curs 3 - as a familiei si copilului

8/18/2019 Curs 3 - As a Familiei Si Copilului

1/9

Dificultăţi şi crize familiale – Curs 3

I. Criza – definire

Autorii care se referă la noţiunea de criză notează etimologia greacă krisis, decizie. Aceastăetimologie este diferită de înţelegerea obişnuită a termenului, ce implică adoptarea unei concluziidefinitive asupra unui litigiu, o deliberare, un arbitraj între două părţi aflate în conflict şi induce ideeunei rezolvări ca ieşire din criză.

În tradiţia chineză, criza este văzută atât ca primejdie, dar şi ca ocazie, sugerând atâtriscurile ridicate pentru persoanele care trec printr-o astfel de perioadă cât şi producerea unorschimbări de dezvoltare şi crearea unor noi niveluri de funcţionare superioare celor dinaintea crizei.

J. Guillaumin (1979) propune o definiţie a crizei ca o dereglare, confuzie sau pierdere trăitela nivel intrapersonal, interpersonal (relaţii) sau transpersonal (raporturile unor ansambluri de

persoane), nivele ale sistemelor care se includ unele în altele, orice criză putând fi prinsă pe oricaredin aceste planuri. Practic vorbind, nu există om care să nu piardă ceva sau pe cineva foarte drag,

foarte apropiat sufleteşte, de-a lungul vieţii sale, pierdere care să- i provoace dureri şi stări afectivefoarte puternice, necunoscute până atunci. De regulă, omul trece, într -o asemenea împrejurare, prinurmătoarele momente sau stadii de evoluţie afectivă: • şoc, neîncredere, derută; • negarea pierderii; • dorinţa puternică de căutare şi regăsire a obiectului pierdut / fiinţei pierdute; • mânia, resentimentul, vina (pentru pierderea suferită); • disperare, deprimare, retragere în sine; • acceptarea situaţiei, reorganizarea interioară a vieţii, vindecarea rănilor sufleteşti etc. (Howe,David , 2001)Criza este multidimensională, este un eveniment care durează un anumit timp şi este marcată de

momente, faze, etape.La nivel individual, Robert W. Roberts şi Robert H. Nee (1970) prezintă criza ca o tulburareîn creştere. Individul încearcă să-şi menţină echilibrul, iar în momentul când acesta dispare, seinstalează situaţia de criză. Caplan (1964) o consideră drept o perturbare situaţională acută, iarLydia Rapoport (1970) o defineşte ca fiind o tulburare stabilizată.

O criză nu înseamnă, în mod necesar, un eveniment tragic sau neobişnuit, ci poate fi o componentă normală a dezvoltării şi maturizării noastre. În asemenea momente însă, modalităţilenoastre obişnuite de a reacţiona, resursele utilizate, nu sunt eficiente. Incapacitatea de adaptarederivă fie din faptul că ne confruntăm cu o situaţie nouă, fie pentru că nu am putut-o anticipa, fie

pentru că evenimentele ne-au depăşit. Dacă un individ este “depăşit“ de forţe externe sau interne(intrapsihice) sau interpersonale, atunci, o vreme, echilibrul este pierdut.

În situaţiile de criză, individul reacţionează în funcţie de posibilităţile proprii de rezolvare a problemei, încercând să revină la vechiul echilibru. După o situaţie de acest gen, individul, familia,grupul, pot să-şi regăsească vechiul echilibru sau să atingă unul nou ce poate fi calitativ superior sauinferior celui iniţial.

Cercetările arată că persoanele care au reuşit să facă faţă unor situaţii de criză anterioare şisă le rezolve într -un mod satisfăcător, vor trece mai uşor peste o situaţie asemănătoare ulterioară,decât cei ce nu au reuşit să le rezolve mulţumitor pe cele dinainte.

Naomi Golan (1978) prezintă un studiu considerat printre cele mai complete legate deintervenţia în criză. Principalele puncte reliefate de aceasta au fost: • fiecare persoană, grup sau organizaţie trece prin perioade de criză de -a lungul existenţei; • cauzele declanşării crizelor pot fi evenimente neobişnuite sau situaţii dificile. Evenimenteleneobişnuite pot fi previzibile – probleme ale adolescenţei, căsătoria, etc. sau neprevăzute – decese,incendii, inundaţii etc.; • perioadele vulnerabile apar când aceste evenimente ieşite din comun duc la pierderi importante;


2/9

• evenimentele stresante pot fi văzute în trei ipostaze: ameninţare, pierdere sau provocare – cu cât problemele din trecut au fost rezolvate cu succes, cu atât sunt mai la îndemână diverse soluţiiviabile de rezolvare a noii problem şi cu atât este mai puţin probabilă apariţia unei noi stări de criză; nerezolvarea cu succes a problemelor din trecut scade şansa rezolvării problemelor actuale şi, prinurmare, posibilitatea instalării crizei este mai mare;• toate crizele îşi găsesc o modalitate de soluţionare în 6 -8 săptămâni;

• persoanele aflate în situaţii de criză sunt deschise la sugestii; • persoanele care au trecut cu succes peste o perioadă de criză învaţă noi metode de rezolvare a problemelor care le măresc astfel capacitatea de a face faţă problemelor viitoare.

