curs civil

Cuprins

Cuvânt înainte

Principalele abrevieri

Capitolul I . Drepturile reale

1.1 Noţiuni generale

1.2 Clasificarea drepturilor reale

1.3 Distincţia dintre drepturile reale, drepturile de creanţă şi obligaţii

1.4 Teste grilă

Capitolul II. Patrimoniul şi bunurile


2.2 Funcţiile patrimoniului

2.3 Bunurile

2.4 Teste grilă

Capitolul III. Dreptul de proprietate


3.2 Formele dreptului de proprietate

3.3 Limitele exercitării dreptului de proprietate

3.4 Dreptul de propietate privată

3.4.1 Noţiuni generale

3.4.2 Subiectele dreptului de proprietate privată

3.4.3 Obiectul dreptului de proprietate privată

3.4.5 Rechiziţia, expropierea şi confiscarea

3.5 Dreptul de proprietate publică


3.5.2 Subiectele dreptului de proprietate publică

3.5.3 Obiectul dreptului de proprietate publică

3.5.4 Caractere juridice

1

3.5.5 Exercitarea dreptului de proprietate publică

3.5.6 Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publică

3.6 Fiduicia

3.7 Teste grilă

Capitolul IV Dezmembrămintele dreptului de proprietate


4.2 Dreptul de uzufruct

4.3 Dreptul de uz şi abitaţie

4.4 Dreptul de servitute

4.5 Dreptul de superficie

4.6 Teste grilă

Capitolul V. Modalităţi juridice ale drepturilor reale principale


5.2 Propietarea condiţionată

5.3 Propietatea anulabilă

5.4 Propietatea inalienabilă

5.5 Propietatea afectată unui scop

5.6 Propietatea afectată de garanţie

5.7 Propietatea comună

5.7.1 Propietatea pe cote-părţi

5.7.2 Propietatea în devălmăşie

5.7.3 Propietatea periodică

5.8 Teste grilă

Capitolul VI Modurile de dobândire a drepturilor reale


6.2 Convenţia sau contractul

6.3 Accesiunea

6.4 Tradiţiunea

6.5 Ocupaţiunea

2

6.6 Hotărârea juridică

6.7 Uzucapiunea

6.8 Teste grilă

Capitolul VII. Posesia


7.2 Dobândirea şi pierderea posesiei

7.3 Efectele posesiei

7.4 Teste grilă

Capitolul VIII. Apărarea dreptului de propietate


8.2 Acţiunea în revendicare

8.3 Acţiunea în grăniţuire

8.4 Acţiunea negatorie

8.5 Acţiunea confesorie

Teste grilă

Capitolul IX. Publicitatea imobiliară


9.2 Registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni

9.3 Cărţile funciare

9.4 Teste grilă

Bibliografie

Răspunsuri grile

3

Cuvânt înainte

Lucrarea de prezintă toate modificările legislative care au intervenit în

materia drepturilor reale până la data de 23 iulie 2010. În acest curs sunt prezentate

avantajele şi dezavantajele privind noile modificări ale codului civil.

Cartea se adresează studenţilor dar şi absolvenţior sau practicienilor care se

pregătesc pentru susţinerea examenelor de an, de licenţă şi a celor de admitere sau de

definitivat. Cartea este structurată în capitole care cuprind atât o parte teoretică dar şi

o parte practică care cuprinde jurisprudenţă şi grile pentru verificarea cunoştinţelor

dobândite în urma studierii părţii teoretice.

Drepturile reale principale sunt foarte importante în materia dreptului civil

deoarece noţiunile de patrimoniu, posesie, propietate publică şi privată ajută la

înţelegerea contractelor speciale, a obligaţiilor , a succesiunilor şi a dreptului

comercial.

Noţiunea de drept real prezentată în comparaţie cu dreptul de creanţă şi cu

obligaţiile evidenţiază conţinutul juridic al dreptului, obligaţiile pentru realizarea

acestuia şi modalitatea de realizare a atributelor care formează acest conţinut.

În lucrare este prezentată şi diferenţierea drepturilor reale principale în formă

simplă de drepturile reale afectate de modalităţi . Diferenţe care se referă la modul de

dobândire a acestor drepturi, la apărarea acestora şi la publicitatea imobiliară.

Lucrarea tratează pe rând noţiunile genereale prinvind drepturile reale,

patrimoniul, bunurile, dreptul de propietate, dezmembrămintele dreptului de

propietate, modalităţile juridice ale drepturilor reale, modul de dobândire, posesia,

apărarea drepturilor de propietate şi publicitatea imobiliară.

Autorul

4

Principalele abrevieri

alin. = alineatul

art. = articolul

C. civ. = Codul civil

C. Ap. = Curtea de Apel

C.com. = Codul Comercial

C.E.D.O = Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C. proc. civ. = Cod procedura civila

C.S.J. = Curtea Suprema de Justitie

ed. = editia

Ed. = editura

etc. = et caetera

H.G. = Hotărârea Guvernului României

I.C.C.J = Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

idem. = acelasi (autor, volum etc.)

nr. = numar

op. cit. = opera citata

O. G. = Ordonanta Guvernului

p. = pagina

pct. = punctul

prev. = prevazuta

R.R.D. = Revista Romana de Drept

reg. = regiunii

s. n. = sublinierea noastra

T.M.B. = Tribunalul Municipiului Bucuresti

T.S. = Tribunalul Suprem

5

Capitolul I . Drepturile reale

1.1Noţiuni generale

În timpul societăţii feudale persoanele care erau posesoare de bunuri erau considerate

drept propietare sub denumirea de domini , chiar dacă deţineau doar un drept asupra

lucrului altuia. În acele vremuri apartenenţa patrimonială se realiza prin puterea

generală a persoanelor asupra bunurilor şi drepturilor prin dominium. Dreptul

obiectiv al propietăţii se realiza printr-un raport juridic obiectiv, un jus in re, adică un

drept real.

Reglementarea actuală acestor drepturi o regăsim în Codul Civil în cartea a II-a, art.

461- 643, conform noului Cod Civil care nu a intrat încă în vigoare până la aceasta

dată acestea sunt reglementate în Cartea a III-a în cuprinsul art. 552-966. În

Constituţia României întâlnim reglementarea drepturilor reale în cadrul art. 44 şi 136.

Legislaţia internaţională reglementează aceste drepturi în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 şi în Protocolul din 20 martie 1952.

În prezent drepturile reale sunt definite ca acele drepturi subiective civile în virtutea

cărora titularul lor poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în

mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane1.

Conform definiţiei de mai sus putem constata că terţele persoane au obligaţia să se să

se abţină de la orice acţiune care ar putea împiedica în vreun fel exerciţiul liber şi

deplin al acestor drepturi de către titularii lor.

Caracterele juridice ale drepturilor reale:

a) Drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes. Sunt drepturi

absolute deoarece doar titularul dreptului are posibilitatea să-l exercite singur,

celorlalte persoane revenindu-le obligaţia, de a nu exercita nici o acţiune care să-i

aducă atingere.

1 Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a 3-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p.17

6

b) Drepturile reale sunt limitate ca număr – deoarece numai legea care le indică

expres are posibilitatea de a crea altele noi.

c) Drepturile reale au un caracter perpetuu sau limitat . Au caracter perpetuu

deoarece durează atâta timp cât există bunul, nu se sting la moartea titularului ci se

transmit prin moştenire şi pentru că nu se pierde prin nefolosinţă. Au caracter limitat

deoarece durata drepturilor variază în funcţie de durata dreptului de proprietate sau

de persoana titularului.(uzufructul, uzul şi abitaţia).

d) Drepturile reale au ca efecte dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Prin

dreptul de urmărire se recunoaşte titularului posibilitatea de a pretinde restituirea

bunului de la orice persoană la care acesta s-ar afla. Se întâmplă destul de des în

cazul ipotecilor deoarece debitorul care contractează un împrumut garantat prin

intermediul unei ipoteci, care nu-şi achită de bună voie ratele chiar dacă înstrăinează

imobilul unui nou proprietar executarea silită are loc iar imobilul este vândut ,

creditorii urmărind în acest caz imobilul şi nu persoana. Prin dreptul de preferinţă se

oferă posibilitatea titularului de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor

drepturi. Titularul dreptului real de garanţie în cazul unui gaj are posibilitatea de a-şi

satisface creanţa înaintea altor creditori, care nu au garantată creanţa lor printr-un

drept real accesoriu.

1.2Clasificarea drepturilor reale

Clasificarea drepturilor reale se face după două criterii respectiv în funcţie de natura

juridică a bunurilor ce constituie obiectul drepturilor reale şi în funcţie de existenţa

de sine stătătoare a dreptului. După aceste criterii principala clasificare este aceea în

drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

a) Drepturile reale principale

Codul civil actual reglementează următoarele drepturi reale principale: dreptul de

proprietate, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute

şi dreptul de superficie.

7

În alte izvoare2 ale dreptului civil sunt reglementate şi alte drepturi reale principale,

respectiv: dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă.

În noul Cod Civil drepturi reale principale sunt indicate expres într-un articol

separat (568) spre deosebire de vechiul cod şi adaugă celor existente alte 5 categorii

noi de drepturi. Drepturile reale principale conform noului Cod Civil sunt: dreptul

de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de

abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul

de folosinţă, drepturile reale de garanţie şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte

acest caracter.

b) Drepturile reale accesorii

Drepturile reale accesorii sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile şi

dreptul de retenţie.

Dreptul de gaj este un drept real accesoriu constituit în favoarea unui creditor, asupra

unor bunuri mobile determinate ale debitorului său sau ale unei terţe persoane şi care

permite titularului să i se satisfacă creanţa cu prioritate faţă de alţi creditori, din

preţul ce rezultă din valorificarea acelor bunuri, dacă debitorul nu îşi execută

voluntar obligaţia asumată. Gajul îl găsim în mai multe texte ale Codului civil.

Potrivit art. 1685 Cod civil actual, gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin

care datornicul emite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. În

Noul Cod Civil gajul este reglementat în art. 2489-2503. În principiu, orice lucru

mobil - corporal sau incorporal - aflat în circuit civil poate face obiectul gajului.

Dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu asupra bunurilor mobile

sau imobile afectate executării unei obligaţii. Ipoteca este fără

deposedare, aceasta rezultând mai mult din natura bunului şi ţine mai puţin de esenţa

contractului de ipotecă. Codul civil actual cuprinde reglementări privitoare la ipotecă

în art. 1746-1814. Potrivit art.1746, ipoteca este un drept real asupra imobilelor

afectate la plata unei obligaţii. Noul Cod civil reglementează ipoteca în cuprinsul

art.2352-2437

Privilegiile speciale sunt cauze legale de preferinţă, în virtutea cărora

creditorii care au o calitate specifică creanţelor lor au posibilitatea să fie plătiţi cu

2 Constituţia României publicata in Monitorul Oficial Partea I nr. 767 / 31 octombrie 2003, art. 135, art.12 din Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică, , Legea nr.219/1999, privind regimul concesiunilor, Legea 372 din 26 noiembrie 2009

8

prioritate din valoarea unor bunuri determinate ale debitorului, chiar faţă de creditorii

ipotecari posteriori. Exemplul clasic este privilegiul vânzătorului unui imobil de a i

se plăti preţul cu prioritate din valoarea imobilului vândut, chiar dacă între timp

(după vânzare), cumpărătorul a constituit un drept de ipotecă asupra acelui imobil, în

favoarea unei terţe persoane. În noul Cod Civil acestea sunt reglementate în cuprinsul

art.2342-2351.

Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, care este în

acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau predare a lucrului, posibilitatea

juridică de a reţine acel lucru şi a refuza restituirea lui până când debitorul său (care

este creditor sau chiar proprietar) al bunului, va executa obligaţia născută în legătură

cu lucrul respectiv, constând în cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreţinerea,

conservarea bunului. Cel care invocă dreptul de retenţie nu mai este titular al

dreptului, el este un detentor al bunului şi un creditor al obligaţiei la care este ţinută

cealaltă parte, în faţa căreia invocă dreptul său de retenţie pentru că nu a fost

îndeplinită această obligaţie. În noul Cod Civil acestea sunt reglementate în cuprinsul

art. 2504-2508.

1.5 Distincţia dintre drepturile reale, drepturile de creanţă şi

obligaţii

Asemănări şi deosebiri între drepturile reale şi drepturile de creanţă

Drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile tuturor. Acestora le corespunde

obligaţia generală şi negativă de abţinere, de a nu face nimic care să le aducă

atingere.

Drepturile de creanţă sunt drepturi relative, pentru că sunt opozabile doar subiectului

ori subiectelor pasive determinate cărora le revine obligaţia concretă de a da, de a

face, de a nu face.

Principalele asemănări sunt următoarele:

a) Dacă le comparăm din punct de vedere al conţinutului putem observa că ambele

drepturi sunt patrimoniale.

9

b) La ambele drepturi sunt cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.

c) Ambele drepturi izvorăsc din acte sau fapte juridice în sens stric. De exemplu:

atât locatarul cât şi uzufructuarul locuiesc de obicei într-o casă.

Principale deosebiri dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:

a) Din punct de vederea a subiectului pasiv în cazul dreptului real acesta nu este

cunoscut, este nedeterminat, iar în cazul dreptului de creanţă, este cunoscut, este

determinat.

b) Din punct de vedere al obiectului raportului juridic în cazul drepturilor reale

persoana are un drept asupra unui lucru sau a bunurilor, iar în cazul drepturilor de

creanţă obiectul se referă la dreptul pe care îl deţine o persoană asupra altei persoane

ce presupune o obligaţie.

c) Din punct de vedere a conţinutului obligaţiei în cazul dreptului real, subiectului

pasiv nedeterminat îi revine obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă

atingere în exercitarea dreptului, spre deosebire de dreptul de creanţă căruia îi

corespunde obligaţia debitorului de a avea o conduită determinată, să dea, să facă sau

să nu facă ceva.

d) Drepturile reale sunt absolute deoarece sunt opozabile terţilor spre deosebire de

drepturile de creanţă care sunt relative, adică nu sunt opozabile terţilor care nu ştiu de

existenţa acestora.

e) Lucrul în cazul drepturilor reale este de la început cunoscut, individualizat spre

deosebire de drepturile de creanţă unde nu are importanţă deoarece raportul juridic se

face între două persoane.

f) În cazul drepturilor reale titularul dreptului poate renunţa oricând la acesta

conform art. 477 şi 646 C.Civ faţă de obligaţia creditorului de a anunţa şi de a cere

acordul debitorului pentru a putea renunţa.

g) Drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind prevăzute de lege explicit şi

implicit, lucru care face posibilă o enumerare a lor. Dimpotrivă, drepturile de creanţă

sunt nelimitate, subiectele de drept pot crea, în baza principiului autonomiei de

voinţă, oricâte drepturi de creanţă ar dori;

10

h) Din punct de vedere al duratei lor drepturile reale au fie un caracter perpetuu, fie

o durată mai lungă, pe când drepturile de creanţă sunt, în principiu, temporare, cu o

durată limitată3.

Durata mai mare a drepturilor reale principale este legată şi de ideea de posesie, atât

ca element de drept, cât şi ca stare de fapt; drepturile de creanţă nu au atributul

posesiei şi cu excepţia celor care se încorporează în substanţa titulului, nu sunt

susceptibile de a fi posedate.4

i) Publicitatea în cazul drepturilor reale imobiliare este obligatorie pentru a putea

produce efecte, spre deosebire de drepturile de creanţă care devin opozabile terţilor

ca simple situaţii juridice.

j) Din punct de vedere al modului de apărate prin acţiuni reale iar drepturile de

creanţă sunt apărate prin acţiuni personale

Teorii care neagă diferenţa dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă:

Chiar dacă drepturile reale se diferenţiază în mod evident de drepturile de creanţă de-

a lungul timpului au fost şi opinii contrare, au fost formulate teorii care neagă

diferenţele dintre acestea.

a) Dreptul real este o sumă de drepturi de creanţă

Aceasta este o teorie clasică care presupune că dreptul real este o sumă de drepturi de

creanţă iar raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul real este unul

obligaţional. Acest lucru este imposibil deoarece se ignoră modul de exercitare a

atributelor celor două categorii de drepturi. Dreptul real trebuie deci să fie conceput

sub forma unui raport obligaţional, în care subiectul activ este simplu şi reprezentat

printr-o singură persoană, pe când subiectul pasiv este nelimitat ca număr şi cuprinde

toate persoanele care intră în relaţie cu subiectul activ5.

Chiar dacă dreptul real cuprinde teoretic o obligaţie generală negativă divizată între

persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv, elementele care rezultă în urma acestei

divizări nu pot fi considerate drepturi de creanţă.

b) Drepturile de creanţă sunt opozabile erga omnes, deci sunt drepturi reale.

3 Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a 3-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p.224 Valeriu Stoica, Drepturi reale principale,Vol.I , Editura Humanitas, 2004,p.1035 Planiol M, Ripert G., Traité élémentaire de droit civil, tome premier, Editura Libraire Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1928,p.703

11

Cu toate că suntem în faţa unui raport juridic obligaţional, persoanele care nu sunt

subiectele acestui raport nu pot realiza creanţa şi nici executa datoria. Pe această bază

s-ar putea afirma că drepturile de creanţă sunt, ca şi drepturile reale, opozabile erga

omnes6.

Diferenţa dintre drepturile reale şi cele de creanţă se face prin prerogativele pe care

aceste drepturi le conferă titularilor lor şi prin modul de exercitare a acestor

prerogative.

Drepturile reale şi obligaţiile

Obligaţiile propeter rem şi scriptae in rem reprezintă o categorie intermediară între

drepturile reale şi cele de creanţă. Unii autori7 au sesizat că obligaţiile reale sunt o

simplă alterare a obligaţiilor civile propriu-zise , fără a împrumuta însă, cu adevărat

trăsături ale drepturilor reale.

Obligaţiile propter rem, cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,

reprezintă obligaţiile deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau

convenţia părţilor.

Obligaţia propter rem legală este cea prevăzută de art. 74 din Legea nr. 18/1991

republicată8, modificată prin Legea nr. 71/2010, care impune tuturor deţinătorilor de

terenuri agricole obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura

protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art. 75-

76 din aceeaşi lege.

Astfel, potrivit art. 75, proprietarii de terenuri care nu îşi îndeplinesc obligaţiile

prevăzute la art. 74 vor fi somaţi în scris de către primăriile comunale, orăşeneşti sau

municipale, după caz, să execute aceste obligaţii. Persoanele care nu dau curs

somaţiei şi nu execută obligaţiile în termenul stabilit de primar, din motive

imputabile lor, vor fi sancţionate.

Într-un mod asemănător prin art 83, alin.1 din acelaşi act normativ deţinătorii sunt

obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea

aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în propiectul de ameliorare, păstrând

dreptul de proprietate9.

6 C.Bârsan, op.cit,p.217 Valeriu Stoica, Drepturi reale principale, Editura C.H.Beck, 2009, p. 1138 Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată9 Idem

12

Obligaţiile propter rem convenţionale sunt cele care se nasc din acordul de

voinţă al părţilor. De exemplu obligaţia pe care şi-o asumă proprietarul unui fond

aservit, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare

pentru exercitarea normală a servituţii, când prin convenţia lor părţile derogă de la

prevederile art. 620 Cod civil. Această obligaţie se va transmite odată cu bunul, fără

să fie nevoie de nici o formalitate şi aparţine numai proprietarului sau deţinătorului

bunului în legătură cu care s-a născut.

Obligaţiile scriptae in rem, sunt obligaţii opozabile terţilor, sunt caracterizate prin

strânsa legătură de posesia unui bun, satisfacerea dreptului creditorului se poate face

dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct

şi personal la naşterea raportului obligaţional.

Diferenţa dintre obligaţii şi drepturile de creanţă este aceea că obligaţiile au o

opozabilitate

mai mare, dar mai restrânsă decât drepturile reale.

Subiecţii pasivi ai dreptului real nu sunt ţinuţi de o obligaţie propriu-zisă, aceştia au

doar datoria de a respecta propietatea fiecărui titular. Consider că se referă mai mult

drept o regulă de conduită decât o obligaţie deoarece obligaţia apare numai după ce

sunt încălcate drepturile reale de către subiecţii pasivi. Este vorba doar de un raport

ce presupune o obligaţie a creditorului de a-şi cere drepturile de la debitorul

obligaţiei.

1.4 Teste grilă

Testul nr.1

1. Caracterele juridice ale drepturilor reale sunt:

a) au caracter relativ

b) sunt drepturi absolute opozabile erga omnes

c) sunt drepturi absolute deoarece titularul drepturilor le poate exercita împreună cu

alte persoane

2. Drepturile reale principale sunt următoarele:

a) dreptul de uzufruct

13

b) dreptul de servitute

c) privilegiile

3. Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

a) dreptul de propietate publică

b) dreptul de propietate privată

c) dreptul de retenţie

4. Drepturile reale au caracter:

a) perpetuu

b) temporar

c) au o durată lungă

5. Bunurile în cazul drepturilor reale sunt:

a) neindividualizate

b) determinate

c) individualizate

6. Drepturile reale intermediare sunt:

a) dreptul de creanţă

b) obligaţiile propeter rem

c) obligaţiile scriptae in rem

7. Titularul unui drept real:

a) poate să-l abandoneze prin voinţă unilaterală

b) creditorul poate să renunţe unilatereal la creanţa sa

c) creditorul nu poate să renunţe unilatereal la creanţa sa

8. Drepturile de creanţă au posibilitatea:

a) de a pretinde şi urmări bunul

b) de a realiza cu prioritate dreptul său

c) nu sunt energice

14

9. Drepturile reale accesorii sunt:

a) dreptul de propietate, ipoteca, uzul

b) abitaţia, dreptul de concesiune, gajul

c) privilegiile, dreptul de retenţie, ipoteca

10. Subiectii pasivi ai drepturilor reale au:

a) o obligaţie propriu-zisă

b) datoria de a respecta propietatea fiecărui titular

c) nu au o obligaţie determinată

Capitolul II. Patrimoniul


O noţiune foarte importantă în dreptul civil face referire la patrimoniu, care are un

sens tehnic şi precis.

În funcţie da natura conţinutului lor drepturile şi obligaţiile civile se clasifică în

patrimoniale şi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt drepturi subiective civile

şi obligaţii corelative cu un conţinut economic, evaluabil în bani.

În legislaţia română se fac referiri la patrimoniu în diverse acte normative, respectiv:

a) Legea nr.107/1996, legea apelor, modificată şi completată prin Legea nr.

112/2006, prevede că apele fac parte integrantă din patrimoniul natural şi OUG nr.

3/2010

b) Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural

naţional mobil, modificată prin Legea nr. 105/2004, consacră termenul

de patrimoniul cultural naţional şi Legea nr. 26/200810, publicat in Monitorul Oficial,

Partea I nr. 168 din 05/03/2008

c) Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, modificată prin

Legea nr. 259/2006, instituie noţiunea de patrimoniu cultural local.

10 Legea nr. 26/2008, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 168 din 05/03/2008

15

Toate aceste accepţiuni ale termenului patrimoniu sunt diferite de noţiunea juridică

de patrimoniu. Noţiunea de patrimoniu, în sensul dreptului civil, se raportează la

sfera drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.

Codul civil nu dă o definiţie a noţiunii de patrimoniu, deşi foloseşte acest termen în:

art. 781 referitor la separaţia patrimoniului, 784 referitor tot la dreptul de moştenire,

1718 care reglementează gajul şi care constituie fundamentul teoriei patrimoniului,

1743 referitor la separaţia patrimoniului defunctului. Iar conform noului Cod civil în

art.: 31- 33 referitoare la patrimoniu, 1125 referitor la separaţia patrimoniului, 1166

referitor tot la dreptul de moştenire, la plata creditorilor, 1163 referitor la evaluarea

bunului, 1146 privind administrarea bunurilor moştenirii. Noul cod civil acorda în

cadrul Cărţii I Despre persoane art. 31-33 informaţii explicite despre patrimoniu în

sens general, dar şi despre formele patrimoniului. Consider că ar fi fost foarte bine

dacă s-ar fi dat şi o definiţie a acestuia, dar poate va apărea în viitoarele reglementări.

Noţiunea de patrimoniu se regăseşte şi în cuprinsul Legii nr. 31 din 16 noiembrie

1990 privitoare la societăţile comerciale, modificată şi republicată11. Astfel,

directorul va putea încheia acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să

dobândească bunuri pentru aceasta sau să le înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori

să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare

depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii

actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile

art. 115 din aceeaşi lege.

Potrivit art. 119 din Legea nr. 215/2001 privitoare la administraţia publică locală,

republicată12, constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile

şi imobile care aparţin domeniului public al acesteia, domeniului ei privat, precum şi

drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial pe care o asemenea unitate

administrativă le poate avea.

Pentru că nici o lege nu dă o definiţie clară a a patrimoniului sarcina definirii

patrimoniului a revenit doctrinei.

În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea

unei persoane.13 11 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/200712 M. Of. nr. 123 din 20 februarie 200713 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 10

16

În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

patrimoniale care aparţin unei persoane.14 Patrimoniul este compus din drepturi

subiective civile care au un conţinut economic, evaluabil în bani.

Din definiţie despre patrimoniu se poate spune că are în structura sa două elemente:

a) o latura activă, alcătuită din totalitatea drepturilor patrimoniale;

b) o latura pasivă, alcătuită din totalitatea obligaţiilor patrimoniale

Putem concluziona că drepturile şi obligaţiile au acelaşi titular şi că elementele care

alcătuiesc patrimoniu sunt fungibile deoarece au o valoare pecuniară.

Activul patrimonial conţine drepturi patrimoniale care pot fi exprimate în

bani .Activul patrimonial poate avea în cuprinsul său dreptul de proprietate asupra

anumitor bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra

unor bunuri, acestea ca drepturi reale; dreptul de a se restitui suma împrumutată,

dreptul de a folosi bunul împrumutat de cineva, dreptul de a primi preţul asupra

lucrului vândut cuiva, dreptul de a utiliza energia electrică în urma încheierii unui

contract de furnizare a acesteia, ca drepturi de creanţă sau drepturi personale.

Pasivul patrimonial are în componenţă datoriile, obligaţiile ce se pot evalua în bani

deţinute de o anumită persoană.

Datoria poate îmbrăca forma obligaţiei de a da, adică de a transmite sau a constitui

un drept real, a obligaţiei de a face, adică de a executa o prestaţie pozitivă, sau a

obligaţiei de a nu face, adică de a nu face ceva, ceea ce, în lipsa acestei obligaţii, ai fi

putut să faci (obligaţia de a nu ridica un zid la o înălţime mai mică decât cea permisă

de lege)

Caracterele juridice ale patrimoniului

a) Patrimoniul este o universalitate juridică

Universalitatea este juridică pentru că se constituie prin lege şi există în afara voinţei

titularului. Voinţa titularului ajută doar la constituirea universalităţi de fapt ce

cuprinde grupări de bunuri afectate unei finalităţi unice în care bunurile sunt grupate

pe baza unei legături de fapt oarecare. De exemplu dacă se acceptă o succesiune sub

beneficiul de inventar, potrivit art. 704 C. civ., universalitatea juridică alcătuită din

drepturile şi obligaţiile autorului se transformă în universalitate de fapt la data

14 Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 4; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 11; Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 10

17

lichidării pasivului succesoral pentru că nu poate fi concepută o universalitate

juridică fără componenta sa pasivă.

Din această trăsătură juridică reiese că patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi

obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor mase de drepturi şi obligaţii,

fiecare având un regim juridic determinat şi ca drepturile şi obligaţiile sunt distincte

de universalitate, în sensul că schimbările ce se produc în legătură cu drepturile şi

obligaţiile nu afectează identitatea universalităţii, deoarece, de regulă, drepturile şi

obligaţiile sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric.

b) Orice persoană are un patrimoniu

Calitatea de subiect de drept civil, de participant la raporturile juridice civile a unei

persoane fizice sau juridice se bazează şi pe existenţa unui patrimoniu. Pentru

persoanele fizice, acest caracter are valoare de axiomă15. Orice persoană indiferent de

cât de sărac ar fi are un minimum de bunuri ce-i alcătuiesc patrimoniul. Persoanele

juridice deţin un patrimoniu de la momentul înfiinţării lor pentru scopuri diferite:

economice, de binefacere, de asistenţă mutuală pentru membrii lor, culturale,

sportive. De altfel, legea impune existenţa unui patrimoniu ca una dintre condiţiile

esenţiale pentru însăşi existenţa persoanei juridice16.

c) Patrimoniul este unic deoarece atât persoana fizică cât şi persoana juridică poate

avea un singur patrimoniu indiferent de numărul drepturilor şi obligaţiilor pe care le

pot cuprinde.

