notiuni generale despre familie curs dreptul familiei

NOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE

1.1. Noţiunea de familie

Familia reprezintă o realitate sociologică datorită comunităţii de viaţă dintre membrii ei uniţi prin raporturi de căsătorie, rudenie şi adopţie, o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreare şi o realitate juridică datorită reglementării de către legiuitor a relaţiilor care se stabilesc între membrii unei familii.

Cuvântul familie provine din latinescul familia, -ae care reprezenta în dreptul roman grupul de persoane libere şi de sclavi supuşi lui pater familias locuind în acelaşi domus.

În sens larg, familia reprezintă ansamblul persoanelor unite prin căsătorie, filiaţie, adopţie şi rudenie rezultată dintr-o descendenţă cu un autor comun (familia patriarhală).

În sens restrâns, familia este formată din soţi şi copiii lor minori (familia conjugală sau nucleară).

Din perspectivă sociologică, s-a observat în timp o evoluţie a familiei de la cea patriarhală la cea nucleară – în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, la cea monoparentală (formată dintr-unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte divorţat, separat în fapt, văduv sau necăsătorit) – la sfârşitul secolului XX şi chiar la menajul unei singure persoane (ca rezultat al unei opţiuni personale sau ca urmare a divorţului sau decesului unuia dintre soţi). Aşadar, “legea restrângerii continue a familiei” a lui E. Durkheim trebuie combinată cu “principiul pluralităţii tipurilor de familie” al juristului francez M.J. Carbonnier, având în vedere că în acelaşi stat pot exista în acelaşi timp mai multe tipuri de familie numite modele alternative de viaţă.

În sens juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi alte raporturi asimilate relaţiilor de familie.

Legiuitorul nu oferă o definiţie unică şi constantă a familiei, aceasta având un grad de cuprindere diferit în actele normative, în funcţie de interesul care se urmăreşte a fi protejat.

Astfel, există două noţiuni de familie, cea de drept comun, în sensul Codului familiei, formată din soţi şi copii lor minori, şi cea specială, în sensul altor acte normative, de exemplu, în Legea locuinţei nr. 114/1996, familia este formată din soţi, copii şi părinţii soţilor care gospodăresc şi locuiesc împreună.

1.2. Funcţiile familiei

Funcţiile familiei sunt următoarele:

1

1. funcţia de perpetuare a speciei umane, datorită uniunii dintre bărbat şi femeie şi procreării;

2. funcţia economică, concretizată prin ducerea în comun a gospodăriei casnice şi prin comunitatea de bunuri a soţilor;

3. funcţia educativă, exprimată prin îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia;

4. funcţia de solidaritate socială, membrii unei familii fiind datori să-şi acorde sprijin material şi moral reciproc.

Bibliografie:

1. Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

2. Cocoş Şt., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;3. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;4. Lupşan G., Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001;5. Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998; 6. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;7. Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;8. Popescu T. R., Tratat de dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti,

1965;9. Codul familiei.

Întrebări de evaluare:

1. Ce categorii de persoane sunt incluse în noţiunea de familie, potrivit Codului familiei?

2. Care sunt funcţiile familiei?

2

SECŢIUNEA IINOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL FAMILIEI

2.1. Definiţia dreptului familiei

Dreptul familiei reprezintă acea ramură de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.

2.2. Obiectul de reglementare a dreptului familiei

Dreptul familiei reglementează raporturi de familie, împărţite în:- raporturi de căsătorie;- raporturi de filiaţie;- raporturi de adopţie;- raporturi privind pcrotirea părintească;- unele raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie

(ex.: obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi, relaţii privind tutela, curatela şi interdicţia judecătorească, măsuri de protecţie specială a copiluilui).

Dreptul familiei nu reglementează concubinajul, logodna şi raporturile succesorale.

2.3. Locul dreptului familiei în sistemul de drept

În legătură cu poziţia dreptului familiei în sistemul de drept au existat două opinii:a) potrivit unei opinii, existentă înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei

(când relaţiile dintre membrii unei familii erau reglementate în Codul civil din 1865, cartea I – “Despre persoane”, în prezent abrogată), dreptul familiei reprezenta o instituţie a dreptului civil şi nu o ramură de sine stătătoare.

b) potrivit altei opinii, apărută o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei la 1954, dreptul familiei este o ramură distinctă de drept. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii au fost următoarele: - dreptul familiei are un obiect propriu de reglementare – raporturile de familie; - dreptul familiei are o metodă proprie de reglementare: metoda egalităţii între soţi, metoda subordonării dintre părinţi şi copii, metoda reglementării unui statut legal pentru instituţia căsătoriei; - calitatea subiectelor este una specială: părinte-copil, soţ-soţie, adoptat-adoptator, rudă sau afin; - drepturile sunt predominant nepatrimoniale, - normele juridice sunt predominant imperative.

2.4. Izvoarele dreptului familiei

Izvoarele dreptului familiei sunt următoarele:1. Constituţia României din 2003, care prevede în art. 48 principiile

fundamentale ale dreptului familiei.

3

2. a) Codul familiei, intrat în vigoare la 1 februarie 1954, care cuprinde 161 articole repartizate astfel:

- preambul (art.1-2): principiile fundamentale ale dreptului familiei; - titlul I ”Căsătoria” (art. 3-46): încheierea, efectele, desfacerea, desfiinţarea

căsătoriei; - titlul II ”Rudenia” (art.47-96): filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei, adopţia, obligaţia legală de întreţinere;

- titlul III ”Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă de exerciţiu şi a altor persoane” (art.97-160): ocrotirea părintească, tutela, curatela, interdicţia judecătorească;

- dispoziţia finală (art. 161): momentul intrării în vigoare a Codului familiei.b) legi speciale ale dreptului familiei:

- Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului familiei (modificări privind instituţia divorţului);

- Legea nr. 23/1999 de modificare a Codului familiei (modificări privind încheierea căsătoriei);

- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;- Legea nr. 275/2004 privind modificarea O.U.G. nr. 12/2001 privind înfiinţarea

Autorităţii Naţionale pentru Protecţia copilului şi Adopţie.3. Convenţii internaţionale la care România a aderat:

- Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată în anul 1990;- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, ratificată în anul 1993;

4. Acte normative care conţin, printre altele, dispoziţii privind dreptul familiei:

- Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice;- Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Codului familiei şi

a Decretului nr. 31/1954;- Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional

privat;- Legea nr. 114/1996 a locuinţei;- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.Dispoziţiile Codului familiei şi ale legilor speciale de dreptul familiei se completează

cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.Jurisprudenţa (hotărârile judecătoreşti ale instanţelor) şi docrina (opiniile diferiţilor

jurişti) nu constituie izvoare de dreptul familiei.

2.5. Principiile fundamentale ale dreptului familiei

1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei de către statArt. 1 alin. 1 din Codul familiei prevede că “statul ocoteşte căsătoria şi familia, el

sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.”2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copiluluiArt. 1 alin. 2 din Codul familiei prevede că “statul apără interesele mamei şi

copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii”.3. Principiul liberului consimţământ al viitorilor soţi la încheierea căsătoriei

4

Art. 1 alin 3 din Codul familiei prevede că “familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”.

4. Principiul monogamieiCodul familiei dispune în art. 5 că “este oprit să se căsătorească bărbatul care este

căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Încălcarea acestui principiu este sancţionată de Codul familiei cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii şi de Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie.

5. Principiul egalităţii în drepturi a soţilorCodul familiei prevede în art 1. alin. 4 că “în relaţiile dintre soţi, precum şi în

exercitarea drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.”6. Principiul exercitării drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în interesul

copiluluiCodul familiei prevede în art 1. alin. 5 şi în art. 97 alin. ultim că “drepturile părinteşti

se exercită numai în interesul copiilor, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, sub controlul şi îndrumarea efectivă şi continuă a autorităţii tutelare.”

7. Principiul potrivit căruia membrii unei familii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material

Art. 2 din Codul familiei prevede că “relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.”

2.6. Legătura dintre dreptul familiei şi alte ramuri de drept

1. Dreptul civilLegătura dintre dreptul familiei şi dreptul civil este reciprocă, în sensul că normele

acestor ramuri de drept se completează. Dreptul comun pentru ramura dreptului familiei este dreptul civil, din care prima s-a desprins o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în anul 1954.

2. Dreptul procesual civilLitigiile de dreptul familiei sunt soluţionate conform procedurii de drept comun

prevăzute de Codul de procedură civilă. Pentru anumite situaţii, legiuitorul a prevăzut o serie de derogări, de exemplu, în ce priveşte procedura divorţului, hotărârea judecătorească de încredinţare a minorilor şi de stabilire a pensiei de întreţinere.

3. Dreptul administrativUnele organe ale administraţiei publice locale au atribuţii privind relaţiile de familie,

ca de exemplu: - ofiţerul de stare civilă încheie căsătoria; - preşedintele consiliului judeţean acordă dispensă de vârstă pentru încheierea casătoriei; - serviciul de stare civilă înregistrează actele de stare civilă.

4. Dreptul penalCodul penal cuprinde un capitol special referitor la infracţiunile contra familiei, ca de

exemplu: - bigamia; - rele tratamente aplicate minorului; - abandonul de familie. Minorului i se aplică, de regulă măsuri educative, dar dacă acestea nu sunt suficiente i se

5

vor aplica pedepse ale căror limite sunt reduse la jumătate, iar în loc de detenţiunea pe viaţă i se va aplica pedeapsa închisorii.

5. Dreptul procesual penalSoţul sau o rudă apropiată a inculpatului sunt scutiţi de a depune mărturie în cadrul

procesului penal. Femeia însărcinată sau care are în îngrijire un copil mai mic de un an are dreptul de a solicita amânarea sau întreruperea executării pedepsei cu închisoarea.

6. Dreptul internaţional privatCând raporturile de familie cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate care

pot da naştere la conflicte de legi, dreptul international privat indică legea aplicabilă, legea română sau legea străină.

7. Dreptul muncii şi al securităţii socialeDispoziţiile acestei ramuri de drept privind munca tinerilor şi a femeilor, concediile

de maternitate şi pentru îngrijirea copiilor bolnavi, alocaţiile de stat şi cele suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii au ca scop ocrotirea familiei şi a intereselor mamei şi copilului.

8. Dreptul constituţionalCodul familiei reproduce şi dezvoltă în art. 1-2 principiile constitiţionale privind

căsătoria şi familia.

Bibliografie:



1965;9. Codul familiei;10. Constituţia României.


1. Definiţi dreptul familiei.2. Care este obiectul de reglementare a dreptului familiei?3. Dreptul familiei este în prezent o instituţie a dreptului civil sau o ramură de sine-

stătătoare?

6

4. Enumeraţi izvoarele dreptului familiei.5. Ce legătură există între dreptul familiei şi dreptul civil?

CAPITOLUL IICĂSĂTORIA

SECŢIUNEA ICONSIDERAŢII GENERALE DESPRE CĂSĂTORIE

1.1. Noţiunea de căsătorie

Noţiunea de căsătorie are următoarele sensuri:- act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în

formele prevăzute de lege;- situaţie juridică, adică statutul legal al soţilor;- instituţie juridică, adică totalitatea normelor juridice care reglementează căsătoria;- ceremonie, care are loc la sediul serviciului de stare civilă la data stabilită, în faţa

ofiţerului de stare civilă şi cu participarea viitorilor soţi.Codul familiei nu defineşte căsătoria, însă în doctrină au existat numeroase definiţii. Căsătoria este actul juridic solemn prin care un bărbat şi o femeie, în scopul

creării unei familii, încheie între ei o uniune, căreia legea îi reglementează imperativ condiţiile, efectele şi desfacerea.

1.2. Natura juridică a căsătoriei

În doctrină s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a căsătoriei care pot fi grupate în trei teorii:

7

a) teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerată un contract, caracteristică Codului civil de la 1865 (care a reglementat relaţiile de familie până la apariţia Codului familiei).

b) teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată o instituţie juridică, a fost lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez C. Lefebvre, considerându-se că părţile nu pot stipula, în privinţa uniunii lor, întocmai ca părţile unui contract.

c) teoria contractual – instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată atât un contract, cât şi o instituţie juridică.

Căsătoria e considerată un act juridic de dreptul familiei, nu un contract, având în vedere faptul că în prezent nu este permisă încheierea convenţiei matrimoniale (acordul prenupţial).

Comparaţie între căsătorie şi contract:1. asemănări:- ambele sunt acte juridice bilaterale;- în ambele situaţii, părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică şi sunt libere să

consimtă la încheierea acestor acte juridice.2. deosebiri:- în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit, pe când în situţia

căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun – întemeierea unei familii;- efectele contractului sunt determinate de părţi, în timp ce efectele căsătoriei sunt

prestabilite de lege;- căsătoria nu poate fi încheiată prin reprezentare şi nu poate fi afectată de

modalităţi ca în situaţia contractului;- în cazul contractului, dacă una din părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte

poate solicita rezoluţiunea sau rezilierea, în timp ce căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe cale judecatorească şi numai în anumite condiţii prevăzute de lege.

1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

Căsătoria are următoarele caractere juridice:1. este o uniune dintre un bărbat şi o femeie

Legiuitorul nu a prevăzut expres această condiţie, dar ea reiese dintr-o altă prevedere a Codului familiei, conform căreia scopul încheierii căsătoriei este cel al întemeierii unei familii. Astfel, încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex nu este permisă. Transexualii (peroane care fizic aparţin unui sex, dar psihic se consideră ca aparţinând sexului opus) şi persoanele care şi-au schimbat sexul printr-o operaţie chirurgicală, urmată de o hotărâre judecătorească în acest sens, se pot căsători doar cu persoane de sex fizic opus lor.

2. este liber consimţităÎn prezent, cadrele militare care doresc să se căsătorească cu o persoană care este

cetăţean străin sau apatrid au nevoie de aprobarea prealabilă din partea Ministerului Apărării Naţionale.

3. este monogamăCodul familiei şi Codul penal interzic celui căsătorit să încheie o nouă căsătorie,

pedepsind bigamia.

8

4. este solemnăSolemnitatea căsătoriei decurge din obligativitatea încheierii sale la sediul serviciului

de stare civilă, într-o zi dinainte fixată, în faţă ofiţerului de stare civilă, în prezenţa viitorilor soţi şi a celor doi martori, şi cu posibilitatea publicului de a participa la ceremonie.

5. este civilăÎncheierea căsătoriei este de competenţa exclusivă a ofiţerului de stare civilă, iar

desfacerea căsătoriei este de competenţa instanţei de judecată. Soţii au posibilitatea de a încheia căsătoria religioasă numai după oficierea celei civile.

6. se încheie pe viaţăCăsătoria încetează prin moartea sau declararea judecătoreasca a morţii unuia dintre

soţi şi se poate desface numai în condiţiile stabilite de lege şi prin hotărâre judecătorească.