Criza familială

Criza familială reprezintă „orice situaţie care induce apariţia stresului în familie, a tensiunilor întremembrii ei, ameninţând coerenţa familiei sau având ca rezultat ruperea ei.” (Ciofu, 1998, p. 110).

Crizele familiale depind de tipul de familie, de stabilitatea şi resursele emoţionale şifinanciare. În familiile în care nu există probleme emoţionale grave pot fi considerate întâmplăriinerente vieţii. Ceea ce se întâmplă în crize este faptul că forţele şi modalităţile noastre obişnuite de

a ne descurca nu funcţionează şi nu reuşim să ne adaptăm fie pentru că situaţia este nouă, fie pentrucă nu a fost anticipată, sau pentru că o serie de evenimente au devenit copleşitoare.

După Caplan, crizele se autolimitează, ele au un început, un mijloc şi un sfârşit. În faza deînceput are loc o creştere a tensiunii, o reacţie a impactului produs de stres, în această perioadăfăcându-se apel la modalităţile obişnuite de rezo lvare a problemei. Dacă acest prin efort eşuează,tensiunea creşte, persoana devine tulburată de ineficienţă metodei de rezolvare aleasă. Această starede spirit conduce la faza finală în care problema este fie rezolvată, fie redefinită ca ceva mai puţinameninţător, fie ignorată.

Crizele au un punct culminant sau de inflexiune, şi s-a observat că pe măsură ce tensiuneacreşte persoana îşi mobilizează energiile pentru a-i face faţă. În faza de recuperare persoanele suntmai puţin defensive şi acceptă mai uşor ajutorul decât în situaţiile de tensiune maximă (Coulshed,

1993, p. 60).Plecând de la stadialitatea lui Caplan, alţi cercetători ai domeniului prezintă cinci faze ale

crizei, şi anume: 1. şoc la aflarea unei veşti sau la obser varea unor evenimente sau fapte; apar sentimente deincredibil, de ireal, de negare a celor auzite sau întâmplate. Cei care trec prin această fază se simtdepăşiţi de situaţie ş i au reacţii de fugă şi luptă. Fuga reprezentând negarea, iar lupta încercarea de acontrola situaţia. Reacţiile pe care le experimentează o persoană la aflarea unei veşti sunt diferite înfuncţie de gradul de vulnerabilitate al persoanei respective; 2. confuzie, persoana are tendinţa de a se retrage şi de a se izola, fiind furios, anxios şi incapabil dea înţelege anumite comportamente. Intervenţia în această fază nu este recomandată deoarece nu se

ating efectele scontate şi i se întăreşte persoanei credinţa că nu poate fi ajutată; 3. mânie, resentimente, vină, ruşine pentru pierderea suferită; 4. acomodarea la schimbare – persoana începe să vorbească despre eveniment şi să accepte ideinoi. Este un stadiu superior în evoluţia crizei, putându-se începe intervenţia, oferirea alternativelorsau susţinerea persoanei în luarea deciziei;5. decizii şi planuri de viitor.

O persoană / familie poate ieşi din criză la un nivel superior (a învăţat modalităţi derezolvare şi de adaptare la schimbare, poate face faţă cu uşurinţă unei noi situaţii stresante), laacelaşi nivel sau la un nivel inferior (are loc instalarea une i forme de depresie). Persoanele /familiile nu experimentează în mod obligatoriu aceste stadii în ordinea prezentată, existând

posibilitatea ca o stare să fie experimentată de mai multe ori. De exemplu, unele peroane / familii

trăiesc în mod repetat negarea, rămân blocate în acest stadiu, blocaj ce poate conduce la tulburări psihice.Crizele pot fi (Ciofu, 1998, p. 111):


3/9

• maturaţionale sau normative – apar ca urmare a dezvoltării bio-psihosociale, ca parte normală avieţii (vezi Ciclurile vieţii familiale);• situaţionale – reprezentate de situaţii neaşteptate (spitalizarea îndelungată, deces, handicapdefinitiv, sarcina nedorită etc.).