Chiar dacă în dreptul comercial român este posibilă constituirea unei societăţi

comerciale cu răspundere limitată cu un asociat unic nu trebuie să ne conducă la

concluzia că respectiva persoană apare ca titulatură a două patrimonii: cel propriu şi

cel al societăţii al cărei unic asociat este. În realitate, ea este titulara unui patrimoniu

unic, în care vom găsi dreptul ce-l are asupra părţilor sociale cu care a contribuit la

înfiinţarea unei persoane juridice distincte, însăşi societatea comercială. La rândul ei,

aceasta din urmă are un patrimoniu propriu, ca persoană juridică, distinct de cel al

asociatului unic iniţiator şi constituitor al societăţii17.

15 Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a 3-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p.2216 Art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007, precizează că „unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu”.17 B. Diamant, Caracterul depăşit al teoriei patrimoniului unic, în Dreptul nr. 1/2000, p. 116

18

d) Divizibilitatea patrimoniului

Patrimoniul se poate divide în mai multe drepturi şi datorii. Este foarte des întâlnită

această situaţie în cazul căsătoriei, când există atât bunuri proprii cât şi bunuri

comune. Această precizare apare în Noul Cod Civil în art. 384 – 387, precizare care

nu apare în codul civil actual, ci doar în Codul familiei în cuprinsul art. 30 şi 31.

Divizibilitatea patrimoniului o putem remarca şi în cazul acceptării moştenirii sub

beneficiul de inventar actual reglementată de art. 704 C.Civ. Noul Cod civil

reglementează în cuprinsul art. 1125 alin. 1 “ succesibilii, creditorii moştenirii şi

orice persoană interesată pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui

inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care se vor face în

acest scop fiind în sarcina moştenirii”

Patrimoniul unei persoane fizice poate să apară divizat între mai multe mase de

bunuri şi în cazul separaţiei de patrimonii ce poate fi cerută de creditorii succesiunii,

care doresc astfel să evite concursul creditorilor succesorului cu privire la bunurile

succesorale. Prin provocarea separaţiei de patrimonii se înlătură contopirea

patrimoniului lăsat de defunct cu cel al succesorului său, astfel că se creează

posibilitatea juridică şi materială pentru creditorii succesiunii de a se îndestula din

bunurile care au aparţinut defunctului18.

e) Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii deoarece

patrimoniul este legat de subiectul de drept căruia îi aparţine.

O persoană fizică sau juridică poate transmite, drepturi şi obligaţii din cuprinsul

patrimoniului ei, dar nu însuşi patrimoniul cât timp este în viaţă.

Transmiterea patrimoniului are loc la decesul unei persoane fizice sau în momentul

reorganizării şi încetării existenţei persoanei juridice. De la acest principiu există o

singură excepţie în privinţa persoanelor juridice, în sensul că poate opera o

transmisiune patrimonială cu titlu universal fără ca persoana juridică să-şi înceteze

existenţa, anume atunci când ea este supusă reorganizării prin divizare parţială. O

fracţiune din patrimoniul unei persoane juridice care-şi menţine fiinţa se desprinde

şi se transmite către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se


19

înfiinţează în acest fel19. Se întâmplă în prezenţa unei transmisiuni de patrimoniu cu

titlu universal între persoane juridice care astfel se înfiinţează.

Drepturile patrimoniale se clasifică în: drepturi reale şi drepturi de creanţă.

2.2 Funcţiile patrimoniului

Funcţiile patrimoniului reprezintă legăturile juridice încheiate între titularii de

patrimonii diferite prin diferite raporturi juridice. Funcţiile patrimoniului sunt canale

de comunicare prin care un patrimoniu este influenţat şi influenţează celelalte

patrimonii20.

Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii:

1. patrimoniul constituie gajul general al creditorilor chirografari;

2. patrimoniul explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal;

3. patrimoniul explică şi permite transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu

universal.

Patrimoniul şi gajul general al creditorilor chirografari

Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este instituit de art. 1718 Cod civil

care prevede că „ oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini datoriile sale

cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Noul Cod Civil reia

acelaşi conţinut al articolului, numai că se schimbă numărul acestuia care devine

2333.

Creditorii chirografari sunt creditorii care nu dispun de o garanţie reală – gaj, ipotecă

sau privilegiu – care să le asigure creanţa. Garanţia creditorilor chirografari constă în

dreptul de gaj general, care presupune totalitatea bunurilor debitorului, la data

executării silite, indiferent de modificările survenite în patrimoniul debitorului de la

data naşterii creanţei sale şi până în momentul executării acesteia.

Patrimoniul este garanţia generală a tuturor creditorilor titularului care va răspunde

în faţa creditorilor cu toate bunurile sale ce se află în patrimoniul său, bunuri

19 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, p. 402-415.20 Valeriu Stoica, Drepturi reale principale,Vol.I , Editura Humanitas, 2004,p.80

20

prezente sau bunuri viitoare. Bunurile conţinute de patrimoniu evaluate în bani pot fi

înstrăinate de către debitor chiar dacă are datorii faţă de creditori.

Prin gajul general creditorul are dreptul de a urmări bunurile care există în

patrimoniul debitorului în momentul executării silite, dar şi bunurile ce vor intra în

patrimoniul acestuia, până la realizarea integrală a creanţei sale.

În cazul existenţei a mai mulţi creditori care cer executarea creanţei lor în acelaşi

timp activul patrimoniului se împarte în funcţie de suma datorată fiecăruia, iar în

cazul în care activul nu poate acoperi datoriile către toţi creditorii se va împărţi

proporţional în mod egal în funcţie de suma datorată.

Patrimoniul şi subrogaţia reală cu titlu universal

Subrogaţia înseamnă înlocuirea unei persoane cu o altă persoană sau înlocuirea unui

lucru cu un alt lucru, sau a unei valori cu o alta valoare. Astfel, valoarea, lucrul sau

persoana înlocuită nou intrată în patrimoniu va avea regimul juridic al valorii,

lucrului sau persoanei înlocuite.

Din punct de vedere al dreptului civil, subrogaţia poate fi personală şi reală.

Subrogaţia personală constă în înlocuirea unei persoane cu altă persoană într-un

raport juridic obligaţional. Aceasta este întâlnită în cazul novaţiei, a delegaţiei prin

schimbare de debitor, a cesiunii de creanţă.

În afară de subrogaţia reală cu titlu universal există şi subrogaţia reală cu titlu

particular care intervine numai dacă legea o prevede în mod expres. Aceasta apare în

cazul ipotecii sau a privilegiilor şi a schimbului de terenuri.

O asemenea subrogaţie reală cu titlu particular a fost instituită de art. 1721 Cod

civil21 care prevede că dacă imobilul ipotecat a fost distrus sau deteriorat, ipoteca se

va strămuta asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă bunul a fost asigurat, sau asupra

sumei primite cu titlu de despăgubire de la autorul prejudiciului. Această subrogaţie

reală cu titlu particular are drept scop menţinerea ipotecii care garanta o anumită

creanţă.

Bunul intră în proprietatea statului liber de orice sarcini,în cazul expropierii iar în

cazul în care existau sarcini care îl grevau se strămută de drept asupra despăgubirilor 21 Art. 1721 Cod civil : ”Când un imobil, recolte sau alte bunuri mobile vor fi asigurate în contra incendiului, sau în contra oricărui alt caz fortuit, suma ce se va datora de către asigurător va trebui, dacă nu va fi fost cheltuită în reparaţia obiectului asigurat, să fie afectată la plata creanţelor privilegiate şi ipotecare, după rangul fiecăreia din ele. Asemenea se va urma şi cu orice despăgubire va fi datorită de către o a treia persoană, pentru pierderea totală sau deteriorarea obiectului însărcinat de un privilegiu sau ipotecă”

21

ce se cuvin fostului proprietar, conform dispoziţiilor art. 28 alin. 2 din Legea nr.

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.22

În noul Cod civil subrogaţia este reglementată în art. 1604- 1609 şi apare sub 2

forme: convenţională sau legală.

Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să

fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin în scris.

În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept: în folosul

creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de

preferinţă, potrivit legii; în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul

creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; în folosul celui care, fiind

obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;în folosul

moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii şi în alte cazuri

stabilite de lege.

De exemplu: Potrivit art. 31 lit. b din Codul familiei sunt bunuri proprii ale fiecãrui

soţ, printre altele, cele dobândite prin donaţie afarã numai dacã dispunãtorul a

prevãzut cã ele vor fi comune iar conform dispoziţiilor de la lit. f a aceluiaşi articol,

constituie bun propriu şi bunul în care a trecut aceastã valoare. Bunurile dobândite

prin donaţie sunt proprii pentru a fi respectatã voinţa donatorului care, dacã nu a

dispus altfel, nu poate fi presupus cã a înţeles sã avantajeze şi soţul celui gratificat.

Întrucât, în speţã, donaţia a fost fãcutã numai în favoarea reclamantului, instanţele în

mod greşit au considerat cã imobilul cumpãrat cu suma donatã constituie bun comun

iar nu un bun propriu al acestuia23.

Patrimoniul şi transmisiunea universală şi cu titlu universal

Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu

nefracţionat de la o persoană la altă persoană. Acest tip de transmisiune apare în

cazul persoanelor fizice doar în ipoteza decesului când întregul patrimoniu este cules

în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală legală sau

testamentară. În cazul persoanelor juridice apare în situaţia reorganizării acestora

prin absorbţie sau fuziune.

22 Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost publicată în „Monitorul Oficial” al României nr. 139/199423 C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2351/1990, Dreptul nr. 7-8/1991, p. 123

22

Transmisiunea universală se face în momentul transmiterii întregului patrimoniu,

care trebuie să fie nefracţionat de la o persoană la altă persoană.

Transmisiunea cu titlu universal se face prin transmiterea fracţionată a întregului

patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane. De exemplu,

patrimoniul succesoral al persoanei decedate se transmite fracţionat la doi sau mai

mulţi moştenitori, care se vor afla în

indiviziune cu privire la bunurile dobândite până la momentul partajului. În cazul

persoanei juridice o asemenea transmisiune are loc în caz de reorganizare prin

divizare totală sau parţială.

Asemănarea între cele două tipuri de transmisiuni este faptul că ceea ce se transmite

este patrimoniul sau o parte din patrimoniu, respectiv atât activul cât şi pasivul

patrimonial.

Între cele două transmisiuni nu există o deosebire calitativă, ci de ordin cantitativ,

transmisiunea cu titlu universal având ca obiect numai o parte de universalitate.

2.3 Bunurile

În mod obişnuit, cuvântul „bunuri” înseamnă „lucrurile” care sunt destinate folosirii

de către oameni; lucrul este distinct de persoană. Din acest punct de vedere, bunurile

sunt lucruri corporale, adică obiecte pe care le putem percepe prin simţurile noastre,

cu alte cuvinte ceea ce putem atinge cu mâna.

În sens juridic, Codul civil foloseşte termenul de „bun” cu două sensuri.

Lato sensu, prin bunuri sunt desemnate atât lucrurile cât şi drepturile privitoare la

acestea. Astfel, art. 475 alin. 1 Cod civil prevede că „oricine poate dispune liber de

bunurile ce sunt ale lui.”

Stricto sensu, prin bunuri sunt desemnate numai lucrurile asupra cărora pot exista

drepturi patrimoniale. De exemplu, conform art. 470 Cod civil „ poate avea cineva

asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai

servitute.”

În noul Cod Civil Bunurile sunt reglementate în conţinutul art. 552- 966.

23

Pentru că în legislaţia civilă actuală nu există o definiţie a bunului, astfel că această

sarcină a revenit legiuitorului de a o introduce în noul Cod Civil. Astfel apare în

cuprinsul art. 552 şi definiţia bunurilor: Sunt bunuri lucrurile, corporale sau

incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial

Pornind de la ce două sensuri, bunul a fost definit ca fiind valoarea economică ce

este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este

susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial24.

Orice lucru poate deveni bun, în sens juridic, dacă este util omului, adică să aibă

valoare economică şi să fie susceptibil de apropriere sub forma unor drepturi.

De exemplu, lucrurile comune, care nu aparţin niciunei persoane, iar folosirea este

comună pentru toate persoanele, cum ar fi aerul, nu sunt bunuri în sens juridic.

Clasificarea bunurilor

1. După natura bunurilor şi calificarea dată de lege

După natura bunurilor şi calificarea dată de lege, bunurile se clasifică în bunuri

imobile şi bunuri mobile.

Potrivit art. 462 Cod civil, bunurile imobile – numite şi bunuri nemişcătoare – sunt

de trei feluri: imobile prin natura lor; imobile prin destinaţie şi imobile prin obiectul

la care se aplică, numite şi imobile prin determinarea legii.

Bunurile imobile prin natura lor sunt reglementate în art. 463,464 şi art. 465 alin. 1

Cod civil. Art. 463 Cod civil prevede că „fondurile de pământ şi clădirile sunt

imobile prin natura lor”; art. 464 dispune că „morile de vânt sau de apă, aşezate pe

stâlpi, sunt imobile prin natura lor”, iar conform art. 465 alin. 1 „ recoltele care încă

se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese, sunt asemenea imobile”.

Bunurile imobile sunt definite de noul Cod Civil în cuprinsul art. 554 astfel: Sunt

imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse de

rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu

caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a

resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot

ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu

caracter permanent.

Bunurile imobile prin destinaţie sunt enumerate în art. 468 – 470 Cod civil.

24 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul juridic, 2007, p.90

24

Potrivit art. 468 alin. 1 Cod civil, „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el

pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie”, iar alin. 2

prevede că „sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar pentru

serviciul şi exploatarea fondului: animalele afectate la cultură, instrumentele

arătoare, seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiari, porumbii din porumbărie,

iepurii ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele din izlaz (heleşteie), teascurile,

căldările, alambicurile, căzile şi vasele, instrumentele necesare pentru exploatarea

fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele”.

Imobile prin destinaţie sunt şi toate efectele mobiliare ce proprietarul a aşezat către

fond în perpetuu, respectiv când aceste bunuri sunt întărite cu ghips, var sau ciment,

sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care

sunt aşezate.

Oglinzile unui apartament se presupun aşezate în perpetuu când parchetul pe care ele

stau este una cu lemnăria camerei, situaţie care se aplică şi în cazul tablourilor sau a

altor ornamente.

Precizăm faptul că dispoziţiile înscrise în art. 468 alin. 2 Cod civil trebuie să fie

interpretate în raport de data adoptării lor, cu distincţia că un bun imobil prin

destinaţie trebuie să îndeplinească două condiţii:

1. să existe un raport de accesorietate (de afectare) de natură fizică sau voliţională

între bunul mobil şi cel imobil prin natura lui, la care serveşte;

2. ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar.

Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt, potrivit art. 471 Cod civil,

„uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”.

Bunurile mobile numite şi bunuri mişcătoare sunt şi ele de trei feluri, după cum

prevede art. 472 Cod civil:

1.bunuri mobile prin natura lor;

2.bunuri mobile prin determinarea legii;

3.bunuri mobile prin anticipaţie.

Bunurile mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 473 Cod civil, „corpurile care se

pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine, precum animalele,

precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât prin o putere străină, precum

sunt lucrurile neînsufleţite.”

25

Bunurile mobile sunt reglementate şi în noul Cod Civil în cuprinsul art. 556 astfel:

Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.

Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice, precum şi energia

de orice fel captate, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în

serviciul său, indiferent de caracterul mobiliar sau imobiliar al

sursei acestora.

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt, conform art. 474 Cod civil, „obligaţiile

şi acţiunile care au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau

interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul

acestor companii constă în imobile. Aceste acţiuni sau interese se socot ca mobile

numai în privinţa fiecărui din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia. Sunt asemenea

mobile prin determinarea legii, veniturile perpetuee sau pe viaţă asupra statului sau

asupra particularilor.”

Bunurile mobile prin anticipaţie nu au reglementare legală, dar în doctrină se admite

că mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar

pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor

deveni. În această categorie de bunuri se includ: fructele şi recoltele neculese încă,

arborii, materialele care rezultă din demolarea unei construcţii; etc.

Importanţa juridică a clasificării bunurilor în imobile şi mobile se concretizează în

regimul juridic diferit:

a) cu privire la efectele posesiei: în cazul bunurilor imobile posesia poate conduce la

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar în cazul bunurilor mobile,

posesia de bună – credinţă valorează proprietate (art. 1909 Cod civil);

b) drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect numai un bun imobil, iar gajul

poate avea ca obiect numai un bun mobil;

c) publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;

d) în cazul bunurilor comune ale soţilor: în cazul înstrăinării sau grevării unui bun

imobil se cere, în mod expres, consimţământul celuilalt soţ, în timp ce în cazul

înstrăinării de bunuri mobile, prin lege, se prezumă existenţa mandatului tacit

reciproc (art. 35 Codul familiei);

e) competenţa teritorială în acţiunile având ca obiect un bun imobil aparţine instanţei

în a cărei rază teritorială se află bunul imobil (art. 14 Cod procedură civilă), iar dacă

26

acţiunea are ca obiect un bun mobil, competentă este instanţa în a cărei rază

teritorială domiciliază pârâtul (art. 5 Cod procedură civilă);

f) în dreptul internaţional privat, bunurile imobile sunt cârmuite de legea locului

situării imobilului (lex rei sitae),în timp ce bunurile mobile sunt guvernate de legea

personală (lex personalis) care poate fi legea naţională (lex patriae) sau legea

domiciliului (lex domicilii).

2. După regimul circulaţiei juridice

După regimul circulaţiei juridice, bunurile se clasifică în:

a). bunuri aflate în circuitul civil;

b). bunuri scoase din circuitul civil.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate

prin acte juridice.

În materie de circulaţie juridică aceste bunuri reprezintă regula, ceea ce înseamnă că

legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile.

La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil se pot clasifica în două subdiviziuni:

a).bunuri care pot circula liber, neîngrădit;

b).bunuri care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii,

cum ar fi armele de foc şi muniţia, materialele explozive, produsele şi substanţele

toxice, obiectele de cult.

Bunurile scoase din circuitul civil, numite şi bunuri inalienabile, sunt acele bunuri

care nu pot forma obiectul unor acte juridice constitutive sau translative de drepturi

reale. Menţionăm, cu titlu de exemplu, bunurile din domeniul public, care potrivit

art. 11 din Legea nr. 213/1998, legea proprietăţii publice şi regimul juridic al

acesteia, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Importanţa juridică a acestei clasificări se analizează sub aspectul valabilităţii actelor

juridice cu privire la obiectul lor.

3. După cum sunt determinate

După cum sunt determinate, bunurile se clasifică în:

a) bunuri determinate individual;

b) bunuri determinate generic.

Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor

sau voinţei exprimate în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii. De

27

exemplu, un teren individualizat prin locul situării, suprafaţă, laturi şi vecinătăţi sau

un autoturism individualizat prin serie de motor, capacitate cilindrică, număr de

înmatriculare, an de fabricaţie.

Bunurile determinate generic (res genera) sunt acele bunuri care se individualizează

prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte; individualizarea făcându-se

prin cântărire, măsurare, etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări se analizează sub mai multe aspecte:

a) momentul transmiterii dreptului real, dacă obiectul unui act translativ de

proprietate sau alt drept real este un res certa, dreptul real se transmite în momentul

realizării acordului de voinţă, conform art. 971 şi 1295 Cod civil, iar dacă obiectul

este un res genera, dreptul real se transmite în momentul individualizării sau al

predării bunului, în lipsă de stipulaţie contrară;

b) suportarea riscului contractului operează diferit: dacă obiectul actului juridic este

un bun individual determinat şi acesta piere fortuit înainte de predare, debitorul

obligaţiei este liberat de obligaţie, dar dacă obiectul actului juridic este un bun

determinat generic, dacă acesta piere în mod fortuit înainte de predare, debitorul nu

va fi liberat de obligaţia de predare, conform regulii genera non pereunt, cea ce

înseamnă că debitorul va trebui să procure alte bunuri de gen;

c) locul predării bunului este diferit, după cum este un res certa sau un res genera.

Astfel, bunul individual determinat trebuie să fie predat în locul în care se găsea la

data contractării (art. 1319 Cod civil), în timp ce predarea unui bun determinat

generic se face la domiciliul debitorului (art. 1104 Cod civil).

4. După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii

civile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile,

bunurile se clasifică în:

a) bunuri fungibile;

b) bunuri nefungibile.

Bunul fungibil este acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu un

alt bun, fără ca aceasta să afecteze valabilitatea plăţii.

28

Noul Cod Civil defineşte bunurile fungibile în art 560 alin.2 astfel: Sunt fungibile

bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite

unele prin altele în executarea unei obligaţii.

Bunul nefungibil este acel bun care, în executarea unei obligaţii, nu poate fi înlocuit

cu un alt bun, debitorul nefiind liberat de obligaţie decât prin predarea bunului.

Noul Cod Civil defineşte bunurile fungibile în art 560 alin.3 astfel:prin act juridic,

un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.

Importanţa juridică a acestei clasificări se analizează din punct de vedere al

valabilităţii plăţii. De exemplu, conform art. 1584 Cod civil „împrumutatul este dator

să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate, şi în timpul stipulat”,

iar art. 1585 Cod civil prevede că…. „dacă nu s-a determinat nici timpul, nici locul

plăţii împrumutului, plata urmează a se face de către împrumutat după valoarea

curentă din timpul în care şi în locul unde s-a contractat”.

5. După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanţei ori

înstrăinarea lor

După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanţei ori înstrăinarea

lor, bunurile se clasifică astfel:

a) bunuri consumptibile;

b) bunuri neconsumptibile.

Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui

întrebuinţare să implice consumarea substanţei sau înstrăinarea; cum ar fi, de

exemplu, banii sau produsele alimentare.

Art. 561 din noul Cod civil defineşte bunurile consumptibile astfel: sunt

consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită

implică înstrăinarea sau consumarea substanţei.

Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără ca prin

aceasta, să se consume substanţa sau să implice înstrăinarea lui, cum ar fi, de

exemplu, un teren, o casă sau un autoturism.

Importanţa juridică a acestei clasificări se analizează sub aspectul contractului de

împrumut şi al uzufructului.

Astfel, obiectul împrumutului de folosinţă (comodat) este un bun neconsumptibil, în

timp ce obiectul împrumutului de consumaţie (mutuum) este un bun consumptibil.

29

În materie de uzufruct, dacă obiectul acestui dezmembrământ al dreptului de

proprietate este un bun neconsumptibil, uzufructuarul are obligaţia să restituie

nudului proprietar chiar acel bun, dar dacă obiectul uzufructului este un bun

consumptibil, ne aflăm în prezenţa unui cvasiuzufruct, deoarece uzufructuarului i se

transmite chiar dreptul de proprietate, astfel că el are obligaţia să restituie bunuri de

aceeaşi cantitate, calitate şi valoare.

După cum sunt sau nu producătoare de fructe

După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în:

a) bunuri frugifere;

b) bunuri nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt acele bunuri care produc, în mod periodic, fără consumarea

substanţei lor, alte bunuri ori produse, numite fructe.

Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însuşirea de a produce fructe, fără

consumarea substanţei lor.

În dreptul civil, fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale şi civile.

Potrivit art. 522 Cod civil „fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la

sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele

industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură.”

Conform art. 523 Cod civil „fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor

exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile.”

Clasificarea fructelor prezintă importanţă juridică sub aspectul modului lor de

dobândire. Astfel, fructele naturale şi fructele industriale se dobândesc prin percepere

(culegere), în timp ce fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a

timpului).

Între fructe şi producte există deosebiri, în sensul că productele sunt foloasele trase

dintr-un bun cu consumarea substanţei sale, cum ar fi, de exemplu, piatra dintr-o

carieră sau nisipul extras din albia unui râu.

7. După modul de percepere

După modul de percepere, bunurile se clasifică în:

a) bunuri corporale;

b) bunuri incorporale.

30

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor

perceptibile simţurilor omului.

Bunurile incorporale sunt acele bunuri care au o existenţă ideală, abstractă. În

această categorie sunt incluse:

a) drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;

b) proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,

dreptul de autor);

c) titlurile de valoare (acţiunile, obligaţiile, instrumentele financiare derivate sau

titlurile de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi

cambia, biletul la ordin, cecul);

d) drepturile de creanţă.

Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:

a) dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei de bună –

credinţă se aplică numai în cazul bunurilor mobile corporale;

b) dobândirea proprietăţii prin tradiţiune se aplică numai în privinţa bunurilor mobile

corporale.

8. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia

În raport de acest criteriu, bunurile se clasifică în: bunuri divizibile şi bunuri

indivizibile.

Bunul divizibil este acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe destinaţia sa

economică.

Bunul indivizibil este acel bun care prin împărţire îşi schimbă destinaţia economică.

Această clasificare prezintă importanţă juridică în materia partajului. Astfel, dacă

partajul are ca obiect un bun indivizibil, cum ar fi de exemplu un autoturism, întrucât

bunul nu poate fi fracţionat, el va fi atribuit unuia dintre copărtaşi sau va fi scos la

vânzare prin licitaţie publică, iar preţul se va împărţi între copărtaşi.

2.4 Teste grilă

31

Testul nr. 2

1. Elementele patrimoniului sunt:

a) o latură pasivă alcătuită din drepturi patrimoniale

b) o latură activă alcătuită din drepturi patrimoniale

c) o latură pasivă alcătuită din obligaţii patrimoniale

2. Caracterele juridice ale patrimoniului sunt:

a) patrimoniul este o universalitate juridică

b) patrimoniul este unic

c) transmisibilitatea patrimoniului se face prin acte juridice între vii

3. Drepturile patrimoniale sunt :

a) drepturi reale

b) drepturi de creanţă

c) obligaţii

4. Funcţiile patrimoniului sunt:

a) patrimoniul constituie gajul general al creditorilor chirografari

b) explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal

c) face posibilă transmisiunea universală

5. Creditorul are un drept de gaj tacit asupra bunurilor:

a) prezente

b) ieşite din patrimoniul debitorului său

c) viitoare

6. În cazul existenţei mai multor creditori care cer executarea creanţei în acelaşi timp

activul patrimonial se împarte:

a) în funcţie de suma datorată fiecăruia

b) proporţional în mod egal

c) inegal, în funcţie de valoarea cea mai mare

32

7. Subrogaţia reală cu titlu universal presupune:

a) înlocuirea automată a unei valori cu o altă valoare

b) înlocuirea unui bun cu un alt bun

c) bunurile şi valorile nu pot fi înlocuite

8. Creditorii chirografari:

a) dispun de o garanţie reală prin care le este asigurată creanţa

b) au drept de garanţie asupra unui anumit bun

c) nu dispun de o garanţie reală

9. Pasivul patrimoniului este compus din:

a) drepturi reale

b) obligaţii

c) drepturi de creanţă

10. Patrimoniul este format din:

a) drepturi ce pot fi evaluate în bani

b) activ şi pasiv

c) drepturi nepatrimoniale

Capitolul III. Dreptul de proprietate


A fi proprietar înseamnă a deţine un bun sau mai multe şi de a te bucura de libertatea

de a te folosi de acel bun. În timpul dreptului roman proprietatea (dominium)

cuprindea pe lângă proprietatea propriu-zisă şi alte drepturi reale ( proprietatea unui

drept de uzufruct).

33

Codul civil român defineşte proprietatea în art. 480 astfel: ”Proprietatea este dreptul

ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă

în limitele determinate de lege.”

În Noul Cod Civil nu se mai găseşte această definiţie a proprietăţii deoarece a fost

considerată ca fiind imperfectă, deşi consider că era necesară pentru a nu produce

confuzii în interpretarea prin aplicarea în practică. Noul Cod civil defineşte doar cele

două tipuri de proprietate în conţinutul art. 572 şi 873.

În doctrină, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care conferă

titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe

care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul

său propriu, cu

respectarea normelor juridice în vigoare.25

Constituţia reglementează în art.44 dreptul de proprietate: proprietatea privată este

garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular.

Evoluţia dreptului de proprietate:

La origine, proprietatea era colectivă, adică bunurile aparţineau tribului sau clanului.