7. se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi femeie8. se încheie în scopul întemeierii unei familii

Căsătoria încheiată în alt scop decât acesta este sancţionată cu nulitatea absolută. În unele cazuri, scopul căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunităţi de viaţă ca în situaţia persoanelor incapabile de a procrea şi care cunosc aceasta realitate la încheierea căsatoriei, fie pentru a legaliza în ultimul moment al vieţii o uniune de fapt preexistentă.

Bibliografie:





1. Definiţi căsătoria.

9

2. În prezent, căsătoria este un contract?3. Prezentaţi caracterele juridice ale căsătoriei.

SECŢIUNEA IIÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Încheierea căsătoriei este reglementată în art. 3-18 C. fam.Pentru a fi valabilă, căsătoria trebuie să îndeplinească trei categorii de

condiţii:1. condiţii de fond;2. lipsa impedimentelor;3. condiţii de formă.

2.1. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei

10

Definiţie: Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele împrejurări care trebuie să existe pentru a fi posibilă încheierea unei căsătorii valabile (condiţii pozitive), dovada îndeplinirii lor revenind viitorilor soţi.

Clasificare:I. În funcţie de consacrarea lor legislativă:

a) condiţii de fond exprese, adică prevăzute expres de Codul familiei: vârsta matrimonială, consimţământul, comunicarea reciprocă a stării de sănătate;

b) condiţii de fond virtuale, neprevăzute de lege, dar care rezultă implicit din scopul urmărit de legiuitor: diferenţa de sex.

II. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul neîndeplinirii lor:a) condiţii de fond dirimante, a căror neîndeplinire atrage nulitatea

căsătoriei şi care sunt stabilite prin norme imperative: diferenţa de sex, vârsta matrimonială şi consimţământul.

b) condiţii de fond prohibitive, a căror neîndeplinire nu duce la nulitatea căsătoriei, ci păstrează căsătoria valabilă, însă atrag sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul de stare civilă, şi care sunt stabilite prin norme imperative: diferenţa de sex, vârsta matrimonială şi consimţământul.

Analiza condiţiilor de fond la încheierea căsătoriei:

2.1.1. Diferenţa de sex

Este o condiţie de fond virtuală şi dirimantă, rezultând din interpretarea dispoziţiilor Codului familiei. Dovada îndeplinirii ei se face prin certificatele de naştere ale viitorilor soţi catre atestă şi sexul persoanei. Dacă nu există deosebire de sex, căsătoria este lovită de nulitate absolută.

2.1.2. Vârsta matrimonială

Este o condiţie de fond expresă şi dirimantă. Conform art. 4 C. fam., vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Prin excepţie, doar pentru motive temeinice (ex.: sarcina femeii, plecarea soţului în străinătate pentru o perioadă îndelungată) se poate încuviinţa căsătoria femeii de 15 ani printr-o dispensă de vârstă acordată de preşedintele consiliului judeţean în a cărui raza teritorială îşi are domiciliul femeia sau de primarul general al municipiului Bucureşti, cu condiţia prezentării unui aviz medical.

Dacă o căsătorie se încheie între cetăţeni români aflaţi la bordul unei nave româneşti, dar în afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei.

Legiuitorul român nu a prevăzut o limită maximă până la care se poate încheia căsătoria, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar în pragul morţii pentru a legaliza o legătură de concubinaj notorie şi îndelungată. De asemenea, legea nu stabileşte o diferenţă maximă de vârstă între soţi, aşadar căsătoria se poate încheia indiferent de aceasta.

11

2.1.3. Consimţământul

Este o condiţie de fond expresă şi dirimantă prevăzută în art. 1 alin. 3 C. fam.Consimţământul lipseşte în următoarele situaţii:- unul dintre soţi este debil sau alienat mintal, caz în care căsătoria este nulă

absolut;- unul dintre soţi este lipsit vremelnic de facultăţile mintale (ex.: stare de hipnoză,

beţie totală), situaţie în care, potrivit legii, căsătoria este nulă absolut, dar potrivit practicii judiciare şi doctrinei, căsătoria este nulă relativ, putând fi invocată de cel în cauză în termen de 6 luni pe calea unei acţiuni în anulare;

- deşi unul sau ambii soţi au răspuns negativ la întrebarea dacă vor să se căsătorescă sau au păstrat tăcerea, ofiţerul de stare civilă a încheiat căsătoria, situaţie în care aceasta este nulă absolut;

- situaţia căsătoriei fictive în care unul dintre viitorii soţi sau ambii au urmărit la încheierea căsătoriei un alt scop decât acela de a întemeia o familie şi de a se supune statutului legal al căsătoriei (ex.: căsătoria încheiată în scopul obţinerii unei cetăţenii sau a unei parohii), nulitatea absolută fiind sancţiunea aplicabilă.

Condiţiile de validitate ale consimţământului la încheierea căsătoriei sunt următoarele:

1. să fie neviciatConsimţământul viitorilor soţi este liber dacă reprezintă manifestarea voinţei lor

conştiente, iar formarea sa nu a fost alterată de vicii precum eroarea, dolul sau violenţa.Eroarea reprezintă o falsă reprezentare a realităţii cu privire la împrejurări esenţiale

şi constituie viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei numai dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ (lucru posibil doar în cazul fraţilor sau surorilor gemene care se substituie la ceremonie), nulitatea relativă fiind sancţiunea aplicabilă. Nu constituie viciu de consimţământ şi nu afectează valabilitatea căsătoriei eroarea asupra identităţii civile a celuilalt soţ (ex.: necunoaşterea faptului că soţul e o persoană divorţată sau e copil nelegitim) sau eroarea asupra calităţilor sau însuşirile celuilalt soţ (ex.: descoperirea ulterioară a faptului că soţul este violent).

Dolul reprezintă inducerea în eroare a celuilalt sot prin utilizarea de mijloace dolosive şi se manifestă la încheierea căsătoriei mai ales în formă omisivă – dol prin reticenţă, când unul dintre viitorii soţi ascunde celuilalt o împrejurare esenţială în formarea consimţământului care, dacă ar fi fost cunoscută, celalălt soţ nu ar mai fi încheiat căsătoria (ex.: ascunderea unei sarcini cu un alt bărbat, ascunderea unei boli grave, alta decât cele pentru care căsătoria nu se poate încheia, precum infertilitatea).

Violenţa presupune un act de constrângere fizică sau morală prin care o persoană a fost determinată să încheie o căsătorie împotriva voinţei sale. Violenţa prin constrângere fizică este aproape imposibil de realizat pentru că ar presupune ca cei doi martori şi ofiţerul de stare civilă să fie complici sau sub imperiul violenţei. Violenţa prin constrângere morală este mai uşor de imaginat şi constă în exercitarea de mijloace ilicite care provoaca teamă unuia dintre viitorii soţi de un rău considerabil şi prezent. Simpla temere reverenţioasă (cauzată de respectul exagerat faţă de o persoană) nu constituie violenţă.

12

Leziunea reprezintă paguba materială suferită de una dintre părţi la încheierea unui act juridic datorită disproporţiei vădite dintre prestaţii şi, în mod evident, nu îşi găseşte aplicarea în materia căsătoriei.

2. să fie actualConsimţământul trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei când viitorii soţi

se află în faţa ofiţerului de stare civilă, logodna sau declaraţia de căsătorie neproducând efecte juridice.

3. să fie dat personal şi simultan de viitorii soţiLegea exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare. Viitorii soţi îşi

exprimă consimţământul unul imediat după celălalt, nu la un interval mare de timp.4. să fie constatat în mod direct de ofiţerul de stare civilăConsimţământul viitorilor soţi se manifestă prin răspunsul afirmativ la întrebarea

adresată fiecăruia de ofiţerul de stare civilă dacă doresc să se căsătorească. În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a vorbi (ex.: cetăţean străin necunoscător al limbii române, surdo-mut), consimţământul său se poate exprima în orice mod, dar să fie neîndoielnic. Prezenţa unui interpret este obligatorie în această situaţie, ofiţerul de stare civilă întocmind un proces-verbal cu privire la această împrejurare.

2.1.4. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate

Este o condiţie de fond expresă şi prohibitivă prevăzută în art. 10 C. fam.Dovada îndeplinirii acestei condiţii se face prin prezentarea certificatelor medicale

prenupţiale, în momentul depunerii declaraţiei de căsătorie şi prin inserarea în cuprinsul acestei declaraţii a menţiunii că viitorii soţi şi-au comunicat reciproc starea de sănătate.

Certificatele medicale prenupţiale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători. Examenul medical (serologic, pulmonar şi neuropsihic) este obligatoriu şi secret, medicul neinserând în certificat o explicare a motivelor pentru care nu s-ar putea încheia căsătoria.

Legea nu interzice, în principiu, căsătoria persoanelor bolnave, cu condiţia informării reciproce a viitorilor soţi în legătură cu starea sănătăţii lor. Prin excepţie, legea nu permite căsătoria persoanelor debile sau alienate mintal şi a persoanelor cu boli venerice transmisibile.

Sancţiunile aplicate în cazul nerespectării acestei condiţii pot fi:- nulitatea absolută, dacă unul dintre viitorii soţi suferă de o boală pentru care este

interzisă căsătoria, indiferent dacă celălalt soţ a cunoscut sau nu acest lucru;- nulitatea relativă, dacă viitorul soţ suferă de o boala gravă, alta decât cea pentru

care este interzisă căsătoria şi această împrejurare a fost ascunsă faţă de celălalt soţ (dol prin reticenţă);

- căsătoria rămâne valabilă dacă, în momentul încheierii căsătoriei, unul dintre soţi suferea de o afecţiune minoră şi vindecabilă;

- dacă boala a fost dobândită în timpul căsătoriei, celălalt poate să solicite doar desfacerea ei prin divorţ.

13

2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei

Definiţie: Impedimentele la căsătorie sunt acele împrejurări expres prevăzute de lege, a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Sunt condiţii negative, numai lipsa lor determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria.

Clasificare:I. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei în prezenţa

impedimentelor:a) impedimente dirimante, a căror prezenţă în momentul încheierii

căsătoriei atrage nulitatea absolută a căsătoriei: existenţa unei căsătorii nedesfăcute, rudenia, adopţia – art. 7 lit. a C. fam., alienaţia şi debilitatea mintală.

b) impedimente prohibitive, a căror prezenţă în momentul încheierii căsătoriei atrage nulitatea acesteia, ci numai sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă: adopţia - art. 7 lit. b şi c C. fam., tutela.

II. În funcţie de persoanele între care există impedimentele:a) impedimente absolute, care împiedică încheierea căsătoriei unei

anumite persoane cu oricare altă persoană: existenţa unei căsătorii nedesfăcute, alienaţia şi debilitatea mintală.

b) impedimente relative, care împiedică încheierea căsătoriei dintre o anumită persoană şi o altă anumită persoană: rudenia, tutela, adopţia.

Analiza impedimentelor la căsătorie:

2.2.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi (starea de bigamie)

Art. 5 C. fam. prevede că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit şi femeia care este căsătorită. Încălcarea principiului monogamiei atrage atât o sancţiune civilă – nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii, cât şi o sancţiune penală pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie.

Nu se pot căsători decât persoane necăsătorite care, fie nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie au încheiat o căsătorie, dar aceasta a încetat, după caz, ca urmare a morţii sau declarării judecătoreşti a morţii celuilalt soţ, a fost desfiinţată prin nulitatea absolută sau relativă sau a fost desfăcută prin divorţ. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi atrage starea de bigamie.

Starea de bigamie este înlăturată în următoarele situaţii:- dacă o persoană căsătorită a încheiat o nouă căsătorie, iar după data încheierii ei,

prima căsătorie este desfiinţată, starea de bigamie dispare pentru că nulitatea absolută produce efecte retroactive;

- soţul celui declarat mort prin hotărare judecătorească se recăsătoreşte, iar ulterior cel declarat mort reapare, anulându-se hotărârea declarativă de moarte. Prima căsătorie e considerată desfăcută pe data încheierii noii căsătorii, rămânând

14

valabilă cea de-a doua căsătorie, cu condiţia ca soţii din a doua căsătorie să fi fost de bună-credinţă, adică să nu fi ştiut că cel declarat mort este în viaţă;

- dacă soţul se recăsătoreşte între data declarării morţii celuilalt sot şi data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, a doua căsătorie este valabilă.

Divorţul nu atrage înlăturarea stării de bigamie, dacă înainte ca hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei să rămână irevocabilă, unul dintre soţi încheie o nouă căsătorie, cea de-a doua căsătorie fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Dovada lipsei impedimentului se face de către viitorii soţi care menţionează în declaraţia de căsătorie că nu există acest impediment şi prin prezentarea, dacă este cazul, a unui înscris, din care să rezulte că anterioara căsătorie a unuia dintre viitorii soţi a încetat, a fost desfiinţată sau desfăcută. Soţul bigam este prezumat a fi de rea-credinţă, iar celălalt soţ nebigam – de bună-credinţă. Sarcina probei revine soţului bigam.

Impedimentul rezultat din starea de persoană căsătorită se impune şi străinilor aflaţi pe teritoriul nostru şi a căror lege naţională admite poligamia, adică străinii nu pot încheia o a doua căsătorie în România. Însă străinii deja căsătoriţi cu mai multe persoane nu sunt consideraţi bigami în ţara noastră, legea lor naţională permiţându-le acest lucru.

2.2.2. Rudenia

Conform art. 6 alin. 1 C. fam., este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, indiferent de gradul de rudenie (ex.: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunicul cu nepotul), şi între cele în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv (ex.: fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătuşa cu nepotul, vărul cu vara lui).

Ca o excepţie, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (veri) poate fi încuviinţată de preşedintele consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti, care acordă dispensă de rudenie.

Rudenia constituie un impediment la căsătorie indiferent dacă este o rudenie din căsătorie sau din afara căsătoriei, şi indiferent dacă este de sânge sau civilă (din adopţie). În cazul adopţiei cu efecte depline, chiar dacă încetează legătura de rudenie dintre adoptat şi părinţii săi fireşti, căsătoria este oprită între aceştia.

2.2.3. Adopţia

Art. 7 din C. fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie între următoarele categorii de persoane:

a) între adoptator sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia, de alta;

b) între copii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copii acestuia, de alta;

c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.”Ca o excepţie, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei este posibilă între

persoanele prevăzute la lit. b şi c, după obţinerea unei dispense de rudenie rezultată din adopţie din partea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti Impedimentul se referă atât la adopţia cu efecte depline, cât şi la adopţia cu efecte restrânse.

15

2.2.4. Tutela

Art. 8 din C. fam. prevede că “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”.

Impedimentul se întemeiază pe considerente de ordin moral şi se aplică doar minorelor deoarece numai femeia se poate căsători în timpul minorităţii. Tutela încetează de drept la împlinirea vârstei de 18 ani de către persoana aflată sub tutelă.

