vedere ulceraţii greu vindecabile.

- gradul III - se caracterizează prin necroza pielii şi ţesutului subcutanat.

- gradul IV - necroza se întinde în profunzime, până la oase, complicată frecvent cu

infecţii secundare.

La cadavru degerăturile de gradul I nu persistă; flictenele şi necrozele se păstrează mai

bine. Flictenele sunt mici, se sparg uşor şi sunt pline cu un lichid roşiatic tulbure, spre deosebire

de cele din arsuri, unde veziculele sunt mai mari, mai greu de spart şi conţin lichid transparent

deschis, rareori tulbure, dar niciodată sanguinolent.

Sub acţiunea frigului este tulburată termoreglarea (mecanism care menţine temperatura

organismului constantă) în sens negativ, iar temperatura corpului începe să scadă. La 34 – 34 0 C

apare o stare de slăbiciune şi oboseală. Dacă temperatura îşi menţine tendinţa de scădere apar

ameţeli, somnolenţă. Funcţiile vitale se diminuează treptat, iar la o temperatură a corpului de 25 0C se instalează moartea.

64

Aşadar, moartea nu se instalează prin îngheţare propriu – zisă ci printr-o răcire a

corpului. Frigul produce o serie de tulburări metabolice ce au repercusiuni asupra sistemului

nervos central. Principala tulburare metabolică este inhibarea sau blocarea proceselor chimice de

asimilare a oxigenului la nivel tisular. Ori, sistemul nervos, extrem de sensibil la lipsa de oxigen,

va avea cel mai mult de suferit.

Expertiza medico – legală a morţii prin frig se face după dezgheţarea cadavrelor în

încăperi răcoroase, căci leziunile anatomopatologice se modifică la o dezgheţare rapidă. După

dezgheţare, autoliza şi putrefacţia avansează foarte rapid.

Caracteristic examenului intern este coloraţia violaceu închisă a organelor, datorită CO2

neutilizat la nivel tisular în urma inhibării la frig a enzimelor respiratorii, şi apariţia la nivelul

mucoasei gastrice a petele Vişnievschi, mici sufuziuni sanguine în stratul superficial al mucoasei

gastrice.

Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig se pune având în vedere următorii parametri:

- aspectul roşu deschis al lividităţilor;

- sânge roz deschis şi lichid în cord;

- sufuziuni sanguine pe mucoasa gastrică;

- examenul toxicologic pentru stabilirea alcoolemiei;

- excluderea morţii subite sau morţii violente.

9.2. Leziunile şi moartea prin energie electrică

Electricitatea poate fi industrială şi atmosferică.

Electricitatea atmosferică: - trăsnetul este o descărcare electrică între 2 nori cu sarcini

opuse sau între nor şi pământ. El are o forţă mecanică şi una termică. Cantitatea de electricitate

este foarte mare.

Pe piele trăsnetul lasă urme sub formă de arsuri superficiale, de obicei de gradul I şi II,

numite figuri de trăsnet (fulguride sau arborizaţii), având formă de ramificaţii, care însă pălesc

rapid după moarte (cam 24 ore) şi dispar. La cei mai norocoşi aceste figurine se păstrează câteva

zile.

Pentru expertiză este importantă examenul hainelor şi a celorlalte obiecte de pe corp.

Îmbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar caracteristice sunt găurile de pe talpa încălţămintei.

Stabilirea morţii prin trăsnet se face prin coroborarea datelor examenul extern cu circumstanţele

în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, în preajma unor pomi carbonizaţi.

65

Electricitatea industrială: - acţiunea curentului electric este condiţionată de o serie de

factori:

tensiunea (voltajul) – are importanţă deoarece curenţii ce

depăşesc 350 – 400 V sunt mortali; curenţii de 1000 V nu produc moartea întotdeauna dacă nu

are o intensitate suficientă.

intensitatea (amperajul) – măsoară cantitatea de electricitate ce

pătrunde în organism. Un curent electric cu o intensitate mai mare de 80 – 100 mAS este

considerat periculos;

rezistenţa organismului;

frecvenţa curentului;

durata de acţiune;

suprafaţa şi intensitatea contactului;

traiectul curentului – în organism curentul alege traseu format din

ţesuturile care au rezistenţa cea mai mică. Acţiunea este mai periculoasă atunci când interesează

inima sau sistemul nervos.

Tanatogeneza prezintă 3 mecanisme:

- trecerea curentului prin cord produce fibrilaţie ventriculară;

- trecerea curentului prin torace şi abdomen determină paralizia respiratorie prin

contractură tetanică a muşchilor intercostali şi diafragm;

- trecerea curentului electric prin cap şi gât determină paralizia centrilor

cardiac şi respirator.

Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor sunt reprezentate de următoarele

leziuni:

- marca electrică – apare sub forma unei depresiuni a pielii, albe cenuşie sau

galbenă, rotundă sau ovalară. Este dură şi apare în general la curenţi de mică intensitate;

- arsura electrică – este localizată şi cu întindere mică; nu există hemoragii şi se

observă toate gradele arsurilor, inclusiv carbonizarea şi topirea oaselor. Flictenele sunt bine

delimitate şi fără reacţie inflamatorie în jur;

- metalizarea pielii – constă în impregnarea pielii la locul de contact cu particule de

metal din conducătorul electric;

- edemul electrogen – apare la locul de contact sau distanţă;

- necroze cutanate sau subcutanate.

66

La examenul intern vom găsi semnele de moarte prin asfixie.

9.3. Leziunile şi moartea prin variaţiile presiunii atmosferice

9.3.1. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ SCĂZUTĂ

Presiunea atmosferică se reduce (1mm Hg la fiecare 10 m) pe măsura ascensionării de la

nivelul mării, prin scăderea presiunilor parţiale ale gazelor componente, generând hipobarismul.

Tulburările pe care le prezintă organismul se datorează scăderii PO2 în aerul inspirat;

organismul suportă mai bine creşterea concentraţiei de O2 decât scăderea acestuia. Manifestările

apărute sunt diferite în funcţie de durata expunerii la scăderea presiunii:

- expunerea de scurtă durată

o răul de munte – apare la persoane care fac ascensionări la altitudini de

aproximativ 2500 – 3000 m; manifestările apar cu atât mai precoce cu cât efortul depus este mai

mare (în special la cei neantrenaţi) şi constau în: oboseală, somnolenţă, ameţeli, tulburări

respiratori şi ale ritmului cardiac, epistaxis şi chiar lipotimii sau deces (în cazuri extreme);

o Răul de altitudine – apare la aproximativ 6000 – 7000 m, nu este influenţat de

efort, cauza fiind scăderea concentraţiei de O2 sub pragul nevoilor limită ale organismului; spre

exemplu, la personalul navigant (piloţi, pasageri), când aparatul de zbor se depresurizează la

altitudini mari; manifestările constau în: dureri precordiale, dureri la nivelul sistemului musculo –

articular, tulburări senzoriale, greaţă, vomă, tulburări ale percepţiei, alterarea stării de conştienţă

etc.

- expunerea de lungă durată – insuficienţa cronică de O2 ,determină o serie de

modificări compensatorii cum ar fi creşterea ritmului şi amplitudinii respiratorii (hiperventilaţie)

şi sporirea nr. de hematii ( poliglobulie), care transportă O2 de la plămân către ţesuturi.

Caracteristice expunerii prelungite la presiunea atmosferică scăzută sunt:

o poliglobulia de altitudine – care apare la locuitorii unor sta e in munţii Anzi sau

Himalaia şi la cei care stau temporar la altitudini mari; creşterea nr. de eritrocite duce la creşterea

vâscozităţii sângelui şi hipervolemie cu HTA, accidente vasculare cerebrale şi fenomene de

decompensare a inimii stângi;

o boala cronică a munţilor – se manifestă la cei care locuiesc mai mulţi ani la

altitudini mari, prin:oboseală fizică şi intelectuală, cefalee, dispnee de efort,, tulburări oculare şi

auditive; dacă individul părăseşte locul respectiv aceste fenomene se remit, îm caz contrar

producându-se decesul.

67

- expunerea bruscă la presiunea atmosferică foarte scăzută – în astfel de situaţii

manifestările ce apar nu se datorează deficitului de O2 ci fenomenului „sticlei de şampanie la

scoaterea dopului”. Asemănător spumării produse la scoaterea dopului unei sticle îmbuteliate sub

presiune în organismul uman expus în mod brusc la o presiune foarte scăzută are loc fenomenul

de transformare rapidă în gaz a CO2 dizolvat în plasmă ce are drept consecinţă o embolizare

gazoasă globală, dilatarea sau explozia unor viscere, hemoragii, mai ales la nivelul vaselor mici,

şi deces în scurt timp.

9.3.2. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ CRESCUTĂ

Presiunea atmosferică creşte (1 atm. la fiecare 10 m) pe măsură ce se coboară sub

nivelul mării; omul suportă relativ bine o presiune de 7 – 8 atm,, o durată mică de timp.

Mecanismul patogenic constă în alterarea concentraţiei sanguine a azotului , gazul inert

din compoziţia aerului inspirat.

A. la coborârea în adâncuri pot apare:

- narcoza hiperbară – sau beţia adâncurilor sau sindromul de încântare al

adâncurilor descris de J.Y. Cousteau – odată cu creşterea presiunii sale parţiale, deoarece nu intră

în combinaţii chimice, azotul trece din forma gazoasă în cea lichidă (se solubilizează în plasmă)

şi se va depozita în ţesuturile bogate în grăsimi: ţesutul adipos, creier; apar o serie de tulburări ce

evoluează în 2 etape:

o faza de excitaţie, de scurtă durată, caracterizată prin agitaţie, nelinişte;

o faza de inhibiţie, cu scăderea ritmului respirator şi cardiac, somnolenţă ce poate

culmina cu leşin, pierderea contactului cu mediul şi în final înec.

- barotrauma – ce se poate manifesta la nivel:

o otic, prin spargerea timpanului (datorită diferenţei de presiune dintre urechea

externă şi cea medie, separate de timpan), cu hemoragie şi dureri locale, hipoacuzie, vertij, înot în

cerc şi înec (acest tip de barotraumă poate apărea şi la coborârea rapidă de la înălţime);

o pulmonar, prin creşterea presiunii asupra plămânului (de fapt asupra întregului

corp), cu rupturi de ţesut pulmonar; la scufundători fără costum special se instalează insuficienţa

respiratorie, care va evolua fatal chiar dacă respectivul este scos la suprafaţă; în cazul celor

protejaţi de costum şi cu aparat special de respirat survin embolii gazoase cerebrale (prin

antrenarea gazelor în circulaţia sistemică, consecutiv rupturilor pulmonare)şi, în final, deces;

68

o sinusal, cu hemoragie în sinusurile feţei; dacă sângele este aspirat în căile

respiratorii moartea survine prin asfixie mecanică.

B. la ascensionarea către suprafaţă apei se constată:

a. boala de cheson cunoscută şi sub numele de „embolia de ridicare/ascensionare”,

sau boala de decompresiune, ce poate apărea atunci când scufundătorul se ridică brusc la

suprafaţa apei, datorită faptului că, pe măsură ce scade presiunea, azotul revine din starea lichidă

în cea gazoasă urmând a fi eliminat pe cale respiratorie; dacă ascensionarea este prea rapidă,

depăşindu-se capacitatea de epurare a plămânului, azotul nu mai poate fi îndepărtat în totalitate şi

va determina embolia gazoasă, care atunci când interesează creierul, inima, plămânii, apare

decesul.

Manifestările apar,la scurt timp de la ieşirea din apă şi constau în: prurit, emfizem

subcutanat, modificări de culoare tegumentară (piele marmorată, uneori cu echimoze), dureri

articulare sau dentare, stare de epuizare fizică, diverse tulburări neurologice.

Emboliile gazoase cu azot pot fi evitate prin ascensionare lentă, în trepte.

10. TRAUMATISMELE CHIMICE (TOXICOLOGIA MEDICO – LEGALĂ)

Expertiza toxicologică înregistrează succesiunea fenomenelor toxice în corpul omenesc,

studiază şi ia în considerare diferitele metode de cercetare şi determinare a toxicelor.

Toxicul reprezintă orice substanţă care, introdusă în organism în cantităţi relativ reduse,

provoacă alterări funcţionale sau lezionale , determinând o stare patologică numită intoxicaţie.

Toxicitatea reprezintă ansamblul modificărilor fizico – patologice care rezultă din

interacţiunea dintre toxic şi mediu. Deci toxicitatea este condiţionată atât de proprietăţile

toxicului cât şi de reactivitatea organismului. Toxicul intervine în această interacţiune prin

structura chimică, prin proprietăţi fizico – chimice, prin viteză şi calea de pătrundere.

Reactivitatea organismului este condiţionată de specie, vârstă, sex, terenul patologic care are o

mare importanţă, şi greutatea corporală.

Soarta toxicelor în organism (căile de pătrundere, modul de distribuţie, acumularea,

metabolizarea, felul şi ritmul de eliminare) trebuie cunoscută căci poate lămuri evoluţia unei

intoxicaţii, simptomele clinice, leziunile şi pot da indicaţii asupra tratamentului de aplicat.

Pătrunderea în organism are loc pe mai multe căi, acestea influenţând viteza şi

cantitatea absorbită:

69

- calea respiratorie – este cea mai periculoasă cale de pătrundere, datorită faptului

că, toxicul se absoarbe nemodificat, direct şi imediat în circulaţie, ocolind bariera detoxifiantă

hepatică;

- calea digestivă – cea mai frecventă cale de pătrundere, începe cu absorbţia

toxicului la nivelul mucoasei bucale, continuă cu mucoasa gastrică şi a intestinului subţire.

Toxicul trecut în circulaţie va fi dirijat prin vena portă spre ficat unde va fi supus procesului de

detoxificare;

- calea cutanată – pătrund toxicele liposolubile, care au proprietatea de a se dizolva

în grăsimile din structura pielii:

- calea parenterală – este reprezentată de calea intravenoasă, intramusculară,

subcutanată;

- calea transplacentară - toxicele (opiacee) trec prin placentă, cordon ombilical la

făt;

- calea conjunctivală – toxice cu absorbţie oculară.

Distribuţia (difuziunea) toxicelor constă în transferul toxicelor din sânge în ţesuturi

(organe) sau în alte lichide. În general, aceasta este condiţionată de hidro şi liposolubilitatea

toxicului, de irigaţia organului respectiv, de tropismul toxicului. Unele toxice se fixează şi se

acumulează în ficat (arsenicul), altele în rinichi (mercurul) sau în sistemul nervos (hipnotici,

anestezici).

Neutralizarea toxicului se realizează prin următoarele mecanisme: biotransformarea,

depozitarea în organe şi eliminarea acestora.