Se pare cã proprietatea individuală a apărut mai întâi cu privire la bunurile mobile

(îmbrăcăminte, unelte etc.). Mai apoi, imobilele cu destinaţia de locuinţe au făcut şi

ele obiectul aproprierii; pentru început ale aproprierii familiale. Pământul însă va

rămâne mult timp proprietatea colectivităţii. Dacă el iniţial a fost cultivat în comun,

treptat folosinţa lui devine obiectul unei diviziuni între familii. Fiecărei familii i s-a

atribuit o parcelă pe care trebuia să o cultive pentru subzistenţa sa. Proprietatea

rămânea comună deoarece atribuirea parcelei varia de la an la an; treptat s-a stabilit

uzanţa de a nu modifica repartizarea pentru o anumită perioadă de timp. În legea

mozaică pământurile sunt împărţite pentru o perioadă de 15 ani. Apoi atribuirea

folosinţei devine perpetuă.

Dacă la o anumită epocă proprietatea terenurilor era împărţită între familii, mai târziu

ea va fi împărţită între indivizi.

De altfel proprietatea familială era de multe ori proprietate individuală: atunci când

capul familiei avea singur proprietatea bunurilor din familia sa.

25 Liviu Pop, Liviu-Marius Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic,2006, p. 43

34

Etape: proprietatea colectivă a clanului, proprietatea familială şi proprietatea

individuală. Evoluţia dreptului de proprietate continuă şi astăzi dar, de data aceasta în

sens invers deoarece proprietatea colectivă încearcă să recâştige parţial terenul pe

care l-a pierdut26

Dreptul roman nu admitea decât în mod excepţional atingeri ori limitări ale dreptului

de proprietate ( în Digeste se întâlnesc unele sancţiuni pentru proprietarul care îşi

tulbură vecinii prin exercitarea dreptului său de proprietate).

În dreptul roman voinţa părţilor era insuficientă în a realiza prin ea însăşi transferul

de proprietate. Pe lângă voinţa părţilor mai era necesară şi remiterea lucrului.

Această remitere era însoţită de solemnităţi speciale: mancipatio şi in jure cessio

pentru bunurile de valoare şi simpla traditio pentru celelalte bunuri.

Solemnităţile au fost abandonate la Roma încă din epoca clasică rămânând

tradiţiunea. Transferul proprietăţii cerea deci două operaţiuni distincte: un acord de

voinţă şi o tradiţiune.

Dacă tradiţiunea nu era realizată, vânzătorul avea obligaţia de a face cumpărătorului

predarea lucrului; aşadar, vânzătorul era debitorul tradiţiunii şi rămânea proprietarul

bunului până la momentul predării lui.

Dar condiţia tradiţiunii devenise greoaie pentru circuitul civil şi comercial care

reclamau rapiditate. Dezvoltarea comerţului a condus la o mlădiere a regulei

tradiţiunii, la "dematerializarea" tradiţiunii27. Ea a fost înlocuită prin remiterea unui

obiect care o simbolizează. De exemplu, predarea cheilor pivniţei ţinea loc de

predarea vinului vândut; sau tradiţiune simbolică era atunci când, în loc de a obliga

cumpărătorul unui teren să facă "turul proprietarului" (circum ambulare fundum), se

admitea că este suficient ca vânzătorul să indice cumpărătorului, dintr-un loc ridicat,

hotarele fondului.

La Roma se cunoşteau res in patrimonium şi res extrapatrimonium. În prima

categorie intrau bunurile care făceau parte din proprietatea privată în timp ce a doua

subsuma bunurile ce nu puteau intra în proprietatea privată a unei persoane private.

De exemplu, res omnium communes, adică bunuri care pot fi folosite de oricine

(aerul, apa râurilor ori a mărilor.). Apoi, tot din a doua categorie făceau parte res

26 H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Biens. Droit de propriete et ses demembrements, tom II, vol. II, 8 edition par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1994, p. 10.27Ibidem, op. cit., p. 374.

35

publucae, adică bunurile care aparţineau statului roman: pe de o parte, domeniul

public (drumuri publice, pieţe, porturi.), pe de altă parte, domeniul privat al statului

(sclavii publici); res universitatis care însemna bunurile afectate uzului public (teatre,

băi publice ) şi res divini iuris care reprezenta templele, statuile etc. şi care serveau

exercitării cultului religios.

În vechiul drept românesc după întemeierea principatelor domnitorul a devenit

proprietarul tuturor bunurilor libere; proprietatea acestora nu a mai putut fi dobândită

decât pe calea daniilor domneşti care se făceau prin hrisoave şi cărţi domneşti; prin

ele domnitorul răsplătea anumite "slujbe" ori încuraja colonizarea aşezărilor săteşti28.

Trebuie însă menţionat că de proprietatea individuală şi de proprietatea în

codevălmăşie au beneficiat un număr relativ restrâns din populaţia ţării pentru că în

afară de boieri, moşneni şi răzeşi, restul populaţiei era formată din şerbi până la

Constantin Mavrocordat; aceştia din urmă în lipsa proprietăţii asupra pământului s-au

transformat în clăcaşi. Abia la 1864 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a realizat

o reformă agrară efectivă, ţăranii fiind împroprietăriţi. În orice caz, pădurea, păşunea

şi apele erau folosite în devălmăşie de comunităţile săteşti

Dreptul de proprietate în Codul civil şi în Constituţii. Codul civil statuează în art.

480: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un

lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".

Această definiţie, puţin diferită de cea dată de Codul Napoleon, reaminteşte

atributele dreptului de proprietate din dreptul roman (usus, fructus şi abusus). Într-un

sens restrâns ea desemnează fructus şi abusus. Se observă însă că redactorii celor

două coduri au adoptat concepţia caracterului absolut al dreptului de proprietate.

Constituţia din 1923 în art. 17 garanta dreptul de proprietate de orice natură şi

creanţele asupra statului; de asemenea era prevăzut că nimeni nu poate fi expropriat

decât pentru caz de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire

Stabilită pe cale judecătorească. Ea statua că aparţin domeniului public căile de

comunicaţie, spaţiul atmosferic, apele navigabile şi flotabile.

Prin Constituţiile din 1948 şi 1952 se renunţă la instituţia domeniului public iar

Constituţia din 1965 va statua că mijloacele de producţie sunt proprietate socialistă.

Proprietatea de stat era proprietatea bunurilor comune care aparţineau întregului

28 G.N. Luţescu, op. cit., p. 246

36

popor iar dreptul de proprietate personală este restrâns la veniturile şi economiile

provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe ea şi terenul pe care ele se află

şi bunurile de uz şi confort personal (art. 36).

Aşa cum s-a arătat, proprietatea comunistă a constituit un instrument de cruntă

exploatare, de depersonalizare şi înstrăinare a membrilor societăţii.

Constituţia din 1991 consfinţeşte dreptul de proprietate. Art. 135. pct. 6 dispune în

termeni imperativi: "Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă" iar art.

41 pct. 3 stabileşte: "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate

publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire". De asemenea ea

consfinţeşte proprietatea publică care aparţine statului şi unităţilor administrativ-

teritoriale; proprietatea publică se caracterizează printr-un regim special: este

inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă.

În convenţiile internaţionale proprietatea este reglementată prin Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 în art. 17: Orice persoană

atât singură cât şi în colectivitate are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat

în mod arbitrar de proprietatea sa. Proprietatea este reglementată şi în cuprinsul

protocolului din anul 1952 din 20 martie adiţional la Convenţia europeană a

Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950 în art.1: Orice persoană fizică sau morală

are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa

decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi în

conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional.

Conţinutul juridic al dreptului de proprietate

Din definiţia dreptului de proprietate se desprind cele trei atribute care formează

conţinutul juridic al dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Posesia (jus utendi)

Dreptul de a folosi bunul denumit şi usus este posibilitatea care-i permite

proprietarului să-1 stăpânească efectiv şi în mod nemijlocit. Proprietarul poate

transmite acest atribut unei alte persoane care va exercita astfel un uz derivat din

puterile titularului dreptului de proprietate.

Usus oferă proprietarului puterea de a se servi personal de lucrul său după destinaţia

acestuia. În doctrină apare ideea conform căreia posesia nu face referire doar la

folosirea bunului de către proprietar, ci şi stăpânirea lui în putere proprie şi în interes

37

propriu ceea ce semnifică posesia bunului. Şi proprietarul care stăpâneşte bunul are

posesia lui dar în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra bunului. Altfel

spus putem vorbi despre posesie şi ca atribut al dreptului de proprietate29.

Astfel uzul poate aparţine atât proprietarului cât şi unei alte persoane care are acordul

proprietarului de a se folosi de acesta în numele şi interesul acestuia. Această posesie

nu trebuie confundată cu posesia ca stare de fapt deoarece în cazul proprietăţii

titularul are posesia bunului de unde rezultă că posesia este un element de drept.

Folosinţa (jus fruendi)

Folosinţa, dreptul de a culege fructele bunului denumit şi fructus, este prerogativa

conferită titularului dreptului de proprietate de a culege şi percepe fructele produse

de acesta. Aceste fructe pot fi: naturale, industriale sau civile, pe care le produce

bunul, dacă acesta este frugifer. Folosinţa include un drept de opţiune, deoarece

titularul dreptului poate să se folosească şi să-l fructifice, să-l înstrăineze sau pur şi

simplu să nu-l folosească, sa-l lase neexploatat fără a da socoteală de modul de

utilizarea a bunurilor şi veniturilor sale.

Dispoziţia (jus abutendi)

Acest atribut oferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său.

Dreptul de a dispune de lucru denumit şi abusus are două componente: dispoziţia

juridică şi dispoziţia materială. Dreptul de dispoziţie juridică oferă titularului dreptul

de a înstrăina bunul sau de a-şi dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra

acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Posibilitatea de a dispune de

substanţa bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere reprezintă

dispoziţia materială. Proprietarul poate constitui un drept de uzufruct în favoarea

unui terţ sau să cedeze nuda proprietate reţinând uzufructul.

Prin pierderea dreptului de dispoziţie se ajunge la pierderea dreptului de proprietate.

Dezmembrarea celorlalte atribute ale proprietăţii vor limita acest drept, dar nu vor fi

de natură să conducă la pierderea sa. Putem spune că dreptul de a dispune rămâne

definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar şi atunci când

proprietatea este dezmembrată.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate


38

a) Dreptul de proprietate este un drept absolut

Acest caracter al dreptului de proprietate de a fi un drept absolut rezultă din

totalitatea prerogativelor care îl alcătuiesc şi anume: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Prin definiţia dată

de Codul civil s-a dorit să se creeze principiul conform căruia proprietarul nu poate

fi subiectul nici unei restricţii din partea terţilor.

Caracterul absolut al proprietăţii din punct de vedere al conţinutului său juridic este

un drept limitat de lege, acest lucru rezultând din textul art. 480 Cod civil care

prevede că dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele determinate de lege”;

ori, un drept limitat de lege nu poate fi un drept absolut.

În ceea ce priveşte caracterul absolut al dreptului de proprietate, dreptul de

proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său, în raporturile

acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca.

Aşadar, termenul “absolut” poate fi înţeles

în sensul că dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adică erga omnes, dar limitat

în conţinutul său. Dacă totuşi bunul ajunge în detenţia sau posesia nelegitimă a unei

persoane proprietarul îl poate cere prin acţiunea de revendicare.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 44 pct. 1 din Constituţia României conform

căruia conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege.

Acest caracter îi conferă dreptului de proprietate dreptul de urmărire (care constă în

posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde bunul în orice mâini

s-ar găsi) şi de preferinţă (care reprezintă facultatea pe care dreptul real accesoriu

unui drept de creanţă o conferă titularului său de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi

creditori pentru a obţine satisfacerea creanţei sale prin urmărirea bunului asupra

căruia poartă acest drept real .

b) Dreptul de proprietate este exclusiv

Acest caracter rezultă, din art. 480 Cod civil care îl proclamă expres.

În acelaşi sens, poate fi menţionat şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România

prin Legea nr. 30/199430, adoptat în anul 1950, având ca scop apărarea dreptului de

proprietate, în care sunt stabilite trei norme de protecţie a dreptului de proprietate.

30 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 135/1994

39

1. orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale;

2. nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional;

3. statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a

reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata

impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.31

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, este un caracter prin care proprietarul

singur poate exercita asupra lucrului cele trei atribute ale proprietăţii, servindu-se,

folosindu-se şi dispunând de lucrul ce-i aparţine; în exerciţiul dreptului său,

proprietarul exclude pe toţi ceilalţi oameni, şi aceştia au obligaţia de a respecta

puterea sa.

Potrivit acestui caracter proprietarul poate face în principiu asupra lucrului orice act,

cu condiţia ca acel act să nu fie contrar ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale

legilor. El poate să facă relativ la un lucru acte materiale de uz, de folosinţă, de

cultură sau chiar de distrugere, precum şi acte juridice de fructificare prin cedarea

folosinţei lucrului în schimbul unei sume, sau de înstrăinare totală sau parţială.

Acest caracter exclusiv, oferă posibilitatea proprietarului de a se abţine de a face

orice act asupra lucrului, de a-l lăsa în părăsire şi de a-l abandona.

c) Dreptul de proprietate este perpetuu

Caracterul de drept perpetuu al proprietăţii înseamnă că el durează atâta timp cât

există şi bunul şi nu se poate pierde dacă este nefolosit.

Caracterul perpetuu al proprietăţii se poate face sub aspect ereditar şi sub aspectul

imprescriptibilităţii. În concluzie, dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-

se.

În sprijinul ideii de perpetuitate a dreptului de proprietate au fost aduse ca argumente

şi reglementările adoptate după anul 1989, în materia fondului funciar şi a imobilelor

cu destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea statului prin naţionalizare sau cu alt

titlu. Astfel, în cazul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole,

potrivit Legii nr. 18/1991 s-a respins caracterizarea drept „împroprietărire” sau

„reformă agrară”, calificare care ar fi implicat consecinţa că prin efectul ei s-ar fi

31 Paul Mircea Cosmovici, op. cit., p. 168 – 169; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 83

40

născut drepturi noi, inexistente anterior. Legea face o distincţie între „reconstituire”,

atunci când este vorba de revenirea terenurilor la

vechii proprietari şi „constituire”, pentru acele persoane cărora li se atribuie drepturi

noi, distincţie cu consecinţe importante asupra regimului juridic aplicabil drepturilor

respective, în special asupra posibilităţii de înstrăinare.

Curtea Constituţională a evocat ideea de perpetuitate, atunci când a reţinut că în

cazul imobilelor preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în

fapt, aşadar fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nefiind desfiinţat

legal, continuă să existe,

astfel încât imobilul nu este vizat de dispoziţiile legii referitoare la restituire.32

Proprietatea este perpetuă şi pentru că se specifică în art. 13 alin. 5 din Constituţie că:

proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice, adică nu poate fi

cedată dacă se acţionează cu forţa.

Transmisiunea prin acte juridice inter vivos şi pentru cauză de moarte a proprietăţii

întăreşte şi mai mult caracterul perpetuu a acestui drept.

3.2 Formele dreptului de proprietate

În funcţie de titular, proprietatea este de două feluri: proprietate publică şi proprietate

privată.

Formele proprietăţii sunt reglementate în art. 136 din Constituţia României:

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial

energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele

naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri

stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

32 Curtea Constituţională, Decizia nr. 73/19.07.1995, publicată în „Monitorul Oficial” al României nr. 177/8.08.1995

41

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot

fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi

concesionate ori închiriate ; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită

instituţiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice. Per a contrario,

ceea ce nu este public este privat.

Proprietatea publică este acea formă de proprietate care aparţine statului sau


Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice sau juridice.

În codul civil actual nu există specificate expres cele două forme ale proprietăţii, dar

apar specificate în noul Cod Civil în art. 569 sub două forme de proprietate: publică

şi privată.

După subiectele dreptului de proprietate distingem: dreptul de proprietate al

persoanelor fizice şi dreptul de proprietate al persoanelor juridice

După modul de dobândire distingem: dreptul de proprietate dobândit prin acte

juridice şi dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice, dreptul de proprietate

dobândit prin acte între vii şi dreptul de proprietate dobândit prin acte pentru cauză

de moarte, dreptul de proprietate originară dobândit prin moduri originare de

dobândire a proprietăţii şi dreptul de proprietate derivată, dobândit prin acte juridice

translative de proprietate.

3.3 Limitele exercitării dreptului de proprietate

Codul civil defineşte dreptul de proprietate ca fiind un drept exclusiv şi absolut, dar

el adaugă că trebuie exercitat “în limitele determinate de lege” (art. 480 C.civ.).

Limitările şi restrângerile dreptului de proprietate sunt aplicate datorită necesităţii

realizării unui echilibru între interesul general şi cel individual în materie. Limitările

dreptului de proprietate nu reprezintă nici pe departe atingeri ale acestui drept, ci are

menirea de a asigura exercitarea normală a dreptului de proprietate, în scopul în care

acest drept este recunoscut de lege, de altfel ca şi celelalte drepturi civile.

42

În noul Cod Civil în conţinutul art. 620 alin.1 legiuitorul precizează că legea

poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes

public, fie în interes privat. Astfel putem observa din conţinutul

acestui aliniat că limitările impuse se aplică atât în cazul

proprietăţii publice cât şi a celei private.

Limitările se referă la restrângerile normale ale unora din atributele obiectului

său, impuse de interesele generale ale societăţii sau de apărare a dreptului de

proprietate al celorlalte subiecte de drept, fie restrângeri cu caracter excepţional, care

pot duce chiar la pierderea dreptului, cum este exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, în condiţiile legii. Din art. 49 din Constituţie, prin lege se pot aduce

anumite îngrădiri dreptului de proprietate, fără ca ele să atingă fondul acestui drept şi

cu respectarea principiului probabilităţii, iar, după cum a statuat Curtea

Constituţională legile de restrângere trebuie să aibă un caracter organic.

Limitările dreptului de proprietate se adresează în general proprietăţii

imobiliare şi, în special, proprietăţii funciare.

În dreptul roman se impuneau anumite comportamente fie în interesul

vecinilor, fie în interesul public. Astfel, în interesul vecinilor se impuneau anumite

comportamente: vecinul era obligat să cureţe arboretele de la hotar; vecinul avea

actio aquare pluviae arundae, menită să fie îndreptăţită împotriva vecinului care a

schimbat cursul natural al apei de ploaie. Pentru interes public erau stabilite în

sarcina proprietarului anumite limitări: interdicţia de a demola casa fără acordul

municipalităţii, folosirea cu acordul pretorului a drumului aflat pe teren străin etc.

În dreptul modern, francez restricţiile se adresează în mod exclusiv

proprietăţii funciare. Ele sunt clasificate în restricţii de ordin administrativ, restricţii

legale, provenind din faptul vecinătăţii terenurilor.

Limitări stabilite prin voinţa titularului dreptului de proprietate. Prin propria sa

voinţă, adică prin consimţământul dat în cadrul unor raporturi juridice proprietarul

poate să restrângă sau să limiteze exercitarea dreptului de proprietate. Astfel,

proprietarul are dreptul de a constitui asupra unui bun al obiectului dreptului de

proprietate un drept de uzufruct, cedând uzufructuarului folosinţa şi posesia bunului,

el rămânând cu dispoziţia.

43

Din exemplul dat în legătură cu uzufructul rezultă, în primul rând că

asemenea limitări apar în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate.

Atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de titulari diferiţi şi asupra unor

drepturi diferite ajungându-se la dezmembrarea dreptului de proprietate, în sensul că

dispoziţia rămâne întotdeauna proprietarului, iar celelalte două atribute – posesia şi

folosinţa – sunt exercitate de alte persoane, în condiţii legale.

O altă restricţie a dreptului de proprietate se constituie prin clauza de

inalienabilitate care este în principiu legală, adică reglementată de lege (art. 135 pct.

5 din Constituţie, potrivit căruia bunurile din domeniul public sunt inalienabile), dar

care poate avea şi caracter convenţional. Inalienabilitatea care poate fi excepţională

deoarece rezulta direct din lege şi din convenţii între persoane, pe care părţile le

încheie în mod liber, potrivit liberului lor consimţământ.

Dacă sunt încheiate acte juridice a căror clauză de inalienabilitate nu se

întemeiază pe un interes serios şi legitim sau a căror clauză nu este limitat sunt

sancţionate cu nulitatea.

Limitări legale ale dreptului de proprietate. Principiul proprietăţii, enunţat de art. 41

din Constituţie, dreptul de proprietate fiind garantat, textul prevede în acelaşi timp că

legea poate stabili limite ale dreptului de proprietate. Proprietatea astfel cum este

definită de art. 480 C.civ. este îngrădită în limitele determinate de lege.

Restricţii legale ale dreptului de proprietate sunt prevăzute şi de normele juridice ale

altor ramuri de drept (drept civil, drept comercial, drept administrativ). Art. 1310

C.civ. prevede că: “Toate bunurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai

dacă vreo lege a oprit aceasta”. Revenind la textele constituţionale limitări ale

proprietăţii sunt cuprinse în art. 41 alin. 3 din Constituţie privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, preluate de o lege specială, respectiv Legea nr. 33/1994,

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi art. 481 C.civ., potrivit căruia

exproprierea pentru cauză de utilitate publică poate fi făcută în condiţii legale, şi cu o

dreaptă şi prealabilă despăgubire.

O altă limitare prevăzută de Constituţie este cuprinsă în art. 41 pct. 2 teza II, care

dispune că: “cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate

asupra terenurilor”.

44

O serie de alte acte normative cuprind limitări legale ale dreptului de

proprietate. Dispoziţii relative la terenuri se referă la dreptul de preemţiune care este

o limitare a dispoziţiei pe care îl are titularul când înstrăinează terenuri din

extravilan, care trebuie să se conformeze art. 5 din Legea nr.54/1998 şi art. 69 din

Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, republicată, în sensul că proprietarul nu

poate să vândă decât prin exercitarea dreptului de preemţiune.

Pentru o înţelegere mai corectă a restricţiilor prevăzute de normele juridice,

ele pot fi grupate în două categorii: a) Restricţii privind interesele economice şi

sociale generale, precum şi interesele domeniului public; b) Restricţii privind

interesele individuale ale dreptului de proprietate.

Din prima categorie fac parte cele prevăzute din Constituţie, pe care în parte

le-am amintit. Însă cea mai viguroasă limitare constituţională o constituie

inalienabilitatea bunurilor care fac parte din domeniul public (art. 135 alin. 5 din

Constituţie şi art. 74 din Legea nr. 69/1991, cu privire la administraţia publică

locală).

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică conţine prevederi în legătură

cu limitările legale, stipulând bunăoară în art. 12 o serie de îngrădiri pentru titularii

dreptului de proprietate publică. Referindu-se la dreptul de administare, art. 12 alin. 3

din lege prevede că titularii dreptului de administrare pot să posede, să folosească

bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care le-a fost dat bunul în

administrare. Bunurile proprietate publică pot fi date în exploatare prin concesiune

conform art. 15 din Legea nr. 213/1998, unde este prevăzut că se poate face

concesionarea prin licitaţie publică, după normele emise de autorităţile

administrative competente, în condiţiile legii.

Tot astfel, art. 84 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, republicată, prevede că

autorităţile administrative locale şi judeţene hotărăsc în ce priveşte concesionarea,

închirierea, locaţia de gestiune a bunurilor aparţinând domeniului public, de interes

local. Acesta constituie cadrul juridic în care bunurile statului şi unităţilor

administrativ teritoriale sunt administrate de regiile autonome de interes local

precum şi de către instituţiile publice.

Prin Legea nr. 50/1991 au fost prevăzute unele restricţii de ordin edilitar cu

privire la construcţii. Pentru lucrările de construire, reconstruire, extindere sau de

45

reparaţie a clădirilor de orice fel este necesară eliberarea unei autorizaţii de

construire, care este un act administrativ emis cu respectarea normelor de proiectare

şi executare.

Aceste îngrădiri sunt puse de interesele edilitare şi gospodăreşti ale

localităţilor în conformitate cu planurile urbanistice şi de amenajare teritorială.

O altă restricţie de interes general se desprinde din principiul constituţional

prevăzut de art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii străini şi apatrizii

nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. În acest sens este art. 3 din

Legea nr. 54/1998, care instituie o limitare legală a dreptului de proprietate folosind

drept criteriu cetăţenia sau naţionalitatea titularului. Condiţia este ca dobânditorul să

fie cetăţean român iar dacă este persoană juridică să aibă naţionalitatea română.

Tot astfel sunt şi măsurile de protecţie socială care constau în înlesniri

acordate unor categorii de persoane, fără ca titularul dreptului de proprietate să se

poată opune. Astfel, în cazul vânzărilor de locuinţe chiriaşilor care le-au deţinut,

transmiterea dreptului de proprietate are loc în temeiul legii, proprietarul nu se poate

opune nici la înstrăinare şi nici nu poate pretinde un alt preţ, decât cel stabilit prin

reglementări administrative, după cum este cazul locuinţelor vândute în condiţiile

Decr. lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 85/1992, modificată prin Legea nr. 76/1994.

O limitare a dreptului de proprietate o constituie şi regimul juridic instituit

prin Legea nr. 112/1995 modificată33 , privind măsurile de protecţie al chiriaşilor

potrivit art. 9 şi urm. din lege.

Această prorogare operează în virtutea legii – ope legis- în privinţa

contractelor de închiriere şi prin aceasta se aduce o limitare a atributelor posesiei şi

folosinţei locuinţei.

În context, titularii contractelor de închiriere pot opta să rămână în continuare

chiriaşi sau să cumpere în condiţiile legii apartamentul deţinut, fără ca proprietarul să

se poată opune, pentru că opţiunea chiriaşului este raportată la restrângerea

proprietăţii, dreptul titularului fiind limitat, cu excepţie de la principiul

consensualismului, nu se poate opune la înstrăinare.

Limitări ale dreptului de proprietate izvorâte din raporturile de

vecinătate

33 Prin Legea 84/2008 publicată în M. Of nr. 291 din 15 aprilie 2008.

46

Vecinătatea este o stare de fapt care dă naştere unor raporturi juridice între

proprietari diferiţi, numite raporturi de vecinătate.

Constituţia dispune prin art. 44 alin.7 că dreptul de proprietate obligă la

respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăţi precum şi la respectarea

celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.

Din analiza acestui aliniat putem observa că legiuitorul a dorit să acopere

toate raporturile de vecinătate indiferent de izvorul lor.

În rapoartele de vecinătate se pot observa două tipuri de rapoarte. Unele

dintre ele instituie o egalitate juridică a subiecţilor faţă de acelaşi lucru, iar celelalte

sunt raporturi care stabilesc o inegalitate juridică (servituţile).

Raporturi de vecinătate cu, caracter de drepturi reale

Codul civil reglementează aceste raporturi sub două forme: servituţi naturale (art.

578- 585) şi servituţi legale (art. 586 – 619 ).

Servituţile se împart în trei categorii:

a) servituţi referitoare la ape (art. 579-583 C.civ);

b) servitutea de grăniţuire (art. 584 C.civ.);

c) servitutea de îngrădire (art. 585 şi 600 C.civ.).

Aceste limitări care sunt în cadrul relaţiilor de vecinătate se referă la imobile, care

deşi delimitate material, se află în strânsă legătură cu terenurile învecinate, cu

celelalte imobile prin natura lor. Datorită acestei naturi imobilul nu este independent

şi nu are o existenţă de sine stătătoare, precum o au bunurile mobile. Folosirea

imobilului potrivit destinaţiei economice, nu exclude anumite efecte directe sau

indirecte asupra imobilelor vecine.

Raporturi de vecinătate care constituie sarcini reale

Raporturile constau în obligaţia titularului unui anumit drept real care se transmite

titularilor succesivi ai acestui drept.

În ceea ce priveşte obligaţiile propter rem asumate prin voinţa omului, în doctrină

este exemplificată situaţia constituirii unei servituţi de trecere când proprietarul

fondului aservit se obligă în calitate de vecin, să efectueze lucrările necesare

exerciţiului servituţii. Această convenţie are ca obiect îndeplinirea unui fapt pozitiv,

asigurarea unor lucrări care să permită vecinului să treacă şi să ajungă la terenul său.

47

Aşadar ar fi vorba despre o obligaţie propter rem asumată de proprietarul fondului

aservit, accesorie servituţii de trecere34.