2.2.5. Alienaţia şi debilitatea mintală sau lipsa temporarăa facultăţilor mintale

Art. 9 C.fam. prevede: “Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal şi cel care e lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.”

Alenaţii şi debilii mintali nu se pot căsători din considerente de ordin biologic şi social, dar mai ales pentru raţiuni legate de consimţământ, ei neputând exprima un consimţământ valabil. Aceştia nu se pot căsători nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost sau nu puşi sub interdicţie judecătorească, fiind suficient să se probeze că persoana era alienat sau debil mintal în momentul încheierii căsătoriei. Sancţiunea pentru încheierea căsătoriei de alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută. Dacă boala a intervenit ulterior încheierii căsatoriei, aceasta constituie un motiv de divorţ.

Persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale nu se pot căsători (ex.: stare de ebrietate totală, hipnoză), sancţiunea care intervine fiind nulitatea absolută - potrivit legii sau nulitatea relativă - potrivit practicii judiciare şi doctrinei.

Dovada inexistenţei impedimentelor la încheierea căsătoriei: Viitorii soţi au obligaţia de a preciza în declaraţia de căsătorie ca nu există nici o

piedică pentru încheierea acesteia. Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă vor putea face dovada existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă se va constata existenţa unui impediment la încheierea căsătoriei, cererea de a încheia căsătoria va fi respinsă.

2.3. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

Definiţie:Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei sunt formalităţi prealabile şi

formalităţi concomitente celebrării căsătoriei reglementate de art. 12-18 C. fam. şi art. 27-33 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

2.3.1. Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei

1. Declaraţia de căsătorie

16

Conform art. 12 C. fam., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria, din cadrul primăriei localităţii în raza căreia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Prin excepţie, declaraţia de căsătorie se poate face la serviciul de stare civilă din altă localitate, dacă unul dintre viitorii soţi se află în altă localitate decât cea în care se va încheia căsătoria, serviciul de stare civilă din acea localitate fiind obligat să o transmită în termen de 48 de ore la serviciul de stare civilă unde urmează a încheia căsătoria.

Pentru motive temeinice, căsătoria se poate încheia şi în afara sediului serviciului de stare civilă local, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta, însă este necesară aprobarea prealabilă a primarului.

Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal (nu prin reprezentare), prin ea cei doi exprimându-şi voinţa de a se căsători. Aceasta cuprinde următoarele menţiuni:

- manifestarea de voinţă a viitorilor soţior în sensul încheierii căsătoriei;- identitatea fiecăruia dintre viitorii soţi;- declaraţia acestora că nu există nici un impediment la căsătorie şi că au luat

reciproc cunoştinţă de starea de sănătate a celuilat;- declaraţia lor în legătură cu numele de familie pe care urmează să-l poarte în

timpul căsătoriei (aceasta se poate face şi ulterior în scris până în momentul încheierii căsătoriei şi va fi anexată la declaraţia de căsătorie);

- indicarea locului în care urmează a se încheia căsătoria;- indicarea martorilor;- semnătura celor doi viitori soţi şi a ofiţerului de stare civilă.Potrivit art. 13 C. fam. şi art. 28-29 din Legea nr. 119/1996, la declaraţia de căsătorie

trebuie anexate următoarele acte:- certificatele de naştere ale viitorilor soţi în original (pentru confruntare) şi în copie

legalizată sau certificată de ofiţerul de stare civilă;- actele de identitate ale viitorilor soţi care, după verificare, se restituie lor, urmând

a fi prezentate iarăşi în momentul încheierii căsătoriei;- certificatele medicale care dovedesc starea de sănătate a viitorilor soţi, valabile 14

zile de la data emiterii lor;- dacă e cazul, acte în original (pentru confruntare) şi în copie, traduse şi legalizate,

din care să rezulte încetarea sau desfacerea căsătoriei anterioare a unuia dintre viitorii soţi: certificatul de deces al fostului soţ, hotărârea judecătorească de desfacere sau de desfiinţare a căsătoriei.

Conform art. 40 din Metodologia nr.1/1997 privind aplicarea Legii actelor de stare civilă, dosarul actului de căsătorie mai cuprinde şi următoarele documente, după caz:

- aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului serviciului de stare civilă local;

- dispensa de termen din partea primarului pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la data înregistrării declaratiei de căsătorie;

- dispensa de vârstă, rudenie sau adopţie din partea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti, dacă există impedimente rezultate din condiţiile privind vârsta, rudenia firească sau adopţie;

- dovada eliberată sau autentificată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România, în cazul căsătoriei unui cetăţean străin, din care să rezulte

17

că acesta îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România;

- dacă dovada menţionată mai sus nu poate fi obţinută pentru că statul respectiv nu are misiune diplomatică sau oficiu consular acreditat în România, declaraţia pe propria-răspundere autentificată de un notar public din care să rezulte că viitorul soţ, cetăţean străin sau apatrid, nu e căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România. Pentru apatrizi, legea naţională este legea statului în care îşi au domiciliul sau reşedinţa.

- procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba romană sau între surdo-muţi;

- aprobarea Ministrului Apărării Naţionale în cazul cadrelor militare active care se căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română.

2. Publicitatea declaraţiei de căsătorieOfiţerul de stare civilă este obligat ca, în ziua în care primeşte declaraţia de căsătorie,

să o facă publică prin afişare în extras într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria pentru ca terţii să poată formula opoziţie la încheierea căsătoriei.

3. Termenul de 10 zile Căsătoria se poate încheia numai după ce a trecut un termen de 10 zile de la data

la care a fost înregistrată declaraţia de căsătorie, luându-se în calcul şi ziua în care începe să curgă termenul şi cea în care acesta se împlineşte.

Pentru motive temeinice (ex.: viitoarea soţie e gravidă şi naşterea va avea loc într-un termen mai scurt de 10 zile, viitorul soţ e militar şi are o permisie mai scurtă de timp sau pleacă în străinătate la studii sau într-o misiune mai devreme de 10 zile), cu aprobarea primarului sau a comandantului navei, căsătoria se poate încheia cu reducerea termenului de 10 zile. În cazul lipsei acestei aprobări, căsătoria astfel încheiată rămâne valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi sancţiuni administrative.

4. Opoziţia la căsătorieEste actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă

existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care constituie impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru care încheierea căsătoriei nu este posibilă.

Opoziţia la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi necesară justificarea unui interes legitim şi chiar de către ofiţerul de stare civilă când el constată un impediment, consemnându-l într-un proces-verbal. Potrivit art. 14 C. fam., opoziţia trebuie făcută în formă scrisă, cu indicarea împrejurării de fapt sau de drept care face imposibilă încheierea căsatoriei şi a dovezilor, semnătura nefiind obligatorie.

Efectele opoziţiei la căsătorie:- dacă opoziţia este întemeiată, ofiţerul de stare civilă nu va încheia căsătoria;- dacă opoziţia este neîntemeiată, ofiţerul de stare civilă va încheia căsătoria;- dacă verificare opoziţiei necesită mai mult timp, ofiţerul de stare civilă va amâna

căsătoria, prelungind termenul de 10 zile, însă până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale. Dacă acestea expiră, viitorii soţi trebuie să depună altele noi.

18

2.3.2. Formalităţi concomitente încheierii căsătoriei (Procedura încheierii căsătoriei)

1. Localitatea încheierii căsătorieiConform art. 11 C. fam., localitatea în care urmează a se încheia căsătoria este una

dintre localităţile în care viitorii soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa.2. Locul încheierii căsătorieiArt. 16 alin. 1 C. fam. prevede că locul celebrării căsătoriei este sediul serviciului

de stare civilă din localitatea competentă. Ca o excepţie, pentru motive temeinice (ex.: unul dintre viitorii soţi se afla în imposibilitate de a se deplasa din motive medicale – boala gravă, infirmitate, moarte iminentă, sarcină avansată – sau execută o pedeapsă privativă de libertate), căsătoria se poate încheia şi în afara sediul serviciului de stare civilă.

Căsătoria se poate încheia la bordul unei nave sub pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării, de către comandantul navei, dacă viitorii soţi au cetăţenie română. La sosirea în ţară, acesta este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la serviciul de stare civilă al sectorului 1 din Bucureşti.

Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave deoarece o astfel de călătorie durează puţin timp.

3. Competenţa ofiţerului de stare civilăa) competenţa materială este determinată de calitatea şi de atribuţiile ce i-au fost

delegate persoanei care încheie căsătoria (ex.: ofiţer de stare civilă este primarul, secretarul consiliului local delegat de primar, comandantul navei şi un funcţionar delegat de primar). Doar o căsătorie încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă se bucură de protecţia legii.

Ca o excepţie, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă este valabilă chiar dacă persoana nu avea, în realitate, aceasta calitate, iar viitorii soţi au fost de bună-credinţă, neştiind că ofiţerul de stare civilă nu este competent.

b) competenţa personală este determinată de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi, căsătoria încheiindu-se de către ofiţerul de stare civilă de la consiliul local al municipiului, oraşului sau comunei în cuprinsul căreia se află domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii soţi. Dacă se încalcă această competenţă, căsătoria este valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi sancţiuni administrative.

c) competenţa teritorială este determinată de limitele teritoriului localităţii unde se află consiliul local în cadrul căruia acesta funcţionează. Dacă se încalcă această competenţă (ex.: căsătoria nu se încheie la sediul serviciului de stare civilă sau în altă localitate), căsătoria este valabilă.

4. Momentul încheierii căsătoriei

19

În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, conform art. 31 din Legea nr. 119/1996 şi art. 43-44 din Metodologia nr. 1/1997, ofiţerul de stare civilă procedează în felul următor:

- identifică viitorii soţi şi cei doi martori, pe baza actelor de identitate;- constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi că nu există impedimente la

căsătorie;- constată că nu există opoziţii la căsătorie sau că acestea sunt neîntemeiate;- ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;- declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi;- citeşte dispoziţiile art. 1-2 C. fam. privind drepturile şi obligaţiile soţilor;- întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă corespunzător, act semnat

de ofiţerul de stare civilă, de soţi (cu numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei) şi de cei doi martori;

- face menţiune pe actul de identitate al soţului care şi-a schimbat numele prin căsătorie (în cazul buletinului de identitate se aplică o ştampilă cu menţiunea ca numele s-a schimbat prin căsătorie şi că buletinul se va schimba până la o anumită dată, iar în cazul cărţii de identitate, aceasta se perforează în locul unde este scrisă perioada de valabilitate);

- eliberează soţilor certificatul de căsătorie.Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de

stare civilă, împreună cu cei doi martori, la sediul serviciului de stare civilă, la data stabilită, în exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi în declararea încheierii căsătoriei de ofiţerul de stare civilă.

Publicitatea încheierii căsătoriei constă în posibilitatea publicului de a participa la ceremonie.

Momentul încheierii căsătoriei este cel în care ofiţerul de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi, îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei nu este o condiţie de validitate, ci are drept scop dovada încheierii sale, omisiunea înregistrării neatrăgând nulitatea ei.

2.4. Încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate

În situaţia căsătoriei încheiate cu un element de extraneitate, condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie sunt guvernate de legea cetăţeniei viitorilor soţi, iar condiţiile de formă sunt cele prevăzute de legea locului încheierii căsătoriei.

2.5. Proba căsătoriei

Art. 18 C. fam. prevede că o căsătorie poate fi dovedită prin actul de căsătorie întocmit în registrul actelor de stare civilă sau prin certificatul de căsătorie eliberat soţilor.

În situaţii excepţionale se poate reconstitui sau întocmi ulterior actul de căsătorie. Reconstituirea acestuia se poate face dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau dacă actul de stare civilă s-a întocmit în străinătate şi nu există posibilitatea procurării lui. Întocmirea ulterioară se poate face dacă nu au existat registre

20

de stare civilă sau întocmirea actului de căsătorie a fost omisă din vina ofiţerului de stare civilă, deşi acesta a luat consimţământul soţilor şi i-a declarat căsătoriţi . În aceste situaţii, încheierea căsătoriei se poate proba cu orice mijloc de dovadă, inclusiv invocarea posesiei de stat care rezultă din aparenţa calităţii de soţ în societate.

Bibliografie:





1. Enumeraţi condiţiile de fond la încheierea căsătoriei.2. De la ce vârstă se pot căsători femeile?3. Ce fel de eroare poate constitui un viciu de consimtământ la încheierea căsătoriei?4. Care sunt condiţiile de validitate ale consimţământului la încheierea căsătoriei?5. Definiţi căsătoria fictivă şi precizaţi sancţiunea aplicabilă ei.6. Pentru ce fel de boli legea interzice încheierea căsătoriei?7. Enumeraţi impedimentele la încheierea căsătoriei.8. Ce categorii de rude se pot căsători cu dispensă de rudenie?9. Ce categorii de rude prin adopţie se pot căsători cu dispensă de rudenie rezultată

din adopţie?10. Ce sancţiune este aplicabilă căsătoriei încheiate de o persoană căreia îi lipsesc

temporar facultăţile mintale?11. Până când durează impedimentul la căsătorie rezultând din tutelă?12. Unde se depune declaraţia de căsătorie? Cu cât timp înainte de oficierea

căsătoriei trebuie depusă?13. Definiţi opoziţia la căsătorie.14. În ce localitate şi în ce loc se poate oficia căsătoria?15. Căsătoria oficiată de o persoană necompetentă este sau nu valabilă?16. Care este momentul în care viitorii soţi se consideră căsătoriţi?17. Nesemnarea actului de căsătorie de către soţi atrage nevalabilitatea căsătoriei?

21

SECŢIUNEA IIIEFECTELE CĂSĂTORIEI

3.1. Noţiune

Efectele căsătoriei reprezintă drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale, care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei.

22

Potrivit art. 1 alin. 4 C. fam., soţii au drepturi şi obligaţii egale în ce priveşte relaţiile dintre ei şi în ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti.

Codul familiei reglementează Efectele căsătoriei în Capitolul III, secţiunea I (art. 25-28) “Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor” şi secţiunea II (art. 29-36) “Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”.

3.2. Raporturile personale dintre soţi

3.2.1. Numele soţilor

Art. 27 C. fam. prevede că la încheierea căsătoriei, viitorii soţi declară ofiţerului de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei, având la dispoziţie doar trei posibilităţi:

- să îşi păstreze numele avut înainte de încheierea căsătoriei;- să aleagă ca nume de familie comun numele unuia sau altuia dintre ei, situaţie

în care se va schimba numai numele unuia dintre soţi;- să aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba

numele ambilor soţi.Opţiunea soţilor se va face în cuprinsul declaraţiei de căsătorie sau ulterior, dar nu

mai târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se ataşează la declaraţia de căsătorie. Daca viitorii soţi nu s-au pronunţat în momentul încheierii căsătoriei cu privire la nume, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci.