- biotransformarea sau metabolizarea toxicului constă în transformarea acestuia în

compuşi simpli, mai excretabili şi de regula mai puţin toxici, sub acţiunea enzimelor detoxifiante.

Ficatul conţine cea mai mare cantitate de enzime necesare acestui proces şi sunt situate la nivelul

celulei hepatice, în hepatocit, mai exact la nivelul reticulului endoplasmic neted;

- depozitarea în organe – prin depozitare toxicul este sustras din circulaţie în

organele de depozit., efectele sale sunt mai puţin pronunţate iar derivaţii rezultaţi din

biotransfomare sunt eliminaţi mai lent. Printre organele de depozit amintim: ţesutul adipos

(pentru barbiturice), ficatul (toxicele pătrunse pe cale digestivă), tendoane, cartilaje (se

depozitează plumbul).

Eliminarea toxicelor se face pe următoarele căi:

70

- calea digestivă, determină apariţia de leziuni la nivelul mucoasei bucale (plumb,

mercur), la nivelul vezicii biliare (mercurul determină apariţia tiflitei mercuriale):

- calea renală, se elimină alcoolul şi toxice care produc leziuni la acest nivel

(nefroza mercurială, nefrita arsenicală);

- prin laptele matern, se elimină alcoolul, morfina, arsenicul;

10.1. Toxice methemoglobinizante

Pot fi nitraţi, nitriţi, cloraţi, permanganat de K, aniline, sulfamide. Caracteristic

intoxicaţiei cu substanţe methemoglobinizante este oxidarea ireversibila a Fe2+ in Fe3+ cu

formare de MetHb (methemoglobină). Specific acestei intoxicaţii este coloraţia cafenie – roşcată

a sângelui şi uneori a lividităţilor cadaverice. Apar frecvent in industria alimentară, abatoare,

unde nitriţii sunt folosiţi frecvent pentru a induce o culoare roz a cărnurilor şi mezelurilor.

Este o asfixie de transport.

Tratamentul constă în spălături gastrice, O2 sub presiune. În cazuri grave se practică

perfuzarea în doze mici de nitrit de sodiu sau albastru de metil.

10.2. Intoxicaţia cu monoxid de carbon

Este un gaz incolor, indoor, foarte difuzabil. Apare intr-o atmosferă cu un conţinut

insuficient de oxigen: sobe cu tiraj insuficient, gaze de eşapament.

Mecanismul tanatogenerator : CO se fixează pe Hb., formând CoHb

(carboxihemoglobină) care nu permite transportul oxigenului în sânge, deci apare o asfixie

mecanica de transport. Simptomele clinice variază în funcţie de concentraţia de CO, ele mergând

de la cefalee, astenie musculară, greţuri, vărsături până la comă, convulsii şi moarte.

La necropsie se vor constata lividităţi cadaverice roşii aprinse, sângele şi organele de

asemenea roşii datorită conţinutului ridicat de carboxihemoglobină.

In sânge se găseşte CoHb care este principala reacţie vitală în cadrul intoxicaţiilor cu

CO.

Moartea se produce prin inhibiţia centrilor cardio-respiratorii sau asfixie mecanică.

10.3. Intoxicaţia cu alcool etilic

Pătrunderea în organism se face pe cale digestivă (cel mai frecvent) sau respiratorie

(vapori de alcool). Etanolul se absoarbe 20% in stomac, restul de 80% in porţiunea iniţială a

intestinului subţire (duoden). Daca stomacul este plin, absorbţia este mai lenta, alcoolemia

maxima fiind atinsă la 1-6 ore, iar pe stomacul gol alcoolemia maximă este atinsă la 1/2 - 2 ore..

Evoluţia alcoolemiei este reprezentată de următorul grafic:

71

- iniţial, în faza de absorbţie, alcoolemia creste liniar;

- după intrarea in funcţiune a mecanismelor de metabolizare si eliminare, curba

alcoolemiei prezintă un platou;

- după încetarea absorbţiei, alcoolemia scade progresiv.

In faza ascendentă a alcoolemiei, concentraţia alcoolului in sângele arterial este mai

mare decât in sângele venos.

Metabolizare:

- 95% se metabolizează in ficat, sub acţiunea diferitelor enzime( cea mai importanta

este alcooldehidrogenaza), cu formarea de aldehida acetica, acid acetic, CO2 si apa.

- 5% se elimina prin urina , nemodificat, respiraţie, transpiraţie, saliva, lapte.

- alcooluria este mai mica decât alcoolemia in faza de absorbţie si invers in faza

descendenta sau faza de eliminare.

- viteza medie de metabolizare este 0,15g/l/ora.

Intoxicaţia cu alcool defineşte beţia acuta, care prezintă mai multe faze:

a) faza de euforie: corespunde unei alcoolemii de sub 1g/1000ml, sunt afectate

funcţiile intelectuale, reflexele, coordonarea motorie.

b) faza medico-legala: 1 -3 g/1000ml., tulburările neurologice sunt evidente.

c) faza comatoasa: peste 3g/1000ml, se manifestă prin anestezie periferica, narcoza

profunda, hipotermie.

d) decesul se produce la 4-7 g/l prin : inhibiţie cardio-respiratorie centrala, aspirarea

conţinutului gastric, refrigeraţie, hipoglicemie.

72

Decesul la consumatorii cronici se realizează prin cardiomiopatie etilica, ciroza

hepatică, pancreatită necrotico – hemoragică.

10.4. Intoxicaţia cu HCN si derivaţii săi

HCN este un lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de migdale amare. Este folosit

ca insecticid si rodenticid.

Sărurile de HCN pot fi simple ca cianura de K sau Na, şi complexe ca fericianura de K.

Săruri de HCN se găsesc şi în sâmburii de migdale amare, sâmburi de cireşe sau piersici, care sub

acţiunea HCL din stomac pot elibera HCN producând intoxicaţii.

Toxicul acţionează asupra enzimelor din lanţul respirator celular iar moartea se produce

prin paralizia bulbara la câteva zeci de secunde de la intoxicaţie.

La necropsie lividităţile sunt de culoare roşie, rigiditatea este intensă şi precoce iar

conţinutul gastric are miros de migdale amare (caracteristic acestui tip de intoxicaţie).

10.5. Intoxicaţia cu pesticide organofosforate

Reprezentantul clasei este parationul, care are o culoare verde. In stare pură este însă

incolor sau slab gălbui fără miros. Pătrunde in organism pe cale digestivă, respiratorie sau

cutanată. Este metabolizat in ficat intr-un compus mai toxic numit paraoxon.

Decesul se produce prin inhibarea centrului respirator, edem pulmonar, sau efect direct

pe miocard.

10.6.Intoxicaţia cu pesticide organo - clorurate

Cei mai reprezentativi toxici sunt HCH (hexaclorciclohexanul), aldrina şi DDT

(diclordifeniltricloretanul). Calea de pătrundere este respiratorie, digestivă (frecvent). Are acţiune

toxică celulară, acţionând asupra SNC-ului.

Aldrina este un compus toxic care se aseamănă cu făina, de aici si intoxicaţiile

accidentale. Aldrina se metabolizează în ficat intr-un produs mai toxic numit dialdrină.

Tanatogeneza se produce prin paralizia centrilor respiratori.

10.7.Intoxicaţia cu antigel

Lichid incolor, fără miros, cu gust dulceag, aspect de sirop. Calea de pătrundere este

digestivă. Se metabolizează la CO2 si acid formic, responsabil de efectele intoxicaţiei. Produce o

deprimare puternica a SNC cu edem cerebral intens ce apare la 30 min. – 12 ore după consum.

Decesul se produce prin insuficienţă cardiorespiratorie acută.

73

10.8.Intoxicaţia cu opiacee (opiul)

Drog obţinut din răşina capsulelor imature a unei varietăţi de mac. Prin procesare se

obţine morfina, care este principala substanţa din compoziţia opiului. Calea de pătrundere este

orală şi respiratorie ( fumatul ţigărilor ). Morfina acţionează asupra centrilor corticali ai durerii

(folosit ca analgezic ).

Alt compus derivat din morfina este binecunoscuta heroina, care se prezintă sub forma

unii praf alb, fără gust sau miros. Ca mod de administrare, injecţii i.v. sau fumat. Supradoza duce

la depresia SNC si edem pulmonar acut.

10.9.Cocaina

Obţinută din arbustul de coca. Se foloseşte în amestec cu bicarbonat care apoi este

încălzit. Materialul obţinut este uscat şi împărţit in mici bucăţi care ajung la vânzare. Poate fi

fumată in pipe de sticla, sau prizata. 100 mg reprezintă 2 -3 linii. Ca markeri externi ai

consumului de cocaină amintim:

- perforaţia septului nazal

- eroziuni dentare.

- policele de crack.

Decesul se produce prin efect direct asupra SNC sau sistemului cardio - vascular. La

doze mari scade forţa de contracţie a inimii.

10.10.Intoxicaţia cu barbiturice

Sunt utilizate ca sedative, hipnotice si narcotice. Din punct de vedere juridic intoxicaţia

cu barbiturice poate fi : sinucidere (cele mai frecvente, in special la femei, deoarece barbituricele

produc moartea uşor fără dureri), accidentale, iar omuciderile sunt foarte rare.

Calea de pătrundere – poate fi digestiva sau parenterala (i.v.).

Metabolizarea barbituricelor se face la nivel hepatic, ceea ce duce la creşterea

metabolizării altor substanţe sau medicamente, cum ar fi alcoolul, deci metabolizarea alcoolului

este întârziata de acţiunea barbituricelor.

Barbituricele acţionează la nivelul SNC, deprimând toate funcţiile acestuia.

Caracteristic pentru intoxicaţia cu barbiturice este acea stare asemănătoare cu beţia

alcoolică, numita beţia barbiturica, caracterizata prin : incoerenţă, mers ebrios ( ca de

beţiv),uneori vărsături, ameţeli, somnolenţă. Coma barbiturică este liniştită, lentă, putând dura 7-

8 zile, după care vindecarea are loc fără sechele.

74

Tanatogeneza: moartea se produce prin inhibiţia acuta a centrilor cardio-respiratori,

asfixie mecanica prin aspirarea vomei, iar după câteva zile de comă – prin pneumonia de decubit.

11. AGENŢII TRAUMATICI BIOLOGICI

Acţiunea agenţilor biologici asupra omului este cel mai adesea accidentală. Moartea prin

acţiunea acestor agenţi se produce ca urmare a acţiunii nocive a unor animale,

reptile,insecte,artropode, microbe, plante, etc.

11.1. LEZIUNI DETERMINATE DE ANIMALE

Animale de uscat : diferite animale de uscat pot produce traumatisme prin muscare,

lovire, calcare sau prin mecanisme complexe.

Prin muşcare pot produce plăgi următoarele animale:

Animalele domestice (câini, pisici, porci, cai), muşcătura lor fiind in general nemortală,

exceptând cazul in care survin infecţii grave sau are loc transmiterea unor boli infecţioase letale

(turbarea).

Animale sălbatice: dintre care amintim muşcătura de lup care poate determina plăgi

cervicale sfâşiate, complexe şi grave, muşcătura de vulpe care poate transmite turbarea, sau

muşcătura felinelor mari (leu, tigru, etc.) iar la noi in ţara, râsul, care preferă feţele laterale ale

regiunii cervicale, baza craniului, baza gâtului si regiunea facială.

Felinele mari îşi manevrează astfel dinţii in aşa fel încât la momentul întâlnirii planului

osos cervical, realizează o realiniere a maxilarelor pentru a putea penetra spaţiul intervertebral,

determinând leziuni grave medulare si bulbare, urmate cel mai frecvent de moartea

cvasiinstantanee sau foarte rapida a victimei.

Toate aceste animale provoacă plăgi perforante ale cutiei craniene, plăgi înţepate-

penetrante, cât şi plăgi tăiate şi/sau sfâşiate.

Prin lovire, animalele cornute (taur, cerb) pot produce plăgi înţepate perforante,

penetrante , adesea profunde şi intens hemoragice. Ele sunt situate mai frecvent ischio – scrotal şi

femural superior, cu grad de infecţiozitate mare.

Prin calcare (cerb, cal) plăgile capătă aspecte complexe: frecvent asocieri ale plăgilor

delabrante, înţepate, tăiate sau zdrobite cu fracturi închise /deschise.

Animale marine : unele specii de animale sunt veninoase “per se” ( adică secretă si

injectează venin cu ocazia muşcăturii sau înţepăturii), altele sunt toxice sau condiţionat toxice, cu

ocazia consumului in alimentaţie.

Peşti veninoşi şi alte vieţuitoare marine veninoase:

75

Peştii veninoşi: printre cei mai frecvenţi peşti veninoşi care se găsesc şi in ţara noastră

se număra:

- acvila de mare : poate provoca intoxicaţii prin inocularea veninului conţinut in

coadă. Înţepătura provoacă local durere intense, apariţia edemului hemoragic, infecţie. Urmează

instalarea unei vasodilataţii paralitice cu sincopa, slăbiciune (poate surveni înecul), greaţa,

vărsături.

- Chefalul, calcanul : prezintă glande veninoase ce devin active numai in perioada

depunerii icrelor ( noiembrie – ianuarie), perioada in care peştii sunt consideraţi periculoşi.

Peşti toxici:

- peştii ichtiohemotoxici : anghile, murene, care conţin o toxina in sânge ce

acţionează pe hematiile victimei. Se găsesc în lacul Razelm, Babadag;

- peştii ichtiotoxici: somon, ştiuca, lin, crăpcean, la care toxina este localizata in

gonade, ouă, in timp ce carnea este comestibilă;

- peştii ichtiosarcotoxici: care conţin in carnea , pielea si viscerele lor o substanţă

deosebit de toxică. Exemple de asemenea peşti: ton, macrou, care pot determina diferite forme de

intoxicaţii. Aceste fenomene apr in situaţia in care imediat după pescuire, pestele nu este

refrigerat si bine preparat termic cu ocazia consumului. Ţinuţi la temperatura mediului ambient,

pe suprafaţa lor vor apărea germeni care produc toxine cat si mari cantităţi de histamine.

Alte vieţuitoare marine toxice prin consum sunt reprezentate de moluşte ( stridii, scoici)

care sunt toxice in perioada mai –octombrie. In aceasta perioada, stochează toxinele organismelor

unicelulare pe care le consuma, fără a fie ele însele afectate. Consumul lor de către om in aceasta

perioada poate produce decesul. Doza minima letala este 1 stridie.

11.2. LEZIUNI DETERMINATE DE REPTILE

Şerpii veninoşi : gradul de toxicitate depinde de activitatea toxica a veninului, cantitatea

inoculata si greutatea victimei. Se estimează circa 30000 – 40000 decese/an in întreaga lume prin

muşcături de şarpe.