De asemenea, criza mai poate fi:• acută – după 6 săptămâni persoana / familia parcurge perioada de şoc şi începe să găsească soluţii

de rezolvare;• cronică – după o perioada de 4-6 săptămâni nu au apărut soluţii sau cele care s-au ivit au fostrefuzate. Putem vorbi de cronicizare şi atunci când persoana rămâne blocată într -o fază a crizei.Există familii care trec dintr -o stare de haos în alta şi care par să trăiască într -o stare de crizăcontinuă. Această stare cronicizată poate fi parte a stilului de viată şi nu trebuie confundată cu criza teoretizată până acum.

Deseori cuvântul criză a avut ca sinonim pe cel de stres 1. Ori, stresul are doar conotaţiinegative sub presiunea căruia oamenii pot ceda, în timp ce termenul de criză nu are neapărat acestrezultat uneori remarcându-se o creştere, o maturizare. Persoanele vulnerabile la stres au dificultăţide adaptare, dar nu tre buie să uităm că, ceea ce pentru o persoană reprezintă un stres insuportabil

poate fi pentru altă persoană un eveniment mai puţin stresant. Ceea ce contează este semnificaţia pe

care persoana o asociază cu diferite evenimente. În familie, pierderea unei legături semnificative înlocuită cu o altă relaţie inadecvată stă la o

originea stresului ducând în cele din urmă la criză. Pedopsihiatrii evidenţiază o serie de factori anti-stres care contribuie la eliminarea stării de criză: relaţia bună mamă-copil, relaţia bună tată-copil,interes pentru un anumit domeniu de activitate (hobby), recompense pentru reuşite şcolare, relaţii

bune cu fraţii, relaţii bune cu un adult din afara familiei, relaţii cu un coleg de şcoală. (Ciofu, 1998, p. 137)

Posibilitatea ca o familie să cunoască criza ca urmare a conflictelor dintre subsistemelefamiliale este corelată cu o serie de factori precum: vârsta şi maturitatea părinţilor, dificultăţilemateriale, problemele de sănătate, planificarea familială ş.a.

• Vârsta şi maturitatea părinţilor Studiile demonstrează că, datorită lipsei de maturitate şi responsabilitate a tinerelor mame unitateafamilială este supusă riscului unor dificultăţi generatoare de criză precum: separarea, divorţul ,violenţa, abandonul .

Naşterile în afara căsătoriei înregistrează un procent ridicat pentru categoria mameloradolescente, iar pentru tinerele mamele căsătorite rata divorţului este de asemenea cea mai crescută.

O altă sursă generatoare de criză este reprezentată de stresul emoţional al tinerelor mame.Într-un studiu, Rutter, Quinton şi Liddle (1984) au arătat că experienţa căsătoriei timpurii, sau cea aunei relaţii timpurii finalizate cu naşterea unui copil la vârsta adolescenţei sunt expresiainsatisfacţiei subiecţilor faţă de mediul familial de origine în care au crescut şi i-au socializat.

Principalele motive pentru care adolescenţii devin părinţi sunt: • atitudinea societăţii faţă de sarcina adolescentelor – astăzi, puţine stigmate sociale mai suntgenerate de sarcina adolescentelor. După o primă reacţie, de respingere a situaţiei create, familiilede origine încearcă, de cele mai multe ori, să ofere suport implicându-se emoţional, financiar şifizic. La nivel comunitar există programe de asistenţă socială pentru adolescentele care urmează sănască, pentru cele care au născut ca şi pentru părinţii acestora; • neglijarea unei contracepţii adecvate de către adolescenţii activi sexual – studiile evidenţiază căadolescenţii care au cunoştinţe despre contracepţie îşi acceptă mai uşor sexualitatea şicomportamentul sexual decât cei care nu le folosesc (Delamator, 1978, Brown, 1982, Binger, 1986).

1 Termenul de s tres a fos t introdus de Hans Selye în 1950, autorul având la început în vedere doar s tresul provocat de

factori fizici. Ulterior noţiunea apare în corelaţia organis m – factori de mediu, iar stresul îmbracă şi forma socială.


4/9

• motivaţii personale care încurajează graviditate: speranţa de a obţine mai multă atenţie de lafamilie şi prieten, dorinţă de a avea un copil pe care să- l răsfeţe şi care să fie foarte preţuit de cei din

jur, învoială sexuală cu un partener, graviditatea intenţionată, ca urmare a dorinţei de a pedepsi saude a-şi lua revanşa în faţa unor părinţi hiperprotectivi şi dominatori. • La toate acestea se adaugă şi alte condiţii precum: dificultăţi sociale, provenienţa din familii custatus socio-economic scăzut, tatăl absent din familie, un număr mare de fraţi, dificultăţi şcolare,