Potrivit art. 28 C. fam., o dată numele comun declarat, soţii sunt obligaţi să-l poarte în timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ pe cale administrativă. Chiar dacă soţii au avut un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia nu atrage şi schimbarea celuilalt, însă este necesar consimţământul celuilalt soţ. Soţii pot cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, însă printr-o cerere separată. Dacă fiecareţ şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimţământul celuilalt soţ.

3.2.2. Obligaţia de sprijin moral

Pornind de la idea ca la baza relaţiilor de familie stă prietenia şi afecţiunea reciprocă, prin art. 2 C. fam. s-a reglementat obligaţia de sprijin moral, legiuitorul stabilind că soţii sunt datori să-şi acorde sprijin moral unul altuia. Încalcarea acestei obligaţii poate constitui o contravenţie (alungarea din locuinţa comuna a soţului, a soţiei sau a copiilor şi a oricaror alte persoane aflate în întreţinere) sau o infracţiune (abandon de familie).

3.2.3. Obligaţia de fidelitate

23

Soţii sunt datori ca, după încheierea căsătoriei, să nu întreţină relaţii sexuale în afara acesteia, adică să fie fideli unul altuia. Încalcarea acestei obligaţii poate constitui un motiv de divorţ. Pe fidelitatea sotilor se bazează şi prezumţia de paternitate prevazută de art. 53 C. fam., potrivit căreia soţul mamei este tatăl copilului născut de aceasta.

3.2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)

Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate este necesar ca soţii să locuiască împreună. Soţii decid de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria, ceea ce înseamna că ei vor putea hotărî şi cu privire la domiciliul pe care îl vor avea. Deşi nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie.

Pentru motive temeinice, soţii pot avea, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate: exercitarea unei profesii, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii, faptul că locuinţele lor nu asigură norma locativă.

În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorţ.

Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt şi părăsirea acestuia, astfel încat soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale constituie infracţiunea de abandon de familie. Alungarea din locuinţa comună a soţului, a soţiei, a copiilor sau a oricăror alte persoane aflate în întreţinere constituie contravenţie.

Acţiunea de evacuare a unuia dintre soţi este admisibilă numai dacă acesta, prin comportarea violentă, pune în pericol grav viaţa şi sănătatea celuilalt soţ (chiar dacă este coproprietar). În practică, această cerere se formulează în cadrul acţiunii de divorţ, iar măsura este vremelnică până la partaj când instanţa decide cărui soţ i se va atribui locuinţa - domiciliu conjugal. În alte situaţii nu este posibilă evacuarea soţului pentru că aceasta ar duce la o separaţie în fapt a soţilor.

3.2.5. Alte raporturi personale între soţi

Luând în considerare egalitatea dintre bărbat şi femeie, nici unul dintre soţi nu are dreptul de a exercita controlul asupra corespondenţei, relaţiilor sociale ale celuilalt soţ, alegerii profesiei sau ocupaţiei celuilalt. Căsătoria nu are efect asupra cetăţeniei soţilor pentru că nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie.

3.2.6. Capacitatea de exerciţiu

Femeia de 15 sau 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu.

3.2.7. Neînţelegerile soţilor privind raporturile personale

Legea nu prevede ce se întâmplă în cazul neînţelegerii soţilor privind raporturile lor personale, în consecinţă ei fiind cei care vor trebui să resolze singuri aceste probleme în scopul menţinerii căsătoriei. Soţii nu pot apela la instanţa judecătorească, ci vor soluţiona problemele potrivit înţelepciunii lor, pentru a nu ajunge la divorţ.

24

3.3. Raporturile patrimoniale dintre soţi

3.3.1. Obligaţia soţilor de a suporta cheltuielile căsniciei

Potrivit art. 29 C. fam., soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei, adică în sens restrâns - cheltuielile necesare pentru ducerea menajului în comun şi în sens larg - cheltuielile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor şi pentru întreţinerea soţilor.

Este admisibilă acţiunea introdusă de unul dintre soţi pentru a obţine obligarea celuilalt să contribuie, în măsura mijoacelor pe care le are, la suportarea cheltuielilor comune ale gospodăriei.

3.3.2. Obligaţia de sprijin material

Potrivit art. 2 C. fam., soţii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin material.

3.3.3. Raporturile soţilor cu privire la bunurile lor

A. Regimul matrimonial în dreptul comparat(clasificare)

I. În funcţie de izvoarele lor: a. regimuri matrimoniale legale - stabilite prin lege;b. regimuri matrimoniale convenţionale - stabilite prin convenţia soţilor (convenţia

matrimonială este cea prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial căruia se supun).

II. În funcţie de structura lor: a. regimuri matrimoniale de separaţie de bunuri;

b. regimuri matrimoniale de comunitate de bunuri;c. regimuri matrimoniale mixte.III. După cum se pot modifica sau nu în timpul căsătoriei:a. regimuri matrimoniale modificabile;b. regimuri matrimoniale nemodificabile.

B. Regimul matrimonial în dreptul român

a) Regimul matrimonial înainte de adoptarea Codului familiei din anul 1954 (regimul vechi)

Codul civil intrat în vigoare în anul 1864 consacra, în privinta raporturilor patrimoniale dintre soţi, regimul separaţiei de bunuri, aplicabil doar dacă soţii nu s-au înţeles prin convenţie matrimonială să se supună altui regim. Astfel, fiecare soţ avea dreptul exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să îşi întreţină soţia, iar ea trebuia să contribuie la sarcinile căsniciei cu a treia parte din veniturile sale.

25

Ca regim convenţional, Codul civil reglementa regimul dotal. Dota era averea ce se aducea bărbatului din partea femeii pentru a-l ajuta să susţină sarcinile căsniciei. Soţii puteau adopta chiar cu modificări regimul dotal prin convenţia matrimonială. Bărbatul era uzufructuarul bunurilor dotale pe care le administra singur. Femeia putea înstraina bunurile mobile dotale cu autorizaţia bărbatului. Bunurile imobile dotale erau inalienabile. Bunurile care nu erau constituite ca dotă se numeau parafernale, femeia exercitând asupra acestora dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie.

Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziţii care consta Intr-o comunitate restrânsă de bunuri aflate în proprietatea comună a soţilor.

Prin Constituţia din 1948 s-a abrogat tacit regimul dotal şi s-a modificat puţin regimul separaţiei de bunuri, astfel încât soţia nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuţie la cheltuielile căsniciei. De asemenea, se folosesc noţiuni noi, precum cea de patrimoniu conjugal, urmărindu-se a se desemna prin aceasta comunitatea de bunuri a soţilor, şi se recunoaşte contribuţia femeii casnice prin munca sa în gospodărie.

Codul familiei intrat în vigoare la 1 februarie 1954 a scos relaţiile de familie de sub incidenţa Codului civil, indiferent de data căsătoriei şi de regimul dotal sau convenţional utilizat anterior. Bunurile pe care le aveau soţii la data intrării în vigoare a Codului familiei au devenit comune sau proprii, conform dispoziţiilor lui. Căsătoriilor desfacute înainte de intrarea sa în vigoare nu li se puteau aplica dispoziţiile sale. Actele juridice de administrare încheiate cu terţii privind bunurile soţilor rămâneau cârmuite de legislaţia anterioară pentru că lor nu li se putea opune calitatea de bun comun.

b) Regimul matrimonial după adoptarea Codului familiei în anul 1954 (regimul actual)

1.Noţiune: Regimul matrimonial reprezintă totalitatea regulilor care guvernează

raporturile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi raporturile stabilite între soţi şi terţele persoane cu privire la bunurile soţilor.

2. Caractere juridice:Regimul matrimonial actual este legal (prevăzut de lege), unic (legea permite doar

acest regim, nu unul convenţional, stabilit prin convenţie matrimonială, care să-l înlocuiască), obligatoriu (legea nu admite să i se aducă nici o derogare), nemodificabil şi de comunitate de bunuri.

Bunurile soţilor sunt împărţite în bunuri comune şi bunuri proprii. Toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune, potrivit art. 30 C. fam. Numai anumite categorii de bunuri, prevăzute în art. 31 C. fam., sunt considerate bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi. Pentru ca un bun să fie considerat propriu, trebuie să se facă dovada în acest sens.

Orice convenţie intervenită fie între soţi, fie între aceştia şi terţi, prin care s-ar aduce atingere regimului comunităţii de bunuri a soţilor, este lovită de nulitate absolută (ex.: - convenţia încheiată între soţi prin care s-ar stabili ca anumite bunuri, deşi dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soţi; - declaraţiile unilaterale ale unui soţ prin care recunoaşte că anumite bunuri comune aparţin exclusiv celuilalt soţ). Sunt nule, potrivit opiniei majoritare din literatura juridică, atât convenţiile

26

prin care s-ar suprima sau micşora comunitatea de bunuri, cât şi cele prin care s-ar mări comunitatea de bunuri, în sensul că s-ar considera bunuri comune unele bunuri care sunt proprii.

Soţii pot încheia convenţii cu privire la modul de administrare şi de folosinţă a bunurilor comune sau pot dispune împreună doar de bunurile comune. Totuşi, sunt nule convenţiile prin care un soţ ar da mandat general celuilalt de a dispune de bunurile comune şi convenţiile prin care un soţ renunţă la dreptul de dispoziţie asupra bunurilor comune.

Prin art. 1307 C. civ., sunt interzise vânzările între soţi, pentru că sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donaţie. Donaţiile între soţi sunt revocabile, potrivit art. 937 C. civ.

În privinţa relaţiilor patrimoniale, soţii trebuie să decidă de comun acord, iar, în caz de neînţelegere, ei se pot adresa instanţei judecătoreşti. Aceasta poate pronunţa o hotărâre prin care să stabilească caracterul de bunuri comune sau bunuri proprii ale soţilor.

3. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor:Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soţilor, doctrina a consacrat

noţiunea de proprietate comună în devălmăşie, caracterizată prin faptul că dreptul fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor lor nu e determinat prin cote-părţi, ca în cazul coproprietăţii de drept comun, aparţinând ambilor soţi în devălmăşie până la desfacerea căsătoriei sau la împarţirea bunurilor în timpul căsătoriei. Soţii folosesc, administrează şi dispun împreuna de bunurile comune.

4. Bunurile soţilor

Noţiune: Bunurile soţilor sunt valori economice utile omului şi susceptibile de apropriere sub

forma drepturilor patrimoniale. Aceasta noţiune cuprinde bunuri corporale, mobile şi immobile, şi bunuri incorporale, adică drepturi reale, principale şi accesorii, şi drepturi de creanţă.

Categorii:Potrivit art. 30 si 31 C. fam., s-au instituit două categorii de bunuri legate de

persoana soţilor:a) bunuri comune ale ambilor soţi;b) bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi.Art. 30 C. fam. prevede: “(1) Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare

dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.(2) Orice convenţie contrara este nulă.(3) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”Art. 31 C. fam. prevede: “Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:a. bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;b. bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie,

afară numai dacă dispunătorul a prevazut ca ele vor fi comune;c. bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre

soţi;

27

d. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompense, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e. indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;

f. valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.”

a) Bunurile comune ale soţilor

Prezumţia de comunitate are un caracter relativ, ea constituind o scutire de dovadă şi poate fi rasturnată de oricare dintre soţi, care ar cere, în timpul căsătoriei sau la divorţ, constatarea că un bun este propriu şi nu comun.

Pentru determinarea bunurilor comune se folosesc trei criterii prevăzute în art. 30 alin. 1 C. fam.: - bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei; - dobândirea să aibă loc în timpul căsătoriei; - bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii enumerate de art. 31 C. fam.

În continuare, trebuie lămurite următoarele noţiuni: - noţiunea de dobândire; - calitatea de soţ a dobânditorului, legată de timpul căsătoriei; - data sau momentul dobândirii şi modul în care bunurile devin comune.

1. Noţiunea de dobândireDobândirea reprezintă obţinerea, sub prezumţia de comunitate, de către oricare dintre

soţi sau împreună, a unui drept patrimonial, real sau de creanţă, în baza legii, a unui act sau fapt juridic. Vor fi bunuri comune bunurile care intră în patrimoniul soţilor prin oricare din modurile de dobândire prevăzute de lege, indiferent dacă au fost achiziţionate de unul sau ambii soţi şi indiferent de natura bunurilor.

Bunurile vor fi comune dacă au fost dobândite prin acte cu titlu oneros, deoarece bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt bunuri proprii, cu excepţia cazului în care dispunătorul a precizat că acele bunuri vor fi comune.

Bunul înscris în cartea funciară doar pe numele unuia dintre soţi sau cel cumpărat doar de către unul dintre soţi este un bun comun, chiar dacă doar acesta figurează în actul de proprietate.

În noţiunea de bun se includ şi creanţele, care sunt bunuri comune dacă se dobândesc în timpul căsătoriei şi bunuri proprii dacă se dobândesc înainte sau după căsătorie.

2. Calitatea dobânditorului Dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ. Sunt bunuri comune cele dobândite de

soţi împreună sau cele dobândite de oricare dintre soţi. Se impune o precizare cu privire la timpul sau durata căsătoriei: aceasta durează între momentul oficierii ei şi al desfacerii, al încetării sau al desfiinţării sale.

3. Momentul dobândirii Momentul dobândirii marchează transferul dreptului din patrimoniul unor terţe

persoane în cel al soţilor şi această dată trebuie să fie situată în timpul căsătoriei pentru ca bunul să fie comun.

Drepturile patrimoniale, reale şi de creanţă, se dobândesc în momentul naşterii lor în comunitatea de bunuri, chiar dacă soţul intră în posesia bunului mai târziu (drepturi reale) sau dreptul de creanţă se realizează mai târziu (important este momentul când acesta

28

devine titularul dreptului). Astfel, creanţele născute înainte de căsătorie şi realizate în timpul căsătoriei sunt bunuri proprii, iar creanţele născute în timpul căsătoriei şi realizate după căsătorie sunt bunuri comune. Dacă ambele momente, al naşterii dreptului de creanţă şi cel al dobândirii dreptului de proprietate, se situează în timpul căsătoriei, bunurile sunt comune, iar dacă momentele se situează în afara căsătoriei, bunurile sunt proprii.

În cazul construirii unei locuinţe proprietate personală cu sprijinul statului, potrivit practicii judecatoreşti, dreptul de proprietate se dobândeşte pe data predării locuinţei, nu pe data încheierii contractului de construcţie. Astfel, dacă predarea are loc în timpul căsătoriei, locuinţa este un bun comun, deşi contractul a fost încheiat doar de un soţ înainte de căsătorie. Dacă acest soţ a achitat preţul la data încheierii contractului, anterior căsătoriei, locuinţa este un bun propriu, deşi predarea se face în timpul căsătoriei.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenţii afectate de termen sunt bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de convenţii nu mai sunt bunuri comune.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sub condiţie suspensivă nu vor fi bunuri comune, decât dacă se realizează condiţia (retroactiv vor fi bunuri comune). Bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie sunt bunuri comune, dar dacă se realizează condiţia, bunurile nu vor mai fi comune retroactiv.