In România, si in general in Europa, singurul şarpe periculos pentru om este VIPERA, a

cărei muşcătura poate fi mortală mai ales pentru copii. Caracteristic pentru muşcătura de vipera

este existenta a 2 înţepături localizate la o distanta de 7 mm una de alta, pe fond tumefiat si

edematos. Cu prima muşcătura se elimină circa 75% din cantitatea de venin.

Veninul de şarpe este un complex de substanţe, majoritatea fiind proteine, care au

specificitate neurotoxică, hemotoxică şi cardiotoxică; veninul poate avea toate aceste efecte. Deci

76

o persoană muşcată de şarpe trebuie considerate un intoxicat cu multiple substanţe toxice, adesea

necunoscute. Decesul se poate produce printr-un sindrom de incoagulabilitate, adică tulburări în

procesul de coagulare a sângelui.

Tratamentul pentru o asemenea leziune este incizie şi ser antiviperin.

Artropode: arahnide (scorpioni, păianjeni) şi insecte.

Scorpionii: specii mici apar in Delta şi rar in unele zone Subcarpatice. Ating lungimea

de 8 cm si sunt puţin periculoşi pentru oameni. Local, înţepătura produce durere, tumefacţie

redusă şi limfangită. Simptomele generale sunt: tahicardie, astenie fizica, tulburări respiratorii,

dispnee, apnee ( la copil). Decesul este rar si apare doar la copii.

Păianjenii: reprezentativ pentru tara noastră este VĂDUVA NEAGRĂ, la care numai

femela este periculoasă. Are un aspect caracteristic, lungime de 1,5- 2 cm. neagră - albăstruie,

prezentând pe marginea corpului 13 puncte roşii de 1 mm şi pe abdomen o pata oranj sau roşie de

2-3 mm având forma unei clepsidre. Muşcătura este periculoasă in general numai pentru copiii

care au mai puţin de 15kg. Semnele locale ale muşcăturii sunt cele cunoscute: tumor, calor,

dolor.

Semnele generale : crampe si rigiditatea abdomenului şi toracelui, cefalee, ptoză

palpebrală, erupţii cutanate, greaţa, vărsături, hipersalivaţie, HTA.

Insecte : pentru ţara noastră albine, viespi, bărzăuni, care secretă şi inoculează venin.

Cazurile grave care apar se datorează:

- nr. mare de înţepături: 100 viespi/un adult;

- vârstei mici: copii sub 15 kg. doza 15-20 viespi;

- supradozări de venin;.

- reacţie anafilactică, survenite pe un teren atopic;

- zona inoculată: înţepătura endo-bucală duce la edem glotic cu asfixie mecanică

consecutivă.

Decesul se produce prin incoagulabilitate acuta, asfixie mecanica, fie prin şoc anafilactic

caracterizat prin vasoplegie paralitică cu staza generalizată, hipotensiune, colaps, dispnee şi stop

cardio-respirator central.

Bacterii: unele bacterii pot determina boli infecţioase având drept poarta de intrare

cutanată ( tetanosul), digestive ( toxinfectii alimentare) sau parenterală ( scop criminal).

Tetanosul : boala infecţioasă datorită bacilului tetanic care se multiplică la nivelul porţii

de intrare de unde exotoxina se difuzează in întreg organismul. Aceasta produce contractura

77

tonică a musculaturii scheletice si respiratorii si crize de contractură generalizată cu ruperi

musculare cât şi a muşchiului cardiac. Decesul se produce prin asfixie mecanica si/sau ruptură

miocardică.

Toxiinfecţiile alimentare: boli acute, epidemice, cu tablou gastrointestinal acut,

produse de consumul de alimente contaminate cu germeni, toxine si/sau metaboliţii toxici

bacterieni.

Cei mai frecvenţi agenţi implicaţi sunt: salmonella, stafilococul.

Izvorul de infecţie al salmonelei sunt: păsările, ouăle de raţă, porci, bovine, peşti.

Infecţia este determinata de acţiunea conjugata a germenului şi a enterotoxinei.

Botulismul: intoxicaţie acută datorită bacilului botulinic. Boala este produsă de

consumul de alimente in special conserve nepreparate termic. Decesul survine prin insuficienţă

respiratorie acută datorita paraliziei muşchilor respiratori.

Alţi agenţi traumatici biologici şi care au o pondere destul de ridicată sunt transfuziile de

sânge heterolog, cu ocazia reanimării hematologice. Complicaţiile imediate care pot apare sunt:

reacţii hemolitice acute, suferinţa acuta pulmonară, şoc bacterian, embolii gazoase, reacţii

alergice febrile. Complicaţiile tardive, sunt in special cele legate de transmiterea de boli

infecţioase (hepatite, SIDA, malarie, sifilis, virusul citomegalic).

Reacţiile hemolitice se produc atunci când în serul primitorului se găsesc anticorpi

împotriva antigenelor corespunzătoare sângelui donatorului. Poate fi vorba de o incompatibilitate

de grup ABO. Complicaţiile cele mai grave sunt CID (coagulare intravasculară diseminată),

insuficienţa renală si moartea.

Intoxicaţii cu ciuperci: cele mai importante sunt amanitele si halvella. Intoxicaţiile sunt

accidentale si se produc cel mai frecvent prin confundarea acestora cu ciupercile comestibile. Cea

mai toxică este amanita faloides care are o toxicitate ce rămâne nealterată si după fierbere. Dintre

manifestările intoxicaţiei amintim:

- sindromul faloidian dat de ciuperca amanita faloides, denumita pălăria şarpelui. Se

caracterizează prin tulburări digestive violente cu colici, sete puternica, astenie si ameţeli.

Evoluţia poate dura 3 – 8 zile. Spre sfârşit apare oliguria, convulsii, icter si tulburări respiratorii

grave,

- sindromul muscarinic dat de ciuperca amanita muscaria. După 1-2 ore de la

ingestie, apar arsuri stomacale, tulburări digestive, transpiraţie, mioză.

78

Aspecte anatomo-patologice comune tuturor intoxicaţiilor cu ciuperci sunt: rigiditate

cadaverică tardivă şi slabă, leziuni inflamatorii şi ulceraţii pe mucoasa gastrică şi leziune hepatice

ireversibile.

CAPITOLUL 6PRUNCUCIDEREA

Pruncuciderea este definită în legislaţie (art. 177 C.P.) ca fiind: „Uciderea copilului nou

– născut, săvârşită imediat după naştere, de către mamă, aflată într-o stare de tulburare pricinuită

de naştere”. Din textul de lege rezultă că infracţiunea trebuie sa cuprindă următoarele aspecte

juridice:

- uciderea pruncului în omisiune sau comisiune;

- uciderea să se execute asupra copilului nou – născut;

- uciderea să fie făcută imediat după naştere;

- uciderea să fie făcută de către mamă;

- mama să prezinte o tulburare legată de actul naşterii, tulburare care să nu ducă la

abolirea sau diminuarea discernământului.

Expertiza medico – legală în pruncucidere vizează următoarele etape:

- examenul cadavrului nou – născutului;

- examenul femei suspectate de pruncucidere;

- examenul locului faptei.

6.1. Examenul cadavrului nou – născutului trebuie să stabilească următoarele aspecte:

1. starea de nou – născut se stabileşte prin cercetarea anumitor particularităţi

morfologice ale acestuia şi anume: lungimea (49 – 55 la fetiţe şi 50 - 54 la băieţei), greutatea

( 2900 – 3200 g. fetiţe şi 3000 – 3500 g. băieţeii), cordonul ombilical între 50 – 60 cm, turgescent

şi lucios,urme de sânge şi grăsime pe corp, testiculele coborâte în scrot, în intestinul terminal se

găseşte meconiu.

2. vârsta intrauterină se poate calcula în funcţie de lungimea fătului când se foloseşte

formula Dervieux, lungimea x 5.6 = vârsta în zile sau formula Haase, când lungimea este peste

79

25 cm se împarte la 5, iar când este sub 25 cm se extrage rădăcina pătrată, obţinându-se vârsta în

luni lunare ( luna lunară are 4 săptămâni sau 28 zile).

3. viabilitatea fătului reprezintă capacitatea fătului de a se adapta la condiţiile

extrauterine şi posibilitatea de a trăi autonom în condiţiile noi de mediu. Se consideră că un făt

este viabil numai dacă a depăşit 38 cm. lungime şi 1500 g greutate. Alături de aceşti parametri,

viabilitatea este condiţionată de malformaţiile congenitale incompatibile cu viaţa, afecţiuni

pulmonare contractate intrauterin sau aspirat amniotic masiv în timpul naşterii.

4. dovezi de instalare a vieţii extrauterine – dovedirea faptului că fătul s-a născut viu

este elementul cheie în acest tip de expertiză. Criteriul cel mai important de stabilire a acestor

dovezi este respiraţia pulmonară, cu modificările macro şi microscopice caracteristice

pulmonului. Dacă fătul a respirat, plămânul este expansionat, umple cavităţile toracice, are

culoare roz. La palpare consistenţa este elastică. Examinarea trebuie completată cu docimazia

hidrostatică. Într-un vas cu apă se scufundă întreaga piesă buco – cervico – toracică. Dacă piesa

pluteşte, înseamnă că fătul s-a născut viu. În etapa următoare a docimaziei, se recoltează

fragmente mici de pulmon, din fiecare pulmon câte 4 fragmente, care la rândul lor se scufundă

într-un vas cu apă. Fragmentele vor pluti sau vor cădea la fundul vasului. În raport cu aceste

aspecte se poate vorbi de plămân respirat sau nerespirat.

5. durata vieţii extrauterine este un element important în încadrarea juridică a faptei

(pruncucidere sau omucidere). Aspectul fătului imediat după naştere se recunoaşte după

modificările tegumentelor. Aspectul cordonului trece prin diferite etape, imediat după naştere

este gelatinos şi turgescent. După 24 ore apare o linie de demarcaţie la locul de implantare al

cordonului. Mumificarea cordonului se face la 7 zile de la naştere, rămânând bontul ombilical.

6. aprecierea îngrijirilor acordate după naştere – nou – născutul, imediat după naştere

are nevoie de îngrijiri speciale. La necropsie se examinează cu atenţie tegumentele pentru a

constata dacă fătul a fost spălat, cordonul ombilical secţionat şi ligaturat sau rupt, dacă orificiile

şi căile respiratorii au fost dezobstruate. Lipsa alimentelor în stomac dovedesc omisiunea mamei

de a alimenta copilul.

7. cauza morţii fătului se poate produce în toate etapele naşterii. Moartea intrauterină

poate fi determinată de afecţiuni genetice ale fătului, afecţiuni ale mamei sau placentei. În timpul

naşterii decesul fătului se poate produce având drept cauze obstetricale, cea mai frecventă cauză.

Leziunile pot apărea în momentul traversării filierei pelvigenitale sau prin manevre obstetricale,

expulzie precipitată. După naştere decesul poate fi patologic sau violent. Cauzele patologice sunt

80

malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa, boli hematologice, pneumonia intrauterină,

aspirat masiv amniotic. Cauzele violente sunt multiple: asfixii mecanice, traumatisme cranio –

cerebrale, refrigeraţia,etc. Altă cauză este decesul prin omisiune; mama „uită” să – şi alimenteze

nou – născutul.

6.2. Examenul mamei constă în stabilirea semnelor de naştere recentă, examenul psihic

şi psihologic. Starea de tulburare determinată de naştere se poate stabili cu atât mai exact cu cât

acest examen se face mai aproape de momentul naşterii. Comportamentul femeii va putea fi

apreciat prin cercetarea cu atenţie a antecedentelor patologice, evoluţia sarcinii, constituţiei

somato – psihice, condiţiile în care a avut loc naşterea.

6.3. Examenul locului unde s-a produs naşterea – în locul respectiv se vor găsi

placenta, urme de sânge, diferite obiecte utilizate la naştere (rufe, cârpe), necesare identificării.

CAPITOLUL 7PROBLEME DE OBSTRETICĂ – GINECOLOGIE

MEDICO – LEGALĂ

Expertiza medico – legală obstetrico – ginecologică se referă la numeroasele probleme

pe care le ridică avortul sau naşterea. Rezolvarea acestora se poate referi la o femeie sau la

cadavrul unei femei. La cadavru, expertiza medico – legală se efectuează în suspiciunile de avort,

moartea unei femei în timpul gravidităţii, naşterii, după naştere.

În CP prevederile art. 185 sunt:

- întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din

următoarele împrejurări:

o în afara instituţiilor medicale sau cabinete medicale autorizate în acest scop;

o de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;

o dacă vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni,

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu zile – amendă;

- întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul

femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

81

Dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare

corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă

fapta a avut ca urmare decesul femeii, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea

unor drepturi.

Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de către medic:

- dacă întreruperea era necesară pentru a salva viaţa sau integritatea femeii de la un

pericol grav şi iminent;

- dacă întreruperea se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;

- în cazul prevăzut în alin 2 când femeia s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa,

iar întreruperea cursului sarcinii, se impunea din motive terapeutice potrivit dispoziţiilor legale.

Clasificarea avortului

Clasificarea se face în funcţie de factorii care l-au generat:

- spontan (sau patologic),

- provocat.

Cel provocat, poate fi:

- la cerere, legal;

- accidental;

- empiric.

AVORTUL SPONTAN – reprezintă 5 – 15% din totalul naşterilor şi cunoaşte cauze

patologice ce pot aduce la avort spontan prin moartea produsului de concepţie, prin decolarea

oului sau prin declanşarea de contracţii uterine de expulzie.

AVORTUL ACCIDENTAL – se caracterizează prin lipsa intenţiei de a-l produce, iar

consecinţele se apreciază potrivit prevederilor legii penale de vătămare corporală. Avortul

accidental poate fi traumatic (lovirea gravidei având drept consecinţă pierderea sarcinii, cu toate

complicaţiile ce pot decurge din această stare), dar se poate provoca şi în afara unui traumatism,

spre exemplu, în cadrul unui tratament medical contraindicat de starea de graviditate, situaţie

care în plus atrage şi răspunderea profesională.

AVORTUL EMPIRIC – provocat prin diferite mijloace mecanice, chimice şi fizice de

către însăşi femeia însărcinată sau altă persoană care nu este medic.

Consecinţele avortului empiric depind de manevra abortivă folosită. Manevrele

mecanice sunt cele care dau procentul cel mai mare de complicaţii, atât local, cât şi pe plan

general. În plan local, apar hemoragii uterine prin perforarea uterului, hemoragii care de cele mai

82

multe ori sunt dramatice. De asemenea rănile apărute pe col sau pe uter, consecinţa metodei

mecanice de provocare a avortului, constituie căi de propagare a infecţiei, care pot disemina

ulterior spre anexe (anexite, tromboflebite pelviene) şi peritoneu, apoi se poate generaliza

determinând apariţia septicemiei.