nivel crescut al stresului familial (Roberts, 1980, Binger, 1986).Consecinţe ale parentalităţii la adolescenţi: • şanse reduse de finalizare a studiilor – cu cât vârsta este mai mică la naşterea copilului cu atâtşansa de reluare a studiilor scade şi apar consecinţele în planul profesionalizării: s lujbe cu prestigiuscăzut şi venituri mici, satisfacţie scăzută în muncă etc; • căsătoria timpurie este de obicei instabilă – la adolescente, una din cinci căsătorii se termină

printr-un divorţ în primul an şi una din trei în şase ani. Cercetătorii sugerează că nu sarcina în sineeste cauza primară a nefericirii, cât căsătoria timpurie a părinţilor adolescenţi şi lipsa lor dematuritate;• resurse financiare limitate – deşi aspiră la un statut ocupaţional care să le permită un nivel de trairidicat doar o mică parte din părinţii adolescenţi se declar ă satisfăcuţi de statutul lor, de situaţia

financiară. Multe dintre mamele adolescente devin mame singure, cu responsabilităţi majore încreşterea copilului;• consecinţe în relaţia părinte– copil – unii autori afirmă că mamele adolescente pot fi la fel decompetente ca şi mamele mai vârstnice în timp ce alţii atrag atenţia asupra relaţiilor distorsionate,abuzive şi nesatisfăcătoare din punct de vedere emoţional. Părinţii adolescenţi au carenţeinformaţionale cu privire la cunoaşterea progreselor comportamentale ale copilului, cu implicaţii directe asupra calităţii îngrijirii oferite copilului. De exemplu, plânsul copilului este citat, de autori,ca cel mai important factor de iritare la părinţi care induce comportamente ca nerăbdare,iritabilitate, înclinaţia de a folosi pedepse fizice. În timp, în special taţii adolescenţi, devin frustraţişi decepţionaţi de viaţa lor, iar mamele adolescente subestimează importanţa unor evenimente dinviaţa copilului, conducând la neglijarea copilului;

• expunerea copilului la un risc biologic şi psihologic mai mare – studiile evidenţiază o ratăcrescută a naşterilor premature şi o greutate scăzută a copilului la naştere (mai ales la mamele

provenite din medii sociale sărace), rata mortalităţii la copii născuţi de adolescente o depăşeşte pecea a copiilor mamelor peste 20 de ani, riscul unor deficienţe (retard mental, diabet, malformaţii congenitale etc.), lipsa cunoştinţelor şi a experienţei de asigurarea a unei diete corespunzătoarecopilului. Copiii mamelor adolescente prezintă şi alte caracteristici: scoruri semnificativ reduse latestele de inteligenţă, probleme comportamentale, probleme şcolare, dificultăţi în procesul deînvăţare, tendinţa de a fi etichetaţi „înceţi” în procesul de dezvoltare (Belmont, 1980). Ceea ceconduce la toate aceste consecinţe nu este neapărat vârsta mamei la naşterea copilului cât efectulconjugat al mai multor factori: imaturitatea părinţilor, lipsa suportului educaţional, lipsa suportului

familial, condiţii economice deficitare etc. • Dificul tăţi e materi ale

Printre factorii de risc în apariţia crizelor familiale se pot enumera şi veniturile scăzute, condiţiile delocuit improprii şi imposibilitatea de a asigura nevoile primare. Familiile în care numai unul dintre

părinţi este angajat sau cele în care ambii părinţi sunt şomeri sunt supuse riscului dezintegrăriisistemului familial. Un alt factor declanşator al crizei familiale poate f i locul de muncă al părinţilor.

Dacă părinţii lucrează în ture momentele de intimitate şi „întregire” a familiei sunt reduse,criza apărând iniţial între soţi şi influenţând, ulterior şi relaţiile dintre părinţi şi copii. Uneori, serecurge la soluţia ca mama să stea acasă pentru îngrijirea copiilor, caz în care are loc o restructurare

a rolurilor, mama preluând une le sarcini de conducere, iar soţul nu poate să se acomodeze cu nouaredistribuire de roluri având sentimentul pierderii autorităţii. Deseori familiile sărace sunt familiinumeroase în care planificarea familială este necontrolată iar educaţia părinţilor carenţată.