Discuţii din doctrina juridică privind calificarea unor bunuri ca fiind comune sau proprii

1. Venitul din muncăVenitul din muncă cuprinde salariul fiecărui soţ şi alte forme de venit din muncă

(veniturile avocaţilor, pensia, bursa în străinătate), cu excepţia celor considerate a fi bunuri proprii, potrivit art. 31 lit. d C. fam.

S-au emis trei opinii în doctrina juridică: a) venitul din muncă este un bun comun al soţilor – opinia majoritară; b) venitul din muncă este un bun propriu;c) venitul din muncă este un bun de afectaţiune.

Din salariu se pot dobândi atât bunuri proprii, cât şi bunuri commune. Aşadar, ceea ce determină caracterul bunului este destinaţia sa.

2. ImobileleChiar dacă numai unul dintre soţi figurează în actul de dobândire sau este înscris doar

el în cartea funciară privind un imobil dobândit în timpul căsătoriei, acel bun este comun. Soţii pot, de comun acord, să ceară înscrierea dreptului celuilalt soţ în cartea funciară. Dacă unul dintre soţi se opune, celălalt soţ poate obţine înscrierea dreptului pe cale acţiunii în prestaţie tabulară. De asemenea, unul dintre soţi poate promova acţiunea în constatarea bunului comun, dacă un bun figurează în actul de dobândire pe numele unuia dintre soţi, deşi este dobândit în timpul căsătoriei.

A. Construcţiile efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei

29

a) Dacă soţul construieşte cu mijloace comune pe terenul celuilalt soţ, cu acordul acestuia, construcţia este un bun comun. Soţul constructor are un drept de superficie, celălalt rămânând proprietar al terenului.

b) Dacă un soţ construieşte cu mijloace comune pe terenul celuilalt soţ, fără acordul lui, soţul constructor va fi de rea-credinţă în sensul art. 494 C. civ., însemnând că proprietarul terenului devine, în virtutea accesiunii, şi proprietarul construcţiei. Drepturile cuvenite soţului constructor vor fi bunuri comune (preţul materialelor şi al muncii).

c) Dacă ambii soţi construiesc cu mijloace comune pe terenul unuia dintre ei, construcţia va fi un bun comun, soţul neproprietar al terenului având dreptul de folosinţă a terenului.

d) Dacă un soţ construieşte cu mijloace proprii pe terenul celuilalt soţ, cu acordul acestuia, construcţia este un bun propriu. Celălalt soţ rămâne proprietarul terenului, iar soţul constructor are dreptul de folosinţă a terenului.

e) Dacă un soţ construieşte cu mijloace proprii pe terenul celuilalt soţ, fără acordul acestuia, construcţia va fi a proprietarului terenului, care va plăti soţului constructor de rea-credinţă doar preţul materialelor şi al muncii, fără a se ţine cont de sporirea valorii fondului.

B. Construcţii efectuate de unul dintre soţi pe terenul proprietate a ambilor soţia) Dacă unul dintre soţi construieşte cu mijloace proprii pe terenul comun al soţilor,

cu acordul celuilalt soţ, construcţia va fi un bun propriu al soţului constructor, care dobândeşte şi dreptul de folosinţă asupra terenului.

b) Dacă unul dintre soţi construieşte cu mijloace proprii, pe terenul comun al soţilor, fără consimţământul celuilalt soţ, construcţia va fi a proprietarului terenului, care îi va plăti soţului constructor de rea-credinţă preţul materialelor şi al muncii.

c) Dacă unul dintre soţi construieşte cu mijloace proprii şi comune, pe terenul comun al soţilor, cu acordul celuilalt soţ, construcţia va fi un bun comun, dar şi un bun propriu în mod corespunzător.

C. Construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a unei terţe persoanea) Dacă soţii construiesc pe terenul unei terţe persoane, fără acordul ei, construcţia

este a proprietarului terenului. Constructorul de rea-credinţă poate fi obligat la dărâmarea construcţiei şi la eventuale despăgubiri în favoarea proprietarului terenului, dacă acesta nu doreşte construcţia. Dacă totuşi doreşte sa o reţină, el trebuie să plătească constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, sporirea valorii fondului nefiind luată în considerare. În cazul constructorului de bună-credinţă, proprietarul terenului nu poate cere dărâmarea construcţiei, fiind obligat să o păstreze şi să-l despagubească pe constructor, la alegerea sa, cu echivalentul valoric al materialelor şi cu al muncii sau cu sporul de valoare adus fondului prin edificarea construcţiei. Contravaloarea materialelor şi a manoperei se calculează la preţurile din momentul edificării construcţiei, nu la cele din momentul litigiului.

b) Dacă soţii au construit cu acordul terţului sau în baza unei prevederi legale, construcţia este un bun comun al soţilor, care dobândesc dreptul de folosinţă al terenului.

c) Dacă soţii construiesc pe terenul unui terţ, când proprietarul terenului nu este cunoscut sau manifestă lipsă de interes pentru preluarea construcţiei ridicate, se consideră că aceştia au un drept de proprietate rezolubilă privind construcţia, adică afectat de

30

condiţie rezolutorie - manifestarea de voinţă a proprietarului terenului. Dacă el exercită o acţiune petitorie izvorată din accesiune, raporturile dintre soţii constructori şi proprietarul terenului se vor soluţiona după cum ei au fost constructori de bună sau rea-credinţă, conform art. 494 C. civ.

D. Construcţiile efectuate de către soţi pe un teren atribuit în folosinţă de stat Potrivit Legii nr. 50/1991, statul poate concesiona terenuri pentru construcţii, durata

concesiunii corespunzând cu durata existenţei construcţiei. Dreptul de concesiune asupra terenului este un bun comun sau propriu, după cum construcţia este un bun comun sau propriu.

E. Locuinţe construite sau cumpărate de soţi cu credite acordate de stat sau de bănci

Locuinţele construite sau cumpărate de soţi în timpul căsătoriei constituie un bun comun, indiferent dacă contractul a fost încheiat pe numele unuia dintre soţi sau pe numele ambilor soţi, atât timp cât nu există vreun temei prevăzut de art. 31 C. fam. care să justifice calificarea bunului ca fiind propriu (ex.: dacă locuinţa a fost dobândită în timpul căsătoriei, dar preţul a fost achitat de un soţ cu bani proprii, ea reprezintă un bun propriu al acestuia).

a) Locuinţe construite cu crediteConform opiniei majoritare, imobilul dobândit în timpul căsătoriei este un bun comun

numai pentru partea corespunzătoarea sumei achitate în timpul căsătoriei din totalul împrumutului acordat.

Potrivit altei opinii, dreptul de proprietate asupra locuinţei construite cu credit se dobândeşte pe data semnării procesului-verbal de predare-primire a locuinţei beneficiarilor, iar plata ratelor va fi luată în considerare, la o eventuală împărţire a bunurilor comune, pentru determinarea cotelor ce se cuvin soţilor în funcţie de contribuţia lor la cumpărarea bunului.

Într-o altă opinie, dreptul de proprietate asupra locuinţei construite cu credit se dobândeşte în momentul semnării contractului de construire a acesteia.

b) Locuinţele cumpărate cu creditÎn cazul locuinţelor cumpărate cu credit, momentul dobândirii proprietăţii este,

potrivit unei opinii, acela al încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, dacă contractul este încheiat în timpul căsătoriei, locuinţa este un bun comun, iar dacă contractul este încheiat înainte sau după desfacerea ori încetarea căsătoriei, locuinţa este un bun propriu.

Potrivit altei opinii majoritare, locuinţa este un bun comun, în ce priveşte avansul şi ratele de împrumut achitate în timpul căsătoriei, şi un bun propriu al celuia căruia i se atribuie la divorţ, pentru restul ratelor de achitat.

F. Reparaţii şi îmbunătăţiri la construcţii vechi a) În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau îmbunătăţiri la o construcţie

proprietate a unuia dintre ei, construcţia rămâne un bun propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin îmbunătăţiri reprezintă bun comun.

b) Dacă în urma lucrărilor de îmbunătăţire a rezultat un bun cu totul nou, el va fi considerat în totalitate un bun comun dobândit în timpul căsătoriei.

c) Dacă unul dintre soţi efectuează cu mijloace proprii reparaţii la construcţia sa, sporul de valoare reprezintă un bun propriu.

31

G. Terenuri dobândite prin împroprietarirea) Daca împroprietarirea s-a făcut pentru merite deosebite în muncă sau ca

recompensă, terenul primit este un bun propriu.b) În privinţa împroprietăririi conform Legii nr. 18/1991, în situaţia constituirii

dreptului de proprietate privată asupra terenului pentru persoane care n-au avut teren cooperativizat în trecut, terenul devine un bun comun, dacă atribuirea nu s-a facut cu caracter intuitu personae. Dacă se reconstituie dreptul de proprietate privată, terenul este un bun comun sau propriu, dupa cum a fost şi în momentul cooperativizării. Însă, dacă terenul este primit de moştenitorul fostului titular, acesta este un bun propriu.

H. Construcţiile efectuate de concubiniRaporturile patrimoniale dintre concubini sunt guvernate de regulile dreptului comun,

nu de cele ale dreptului familiei. Bunurile dobândite pe durata concubinajului sunt bunuri proprii ale celui care le-a achiziţionat, cu excepţia cazului în care la dobândirea lor a contribuit şi celălalt concubin, când fiecare va avea o cotă de proprietate proporţională cu contribuţia sa, care va trebui dovedită, aceasta nefiind prezumată.

a) Dacă un concubin construieşte pe terenul celuilalt, fără acordul acestuia, construcţia este un bun al proprietarului terenului, concubinul constructor având un drept de creanţă egal cu valoarea contribuţiei sale.

b) Dacă unul dintre concubini cumpără un imobil, la care contribuie cu bani celălalt concubin, imobilul aparţine concubinului cumpărator, celălalt având un drept de creanţă, potrivit contribuţiei sale.

c) Dacă starea de concubinaj a fost urmată de căsătorie, iar înainte de încheierea căsătoriei, unul dintre concubini a încheiat un contract pentru construcţia unui imobil, dar ratele scadente au fost plătite împreună, locuinţa va fi considerată un bun comun.

d) Dacă concubinii construiesc pe terenul unui terţ, acesta are proprietatea contrucţiei prin accesiune şi trebuie să le plătească concubinilor despăgubirile conform art. 494 C. civ.

I. Dreptul de folosinţă asupra locuinţei rezultat dintr-un contract de închirierea) Potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996, dreptul locativ este dobândit de titularul

contractului de închiriere şi de alte persoane care locuiesc împreună cu titularul. Dacă titularul contractului părăseşte definitiv domiciliul sau moare, închirierea continuă în beneficiul altor persoane, precum soţul, descendenţii sau ascendenţii sau alte persoane care au locuit împreună cu titularul un an şi au fost înscrise în contract.

b) În situaţia contractului de închiriere supus dispozitiilor art. 1410 C. civ., dreptul de folosinţă a locuinţei este un bun comun, dacă contractul s-a încheiat în timpul căsătoriei, şi este un bun propriu, dacă contractul s-a încheiat înainte de căsătorie.

3. Bunurile cumpărate cu plata preţului în rate Într-o opinie majoritară, dobândirea dreptului de proprietate se determină în raport de

timpul în care se plătesc ratele (ex.: dacă bunurile sunt cumpărate în rate înainte de căsătorie, iar o parte din rate au fost plătite înainte de căsătorie şi altele în timpul căsătoriei, bunurile sunt proprii în limita ratelor plătite până la încheierea căsătoriei şi sunt bunuri comune în limita sumelor plătite în timpul căsătoriei).

Potrivit altei opinii, dreptul de proprietate a bunului se dobândeşte pe data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate. Bunurile sunt proprii dacă contractul s-a încheiat anterior sau ulterior căsătoriei, iar faptul că o parte din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la stabilirea cotelor-părţi.

32

4. Fructele şi producteleFructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri comune, iar fructele provenite

de la bunurile proprii sunt, într-o opinie majoritară, bunuri proprii, iar, potrivit altei opinii, sunt bunuri comune. Productele bunurilor comune sunt bunuri comune, iar productele bunurilor proprii sunt bunuri proprii.

5. Câştigurile realizate în timpul căsătoriei la diferite sisteme de loterieÎntr-o opinie, câştigurile realizate la loto în timpul căsătoriei, sunt bunuri comune sau

proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia din aceste două categorii de bunuri. Totuşi, în practică este foarte greu de determinat provenienţa acestor sume de regulă foarte mici.

Potrivit altei opinii majoritare, câştigurile realizate la loto în timpul căsătoriei sunt bunuri proprii ale soţului care le-a câştigat, deoarece hotărâtoare este şansa de câştig a unei anumite persoane.

6. Sumele economisite şi depuse la bănciPotrivit unor autori, sumele depuse la bănci de unul dintre soţi pe numele său în

timpul căsătoriei îşi vor păstra natura juridică avută în momentul depunerii, adică, după caz, bunuri comune sau proprii. Însă, în raporturile dintre soţul deponent şi bancă, sumele depuse sunt bunuri proprii ale soţului deponent, iar în raporturile dintre soţi, depunerile sunt bunuri comune sau proprii, potrivit naturii lor juridice din momentul depunerii.

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Potrivit art. 35 C. fam., “soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.”

Legiuitorul a consacrat egalitatea soţilor cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia bunurilor comune şi a reglementat mandatul tacit reciproc, prezumându-se că fiecare soţ are şi consimţământul celuilalt când exercită singur aceste drepturi. Actele de administrare sunt cele prin care bunurile se întreţin şi se pun în valoare (ex.: contractul de închiriere pe perioadă determinată, acţiunea în evacuare, contractul de reparare a unui imobil, vânzarea bunurilor supuse stricăciunii sau a fructelor naturale, acţiunea posesorie). Actele de folosinţă cuprind actele de utilizare materială a bunurilor comune, cât şi de însuşire a fructelor produse de bunurile comune. Actele de conservare sunt cele necesare dobândirii sau păstrarii unui drept (ex.: întreruperea unei prescripţii, notificarea unei cesiuni de creanţă, transcrierea unui act de dobândire sau intabularea unui drept). Actele de dispoziţie sunt acte de înstrăinare, de grevare a unui bun, de renunţare la un drept patrimonial, de dispoziţie materială asupra bunului.