Complicaţiile locale tardive mai frecvent sunt: cicatricele colului uterin, obstrucţii

tubare postinflamatorii care pot cauza sterilităţii secundare, histerectomii impuse de complicaţiile

necrotice sau hemoragii grave.

EML în caz de avort empiric: are următoarele obiective:

A) existenţa sarcinii – este posibil ca sarcina să rămână intactă după încercări

abortive nereuşite. În acest caz este vorba de tentativă nereuşită de avort, situaţia însă foarte rară.

Dacă femeia nu mai poartă fătul, ci prezintă doar o inflamaţie localizată la nivelul organelor

genitale şi febră, în scopul diagnosticului pozitiv de avort se vor face dozări hormonale, examen

clinic şi examen morfologic pe produsul de chiuretaj. Diagnosticul de certitudine îl oferă

evidenţa resturilor ovulare decelate prin examen histopatologic, precum şi pozitivarea reacţiilor

biologice de sarcină încă 8 – 10 zile după golirea uterului. La cadavru, diagnosticul sarcinii este

uşurat de examenul macro- şi microscopic al cavităţii uterine şi a anexelor. În cavitatea uterină se

poate găsi locul de inserţie al placentei sau chiar resturi placentare ce atestă diagnosticul de

sarcină.

B) stabilirea metodei abortive – folosite şi dacă a fost specifică pentru provocarea

avortului. În mod normal, în sarcină orificiul extern al colului uterin este închis, el deschizându-

se pe măsura ce sarcina se apropie de termen. Dacă orificiul uterin este uşor întredeschis şi se

asociază şi cu o sângerare uterină, suspiciunea de avort este îndreptăţită.

C) stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi metoda abortivă folosită – dacă

timpul între administrarea substanţelor abortive şi avort este scurtă, se pot efectua analize

toxicologice ale conţinutului gastric, intestinal sau sângelui. în cazul rănirii căilor genitale este

uşor de susţinut ideea unei manevre abortive mecanice; aceste leziuni se găsesc pe faţa vaginală a

colului, în canalul vaginal sau în cavitatea uterină. Nu întotdeauna o manoperă mecanică lasă

urme, deci lipsa lor nu exclude automat utilizarea unei asemenea manevre abortive.

83

CAPITOLUL 8SEXOLOGIE MEDICO – LEGALĂ

8.1. VIOLUL

Conform CP (art. 197 C.P.) actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex opus sau

de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de

a-şi exprima liber voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor

drepturi.

EML a violului cuprinde 2 probleme importante: probarea raportului sexual şi probarea

lipsei de consimţământ.

Probarea raportului sexual : se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau nu

virgină în momentul comiterii faptei. Dacă femeia a fost virgină, la examenul ginecologic se

poate observa prezenţa rupturii himenului. Acest diagnostic este posibil într-un interval de 7 – 10

zile de la producerea violului; în acest interval de timp, în special în primele 3 – 5 zile, marginile

himenului sunt roşii sângerânde, infiltrate tumefiate neregulate, dureroase la examinare şi

câteodată supurate.

După acest interval de timp, aceste semne dispar şi începe procesul de vindecare a

rupturilor himenale, cu formarea de ţesut cicatriceal alb. În această situaţie medicul legist

etichetează ruptura ca fiind veche, mai mult de 10 zile, nemaiputându-se proba realitatea unui

raport sexual recent.

Probleme deosebite ridică himenele complezente care au o elasticitate mare şi permit

efectuarea raportului sexual fără ruptura acestuia. Concomitent cu ruptura himenală se produce

şi o hemoragie de intensitate variabilă, care trebuie diferenţiată însă de o eventuală metroragie

prin examinarea microscopică a sângelui.

Dacă femeia nu mai era virgină, probarea raportului sexual se face prin evidenţierea

prezenţei spermei în vagin, cu condiţia ca victima să nu-şi fi făcut toaleta şi să se prezinte într-un

interval de maximum 24 – 36 ore de la producerea violului. Alte probe sunt mai puţin directe sau

sigure: fire de păr de la agresor prezente pe corpul victimei sau existenţa sarcinii ori a bolilor

venerice.

În ceea ce priveşte probarea raportului sexual la persoane de acelaşi sex( în cazurile de

pederastie), acest lucru se probează prin recoltarea spermei din anus sau ampula rectală, iar la

84

pasivii cronici sunt de observat şi modificările specifice regiunii anale, „ anus în pâlnie”. La

lesbiene raportul sexual nu se poate proba.

Probarea lipsei de consimţământ se realizează prin evidenţierea leziunilor traumatice la

nivelul feţelor interne ale coapselor (echimoze, excoriaţii), pe gât , în jurul gurii, pe membrele

superioare, torace sau regiunea fesieră.

Violul se poate produce şi abuzând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Această

împrejurare se întâlneşte când victima este în convalescenţă după o boală gravă, este în vârstă sau

minoră, în cazul paraliziei sau prin inducerea unei stări de inconştienţă prin administrarea de

medicamente care induc somnul. Alte împrejurări care pot duce la comiterea infracţiunii de viol

sunt create de influenţele psihice exercitate asupra victimei care îşi dă consimţământul în mod

silit. Această categorie de situaţii care pot favoriza săvârşirea unui viol nu intră în competenţa

expertului medico – legal, ele trebuie probate de organele judiciare, medicului revenindu-i

sarcina de a constata şi a proba raportul sexual.

CAPITOULUL 9EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ A FILIAŢIEI

Cercetarea filiaţiei este legiferată prin Codul Familiei. Copilul născut în afara căsătoriei,

conform Codului Familiei, are aceleaşi drepturi cu cel născut în timpul căsătoriei, cu condiţia ca

paternitatea să-i fie recunoscută.

Recunoaşterea paternităţii se face pe 2 căi:

- la oficiul de stare civilă.

- prin sentinţă judecătorească.

În cazul în care se ajunge la proces, prim probă pentru stabilirea paternităţii este

expertiza serologică, bazată pe studiul şi corelarea genelor moştenite de copil de la părinţi, în

cadrul sistemelor grupelor sanguine.

Acest mod de expertiză poate exclude paternitatea unui bărbat faţă de un anumit copil,

dar niciodată nu o poate afirma. Cu cât nr. de expertize este mai mare cu atât şansele de a stabili

paternitatea este mai mare..

În urma investigaţiilor serologice se poate ajunge la una din următoarele formule:

- paternitatea bărbatului Y faţă de X se exclude,

85

- paternitatea nu se exclude. Formula respectivă spune că „ poate fi tată pârâtul sau

orice alt bărbat” al cărui mozaic antigenic se încadrează în complexul serologic compatibil

filiaţiei.

Situaţiile în care se cere expertiza filiaţiei sunt:

- cercetarea filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei,

- cercetarea filiaţiei copilului născut în timpul căsătoriei, dar tăgăduit de şoţ,

- cercetarea maternităţii în schimburile de copii.

În expertiza medico – legală a filiaţiei se utilizează numeroase sisteme de factori, dar

aceste sisteme trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să fie stabil pe tot parcursul vieţii,

- să fie prezent la naştere,

- să se transmită după legi stabile şi bine stabilite.

Aceste sisteme utilizate în identificarea filiaţiei sunt:

- sisteme eritrocitare, la care antigenele se găsesc pe eritrocite,

- sisteme serice, caracterele se găsesc în serul sanguin,

- sisteme enzimatice, acestea au la bază polimorfismul enzimelor

eritrocitare,

- sisteme limfocitare, specificaţiile se găsesc pe limfocite.

- alte sisteme: secretor - nesecretor, gustător - negustător.

SISTEMUL ABO

Reprezintă primul sistem antigenic descoperit, foarte important pentru transfuziile de

sânge, boala hemolitică a nou-născutului, transplantul de organe, etc.

Există 4 fenotipuri (cele care apar în buletinul de identitate) şi 6 genotipuri:

FENOTIP GENOTIP

0 I 0/0

A II A/A

A/0

B III B/B

B/0

AB IV A/B

86

Grupa(Landsteiner)

Grupa(Janský)

Aglutinogen(antigen)

Aglutinine(anticorpi)

0 (zero) I nu are α şi β

A II A β

B III B α

AB IV A și B nu are

1. sângele reprezintă aproximativ 8% din greutatea corporală; el este compus din

plasmă ( un lichid galben - citrin ) şi elementele figurate ( celulele roşii, celulele albe si

trombocitele) care„plutesc” în plasma.

2. antigenul - este o substanţă recunoscută de sistemul imunitar ca fiind străină;

3. hematia (celula roşie sau eritrocitul ) va fi cea care este purtătoare de antigene, deci

vorbim despre antigenul de pe suprafaţa hematiei, care se mai numeşte si aglutinogen;

4. anticorpul - este o substanţa produsă de sistemul nostru imun pentru a lupta

împotriva antigenului;

5. în plasmă se află anticorpii, deci vorbim despre anticorpii plasmatici (aglutinine );

6. anticorpii plasmatici (aglutininele ) nu trebuie sa intre în contact cu antigenele

specifice de pe suprafaţa hematiilor (aglutinogenele);

87

7. daca totuşi se va produce 'întâlnirea' dintre aglutinogene si aglutininele specifice,

atunci cea care va avea de suferit va fi hematia, care va fi distrusa in procesul de hemoliza;

Persoanele care au grupa A au anticorpi anti-B, cei cu grupa B au anticorpi anti-A, cei

cu grup 0 au anticorpi anti-A şi anti-B, iar cei care au grupa AB nu au anticorpi anti-A şi nici

anti-B.

Indivizii de grup 0 sunt toţi homozigoţi, cei AB sunt heterozigoţi, iar indivizii de grup A

şi B pot fi homozigoţi sau heterozigoţi.

Transmiterea ereditară se face conform legilor lui Mendel:

A) nu se poate ca la un copil să apară un antigen dacă nu există la cel puţin unul

din părinţi: 0/0 A/0 0/0 A/0

0/0 A/0 B/0

Tată posibil Excludere

B) legea lui Bernstein: un părinte de grup 0 nu poate avea copii AB şi invers, un părinte

de grup AB nu poate avea copii de grup 0, indiferent de celălalt părinte.

Alte sisteme

a) secretor – nesecretor (Se – se).

De ce se numesc secretori şi nesecretori? Pentru că la aceştia, în salivă, secreţia

vaginală, transpiraţie, etc., există, alături de antigenele ce se găsesc pe eritrocite şi antigenul H,

care este un precursor al antigenului A şi B. persoanele care nu secretă în lichide şi umori

antigenele de pe eritrocite se numesc nesecretori.

FENOTIP GENOTIP

Se Se/Se

Se/se

Se Se/se

b) gustător – negustător.

88

Sunt acele persoane care au capacitatea de a percepe gustul foarte amar al fenilthio-

carbaminei. Transmiterea se face conform legilor lui Mendel, adică din părinţi negustător nu

poate ieşi un copil gustător.

În stabilirea filiaţiei, în primul rând se utilizează toate aceste sisteme enumerate. Dacă

aceste sisteme nu stabilesc cu certitudine tatăl biologic, atunci se apelează la tehnologia ADN.

CAPITOLUL 10SIMULAREA ŞI DISIMULAREA

Simularea : încercarea conştientă şi premeditată de a imita, provoca, ascunde sau a

exagera unele tulburări morbide subiective sau obiective, în scopul obţinerii unor avantaje sau

pentru a se sustrage de la unele obligaţii sociale.

Printre avantajele pe care simulanţii caută să le obţină se numără: obţinerea de pensii de

invaliditate, concedii medicale, prime de asigurare, ocuparea unor anumite funcţii, sau pur si

simplu milă. De asemenea ei caută să se sustragă de la obligaţia de a se prezenta în faţa justiţiei,

fie de a executa anumite pedepse.

Aşadar simularea este o infracţiune pedepsită de lege.

Simularea se manifestă, fie prin aceea că individul pretinde că suferă de o boală pe care

în realitate nu o are, fie că îşi provoacă în mod artificial unele boli sau infirmităţi. În prima

situaţie, individul poate recurge fie la acuzarea unor semne subiective cum ar fi: cefaleea,

mialgii, artralgii, ameţeli, hipoacuzie, tulburări de văz; fie la imitarea sau crearea unei

simptomatologii patognomonice pentru afecţiunea pretinsă, ca de exemplu o criză de epilepsie,

şchiopătare, redoare articulară, icter, echimoze, incontinenţă urinară.

In cea de a doua categorie se încadrează crearea artificială de diferite boli ca piodermite,

otite, conjunctivite, abcese, arsuri, tumori, etc., precum şi crearea unor infirmităţi reale, uneori

definitive, ceea ce se cheamă automutilare, cel mai frecvent amputaţii de degete.

Agravarea presupune existenţa unei boli reale, dar a cărei simptomatologie este agravată

de către bolnav. Această exagerare se face pe seama unor semne subiective (durerea) sau a unor

89

semne obiective (şchiopătarea, anchiloza). Din această categorie mai face parte şi prelungirea

artificială a unor procese patologice ( infectarea unor răni).

Disimularea: este un aspect opus simulării; presupune ascunderea simptomelor unor

boli reale. Astfel, pentru obţinerea unor avantaje(serviciu) sau pentru a scăpa de răspundere, sunt

tăinuite boli ale ochilor, auzului, boli venerice.

Expertiza medico – legală în simulare întâmpină anumite probleme legate de

neparticiparea sau reaua credinţă a simulantului în faţa examenului medical. Un rol important în

depistarea simulantului îl constituie ancheta socială.

Există însă o serie de principii metodologice ale EML în cazul simulării unei boli

inexistente. În primul rând, medicul trebuie să dea impresia că este convins de cele afirmate de

bolnav. În al 2-lea rând , examinarea trebuie făcută fără brutalitate, fără idei preconcepute asupra

maladiei simulate. În plus examenul trebuie să se facă amănunţit, utilizându-se toate metodele de

investigare clinică şi paraclinică, eventual prin internarea presupusului bolnav în spital pentru

urmărirea continuă.

Principiile metodologice ale EML în cazul creării artificiale de boli sau infirmităţi

vizează în mod special automutilarea. Deoarece acest fel de simulare se produce prin anumite

mijloace şi cu ajutorul anumitor manevre executate de cel în cauză, leziunile provocate au

anumite caractere:

- sunt dispuse în regiuni ale corpului accesibile propriei mâini;

- localizarea leziunilor este în concordanţă cu scopul pentru care au fost create ( pe

feţele interne ale coapselor în viol, la degete pentru militari);

- leziunile sunt nepericuloase pentru viaţă, deoarece simularea are în vedere ca

gravitatea leziunii să nu fie prea mare. Adesea se găsesc unele mici leziuni de încercare (leziuni

de ezitare).