Raporturi de vecinătate rezultate din contractele încheiate între proprietarii vecini

Proprietarii fondurilor învecinate pot încheia convenţii prin care să-şi asume anumite

obligaţii reciproce cu titluri de drepturi de creanţă (posibilitatea de a planta pomi la o

distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege).

Raporturi faptice de vecinătate

Între proprietarii fondurilor învecinate se pot naşte şi raporturi de fapt simple cum ar

fi tolerarea vecinului de a lua apă din fântâna situată pe fondul altui proprietar.

Aceste îngăduinţe durează atâta timp cât proprietarul fondului aservit este de acord

cu aceste acte materiale dar se pot revoca oricând, iar beneficiarul lor nu le poate

redobândi invocând uzucapiunea în justiţie.

Abuzul de drept şi inconveniente anormale în raporturile de vecinătate

Prin abuz de drept se înţelege încetarea legitimităţii de a exercita un drept deoarece

scopul este de a cauza un prejudiciu altei persoane.

Răspunderea proprietarului pentru abuzul de drept are loc dacă sunt îndeplinite

următoarele condiţii:

a) realizează un prejudiciu vecinului

b) apare un act de folosinţă făcut de proprietar asupra imobilului său

c) are intenţia de a vătăma intenţionat creând un prejudiciu vecinului său

d) actul nu reprezintă o utilitate pentru proprietar

Aceste abuzuri sunt sancţionate de Codul civil în cuprinsul art. 998 prin repunerea în

starea iniţială a lucrurilor înainte de săvârşirea prejudiciului şi se supune la plata de

daune interese ca o măsură complementară persoana care a cauzat prejudiciul.

Limitări ale folosinţei unor bunuri în situaţii speciale

Apar în cazul unor situaţii de forţă majoră cum ar fi starea de război, instituirea stării

de urgenţă sau asediu, înlăturarea urmărilor unor dezastre şi constă în cedarea

bunurilor temporar instituţiilor statului. Reglementări cuprinse în Legea 132/1997

privind rechiziţiile de bunuri şi prestări de servicii în interes public, modificată35.

Rechiziţia are următoarele caractere juridice:

34 Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a 3-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p.5735 Legea 410 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr 132 1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii in interes public.

48

a) face referire la bunuri neconsumabile indiferent de forma de proprietate

b) este o măsură temporară care încetează la terminarea situaţiei excepţionale,

moment în care vor trebui restituite bunurile

c) este o măsură obligatorie

d) proprietarii vor trebui să primească despăgubiri atât în cazul rechiziţiei temporare

cât şi acelei definitive

Limitări ale dreptului de proprietate privind folosinţa subsolului

Această prevedere este prevăzută în art.44 alin 5 din Constituţie: pentru lucrări de

interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi

imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,

plantaţiilor sau construcţiilor precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

Această reglementare se referă mai mult la subsolul terenurilor proprietăţii private.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Exproprierea consta in trecerea forţată a unui bun imobil aflat in proprietatea privata

a unor persoane fizice sau juridice, a comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor

în proprietatea publica a statutului. Exproprierea poate fi făcută numai pentru cauza

de utilitate publica, după o dreapta si prealabila despăgubire, prin hotărâre

judecătorească.

Cazurile de utilitate publică sunt prevăzute de către art. 6 din Legea nr. 33/1994,

prospecţiunile si explorările geologice; extracţia si prelucrarea substanţelor minerale

utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de comunicaţii,

deschiderea, alinierea si lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie

electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru

protecţia mediului; îndiguiri si regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse

de apă si atenuarea viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă si pentru

devierea viiturilor; staţii hidrometeorologice, seismice si sisteme de avertizare si

prevenire a fenomenelor naturale periculoase si de alarmare a populaţiei, sisteme de

irigaţii si desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile si

terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale si altor obiective sociale de

învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie si asistenţă socială, precum si de

administraţie publică si pentru autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea si

punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice, precum si a

49

parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale si a monumentelor naturii; prevenirea si

înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure, inundaţii, alunecări de

terenuri; apărarea ţării, ordinea publică si siguranţa naţională.

Alături de prevederile Legii nr. 33/1994,modificată36 mai sunt întâlnite dispoziţii

privitoare la cazuri de utilitate publică în Legea nr. 84/1996 modificată şi

reactualizată37, Legea îmbunătăţirilor funciare si Legea nr. 134/1995 modificată38,

privind Legea petrolului.

Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, de

către Guvern pentru lucrările de interes naţional si de către consiliile judeţene si

Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local. Pentru

lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe, utilitatea

publică este declarată de o comisie compusă din preşedinţii consiliilor judeţene

respective. În caz de dezacord, utilitatea publică în cauză poate fi declarată de către

Guvern.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 33/1994 actul de declarare a utilităţii publice de interes

naţional

se aduce la cunoştinţa publică prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază

este situat

imobilul si prin publicare în Monitorul Oficial al României, iar actul de declarare a

utilităţii publice de interes local se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază

este situat imobilul si se publică în presa locală. Un caracter deosebit îl au actele prin

care se declară utilitatea publică în vederea executării unor lucrări privind apărarea

ţării si siguranţa naţională, acestea nefiind supuse publicităţii.

În noul Cod Civil limitările sunt prevăzute expres în conţinutul art.620 – 648. După

ce legiuitorul precizează că limitările se aplică atât pentru proprietatea privată cât şi

pentru cea publică precizează în cu prinsul art. 621 că dreptul de proprietate obligă la

respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei

vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit

legii sau obiceiului, revin proprietarului.

36 Legea nr. 106/2008 peivind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în M.Of, nr. 675 din 1 octombrie 200837 Prin Legea 138/2004 şi reactualizată prin O.U.G. 39/2009 republicată în M.Of. nr. 88 din 13 februarie 200938 Prin Legea nr. 262/2009 publicată în M. Of. nr. 482 din 13 iulie 2009

50

Apar limitări legale (folosirea apelor, picătura streşinii, distanţa şi

lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi

plantaţii, vederea asupra proprietăţii vecinului, dreptul de trecere ),

limitări convenţionale şi limitări judiciare.

Este foarte important că legiuitorul a delimitat clar în conţinutul a

mai multor articole a acestor limitări deoarece în practică au existat

forte multe probleme privind interpretarea acestor limite.

Privind limitările legale art. 620 din noul C.Civ precizează că legea

poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes

public, fie în interes privat.

În cazul limitărilor convenţionale din cuprinsul art. 644 noul Cod

Civil proprietarul poate să consimtă la limitarea dreptului său prin

acte juridice dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri.

Privind limitările juridice noile reglementări din Codul Civil din cuprinsul art 648

precizează că dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său,

inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de

judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul

celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru

este posibil.

3.4 Dreptul de proprietate privată


Dreptul de proprietate privată este acel drept de proprietate care are ca titular

persoane fizice, persoane juridice, statul şi unităţile administrativ – teritoriale, asupra

bunurilor mobile sau imobile aflate în circuitul civil, aceştia exercitând asupra lor

atributele conferite de dreptul de proprietate (posesia, folosinţa, dispoziţia) în nume

şi interes propriu în limitele determinate de lege.

Dreptul de proprietate privată este reglementat în Constituţia României în cuprinsul

art. 44 alin. 1 care stabileşte că proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod

egal de lege şi în cuprinsul art. 136 alin. 5 în care se precizează că proprietatea

privată este inviolabilă în condiţiile legii.

51

În afară de prevederile constituţionale dreptul de proprietate privată mai este

reglementat şi în cuprinsul art. 480 – 483 din Codul Civil, dar nu există precizări

exprese aşa cum legiuitorul a înţeles necesitatea definirii acestei noţiuni şi a aplicat-o

în Noul Cod Civil în cuprinsul art. 572. Definiţia dată de legiuitor în cuprinsul art.

572 este următoarea: Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi

dispune în mod liber şi complet de un bun, în limitele

stabilite de lege.

Alte reglementări a dreptului de proprietate privata apar şi în conţinutul Legeii

fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată39, Legea nr. 247/2005 privind

circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale

modificată40.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere juridice:

Conform art. 480 din Codul Civil dreptul de proprietate privată are două caractere

juridice: este un drept absolut şi exclusiv. Deşi nu este precizat expres un alt caracter

al dreptului de proprietate privată este perpetuitatea acestuia deoarece nu se stinge

prin neuz.

În doctrină41 se precizează şi alte caractere ale dreptului de proprietate privată cum ar

fi: inviolabil, deplin şi transmisibil.

Mai apar şi următoarele caractere42:

a) dreptul de proprietate privată este alienabil

b) dreptul de proprietate privată este prescriptibil

c) dreptul de proprietate privată este sesizabil

Dobândirea şi stingerea dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, conform art. 574 alin. 1

din noul Cod Civil prin convenţie, testament, moştenire legală, accesiune,

uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al

fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci

39 Prin Legea 71/2010 publicată în M.Of nr.258 din 21 aprilie 201040 Prin Legea 59/2010 publicată în M.Of nr. 222 din 8 aprilie 201041 L.Pop, op.cit, p. 4442 Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile.Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, 2008, p.257

52

când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. Proprietatea se poate dobândi şi

prin efectul unui act administrativ.

În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în

cartea funciară.

Stingerea dreptului de proprietate este reglementată de noul Cod civil în cuprinsul

art. 579.

Cazuri de stingere a dreptului de proprietate privată:

a) prin abandon sau renunţare

Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunţa la dreptul de

proprietate asupra bunului imobil înscris în cartea funciară.

Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil,

prin înscrierea în cartea funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare. ( art.

579, alin.2 noul Cod Civil)

b) prin expropriere

Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit

legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar şi

expropriator sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească. ( art. 579, alin.3 noul

Cod Civil)

c) prin confiscare

Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea

unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea. ( art. 579, alin.4 noul

Cod Civil)

3.4.2 Subiectele dreptului de proprietate privată

Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi: persoanele fizice, persoanele

juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale.

Din chiar definiţia dată rezultă că, în principiu, dreptul de proprietate privată poate să

aparţină oricărui subiect de drept: persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului şi


53

Persoanele fizice. Orice persoană fizică poate fi subiect al dreptului de proprietate.

Regula este că persoanele fizice sunt în cea mai mare măsură subiecte ale dreptului

de proprietate privată, asupra oricăror bunuri, mobile sau imobile, în mod nelimitat.

Persoanele juridice. Sunt titulare ale dreptului de proprietate privată. Persoanele

juridice de drept privat sunt constituite din societăţile comerciale cu capital privat sau

cu capita1 de stat (constituite în baza Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. l5/1990),

persoanele juridice fără scop lucrativ, asociaţiile, fundaţiile, sindicatele (înfiinţate

prin Legea nr. 21/l924, O.G nr. 26/2000, Legea nr. 52/1991).

Subiecte ale dreptului de proprietate privată sunt şi societăţile agricole,

înfiinţate potrivit Legii nr. 36/1991, ca societăţi pe acţiuni de tip privat, cu

personalitate juridică, dar fără scop comercial. Tot astfel, sunt subiecte ale acestui

drept şi asociaţiile cu scop lucrativ sub forma cooperativelor meşteşugăreşti, de

consum şi de credit.

Pot fi titulare ale dreptului de proprietate privată şi regiile autonome înfiinţate

şi organizate în baza Legii nr. 15/1990 modificată43.

Persoanele juridice de drept privat au calitatea de subiecte colective de drept,

regimul juridic al proprietăţii private este acelaşi, caracterizat prin alienabilitate,

sesizabilitate şi prescriptibilitate, sub aspect achizitiv. În privinţa cooperativelor

meşteşugăreşti, Curtea Constituţională s-a pronunţat că proprietatea acestora este

supusă regimului de drept privat, şi ca atare este neconstituţională prevederea art. 21

alin. 2 teza I din Decretului-lege nr. 66/1990, care prevede că bunurile mobile şi

imobile, mijloace fixe, proprietate a acestor cooperative nu pot fi urmărite de

creditorii lor. Prin acestă prevedere discriminatorie este încălcată prevederea art. 41

al. 2 din Constituţie, conform căreia proprietatea privată este ocrotită în mod egal de

lege, indiferent de titular.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care sunt persoane juridice de

drept public, pot fi la rândul lor titulare ale dreptului de proprietate privată. În cazul

acestora dispoziţiile legale se referă la domeniul privat al statului şi unităţile

administrativ-teritoriale. Legile organice sunt cele care fac referiri exprese la

domeniul privat, sub ambele sale categorii de titulari.

43 Prin Legea nr. 276 din 4 iulie 2006, publicată în M.Of. nr.586 din 6 iulie 2006

54

Constituirea şi formarea domeniului privat al statului are loc prin modalităţi

de drept civil şi unele specifice numai acestui domeniu.

Mijloacele de drept civil sunt cele reglementate de art. 644 şi 645 Cod civil,

actele juridice, edificarea unor construcţii, reproducţia materială, accesiunea,

ocupaţiunea, uzucapiunea şi hotărârea judecătorească.

Mijloace specifice care nu sunt accesibile pentru alţi particulari sunt bunurile

abandonate sau fără stăpân, dobândirea succesiunilor vacante (art. 680 C.civ.),

dezafectarea unor utilităţi din domeniul public, exercitarea dreptului de preemţiune al

statului potrivit art. 52 din Codul silvic, trecerea în proprietatea statului a bunurilor

dobândite ilicit în condiţiile Legii nr. 115/1996.

Regimul juridic al acestor bunuri este cel de drept comun, cu singura

deosebire că titular al dreptului de proprietate este statul, judeţul sau comuna, pe

când în alte situaţii este orice persoană fizică sau persoana juridică de drept privat.

Regimul juridic de drept comun este prevăzut de art. 1845 C.civil, text împărtăşit şi

de art. 4 partea finală din Legea nr. 213/1998, dacă dispoziţiile exprese ale legii nu

dispun altfe1. Înstrăinarea acestor bunuri se poate face numai prin licitaţie publică şi,

de regulă, nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu gratuit. Orice derogare constituie

excepţie şi trebuie să fie expresă.

3.4.3 Obiectul dreptului de proprietate privată

Obiectul dreptului de proprietate privată poate fi orice bun, cu singura excepţie a

bunurilor care, conform art. 136 alin. 3 din Constituţie, fac obiectul exclusiv al

proprietăţii publice.

Bunurile proprietate privată prezintă următoarele caractere juridice:

• bunuri alienabile: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul dreptului

de proprietate privată sunt în circuitul civil;

• bunuri prescriptibile: bunurile proprietate privată sunt supuse prescripţiei extinctive

şi achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra acestor bunuri pot dobândi

dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii;

55

• bunuri sesizabile: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru satisfacerea

creanţelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil), fac excepţie bunurile

care fac obiect al domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ

teritoriale nu vor putea fi urmărite

pentru că statul e prezumat a fi solvabil, indiferent dacă bunurile aparţin domeniului

public sau privat.

3.4.5 Rechiziţia, exproprierea şi confiscarea

Rechiziţia este o limitare legală a dreptului de proprietate care se realizează prin

afectarea temporară a atributului folosinţei bunului sau prin încetarea dreptului de

proprietate asupra bunurilor mobile consumptibile sau perisabile, cu plata unor

despăgubiri în condiţiile legii.

Reglementarea rechiziţiei o întalnim în Legea nr. 132 din 15 iulie 1997 modificată44

privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de serviciiîn interes public.

Pe durata rechiziţiei nu se platesc impozite şi taxe pentru bunurile rechiziţionate.

Procedura aplicării măsurii de rechiziţie:

Executarea măsurii rechiziţiei se face de centrele militare judeţene şi ale

Municipiului Bucureşti cu excepţia navelor care sunt preluate de Statul Major al

Marinei Militare şi nu în ultimul rând cu excepţia aeronavelor care vor fi preluate de

către Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

Rechiziţionarea bunurilor se poate face numai prin autorităţile administraţiei publice

locale după ce comandantul îşi asumă propria răspundere pe baza ordinului de

predare emis de autorităţile militare competente. În momentul predării se întocmeşte

un proces verbal în care sunt menţionate datele de identificare, starea şi valoarea

bunurilor la data rechiziţiei.

Restituirea bunurilor rechiziţionate şi despăgubirile datorate

Bunurile sunt restituite în baza unui proces verbal. Dacă în momentul predării

bunurile sunt degradate sau se devalorizează proprietarii pot cere despăgubiri. În

44 Prin Legea nr. 410 din 18 octombrie 2004, publicată în M.Of .nr. 986 din 27 octombrie 2004

56

cazul în care bunurile nu mai pot fi restituite proprietarii primesc despăgubiri fie

printr-un bun similar fie prin contravaloarea bunului respectiv.

Neprezentarea procesului verbal de rechiziţie în vedeerea lichidării în termen de trei

ani de la publicarea în Monitorul Oficial a datei începerii plăţii atrage prescrierea

dreptului de despăgubire pentru bunurile rechiziţionate.

Exproprierea este un mod originar de dobândire a proprietăţii constând în trecerea

forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în

proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate

publică.

Într-o altă formulare, exproprierea a fost definită ca fiind o instituţie juridică de drept

public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate

publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate

privată.45

Exproprierea este reglementată în art. 44 alin. 3 şi 6 din Constituţie, art. 481 Cod

civil, Legea nr. 33/1994, Hotărârea Guvernului nr. 583/1994, Legea nr. 198/2004

privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri

naţionale46 şi în Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin

Hotărârea Guvernului nr. 941/200447.

Interesul public poate duce nu doar la limitarea exerciţiului unor atribute ale

dreptului de proprietate, dar şi la pierderea acestuia cu privire la bunuri imobile.

Această posibilitate este reglementată de Constituţie care în art. 44 alin. 3 prevede că

„nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită

potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, precum şi de art. 481 Cod civil

potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru

cauză de utilitate publică, şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire” şi, în

sfârşit, în Legea nr. 33/199448 care cuprinde dispoziţii de natură să asigure cadrul

legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, dar şi apărarea

dreptului de proprietate privată.

45 Eugen Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 33446 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 487/31.05.200447 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 596/1.07.200448 Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 139/2.06.1994

57

Legea nr. 33/1994 se completează cu Regulamentul privind procedura de lucru a

comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii

publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.49

Principiile exproprierii

Exproprierea este guvernată de următoarele principii:

1. Existenţa unei cauze de utilitate publică

Exproprierea se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, care potrivit art.

5 din Legea nr. 33/1994 se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes

local.

Conform art. 6 din Legea nr. 33/1994 sunt de utilitate publică lucrările privind:

prospecţiunile şi explorările geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale

utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de comunicaţii,

deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie

electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru

protecţia mediului; îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse

de apă şi atenuarea viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru

devierea viiturilor; staţii hidrometeorologice, seismice şi sisteme de irigaţii şi

desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile şi terenurile

necesare construcţiei de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ,

sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie

publică şi pentru autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea şi punerea în valoare a

monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale,

rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor

dezastrelor naturale – cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării,

ordinea publică şi siguranţa naţională.

Exproprierea apare şi în cuprinsul art. 579 din noul Cod Civil : Exproprierea se poate

face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi

prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar şi expropriator sau, în

caz de divergenţă, pe cale judecătorească.

2. Existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile

49 Regulamentul a fost adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 583/31.08.1994, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 271/26.09.1994

58

Expropriatorul este obligat să plătească proprietarului bunului expropriat sau

titularilor altor drepturi reale cu privire la bunul expropriat o compensare pentru

pierderea suferită care trebuie să fie dreaptă, adică să acopere întreaga pierdere

suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii

În acest sens sunt dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede că

despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat

proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa

vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în

unitatea administrativ – teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum

şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în

considerare şi dovezile

prezentate de aceştia.

Despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă, caracter care reprezintă o garanţie

importantă acordată persoanelor îndreptăţite la expropriere.50

3. Exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre

judecătorească

Instanţa de judecată dispune cu privire la expropriere şi stabileşte despăgubirea pe

care urmează să o primească expropriatul.

Obiectul exproprierii

Obiectul exproprierii îl constituie bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau

persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea

privată a comunelor, municipiilor şi judeţelor.

În enumerarea făcută de legiuitor în art. 2 din Legea nr. 33/1994 nu sunt incluse

bunurile imobile proprietate de stat. În acest sens, Curtea Constituţională a decis că

exproprierea nu se poate referi la bunurile aflate în proprietatea statului.51

Procedura exproprierii

Procedura exproprierii se desfăşoară în trei etape reglementate distinct în lege:

1. utilitatea publică şi declararea ei;

2.măsurile premergătoare exproprierii;

50 Valeriu Stoica, Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în revista „Dreptul” nr. 5/2004, p. 3451 Curtea Constituţională, Decizia nr. 115/21.05.1997, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 141/1997

59

3. exproprierea şi plata despăgubirilor.

Pentru a se produce exproprierea este necesar să fie întrunite, în mod cumulativ,

următoarele condiţii52: existenţa unei declaraţii de utilitate publică, existenta unei

publicităţi speciale şi existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri.

Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, utilitatea publică se declară de către

Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul

Local al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local.

Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi

condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a

teritoriului, aprobate, conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează

executarea ei.53

Pe baza rezultatelor cercetării prealabile se adoptă actul de declarare a utilităţii

publice, care se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la sediul consiliului local în a

cărui rază teritorială este situat bunul imobil şi prin publicare în Monitorul Oficial –

pentru utilitatea publică de interes naţional – sau în presa locală – pentru utilitatea

publică de interes local.

După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului54 va executa planurile

cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui

proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire.

Propunerile de expropriere, împreună cu procesul – verbal care încheie cercetarea

prealabilă declarării utilităţii publice, se notifică titularilor drepturilor reale asupra

imobilelor, în termen de 15 zile de la publicare, iar aceste persoane pot face

întâmpinare împotriva actelor respective în termen de 45 de zile de la primirea

notificării.

Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie constituită prin

hotărâre a Guvernului pentru lucrările de interes naţional, prin decizia delegaţiei

52 Ion Dogaru, Teodor Sâmbrian, Drept civil român, Tratat, Vol. II, Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa, Craiova, 1996, p. 339-34353 Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, op. cit., p. 33-36; Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, p. 28-29; Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 63 – 65; Liviu Pop, op. cit., p. 51 – 53; Ion Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit., p. 85 – 86; Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., p. 11554 Expropriator, în înţelesul Legii nr. 33/1994, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local, conform art. 12 alin. 2 din lege

60

permanente a consiliului judeţean sau prin dispoziţia primarului municipiului

Bucureşti pentru cele de interes local.

Hotărârea comisiei este comunicată părţilor în termen de 15 zile de la adoptarea, iar

acestea o pot contesta la Curtea de apel în raza căreia se află situat imobilul, în

termen de 15 zile de la comunicare, potrivit prevederilor Legii contenciosului

administrativ nr. 544/2004. Soluţionarea cererii de expropriere este de competenţa

tribunalului în a a cărui rază este situat bunul imobil propus pentru expropriere.

Instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru

expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei părţi.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a

imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau celorlalte persoane îndreptăţite.

Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie compusă din trei

experţi: unul numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi unul din partea

persoanelor supuse exproprierii.

La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine

seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea

administrativ – teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de

daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în

considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile

formulate de părţi şi va hotărî, despăgubirea acordată neputând să fie mai mică decât

cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de o

altă persoană interesată.

Efectele exproprierii

Exproprierea produce următoarele efecte55:

a) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în

patrimoniul expropriatorului;

b) imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice sarcini;

c) stingerea dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzul, uzufructul, abitaţia

şi superficia;

55 Eugen Chelaru, Efectele juridice ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în „Dreptul” nr. 4/1998, p. 15-17, Flavius Baias, Bogdan Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 27

61

d) stingerea drepturilor personale dobândite de alte persoane asupra imobilului

expropriat, cum ar fi cum ar fi cele rezultate dintr-un contract de locaţiune sau un

contract de comodat;

e) subrogaţia reală cu titlu particular: ipoteca şi privilegiul imobiliar se strămută de

drept asupra despăgubirilor stabilite, iar odată ce despăgubirea a fost stabilită,

creditorul ipotecar nu mai poate proceda la executarea silită a imobilului respectiv.

Prin art. 35-37 din lege sunt reglementate două drepturi în favoarea proprietarului

imobilului expropriat:

1.dreptul de a cere retrocedarea imobilului expropriat;

2. dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului.

Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost

utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la

expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară

retrocedarea lor, dacă nu s-a

făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Cererea de retrocedare se adresează tribunalului care, după ce verifică temeiurile

acesteia, poate să dispună retrocedarea.

Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. VI din 29 septembrie 1999, pronunţată de

Secţiile Unite, a admis un recurs în interesul legii şi a decis că în cazul cererilor de

restituire a imobilelor expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, sunt

aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994.

Retrocedare imobilului se face în schimbul unui preţ, care se stabileşte ca şi în

situaţia exproprierii, şi nu poate să fie mai mare decât despăgubirea actualizată.

Art. 37 din Legea nr. 33/1994 prevede că în cazul în care lucrările pentru care s-a

făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului,

expropriatul – fost proprietar – are un drept prioritar la dobândire, la un preţ care nu

poate fi mai mare decât

despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului

proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde

expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă

poate dispune de imobil.

Practică judiciară:

62

Imobilul compus din casă, curte şi grădină a fost expropriat în baza Decretului nr.

304/1987 în scopul construirii de locuinţe (deci anterior Legii nr. 33/1994). Întrucât

construcţiile nu au fost demolate, reclamanţii au formulat acţiune cerând retrocedarea

imobilului. Potrivit art. 4 din Decretul nr. 467/1979 imobilele expropriate treceau în

proprietatea statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării. În

cazul în care imobilul nu a fost preluat efectiv în vederea demolării, înseamnă că nu a

fost îndeplinită condiţia stipulată în actul normativ invocat astfel că imobilul nu a

trecut în proprietatea statului. Drept urmare imobilul a fost greşit întabulat pe numele

Statului Român care, pentru motivele arătate mai sus, nu a devenit proprietar al

bunului56.

Confiscarea constă în deposedarea titularului de dreptul său de proprietate privată.

Confiscarea este reglementată în art. 44 alin 9 din Constituţie care precizează că:

Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii pot fi

confiscate numai în condiţiile legii.

Confiscarea apare şi în cadrul noului Cod civil în cuprinsul art.579. alin. 4 şi

precizează că : nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite

pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea.

3.5 Dreptul de proprietate publică


Legea nr. 241/2003 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia

dispune, în art. 1, că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt

de uz sau de interes public.

În doctrină, dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind dreptul de proprietate

al statului şi unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor din domeniul

56 C.S.J., dec. nr. 2157/1996, Dreptul nr. 6/1997, p. 113

63

public, care se exercită în regim de drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil şi

insesizabil.57

Dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv de proprietate ce aparţine

statului sau unităţilor sale administrativ teritoriale asupra bunurilor care fie prin

natura lor, fie printr-o dispoziţie specială a legii sunt de uz şi utilitate publică58.

Definiţia dată de noul Cod Civ. în art 873 este următoarea: Proprietatea publică este

dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale

asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de

interes public, cu condiţia să fie dobândite printr-unul din modurile prevăzute de

lege.

Proprietatea publică este reglementată în Constituţia României, art. 136 care

precizează: proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ

teritoriale.

Reglementările proprietăţii private se regăsesc şi în Legea nr. 241/2003 privind

proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Codul civil (art. 475 – 478), Legea

fondului funciar, modificată şi republicată, modificată şi completată prin Legea nr.

247/2005, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale modificată59.

Dispoziţiile legale privind domeniul public sunt reglementate în Codul Civil sunt

imprecise deoarece se regăsesc bunuri care fac parte din domeniul privat al statului şi

nu din cel public. Pentru a îndrepta aceasta imprecizie noul Cod Civil explică mult

mai bine dreptul de proprietate privată şi bunurile care intră în componenţa acesteia

în cuprinsul art. 873 – 890.

3.5.2 Subiectele dreptului de proprietate publică

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:

1. statul, pentru bunurile din domeniul public de interes naţional ;

2. unităţile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din domeniul public de interes

local.

57 Liviu Pop, op. cit., p. 6558 C.Bârsan, op.cit., p.9059 Prin Legea 59/2010 publicată în M. Of nr. 222 din 8 aprilie 2010

64

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd şi care

sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi

publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de

proprietate publică.