Prezumţia de mandat tacit reciproc are un caracter relativ, soţul neparticipant la actul juridic respectiv putând face dovada că s-a opus la încheierea lui, fapt ce va duce la anularea sa. Totuşi, opoziţia, chiar dovedită, nu poate fi opusă terţului de bună-credinţă cu care s-a contractat. Deoarece buna-credinţă se prezumă, reaua-credinţă a terţului va trebui dovedită de soţul care invocă nulitatea actului.

Limitele mandatului tacit reciproc:a) limite legale

33

Codul familiei prevede că actele de dispoziţie cu privire la imobile nu pot fi încheiate fără consimţământul soţului. Astfel, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcţie fără consimţământul expres al celuilalt soţ.

b) limite convenţionaleDeoarece prezumţia de mandat tacit reciproc are caracter relativ, soţii pot, de comun

acord sau prin manifestare unilaterală de voinţa, să îi aducă limitări, însă nu în mod general şi definitiv, ci numai determinând cu exactitate acele acte juridice care să fie îndeplinite numai cu consimţământul lor expres.

Acţiunea în revendicare:S-a pus problema dacă acţiunea în revendicare poate fi promovată doar de unul dintre

soţi sau de ambii. Potrivit unei opinii, s-a considerat că această acţiune este un act de conservare şi poate fi promovată de unul dintre soţi. Alţi autori majoritari consideră că este un act de dispoziţie deoarece expune pe reclamant la pierderea dreptului de proprietate şi la plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care, daca acţiunea priveşte un bun mobil, poate fi introdusă numai de un soţ, iar dacă acţiunea priveşte un bun imobil, trebuie introdusă de ambii soţi.

Înscrierea în Cartea Funciară: Potrivit Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 este posibilă

înscrierea proprietăţii comune, fără a se preciza cota-parte a fiecărui proprietar comun. Este indicat ca în actul de dobândire al imobilului să se arate că bunul este dobândit de ambii soţi ca un bun comun, urmând a se înscrie în cartea funciară aceeasi menţiune. În lipsa ei, este suficientă menţiunea în cartea funciară,potrivit căreia dobânditorul este căsătorit.

Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc:a) Despărţirea în fapt a soţilorDeşi în literatura juridică s-a susţinut că mandatul tacit funcţionează în această

perioadă, în practica judiciară s-a decis că acordul celuilat nu poate fi presupus, ci trebuie dovedit.

b) Dispariţia unui sotţsau punerea sub interdicţie a unui soţPentru actele încheiate în această perioadă funcţionează mandatul tacit reciproc.c) Rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declarative de moarteÎntrucât data morţii stabilită printr-o hotărâre judecatorească poate fi rectificată,

persoana care a încheiat actul avea iniţial calitatea de persoană căsătorită, iar ulterior ea apare ca persoana necăsătorită. Actele de dispoziţie privind bunurile care la acea dată apăreau ca bunuri comune vor fi considerate ca valabile.

Dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, se constată că persoana declarată moartă este în viaţă, persoana care a încheiat actul apărea ca o persoană necăsătorită, iar ulterior ea are calitatea de persoană căsătorită. Actele încheiate cu privire la bunurile comune urmează să fie anulate, dacă era necesar consimţământul celuilat soţ, însă actele încheiate cu terţii de bună-credinţă rămân valabile.

Sancţiuni aplicabile pentru actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 C. fam.:

Potrivit opiniei majoritare, sancţiunea aplicabilă actelor de înstrăinare sau de grevare privind bunurile imobile fără consimţământul expres al celuilalt soţ este nulitatea absolută. Soţul vinovat poate fi acuzat de furt sau de abuz de încredere.

34

Datoriile comune ale soţilor

Potrivit art. 32-34 C. fam., legea prezumă că datoriile soţilor sunt proprii, dacă nu fac parte din categoria celor comune limitativ determinate. Aşadar, cu excepţia datoriilor prevăzute de art. 32 C. fam., alte datorii ale soţilor sunt proprii.

Conform art. 32 C. fam., „soţii răspund cu bunurile comune pentru:a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia din bunurile comune;b) obligaţiile ce au contractat împreună;c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor

obişnuite ale căsătoriei;d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor

bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.”

Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor (art. 33 si 34 C. fam.):Prin dispoziţii imperative ale Codului Familiei s-a stabilit:- bunurile comune pot fi urmărite doar de creditorii comuni ai soţilor. Aceştia pot

urmări şi bunurile proprii ale soţilor, numai dacă bunurile comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanţelor lor;

- bunurile proprii pot fi urmărite doar de creditorii personali. Totuşi, dacă acestea sunt insuficiente, ei pot cere împărţirea bunurilor comune, în proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor.

Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune, proporţional cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

Analiza datoriilor comune ale soţilor (art. 32 C. fam.):a) Cheltuielile cu administrarea bunurilor comune sunt făcute pentru conservarea,

întreţinerea şi repararea bunurilor comune.b) Obligaţiile contractate de soţi împreună sunt cele asumate concomitent prin

acelaşi act juridic sau prin acte juridice succesive. c) Obligaţii contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale

căsătoriei, nu cele care depăşesc nivelul de trai al soţilor (ex.: procurarea de alimente, obiecte casnice, medicamente sau obiecte de uz personal, plata impozitelor şi taxelor).

d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă bunurile comune au înregistrat o sporire. Soţul care a săvârşit fapta răspunde pentru repararea prejudiciului cauzat cu partea sa din bunurile comune, care i-ar reveni în caz de împărţire a bunurilor, şi în subsidiar cu bunurile sale personale. Soţul celui care a săvârşit fapta răspunde doar în măsura sporului pe care l-a avut partea sa de comunitate. Dacă însuşirea a fost realizată de ambii soţi, se vor urmări bunurile comune înaintea celor proprii.

Aspecte patrimoniale în dreptul familiei derivând din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale

35

Soţii pot fi asociaţi sau acţionari în orice tip de societate comercială. Potrivit art. 65 din Legea nr. 31/1990, bunurile constituite ca aport în natură la capitalul social al societăţii comerciale devin proprietatea acesteia din momentul înmatricularii ei la Registrul Comerţului.

În literatura juridică s-a pus întrebarea dacă soţii pot contribui la constituirea sau la majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale, având în vedere că acest act juridic este unul de dispoziţie:

- dacă ambii soţi participă cu bunuri comune la capitalul social al unei societăţi comerciale, aceasta participare este valabilă. Beneficiile obţinute din activitatea comercială şi cota-parte ce revine soţilor asociaţi în cazul excluderii, al retragerii din societate ori în cazul dizolvării societăţii vor fi comune.

- dacă numai unul dintre soţi participă la constituirea capitalului social al unei societăţi cu bunuri comune, soluţia diferă dupa cum bunul comun este mobil sau imobil. Dacă bunul este mobil, actul prin care acesta este adus la capitalul social poate fi încheiat de soţul asociat, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, în baza mandatului tacit. Beneficiile şi cota-parte ce revine soţului asociat vor fi bunuri comune. Dacă bunul este imobil, unul dintre soţi nu va putea dispune de el fără consimţămantul expres al celuilalt. Beneficiile şi cota-parte vor fi bunuri comune, dacă acesta a fost obţinut. Daca asociatul a dispus de bunul comun fără consimţămantul soţului, clauza din contractul de societate va fi lovită de nulitate absolută.

Problema raspunderii soţilor asociaţi pentru datoriile societăţii se ridică doar în cazul societăţilor de persoane (S.N.C., S.C.S., S.C.A.), deoarece în societăţile de capitaluri (S.A., S.R.L.), răspunderea este limitată la aportul asociaţilor:

- dacă ambii soţi au calitatea de asociaţi într-o societate în nume colectiv sau comanditaţi într-o societate în comandită simplă sau pe acţiuni, ei răspund nelimitat şi solidar, în cazul în care patrimoniul societăţii este neîndestulător pentru acoperirea datoriilor societăţii, atât cu bunurile comune, cât şi cu cele proprii;

- dacă numai unul dintre soţi este asociat într-o astfel de societate, chiar dacă a adus la capitalul social un bun comun, răspunderea sa va fi personală. Creditorii vor urmări patrimoniul social, apoi bunurile proprii ale soţului asociat, iar dacă sunt insuficiente, ei vor putea cere, pe calea acţiunii oblice, împărţirea bunurilor comune, pentru a se îndestula din partea ce revine soţului asociat.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor

Potrivit art. 36 C. fam., „la desfacerea căsatoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotarî instanţa de judecată. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în intregime sau numai o parte din ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite şi cele care se vor dobândi ulterior sunt bunuri comune.”

Aşadar, regula este ca bunurile comune ale soţilor se împart ca urmare a desfacerii sau încetării căsătoriei, iar excepţia este că ele se pot împărţi, pentru motive temeinice, şi în timpul căsătoriei.

A) Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

36

Aceasta împărţire are caracter de excepţie, putându-se face la cerere unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai soţilor, însă numai pentru motive temeinice, de natură a prejudicia interesele unuia sau ale altuia dintre soţi sau ale terţilor. Legiuitorul nu a determinat „motivele temeinice”, clarificarea conţinutului lor rămânând în sarcina doctrinei şi a practicii judiciare.

1. Împărţirea cerută de unul dintre soţiÎn practică, au fost considerate motive temeinice pentru un astfel de partaj

următoarele:- împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a participa la

folosirea sau la administrarea bunurilor comune;- în timpul despărţirii în fapt, unul dintre soţi înstrăinează sau distruge bunurile

comune rămase în posesia sa sau le ascunde cu intenţia de a şi le însuşi;- sume de bani ce constituie bun comun sunt depuse la bancă pe numele unuia dintre

soţi, care-l împiedică pe celălalt să le folosească pentru nevoile căsniciei;- după despărţirea în fapt, prin alungarea de la domiciliu a soţiei, soţul trăieşte în

concubinaj cu o altă femeie în casa construită sau achiziţionată în timpul căsătoriei;- folosirea, după despărţirea în fapt, înstrăinarea sau degradarea bunurilor comune de

către unul din soţi;Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai prin hotărâre

judecatorească, convenţia soţilor în această privinţă fiind inadmisibilă şi lovită de nulitate absolută.

La efectuarea partajului bunurilor comune se va lua în calcul valoarea bunurilor de la data introducerii acţiunii in instanţa, ţinându-se seama de preţul de circulaţie al bunurilor stabilit printr-o expertiză de specialitate.

2. Împărţirea cerută de creditorii personali ai unuia dintre soţiCreditorii personali ai unuia dintre soţi vor putea cere împărţirea bunurilor comune

numai în măsura necesară acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmarească, în prealabil, bunurile proprii ale soţului debitor, ordinea instituită de lege fiind imperativă. Bunurile care exced nevoii de acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împărţelii vor rămâne bunuri proprii.

Împărţirea bunurilor comune se poate face numai prin hotărâre judecătorească, iar acţiunea în justiţie trebuie îndreptată împotriva ambilor soţi, pentru ca hotărârea să fie opozabilă.

3. Precizări privind confiscarea unor bunuri determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun comun al soţilor

Pedeapsa confiscării are efecte asupra părţii din masa bunurilor comune ce aparţine soţului condamnat, statul substituindu-se acestuia şi devenind astfel proprietar comun cu celălalt soţ.

B) Împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătorieiLa desfacerea căsătoriei, bunurile comune se pot împărţi prin învoiala soţilor, iar dacă

aceştia nu se înţeleg, va hotărî înstanţa de judecată prin hotărârea de divorţ sau printr-o hotărâre distinctă, dacă împărţirea s-a cerut printr-o acţiune separată sau dacă instanţa a disjuns acţiunea de divorţ de cea de partaj. Potrivit opiniei majoritare, învoiala soţilor poate avea loc dupa introducerea acţiunii de divorţ.

Stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ:

37

Deoarece Codul familiei nu prevede nici un criteriu pentru stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ, în practică s-a folosit drept criteriu contribuţia efectivă a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, astfel încât la partaj este posibilă stabilirea unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu primească nimic din moment ce nu a contribuit cu nimic la dobândirea bunurilor.

Se ia în calcul la stabilirea cotei şi munca depusă în gospodărie şi pentru cresterea copiilor de către soţul care nu a fost angajat şi nu a avut venituri.

Instanta va ţine seama de faptul că un soţ a distrus o parte din bunurile comune şi de faptul că unele bunuri au rămas iî folosinţa exclusivă a unuia dintre soţi.

Importantă este contribuţia fiecărui soţ la dobândirea tuturor bunurilor comune, nu a fiecărui bun în parte, luându-se în considerare inegalitatea veniturilor şi faptul că unul din soţi a plătit ratele unor bunuri achiziţionate.

Procedura împărţirii bunurilor comune:Aceasta procedură este reglementată de art. 6731- 67314 C. proc. civ., completat de C.

fam. şi de C. civ. (art. 728 si urm.). Dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune nu se prescrie. Instanţa competentă este judecătoria, indiferent de valoarea masei partajabile şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separat.

În cursul procesului de împărţire a bunurilor comune, instanţa poate lua măsuri de conservare a acestora, dacă există pericolul de înstrăinare sau deteriorare ori dacă unul dintre soţi îl împiedică pe celălalt să beneficieze de veniturile produse de ele. Astfel, se poate institui sechestru judiciar sau se pot inventaria bunurile comune prin procedura ordonanţei preşedinţiale.

Dacă sunt necesare operaţii de măsurare şi de evaluare pentru formarea loturilor ce se cuvin foştilor soţi, instanţa poate pronunţa o încheiere prin care stabileşte calitatea de copărtaşi a soţilor, cotele ce li se cuvin, bunurile supuse împărţelii şi creanţele pe care codevălmaşii le au unii faţă de ceilalţi.

Instanţa va trece apoi la formarea şi atribuirea loturilor sau la vânzarea bunurilor prin bună-învoială sau la licitaţie publică, dacă împărţirea în natură nu este posibilă. În practică s-a hotărât ca la formarea şi compunerea loturilor să se dea fiecărei părţi, pe cât posibil, acelaşi fel de bunuri şi, doar în caz de inegalitate a loturilor în natură, se va proceda la compensarea în bani. Nu se va alege varianta compensării în bani şi a atribuirii tuturor bunurilor numai unei părţi, deoarece aceasta se poate face prin o tranzacţie între soţi.

Atunci când formează loturile, instanţa trebuie să ţină seama de acordul părţilor, mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unul dintre codevălmaşi, înainte de a se cere împărţeala, a făcut construcţii sau îmbunătăţiri cu acordul celuilalt.

Când va hotarî cui îi va reveni locuinţa construită împreună, instanţa va ţine seama de interesele copiilor minori şi de posibilitatea fiecărui soţ de a-şi asigura o altă locuinţă, indiferent dacă construcţia este realizată pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei.