În final, apreciem că numai printr-o colaborare reală între organele de anchetă,

psihologi, cadre medicale, în general şi medicii legişti, în special, comportamentele duplicitare

vor putea fi probate, astfel încât finalitatea procesului juridic să nu treneze, iar cel vinovat să

poată fi pedepsit, în timp ce persoana cu adevărat bolnavă să poată fi tratată.

Astfel, vom asista la situaţia paradoxală în care puşcăriile se vor transforma în

„stabilimente de tratament”, în timp ce adevăraţii infractori vor continua să persifleze justiţia.

90

CAPITOLUL 11EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ

EML psihiatrică reprezintă o activitate tehnico – ştiinţifică specifică instituţiei medico –

legale ce constă în evaluarea stării psihice pentru a putea oferi justiţiei un mijloc de probă

obiectiv, referitor la capacitatea psihică sau la discernământul persoanei examinate, în vederea

stabilirii responsabilităţii juridice a acesteia.

Articolul 31 din Codul penal precizează: „ nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie

din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe

ele”.

Acest articol defineşte noţiunea juridică de iresponsabilitate.

Responsabilitatea , care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală a individului,

este o noţiune juridică şi care sub aspect medical reprezintă „ totalitatea particularităţilor psihice

ale individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi

să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când acţionează contrar normelor de convieţuire

socială şi a legilor.”

Art. 117 CPP prevede obligativitatea efectuării EML psihiatrice: „ efectuarea EML este

obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau

inculpatului”.

Expertiza medico – legală se efectuează de către o comisie instituită în acest scop şi este

formată dintr-un medic legist şi 2 medici de specialitate psihiatrie. Comisia poate funcţiona

numai în centrele unde există servicii sau cabinete medico – legale şi spital sau secţii de

psihiatrie. Dacă expertiza vizează un minor, în comisie vor fi cooptaţi specialişti de

neuropsihiatrie infantilă şi eventual psihopedagogi.

EML psihiatrică se va executa în principiu după următoarele reguli:

- observaţia clinică prin internarea expertizaţilor dacă este cazul, procedându-se la

toate investigaţiile clinice şi paraclinice;

91

- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale ale

expertizatului, antecedente penale şi ancheta socială, mobilul şi împrejurările în care s-a săvârşit

infracţiunea;

- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În cazul în care

sunt supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de pericol, în concluziile

raportului de expertiză se vor propune şi măsuri ce trebuie luate în conformitate cu dispoziţiile

legale. În cazul expertizării minorilor, concluziile raportului de expertiză vor cuprinde obligatoriu

masurile medico – psiho – pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în

condiţii corespunzătoare a personalităţii acestora.

OBIECTIVELE EXPERTIZEI

EML psihiatrică are în final scopul de a oferi justiţiei criterii medico – legale obiective

pe baza cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili dacă învinuitul are

capacitatea de a răspunde de faptele sale. EML constituie un document probatoriu, care ajută

justiţia în stabilirea responsabilităţii. Pe baza acesteia şi a concluziilor, justiţia are posibilitatea să

stabilească dacă o persoană este sau nu responsabilă.

Starea de vinovăţiei presupune prezenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei.

Dacă justiţia stabileşte responsabilitatea , expertiza medico – legală psihiatrică, în urma

coroborării unui complex de date privind învinuitul, are obligativitatea de a stabili

discernământul.

Discernământul este funcţia psihică de sinteză prin care persoana este în măsură să

conceapă planul unei acţiuni şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii. Este deci capacitatea

subiectului de a organiza motivat activitatea sa. Această funcţie depinde de 2 categorii de factori:

- de structura personalităţii individului;

- de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.

Expertiza trebuie să stabilească care este structura persoanei, gradul de dezvoltare

intelectuală, gradul de instruire generală şi profesională, gradul de educaţie familială, experienţa

de viaţă a subiectului. Se poate constata prezenţa unui factor organic cerebral sau somatovisceral

susceptibil de a scădea nivelul personalităţii, factori traumatici, toxici etc.

METODOLOGIA EXPERTIZEI MEDICO – LEGALE PSIHIATRICE.

După cum s-a arătat în rândurile de mai sus, comisia de expertiză este alcătuită dintr-un

medic legist şi 2 medici psihiatri. Cadrul de desfăşurare este cel mai frecvent sediul serviciilor

judeţene de medicină legală şi IML –urile. În mod excepţional şi numai în funcţie de caz, acestea

92

se pot ţine şi la nivelul unui spital de psihiatrie (bolnav grav sau netransferabil) sau penitenciar

(infractori deosebiţi de periculoşi sau netransportabili)

Prima etapă este supunerea infractorului, în situaţia în care este descoperit imediat după

comiterea faptei, unui examen neuropsihic. Examinarea clinică trebuie să fie cât mai completă şi

amănunţită privind funcţiile psihice de bază. Această examinare are o importanţă deosebită

deoarece poate surprinde tabloul psihologic din timpul faptei învinuitului. El poate fi o stare de

repaus schizofrenic, o criză de agitaţie maniacală, o stare confuză delirantă, beţie patologică, etc.

Aceste examene ajută şi oferă unele indicaţii organelor de urmărire şi anchetă asupra modului de

desfăşurare a anchetei, dacă aceasta poate continua sau este necesară internarea infractorului sau

chiar administrarea unui tratament medical.

Pentru a uşura examinarea, dosarul nu trebuie să se limiteze la elemente privind fapta şi

infractorul; în dosar comisia trebuie să aibă la dispoziţie actele medicale privind trecutul

psihopatologic al acestuia. Investigaţiile trebuie să meargă până la condiţiile în care s-a născut

agresorul, date privind mediul familial în care acesta a trăit şi s-a dezvoltat, ocupaţia părinţilor,

numărul copiilor, sursele de existenţă, climatul familial, familii dezorganizate, boli ereditare în

familie. De asemenea se menţionează şi elementele psihopedagogie din timpul şcolarizării:

performanţe şcolare, frecvenţa prieteniilor avute, fişele psihologice şcolare.

Investigaţiile medicale clinice şi paraclinice sunt cel mai adesea necesare, iar în cazul

infracţiunii de omor, obligatorii. Nu în toate EML este necesară internarea; sunt situaţii în care

simpla observaţie clinică a subiectului, pe o perioadă de câteva săptămâni, poate fi edificatoare în

stabilirea diagnosticului.

Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea personalităţii

subiectului. Se pot depista unele trăsături anormale, patologice ale personalităţii, care pot avea

legătură cu faptele săvârşite. Examenul psihologic este necesar la minori, la bătrâni, la psihotici,

în stările de hipodezvoltare mintală.

În final, expertiza medico – legală , pe baza coroborării tuturor datelor medicale şi

generale obţinute, trebuie să stabilească concluziile raportului medico – legal, care trebuie să

precizeze următoarele:

- boala psihică de care suferă subiectul;

- tulburările psihice caracteristice generate de boala de bază şi legătura cauzală

dintre aceste tulburări şi săvârşirea faptei, motivaţia psihopatologică a mobilului de acţiune;

93

- legat de boala psihică, trebuie stabilit daca acesta în momentul comiterii faptei a

avut discernământul păstrat, abolit sau diminuat;

- în final, se recomandă măsurile de siguranţă cu caracter medical, individualizate

pentru fiecare subiect şi care sunt prevăzute în art. 109, 110, 111: obligarea la tratament medical,

internarea medicală şi interzicerea de a ocupa o funcţie.

11.1. EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ LA MINORI

Această expertiză necesită o metodologie aparte, dat fiind rolul său mai mult

recuperator, educativ, evitarea introducerii unora dintre delicvenţi în mediul de detenţie,

expertiza fiind mai puţin restrictivă. Comisia de expertiză, este formată în plus faţă de cea pentru

adulţi, dintr-un pedopsihiatru şi un psiholog, şi are obligaţia de a obţine anumite informaţii şi

anume:

- nivelul mintal al subiectului;

- dacă ne aflăm în faţa unui bolnav psihic sau a unei persoane cu deficienţe

organice, neurologice, etc.;

- capacitatea şcolară a minorului, felul cum se încadrează în colectivul clasei şi al

şcolii;

- relaţia părinte – copil;

- condiţiile de viaţă şi de dezvoltare, influenţa şi rolul mediului ambiant.

Concluziile expertizei sunt aceleaşi de la EML de la adulţi. În plus minorul care nu a

împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal; cei care au vârsta de 14 ani răspund penal, dacă se

dovedeşte în mod cert că fapta a fost săvârşită cu discernământ; cei care au împlinit 16 ani

răspund penal. În funcţie de gradul de discernământ sunt instituite şi măsurile de siguranţă

recomandate de comisie:

- măsuri de recuperare pe plan medico – social. Sunt de natură psiho – pedagogic,

materializate în institute speciale de reeducare pentru minorii în vârstă de peste 14 ani şi şcoli

speciale de reeducare pentru minorii de cel puţin 10 ani;

- măsurile medicale cu caracter medical educativ aplicate pentru cazurile în care

starea fizică sau psihică impune un tratament şi supraveghere medicală – pedagogică.

În cazurile minorilor care necesită tratament medical într-un serviciu de specialitate,

urmat de dispensarizare medicală, se impun măsuri cu caracter exclusiv medical, alte tulburări

impunând măsuri cu caracter exclusiv social în situaţiile când se urmăreşte ocrotirea minorilor

prin scoaterea acestuia din mediul necorespunzător.

94

11.2. EXPERTIZA PSIHIATRICĂ ŞI REGIMUL JURIDIC ÎN ALCOOLISM.

În general, în expertize întâlnim aspecte ale etilismului acut şi cronic:

Etilismul acut

a) beţia acută voluntară – cel mai frecvent episod, consecinţa ingestiei voluntare de

băuturi alcoolice, pe care persoanele o fac cu bună ştiinţă, cunoscând faptul că ingestia peste

anumite limite poate provoca o serie de tulburări urmate de acte antisociale, mai ales când

cantitatea ingerată depăşeşte valori peste 2 – 2,50/00. La unele persoane întâlnim forme cu

episoade de amnezie şi agitaţie, mai ales la cele care consumă cantităţi mari, timp îndelungat şi

schimbă felul băuturii. Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea stări sunt

pedepsite de lege, fiind considerate responsabile;

b) intoxicaţia accidentală – este o formă rar întâlnită, mai ales la copii. La adulţi, beţia

accidentală se poate ivi ca accident de muncă la persoane care lucrează uneori cu vapori de alcool

(în mediu), dar aceştia, fiind iritaţi pentru căile respiratorii , constituie un factor alarmant şi ca

atare favorizează luarea măsurilor de prevenire prin părăsirea atmosferei încărcate cu asemenea

vapori;

c) beţia intenţionată – este o formă a beţiei acute voluntare; ea presupune o acţiune de

premeditare, deoarece unele persoane, înainte de a trece la săvârşirea faptelor, consumă alcool în

scopul de a trece de faza de reţinere şi control, de a căpăta curaj şi a realiza cele propuse.

Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea condiţii răspund în faţa legii, iar dacă

dovedeşte că în mod intenţionat au recurs la consumul de alcool, acesta constituie un element

agravant;

d) beţia patologică – este o formă a beţiei acute voluntare la persoanele cu stări

posttraumatism cranio – cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, care dau răspunsuri

paradoxale la consumul unor cantităţi mici de alcool, printr-o agitaţie psihomotorie, anestezie,

amnezie şi somn prelungit.

Persoanele în această stare dispun de o forţă extraordinară, săvârşesc fapte antisociale

grave, crime, omoruri, etc., şi nu au consecinţa faptelor comise. Persoanele în această situaţie

sunt considerate iresponsabile şi trebuie multă atenţie la stabilirea diagnosticului corect, unii

infractori încercând să simuleze.

Cu prilejul expertizei, mai ales instanţa trebuie să interzică acestor persoane consumul

de alcool, cunoscându-se faptul că alcoolismul le provoacă asemenea stări, sunt pasibili de

95

pedeapsa dacă abuzează în continuare de băuturi alcoolice. Nu este indicată măsura internării

obligatorii conform art. 110 c.p.

Formele cronice ale etilismului cronic

a) etilismul cronic – se caracterizează prin ingestia cotidiană a unor cantităţi

de băuturi alcoolice de către persoane ce simt nevoia aproape permanentă de a se afla în

asemenea stări. În general, asemenea persoane recurg mai rar la fapte antisociale, sunt

considerate responsabile, iar cu timpul rezistenţa lor scade din ce în ce mai mult încât manifestă o

serie tulburări la doze mici. O parte din aceste cazuri pot evolua către psihoza etilică;

b) dipsomania – este tot o formă a etilismului cronic şi constă în necesitatea

periodică de a consuma băuturi alcoolice (la intervale de săptămâni sau luni – între acestea

existând un interval de abstinenţă). Persoana devine irascibilă, fără capacitatea de a lucra şi

nevoia de toxic devine imperioasă, încât poate săvârşi furturi în scopul procurării toxicului sau

banilor necesari; unii consumă alcool metilic, medicinal, etc. Episodul poate dura zile de-a rândul

– atingând apogeul de beţie avansată, stări subcomatoase; se constată amnezie, tulburări

psihosenzoriale (stări delirante, nevrite, tendinţa la suicid, etc.). În general asemenea persoane nu

răspund de faptele făcute pentru a-şi procura toxicul, dar răspund de faptele antisociale, dacă nu

se evidenţiază apariţia unor stări psihotice, delirante;

c) delirium tremens – se caracterizează printr-o stare delirantă apărută la

etilicii cronici, mai ales la cei care sunt privaţi de aportul băuturilor alcoolice, caracterizată prin

delir şi halucinaţie. De obicei sunt agitaţi, consecinţa zoopsiilor halucinatorii. Asemenea bolnavi

nu răspund de faptele lor;

d) psihoza etilică – este o formă mai rar întâlnită; se presupune că ar fi vorba

de o cauzalitate multiplă: leziuni meningo – cerebrale, epilepsie, tulburări de involuţie. Stabilirea

corectă a diagnosticului atrage după sine iresponsabilitatea.

96

CAPITOLUL 12ELEMENTE DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ ŞI

RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ

Deontologia medicală sau medico – sanitară cuprinde norme de comportament,

ansamblul de reguli pe care profesioniştii trebuie să le respecte în exercitarea profesiei lor.

Deontologia derivă din drepturile fundamentale ale omului: dreptul la libertate şi dreptul la viaţă.

În manualul de medicină legală, prof. Kernbach (1958) spunea că deontologia medicală

se ocupa de drepturile şi datoriile medicului. Prin deontologie medicală se înţeleg principiile de

comportare ale personalului medical, orientate spre ridicarea maximă a eficienţei vindecării,

precum şi evitarea consecinţelor dăunătoare ale activităţii necorespunzătoare.