5/9

• Problemele de sănătate / bolile cornice

În abordarea bolilor cronice pot fi descrise următoarele faze: criza, faza cronică şi faza terminală:

Faza crizei include orice simptom din perioada dinaintea diagnosticării când clientul şi

familia acestuia nu au informaţii clare despre problema apărută. Moos, R. (1984) identifică câteva dintre sarcinile pentru membrii familiei celui bolnav: învăţarea săse adapteze la durere şi incapacităţi; învăţarea să se adapteze la particularităţile spitalizării;stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu echipa de îngrijire (medic, asistentă medicală, psiholog);

Faza cronică are o dura variabilă şi se pot înregistra progrese sau schimbări periodice. Înaceastă fază este semnificativă cunoaşterea dimensiunilor biologice şi psiho-sociale ale bolii şimenţinerea pe cât este posibil a autonomiei familiale;

Faza terminală include stadiul pre-terminal al bolii în care este inclusă şi perspectiva morţii.Apar ca fiind predominante sensul pierderii, al separării şi al morţii.

Evaluarea comprehensivă realizată de asistenţii sociali se va concentra pe: istoria trans-generaţională a adaptării la boală; sistemul de convingeri al familiei; semnificaţia bolii pentru

familie; planul medical de tratament şi îngrijire al familiei characteristic perioadei de criză;capacitatea familiei de a performa îngrijirea medicală la domiciliu; comunicarea în familia afectatăde boală; rezolvarea problemei; implicarea afectivă; sprijinul social; utilizarea resurselorcomunităţii. (Rolland, J.S., 1987, apud. Spânu, 1998, p. 71)

• Planifi carea fami l ial ă

Planificarea familială reprezintă determinarea conştientă, liberă de către cuplu a numărului de copiişi a eşalonării în timp a naşterilor ţinând seama de modelele şi valorile existente în societate, dedezvoltarea armonioasă a familiei şi ridicarea bunăstării acesteia şi de asigurarea sănătăţii şieducaţiei copiilor (Trebici, 1980).

Ea cuprinde nu numai măsuri de a realiza numărul de copii dorit ci şi de realizare a unui potenţial biologic ridicat. Politica de planificare familială din ţările europene oferă următoarelevariante: varianta antinatalistă – planificarea familială folosită ca un instrument de limitare a naşterilor şi de reducere a dimensiunilor familiale; varianta neutralistă – planificarea familială oferă

posibilitatea fiecărui cuplu de a realiza fecunditatea dorită; varianta pronatalistă – urmăreştecreşterea natalităţii şi a dimensiunii familiale.

După OMS, în raza de acţiune a serviciilor de planificare familială se pot evidenţia următoarele activităţi: planificarea naşterilor, contracepţia, tratamentul infertilităţii, probleme deadopţie, educaţie sexuală, sfat genetic, sfat premarital, problematica avortului, incest, abuz sexual,viol, homosexualitate.

Putem vorbi de disfuncţiile specifice în adaptarea şi exercitarea rolului familial care pot figrupate pe tipuri de sarcini ce asigură funcţionalitatea familiei: • disfuncţii ale rolului sexual afectiv şi procreativ care produc modificări ale funcţiei deintercomunicare şi interacţiune bio-afectivă şi procreativă a cuplului;• disfuncţii ale rolului parental educativ care aduc modificări ale funcţiei de îngrijire, creştere şieducare a copiilor;• disfuncţii ale rolului organizatoric administrativ cu repercursiuni asupra sferei decizionale, asferei economice, igienico – sanitare şi a loisirului; • disfuncţii ale rolului relaţional şi de integrare socială a cuplului în grupe de apartenenţă (familiaextinsă, prietenii, colegii, vecinii etc.).

Confortul familial este asigurat şi de aspectul etic, moral şi religios pe care- l implică

planificarea familială. Cele mai multe religii acceptă doar anumite metode deşi acceptă ideea planificării familiale. De aceea persoanele sau cuplurile nu trebuie forţate să folosească o metodă pecare ei nu o acceptă din punct de vedere moral.


6/9

Activitatea serviciilor de planificare familială este susţinută de o serie de factori motivaţionali precum: • motivaţii medicale – care urmăresc scăderea mortalităţii şi a morbidiţăţii mamei şi copilului şireducerea numărului de avorturi;• motivaţii demografice urmăresc modificarea comportamentului demografic. Din analizacomportamentului demografic făcută de Institutul Român de Calitate a Vieţii se pot indica câteva

procese cu efecte negative pe termen scurt/lung: scăderea natalităţii conduce la îmbătrânirea populaţiei şi la deteriorarea raporturilor de dependenţă vârstnici / activi; schimbarea proporţiei întresexe în cadrul cohortelor de vârstă reproductivă face formarea noilor familii mai dificilă şi scadetendinţa de căsătorie datorită dificultăţilor şi incertitudinilor economice, creştere a proporţieifamiliilor cu un singur copil. Copii acestor familii riscă să aibă deficienţe de socializare; creşterea

proporţiei de naşteri de către mamele foarte tinere sau de către mamele singure este de natură a creşte numărul de copii în situaţia de risc de a fi abandonaţi, instituţionalizaţi sau de a creşte însărăcie; • motivaţii socio-economice – precaritatea semnificativă a vieţii socio-economice este reflectată şiîn scăderea numărului de căsătorii la cuplurile tinere. În prezent familia tânără este extrem devulnerabilă şi supusă unei bulversări a speranţei de autorealizare în special ca urmare a creşterii

ratei şomajului şi a absenţei unui suport material necesar vieţii de familie (locuinţe, acces financiarla bunuri de absolută necesitate familială); • motivaţii individuale – stabilirea echilibrului familial şi oferirea unui suport şi confort emoţional.