Efectele hotărârii de împărţire:Dupa rămânerea definitivă a hotărârii de partaj, bunurile comune devin bunuri

proprii, potrivit cotelor stabilite de instanţă. În general, hotărârea de partaj are caracter declarativ, fiecare coproprietar fiind considerat proprietar exclusiv al bunurilor atribuite

38

de la data dobândirii lor şi că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri, potrivit art. 786 C. civ. Însă, în cazul soţilor, efectul hotărârii de împărţire retroactivează numai până la data desfacerii sau a încetării căsătoriei, moment până la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al devălmăşiei şi numai după această dată, pe cote-părţi.

Cât priveşte momentul încetării comunităţii de bunuri a soţilor, conform opiniei majoritare, codevălmăşia soţilor se menţine şi după desfacerea căsătoriei, până în momentul împărţirii bunurilor comune, dar administrarea, folosinţa şi dispoziţia bunurilor comune se va exercita în condiţiile dreptului civil, nu ale dreptului familiei. S-a propus ca proprietatea foştilor soţi asupra bunurilor comune să fie denumită „proprietate comună de tranziţie între proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote-părţi” sau „comunitate postmatrimonială de bunuri”.

C) Împărţirea bunurilor comune în cazul încetării căsătorieiÎn această situaţie se determină întâi cota care se cuvine soţului supravieţuitor din

masa bunurilor comune şi apoi se determină cota lui în calitate de moştenitor.Dacă moartea unuia dintre soţi a fost declarată pe cale judecatorească, data morţii este

cea stabilită în hotărâre. O dată cu rămânerea definitivă a hotărârii, retroactiv (până la data morţii) bunurile îşi pierd caracterul de bunuri comune, devenind bunuri proprii. Bunurile dobândite de soţul în viaţă stau sub prezumţia de comunitate până la ramanerea definitivă a hotărârii.

Dacă data morţii este rectificată ulterior, se va schimba calitatea de bun comun în bun propriu sau invers. În situaţia în care cel declarat mort reapare, căsătoria va fi considerată existentă pe toata durata dispariţiei sale. Aşadar, se va aplica pentru această perioadă, regimul comunităţii matrimoniale, cu excepţia drepturilor dobândite cu titlu oneros de terţii de bună-credinţă. În cazul în care soţul supravieţuitor s-a recăsătorit, iar cel declarat mort reapare, căsătoria noua este valabilă, iar căsătoria anterioară se consideră desfacută pe data încheierii noii căsătorii. Astfel, încetarea raporturilor patrimoniale între foştii soţi se raportează la data încheierii noii căsătorii.

D) Împărţirea bunurilor comune în cazul desfiinţării căsătorieiAvând în vedere că o căsătorie nulă sau anulată se consideră că nu a existat niciodată,

bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt supuse dreptului comun, ca şi în cazul concubinilor, nu potrivit dispoziţiilor Codului familiei

Totuşi, actele juridice de conservare, de administrare sau de dispoziţie încheiate cu terţe persoane de bună-credinţă sunt valabile.

În cazul soţului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, aceasta păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă, până la data când hotărârea instanţei rămâne definitivă. Împărţirea bunurilor comune se va face, în acest caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la divorţ.

b) Bunurile proprii ale soţilor

Art. 31 C. fam. stabileşte şase categorii de bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi, folosind criterii precum data dobândirii lor, legătura cu persoana soţului, subrogaţia reală şi afectaţiunea bunului. Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă pe verticală, însă nu pe orizontală, în cadrul fiecărei categorii existând posibilitatea extinderii sau restrângerii sferei bunurilor.

Categorii de bunuri proprii:

39

1. Bunuri dobândite înainte de căsătorieBunurile dobândite înainte de căsătorie sau după desfacerea ori încetarea căsătoriei

sunt bunuri proprii. 2. Bunuri dobândite prin moştenire, legat sau donaţieMotivul includerii de legiuitor a acestor bunuri în categoria bunurilor proprii este

caracterul intuitu personae al donaţiei şi legătura de rudenie sau căsătorie în cazul moştenirii legale ori testamentare.

Ca o excepţie, bunurile vor fi comune, dacă dispunătorul prevede acest lucru. Darurile de nuntă sunt bunuri comune ale soţilor.

3. Bunuri de uz personal şi cele destinate exercitării profesieiBunurile de uz personal trebuie să fie dobândite de unul dintre soţi, cu destinaţie de

uz personal şi să fie efectiv folosit de acesta. Bunul va fi propriu dacă a fost procurat cu mijloace comune, celălalt soţ având un drept de creanţă. Bunul unui soţ folosit de celălalt soţ rămâne un bun propriu al primului. În literatură s-a arătat că obiectele de lux, datorită valorii mari (ex: bijuteriile foarte scumpe) sunt bunuri comune, nu proprii.

Bunurile destinate exercitării profesiei sunt cele folosite în profesia unuia dintre soţi, precum uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, intrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură. Dacă soţii au aceeaşi profesie, bunurile nu sunt comune, ci proprii sub forma coproprietăţii în cote-părţi egale. Oricare dintre soţi poate dovedi că are o cotă mai mare, în funcţie de contribuţia sa la achiziţionarea lor.

4. Bunurile dobândite ca premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri

Aceste bunuri sunt proprii datorită caracterului excepţional al muncii care le-a creat şi care presupune un efort deosebit şi calităţi intelectuale aparte. În cazul premiilor şi recompenselor, este vorba despre acelea pentru merite deosebite, nu de premiile din cadrul sistemului de salarizare. În ce priveşte manuscrisele ştiintifice sau literare, schiţele, proiectele artistice şi proiectele de invenţii, este vorba despre lucruri materiale în care s-a concretizat opera, nu despre sumele dobândite pentru realizarea ei, care constituie un bun comun.

5. Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei

Sumele de bani încasate ca urmare a asigurării sunt bunuri proprii, fiind destinate să acopere pagube exclusiv personale, să refaca capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. La fel sunt considerate şi despăgubirile cuvenite soţului care a suferit un delict civil.

6. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare

Prin această dispoziţie se aplică subrogaţia reală cu titlu universal la celelate categorii de bunuri enumerate.

Dovada bunurilor proprii:Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată. Daca unul dintre soţi

susţine că un bun este propriu, trebuie să facă dovada în acest sens, prin orice mijloc de probă, potrivit regulilor dreptului familiei, nu cele de drept comun.

În ce priveşte libertatea deplină în materie de probă a bunurilor proprii, au existat mai multe opinii:

40

- proba bunurilor proprii se poate face nu numai prin înscrisuri, dar şi prin martori şi prezumţii, indiferent de valoarea actului juridic, chiar împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, înlăturându-se astfel regulile impuse de art. 1191 C. civ.;

- în cazul în care calitatea de bun propriu izvorăşte din acte juridice solemne, dovada nu se poate face decât cu înscrisul întocmit conform legii;

- se pot folosi orice mijloace de probă numai când nu s-au întocmit înscrisurile cerute de lege ad probationem, iar dacă astfel de înscrisuri au fost întocmite, dovada prin martori sau prezumţii nu este admisibilă nici împotriva, nici peste cuprinsul înscrisului.

Terţele persoane, în raporturile dintre ele şi în raporturile lor cu soţii, pot face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă.

Bibliografie:


2. Cocoş Şt., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;3. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;4. Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998; 5. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;6. Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;7. Popescu T. R., Tratat de dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti,

1965;8. Codul familiei;9. Codul civil;10. Codul de procedură civilă.


1. Care sunt efectele căsătoriei în ce priveşte raporturile personale dintre soţi?2. Ce nume de familie îşi pot alege soţii la încheierea căsătoriei?3. Ce se întâmplă cu capacitatea de exerciţiu a femeii de 15 sau 16 ani din momentul

încheierii căsătoriei?4. Care sunt efectele căsătoriei în ce priveşte raporturile patrimoniale dintre soţi?5. Caracterizaţi regimul matrimonial român actual.6. Ce natură juridică are comunitatea de bunuri a soţilor?7. Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune

sau bunuri proprii? Această prezumţie are un caracter relativ sau absolut?8. Enumeraţi categoriile de bunuri proprii ale soţilor.9. Venitul din muncă este un bun comun sau un bun propriu?

41

10. A cui este construcţia realizată de un soţ cu mijloace proprii pe terenul proprietate a celuilalt soţ, fără acordul acesttuia?

11. Locuinţele cumpărate cu credit bancar sau bunurile cumpărate în rate de către soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau bunuri proprii, în cazul desfacerii căsătoriei înainte de plata integrală a tututor tranşelor?

12. Cui îi aparţin bunurile dobândite în timpul concubinajului?13. Fructele provenite de la bunurile proprii sunt bunuri comune sau bunuri proprii?14. Câştigurile la loterie obţinute în timpul căsătoriei de către unul dintre soţi sunt

bunuri proprii ale acestuia sau bunuri comune?15. Sumele de bani comune depuse la bancă într-un cont pe numele unuia dintre soţi

sunt bunuri comune sau bunuri proprii ale soţului deponent?16. În ce constă limita legală impusă mandatului tacit reciproc existent între soţi cu

privire la bunurile comune?17. Datoriile realizate în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi proprii sau comune?18. Dacă unul dintre soţi este asociat într-o societate comercială, celălalt soţ are vreun

drept asupra beneficiilor obţinute din această activitate?19. În ce situaţii se poate cere partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei? Cine îl

poate solicita în instanţă?20. În ce proporţie se împart bunurile comune la divorţ?21. Bijuteriile de valoare mare sunt bunuri proprii ale soţiei sau bunuri comune?

SECŢIUNEA IVNULITATEA CĂSĂTORIEI

4.1. Noţiune

Nulitatea căsătoriei este acea sancţiune civilă care constă în desfiinţarea căsătoriei cu efect retroactiv de la data încheierii sale, în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei, considerându-se că actul juridic al căsătoriei nu a fost încheiat niciodată.

42

Această instituţie este reglementată de art. 19-24 C. fam.

4.2. Clasificarea nulităţilor căsătoriei

I. În funcţie de consacrarea lor legislativă:a) Nulităţi exprese, care sunt expres prevăzute de lege (ex.: art 19 şi 21 C. fam.,

art. 7 din Legea nr. 119/1996);b) Nulităţi virtuale, care rezultă implicit din ansamblul dispoziţiilor legale (ex.:

căsătoria fictivă, căsătoria cu o persoană al cărei sex este nediferenţiat).

II. În funcţie de regimul juridic aplicabil:a) Nulităţi absolute (ex.: art. 19 C. fam., art. 7 din Legea nr. 119/1996);b) Nulităţi relative (ex.: art. 21 C .fam.).

4.3. Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei

1. încheierea căsatoriei cu încălcarea dispoziţiilor privind vârsta legală matrimonială - impubertatea (art. 4 C. fam.)

Dacă la încheierea căsătoriei soţul nu avea împlinită vârsta de 18 ani, iar soţia nu avea 16 ani sau dacă nu s-a obţinut dispensa de vârstă pentru femeia în vârstă de 15 ani, căsătoria este lovită de nulitatea absolută.

Potrivit art. 20 C. fam., nulitatea absolută este înlăturată dacă soţul care nu avusese vârsta legală în momentul încheierii căsătoriei a împlinit acea vârstă între timp ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

2. căsătoria cu o persoana deja căsătorită – bigamia (art. 5 C. fam.) Dacă în momentul încheierii căsătoriei unul dintre soţi era deja căsătorit, noua căsatorie este lovită de nulitatea absolută.

3. căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege (art. 6 C. fam.)Căsătoria între rudele în linie dreaptă indiferent de grad şi între rudele în linie

colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv (în cazul verilor, dacă nu s-a obţinut dispensa de rudenie) este nulă absolut, indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este firească sau civilă.

4. căsătoria a fost încheiată între persoane legate prin adopţie (art. 7 C. fam. şi Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei)

Căsătoria încheiată, pe de o parte, între adoptator şi descendenţi şi, pe de altă parte, între adoptat şi descendenţi (art. 7 lit. a C. fam.) este lovită de nulitatea absolută. Pentru căsătoria încheiată între copii adoptatorului şi adoptat sau copii săi şi cea încheiată între persoane adoptate de aceeaşi persoană (art. 7 lit.b şi c C.fam.) se poate acorda o dispensă de vârstă, şi, în lipsa acesteia, căsătoria este valabilă, însă intervin sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă.

5. căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 9 C. fam.)Căsătoria încheiată de o persoană debilă sau alienată mintal este nulă absolut,

indiferent dacă aceasta a fost pusă sau nu sub interdicţie judecătorească, indiferent dacă se afla într-un moment de luciditate pasageră şi indiferent dacă celălalt soţ cunoştea sau nu starea de boală.

43

În situaţia căsătoriei încheiată de o persoană lipsită vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este nulitatea absolută, conform legii, dar, potrivit practicii judiciare, este nulitatea relativă.

6. lipsa de publicitate a căsătoriei (art. 131 C. fam.)Căsătoria încheiată în condiţii de clandestinitate, fără posibilitatea publicului de a

participa la ceremonie, este lovită de nulitate absolută.7. lipsa de solemnitate a căsătorieiCăsătoria încheiată în lipsa unuia dintre viitorii soţi, în lipsa martorilor, a ofiţerului de

stare civilă sau în afara sediului de stare civilă este nulă absolut.8. lipsa totală a consimţământului Aceasta poate fi de natură psihică (în cazul debililor şi alienaţilor mintali) sau de

natură materială, când unul dintre viitorii soţi răspunde negativ sau tace la întrebarea ofiţerului de stare civilă şi acesta îi declară căsătoriţi.

9. necompetenţa ofiţerului de stare civilăDacă căsătoria a fost încheiată de o persoană necompetentă care a exercitat public

funcţia de ofiţer de stare civilă, iar soţii au fost de rea-credinţă, cunoscând această împrejurare, căsătoria este nulă absolut.

10. lipsa de diferenţiere sexualăCăsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex sau al căror sex este insuficient

diferenţiată este nulă absolut.11. căsătoria fictivăCăsătoria este nulă absolut dacă scopul urmărit la încheierea căsătoriei a fost altul

decât întemeierea unei familii. Dacă ulterior încheierii căsătoriei cei doi convieţuiesc ca adevăraţi soţi, căsătoria se menţine valabilă.

4.4. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei

Reclamant poate fi orice persoană care justifică un interes legitim (ex.: soţia din prima căsătorie a soţului bigam, procurorul). Pârâtul poate fi unul dintre soţi sau ambii soţi.

Instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul pârâtul. Acţiunea este imprescriptibilă. Se va dovedi prin orice mijloc de probă (ex.: înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiză medico-legală, prezumţii) faptul că la încheierea căsătoriei a fost încălcată o condiţie de formă sau de fond sau că a fost prezent un impediment dirimant.

Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii absolute a căsătoriei este constitutivă de drepturi şi produce efecte erga omnes. În actul de naştere al soţilor şi în actul de căsatorie se înscriu menţiuni cu privire la modificarea intervenită în starea lor civilă ca urmare a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei.