Principiile deontologiei medicale au fost formulate de multe ori. Jurământul lui

Hippocrat conţine, în esenţă, ideea de a acţiona totdeauna în interesul bolnavului, considerată ca

idee centrală a eticii medicale.

Răspunderea medicului reprezintă obligaţia acestuia de a da socoteală asupra

rezultatelor ce decurg din îndeplinirea sau neîndeplinirea unor atribuţii ce compun normele

specifice de conduită ale profesiunii sale; el trebuie să suporte consecinţele pentru abaterile de la

normele eticii medicale sau pentru prejudiciile cauzate bolnavului în diferitele etape ale activităţii

medicale, inclusiv în etapa stabilirii diagnosticului. Nerespectarea acestui ansamblu de obligaţii

atrage după sine răspunderea morală sau juridică a medicului.

Medicul trebuie să dovedească abilitate în examinarea pacientului precum şi abilităţile

de a folosi tehnici medicale complete şi complexe, ajutat fiind de instrumente corespunzătoare

tehnicii medicale.

De asemenea trebuie să fie receptiv la solicitarea pacientului sau familiei acestuia,

dovedind în acest mod interesul faţă de omul bolnav. Este de asemenea important ca medicul să

aibă relaţii corecte cu echipa medicală, să fie receptiv la sugestiile cadrelor medicale cu o

experienţă mai mare, dovedind în acest fel că are conştiinţa propriei sale limite profesionale.

Răspunderea juridică reprezintă fapta săvârşită de o persoană prin care este vătămată o

altă persoană. Se clasifică în:

- răspunderea penală – prin care aplicarea normelor de drept se face în scopul

reeducării infractorului;

97

- răspunderea civilă – atunci când norma juridică urmăreşte o reparare sau

despăgubire a celui vătămat.

Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi este

prevăzută de legea penală.

Vinovăţia poate fi definită ca atitudinea psihică a persoanei, care săvârşind o faptă ce

prezintă pericol social, a avut, în momentul comiterii, reprezentarea faptei şi a rezultatului

periculos al acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a rezultatului, a avut posibilitatea

reală a acestei reprezentări.

Vinovăţia poate fi săvârşită cu intenţie ( prevede rezultatul faptei sale, urmărind

săvârşirea lui) sau din culpă ( prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă).

Cel mai frecvent în practica medico – legală au loc vătămarea şi uciderea din culpă.

Acestea se pot comite fie datorită unei insuficiente pregătiri profesionale fie prin neglijenţa sau

aplicarea unor măsuri de profilaxie.

În literatura juridică termenii „eroare” şi „greşeală” au semnificaţie diferită deosebit de

importantă la interpretarea faptelor. Eroarea este posibilitatea admisă şi recunoscută ca

generatoare de interpretări greşite. Eroarea reprezintă cunoaşterea falsă a unei situaţii de fapt ,

situaţie posibilă chiar şi în condiţiile unei activităţi corecte. Eroarea se poate datora elementelor

ştiinţifice insuficiente în stabilirea unui diagnostic, a unei evoluţii atipice de aşa natură încât

diagnosticul corect nu era posibil în situaţia dată (de ex. colica biliară poate ascunde o apendicită

acută prin poziţionarea apendicelui la rebordul costal).

12.1. CULPA MEDICALĂ

Reprezintă o formă a vinovăţiei în care cel care o face nu a prevăzut rezultatul faptelor

sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă sau, că a prevăzut rezultatul faptelor sale dar a considerat

superficial că acesta nu va apărea.

Culpa apare, fie prin neştiinţă, fie prin uşurinţă.

Culpa medicală poate să apară în orice etapă a actului medical. Culpa sau greşeala

medicală sunt abateri de la normele ştiinţifice, profesionale creând un prejudiciu săvârşit fără

intenţie. Aceste greşeli săvârşite de medici iau caracter infracţional, deci se încadrează în

articolele Codului Penal.

În paralel cu desfăşurarea cercetării penale se pot efectua anchete administrative sau

punerea în discuţie a cazului din partea Colegiului Medicilor, dar poate urmări şi repararea

prejudiciului adus victimei, făcând obiectul Codului Civil, pentru despăgubirea victimei. În

98

practica judiciară se face diferenţă clară între greşelile medicale imputabile, faţă de cele

neimputabile, generate de accidente inerente peste limita medicală prezentă.

Culpa este determinată de ignoranţă atunci când făptuitorul nu şi-a dat seama de

consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale, deşi trebuia să-şi dea seama, dar a socotit superficial, că

nu vor apărea consecinţe în acest moment sau legat de un eveniment medical.

Se deduc astfel 2 categorii ale culpei medicale: neştiinţa sau ignoranţa şi uşurinţa sau

superficialitatea.

Cea mai frecventă cauză este ignoranţa sau neştiinţa. Medicul este obligat să fie

informat în domeniul specialităţii sale, sau în general din domeniile medicale, nefiind prevalat de

scuza că nu a ştiut o situaţia dată care însă era cunoscută de ceilalţi colegi din domeniul său

profesional.

Lipsa cunoştinţelor, atât practice, cât şi teoretice stau la baza unor erori de diagnostic,

constituind abateri de la dreptul medical.

De asemenea, sunt situaţii în care se pune în discuţii şi lipsa de organizare a unei

activităţi medicale invocându-se lipsa de mijloace, de sânge, de oxigen, etc. sau un

comportament necorespunzător al medicului cum ar fi lipsa consimţământului pacientului sau

chiar refuz de serviciu.

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teze privind doctrina juridică a

răspunderii medicale, din care amintim:

- teza rigoristă – situaţie în care, indiferent de rezultatul activităţii medicale la un

pacient, greşeala este pusă pe seama medicului, fiind singurul vinovat de acest lucru. Este o teză

însă exagerată, ştiut fiind faptul că, vindecarea unui pacient este condiţionată şi de factori care nu

pot fi modificaţi şi condiţionaţi de medic.

- teza imunităţii sau iresponsabilităţii – prin care i se acordă medicului privilegiul

unei imunităţi juridice, pornindu-se de la faptul că medicul nu face rău pacientului. Greşeala este

pusă pe seama unor multitudini de capcane ale diagnosticului, de particularităţile fiecărui pacient.

- teza greşelii delimitează foarte clar eroarea de greşeală în practica medicală. Este

considerată cea mai apropiată contextului social şi profesional al medicului faţă de pacient. Se

consideră că obligaţia medicului de a îngriji pacientul este datoria fundamentală a acestuia.

Practic trebuie făcută o distincţie clară între culpa medicală care este greşeală şi eroarea

medicală. În timp ce culpa este fapta penală, eroarea reprezintă un eşec imprevizibil al unui

comportament medical normal, ţinând mai mult de lipsa experienţei medicale.

99

Din punct de vedere medico-legal, culpa profesională se apreciază în funcţie de anumite

condiţii, şi anume: culpe prin incompetenţe sau ignoranţă şi culpe prin inacţiune. Culpa prin

incompetenţă sau ignoranţă presupune o pregătire medicală insuficientă, pe când cea prin

inacţiune presupune neîndeplinirea unor activităţi profesionale.

La stabilirea culpei trebuie luate în discuţie următoarele aspecte:

- dacă în actul medical efectuat s-au respectat toate normele legale de comportament.

- dacă s-au utilizat corespunzător toate mijloacele medicale avute la dispoziţie.

- dacă medicul a acţionat cu bună credinţă la înfăptuirea actului medical.

- dacă toate procedurile medicale efectuate au fost aduse la cunoştinţa pacientului

având consimţământul acestuia.

12.2. MALPRAXISUL MEDICAL

Malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical generator

de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical.

Deci avem 2 elemente obligatorii de care trebuie să se ţină seama şi anume: o abatere de

la standard şi evidenţierea unui prejudiciu adus pacientului. Pe lângă aceste criterii standard care

funcţionează în întreaga lume există şi alte criterii de a aplica acest standard şi anume serviciul pe

care medicul, contractual îl datorează pacientului. Trebuie să existe o legătură de cauzalitate

între încălcarea standardului şi prejudiciul fizic sau psihic demonstrat. La evaluarea

malpraxisului de cele mai multe ori se cere pacientului dovada acuzării, dar există situaţii în care

prejudiciul este evident, situaţie în care pacientul nu mai trebuie să dovedească nimic.

O data declanşată procedura de malpraxis medical, medicul acuzat trebuie să

demonstreze sau să argumenteze că a respectat standardul naţional de îngrijire a pacientului aşa

cum au procedat şi alţi colegi medici cu aceeaşi profesie şi experienţă. Sunt însă situaţii în care

există proceduri medicale diferite făcute de medici cu acelaşi grad profesional existând preferinţe

profesionale individuale multiple precum şi rezultate foarte bune. În fond există pacienţi şi nu

boli standard.

Trebuie reamintit faptul că judecarea şi aprecierea malpraxisului constituie cauze civile

şi nu penale. La judecare trebuie să se ţină seama de standardul profesional medical cu caracter

naţional bazat pe date concrete şi nu pe ipoteze. Acelaşi standard trebuie să funcţioneze atât într-

un spital universitar cât şi într-un spital rural.

Trebuie însă să nu se confunde şi să nu fie confundate standardele profesionale cu

standardele hoteliere, dotarea tehnică şi de resurse umane. În timp ce la un spital comunal

100

standardul este maximal, într-un spital universitar standardul este minimal. Spre exemplu: o

operaţie de apendicită trebuie să aibă acelaşi standard profesional fie că operaţia are loc într-un

spital comunal fie într-un spital universitar, indiferent de medicul chirurg care a făcut-o.

CAPITOLUL 13GENETICĂ MEDICO – LEGALĂ

În lumea vie, celula reprezintă unitatea de bază unde se desfăşoară procesele necesare

menţinerii vieţii. Un organism uman matur conţine mii de milioane de celule, care provin din

aceeaşi celulă – celula ou. Având aceeaşi origine comună, celulele unui organism conţin acelaşi

tip de material genetic, localizat predominant in nucleu şi doar o mică parte în afara nucleului,

respectiv în mitocondrii. Nucleul este centrul de comandă şi control al majorităţii activităţilor

celulare, mitocondriile conţinând doar 0,5% din materialul genetic celular.

Informaţia genetică este concentrată în nucleul celulelor la nivelul moleculei de ADN,

cu excepţia hematiilor sau globulelor roşii, care sunt celule lipsite de nucleu (anucleate).

În molecula de ADN se află înscris sub formă codificată mesajul genetic, a cărui

exprimare determină dezvoltarea organismului şi îi conferă individualitate biologică. Ansamblul

informaţiei genetice specifice organismului uman defineşte genomul uman.

13.1. Structura moleculară a ADN-ului nuclear. ADN provine de la prescurtarea

denumirii acid dezoxiribonucleic. Din punct de vedere biochimic, acidul este o macromoleculă

de forma unui polimer neramificat,care, derulat, atinge în genomul uman o lungime de

aproximativ 1 m. Macromolecula de ADN are o structură liniară dublu – elicoidală, fiind

alcătuită din 2 lanţuri sau catene rulate unul în jurul celuilalt şi care formează aşa numita

„ spirală a vieţii”. Cele 2 catene sunt complementare, paralele şi legate între ele prin punţi de

hidrogen. Structura ADN poate fi imaginată ca fiind o scară în spirală mărginită de 2 balustrade.

Succesiunea treptelor este dată de cele 4 tipuri de nucleotide (adenina –A, guanina – G , timina –

T, citozina – C).

101

Începutul si sfârşitul lanţului unei molecule ADN a fost notat prin convenţie in funcţie

de poziţia moleculei de carbon care leagă unitatea de fosfat (carbonul 5’al dezoxiribozei) si cea

de care se leagă unitatea de fosfat următoare (carbonul 3’ al dezoxiribozei). Prin respectarea

acestei notări, lanţul ADN va începe întotdeauna cu un carbon 5’ legat de un fosfat (PO3) – sa

spunem o citozină - si se va termina cu un carbon cu un OH liber (carbon3’) de la o timină.

A = TG C

T = A

A = T

C G

T

CCA

GG

T

A

G C

T = A

T = A

C G

A = T

A = TG C

5’

3’

5’

3’

5’ 3’

3’ 5’ADN denaturat

Dublu helix

Punţi de Hidrogen

C G C

G

G C

102

Nucleotidul reprezintă unitatea structurală de bază a moleculei de ADN, fiind format

din: o bază azotată (A,G,T şi C), un glucid (dezoxiriboza) şi o grupare fosfat. Nucleotidele din

structura ADN-ului formează un alfabet din 4 litere extrem de performant, care permite

înscrierea şi arhivarea unei cantităţi uriaşe de informaţie, o adevărată arhivă genetică, ce se

transmite din generaţie în generaţie cu o precizie uimitoare.

Conţinutul informaţional rezultă din modul în care sunt ordonate cele 4 tipuri de

nucleotide, respectiv din modul în care se succed „literele” de-a lungul lanţului de ADN. Această

succesiune nu este întâmplătoare, ci reprezintă un cod cu o semnificaţie bine determinată pentru

organismele vii.

Indivizii umani au aproximativ 3 mii de milioane de perechi de nucleotide în molecula

de ADN. Uriaşa cantitate de informaţie înscrisă în acest cod de 4 cifre este transmisă generaţiilor

cu maximum de acurateţe.

Împerecherea bazelor azotate este strictă, în sensul că A – T, iar C – G. Din acest tip de

împerechere specifică catenelor de ADN rezultă un lucru foarte important pentru tehnicile de

analiză moleculară: cunoaşterea unei secvenţe de pe o catenă permite deducerea cu exactitate a

secvenţei complementare, deoarece, ori de câte ori două catene complementare sunt separate, ele

se recombină invariabil in aceeaşi manieră complementară.

Dacă, după separarea a două catene de ADN, se introduce în mediul de reacţie un

fragment de ADN străin, acesta se va lega la unul dintre cele 2 catene, în regiunea unde se va

găsi o secvenţă care îi este complementară. Acest proces de recombinare se numeşte hibridizare.

13.2. Organizarea ADN-ului nuclear. Materialul genetic aflat în nucleul celulei (ADN

nuclear) are o structură liniară, însă în timpul diviziunii celulare el se condensează sub forma

unor mase compacte, formând cromozomii. Deci cromozomii sunt macromolecule de ADN care

conţin mai multe secvenţe nucleotide şi gene (segment specific al structurii ADN), cu rol în

păstrarea informaţiei ereditare a celulei.

O celulă somatică umană conţine un set de 23 de perechi de cromozomi: 22 de perechi

somatici şi una sexuală, cea care determină sexul. Indivizii de sex masculin sunt desemnaţi XY,

deoarece posedă un cromozom X şi unul Y, în timp ce indivizii de sex feminin sunt de tipul XX.