II. Dificultăţi şi crize familiale

II.1. Monoparentalitatea

În literatura anglo-saxonă se utilizează termenul de one (single) – parent family încă din 1960, iarzece ani mai târziu, termenul are un corespondent şi în literature franceză famille monoparentale.

Desemnând unităţi sociale formate din unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte, acestconcept s-a impus repede în faţa altor concepte precum: părinţi izolaţi, menaje conduse de femei,mame singure în dificultate, mame necăsătorite, menaje ambientale.

Iniţial, monoparentalitatea, a fost considerată un comportament marginal sau chiar deviant,generator de tulburări sociale sau psihologice, însă, grupul copil (copii) – părinte este privit ca oalternativă şi devine normal pe măsură ce se înregistrează o creştere a frecvenţei şi pe măsură cedevine o conduită familială pentru membrii societăţii actuale.

Conceptul de familie monoparentală defineşte familia prin relaţia parentală şi nu prin ceaconjugală, oferind posibilitatea ca cele două tipuri de raporturi familiale – conjugal şi parental – săapară şi să funcţioneze separat unul faţă de celălalt.

Familia monoparentală este o structură familială asimetrică, formată dintr -un părinte şi

copilul (copiii) său (săi), fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorţ, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin deci zia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţiarealizată de o persoană singură, fie prin naşterea „întâmplătoare” a unui copil dintr -o relaţieliberă, în afara căsătoriei, cu referire în special la părinţii adolescenţi. (Mitrofan, Ciupercă, 1997,

p. 41)De-a lungul timpului au existat mai multe concepţii privind funcţionalitatea acestui tip de

familie. În societatea tradiţională, bazată pe familia extinsă, monoparentalitatea era dezaprobată şise încuraja stigmatizarea şi etichetarea celor ce alegeau în mod voit acest stil de viaţă. Pe de altă

parte, în societatea modernă, datorită generalizării familiei nucleare, s-a realizat mai uşor rupturafaţă de comunitate schimbându-se şi percepţia asupra monoparentalităţii.

În trecut, se considera că familiile cu căsătorii nereuşite trebuie să rămână împreună de

dragul copiilor, dar în prezent mulţi cred că este mai bine pentru copii dacă părinţii se despart, în locsă-i supună unui permanent conflict în familie. Cercetările indică faptul că, în esenţă, este mai


7/9

indicată pentru un copil o familie monoparentală, decât una bântuită de certuri şi probleme (Iluţ, P.,1995).

Încă din 1970 s-au efectuat studii (de către Wilson, J., şi Hernnestein, R.,) privind ratadelincvenţei la infractorii care proveneau din familii destrămate. Cercetătorii se aşteptau să găseascăo legătură cauzală între cele două variabile: copii crescuţi în familii cu un singur părinte şi riscul dea comite mai târziu delicte, însă concluzia studiului a fost că bărbaţii aflaţi în închisori prove neau

din familii dezbinate, dar în acelaşi t imp aveau părinţi care comiseseră delicte, proveneau din mediisociale minoritare şi sărace. Nu s-a putut realiza o corelaţie directă între tipul familiei şi actul delictual, independent de temperament şi circumstanţe psihologice şi sociale. Alte studii au ajuns laconcluzia că băieţii proveniţi din familii monoparentale prezintă o rată mai mare acomportamentelor deviante, comparativ cu fetele provenite din acelaşi tip de familie. În schimbcăsătoriile fetelor au o stabilitate mai redusă decât a băieţilor (Mihăilescu, 1999).

Există, însă, şi o serie de aspecte asupra cărora au căzut de acord majoritatea cercetătorilor,în ceea ce priveşte familia monoparentală. De exemplu, se consideră că pentru bărbaţi costurile

psihologice sunt mai mari, în timp ce pentru femei prevalează costurile materiale. Se susţine, deasemenea, că familiile monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi socializatoare maimari decât familiile complete, şi în special de redimensionar e a funcţiilor pe care trebuie să le

îndeplinească. Părintele rămas cu un copil nu mai poate realiza la nivel optim funcţiile familiale. Deexemplu, funcţia sexual şi cea reproductivă sunt minimizate, îndeplinirea în condiţii optime afuncţiei economice pr esupune eforturi deosebite din partea părintelui, iar funcţia de socializare şi de integrare a viitorilor adulţi în societate este defectuos realizată.