În acest sens, art. 135 alin. 3 din Constituţie statuează că: ”proprietatea

publică aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel, art. 1 din

Legea nr. 241/2003 dispune că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau

unitătilor administrativ- teritoriale. Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4

alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată 60, dispune că: ”domeniul public poate fi

de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public,

aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în

regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor, municipiilor sau judeţelor”.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică

sunt: a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi, b)

unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite

astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 59/2010, pentru

bunurile din domeniul public de interes 1ocal, aparţinând unităţilor administrativ-

teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de

proprietate. Ele exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr. 241/2003, ”posesia,

fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi

în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este

discreţionară, potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în

conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al

regimului juridic pe care îl oferă.

În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de

drept privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din

domeniul public. Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un

drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care

sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de exercitare

ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de

proprietate publică.

60 Prin Legea 71/2010 publicată în M.Of nr.258 din 21 aprilie 2010

65

3.5.3 Obiectul dreptului de proprietate publică

Constituţia României enumeră cu caracter general bunurile proprietate publică ce

alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică. Sfera de cuprindere a acestor

bunuri este stabilită în art. 136 (3) care prevede că : „Bogăţiile de interes public ale

subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes

naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale

platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul

exclusiv al proprietăţii publice”.

Legea nr. 241/2003 prevede că domeniul public e alcătuit din bunurile prevăzute în

art. 136 alin. 3 din Constituţie şi cele stabilite prin anexa ce face parte integrantă din

lege.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 238/2004, legea petrolului modificată61, resursele

de petrol situate în subsolul ţării şi al platoului continental românesc al Mării Negre,

delimitat conform principiilor dreptului internaţional şi convenţiilor internaţionale la

care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin

statului român.

Criteriile în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite bunuri sunt:

• Declaraţia legii – fac parte din domeniul public bunurile expres enumerate în acest

sens de lege;

• Natura bunurilor – intră în domeniul public acele bunuri care sunt de uz sau de

interes public;

• Afectaţiunea bunurilor – intră în alcătuirea domeniului public acele bunuri ce sunt

destinate uzului sau interesului public. Sunt bunuri de uz public acele bunuri care

prin natura lor sunt de folosinţă generală (parcuri publice, drumuri publice, pieţe

publice); de interes public sunt acele bunuri ce interesează toţi membri societăţii,

chiar dacă nu au acces nemijlocit la folosinţa acestor bunuri (şcolile, spitalele,

muzeele, etc. )

61 Prin Legea nr. 262 din 7 iulie 2009, Publicată în M. Of. nr. 482 din 13 iulie 2009

66

Statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia

asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.

Noul Cod civil reglementează obiectul proprietăţii publice în cuprinsul art. 874 .

Atfel în alin.1 al art 874 este reglementat obiectul exclusiv : constituie obiect

exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale

subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil

de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale

zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri

stabilite prin lege organică.

3.5.4 Caractere juridice

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt: dreptul de proprietate

publică este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Noul Cod civil precizează în curpinsul art. 876 următoarele caractere juridice ale

dreptului de proprietate:

a) imprescriptibilitate, insesizabilitate

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile că timp

fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

(art. 876 alin.1)

b) are un caracter perpetuu (art. 876 alin.2)

Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu

poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin

posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.

c) are caracter transmisibil

În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în

administrare, în folosinţă, concesionate sau închiriate.(art. 876

alin.3)

Dreptul de proprietate publică este inalienabil

67

Putem observa acest caracter al dreptului de proprietate publică în art 136 alin.4 din

Constituţie care stabileşte că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt

inalienabile. În doctrină se distinge uneori între bunuri inalienabile şi bunuri

inapropriabile, acestea din urmă nefiind susceptibile nici de apropriere privată, nici

de apropriere publică; bunurile din domeniul public sunt apropiabile dar sunt

inalienabile62.

Bunurile aparţinând dreptului de proprietate publică nu pot fi înstrăinate (art. 11 lit. a

din Legea nr. 213/199863), nu pot forma obiectul unor garanţii reale (gaj, ipotecă),

sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice având ca obiect înstrăinarea sau

grevarea cu o sarcină

reală. În condiţiile legii organice, bunurile proprietate publică pot fi date în

administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori

închiriate şi pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil

Bunurile aparţinând domeniului public al statului şi unităţilor administrativ-

teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv. Din punct de vedere

extinctiv, acţiunea în revendicare a unui bun poate fi exercitată oricând astfel că ea

nu se stinge. Din punct de vedere achizitiv, acţiunea în revendicare cu privire la un

bun aparţinând domeniului public nu poate fi paralizată prin invocarea dobândirii

dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune. Astfel, conform art. 11 alin.

1 lit. c din Legea nr. 213/199864, bunurile din proprietatea publică nu pot fi dobândite

de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună – credinţă

asupra bunurilor imobile.

Dreptul de proprietate publică este un drept insesizabil

Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului lor sau de

creditorii celor cărora le-au fost date în administrare sau cu orice titlu. Urmărirea

silită a bunurilor din domeniul public al statului nu e posibilă, întrucât statul este

prezumat a fi mereu solvabil.

62 V.Stoica, op.cit,p. 42563 Modificată prin Legea 241/200364 Ibidem

68

Domeniul public poate fi caracterizat ca fiind acel domeniu din care fac parte

bunurile proprietate publică ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale

sau totalitatea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică.

Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul

public şi se numesc bunurile domeniale, spre deosebire de celelalte bunuri ce aparţin

particularilor – persoane fizice sau juridice – altele decât statul şi unităţile

administrativ-teritoriale şi care formează circuitul civil.

Noţiunea de domeniu public nu se confundă cu cea de proprietate publică, deoarece

domeniul public este o totalitate de bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice,

în timp ce proprietatea publică este o instituţie juridică ce are titulari strict

determinaţi prin norma constituţională. Sfera titularilor dreptului de proprietate

publică este stabilită prin Constituţie, în timp ce sfera obiectului proprietăţii publice

este începută în Constituţie şi completată prin Legea nr. 213/199865.

Regimul juridic al domeniului public este dominat de principiul că bunurile

aparţinând domeniului public nu pot fi sustrase de la afectaţiunea lor normală pentru

că aceste bunuri sunt considerate inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Alături de domeniul public, statul şi unităţile administrative deţin şi bunuri care fac

parte din domeniul privat. Din domeniul privat fac parte bunurile care nu aparţin

domeniului public, adică acele bunuri mobile şi imobile pe care statul şi unităţile

administrativ – teritoriale le au ca orice persoană fizică sau juridică.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/199866, fac parte din domeniul privat al statului sau

al unităţilor administrativ – teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor la care România era parte şi

a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.67

În concluzie, proprietatea publică poate fi de domeniu public ori de domeniu privat,

respectiv celelalte bunuri care sunt obiect al proprietăţii publice.

3.5.5 Exercitarea dreptului de proprietate publică65 Modificată prin Legea 241/200366 ibidem67 Curtea Constituţională prin decizia nr. 136/21.1.0. 1998, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 448/24. 11.1.998, a statuat că art. 6 din Legea nr. 213/1998 este constituţional.

69

Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-

teritoriale, ca subiecte de drept public, investite cu prerogative de putere.

Exercitarea dreptului de proprietate publică revine, potrivit dispoziţiilor legale,

organelor centrale ale puterii executive – Guvern, ministere, alte autorităţi centrale –

pentru bunurile din domeniul public naţional şi autorităţilor locale, pentru bunurile

din domeniul public de interes local; autorităţi care înfăptuiesc administrarea

generală a domeniului public.

Bunurile proprietate publică pot fi date în administrare, concesionate, închiriate sau

date în folosinţă gratuită.

Dreptul de administrare

Potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie, în condiţiile legii organice bunurile

proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor

publice, iar conform art. 12 din Legea nr. 213/199868, bunurile din domeniul public

pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a

autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de

interes naţional, judeţean sau local.

Titularii dreptului de administrare sunt: regiile autonome, prefecturile, autorităţile

publice centrale şi locale cu personalitate juridică (ministere, consilii judeţene,

consilii locale) şi instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau local.

Legea nr. 213/199869 dispune că darea în administrare se realizează, după caz, prin

hotărâre a Guvernului, prin hotărârea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului

General al Municipiului Bucureşti, sau prin hotărârea consiliului local.70

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună

de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare.

Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită

drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.

68 Modificată prin Legea 241/200369 Ibidem70 Eugen Popa, Regimul juridic al dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public, în „Dreptul” nr. 3/2000, p. 90-93

70

În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va

sta în nume propriu.

În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de

administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate,

potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.71 Titularul dreptului de

administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a

neîndeplinirii acestei obligaţii, iar neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage

revocarea dreptului de administrare.

În aceste litigii, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile

administrativ – teritoriale, de către consiliile judeţene, de Consiliul General al

Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz,

preşedintelui consiliului judeţean sau primarului, iar acesta poate desemna un alt

funcţionar sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.

Dreptul de administrare este un drept real, constituit pe temeiul proprietăţii publice.72

Sub aspectul caracterelor juridice, dreptul de administrare are aceleaşi caractere ca şi

dreptul de proprietate public, respectiv este un drept inalienabil, imprescriptibil şi

insesizabil.

Dreptul de administrare nu conferă titularului său dispoziţia juridică asupra bunului,

dar acesta are, în condiţiile legii, un drept de dispoziţie materială. 73

Dreptul de concesiune

Cadrul juridic general al concesionării este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri

proprietate publică care a fost adoptată având în vedere necesitatea şi urgenţa

compatibilizării depline a legislaţiei naţionale în domeniul concesiunilor cu

reglementările şi practica comunitară, recomandarea Comisiei Europene de abrogare

expresă a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, cu modificările şi

completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune este acel

contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent,

transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite concesionar, care

71 Arătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64 – 66 Cod procedură civilă72 Eugen Chelaru, op. cit., p. 49; Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 107; Liviu Pop, op. cit., p. 8273 Ion Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit., p. 95

71

acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun

proprietate publică în schimbul unei redevenţe.

Fac obiectul contractului de concesiune bunurile care sunt proprietate publică a

statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale, potrivit Constituţiei şi

reglementărilor legale privind proprietatea publică.

Au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei:

a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,

pentru bunurile proprietate publică a statului;

b) consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti

sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a

judeţului, oraşului sau comunei.

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română ori

străină.

Conform art. 7 din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune se încheie în

conformitate cu legea română, indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia

concesionarului, pentru o perioadă care nu va putea depăşi 49 de ani, începând de la

data semnării lui.

Durata concesiunii se stabileşte de către concedent pe baza studiului de oportunitate

şi poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa

iniţială, prin simplul acord de voinţă al părţilor.

Art. 13 din O.U.G. nr. 54/2006 stabileşte că principiile care stau la baza atribuirii

contractelor de concesiune sunt:

a) transparenţa – punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor

referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune;

b)tratamentul egal – aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea

publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune;

c) proporţionalitatea – presupune că orice măsură stabilită de autoritatea publică

trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului;

d)nediscriminarea – aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli,

indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a contractului de

concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în acordurile şi convenţiile la care

România este parte;

72

e) libera concurenţă – asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru ca

orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni concesionar în

condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este

parte.

Procedurile de atribuire a contractului de concesiune sunt următoarele, conform art.

14 din O.U.G. nr. 54/2006:

a) licitaţia – procedura la care orice persoană fizică sau juridică interesată are dreptul

de a depune ofertă:

b)negocierea directă – procedura prin care concedentul negociază clauzele

contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de

atribuire a contractului de concesiune.

De regulă, concedentul are obligaţia de a atribui contractul de concesiune prin

aplicarea procedurii licitaţiei.

Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea,

modificarea şi încetarea contractului de concesiune se realizează potrivit prevederilor

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în

a cărui jurisdicţie se află sediul concedentului.

Împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia de contencios

administrativ a curţii de apel, conform prevederilor legale.

Închirierea bunurilor proprietate publică

Închirierea bunurilor proprietate publică se face în condiţiile reglementate în art. 136

alin. 4 din Constituţie şi art. 125 din Legea nr. 215/200174.

Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ –

teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a

Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul

de închiriere cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat,

potrivit specificului acestuia.

Contractul de închiriere se poate încheia de titularul dreptului de proprietate sau de

administrare cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

74 Republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007

73

Închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, iar sumele

încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau bugetele locale.

În cazul în care contractul de închiriere este încheiat de către titularul dreptului de

administrare, acesta va avea dreptul să încaseze din chirie o cotă – parte între 20 –

50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului General al

Municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean, a Consiliului General al municipiului

Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea.

Darea în folosinţă gratuită

Dreptul real de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică este consacrat

legislativ în art. 136 alin. 4 din Constituţie şi art. 126 din Legea nr. 215/2001.

În conformitate cu dispoziţiile legale, statul şi unităţile administrativ

– teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen

limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de

binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.

3.5.6 Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publică

Dobândirea dreptului de proprietate publică. Actul normativ care reglementează

principial dreptul de proprietate publică şi alcătuirea domeniului public este Legea

nr. 213/199875, care este lege organică şi devenită dreptul comun în această privinţă.

În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului public are loc în

următoarele modălităţi:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de guvern, consiliul judeţean sau

consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

75 Modificată prin legea 241/2003

74

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate

publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege.

Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin

mijloace de drept civi1, administrativ sau penal.

Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot să

fie, pe lângă cele arătate expres la Legea nr. 213/199876, confiscarea, trecerea în

proprietatea statului a bunurilor fără stăpân şia celor abandonate; rechiziţia, comoara

sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele şi taxele de timbru; impozite

şi taxe datorate prin legi speciale; confiscarea bunurilor potrivit Legii nr. 115/1996;

achiziţionarea unor bunuri precum şi realizarea de investiţii; terenurile dobândite de

străini sau apatrizi prin moştenire şi pe care nu le-au înstrăinat în timp de un an în

condiţiile art. 68(2) din Legea nr. 18/1991, republicată77.

Este de reţinut că depinde de natura bunurilor respective sau de afectaţiunea

care li se dă, distincţie după care ele pot să intre fie în domeniul public, fie în

domeniul privat al statului sau unităţilor administrative teritoriale.

În ce priveşte modalitatea prevăzută de art. 7 lit.c din lege, trecerea în

proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-

teritorială au în proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică. Dacă

un imobil a intrat în proprietatea unei societăţi comerciale ca urmare a reorganizării

dispuse prin Legea nr. 15/1990, indiferent că în structura capitalului este deţinător şi

statul, sau, ca urmare a privatizării deţinători de capital sunt persoane fizice sau

juridice, societatea comercială respectivă este o persoană juridică de drept privat. În

atare situaţie, singura modalitate de trecere în proprietate publică o constituie

exproprierea, în condiţiile legii.

Noul Cod civil reglementează dobândirea dreptului de proprietate publică în

cuprinsul art. 878. Conform acestui articol dreptul de proprietate publică se poate

dobândi prin: achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii, prin

expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii, prin

donaţie sau legat, acceptată în condiţiile legii, dacă bunul, prin

76 Ibidem77 Republicată prin Legea 71/2010

75

natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz sau de

interes public, prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin

natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz sau de

interes public, prin transferul unui bun din domeniul privat al

statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al

unei unităţi administrativ teritoriale în domeniul public al acesteia,

în condiţiile legii şi prin alte moduri stabilite de lege (accesiunea,

confiscarea, vânzarea sau schimbul pentru cauză de utilitate

publică).

Stingerea dreptului de proprietate publică. Stingerea dreptului de administrare

publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naştere, care acţionează ca un

principiu în actele şi faptele juridice.

În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a

unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.

În legislaţia apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind

trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat.

Astfel de reglementări sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 18/1991

modificată78, care prevede că terenurile proprietate publică ”nu pot fi introduse în

circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”; art.

10 din Legea nr. 213/1998 modificată 79, care de principiu, statuează că ”dreptul de

proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat

”. Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură

administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile

guvernului, hotărârile consiliilor judeţene sau locale, care reprezintă autorităţile

administrative titulare, după caz.

Introducerea în circuitul civil se realizează şi în virtutea legii, respectiv

situaţiile de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole din intravilanul şi extravilanul localităţilor, a pădurilor şi terenurilor cu

vegetaţie forestieră, prevăzute de art. 45, 46, 47, 48 din Legea nr. 18/1991

modificată80 , privind fondul funciar.

78 Prin Legea 71/201079 Prin Legea 241/200380 Prin Legea 71/2010

76

În noul Cod Civil stingerea dreptului de proprietate publică este reglementată în

cuprinsul art. 879 : Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul

a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau

interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

3.6 Fiduicia

Introducerea în dreptul civil român a instituţiei trust-ului (fiducia) apare reglementată în

noul Cod Civil în cuprinsul art. 788-806. Acest concept, cu o aplicare foarte largă în

sistemul de drept anglo-saxon, a fost deja receptat în dreptul continental în unele sisteme

juridice naţionale (de exemplu, Franţa, Elveţia, Luxemburg).

Fiducia a fost definită (art. 788) ca operaţia juridică prin care unul sau mai mulţi

constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi

patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau

mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau al

mai multor beneficiari. Acestea alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de

celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor. Calitatea de constituitor poate fi

avută de orice persoană fizică sau juridică, însă, pentru a se evita operaţiunile de spălare

de bani şi evaziunea fiscală, calitatea de fiduciar a fost limitată la instituţiile de credit,

societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare.

În patrimoniul fiduciarului, drepturile şi obligaţiile fiduciare alcătuiesc o masă

patrimonială distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii, neexistând concurs între creditorii

fiduciari şi ceilalţi creditori ai fiduciarului.

Pentru prima oară în legislaţia românească au fost introduse, după modelul Codului civil

din Québec, reglementări generale privind administrarea bunurilor altuia. Aceste

reglementări se vor aplica în fiecare situaţie în care nu există reglementări speciale

privitoare la administrarea bunurilor unei alte persoane, precum şi în completarea

eventualelor reglementări speciale.

Primul capitol din acest titlu conţine dispoziţii generale, aplicabile tuturor formelor de

administrare. În două secţiuni diferite din Capitolul al II-lea al acestui titlu au fost

77

reglementate două forme distincte de administrare, fiecare având un regim juridic propriu:

administrarea simplă şi administrarea deplină. În timp ce administrarea simplă presupune

împuternicirea administratorului de a efectua actele necesare pentru conservarea bunurilor

şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite,

administrarea deplină presupune şi îndatorirea administratorului de a exploata în mod

profitabil bunurile administrate, de a spori patrimoniul sau de a realiza afectaţiunea masei

patrimoniale – ceea ce implică şi o libertate mai mare a administratorului deplin de a

încheia acte de dispoziţie cu privire la bunurile administrate. În Capitolul al III-lea sunt

cuprinse şi prevederi referitoare la evitarea conflictelor de interese dintre administrator şi

cel ale cărui bunuri sunt administrate, la separarea bunurilor administratorului de cele

administrate, fiind stabilită şi posibilitatea administratorului de a sta în justiţie pentru orice

cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi de a interveni în orice cerere

sau acţiune având drept obiect bunurile administrate.

Subiecţii fiduiciei sunt conform art. 791 şi 792 noul C.Civ : Orice persoană fizică sau

juridică poate fi constituitor în contractul de fiducie. Numai instituţiile de credit,

societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare

legal înfiinţate pot avea calitatea de fiduciari în acest contract.

Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţă persoană.

Conţinutul contractului de fiduicie:

drepturi patrimoniale transferate;

b) durata transferului, care nu poate depăşi treizeci şi trei de ani începând de la data

încheierii sale;

c) identitatea constituitorului sau a constituitorilor;

d) identitatea fiduciarului sau fiduciarilor;

e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile

care permit determinarea acestora;

f) scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale

fiduciarului ori ale fiduciarilor.

Limitările impuse fiduiciei sunt următoarele:

a) Limitarea răspunderii fiduciarului în caz de insolvenţă

Aceasta se limitează prin deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului

nu afectează masa patrimonială fiduciară

78

b) Limitarea răspunderii în funcţie de separaţia maselor patrimoniale

Bunurile din masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite, în condiţiile legii, de

titularii de creanţe născute în legătură cu aceste bunuri sau de acei creditori ai

constituitorului care au o

garanţie reală asupra acestuia a căror opozabilitate este dobândită, potrivit legii,

anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmărire poate fi exercitat şi de ceilalţi creditori

ai constituitorului, însă numai în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive de admitere

a acţiunii prin care a fost desfiinţat contractul de fiducie încheiat în frauda dreptului

lor de creanţă.

Titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din masa patrimoniala fiduciara nu

pot urmări decât aceste bunuri, cu excepţia cazului în care, prin contractul de fiducie,

s-a prevăzut obligaţia fiduciarului sau/şi a constituitorului de a răspunde pentru o

parte sau pentru tot pasivul fiduciei. În acest caz, va fi urmărit mai întâi activul masei

patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacă este necesar, bunurile fiduciarului sau/şi ale

constituitorului, în limita şi în ordinea

prevăzute în contractul de fiducie.

Răspunderea

Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei

patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse în

patrimoniul său.

Stingerea fiduiciei:

1. Contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin realizarea

scopului urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului.

2. El încetează, de asemenea, în cazul în care toţi beneficiarii renunţă la fiducie, iar în

contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea

situaţie. Declaraţiile de

renunţare sunt supuse aceloraşi formalităţi de înregistrare ca şi contractul de fiducie.

Înncetarea se produce la data finalizării formalităţilor de înregistrare pentru ultima

declaraţie de renunţare.

3. Contractul de fiducie încetează şi în momentul în care s-a dispus deschiderea

procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc,

potrivit legii, efectele reorganizării persoanei juridice.

79

Efectele încetării contractului de fiducie (art. 806 noul Cod Civil):

1. Când contractul de fiducie încetează, masa patrimonială fiduciară existentă în acel

moment se transferă la beneficiar, iar în absenţa acestuia, la constituitor

2. Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al

constituitorului se va produce numai după plata datoriilor fiduciare.

3.7 Teste grilă

Testul nr.3

1.Constituie obiect al dreptului de proprietate privata:

a) domeniul privat al statului

b) domeniul public judeţean

c) domeniul public local

2. Caracterele dreptului de proprietate publică sunt:

a) inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea

b) alienabilitatea, prescriptibilitatea şi sesizabilitatea

c) prescriptibilitatea extinctivă şi prescriptibilitatea achizitivă

3. Caracterele dreptului de proprietate privată sunt:

a) inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea

b) alienabilitatea, prescriptibilitatea şi sesizabilitatea

c) prescriptibilitatea extinctivă şi prescriptibilitatea achizitivă

4. Caracterele dreptului de proprietate privată sunt:

a) Dreptul de proprietate privată este alienabil

b) Dreptul de proprietate privată este prescriptibil

80

c) Dreptul de proprietate privată este sesiyabil

5. Cazurile de stingere a dreptului de proprietate privată sunt:

a) prin abandon sau renunţare

b) prin expropriere

c) prin concesionare

6. Dreptul de proprietate publică:

a) poate fi dobândit pe cale naturală

b) permite constituirea ipotecii asupra bunurilor ce formează obiectul acestui drept în

condiţiile legii

c) poate fi apărat prin intermediul unei acţiuni în revendicare

7. Domeniul public include:

a) numai bunuri proprietate publică;

b) numai bunuri proprietate privată;

c) bunuri proprietate publică, dar şi bunuri proprietate privată cu o semnificaţie

specială.

8. Bunurile proprietate publică pot avea ca titular:

a) doar statul;

b) atât statul, cât şi diferite persoane fizice sau juridice;

c) statul şi unităţile administrativ-teritoriale.

9. Bunurile proprietate publică sunt:

a) inalienabile;

b) inviolabile;

81

c) grevate cu sarcini.

10. Statul şi unitatea administrativ teritorială deţin în proprietate:

a) numai bunuri proprietate publică;

b) numai bunuri proprietate privată;

c)atât bunuri proprietate publică cât şi bunuri proprietate privată;

Capitolul IV Dezmembrămintele dreptului de propietate


Dreptul de proprietate, cel mai complet drept real, întruneşte în mâinile titularului

toate atributele care, conform legii, îl compun: dreptul de folosinţă, dreptul de a

culege fructele şi dreptul de dispoziţie (usus, fructus şi abusus).81

Aceste atribute au un caracter absolut, în sensul că există în raporturile proprietarului

cu toţi ceilalţi şi un caracter exclusiv, în înţelesul că numai proprietarul le poate

exercita în plenitudinea lor, independent de puterile şi drepturile pe care altul le-ar

avea asupra aceluiaşi bun.

În unele situaţii, legea permite separarea atributelor dreptului de proprietate şi

atribuirea lor altor persoane decât titularul dreptului de proprietate.

Astfel, potrivit art. 479 Cod civil, „poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept

de proprietate sau un drept de folosinţă sau numai servitute”.

Aceasta înseamnă că proprietatea poate fi dezmembrată, iar unele atribute ale ei pot

fi exercitate ca drepturi reale de o altă persoană decât titularul dreptului de

proprietate, cu excepţia dispoziţiei, deoarece aceasta, ca atribut al dreptului de

proprietate, nu va putea fi exercitată de alte persoane, aceasta rămânând în mâinile

proprietarului.

81 Eugen Chelaru, op. cit., pag 155; Liviu Pop, op. cit., pag 157; OvidiuUngureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., pag. 262

82

Dacă dreptul de dispoziţie ar fi atribuit altei persoane decât proprietarului lucrului,

atunci înstrăinarea ar conduce la însăşi pierderea dreptului de proprietate.

Importanţa dreptului de dispoziţie a fost reţinută şi de Curtea Constituţională, care a

decis că garantarea dreptului de proprietate presupune protecţia tuturor prerogativelor

acestui drept şi, în mod special, a dreptului de dispoziţie.82

Pe de altă parte, unele atribute ale proprietăţii pot fi limitate, ca în cazul servituţilor şi

acordate în favoarea terţilor.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt definite ca fiind acele drepturi

reale principale derivate, asupra bunurilor altuia, opozabile erga omnes, inclusiv

proprietarului, care se constituie sau dobândesc prin desprinderea ori limitarea

unor atribute din conţinutul

juridic al dreptului de proprietate.83

În sistemul nostru de drept sunt cunoscute următoarele dezmembrăminte ale

dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,

dreptul de servitute, dreptul de superficie şi dreptul real de folosinţă.84

Aceste dezmembrăminte pot fi constituite numai pentru bunurile proprietate privată,

nu şi pentru bunurile din domeniul public, în raport de dispoziţiile art. 136 alin 4 din

Constituţie, care prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În

condiţiile legii organice ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori

instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date

în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate, cele prevăzute de Codul civil, pot lua

naştere prin următoarele moduri:

• prin lege: dreptul de abitaţie, servituţile legale şi naturale, dreptul de superficie;

• prin act administrativ emis de autoritatea competentă:dreptul real de folosinţă;

• prin destinaţia proprietarului: servituţile stabilite prin fapta omului;

• prin uzucapiune:dreptul de uzufruct, dreptul de uz, servituţile continue şi aparente,

dreptul de superficie;

• prin voinţa omului: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul

de abitaţie, servituţile stabilite prin fapta omului, dreptul de superficie.

82 Decizia nr. 44/1996, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 345/199683 Liviu Pop. op. cit., pag 15884 Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, op. cit., p. 185-186

83

4.2 Dreptul de uzufruct

Uzufructul este definit în art 517 Cod civil ca fiind dreptul de a se bucura cineva de

lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu

îndatorirea de a le conserva substanţa.

În noul Cod civil definiţia uzufructului este reglementată în art. 720: Uzufructul

este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele

acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i

conserva substanţa.

În reglementările noului cod definiţia uzufructului este mult mai

completă decât în codul actual legiuitorul introduce în definiţie şi

dreptul de a se putea folosi de fructe culese şi modifică şi dreptul

de a se bucura cu a se folosi pentru a explica mult mai clar că este

vorba despre un drept de a utiliza bunul şi fructele pe care acesta

le poate produce.

În doctrină, uzufructul a fost definit ca fiind acel drept real principal derivat,

temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane, care

conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu

obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea

uzufructului85.

Reglementarea uzufructului este cuprinsă în art. 517-564 Cod civil. În noul Cod Civil

apare reglementat în art. 720 – 763.