În procesul de fecundare, cromozomii aflaţi pe cei 2 gameţi parenterali se combină şi refac setul

de 23 de perechi de cromozomi în viitoarea celulă ou (zigot).

103

Perechile de cromozomi sunt omologe, adică au aceeaşi mărime şi structură genetică. Pe

fiecare cromozom al unei perechi omologe, în aceeaşi poziţie, se identifică cu exactitate genele

moştenite de la fiecare dintre genitori.

ADN-ul uman este organizat în :

Gene

Secvenţe înrudite cu genele

Material extragenic.

Locul ocupat de genă în cadrul cromozomilor se numeşte locus (plural loci). Atât genele

cât şi secvenţele extragenice se constituie în unităţi informaţionale perechi, provenite una de la

tată , prin intermediul spermatozoidului, şi una de la mamă, prin intermediul ovulului. Oul

rezultat, zigotul, conţine câte o copie a genomului fiecăruia dintre părinţi.

Genele pot prezenta variante structurale denumite alele. Pentru un locus genetic specific

, un individ poate avea 2 alele distincte, caz in care se spune ca individul este heterozigot. Dacă

cele 2 alele sunt identice atunci se spune că individul este homozigot.

Majoritatea secvenţelor de ADN analizate în genetica judiciară sunt situate la nivelul

ADN-ului necodant. Astfel, informaţiile genetice vehiculate cu privire la identitatea unui individ

nu pot fi puse în legătura cu eventuale maladii cu determinism genetic. Dacă însă testele s-ar

efectua la nivelul ADN-ului codant, ele ar permite vehicularea unor informaţii referitoare la

structura genelor, şi implicit la starea de sănătate a unui individ.

Pentru genetica judiciară prezintă importanţă replicarea ADN, deoarece acest proces stă

la baza tehnologiei polimerizării în lanţ, (PCR), larg utilizată în toate investigaţiile ADN ce au ca

scop identificările de persoane.

Replicarea ADN-ului este un proces prin care, în cursul diviziunii celulare, se

sintetizează o nouă moleculă de ADN folosind ca matriţă o moleculă de ADN preexistentă.

Sinteza este de tip auto-copiativ, în sensul că noua moleculă sintetizată este identică structural

cu molecula de ADN – mamă, copia sa fidelă sau replica sa.

Procesul de replicare începe prin separarea celor 2 filamente de ADN. Trecerea de la

structura bicatenară la cea monocatenară se face prin ruperea legăturilor de H2 dintre catenele de

ADN complementar şi poartă numele de denaturare. Denaturarea se realizează in vitro fie

chimic, fie termic prin încălzire la 90oC. Denaturarea poate fi reversibilă sau ireversibilă, după

cum permite sau nu reasocierea ulterioară a catenelor în dublul helix. După aceste procese

naturale ADN –ul îşi păstrează atât structura cât şi proprietăţile.

104

Diversitatea pe care o prezintă ADN uman este rezultatul interacţiunilor de lungă durată

între forţa creativă a mutaţiilor şi forţele conservatoare şi distructive ale selecţiei şi hazardului.

Cu excepţia gemenilor monozigoţi, indivizii umani sunt diferiţi din punct de vedere genetic şi

deci şi fenotipic. Culoarea ochilor, a părului, înălţimea sau forma corpului sunt determinate

genetic.

Înţelegerea variabilităţii genetice este facilitată prin raportarea la grupele sanguine ABO,

unde cele 3 alele A,B,O determină grupele sanguine.

A B O

A AA AB AO

B AB BB BO

O AO BO OO

Prin combinarea celor 3 alele (A,B,O ) rezultă în total 6 genotipuri: 3 de tip homozigot,

3 de tip heterozigot.

13.3. Tehnici de analiză a ADN în practica medico – legală

Analiza ADN este un mijloc de identificare extrem de eficient în practica medico –

legală, bazat pe unicitatea fiecărui individ la nivelul structurii ADN-ului. Există câteva etape

standard obligatorii pentru efectuarea unui test ADN în serviciile medico – legale:

- prelevarea probelor biologice.

- izolarea şi purificarea ADN din probele biologice.

- amplificarea specifică a unor regiuni genomice din molecula ADN.

- vizualizarea produşilor reacţiei PCR prin separarea electroforetică.

- analiza statistică a rezultatelor şi înscrierea lor într-o bază de date.

ADN-ul care urmează a fi analizat poate proveni din diferite surse: sânge,ţesuturi

proaspete, celule ale mucoasei bucale, foliculi piloşi sau probe uscate: pete de sânge sau spermă

sau din orice tip de materiale biologice: celule epiteliale din salivă, depuse pe mucuri de ţigară,

pe diferite obiecte, cadavre arse, ţesuturi de pe suprafaţa gloanţelor, pulpa dentară, măduva

osoasă, fire de păr , unghii, ţesuturi mumificate, etc. Testele genetice pot fi aplicate tuturor

probelor biologice, care conţin celule nucleate, deci implicit material genetic nuclear.

Macromolecula de ADN este foarte stabilă în comparaţie cu alte molecule proteice.

Degradarea ADN-ului are loc sub acţiunea unor enzime proprii celulei şi este accelerată de

105

factorii de mediu reprezentaţi de: umiditate, căldură excesivă, lumină u.v., contaminarea

bacteriană.

Un ADN conservat reprezintă prima garanţie a unor analize de calitate. De aceea, este

foarte important ca prelevarea şi conservarea probelor să se facă cât mai corect: evitarea luminii

solare, punerea la frigider cât mai repede. Cu precădere trebuie evitată contaminarea bacteriană.

Un exemplu: pata de spermă de pe un suport textil, rezistă fără lumină, ani de zile, în timp ce

prelevarea vaginală cu ajutorul tampoanelor obligă la răcirea rapidă (congelare) sau uscare pentru

a se evita degradarea produsă de flora microbiană.

Cea mai utilizată sursă de ADN este sângele integral proaspăt recoltat pe anticoagulant

(EDTA). Cantitatea de ADN extrasă din 0,01 ml sânge permite stabilirea profilului ADN.

Conservarea sângelui se poate face la 4oC pentru maximum 24 + 48 h. fără ca ADN+ul să sufere

modificări mari. Totuşi, calitatea şi cantitatea ADN-ului scad, impunându-se congelarea. Prin

congelare la -20oC, sângele poate fi congelat pe o perioadă îndelungată, timp de ani de zile.

În ceea ce priveşte sângele prelevat la autopsie, acesta nu are nevoie de anticoagulant şi

poate fi prelevat din: cavitatea cordului, vase periferice, mm. scheletici, oase lungi.

Celulele epiteliale bucale şi firele de păr sunt alte 2 surse importante de ADN curent

utilizate pentru testări. Celulele epiteliale bucale sunt recoltate cu ajutorul unui tampon cu vată

steril sau al unor periuţe de broşaj care apoi se usucă sau se păstrează la 4oC imersate în soluţie

conservantă.

Firele de păr sunt de regulă prelevate prin smulgere, pentru analiză fiind necesare 5 – 30

fire de păr cu rădăcină cu tot. Firele se împachetează în plicuri de hârtie sau ambalaje de plastic şi

se păstrează în mediu uscat, la temperatura ambientală.

În cazul ţesuturilor, al pielii, muşchilor, viscerelor, volumul recoltat trebuie să fie de 2

cm3, iar imediat după prelevare trebuie începută extracţia ADN. Dacă extracţie nu poate avea loc

imediat, atunci probele vor fi refrigerate. Ţesuturile nu vor fi formolizate şi se evită pe cât posibil

recoltarea de ţesuturi putrefiate.

Probele biologice pentru analiza ADN pot fi reprezentate şi de material biologic uscat:

pete de sânge sau pete de spermă. În cazul petelor, prelevatul trebuie să aibă un diametru de

minim 0,5 cm. Fiecare pată se păstrează separat, în mediu uscat.

La cadavru, post-mortem precoce, încep procesele de autoliză, procese care se

desfăşoară prin intermediul enzimelor lizozomale, fără intervenţia bacteriilor. Procesul de

autoliză depinde de structura organului: cea mai rapidă sunt ţesuturile glandulare şi mai lentă sunt

106

mm. scheletici. În etapa următoare intervin procesele de putrefacţia care au loc sub acţiunea

bacteriilor – acest tip de degradare afectează molecula de ADN atât cantitativ cât şi calitativ.

În timpul prelevărilor, trebuie evitată contaminarea cu ADN străin de la locul faptei şi în

timpul lucrului în laborator. Nu pot fi omise nici erorile umane şi tehnice, şi nici înlocuirea

intenţionată a probelor, toate având drept consecinţă incriminarea unor inocenţi.

Pentru a fi analizat, ADN-ul din proba biologică trebuie mai întâi izolat sau extras prin

diferite procedee chimice,fizice sau combinate. Tehnicile moderne de laborator permit extracţia

ADN-ului dintr-o mare varietate de probe biologice.

Obiectivul unei extracţii este acela de a obţine o cantitate cât mai mare de ADN având o

greutate moleculară mare şi puritate crescută. Greutatea moleculară mare echivalează cu

integritatea lanţului ADN, iar puritatea este dată de absenţa reziduurilor celulare sau de altă

natură (coloranţi, săruri).

Tehnicile de izolare variază în funcţie de tipul, cantitatea şi calitatea probei biologice de

analizat. Fiecare laborator foloseşte pentru izolare o serie de protocoale, unele recomandate de

literatura de specialitate, iar altele recomandate de producătorii de chituri comerciale. În procesul

izolării ADN se urmăreşte în principiu îndepărtarea treptată a impurităţilor de natură proteică,

polizaharidică sau ionică ce ar putea prejudicia analiza.

-principii de izolare a ADN din probele biologice .-

În practică, indiferent de materialul biologic de la care se porneşte analiza, este

imposibil de obţinut molecule de ADN aparţinând organismelor superioare. Moleculele de ADN

107

eucariot (celulă cu nucleu) au o lungime foarte mare şi de aceea în timpul procedeelor de

extracţie se fragmentează.

Izolarea ADN-ului cuprinde 3 etape majore:

1. liza celulară – etapa în care se distruge membrana celulară cu eliberarea materialului

genetic într-un omogenat care conţine toţi constituenţii celulari, denumit lizat celular. Liza

celulară se realizează frecvent pe cale chimică, cu ajutorul unor soluţii de liză.

2. purificarea ADN-ului – etapă prin care se îndepărtează toate impurităţile.

3. verificarea extracţiei ADN – estimarea cantităţii şi calităţii ADN constă în

determinarea purităţii ADN în soluţia de ADN rezultată. Un ADN insuficient cantitativ sau

calitativ poate avea consecinţe negative asupra aplicaţiilor PCR sau RFLP.

Genotiparea ADN-ului se poate realiza prin două tehnici: PCR şi/sau RFLP. Fiecare din

cele 2 tehnici prezintă avantaje şi dezavantaje; tendinţa generală este de a se renunţa la tehnicile

laborioase, consumatoare de timp. Metoda care s-a impus în prezent şi care satisface aceste

cerinţe este metoda PCR.

Tehnica PCR a fost comparată ca un „ xerox la nivel molecular”.

Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR – polymerase chain reaction) permite sinteza in

vitros de secvenţe specifice de ADN printr-un proces ciclic repetitiv. Rezultatul este creşterea

exponenţială a cantităţii de material genetic.

Etapele PCR:

- denaturarea ADN-ului dublu-catenar cu obţinerea ADN-ului monocatenar;

procesul se realizează termic, prin încălzire la 900, şi chimic cu ajutorul agenţilor denaturanţi de

tipul formamidei.

- cuplarea celor 2 primeri ( fragmente sintetice de ADN) rezultaţi în prima etapă, pe

monocatena de ADN, cuplare care se face la capetele secvenţei ţintă de ADN monocatenar,

regiune unde se iniţiază şi sinteza.

- extensia (sau polimerizarea) se realizează prin intermediul enzimei de

polimerizare; enzima se leagă de primeri şi construieşte prin extensie, pas cu pas, o nouă catenă

de ADN, complementară cu segmentul ţintă.

108

Avantajele metodei PCR:

- sensibilitate : cantitatea necesară de ADN este extrem de mică; reacţia se produce

cu randament foarte bun pentru cantităţi de ordinul ng/µl.

- selectivitate: numai secvenţele de ADN flancate de amorsele de reacţie pot fi

amplificate;

- reproductibilitate: posibilitatea reproducerii testului din aceeaşi probă biologică în

diverse laboratoare;

- rapiditate: durata este de , în medie de 2 – 3 ore.

- necondiţionarea reacţiei de starea materialului biologic: chiar şi materialul

biologic conţinând ADN degradat poate fi amplificat; eficienţa amplificării este invers

proporţională cu lungimea segmentului de amplificat.

Dezavantajele metodei PCR:

- relativa uşurinţă cu care se produce contaminarea.

Denaturare cu apariţia a douã catene identice

Adaugã baze

Face copii si extinde

primerul iniţial

Repetã Ciclul, Copiile AND cresc

exponenţial

DNA de amplificat 5’

5’

3’

3’

5’

5’

5’3’ 3’

3’3’5’

Primerul de început

Primer inversat

109

- proces grefat de erori

- generarea în exces de produşi de amplificare.

13.4. Tehnicile,metodele de prelevare a probelor de la locul faptei şi utilizarea

tehnologiei ADN în criminalistică şi medicină legală.

Locul infracţiunii este cel a cărui examinare competentă poate permite identificarea

suspecţilor şi a victimelor,probează sau înlătură alibiurile,modul cum a fost săvârşită

fapta,descoperă corpurile delicte,stabileşte legăturile sau asocierile dintre victimă şi suspect.

Pentru rezolvarea tuturor acestor aspecte,trebuie avute în vedere anumite standarde,în special

cele legate de modul de colectare şi conservare al probelor,până la sfârşitul cercetărilor şi

stabilirea concluziilor.

Există o anumită succesiune a grijii pe care trebuie să o aibă cel ce asigură calitatea

activităţii la locul faptei:

- izolarea locului faptei, rolul poliţiei fiind acela de a stabili ce persoane au acces

aici, adică numai al acelora care pot aduce reale contribuţii la elucidarea cazului;

- căutarea materialelor care au evidentă valoare pentru anchetă, prin localizarea

exactă a acestora;

- colectarea,împachetarea şi etichetarea materialelor de probă,asigurându-se

ajungerea acestora cât mai repede la laborator;

- depozitarea şi transmiterea la laborator să se facă în cele mai bune condiţii.

Odată ajunse la laborator,responsabilitatea se transferă omului de ştiinţă: acesta va avea

în primul rând în vedere:

- prevenirea oricărei contaminări,mai ales a probelor cu cantităţi mici de material;

- criminalistul trebuie să fie capabil să demonstreze că prin procedurile cercetării a

prevenit contactul a două surse de probe;

- securitatea probelor trebuie asigurată notându-se numele oricărei persoane care a

putut avea contact cu proba;

- oricare etapă a cercetării trebuie documentată, făcându-se referire la procedurile şi

operaţiunile standard.