Redimensionarea funcţiilor în cadrul familiei monoparentale trebuie privită cu relativitate,deoarece acest proces apare şi în cadrul familiilor clasice, doar motivele ce stau la baza ei diferind.Ca atare, nu se poate afirma cu certitudine că familia monoparentală nu este indicată pentru evoluţiaulterioară a copilului, din moment ce familia clasică se confruntă cu probleme similare. Experienţade a fi părinte singur nu este neapărat devastatoare pentru adult şi copil (copii), dar nu esteconfortabilă în permanenţă.

a.

Monoparentalitatea maternă

Cele mai multe familii monoparentale sunt alcătuite din femei cu unul sau mai mulţi copii aflaţi înîntreţinere. Principalele probleme care apar în cazul mamelor singure sunt:• dificultăţi financiare – copilul devine uneori un suport economic sau sursă de venit de laserviciile sociale;• extinderea rolul ui cu sarcini auxili are nespecifi ce rol -sexul ui – această extindere de roluri

parentale necesită timp şi energie. Ca rezultat, individul este incapabil să obţină performanţă înîndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini (suprasolicitarea de rol);• schimbări în relaţia cu copilul – unele mame divorţate îşi schimbă maniera de relaţionare cu

copilul, ceea ce poate conduce la inversarea rolurile de adult şi copil. În multe cazuri mama împarterolul parental cu primul născut şi aşteaptă de la acesta să gândească şi să acţioneze mai matur decâtvârsta sa. Treptat şi subtil mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional, substitutiv al părintelui absent. Copilul este forţat în cadrul patern-urilor interacţionale să sematurizeze prematur. Dacă mama atribuie copilului rolul părintelui absent conflictele părinte-copilajung până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soţ. Unii cercetători atrag atenţiaasupra unor probleme particulare ale relaţiei mamă – fiică. În mod primar sunt implicate aicisentimente de gelozie şi competiţie, în arii psihologice cum ar fi întâlnirile şi realizările şcolare, iarcopii nu sunt capabili să-şi exprime sentimentele conflictuale, tensiunile şi resentimentele faţă de

plasarea în această poziţie (Mitrofan, C iupercă, 1997).Servicii sociale – Centrul maternal – este o “casă de tip familial” care oferă servicii

mamelor singure cu copii pentru a depăşi perioada de criză, pentru a găsi potenţialul necesarîngrijirii copilului şi pentru a dezvolta şi întări compor tamentul matern.


8/9

Beneficiarii centrului maternal sunt: mame singure, necăsătorite sau în primul an decăsătorie, lipsite temporar de resurse materiale, financiare şi de suportul grupului familial deorigine, mame care au în îngrijire un copil între 0 – 3 ani; gravide în ultimul semestru de sarcină,aflate în criză familială sau lipsite de orice suport.

Obiectivele principale ale centrului maternal sunt: prevenirea abandonului şi instituţionalizării copilului, acceptarea noului statut; educarea, formarea şi pregătirea mamei singure

pentru a face faţă dificultăţilor de creştere a copilului; (re)integrarea familială şi socială a mameisingure cu copil şi responsabilizarea familiei lărgite şi a colectivităţii locale. Întreaga activitate a centrului maternal este concentrată pe relaţia mamă – copil, pe

construcţia şi consolidarea ei. Fiecare rezidentă are program personalizat de acompaniere, limitat întimp şi spaţiu, care urmăreşte pe termen scurt: responsabilizarea mamei faţă de situaţia dedificultate, acceptarea maternităţii şi responsabilităţilor ce decurg din aceasta, mobilizarearesurselor clientelor în vederea sporirii şanselor de integrare socio – profesională, depăşirii situaţieide criză.

Centrul maternal oferă servicii articulate constând în găzduirea şi acompanierea pluridisciplinară. Găzduirea asigură suport material pe o perioadă limitată, de regulă 6 luni, constând în: acordarea

spaţiului de locuit mamei şi copilului, acoperirea costurilor de îngrijire pentru mamă şi copil (totalsau parţial), acordarea unei alocaţii de integrare, după caz.