În urma constituirii uzufructului, cel în patrimoniul căruia rămâne dreptul de

dispoziţie se numeşte nud proprietar, iar cel în patrimoniul căruia intră dreptul de a

folosi bunul şi de a-i culege fructele se numeşte uzufructuar.

Ca urmare a separării atributelor dreptului de proprietate şi încredinţării lor către

două persoane diferite, apar două drepturi reale distincte: dreptul de proprietate, al

cărui conţinut va fi format numai din dispoziţie şi dreptul de uzufruct, compus din

atributele posesiei şi folosinţei bunului, desprinse din dreptul de proprietate.

85 OvidiuUngureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., p. 468

84

Uzufructul prezintă următoarele caractere juridice:

1. Uzufructul este un drept real, fiind opozabil erga omnes, inclusiv proprietarului,

iar când obiectul său îl reprezintă bunuri corporale, conferă titularului dreptul de

urmărire şi dreptul de

preferinţă.107 Acest caracter al uzufructului rezultă din dispoziţiile art. 479 Cod civil

care prevede că cineva poate avea asupra unui lucru un drept de proprietate sau un

drept de folosinţă sau numai servitute, uzufructul fiind asimilat cu dreptul de

proprietate, precum şi din

definiţia legală a uzufructului, cuprinsă în art. 517 Cod civil.

Această natură a uzufructului îl deosebeşte de dreptul de folosinţă pe care îl are

locatarul asupra bunului închiriat, care este un drept de creanţă.

2. Uzufructul este un drept temporar, deoarece se stinge cel mai târziu la moartea

uzufructuarului dacă acesta este o persoană fizică (art.557 Cod civil) sau cel mai

târziu după 30 de ani, dacă titularul este o persoană juridică (art.559 Cod civil).

Dreptul de uzufruct poate fi constituit atât pe o durată de timp determinată cât şi pe

durata vieţii uzufructuarului (uzufructul viager).

3. Uzufructul este mobiliar sau imobiliar, în raport cu bunurile asupra cărora a fost

constituit.

4. Uzufructul este un drept de folosinţă, deoarece uzufructuarul dobândeşte dreptul

de a întrebuinţa lucrul şi de a-i culege fructele.

Uzufructuarul dobândeşte beneficiul uzufructului (emolumentul), adică avantajele

economice pe care acest drept le conferă.

5. Uzufructul este un drept incesibil, ceea ce înseamnă că nu se poate transmite prin

acte juridice. Uzufructuarul poate transmite numai emolumentul uzufructului (art.

534 Cod civil) fără să-şi piardă calitatea de titular al dreptului real de uzufruct. În

acest caz, dobânditorul va folosi bunul cu titlu de drept personal, titular al dreptului

real de uzufruct rămânând uzufructuarul.

6.Uzufructul poate fi constituit nu doar asupta unui lucru ci şi asupra unui drept.

Acest caracter reiese din conţinutul art 520.C.Civ care stabileşte că uzufructul poate

privi atât bunurile mobile cât şi cele imobile, corporale sau necorporale. Se poate

observa în cazul creanţelor care pot constitui ca obiect al uzufructului, deoarece

uzufructuarul are dreptul la beneficiile oferite de fructele civile, adică la dobânzi.

85

Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct

Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit din atributele de posesie şi

folosinţă, uzufructuarul având şi dreptul de a culege sau percepe, în proprietate,

fructele bunului. Proprietarul bunului astfel grevat va rămâne numai cu dreptul de

dispoziţie asupra bunului, adică va avea nuda proprietate, atribut pe care îl poate

exercita fără ca prin aceasta să aducă atingere dreptului de uzufruct.

Obiectul dreptului de uzufruct

Potrivit art. 520 Cod civil, uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri mobile şi

imobile corporale sau incorporale, fungibile sau nefungibile. În raport de această

formulare rezultă că dreptul de uzufruct se poate stabili asupra oricăror bunuri aflate

în circuitul civil, mobile sau imobile, corporale sau incorporale şi, în principiu,

neconsumptibile.86

Obiectul uzufructului apare reglementat şi în noul Cod civil în art. 723 care

precizează că: Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori

incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din

acestea.

De regulă se constituie numai asupra bunurilor neconsumabile, deaoarece una din

obligaţiile uzufructuarului este de a conserva substanţa bunului.

Uzufructul poate fi de mai multe feluri, în funcţie de obiectul său:

a) uzufruct cu titlu particular, atunci când este stabilit asupra unui bun determinat;

b) uzufruct cu titlu universal, atunci când are ca obiect o fracţiune dintr-o

universalitate;

c) uzufruct universal, atunci când are ca obiect o universalitate.

Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte repartizarea sarcinilor şi

datoriilor, pe timpul uzufructului, între uzufructuar şi nudul proprietar.

Astfel, în cazul uzufructului cu titlu particular, uzufructuarul poate să folosească

bunul fără să aducă atingere substanţei lucrului, în timp în interiorul fracţiunii de

universalitate sau în universalităţi de bunuri, operând subrogaţia reală cu titlu

universal, bunul este înlocuit cu valoarea lui, fără să fie afectată substanţa acestuia.

86 Ion Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit., p. 196

86

Având în vedere faptul că una dintre obligaţiile uzufructuarului este aceea de a nu se

atinge de substanţa lucrului şi de a restitui lucrul proprietarului, regula, în materie de

bunuri ce pot forma obiectul uzufructului, o constituie bunurile neconsumptibile.

Cu caracter de excepţie, se admite că obiect al uzufructului pot fi şi bunuri

consumptibile, dar în acest caz uzufructuarul are obligaţia de a restitui bunuri de

aceeaşi cantitate şi valoare cu cele primite. Deoarece uzufructuarului i se transmite

însăşi proprietatea asupra bunurilor, cu

obligaţia de restituire prevăzută în art. 526 Cod civil, ne aflăm în prezenţa quasi –

uzufructului.

Pot forma obiectul uzufructului următoarele categorii de bunuri:

a) titlurile la purtător, deoarece pot fi identificate prin seriile şi numerele lor;

b) fondul de comerţ, ca universalitate de fapt, format din bunuri corporale şi

incorporale ( mărfuri, materii prime, brevete de invenţii, mărcile de fabrică);

c) terenurile proprietate privată;

d) locuinţele.

Referitor la terenuri şi locuinţe, menţionăm că terenurile dobândite prin constituirea

dreptului de proprietate privată şi care nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani (conform

art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 71/2010) nu pot face

obiectul uzufructului pe această perioadă, precum şi apartamentele cumpărate de

chiriaşi în condiţiile

Modurile de constituire a uzufructului

În conformitate cu prevederile art. 518 Cod civil, uzufructul se poate constitui prin

lege, prin voinţa omului şi prin uzucapiune.

În legislaţia noastră nu mai există cazuri de uzufruct legal, deoarece articolele 283,

338, 684 şi 1242 din Codul civil care reglementau uzufructul legal ( dreptul de

uzufruct legal al părinţilor

asupra averii copiilor lor minori, al soţului asupra bunurilor dotale şi al văduvei fără

avere în moştenirea soţului său predecedat) au fost abrogate prin Legea nr. 18/1948,

Decretul nr. 32/1954 şi Legea nr. 319/1944.

În Noul Cod Civil în cadrul art. 721 legiuitorul explică modul de constituire a

uzufructului astfel: Uzufructul se poate constitui prin act juridic,

uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, dispoziţiile în

87

materie de carte funciară fiind aplicabile. Uzufructul se poate

constitui numai în favoarea unei persoane existente.

În consecinţă, dreptul de uzufruct se poate constitui numai prin voinţa omului şi prin

uzucapiune.

Instituirea uzufructului prin voinţa omului se poate face în două moduri:

1. Constituirea uzufructului prin convenţia intervenită între proprietar şi uzufructuar

Convenţia poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Constituirea dreptului de

uzufruct prin convenţie poate fi directă şi indirectă.

Uzufructul se instituie în mod direct, dacă prin convenţie se înstrăinează cele două

atribute care formează conţinutul juridic al dreptului de uzufruct, proprietarul

menţinând pentru el numai nuda proprietate.

Uzufructul se instituie în mod indirect, dacă obiectul convenţiei este reţinerea de

către vechiul proprietar a dreptului de uzufruct şi înstrăinarea nudei proprietăţi.

Atunci când uzufructul se constituie asupra unui imobil, direct sau indirect, actul de

constituire se va perfecta în forma înscrisului autentic – art. 22 alin. 1 din Legea nr.

7/1996, modificată de Titlul XII din Legea nr. 247/200587, coroborat cu art. 2 alin. 2

din Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” al Legii nr. 247/200588.

2. Constituirea uzufructului prin testament

Testatorul poate transmite legatarului uzufructul şi moştenitorilor nuda proprietate

sau poate să instituie un legatar al nudei proprietăţi şi să transmită moştenitorilor

legali uzufructul.89

Potrivit art. 519 Cod civil, uzufructul constituit prin voinţa omului poate fi: pur şi

simplu, pe termen sau sub condiţie.

În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de uzufruct prin uzucapiune, aceasta se

poate realiza atât pe calea uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, când există justul titlu

şi buna – credinţă a posesorului, cât şi a uzucapiunii de 30 de ani.

Drepturile uzufructuarului

Uzufructuarul are dreptul de a obţine posesia bunului care face obiectul uzufructului

şi dreptul de a-l folosi, conservându-i substanţa.

Corespunzător acestor atribute, uzufructuarul are următoarele drepturi:

87 Completată prin O.U.G. nr.118/2007 88 Ibidem89 Liviu Pop, Liviu – Marius Harosa, op. cit., p. 235

88

1. Dreptul de a cere predarea în folosinţă a bunului

În acest scop, are la dispoziţie acţiunea confesorie împotriva nudului proprietar ori a

succesorilor acestuia, dacă uzufructul s-a constituit prin legat.

Dacă uzufructul s-a instituit prin convenţie, uzufructuarul are la îndemână o acţiune

personală, născută din contract, împotriva celuilalt contractant având ca obiect

predarea bunului.

2. Dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele

Dreptul de folosinţă îi conferă uzufructuarului dreptul să efectueze acte de

conservare şi de administrare asupra bunului.

Uzufructuarul poate să facă şi acte de dispoziţie materială cu privire la bun, cu

precizarea că potrivit art. 539 alin. 2 Cod civil nu are dreptul la despăgubiri de la

proprietar pentru sporul de valoare adus bunului.

Potrivit art. 521 Cod civil, „uzufructuarul are dreptul de a se bucura de tot felul de

fructe, ce poate produce obiectul asupra căruia are uzufruct, fie naturale, fie

industriale, fie civile.”

Astfel, în ceea ce priveşte fructele naturale şi industriale, sunt dobândite de

uzufructuar prin culegere (percepere). Fructele neculese în momentul constituirii

uzufructului aparţin uzufructuarului iar cele nepercepute în momentul încetării

uzufructului se cuvin proprietarului

(art. 524 Cod civil).

Fructele civile se dobândesc de către uzufructuar zi de zi, proporţional cu durata

uzufructului (art. 525 Cod civil).

În cazul uzufructului testamentar, fructele se cuvin uzufructuarului din momentul

predării voluntare a bunului de către moştenitori sau de la data introducerii acţiunii în

justiţie pentru predarea bunului.

În noul Cod Civil acest drept este reglementat în cuprinsul art. 726, 727 şi

728.Comform acestor articole în lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul are

folosinţa exclusivă a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia.

Fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin

uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului

proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate

de producerea lor.

89

Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul

de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.

3. Dreptul de a exercita prerogativele pe care i le conferă constituirea uzufructului,

în mod direct şi nemijlocit sau prin intermediul unei persoane.

Potrivit art. 534 Cod civil, uzufructuarul are posibilitatea să cedeze emolumentul

uzufructului prin acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Uzufructuarul are dreptul să închirieze sau să arendeze bunul, iar atât timp cât există

uzufructul aceste contracte sunt opozabile nudului proprietar.

Conform art. 1750 pct. 2 Cod civil, uzufructul poate fi ipotecat.

Uzufructuarul poate să constituie asupra uzufructului său un alt drept de uzufruct,

fără ca prin aceasta să-şi înstrăineze dreptul ci numai exerciţiul dreptului, cu

consecinţa faptului că va rămâne în continuare răspunzător faţă de nudul proprietar.

4. Dreptul de a folosi acţiunile posesorii pentru apărarea uzufructului.

Obligaţiile uzufructuarului

Obligaţiile uzufructuarului pot fi grupate în trei categorii, în funcţie de următoarele

etape:

a) înainte de intrarea în posesia şi folosinţa bunului care formează obiectul

uzufructului;

b) în timpul exercitării dreptului de uzufruct;

c) la încetarea uzufructului.

1. Înainte ca uzufructuarul să intre în posesia şi folosinţa bunului asupra căruia se

exercită dreptul de uzufruct, acesta are următoarele obligaţii:

a) Obligaţia de întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un proces-verbal de

constatare a stării bunurilor imobile (art. 540 şi art. 541 Cod civil).

Această obligaţie are ca scop să stabilească obiectul uzufructului şi întinderea

obligaţiei de restituire a uzufructuarului.

Inventarul şi procesul-verbal pot fi întocmite fie în formă autentică, fie prin înscris

sub semnătură privată, pe cheltuiala uzufructuarului şi constituie probe pentru

stabilirea stricăciunilor suferite de lucru pe timpul uzufructului.

În caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, uzufructuarul va suporta următoarele

sancţiuni:

a) proprietarul îl poate împiedica pe uzufructuar să intre în folosinţa lucrului;

90

b) în momentul stingerii uzufructului, nudul proprietar poate să facă dovada

pretenţiilor sale faţă de uzufructuar, prin orice mijloc de probă, inclusiv proba cu

martori şi prezumţii.

Apare şi în noul Cod Civil această reglementare în cuprinsul art. 740. Conform

acestui articol Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află la

data constituirii uzufructului; acesta nu va putea intra însă în posesia

lor decât după inventarierea bunurilor mobile şi constatarea stării

în care se află imobilele, cu excepţia cazului în care uzufructul unui

bun mobil este dobândit prin uzucapiune.

Inventarul se întocmeşte numai în prezenţa nudului proprietar ori

după notificarea acestuia.

2) Obligaţia de a aduce o cauţiune

Se numeşte cauţiune, persoana care se obligă, alături de uzufructuar, să răspundă în

caz de insolvabilitate a acestuia (art. 541 Cod civil).

Îndeplinirea acestei obligaţii se face fie prin găsirea şi darea unei cauţiuni propriu-

zise, fie prin constituirea unei garanţii reale, sub forma gajului sau a ipotecii.

Nudul proprietar poate scuti de darea cauţiunii pe uzufructuar. De asemenea,

vânzătorul sau donatorul bunului care şi-au reţinut uzufructul din vânzare sau donaţie

nu sunt obligaţi să dea cauţiune.

2. În timpul exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul are următoarele obligaţii:

a) Să se folosească de bun ca un bun proprietar (art. 541 Cod civil); obligaţie din care

decurge îndatorirea de a întreţine lucrul în bună stare, având sarcina de a face

reparaţiile de întreţinere, cu precizarea că reparaţiile importante sunt în sarcina

nudului proprietar (art. 545 – 547 Cod civil).

b) Să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări sau uzurpări ale dreptului

acestuia (art. 545 Cod civil) care pot să provină din partea unui terţ prin intentarea

unei acţiuni în revendicare, a unei acţiuni în grăniţuire sau a unei acţiuni posesorii.

Dacă nu-şi îndeplineşte această obligaţie, uzufructuarul va plăti toate daunele suferite

de proprietar, ca şi cum ele ar fi autorul acestora (art. 554 Cod civil).

c) Să respecte şi să continue modul de folosire stabilit de proprietar, în sensul de a

folosi lucrul întocmai ca şi proprietarul lucrului (art. 517 Cod civil). În noul cod civil

art. 741 face referire la acest mod de folosire conform căruia în exercitarea dreptului

91

său, uzufructuarul este ţinut să respecte destinaţia dată bunurilor de nudul proprietar,

cu excepţia cazului în care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se

prejudiciază în nici un fel interesele proprietarului.

d) Să suporte anumite cheltuieli şi sarcini ale lucrului (art. 548 – 549 Cod civil), cum

ar fi plata taxelor şi a impozitelor, cheltuielile pentru obţinerea recoltelor etc.

3. La încetarea uzufructului, uzufructuarul are următoarele obligaţii:

a) Să restituie bunul care a făcut obiectul uzufructului, în natură şi în starea în care se

găsea ca la momentul constituirii uzufructului. Această obligaţie nu va mai exista în

cazurile în care uzufructul sa stins prin consolidare sau în cazul în care bunul a pierit

fără culpa

uzufructuarului.

Dacă bunul s-a deteriorat prin folosinţă, uzufructuarul are obligaţia de a-l restitui în

starea în care se afla la sfârşitul uzufructului. Dacă bunul a pierit ca urmare a unui

caz fortuit, uzufructuarul este exonerat de obligaţia de a-l restitui, deoarece riscul

pieirii este suportat de către nudul proprietar, potrivit principiului res perit domino.

Obligaţia de restituire va reveni moştenitorilor uzufructuarului în situaţia în care

uzufructul încetează prin deces.

b) Să restituie bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, după caz,

echivalentul lor bănesc în cazul în care obiectul uzufructului l-au constituit bunuri

consumptibile.

Pieirea acestor bunuri, indiferent de motiv, nu-l exonerează pe uzufructuar de

obligaţia de restituire, potrivit principiului genera non pereunt.

c) Obligaţia de a plăti nudului proprietar despăgubiri în caz de pierire sau deteriorare

din culpă a bunului. Această obligaţie apare şi în noul Cod Civil în art. 742 unde este

specificat că: uzufructuarul este obligat să-l despăgubească pe nudul proprietar

pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în

uzufruct.

Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar

Drepturile nudului proprietar

Constituirea uzufructului lasă în mâinile nudului proprietar acele drepturi care sunt

manifestări ale atributului dispoziţiei, respectiv:

92

1. Dreptul de a dispune de lucru, dar cu respectarea prerogativelor ce revin

uzufructuarului. Astfel, el va putea să înstrăineze nuda proprietate (să o vândă, să o

doneze), dar noul proprietar sau noul titular al unui drept real asupra lucrului ce

formează obiectul uzufructului, nu va putea intra în folosinţa lucrului sau a dreptului

decât după încetarea uzufructului.

Având dreptul de dispoziţie, nudul proprietar poate să greveze lucrul cu sarcini reale,

însă acestea nu se vor putea întinde asupra deplinei proprietăţi decât după stingerea

uzufructului.

2. Să-şi însuşească productele lucrului, deoarece consumând substanţa lucrului,

productele, spre deosebire de fructe, nu se cuvin uzufructuarului.

3. Să exercite în justiţie toate acţiunile prin care să-şi apere dreptul său de

proprietate(acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie,

acţiunea pentru constatarea unei servituţi, acţiunea pentru ieşirea din indiviziune).

Obligaţiile nudului proprietar

Nudul proprietar are două obligaţii, respectiv:

1. Obligaţia de a-l garanta pe uzufructuar împotriva evicţiunii în cazul în care

obligaţia de garanţie rezultă din natura uzufructului (de exemplu constituirea

uzufructului cu titlu oneros), precum şi în cazul în care o asemenea obligaţie a fost

asumată prin actul de constituire a uzufructului.

Obligaţia de garanţie decurge din principiul că nudul proprietar trebuie să facă tot ce-

i stă în putinţă pentru a asigura uzufructuarului posesia utilă şi liniştită a lucrului.

2. Obligaţia de a nu-l stânjeni pe uzufructuar în exerciţiul drepturilor sale.

În concluzie, în principiu, nudul proprietar nu are nici o obligaţie pozitivă faţă de

uzufructuar cu excepţia obligaţiei de garanţie contra evicţiunii.

Stingerea uzufructului

Uzufructul se stinge în următoarele cazuri:

1) Moartea uzufructuarului, deoarece uzufructul este un drept temporar şi cel mult

viager. Este cauza cea mai generală de stingere, fiind o regulă de ordine publică şi o

consecinţă a caracterului viager al uzufructului. Aceasta înseamnă că orice convenţie

prin care s-ar stipula

constituirea unui drept perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte este

sancţionată cu nulitatea absolută.

93

Dacă uzufructul viager a fost constituit în favoarea a două persoane, după decesul

unei, cealaltă va păstra uzufructul asupra întregului bun.

2) Expirarea termenului pentru care a fost constituit.

Părţile pot stabili, prin convenţie, ca uzufructul să se constituie pe anumită perioadă

de timp.

În cazul în care uzufructuarul este o persoană juridică, uzufructul este întotdeauna cu

termen, durata maximă fiind de 30 de ani, în raport de prevederile art. 559 Cod civil.

3) Consolidarea sau întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de proprietar şi

uzufructuar.

De fapt, consolidarea vizează reunirea celor două calităţi în persoana uzufructuarului

care poate dobândi nuda proprietate prin moştenire, cumpărare, donaţie sau prin orice

alt act.

Totodată, consolidarea se mai poate îndeplini şi în persoana unui terţ, care ar

dobândi, simultan, atât nuda proprietate, cât şi uzufructul.

4) Renunţarea uzufructuarului.

Uzufructuarul poate renunţa la dreptul său fie în mod unilateral, fie în mod

convenţional, iar renunţarea poate fi expresă sau tacită. (conform art. 561 din Codul

Civil).

Renunţarea unilaterală a imobilelor este realizată în practică în formă autentică în

scopul de a se crea posibilitatea radierii dreptului de uzufruct din cartea funciară.

Renunţarea convenţională poate fi realizată cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

5) Neuzul sau prescripţia extinctivă.

Conform reglementărilor art. 557 din Codul Civil, uzufructul se stinge datorită

neexercitării sale timp de 30 de ani, fiind necesar, în această situaţie, ca nefolosirea

bunului să fie continuă şi completă pe această perioadă. Termenul de 30 de ani se

calculează de la data ultimului act de folosinţă al uzufructuarului.

6) Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă în favoarea unui terţ.

Uzufructul se poate stinge în favoarea unui terţ în două situaţii:

a) prin uzucapiunea numai a uzufructului fără a se uzucapa nuda proprietate;

b) prin uzucapiunea lucrului, adică atât a uzufructului, cât şi a nudei proprietăţi.

7) Pieirea totală a lucrului.

94

Când lucrul piere total, uzufructul se stinge prin lipsă de obiect (art. 557 şi art. 564

din Codul civil).

Pieirea trebuie să fie totală, întrucât în caz de pieire parţială, uzufructul nu se stinge

ci se exercită asupra părţii care a mai rămas din lucru (art. 563 Cod civil).

Legea are în vedere atât pieirea materială cât şi pieirea juridică a lucrului. Pieirea

trebuie să se datoreze unui caz fortuit sau forţei majore, deoarece dacă ea este

imputabilă uzufructuarului, nudului proprietar ori unei terţe persoane, uzufructul se

exercită asupra indemnizaţiei.

Dacă uzufructul are ca obiect o universalitate de lucruri ele nu se stinge dacă pier

numai anumite lucruri, ci doar când dispare întreaga universalitate, acest caz fiind

reglementat în art. 556 Cod civil pentru cazul unei turme de animale.

8) Abuzul de folosinţă (art. 558 Cod civil).

În cazul în care uzufructuarul abuzează de folosinţa lucrului, nudul proprietar este

îndreptăţit să ceară în justiţie pronunţarea unei hotărâri de încetare a uzufructului

înainte de termenul pentru care a fost constituit.

9) Rezolvirea, revocarea sau anularea titlului prin care s-a constituit uzufructul ori a

dreptului celui ce a constituit uzufructul, conduc la stingerea uzufructului, potrivit

regulii „rezoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis”.

10) Exproprierea imobilului.

Prin efectul exproprierii imobilului, se stinge uzufructul, titularul având dreptul la

despăgubiri, potrivit art. 28 alin. 3 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică.

Efectele stingerii uzufructului (Lichidarea uzufructului)

Odată cu stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să restituie nudului

proprietar bunul ce a făcut obiectul dreptului de uzufruct, cu excepţia cazurilor în

care uzufructul s-a stins prin consolidare, prin pieirea totală a lucrului fără culpa

uzufructuarului, prin uzucapiunea bunului de către un terţ ori prin expropriere.

De regulă, restituirea se face de bună voie, în starea în care bunul a fost primit de la

proprietar.

Pe cale de excepţie, bunurile mobile care se uzează, se restituie în starea în care se

află în momentul încetării uzufructului (art. 528 Cod civil).

95

Dacă uzufructuarul refuză restituirea bunului, nudul proprietar are la îndemână

acţiunea în revendicare sau acţiunea personală.

În cazul în care uzufructul a avut ca obiect bunuri consumptibile (quasi-uzufructul),

se restituie bunuri de aceeaşi natură, calitate şi cantitate ori se restituie preţul lor (art.

526 Cod civil). Odată cu lucrul, uzufructuarul are obligaţia de a restitui şi fructele

naturale şi industriale pe care, eventual, le-a perceput după stingerea dreptului de

uzufruct.

Atunci când bunul a pierit sau s-a deteriorat din culpa uzufructuarului, acesta are

obligaţia de a plăti despăgubiri pentru daunele produse.

În cazul bunurilor mobile care au suferit deteriorări ca urmare a folosinţei normale a

acestora, uzufructuarul nu mai are obligaţia de a plăti despăgubiri (art. 528 Cod

civil).

Uzufructuarul are dreptul să pretindă nudului proprietar să-i restituie sumele de bani

pe care le-a plătit pentru el, în schimb, uzufructuarul nu va putea pretinde

despăgubiri pentru îmbunătăţirile pe care le-a adus lucrului, chiar dacă au sporit

valoarea acestuia.

Stingerea uzufructului

Uzufructul se poate stinge în mod normal prin împlinirea termenului, moartea

uzufructuarului şi prescripţia extinctivă şi prin cauze specifice.

Potrivit art. 519 C.civ uzufructul poate fi constituit pentru o anumită perioadă de

timp sau pentru toată viaţa.

Prin decesul uzufructuarului acest drept se stinge datorită caracterului viager.

Uzufructul se poate stinge şi prin neuz sau prescripţie extinctivă menţiune ce se

regăseşte în cuprinsul art. 557 alin. (2) C.Civ daca durează 30 de ani.

O cauză particulară prin care uzufructul poate fi stins este reprezentată de prescripţia

achizitivă.

Noul Cod civil reglementează stingerea acestuia în conţinutul art. 761. Conform

acestuia uzufructul se stinge pe cale principală prin una din

următoarele cauze:

a) moartea uzufructuarului ori, după caz, dizolvarea persoanei

juridice;

b) ajungerea la termen;

96

c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud

proprietar se întrunesc în aceeaşi persoană;

d) renunţarea la uzufruct;

e) neuzul timp de 10 de ani.

Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului ori, după caz, prin

dizolvarea persoanei juridice chiar dacă termenul nu s-a împlinit

sau, după constituire, dreptul de uzufruct a fost cedat unui terţ.

În cazul imobilelor sunt aplicabile dispoziţiile în materie de carte

funciară.

Cauzele speciale sunt cele care ţin de uzufructuar, de bunul grevat de uzufruct, de

constituirea uzufructului..

Cauzele ce ţin de uzufructuar sunt:

a) renunţarea uzufructuarului la dreptul de uzufruct.

Renunţarea are caracter irevocabil deoarece uzufructuarul nu mai poate reveni dacă

nudul proprietar nu a acceptat-o încă. Renunţarea poate fi expresă sau tacită cu

excepţia uzufructuarului imobiliar deoarece trebuie făcute formalităţile de publicitate

imobiliară.

b) pierderea dreptului de uzufruct pentru un abuz de folosinţă

Acest drept de uzufruct se pierde dacă uzufructuarul aduce stricăciuni fondului sau

produce degradări datorită lipsei de întreţinere.

În noul Cod Civil este reglementat în art. 762, conform căruia Uzufructul poate

înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul

abuzează de folosinţa bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îi lasă

să se degradeze. Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces

pentru conservarea drepturilor lor; ei se pot angaja să repare

stricăciunile şi pot oferi garanţii pentru viitor Instanţa poate

dispune, după împrejurări, fie stingerea uzufructului, fie preluarea

folosinţei bunului de către nudul proprietar cu obligaţia acestuia de

a plăti uzufructuarului o rentă pe durata uzufructului. Când bunul

este imobil, pentru garantarea rentei, instanţa va dispune

înscrierea unei ipoteci în cartea funciară.