Probele biologice obişnuite cele mai obişnuite sunt

sângele,sperma,saliva,urina,fecalele,voma,resturile de ţesuturi,păr,oase sau dinţi; înmulţirea

germenilor bacterieni pe aceste probe diminuează şansele unor rezultate corecte. Păstrarea după

prelevare a acestor probe se face în anvelope vidate,ferite de contaminarea cu alte probe.

110

Respectarea acestor măsuri va creşte sensibilitatea şi valoarea tipării ADN, ţinându-se cont că în

special ADN mitocondrial este în mod particular compromis prin nerespectarea standardelor

amintite. Cu cât cantităţile biologice sunt mai mici,cu atât fiabilitatea probelor este mai mică.

Sângele,care reprezintă cea mai obişnuită probă biologică,se recoltează uscat,în tifon

sterilizat,dar,în cazurile când este lichid, se pipetează, se introduc în eprubete sterile cu EDTA şi

este refrigerat în condiţii de vid.

Odată recunoscută proba biologică,izolată şi ferită de orice contaminare,se face o

descriere corectă a locului unde a fost identificată,folosindu-se de regulă fotografia şi

măsurătorile.

Următoarea etapă este recoltarea şi conservarea,etapă care diferă după natura

probei(biologică,chimică,fizică). Va urma identificarea naturii probei respective,în general prin

metode de laborator(microscopic,analiza chimică etc.). Este de asemenea necesară descrierea

obiectului de pe care a fost prelevată proba, caracteristicile acesteia făcându-se prin compararea

cu obiecte asemănătoare.

Locul infracţiunii trebuie protejat de potenţialele substanţe periculoase,cum ar fi

expunerea la radiaţii,substanţe chimice,contaminarea biologică ( în special microbiană ) sau

explozii ( cum se-ntâmplă în catastrofe). Se va avea în vedere că însuşi materialul de marcaj al

probelor le poate altera.

Marcajul locului de prelevare a probelor este o etapă importantă la identificare şi

prelevări ulterioare. Marcajul presupune precizarea datei şi orei în care a avut loc

prelevarea,locul de prelevare şi iniţialele celui care a efectuat această manoperă. Se folosesc

etichete standardizate.

Cantitatea de material ce poate fi prelevată depinde de natura suportului,iar timpul în

care urmele biologice rămân pe suport variază în funcţie de natura acestora. Oricum,primordială

este descoperirea acestor urme care, de cele mai multe ori,nu sunt vizibile cu ochiul liber. Există

în criminalistică tehnici bine puse la punct, prin care se încearcă recuperarea urmelor materiale

de pe diferite suporturi,etapa următoare fiind, binenţeles, stabilirea surselor de origine a

acestora,fie prin identificare ,fie prin excludere.

În criminalistică,recuperarea urmelor materiale are la bază următoarele metode:

- scuturarea suportului deasupra unor recipiente curate;

- periajul,utilizat când scuturarea nu este eficientă; acoperirea suportului cu un

material lipicios;

111

- aplicările vacuumatice;

- spălarea cu tampoane ude,utilizată în prelevarea multor urme biologice

(sânge,spermă ),mai ales pentru tiparea ADN;

- unele suporturi pot fi ridicate şi cu mâna(cu mănuşi);

- dizolvarea urmelor cu solvenţi şi extragerea ulterioară;

- aspirarea cu pipeta în cazul unor urme lichide bine vizibile sau absorbirea acestora

cu material absorbant.

Pentru a avea valoare în justiţie,trebuie îndeplinite mai multe condiţii:

- munca să fi fost efectuată într-un laborator criminalistic acreditat,iar expertul să

fie calificat;

- expertul să aibă cunoştinţă de toate circumstanţele cazului;

- activitatea să nu fie umbrită de lipsa fondurilor.

Prima precauţie care se impune constă în înconjurarea locului faptei cu o centură care nu

pot trece decât persoanele avizate. Această zonă reprezintă un perimetru de securitate, în

interiorul căruia nu se va găsi nici o altă persoană în afara celor însărcinate cu prelevarea

probelor, precum şi autoritatea judiciară căreia îi este încredinţată rezolvarea cazului; toate aceste

persoane vor purta ţinute de protecţie, salopete de unică folosinţă cu fermoar.

Scena crimei este mai întâi securizată înainte de sosirea criminalistului şi a medicului

legist, de către ofiţeri de poliţie, care culeg şi primele informaţii ce vor fi furnizate anchetatorilor,

criminaliştilor şi medicilor legişti.

Fotografia locului faptei, a poziţiei corpului victimei, evitarea contaminărilor prin

purtarea de către anchetatori a măştilor, costume de protecţie, mănuşi şi încălţăminte sunt măsuri

comune cunoscute în astfel de cazuri, indiferent de cauza morţii. Toate aceste fotografii vor fi

păstrate şi după terminarea examinării, pentru cercetări ulterioare.

Corpurile extrase din apă trebuie considerate ca fiind, din punct de vedere al tipării

genetice, contaminate. Spaţiul limitat în care se află victima unui accident rutier îngreunează

cercetările. Probleme complicate ridică găsirea resturilor unor corpuri de victime în diferite stadii

de putrefacţie(uneori numai oase) după diferite perioade de timp de la deces, în locuri ascunse,

fie în clădiri sau, mai ales, în mediul natural.

Utilizarea profilului ADN în medicina legală şi în justiţie constă în a demonstra că la o

serie de locus-uri VNTR (Variable Number Tandem Repeat) profilul suspectului se potriveşte cu

112

ADN-ul obţinut de la locul comiterii infracţiunii. Utilizarea profilului ADN se extinde şi asupra

următoarelor domenii:

1. expertiza filiaţiei.

2. stabilirea identităţii urmelor biologice (sânge, secreţie vaginală, spermă, păr,etc.)

3. identificarea speciei pentru diferenţierea originii umane sau animale,

4. identificarea eşantioanelor de sânge prelevat pentru alcoolemie,

5. identificarea resturilor scheletale,

6. identificarea resturilor cadaverice ale victimelor catastrofelor,

7. confirmarea sau infirmarea vinovăţiei în delicte sexuale,

8. confirmarea sau infirmarea vinovăţiei în omucideri,

9. redeschiderea unor cazuri nesoluţionate sau verificarea unor condamnări eronate,

10. constituirea unor bănci de date cu amprente genetice a delicvenţilor.

Materialele care servesc la identificare prin aplicarea tehnologiei ADN sunt următoarele:

sânge prelevat de la persoane sau cadavre,

secreţia vaginală se recoltează în 3 probe, în tuburi de plastic care se păstrează

la loc uscat,

petele de sânge sau spermă trebuie să aibă diametrul de cel puţin 0,5 – 1 cm,

firele de păr se recoltează cel puţin 10 – 20 de fire de rădăcină, urmând a fi

ambalate în plastic şi ţinute la uscat,

fragmente de organe,

unghii, salivă, spută şi chiar urină,

pulpa dentară din care se extrage ADN cu greutate moleculară convenabilă.

Cele mai importante situaţii în care sunt solicitaţi medicul legist si criminalistul sunt

acelea în care este necesar a se clarifica dacă:

- a fost comisă o crimă

- cine este autorul

- dacă acesta a lăsat suficiente urme incriminatorii.

Fiecare dintre aceste probleme trebuie rezolvată numai de specialişti. Materialele

biologice, fizice sau chimice găsite pe victimă sau la locul faptei pot servi la identificarea

suspectului sau să probeze implicarea sau prezenţa acestuia în acel loc.

Un aspect deosebit de important este acreditarea laboratoarelor de criminalistică şi

medicină legală de către foruri ştiinţifice unanim recunoscute, acreditare care presupune mai

113

multe etape ce includ: prezentarea unor documente privind echipamentele şi personalul de

laborator, vizitarea laboratorului de către persoane desemnate în acest scop de către organismul

care acreditează, care pot da indicaţii şi corecţii privind unele proceduri, iar, după acordarea

acreditării, laboratorul urmează a fi continuu supravegheat în vederea menţinerii standardelor

care au stat la baza acreditării.

13.5.Investigaţiile genetice în catastrofele cu număr mare de victime

Catastrofele de masă sunt evenimente impresionante în primul rând prin numărul foarte

mare de victime umane pe care le generează. Determinate de cauze naturale sau condiţionate de

activităţile umane, catastrofele de masă apar peste tot în lumea întreagă, iar eforturile depuse de

echipele de investigatori însărcinaţi cu cercetarea şi identificarea victimelor depăşesc de multe ori

graniţele naţionale.

În SUA şi pe continentul european, cele mai frecvente accidente de masă sunt cele

aviatice. Se estimează că, în fiecare an, în SUA au loc aproximativ 200 de accidente aviatice, din

care 45% sunt prăbuşiri de avioane de pasageri. România a fost confruntată pentru prima oară cu

un asemenea eveniment în 1995, când la scurt timp de la decolare o aeronavă Airbus s-a prăbuşit

la Baloteşti. Autorităţile române abilitate s-au dovedit practic nepregătite, ajutorul cel mai mare

fiind primit de la colegii belgieni. S-a înţeles atunci că, pentru a ne alinia la metodologia

internaţională în materie de identificare a victimelor în catastrofe, este imperios necesar

adoptarea în plan intern a recomandărilor de lucru elaborate de Interpol. Aceste recomandări

prevăd ca în fiecare ţară să se organizeze o comisie multidisciplinară însărcinată cu identificarea

victimelor, iar fiecare plan operaţional naţional pentru catastrofe aviatice să stabilească tactica,

modalităţi de documentare şi procedeele necesare pentru identificarea şi preluarea victimelor.

13.6. Metodologia identificării medico – legale şi criminalistice în catastrofe de

masă.

Prima etapă – izolarea perimetrului zonei, accesul nefiind permis decât persoanelor

abilitate: echipe de salvare, medici legişti şi criminalişti. După izolare se trece la executarea

fotografiilor panoramice, apoi la delimitarea în pătrate (alteori radiar); aceste sectoare se vor

repartiza pe echipe mici.

Cadavrele sau fragmentele de cadavre sunt marcate cu coduri de identificare. Acestea

vor fi supuse cercetării de către medicul legist şi criminalist, completându-se o fişă ce va

cuprinde numărul de marcaj (corespunde locului unde au fost găsite), descrierea îmbrăcămintei şi

a obiectelor personale, date de identificare.

114

Procesul de identificare cuprinde: identificarea pozitivă, identificarea prezumtivă şi

identificarea prin excludere. Identificarea pozitivă se face pe compararea datelor ante-mortem cu

cele post – mortem. Identificarea pozitivă include: examinarea dentară, amprentele digitale şi

plantare şi profilul ADN. Toate celelalte tipuri de identificare sunt considerate identificări

prezumtive: metoda vizuală, antropometria, datele personale, efectele personale.

La autopsie, diferitele probe biologice (sânge, păr, ţesut) vor fi colectate pentru analiză.

Cel mai frecvent material biologic utilizat este sângele sau fragmente musculare.

În catastrofele în care predomină fragmente de corpuri umane, identificarea ADN-ului

este esenţială. Importanţa acestei analize este date de reunirea ulterioară a fragmentelor

dispersate. Este de înţeles că tiparea ADN-ului este esenţială numai în cazurile când celelalte

mijloace criminalistice nu pot fi utilizate.

Evident că tiparea ADN-ului nu poate fi aplicată oricărui material biologic uman

descoperit la faţa locului, aşa cum se întâmplă în fragmente rezultate în explozii de mare putere

sau în cazul în care fragmentele umane sunt supuse temperaturilor ridicate (carbonizări), apărând

uneori numai cenuşa. În astfel de cazuri, fragmentele sunt, din punct de vedere ştiinţific, de

neidentificat dacă nu sunt găsite resturi celulare viabile.

Orice urme biologice sau suporturi ce au sau par a avea material biologic presupune

luarea unor măsuri speciale de conservare, prelevare şi transport. Aceste măsuri sunt esenţiale în

vederea eliminării posibilităţilor de contaminare a probelor respective.

Principiile moderne de identificare prin investigaţiile genetice permit la ora actuală

confirmarea prezenţei unui individ la locul dezastrului, chiar în cazul fragmentării extreme a

victimelor. Analiza ADN-ului a unui singur fragment de ţesut poate fi suficientă pentru emiterea

unui certificat de deces. Victimele catastrofelor de masă neidentificate intră de regulă sub

incidenţa unor legi naţionale sau internaţionale, după caz, privind persoanele dispărute. Conform

acestei legi, o persoană dispărută într-o catastrofă de masă şi neidentificată este declarată

decedată prin hotărâre judecătorească după trecerea intervalului de timp prevăzut de actul

normativ respectiv (în general în medie 7 ani).

13.7. Principiile identificărilor genetice în catastrofe.

Identificarea ADN depinde de existenţa probelor de referinţă, întrucât identificarea

genetică urmăreşte ca principiu compararea profilelor ADN obţinute din rămăşiţele umane

prelevate de la faţa locului, cu profilele ADN de referinţă ale victimelor sau ale unor persoane

strâns înrudite biologic cu victimele: părinţi, fraţi, etc. Efectele personale ( o periuţă, un obiect

115

vestimentar) sunt utile în situaţiile în care nu se cunosc sau nu mai sunt în viaţă rude apropiate ale

unor victime. Cu cât este mai strânsă legătura de rudenie, cu atât şansa unei identificări pozitive

creşte.

Tehnologia identificărilor ADN a evoluat foarte mult în ultimii ani, însă, în ciuda

performanţelor sale actuale, este încă o tehnologie costisitoare, mare consumatoare de timp şi

efort din partea specialiştilor. Sub raportul economiei de timp şi a resurselor materiale alocate,

mai performante decât analiza ADN este identificarea odontologică, dar numai în condiţiile

existenţei unor evidenţe stomatologice ante-mortem.

Pentru ca investigaţiile genetice să fie adoptate ca metode de lucru de rutină în procesul

de identificare în diferite tipuri de catastrofe, va trebui ca randamentul analizelor să crească în

paralel cu scăderea costului tehnologiilor ADN. Poate că, în următorii ani, tehnologiile bazate pe

microsisteme electromecanice sau bio-chipuri ADN vor permite efectuarea pe scară largă de

testări in situ, astfel încât genotipările ADN să înlocuiască metodele clasice de identificare. Din

această perspectivă, răspunsul şi componenţa echipelor de intervenţie în caz de catastrofe au fost

revizuite în multe ţări ale lumii. Experţii în genetică judiciară sunt în aceste ţări o prezenţă

atestată oficial, uneori cu atribuţii de lider în cadrul echipei multidisciplinare de investigatori.

116