Acompanierea pluridiciplinară are următoarele obiective: educaţia şi consiliere pentru dezvoltareaşi îngrijirea psiho–somatică corespunzătoare a copilului, oferirea de condiţii favorabile promovăriiunei bune stări de sănătate pentru mamă şi copil, încurajarea alimentaţiei naturale şi a comportamentului sanogen, crearea premizelor pentru reinserţia socială, familială şi profesională,consiliere psihologică pentru formarea unui comportament adaptativ, auto – suportiv, reducereacarenţelor şi a comportamentelor ce pot genera starea de criză.

b. Monoparentalitatea paternă

Familia monoparentală condusă de tată reprezintă o minoritate în cadrul acestui tip familial.Motivaţiile care stau la baza acceptării statutului de părinte singur sunt diferite: pe de o parte sesituează bărbaţii care-şi susţin dreptul lor de a-şi exercita parentalitatea (se simt capabili şi motivaţiafectiv), iar pe de altă parte avem taţii obligaţi să consimtă la exercitarea custodiei ca urmare afaptului că mama se dovedeşte a fi incapabilă să-şi îngrijească copii din punct de vedere fizic şiemoţional.

Monoparentalitatea paternă prezintă următoarele caracteristici: • taţii dispun de o mai mare libertate financiară decât mamele singure , ca urmare a nivelului, îngeneral, mai crescut de educaţie, care le permite asigurarea unei securităţi economice şi o mai mareflexibilitate în folosirea resurselor financiare;

• dilatarea rolului parental este o experienţă diferită de cea a mamelor singure . În general, nusunt implicaţi în sarcini domestice mai mult decât asumarea rolului de bază, multe dintre sarcinifiind îndeplinite cu ajutor din afară. Dacă se compară familia cu doi părinţi cu cea monoparentală

paternă se poate constata că, în cazul familiei monoparentale participarea copiilor la treburile caseieste redusă din cauza neimplicării intenţionate de către tată, în efortul de a dovedi competenţă înconducerea căminului sau datorită dificultăţilor copilului de a obţine performanţe în două căminesuccesive (cel al tatălui şi cel al mamei); • se observă anumite diferenţe între patern - urile interacţionale ale familiilor cu părinte singur şicele ale familiilor cu ambii părinţi . Părinţii singuri cer mai multă independenţă din partea copiilorcomparativ cu alţi părinţi. Taţii singuri abandonează tradiţionalismul, sunt mai directivi îndisciplinare şi mai preocupaţi de calitatea îngrijirii şi a experienţelor educaţionale, chiar mai

protectivi. O preocupare deosebită o au taţii – singuri pentru fiicele lor. Cercetările remarcă oanumită preocupare anxioasă pentru o socializare adecvată a fetelor şi a dezvoltării lor sexuale;


9/9

• modificări în stilul de viaţă – apare un declin al experienţelor în activităţi sociale, preferă să-şifacă cunoştinţe bărbaţi sau femei, dar evită activităţile sociale care implică prezenţa unor cupluricăsătorite ca şi activităţile de grup unde ar putea întâlni alţi taţi aflaţi în situaţii similare.Participarea lor la evenimente suportive este mai redusă, în schimb creşte implicarea în activităţi

politice, de studiu sau de antrenament formativ suplimentar. Activitatea sexuală este recunoscută,dar majoritatea bărbaţilor simt că trebuie să fie discreţi în privinţa acestui comportament şi că orice

coabitare cu o femeie necăsătorită nu este un model pentru copii (Mitrofan, Ciupercă, 1997).Problematica indusă de monoparentalitate este foarte complexă, greutăţile fiind cu atât maimari cu cât vârsta părinţilor este mai mică, însă familia monoparentală rămâne, dincolo de efecte, oopţiune, o alternativă, o realitate socială.

Recomandări bibliografice:

Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Amaltea, Bucureşti, 1998.Coulshed, V., Practica asistenţei sociale, Ed. Alternativa, Bucureşti, 1993.Mihăilescu, I., Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999.

Mitrofan, I., Ciupe rcă, C., Psiho logia re la ţiei între sexe, Ed. Alternative, Bucureşti, 1997.Spânu, M., Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Ed. Tehnica, Chişinău,1998.Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
http://toread.bjbraila.ro/opac/publisher/315;jsessionid=60DB3790BBC70BB0361320C3C0609954http://toread.bjbraila.ro/opac/publisher/315;jsessionid=60DB3790BBC70BB0361320C3C0609954http://www.catalog.bnrm.md:8081/opac/publisher/25496;jsessionid=6512F6D068CCCA01B50A167A1A03821Bhttp://www.catalog.bnrm.md:8081/opac/publisher/25496;jsessionid=6512F6D068CCCA01B50A167A1A03821Bhttp://www.catalog.bnrm.md:8081/opac/publisher/25496;jsessionid=6512F6D068CCCA01B50A167A1A03821Bhttp://toread.bjbraila.ro/opac/publisher/315;jsessionid=60DB3790BBC70BB0361320C3C0609954

curs 3 - as a familiei si copilului

Documents