Cauzele speciale sunt:

97

a) Cauze care ţin de bunul grevat de uzufruct - în cazul în care lucrul, bunul nu mai

există apare şi desfiinţarea dreptului real asupra lui.

Conform art. 763 uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost

distrus în întregime dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost distrus în

parte, uzufructul continuă asupra părţii rămase.

b) Cauze care ţin de constituirea uzufructului: neconstituirea valabilă a uzufructului,

constituirea prin act juridic este lovită de nulitate.

4.3 Dreptul de uz şi abitaţie

Aceste drepturi legate strâns de uzufruct apar reglementate în art. 565 – 575 C.Civ.

În noul Cod civil acestea apar reglementate în cuprinsul art. 764 – 769.

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie reprezintă drepturi de uzufruct restrânse, şi prin

urmare regulile privind constituirea, exercitarea şi stingerea lor sunt cele aplicabile

uzufructului.

Ca varietăţi ale uzufructului, cele două dezmembrăminte ale dreptului de proprietate

conferă titularilor lor posibilitatea de a folosi lucrul altuia şi a-i culege fructele, dar

numai pentru nevoile titularilor şi ale familiilor acestora.

Dreptul de uz este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, conform

căruia, titularul său, numit uzuar, are posibilitatea de a exercita atributele posesiei şi

ale folosinţei asupra unui bun mobil sau imobil al altei persoane, dar numai în

măsura necesară acoperirii nevoilor personale şi ale familiei sale.

Noul cod civil defineşte în cuprinsul art. 764 dreptul de uz astfel: Uzul este

dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege

fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale

familiei sale.

Titularul dreptului de uz nu poate fi decât o persoană fizică. Acest drept are caracter

strict personal şi prin urmare nu poate fi cedat, închiriat sau grevat cu sarcini.

Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte

moduri prevăzute de lege (art. 766 noul Cod Civil).

98

Nici fructele care exced nevoilor titularului şi ale familiei sale nu pot fi înstrăinate şi

nici urmărite de creditorii uzuarului. Spre deosebire de uzufructuar, care poate

înstrăina emolumentul uzufructului, uzuarul nu are acest drept.

Limitele dreptului de uz vor fi stabilite prin actul constitutiv conform voinţei părţilor,

care pot mări sau micşora drepturile uzuarului (art. 568 Cod civil).

Limitele dreptului de uz apar împreună cu limitele dreptului de abitaţie în noul cod

civil în cuprinsul art. 767 astfel: Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi

cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi

închiriat sau, după caz, arendat.

Dreptul de abitaţie

Dreptul de abitaţie este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate,

conform căruia titularul are posibilitatea de a exercita atributele posesiei şi folosinţei

asupra unui imobil cu destinaţie de locuinţă, aparţinând altei persoane, dar numai

pentru satisfacerea nevoilor personale de locuit şi ale familiei sale.

Ca şi în cazul dreptului de uz, titularul dreptului de abitaţie poate fi numai o persoană

fizică, dreptul având caracter personal. Acest caracter determină ca dreptul de

abitaţie să fie inalienabil, insesizabil şi să nu poată fi închiriat.

Pe cale de excepţie, Codul civil (art. 572 alin. 2), permite titularului să închirieze o

parte din locuinţă, când aceasta depăşeşte nevoile de locuit personale şi ale familiei

sale.

Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa

nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a

fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit

abitaţia, precum şi cu părinţii aflaţi în întreţinere. (art. 765 noul Cod

Civil)

Apărarea dreptului de abitaţie se poate face de către titularul său, fie prin exercitarea

unei acţiuni personale, întemeiată pe titlul constitutiv, fie pe calea unei acţiuni

confesorii.

Spre deosebire de dreptul de uz, care se poate constitui numai prin acte juridice şi

uzucapiune, dreptul de abitaţie poate fi şi legal. Astfel, Legea nr. 319/ 1944 privind

dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, reglementează un drept de abitaţie

legală.

99

Potrivit art. 4 din Legea nr. 319/1944, indiferent de moştenitorii cu care vine în

concurs, soţul supravieţuitor se bucură de dreptul de abitaţie asupra casei în care a

locuit, dacă aceasta face parte din succesiune.

Faţă de dreptul de abitaţie de drept comun, reglementat în Codul civil, cu care se

aseamănă, dreptul de abitaţie prevăzut în Legea nr. 319/1944 prezintă unele

particularităţi. Astfel, potrivit art. 4 alin. 2, soţul supravieţuitor nu este ţinut de

cauţiunea impusă de art. 566 Cod civil, iar acest drept special nu poate fi cedat sau

închiriat în nici o situaţie.

Pentru a se recunoaşte soţului supravieţuitor dreptul de abitaţie, se cer întrunite


a) soţul supravieţuitor să fi locuit la data deschiderii succesiunii în casa ce formează

obiectul dreptului de abitaţie;

b) soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie;

c) locuinţa să facă parte din masa succesorală;

d) prin moştenire, soţul supravieţuitor să nu devină singurul proprietar al locuinţei,

deoarece dacă este unic moştenitor, nu poate avea asupra propriului bun un alt drept

decât dreptul de proprietate;

e) defunctul să nu fi dispus altfel, întrucât soţul supravieţuitor nu este rezervatar în

privinţa acestui drept.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:

a) este un drept real, având ca obiect casa de locuit şi terenul aferent;

b) este un drept temporar, deoarece durează până la ieşirea din indiviziune, dar în

orice caz cel puţin un an de la deschidere succesiunii, iar în caz de recăsătorire, soţul

supravieţuitor pierde dreptul de abitaţie;

c) este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, neputând fi cedat sau grevat

în favoarea unei alte persoane şi nici urmărit de creditorii soţului supravieţuitor.

Potrivit legii, dacă locuinţa, dacă locuinţa nu-i este necesară în întregime soţului

supravieţuitor, ceilalţi moştenitori pot cere restrângerea dreptului de abitaţie şi pot

obţine mutarea soţului supravieţuitor într-o altă locuinţă corespunzătoare;

d) este conferit cu titlu gratuit.

100

4.4 Dreptul de servitute

Conform art. 576 Cod civil, „Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil

pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân”.

Conform art. 770 alin.1 noul Cod Civil Servitutea este sarcina impusă unui

imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar.

Cuvântul stăpân a fost înlocuit de cuvântul proprietar în noul Cod

Civil deoarece legiuitorul a vrut să clarifice calitatea persoanei.

Stăpân poate avea sensul nu doar de titular al dreptului aşa cum se

doreşte a fi considerat în noua exprimare ci şi ca posesor care

poate să nu fie proprietar, dar care poate avea în folosinţă bunul pe

o perioadă determinată.

Diferit de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, pentru care

atributele acestui drept se transmit altor persoane, în cazul servituţilor se realizează o

limitare a exercitării acestor atribute, care rămân la îndemâna proprietarului.

În doctrină s-a afirmat că „întreaga teorie a servituţilor ar putea fi reconstituită într-o

nouă teorie de drept, sub forma unei teorii a restricţiilor aduse dreptului de

proprietate”90.

Dreptul de servitute reprezintă un drept real principal, cu caracter perpetuu şi

indivizibil, prin care se impune o sarcină asupra unui imobil, denumit fond aservit

sau supus, pentru uzul şi utilitatea unui alt imobil, denumit fond dominant,

aparţinând altui proprietar.

Servituţile sunt reglementate în Codul civil, Titlul IV, intitulat „Despre servituţi” în

art. 576 – 673. Noul Cod Civil reglementează în cuprinsul art. 770-787 servituţile.

Caracterele juridice

Din definiţia dată servituţii de Codul civil rezultă că aceasta prezintă următoarele

caractere juridice:

1. Servitutea este un drept real principal derivat asupra lucrului altuia (jus in re

aliena), constituind un dezmembrământ al dreptului de proprietate;

90 Istrate Micescu, Curs de drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 302

101

2. Servitutea presupune două bunuri imobile, prin natura lor, aparţinând unor

proprietari diferiţi.

Imobilul în folosul căruia apare servitutea este denumit fond dominant, iar imobilul

asupra căruia există sarcina servituţii se numeşte fond aservit.

3. Servitutea este întotdeauna un drept imobiliar, deoarece nu poate fi stabilită decât

cu privire la bun imobil prin natura sa.

4. Servitutea este un accesoriu al fondului dominant şi o sarcină impusă fondului

aservit. Pe cale de consecinţă, servitutea urmează soarta fondului dominant, ceea ce

înseamnă că ea nu poate să fie înstrăinată, ipotecată sau urmărită decât odată cu

fondul căruia profită.

Tot astfel, servitutea se va transmite prin acte juridice odată cu fondul dominant sau

cu fondul aservit, nefiind necesară vreo menţiune expresă în actul translativ de

proprietate cu privire la servitute.

5. Servitutea are un caracter perpetuu, fiind determinat de perpetuitatea dreptului de

proprietate asupra fondului dominant. Cu toate acestea, servitutea se poate stinge prin

neuz, la data la care părţile au stabilit prin convenţia lor sau prin renunţarea la

servitute de către proprietarul fondului dominant.

6. Servitutea este indivizibilă, ceea ce înseamnă că ea grevează întregul fond aservit

şi profită întregului fond dominant.

7. Servitutea nu poate fi înstrăinată, urmărită sau ipotecată independent de fondul său

al cărui accesoriu este, aşa cum am arătat91 ea se poate transmite odată cu fondul:

într-un fel ea este un drept accesoriu proprietăţii fondului dominant. Nu este deci

posibil ca o servitute să fie vândută , sechestrată sau ipotecată.

Dacă bunul imobil asupra căruia poartă servitutea (fondul aservit) este proprietate

comună, constituirea servituţii trebuie să se facă cu consimţământul unanim al

titularilor, dar dacă fondul dominant în favoarea căruia se constituie servitutea,

aparţine unor coproprietari, este suficient ca la încheierea actului de constituire a

servituţii să participe un singur coproprietar, întrucât aceasta profită tuturor.

Comform art. 771 din noul Cod Civil servitutea se poate constitui în

temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune, dispoziţiile în materie

de carte funciară rămânând aplicabile.

91 Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile.Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, 2008, p.529

102

Clasificarea

Potrivit dispoziţiilor Codului civil servituţile se clasifică în raport cu diferite criterii,

astfel:

1. După modul de constituire sau după originea lor:

a) servituţi naturale, care-şi au originea în situaţia naturală a fondului, cum ar fi:

servitutea de scurgere naturală a apelor, servitutea izvoarelor, servitutea de grăniţuire

şi îngrădirea proprietăţii;

b) servituţi legale, care se stabilesc prin lege, în considerarea utilităţii lor publice sau

a utilităţii proprietarilor, cum ar fi: servitutea de trecere, servitutea picăturii

streaşinilor, servitutea de vedere, distanţa plantaţiilor, servitutea referitoare la zidul

sau şanţul comun etc.

c) servituţi stabilite prin fapta omului, care se pot constitui prin convenţie, testament,

uzucapiune sau prin destinaţia proprietarului.

2. După obiectul lor:

a) servituţi pozitive, care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să exercite

acte de folosinţă asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de a lua apă dintr-o

fântână aflată pe terenul vecinului, servitutea de trecere ;

În noul Cod Civil servitutea pozitivă este reglementată în art. 777 alin 1 conform

căruia: servituţile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului

dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de proprietate

asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere.

b) servituţi negative, care impun proprietarului fondului aservit restricţii în

exercitarea dreptului său de proprietate, cum ar fi servitutea de a nu clădi, servitutea

de a nu planta la o anumită distanţă faţă de hotar etc.

În noul Cod Civil servitutea negativă este reglementată în art. 777 alin 2 conform

căruia: servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul

fondului aservit este obligat să se abţină de la exercitarea unora din

prerogativele dreptului său de proprietate, cum ar fi servitutea de a

nu construi.

3. După modul de exercitare:

103

a) servituţi continue, acelea pentru a căror existenţă şi exercitare nu este necesar

faptul actual al omului. Fac parte din această categorie servitutea de vedere,

servitutea de scurgere naturală a apelor, servitutea de apeduct etc.

În noul Cod Civil servitutea continuă este reglementată în art. 776 alin 2 conform

căruia: Servituţile continue sunt acelea al căror exerciţiu este sau poate fi continuu

fără a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea

de a nu construi.

Servituţile continue nu presupun exercitarea lor neîntreruptă, ci folosirea dreptului de

către titular fără ca acesta să fie obligat la acte succesive şi repetate.

b) servituţi necontinue, acele servituţi pentru a căror existenţă şi exercitare este

nevoie de faptul actual al omului, adică de intervenţia actuală şi activă a

proprietarului fondului dominant. De exemplu, servitutea de trecere, servitutea de a

lua apă dintr-o fântână, servitutea

de a paşte vite etc.

În noul Cod Civil servitutea necontinuă este reglementată în art. 776 alin 3 conform

căruia: servituţile necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă

este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere

cu piciorul ori cu mijloace de transport.

4. După felul în care se manifestă:

a) servituţi aparente, care se manifestă şi se cunosc prin lucrări exterioare: o uşă, o

fereastră, un drum. De exemplu: servitutea de trecere, servitutea de apeduct

În noul Cod Civil servitutea aparentă este reglementată în art. 775 alin 2 conform

căruia : servituţile aparente sunt acelea a căror existenţă este

atestată de un semn vizibil de servitute, cum ar fi o uşă, o

fereastră, un apeduct.

b) servituţi neaparente, care nu au un semn exterior de existenţă, cum sunt:

servitutea de a nu zidi sau de a nu zidi decât până la o anumită înălţime, de a nu

construi până la o anumită distanţă de hotarul dintre proprietăţi etc.

În noul Cod Civil servitutea neaparentă este reglementată în art. 775 alin 3 conform

căruia: Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu este

atestată de vreun semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de

a nu construi ori de a nu construi peste o anumită înălţime

104

5.După natura fondului:

a) servituţi rurale;

b) servituţi urbane.

Potrivit art. 621 Cod civil, servituţile urbane sunt acelea stabilite în folosul clădirilor,

indiferent de locul situării lor, în mediul urban sau în mediul rural, iar servituţile

rurale sunt cele stabilite în folosul terenurilor.

Împărţirea servituţilor în naturale şi legale nu se justifică, deoarece în ambele cazuri

izvorul servituţii îl constituie legea şi reprezintă un mod de determinare a

conţinutului dreptului de proprietate şi a limitelor de exercitare a acestui drept.

În realitate, servituţi în adevăratul sens al cuvântului, ca dezmembrăminte ale

dreptului de proprietate, sunt numai servituţile stabilite prin fapta omului.

Servituţile naturale

Ca şi servituţile legale, servituţile naturale nu sunt veritabile servituţi, ci obligaţii

simple care izvorăsc din raporturile de vecinătate.

Literatura de specialitate a clasificat servituţile naturale, ca de altfel şi pe cele legale,

în servituţi reciproce sau bilaterale şi servituţi nereciproce sau unilaterale.

Servituţile reciproce reprezintă limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege

în folosul şi respectiv în sarcina a două imobile, fiecare fiind concomitent atât fond

dominant, cât şi fond aservit, în raport cu celălalt.

Servituţile nereciproce sunt stabilite în folosul unuia dintre imobile şi în sarcina

celuilalt imobil. Servituţile naturale sunt reglementate de Codul civil (art. 578-584

Cod civil) fiind clasificate în: servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea

izvoarelor, grăniţuirea şi îngrădirea proprietăţii.

Servitutea de scurgere a apelor naturale

Potrivit art. 578 Cod civil, proprietarul fondului inferior trebuie să suporte scurgerea

naturală a apelor care vin de pe fondul superior, fiindu-i interzis să efectueze lucrări

de natură să împiedice această scurgere.

Totodată, nici proprietarul fondului superior nu poate să facă lucrări cum ar fi şanţuri

sau lucrări de hidroamelioraţii care să agraveze situaţia fondului inferior, cu excepţia

acelor lucrări de natură a uşura sarcina cu condiţia de a nu afecta vecinii.

105

Aceeaşi îndatorire este stipulată şi în Legea apelor nr. 107/1996, modificată şi

completată92, care în conţinutul art. 26 alin. 1 prevede că deţinătorii terenurilor din

aval sunt obligaţi să primească apele ce se scurg de pe terenurile situate în amonte.

Servitutea izvoarelor

Art. 579 Cod civil stabileşte regula că proprietarul care are un izvor pe proprietatea

sa poate să-l întrebuinţeze, fără însă a avea dreptul să vatăme dreptul pe care

proprietarul altui fond l-ar fi dobândit cu privire la folosirea acelui izvor.

Potrivit art. 581 Cod civil, proprietarul pe terenul căruia se află un izvor nu-i poate

schimba cursul, când izvorul dă apa necesară locuitorilor unei comune.

Grăniţuirea

În conformitate cu prevederile art. 584 Cod civil, orice proprietar poate obliga pe

vecinul său să procedeze la grăniţuirea proprietăţii, iar cheltuielile de grăniţuire sunt

suportate în proporţie egală.

Dacă grăniţuirea nu se realizează pe cale amiabilă, cel îndreptăţit poate intenta, în

temeiul art. 584 Cod civil, o acţiune în grăniţuire pentru determinarea limitelor

fondurilor învecinate.

În practica instanţelor judecătoreşti s-a arătat că „în sensul art. 584 Cod civil,

grăniţuirea constituie o operaţiune de determinare prin semne exterioare a limitelor

dintre proprietăţile învecinate. În caz de conflict, ea se realizează pe cale

judecătorească nu numai atunci când între proprietăţi nu au existat niciodată semne

exterioare de hotar, ci şi atunci când atare semne există, dar sunt controversate,

situaţie în care ea implică şi o revendicare.”93

Grăniţuirea nu poate avea loc în cazul clădirilor alipite, despărţite prin zid.

Îngrădirea proprietăţii

Potrivit art. 585 Cod civil „Tot proprietarul îşi poate îngrădi proprietatea”.

Literatura de specialitate128 a considerat că dreptul de îngrădire nu are nimic cu o

servitute, fiind pur şi simplu o manifestare a dreptului de proprietate. Cu toate

acestea, îngrădirea este obligatorie în cazul proprietăţilor aflate în localităţile urbane,

conform art. 600 Cod civil.

Servituţile legale

92 Prin OUG nr.3 din data de 5 februarie 201093 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1303/5.08.1982, în Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară, p. 68

106

Servituţile legale reprezintă limitări ale dreptului de proprietate create în

considerarea utilităţii publice a unor bunuri ori în scopul bunei desfăşurări a

raporturilor de vecinătate.

Reglementarea servituţilor legale este dată de dispoziţiile art. 586 – 619 Cod civil.

Servitutea privind distanţa plantaţiilor

Conform art. 607 Cod civil, arborii care cresc înalţi nu pot fi plantaţi la o distanţă

mai mică de doi metri de linia despărţitoare dintre două proprietăţi, iar arbuştii şi

gardurile vii la o distanţă mai mică de o jumătate de metru faţă de hotarul respectiv,

în lipsă de convenţie contrară ori dacă obiceiul locului nu este altul.

Art. 608 Cod civil dispune că proprietarul fondului vecin poate să ceară în justiţie

desfiinţarea plantaţiilor vecinului aflate la o distanţă mai mică de hotar decât cea

legală, cu toate că titularul acţiunii nu a respectat distanţa legală atunci când a plantat

pe terenul său.

Acţiunea prin care se solicită desfiinţarea plantaţiilor nu impune reclamantului să

probeze că ar fi suferit vreun prejudiciu.

Proprietarul fondului vecin poate solicita, totodată, să se taie crengile care se întind

peste terenul său. În schimb, rădăcinile plantaţiilor care se întind pe terenul său sau

sub proprietate le poate scoate singur.

Dacă proprietarul fondului a obţinut o servitute contrară, adică de a avea plantaţii la o

distanţă mai mică decât cea legală atunci servitutea distanţei plantaţiilor nu mai

operează. Servitutea contrară evocată, poate fi dobândită prin titlu sau pe calea

uzucapiunii, fiind o servitute continuă şi aparentă.

Servitutea privind distanţa lucrărilor intermediare pentru anumite construcţii

Art. 610 Cod civil, care constituie sediul materiei, instituie obligaţia reciprocă a

proprietarilor fondurilor învecinate de a nu executa pe terenul lor vreuna din lucrările

prevăzute de lege (puţuri, fierărie, magazii de materiale explozibile, ocol de vite,

etc.) la o distanţă mai mică faţă de hotar decât cea prevăzută de reglementările legale

speciale sau prin obiceiul locului.

Este vorba de lucrări ce pot fi periculoase şi dăunătoare pentru folosirea normală a

fondului vecin, pentru care Codul civil nu prevede ce distanţa trebuie respectată.

Servitutea de vedere

107

Servitutea de vedere constă în interdicţia ce incumbă proprietarilor a două imobile

vecine, de a deschide ferestre de vedere, balcoane, terase, etc., spre fondul învecinat

la o distanţă mai mică de 1,90 m dacă vederea este perpendiculară sau la o distanţă

mai mică de 0,60 m, în cazul în care vederea este oblică, piezişă (art. 611-613 Cod

civil).

Servitutea contrară, şi anume aceea de a avea deschidere de vedere la o distanţă mai

mică decât cea legală, poate fi dobândită prin mică de hotar decât cea legală, cu toate

că titularul acţiunii nu a respectat distanţa legală atunci când a plantat pe terenul său.

Acţiunea prin care se solicită desfiinţarea plantaţiilor nu impune reclamantului să

probeze că ar fi suferit vreun prejudiciu.

Proprietarul fondului vecin poate solicita, totodată, să se taie crengile care se întind

peste terenul său. În schimb, rădăcinile plantaţiilor care se întind pe terenul său sau

sub proprietate le poate scoate singur.

Dacă proprietarul fondului a obţinut o servitute contrară, adică de a avea plantaţii la o

distanţă mai mică decât cea legală atunci servitutea distanţei plantaţiilor nu mai

operează. Servitutea contrară evocată, poate fi dobândită prin titlu sau pe calea

uzucapiunii, fiind o servitute continuă şi aparentă.

Servitutea privind distanţa lucrărilor intermediare pentru anumite construcţii

Art. 610 Cod civil, care constituie sediul materiei, instituie obligaţia reciprocă a

proprietarilor fondurilor învecinate de a nu executa pe terenul lor vreuna din lucrările

prevăzute de lege (puţuri, fierărie, magazii de materiale explozibile, ocol de vite) la o

distanţă mai mică faţă de hotar decât cea prevăzută de reglementările legale speciale

sau prin obiceiul locului.

Este vorba de lucrări ce pot fi periculoase şi dăunătoare pentru folosirea normală a

fondului vecin, pentru care Codul civil nu prevede ce distanţa trebuie respectată.

Servitutea de vedere

Servitutea de vedere constă în interdicţia ce incumbă proprietarilor a două imobile

vecine, de a deschide ferestre de vedere, balcoane, terase, etc., spre fondul învecinat

la o distanţă mai mică de 1,90 m dacă vederea este perpendiculară sau la o distanţă

mai mică de 0,60 m, în cazul în care vederea este oblică, piezişă (art. 611-613 Cod

civil).

108

Servitutea contrară, şi anume aceea de a avea deschidere de vedere la o distanţă mai

mică decât cea legală, poate fi dobândită prin titlu, pe cale de uzucapiune de 30 de

ani sau prin destinaţia proprietarului.

Deschiderile pentru aerisire şi iluminat pot fi practicate la orice distanţă faţă de

fondul vecinului, întrucât ele reprezintă atribute ale dreptului de proprietate şi nu sunt

de natură să creeze vreun prejudiciu proprietarului vecin. În raport cu tipul

construcţiei şi cu dimensiunile

acesteia, instanţa de judecată va decide dacă deschiderile sunt pentru aerisire

(iluminat) sau vedere şi va dispune cu privire la închiderea deschiderilor de vedere.

Servitutea privind picătura streşinilor

Potrivit prevederilor art. 615 Cod civil, orice proprietar are obligaţia de a efectua

streaşina casei sale, astfel încât apele rezultate din precipitaţii să se scurgă pe terenul

său sau pe stradă, şi nicidecum pe terenul proprietatea vecinului.

Servitutea de trecere

Proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu are nici o ieşire la calea publică, poate

să ceară recunoaşterea dreptului de a trece pe locul vecinului pentru a-şi exercita

dreptul de proprietate, cu îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele pe care i le-ar

cauza, conform dispoziţiilor art. 616 Cod civil.

Servitutea de trecere se poate constitui atât în favoarea terenurilor cât şi a

construcţiilor.

Trecerea trebuie să se efectueze pe drumul cel mai scurt către calea publică şi prin

locul care ar cauza pagube cât mai mici proprietarului fondului peste care se

constituie trecerea.

Prin „loc înfundat” se înţelege un fond care este înconjurat de alte proprietăţi,

aparţinând altor titulari, fără ca proprietarul locului să aibă ieşire la calea publică.

Imposibilitatea de ieşire la calea publică vizează atât imposibilitatea absolută, în

sensul că locul nu are nici o ieşire, cât şi imposibilitatea relativă, în cazul în care, deşi

există o ieşire, aceasta prezintă inconveniente grave sau periculoase pentru

proprietarul fondului dominant.

Servitutea de trecere nu poate fi dispusă dacă locul are ieşire la calea publică pe un

drum impracticabil, dar care poate fi amenajat prin intervenţia omului spre a fi

utilizat.

109

Tot astfel, în cazul în care înfundarea este rezultatul faptei proprietarului însuşi (a

efectuat lucrări ori a înstrăinat o parte a terenului şi a devenit proprietarul unui fond

înfundat), servitutea de trecere nu mai poate fi acordată.

La stabilirea servituţii de trecere, instanţa de judecată trebuie să ţină cont, în egală

măsură, de interesele proprietarului fondului dominant, ca şi de interesele fondului

aservit, pentru a se asigura utilizarea netulburată a servituţii şi respectarea ei de bună

voie.

Legea obligă pe proprietarul fondului dominant (în favoarea căruia s-a constituit

servitutea) de a-l despăgubi pe proprietarul fondului aservit, pentru lipsa de folosinţă

a terenului, la preţul de circulaţie.

S-a mai decis că titularul fondului aservit a cărui cerere de despăgubiri este

prescriptibilă, nu va putea să ceară să i se atribuie teren în compensaţie, dar părţile

pot conveni în acest sens, cu respectarea formalităţilor legale impuse de schimbul de

terenuri.

Proprietarul fondului aservit, pentru care servitutea a devenit împovărătoare, va putea

să ofere titularului dreptului de servitute un alt loc de trecere, fără ca acesta să-l poată

refuza.

În situaţia unui teren aflat în indiviziune, cu acces la calea publică, orice împărţire de

drept sau de fapt între coindivizari trebuie să asigure accesul fiecărei parcele create

prin partaj la calea publică, în limitele fondului indiviz. Nici un alt proprietar străin

de fondul indiviz nu poate fi obligat la trecere pe terenul său.

Dreptul de trecere nu poate fi dobândit prin uzucapiune. Servitutea de trecere

încetează dacă motivele pentru care a fost înfiinţată nu mai există.

Servituţile speciale

Servitutea aeronautică

Servituţile aeronautice sunt reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/1997

privind Codul aerian94, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

130/200095.

În art. 3 din Codul aerian, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea

nr. 130/2000, se prevede că prin servitute aeronautică se înţeleg condiţiile,

94 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 208/199795 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 355/31.07.2000

110

restricţiile, obligaţiile, impuse sau recomandate de prevederile reglementărilor

aeronautice naţionale şi/sau internaţionale în interesul siguranţei zborului aeronautic.

Potrivit art. 76 din Codul aerian, modificat, în scopul asigurării siguranţei zborului,

Ministerul Transporturilor împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu

avizul ministerelor interesate stabilesc zonele supuse servituţilor de aeronautică

civilă aferente aerodromurilor şi amplasării echipamentelor de protecţie a navigaţiei

aeriene.

Servitutea din zona de frontieră

Sediul materiei se găseşte în Legea nr. 243/200296pentru aprobarea Ordonanţei de

Urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României97.

Potrivit dispoziţiilor art. 39 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, în

zona de frontieră, pe adâncimea de 500 metri de la linia de frontieră către interior, cu

avizul direcţiei teritoriale a poliţiei de frontieră competente, se pot executa activităţi

cum sunt: mineritul, exploatările de ţiţei, de gaze, de ape minerale, de ape termale,

exploatările forestiere, balastiere sau cariere, lucrări de îmbunătăţiri funciare şi

irigaţii, îndiguirile, lucrările sau construcţiile pe cursurile de apă, lucrări de asigurare

a condiţiilor de navigaţie, construcţiile şi

amenajările turistice, de agrement sau de altă natură, cercetările sau prospectările

geologice.

Servitutea prevăzută de legea apelor

Legea apelor nr. 107/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 112/2006,

reglementează dreptul de folosire a apelor şi stabileşte numeroase restrângeri pentru

riveranii albiilor cursurilor de apă, inclusiv cu privire la plantarea sau tăierea

arborilor şi arbuştilor de pe terenurile situate în albiile majore ale apelor sau cu

privire la exploatarea agregatelor minerale din albiile sau malurile cursurilor de apă.

Astfel, plantarea sau tăierea arborilor sau arbuştilor de pe terenurile situate în albiile

majore ale cursurilor de apă şi pe ţărmul mării, fără avizul de gospodărire a apelor şi

al organelor silvice de specialitate, este interzisă.

De asemenea, riveranii sunt obligaţi să acorde drept de servitute, fără a percepe taxe

pentru:

a) trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor;

96 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 302/8.05.200297 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 352/30.06.2001

111

b) amplasarea, în albie şi pe maluri, de borne, repere, aparate de măsură şi control

precum şi accesul pentru întreţinerea acestora;

c) transportul şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor pentru intervenţii

operative privind apărarea împotriva inundaţiilor;

d) transportul şi depozitarea temporară de materiale, utilaje, precum şi circulaţia

acestora şi a personalului, în cazul executării de lucrări.

Deţinătorii terenurilor au dreptul la despăgubiri în măsura în care acestea se produc.

Servitutea prevăzută de legea minelor

Legea minelor nr. 85/200398 reglementează un drept de servitute legală. Astfel, art. 7

prevede că asupra terenurilor necesare accesului la perimetrele de exploatare sau

explorare şi oricăror alte activităţi pe care acestea le implică se instituie în favoarea

titularului un drept de servitute

legală de trecere.

Exercitarea dreptului dreptului de servitute legală de trecere se face contra plăţii unei

rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta, pe baza convenţiei

încheiate între părţi cu respectarea prevederilor legale, în termen de 60 de zile de la

comunicarea către proprietarii de terenuri a unei notificări scrise din partea titularilor

de licenţe şi/sau permise.

În cazul în care părţile nu ajung la un acord de voinţă în termenul de 60 de zile,

stabilirea cuantumului rentei se va face de către instanţă, în condiţiile legii.

Durata servituţii legale este cea a activităţilor miniere, iar terenurile care urmează a fi

afectate vor fi determinate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, după

principiul celei mai mici atingeri posibile aduse dreptului de proprietate.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din legea minelor, accesul la terenurile afectate de

servitutea legală se stabileşte prin negocieri între titularul activităţii miniere şi

proprietarii terenurilor, cu respectarea principiului egalităţii de tratament şi al

echităţii.

Orice neînţelegeri între titularii care desfăşoară activităţi miniere şi proprietarii

terenurilor se soluţionează de către instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii.

Soluţionarea unor astfel de cauze se va face de către instanţele competente în regim

de urgenţă.

98 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 197/27.03.2003

112

Servitutea prevăzută de transportul pe calea ferată

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate

române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române,

republicată,99modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

69/2009. Astfel, art. 29 din O.U.G nr. 12/1998 prevede că zona de siguranţă a

infrastructurii feroviare publice cuprinde fâşiile de teren, în limită de 20 m fiecare,

situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, necesare pentru amplasarea instalaţiilor

de semnalizare şi de siguranţa circulaţiei şi a celorlalte instalaţii de conducere

operativă a circulaţiei trenurilor, precum şi a instalaţiilor şi lucrărilor de protecţie a

mediului.

Zona de protecţie a infrastructurii feroviare publice cuprinde terenurilor limitrofe,

situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, indiferent de proprietar, în limita a

maximum 100 m de la axa căii ferate, precum şi terenurile destinate sau care servesc,

sub orice formă, la asigurarea funcţionării acesteia.

Servituţile stabilite prin fapta omului

Sediul materiei se află în dispoziţiile art. 620-643 din Codul civil.

În doctrină s-a exprimat punctul de vedere după care servituţile stabilite prin fapta

omului sunt adevărate dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, singurele

servituţi veritabile, propriu-zise.

Putând fi constituite prin convenţie între părţi, numărul acestor servituţi este practic,

nelimitat, având în vedere principiul libertăţii convenţiilor.

Singurele condiţii ce trebuie respectate la crearea servituţilor de acest gen sunt de a

nu impune proprietarului fondului aservit obligaţia unui fapt personal (o prestaţie

personală) şi, de asemenea, să nu se încalce ordinea publică.

Prin convenţia părţilor se poate constitui, de pildă, o servitute de trecere, cu toate că

fondul nu este un loc înfundat. S-a decis că cel care beneficiază de o servitute de

trecere constituită prin convenţia părţilor, nu va putea cere constituirea unei servituţi

legale de trecere, ci va trebui să exercite dreptul de servitute născut din respectiva

convenţie.

Servituţile prin fapta omului se pot stabili prin titlu, prin uzucapiune şi prin destinaţia

proprietarului.

99 Publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 834/9.09.2004

113

Stabilirea servituţilor prin titlu

Prin titlu se înţelege orice act juridic oneros sau gratuit, convenţie sau testament.

Constituirea servituţilor prin titlu are o mare aplicabilitate practică, întrucât toate

servituţile pot fi stabilite în acest fel.

Unele dintre ele, cum ar fi servituţile continue şi neaparente ori cele necontinue şi

neaparente pot fi constituite numai prin titlu (art. 624 din Codul Civil).

Actul juridic de constituire trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de

formă prevăzute de lege. De pildă, dacă titlul este un act de donaţie, el va trebui să

îmbrace forma autentică, iar dacă se constituie servitute prin acte juridice între vii, cu

titlu oneros, este suficient ca forma înscrisului să fie sub semnătură privată.

Dobândirea servituţilor prin uzucapiune

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă modul de dobândire numai pentru

servituţile continue şi aparente (art. 623 Cod civil).

Dobândirea unei servituţi prin uzucapiune se realizează, aşadar, cu îndeplinirea

următoarelor condiţii:

- servitutea să fie continuă şi aparentă;

- posesia servituţii să fie utilă;

- durata posesiei să fie de 30 de ani.

Prin acest mod pot fi dobândite, spre exemplu, servitutea de vedere, interdicţia de a

planta, interdicţia de a executa anumite construcţii, servitutea de a lua apă etc. când

exerciţiul acestora rezultă din lucrări care să le exteriorizeze.

Fiind necontinuă şi neaparentă, servitutea de trecere nu se poate dobândi prin

uzucapiune.

Stabilirea servituţilor prin destinaţia proprietarului

Destinaţia proprietarului reprezintă actul prin care proprietarul unic a două imobile

vecine sau a două părţi distincte ale aceluiaşi imobil, stabileşte între aceste entităţi o

stare de fapt care ar putea constitui servitute dacă ele ar aparţine unor proprietari

diferiţi.

Dacă unul din cele două imobile va fi înstrăinat sau moştenit, astfel încât cele două

entităţi să aparţină unor proprietari diferiţi se naşte servitutea dacă nu s-a prevăzut în

convenţie sau testament o clauză contrară, de către proprietarul originar al celor două

fonduri.

114

Pentru constituirea unei servituţi prin destinaţia proprietarului, trebuie îndeplinite


a) cele două fonduri să fi aparţinut la origine aceluiaşi proprietar;

b) starea aparentă de servitute să fi fost făcută de proprietarul originar anterior al

celor două proprietăţi;

c)cele două fonduri să fie despărţite ulterior între doi proprietari, adică să se

înstrăineze sau să se transmită prin moştenire un fond, iar actul de înstrăinare

(moştenire) să nu conţină nici o clauză de stingere a servituţii.

Deşi prin dispoziţiile art.625 Cod civil prin destinaţia proprietarului nu se pot

constitui decât servituţile continue şi aparente, în practică şi doctrină s-a recunoscut

faptul că şi servituţile necontinue şi aparente pot fi stabilite prin acest mod, având în

vedere dispoziţiile art.627 Cod civil, care cer ca servitutea să fie numai aparentă, nu

şi continuă.

Exercitarea dreptului de servitute

Drepturile şi obligaţiile ce revin proprietarului fondului dominant şi proprietarului

fondului aservit reprezintă exercitarea dreptului de servitute.

Aceste drepturi şi obligaţii sunt în funcţie de modul de constituire al fiecărei

servituţi.

Astfel:

a) în situaţia servituţilor naturale şi legale, drepturile şi obligaţiile celor doi

proprietari sunt prevăzute de lege;

b) în cazul servituţilor stabilite prin titlu, drepturile şi obligaţiile sunt stipulate prin

actul juridic de constituire;

c) în cazul în care servitutea a fost dobândită prin uzucapiune, drepturile şi

obligaţiile sunt în funcţie de modul în care s-a executat posesia pe durata termenului

de prescripţie;

c) în ipoteza în care servitutea a fost constituită prin destinaţia proprietarului,

drepturile şi obligaţiile sunt cele care rezultă din starea de fapt stabilită între cele

două imobile de proprietarul originar al celor două fonduri.

Deşi există o mare diversitate de situaţii, au fost conturate unele reguli cu caracter

general, care îmbină în exercitarea dreptului de servitute principiul asigurării

115

avantajelor utile pentru proprietarul fondului dominant cu cel al protejării drepturilor

proprietarului fondului aservit.

a) Drepturile proprietarului fondului dominant

– să exercite servitutea în toată întinderea prevăzută de lege sau de titlul său;

– să facă toate lucrările necesare existenţei şi conservării servituţii, inclusiv pe

terenul care constituie fondul aservit;

Cheltuielile cu efectuarea lucrărilor se suportă de proprietarul fondului dominant, în

afara cazurilor când prin titlul de stabilire a servituţii s-a prevăzut altfel.

– să i se acorde mijloacele necesare pentru utilizarea servituţii.

Spre exemplu, când pentru exercitarea servituţii principale este nevoie şi de o

servitute accesorie, proprietarul fondului dominant va beneficia şi de această din

urmă servitute: servitutea de a lua apă de la fântână implică şi dreptul de a trece pe

terenul pe care aceasta se găseşte.

b) Obligaţiile proprietarului fondului dominant

– să exercite servitutea numai în limitele prevăzute de lege sau de titlul său. În caz

contrar, proprietarul fondului aservit poate să solicite oprirea executării lucrărilor şi

obligarea la plata de daune-interese.

– să nu modifice caracterul servituţii;

– să nu schimbe locul de exercitare a trecerii stabilit prin actul de constituire a

servituţii;

– să nu utilizeze servitutea în alt scop decât acela pentru care i-a fost recunoscut

dreptul de servitute;

– să nu facă nimic de natură a agrava situaţia fondului aservit.

Totuşi, modul de folosire a servituţii nu rămâne neschimbat în mod absolut. Ca atare,

o servitute de trecere constituită pentru accesul vehiculelor cu tracţiune animală, va

putea fi ulterior folosită pentru accesul mijloacelor auto, dacă nu se aduc pagube

proprietarului fondului aservit.

c)Drepturile proprietarului fondului aservit

– să înstrăineze sau să greveze cu sarcini reale bunul asupra căruia poartă servitutea,

fără să aducă atingere exerciţiului dreptului de servitute;

– să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a

dreptului de servitute;

116

– să ofere proprietarului fondului dominant un alt loc asupra căruia să poarte

servitutea, dacă aceasta a devenit prea împovărătoare pentru el;

– să renunţe la fondul său la dispoziţia proprietarului fondului dominant, pentru a se

elibera de suportarea cheltuielilor necesare pentru păstrarea şi exercitarea servituţii

asumate prin titlu.

d) Obligaţiile proprietarului fondului aservit

1. de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea servituţii (obligaţia de non

facere);

2. de a efectua lucrările necesare pentru exercitarea şi întreţinerea servituţii, dacă s-a

obligat în acest sens prin titlul constitutiv.

În noul cod civil obligaţiile proprietarului fondului aservit se regăsesc în cuprinsul

art. 783 conform căruia: Proprietarul fondului dominant nu poate agrava

situaţia fondului aservit şi nu poate produce prejudicii proprietarului

fondului aservit prin exercitarea servituţii.

Acţiunile în justiţie pentru apărarea servituţii

Dreptul de servitute poate fi apărat ori înlăturat prin:

1. acţiunea confesorie de servitute, acţiune petitorie reală şi imobiliară exercitată de

proprietarul fondului dominant împotriva proprietarului fondului aservit;

2. acţiunea negatorie, pentru a înlătura starea de fapt privind servitutea exercitată de

proprietarul fondului aservit;

3. acţiunea posesorie, exercitată atât de proprietarul fondului dominant cât şi de

proprietarul fondului aservit.

Pe calea acţiunii posesorii pot fi apărate servituţile continue şi aparente, precum şi

servituţile stabilite prin titlu, indiferent dacă sunt sau nu continue şi aparente.

S-a decis că prin acţiunile posesorii nu poate fi apărată servitutea de trecere decât

dacă a fost constituită prin titlu.

Stingerea servituţilor

Stingerea servituţilor se realizează datorită unor cauze generale sau unor cauze

speciale.

a) Cauzele generale de stingere a servituţilor sunt cele care operează în cazul

tuturor drepturilor reale:

117

1. pieirea fondului aservit, care stinge servitutea prin lipsa obiectului servituţii (de

pildă cazul dărâmării unei clădiri);

2. renunţarea la exerciţiul servituţii de către titularul ei, proprietarul fondului

dominant;

3. revocarea, rezoluţiunea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea sau

a titlului constitutiv, în virtutea regulii „resoluto jure dantis, rezolvitur jus

accipientis”;

4. expirarea termenului, în cazul în care prin actul constitutiv s-ar fi prevăzut un

asemenea termen şi acesta s-a împlinit.

b) Cauzele speciale de stingere a servituţilor sunt următoarele (art.636-643 Cod

civil):

1. imposibilitatea materială de exercitare a servituţii, cum ar fi, de exemplu, încetarea

dreptului de trecere la o fântână dacă aceasta a secat datorită lucrărilor de canalizare

a străzii. (Această cauză reprezintă, de fapt, o suspendare a exercitării servituţii,

deoarece, odată cu dispariţia cauzei care a împiedicat exercitarea sa, servitutea

renaşte, dacă nu au trecut 30 de ani (art.640 Cod civil);

2. neuzul sau prescripţia extinctivă: conduce la stingerea servituţii dacă nu a fost

exercitată timp de 30 de ani. Este o cauză specială de stingere care se aplică la toate

servituţile constituite prin fapta omului.

Termenul se calculează în funcţie de felul servituţii. În cazul servituţilor necontinue,

termenul de prescripţie se socoteşte de la ultimul act de folosire.Dacă titularul

exercită servitutea numai în parte, prescripţia poate să stingă numai o parte din

servitute.

Prescripţia poate fi suspendată sau întreruptă. Dobândirea dreptului de proprietate

asupra fondului aservit de către proprietarul fondului dominant, prin uzucapiunea de

10 la 20 de ani nu are ca efect stingerea servituţii.

Proba prescripţiei revine proprietarului fondului aservit, în cazul servituţii continue,

în timp ce la servitutea discontinuă, sarcina probei aparţine proprietarului fondului

dominant.

Exercitarea dreptului de servitute numai de către unul din coproprietarii fondului

dominant, împiedică prescrierea servituţii şi faţă de ceilalţi.

118

Dacă printre coproprietari se află şi un minor, cursul prescripţiei se suspendă şi

profită şi celorlalţi coproprietari majori.

În noul Cod Civil stingerea dreptului prin neuz apare în conţinutul art. 786 conform

căruia:

Termenul de 10 de ani va curge de la data ultimului act de exerciţiu al servituţilor

necontinue ori de la data unui act contrar servituţilor continue. Exercitarea servituţii

de către un coproprietar ori de către uzufructuar profită şi celorlalţi coproprietari,

respectiv nudului proprietar.

3. confuziunea conduce la stingerea servituţii prin reunirea celor două fonduri în

patrimoniul aceluiaşi proprietar, care poate fi: proprietarul fondului dominant ori

proprietarul fondului aservit sau o terţă persoană;

4. exproprierea unui imobil. Potrivit Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, servituţile stabilite prin fapta omului asupra unui imobil

care a fost supus exproprierii, se sting, în măsura în care devin incompatibile cu

situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere. În ceea ce priveşte

raporturile obligaţionale dintre expropriator şi expropriat, ele se supun regulilor

dreptului comun.

În noul Cod Civil art. 785 alin 2 reglementează stingerea dreptului prin expropriere

astfel: Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului

aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia în va

fi afectat bunul expropriat.

4.5 Dreptul de superficie

Dreptul de superficie este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de

proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate pe care-l are o

persoană, numită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări aflate

pe terenul proprietatea altei persoane, precum şi dreptul de folosinţă pe care-l

dobândeşte superficiarul asupra acelui teren. Dreptul de superficie comportă o

119

suprapunere a două drepturi de proprietate aparţinând la doi titulari diferiţi şi un

drept de folosinţă al unuia din ei asupra terenului proprietatea celuilalt.

Definiţia dată dreptului de superficie este reglementat în noul Cod Civil în art 710

astfel: superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie

pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren.

Dreptul de proprietate asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări atrage după

sine un drept de folosinţă asupra terenului pe care se află bunurile enunţate, aceste

drepturi concretizând dreptul real de superficie.

Acest drept constituie o excepţie de la regula înscrisă în art.489 Cod civil, potrivit

căreia proprietatea asupra terenului include şi proprietatea a tot ceea ce se află pe

suprafaţa lui.

Totodată, dreptul de superficie este şi o derogare de la principiul cuprins în art. 482

Cod civil, în sensul că proprietatea asupra unui lucru principal se extinde a tot ceea

ce se uneşte ca accesoriu cu acel lucru (dreptul de accesiune).

Întrucât dreptul de superficie nu este reglementat de Codul civil, în literatura de

specialitate s-au purtat discuţii controversate pe tema existenţei sau nu a acestui

drept.

Până la urmă, doctrina a afirmat existenţa acestui drept, care a primit şi recunoaşterea

legislativă, drept care rezultă din prevederile art. 492 Cod civil.

Textul de lege evocat instituie o prezumţie relativă – juris tantum –, în sensul că

orice construcţie, plantaţie sau lucru sunt prezumate a aparţine proprietarului

terenului pe care se află, cu excepţia cazului în care s-ar dovedi contrariul. Tocmai

dovada contrară înseamnă existenţa dreptului de superficie. Aşadar, art. 492 din

Codul civil, îngăduie să se dovedească faptul că o construcţie, o plantaţie sau o

lucrare nu aparţin titularului dreptului de proprietate a terenului pe care lucrurile se

află.

Alături de reglementarea dreptului de superficie dată de Codul civil şi în alte acte

normative este reglementat acest dezmembrământ al dreptului de proprietate,

respectiv:

a) art. 11 din Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile

funciare;

b) art. 22 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă;

120

c) art. 28 alin. 3 din Legea nr. 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de

utilitate publică;

d) art 21 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare

Caracterele juridice

Dreptul de superficie are următoarele caractere juridice:

1) este un drept real imobiliar, un drept de proprietate corporală, având ca obiect

numai construcţii, plantaţii sau lucrări ataşate la sol; el implică şi dreptul de folosinţă

asupra terenului pe care se află construcţiile, plantaţiile sau lucrările respective;

2) este un drept perpetuu, prin natura sa, în sensul că durează atâta vreme cât există

construcţia, plantaţia sau lucrarea amplasată pe terenul proprietatea altei persoane,

fără a se stinge prin neîntrebuinţare.

Limitarea duratei dreptului de superficie la 99 de ani în noul Cod Civil înlocuieşte actuala

reglementare ce prevedea perpetuitatea dreptului de superficie; de asemenea, au fost

reglementate efectele încetării dreptului de superficie în relaţiile dintre nudul proprietar şi

superficiar, precum şi asupra drepturilor, inclusiv a drepturilor reale de garanţie,

constituite asupra imobilului, în cursul superficiei, fie de nudul proprietar, fie de

superficiar.

3) este un drept imprescriptibil, în sensul că acţiunea în revendicare poate fi

exercitată de superficiar atâta vreme cât dreptul există;

4) nu poate înceta pe calea ieşirii din indiviziune, deoarece dreptul superficiarului şi

dreptul proprietarului terenului nu se află în indiviziune.

5) poate fi integral, dacă priveşte toate construcţiile, lucrările sau plantaţiile de pe un

teren sau poate fi parţial, dacă poartă numai asupra anumitor lucrări, plantaţii sau

construcţii situate pe acel teren.

În literatura juridică s-a exprimat şi punctul de vedere contrar, după care distincţia

dreptului de superficie în total şi parţial, nu reprezintă un caracter al acestuia, întrucât

nu are implicaţii asupra regimului său juridic.

Constituirea dreptului de superficie

Dreptul de superficie poate fi dobândit prin uzucapiune, titlu sau lege.

Dreptul de superficie poate fi dobândit prin uzucapiune după regulile aplicabile în

cazul dobândirii pe această cale a drepturilor reale.

121

Constituirea dreptului de superficie prin titlu, înseamnă dobândirea acestuia prin

convenţie, legat sau act de concesiune. Prin convenţie, dreptul de superficie se

constituie când proprietarul unui teren convine cu o altă persoană ca aceasta din urmă

să amplaseze pe terenul său o construcţie, o altă lucrare sau o plantaţie.

Întrucât prin constituirea în acest mod de dreptului de superficie nu se transmite

dreptul de proprietate asupra terenului, convenţia se poate încheia şi sub forma

înscrisului sub semnătură privată.

Prin legat, dreptul de superficie se dobândeşte în ipoteza în care terţatorul lasă

proprietatea terenului unui legatar şi proprietatea construcţiei sau plantaţiei altui

legatar.

Dreptul de superficie se poate naşte şi prin act de concesiune.

Astfel, conform Legii nr. 50/1991, modificată şi republicată, unele terenuri din

domeniul privat al statului sau al unităţilor sale administrativ- teritoriale pot fi

concesionate în scopul efectuării unor construcţii.

În temeiul legii, dreptul de superficie se dobândeşte atunci când soţii construiesc pe

terenul bun propriu al unuia dintre ei. Potrivit art. 30 din Codul familiei, bunurile

dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune. Ca atare,

construcţia, lucrarea sau

plantaţia va deveni proprietate comună devălmaşă a ambilor soţi, iar terenul va

rămâne proprietatea exclusivă a soţului care-l avea ca bun propriu. Pe acest teren se

va constitui un drept de superficie al cărui titular va fi celălalt soţ (neproprietar al

terenului).

Conform noului Cod Civil superficia se dobândeşte în temeiul unui act

juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de

lege. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile

(art.710 alin.2).

Exercitarea dreptului de superficie

Superficiarul, având un drept de proprietate asupra construcţiilor, plantaţiilor sau

altor lucrări, exercită atributele acestuia – posesia, folosinţa şi dispoziţia – în

integralitatea lor.

Asupra terenului pe care se află edificiile şi plantaţiile, superficiarul exercită posesia,

folosinţa şi un drept de dispoziţie materială limitate, reprezentând doar posibilitatea

122

de a dispune de substanţa terenului în măsura necesară realizării construcţiilor,

plantaţiilor sau altor lucrări (cum ar fi săpături, excavări, consolidări, etc.).

Superficiarul poate transmite dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau

altor lucrări, odată cu acesta transmiţându-se şi dreptul de superficie. Transmiterea se

poate face prin acte juridice între vii, prin acte juridice pentru cauză de moarte şi prin

moştenire legală.

Superficiarul poate să greveze cu sarcini reale construcţia, plantaţia sau lucrarea, fără

consimţământul proprietarului terenului.

Exercitarea dreptului de superficie apare şi în noul Cod Civil în cuprinsul art. 712

astfel: dacă nu se prevede altfel, exercitarea dreptului de superficie

este delimitată de întinderea corpului de carte funciară alcătuit din

terenul pe care urmează să se construiască sau, după caz, din

teren şi construcţie.

Stingerea dreptului de superficie

Dreptul de superficie se stinge în următoarele moduri:

a) prin dispariţia (pieirea sau desfiinţarea) totală a construcţiei, plantaţiei sau lucrării;

b) prin confuziune, când o persoană (proprietarul terenului, superficiarul ori un terţ)

dobândeşte dreptul de proprietate atât asupra terenului cât şi asupra construcţiei,

lucrării ori plantaţiei existente pe teren.

Conform noului Cod Civil (art. 715) dreptul de superficie se stinge

prin radierea din cartea funciară, pentru una din următoarele

cauze:

a) la expirarea termenului;

b) prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea

aceleiaşi persoane;

c) prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie expresă în acest

sens;

d) în alte cazuri prevăzute de lege.

Efectele încetării superficiei conform noului Cod Civil (art.716, 717, 718) sunt:

a) În cazul expirării termenului în absenţa unei stipulaţii contrare,

proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra

123

construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu obligaţia de

a plăti valoarea acesteia.

b) Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de

superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât

aceea a terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea

constructorului să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care

acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia. Constructorul

poate refuza să cumpere terenul dacă ridică, pe cheltuiala sa,

construcţia clădită pe teren şi repune terenul în situaţia anterioară.

c) În absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul

terenului, dezmembrămintele consimţite de superficiar se sting în

momentul încetării dreptului de superficie. Ipotecile care grevează

dreptul de superficie se strămută de drept asupra sumei primite de

la proprietarul terenului în cazul expirării termenului se extind de

drept asupra terenului în cazul inexistenţei construcţiei, sau se

strămută de drept asupra materialelor.

d) Ipotecile născute cu privire la teren pe durata existenţei

superficiei nu se extind cu privire la întregul imobil în momentul

încetării dreptului de superficie în cazul expirării termenului. Ele se

strămută de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul

terenului în cazul inexistenţei clădirii sau se extind de drept cu

privire la întregul teren.

e) În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în

absenţa unei stipulaţii contrare, dezmembrămintele consimţite de

superficiar se menţin pe durata pentru care au fost

constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului iniţial al

superficiei. Ipotecile născute pe durata existenţei superficiei se

menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra cărora s-au constituit.

f) În cazul stingerii dreptului de superficie prin pieirea construcţiei,

drepturile reale care grevează dreptul de superficie se sting, dacă

legea nu prevede altfel. Ipotecile născute cu privire la nuda

124

proprietate asupra terenului pe durata existenţei dreptului de

superficie se menţin asupra dreptului de proprietate reîntregit.

4.6 Teste grilă

Testul nr. 4

1.Dreptul de uzufruct este un drept :

a) real principal

b) de creanţă

c) real accesoriu

2. Constituie servitute legală:

a) servitutea izvoarelor

b) servitutea de vedere

c) servitutea de scurgere a apelor naturale

3. Dreptul de abitaţie este :

a) un drept de creanţă

b) un drept real accesoriu

c) un drept real principal

4. Prin uzucapiune se pot dobândi:

a) uzufructul

b) dreptul de proprietate indiferent de felul proprietăţii

c) dreptul de proprietate publică

5. Care sunt condiţiile uzucapiunii de 30 de ani:

a) posesia să fie dobândită în baza unui just titlu

b) posesorul să fie de bună credinţă

c) posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani

125

6. Cum se constituie dezmembrămintele dreptului de proprietate

a) numai prin lege

b) prin actul administrativ emis de autoritatea competentă

c) prin destinaţia posesorului

7. Dreptul de servitute are următoarele caracteristice juridice:

a) este indivizibil

b) este temporar

c) este un drept real accesoriu

8. Servituţile legale sunt :

a) servitutea privind distanţa plantaţiilor

b) servitutea de scurgere a apelor naturale

c) servitutea izvoarelor

9. Dreptul de superficie se stinge prin:

a) dispariţia totală a construcţiei, plantaţiei sau lucrării

b) renunţarea la exerciţiul superficiei de titularul ei

c) dispariţia parţială a construcţiei, plantaţiei sau lucrării

10. Dreptul de superficie are următoarele caractere:

a) este un drept perpetuu

b) este un drept prescriptibil

c) este un drept real mobiliar

126

curs civil

Documents