4.5. Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei

Cazurile de nulitate relativă a căsătoriei sunt următoarele:1. eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ;2. dolul;3. violenţa.

44

Aceste situaţii prezintă particularităţile deja expuse la Secţiunea II Încheierea căsătoriei, 2.1. Condiţii de fond, 2.1.3. Consimţământul.

În cazul încheierii căsătoriei în prezenţa acestor vicii de consimţământ, căsătoria este nulă relativ.

4. lipsa vremelnică a facultăţilor mintaleÎn practica judiciară şi în doctrină se consideră că sancţiunea aplicabilă căsătoriei

încheiate de o persoană lipsită vremelnic de facultăţile mintale este nulitatea relativă, deşi legea prevede nulitatea absolută.

4.6. Acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei

Reclamantul este soţul al cărui consimţământ a fost viciat. Pârâtul este celălalt soţ care a viciat consimţământul exprimat de soţul reclamant.

Instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul pârâtul. Acţiunea poate fi promovată în termen de 6 luni din momentul în care eroarea sau dolul au fost descoperite sau violenţa a încetat. Sarcina probei revine reclamantului, care trebuie să dovedească prin orice mijloc de probă existenţa viciului de consimţământ în momentul încheierii căsătoriei.

Pârâtul se poate apăra pe cale de excepţie invocând depăşirea termenului de prescripţie extinctive de 6 luni sau pe fond, probând că, de exemplu, boala de care suferă a fost dobândită în timpul căsătoriei, putând constitui doar un motiv de divorţ, sau că, deşi boala exista înainte de încheierea căsătoriei, pârâtul nu ştiut de aceasta.

Hotărârea instanţei de judecată este constitutivă de drepturi şi produce efecte erga omnes.

4.7. Regimul juridic al nulităţilor căsătoriei

A. Pentru nulitatea absolută a căsătoriei operează următoarele reguli:- poate fi invocată de orice persoană interesată (ex.: soţi, terţi interesaţi, procuror,

instanţa din oficiu);- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este impresriptibilă;- probaţiunea constă în dovada existenţei cauzei de nulitate absolută la data încheierii

căsătoriei.B. Pentru nulitatea relativă a căsătoriei se aplică urmatoarele reguli:

- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi promovată doar de soţul al cărui consimţământ a fost viciat;

- acţiunea în pronuţarea nulităţii relative a căsătoriei poate fi promovată doar în termen de 6 luni de la data descoperirii erorii sau a dolului sau a încetării violenţei;

- reclamantul trebuie să probeze existenţa viciului de consimţămant la data încheierii căsătoriei;

- căsătoria anulabilă poate fi confirmată de soţul al cărui consimţământ a fost viciat.

4.8. Efectele nulităţii căsătoriei

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă au ca efect desfiinţarea căsătoriei atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, ca şi cum ea nu ar fi existat niciodată.

a) Consecinţele desfiinţării căsătoriei pe plan personal sunt următoarele:

45

- cei doi se consideră că nu au fost căsătoriţi niciodată;- îşi redobândesc numele de familie anterior căsătoriei;- încetează obligaţiile personale specifice căsătoriei;- soţia minoră revine la capacitatea de exerciţiu restrânsă.

b) Consecinţele desfiinţării căsătoriei pe plan patrimonial sunt următoarele:- regimul comunităţii de bunuri este desfiinţat retroactiv, bunurile dobândite în timpul

căsătoriei sunt considerate în coproprietate pe cote-părţi şi supuse dispoziţiilor dreptului comun (dreptul civil), nu dispoziţiilor dreptului familiei din materia divorţului;

- obligaţia de întreţinere dispare;- dreptul la moştenire al sotului supravieţuitor nu mai există;- excepţii: - copiii rezultaţi din căsătoria desfiinţată îşi păstrează calitatea de copii

dintr-o căsătorie valabilă (în ce priveşte paternitatea, dreptul la întreţinere şi la moştenire);

- soţul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei este ocrotit în situaţia căsătoriei putative.

4.9. Căsătoria putativă (art. 23 şi 24 C. fam.)

Noţiune:Căsătoria putativă este căsătoria nulă sau anulată căreia legiuitorul îi păstrează

caracterul unei căsătorii valabile pentru soţul sau soţii de bună-credinţa la încheierea căsătoriei.

Condiţii:a. existenţa aparenţei juridice de căsătorie, dovedită cu certificatul de căsătorie;b. existenţa bunei-credinţe a unuia sau a ambilor soţi în momentul încheierii

căsătoriei, constând în credinţa greşită că au încheiat o căsătorie valabilă, faptul că nu au cunoscut existenţa unui impediment sau nerespectarea unei condiţii de fond (ex.: ascunderea de catre unul din soţi a faptului că este deja căsătorit).

Buna-credinţă nu trebuie dovedită, ea se prezumă. Reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă. Instanţa sesizată cu acţiunea în nulitatea căsătoriei este obligată să stabilească care dintre soţi a fost de bună-credinţă. Pentru soţul de bună-credinţă căsătoria desfiinţata îşi produce efectele, fiind asimilat unui soţ divorţat, iar pentru celălalt soţ de rea-credinţa căsătoria nu produce efecte, fiind asimilat unui concubin.

Efectele căsătoriei putative:a) situaţia în care doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la

încheierea căsătoriei:- soţul inocent beneficiază de efectele căsătoriei putative, nulitatea retroactivând doar

pentru soţul de rea-credinţă;- doar soţia minoră de bună-credinţă păstrează capacitatea de exerciţiu deplină;- doar soţul de bună-credinţă are dreptul la moştenire şi la întreţinere din partea

celuilalt soţ;- conform opiniei majoritare din literatura de specialitate, atât pentru soţul de bună-

credinţă, cât şi pentru soţul de rea-credinţă se aplică dispoziţiile de la divorţ în ce priveşte partajul bunurilor comune.

46

b) situaţia în care doar ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei (ex.: soţii nu au cunoscut faptul că sunt fraţi):

- pentru trecut efectele căsătoriei sunt păstrate şi numai pentru viitor căsătoria nu mai produce efecte;

- femeia minoră păstrează capacitatea de exerciţiu deplină;- ambilor soţi li se aplică regulile comunităţii de bunuri, partajul urmând regulile de

la divorţ;- dreptul la moştenire şi la întreţinere între foştii soţi se menţin.

Bibliografie:



1965;9. Codul familiei;10. Codul civil;11. Codul de procedură civilă.


1. Enumeraţi cazurile de nulitate absolută a căsătoriei.2. Enumeraţi cazurile de nulitate relativă a căsătoriei.3. Care sunt efectele nulităţii pe plan personal şi pe plan patrimonial?4. Cum se realizează partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei nule?5. Ce statut au copiii rezultaţi dintr-o căsătorie nulă?6. Ce fel de capacitate de exerciţiu are soţia minoră dintr-o căsătorie nulă?7. Definiţi căsatoria putativă.8. Care sunt efectele căsătoriei putative?9. În situaţia în care doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la încheierea

căsătoriei, regulile partajului bunurilor comune de la divorţ se aplică pentru ambii soţi sau doar pentru soţul de bună-credinţă, iar pentru cel de rea-credinţă – regulile partajului din dreptul civil?

47

SECŢIUNEA VDESFACEREA CĂSĂTORIEI

5.1. Definiţia divorţului

Divorţul reprezintă desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor prin hotărâre judecătorească pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei sau pe baza acordului de voinţă al soţilor ori datorită stării de sănătate a soţului.

Divorţul este reglementat de art. 37-44 C. fam. şi de art. 607-609 C. proc. civ. şi se deosebeşte de încetarea căsătoriei (moartea sau declararea judecătorească a morţii soţului), desfiinţarea căsătoriei (nulitatea căsătoriei), separaţia de fapt (despărţirea în fapt a soţilor, când aceştia rămân căsătoriţi, dar au suspendat obligaţia de coabitare) şi separaţia de corp (instituţie reglementată doar în acele sisteme de drept care nu admit divorţul sau îl acceptă doar în condiţii restrictive, precum Spania, Italia, Marea Britanie, Franţa, şi numită anticamera divorţului sau divorţul catolicilor, constând în suspendarea de către instanţă, la cererea unuia sau ambilor soţi, a obligaţiei de coabitare dintre soţi, partajarea bunurilor comune şi încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare, căsătoria rămânând valabilă. În dreptul francez, dacă separaţia de corp a durat cel puţin trei ani, la cererea unui soţ hotărârea judecătorească de separaţie de corp se converteşte de plin drept în hotărâre de divorţ.).

5.2. Concepţii juridice despre divorţ

I. Concepţii care au la bază temeiul juridic al divorţului:A) 1. Concepţia divorţului prin efectul voinţei sotilor: căsătoria poate fi desfăcută

prin voinţa unilaterală a unuia dintre soţi sau prin acordul de voinţă al soţilor.2. Concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti: voinţa soţilor se

rezumă doar la promovarea acţiunii de divorţ în instanţă, instanţa având rolul de a soluţina desfacerea căsătoriei.

48

3. Concepţia mixtă: - o variantă potrivit căreia regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul voinţei soţilor, iar excepţia – prin efectul hotărârii judecătoreşti; - o variantă potrivit căreia regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătoreşti, iar excepţia – prin efectul voinţei soţilor.

B) 1. Concepţia veche regăsită în Codul civivil din anul 1865: s-a adoptat concepţia mixtă în varianta a doua.

2. Concepţia nouă regăsită în Codul familiei: s-a adoptat concepţia mixtă în varianta a doua.

II. Concepţii care au la bază natura motivelor de divorţ:A) 1. Concepţia divorţului-sancţiune: divorţul se pronunţa ca o sancţiune pentru

conduita necorespunzătoare a celuilalt soţ, la baza lui stând ideea de culpă.2. Concepţia divorţului-remediu: divorţul intervenea ca un remediu în cazul

imposibilităţii continuării căsătoriei, indiferent dacă această situaţie era imputabilă sau nu unuia dintre soţi.

3. Concepţia mixtă: aceasta îmbină elementele primelor două concepţii sub două variante: - divorţul este reglementat ca o sancţiune şi, prin excepţie, este un remediu; - divorţul este un remediu şi, prin excepţie, este o sancţiune.

B) 1. Concepţia veche regăsită în Codul civil din anul 1865: s-a adoptat concepţia divorţului-sancţiune.

2. Concepţia nouă regăsită în Codul familiei: s-a adotat concepţia mixtă, divorţul reprezentând, de regulă, un remediu.

III. Concepţii care au la bază reglementarea motivelor de divorţ:A) 1. Concepţia enumerării motivelor de divorţ; 2. Concepţia stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorţ;

3. Concepţia mixtă.B) 1. Concepţia veche regăsită în Codul civil din anul 1865: s-a adoptat concepţia

enumerării motivelor de divorţ (ex.:adulterul, excese, cruzimi, insulte grave, condamnarea la muncă silnică, tentativă de omor împotriva soţului reclamant).

2. Concepţia nouă regăsită în Codul familiei: s-a adoptat concepţia stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorţ. (ex.: existenţa unor motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, făcand imposibilă continuarea acesteia pentru soţul care solicită desfacerea ei; starea sănătăţii soţului reclamant). În vechiul Cod al familiei (de înainte de 1993), legiuitorul prevedea şi alte două criterii: durata căsătoriei şi interesele copiilor minori.

5.3. Procedura divorţului

5.3.1. Instanţa competentă

Instanţa competentă să judece divorţul este: - judecătoria în raza căreia se află ultimul domiciliu comun al soţilor;- judecătoria în raza căreia se află domiciliul pârâtului, dacă soţii nu au avut un

domiciliu comun sau dacă nici unul nu mai locuieşte în circumscripţia acelei instanţe;

49

- judecătoria în raza căreia se află domiciliul reclamantului, dacă parâtul nu are domiciliul în ţară sau domiciliul nu este cunoscut. Dacă domiciliul pârâtului este în străinătate, citarea se face prin Ministerul Justiţiei, iar dacă domiciliul pârâtului nu este cunoscut şi reclamantul a dovedit instanţei că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să îl afle, citarea se face prin publicitate la uşa judecătoriei prin Monitorul Oficial al României sau printr-un ziar mai răspândit.

Judecătoria sesizată cu acţiunea de divorţ este competentă să judece şi partajul bunurilor imobile, precum şi cererea de pensie de întreţinere.

5.3.2. Reclamantul

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal, putând fi promovată doar de unul dintre soţi sau de ambii soţi. Creditorii, moştenitorii soţului şi procurorul nu o pot înainta şi nici continua. Soţul debil sau alienat mintal poate introduce acţiunea de divorţ numai în momentele de luciditate, dacă nu este pus sub interdicţie. Ulterior, dacă îşi pierde luciditatea, tutorele va continua acţiunea. Soţul debil sau alienat mintal pus sub interdicţie poate figura ca pârât prin tutorele său. Acţiunea de divorţ nu poate fi introdusă de tutore.

Dacă acţiunea de divorţ este întemeiată pe acordul părţilor, cei doi soţi vor fi titularii dreptului la acţiune.

În cazul în care soţul pârât formulează o cerere reconvenţională, ambii soţi vor avea o dublă calitate procesuală.

5.3.3. Cererea de chemare în judecată

Cererea de desfacere a căsătoriei trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute de lege pentru orice cerere de chemare in judecată (numele, şi domiciliul părţilor, calitatea procesuală, obiectul cererii şi preţuirea lui, indicarea motivelor de fapt şi de drept, indicarea dovezilor, semnătura), şi numele şi data naşterii copiilor minori născuţi din căsătorie sau al celor care au aceeaşi situaţie legală, iar dacă nu există copii minori, se va face menţiune expresă în acest sens.

Acţiunea de divorţ cuprinde o cerere principală de desfacere a căsătoriei şi mai multe cereri accesorii privind:

- încuviinţarea ca pârâtul sau reclamantul să revină la numele avut anterior încheierii căsătoriei sau să păstreze numele din căsătorie;

- încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare reclamantului sau pârâtului;- fixarea pensiei de întreţinere pentru copiii minori;- partajul bunurilor comune;- atribuirea beneficiului contractului de închiriere a locuinţei comune reclamantului

sau pârâtului;- plata pensiei de întreţinere pentru fostul soţ;- plata cheluielilor de judecată, dacă reclamantul nu decide să le suporte singur.

La cererea de divorţ redactată în două exemplare (unul pentru instanţa şi unul pentru pârat) se anexează:

- copia legalizată a certificatului de căsătorie;- copia legalizată a certificatului de naştere a copiilor minori;

50

- dovada achitării taxei de timbru şi timbrul judiciar;- împuternicirea avocaţială;- dacă este cazul, înscrisuri doveditoare ale motivelor de divorţ;

Cererile accesorii obligatorii, pe care instanţa le invocă din oficiu dacă părţile nu au făcut-o, sunt cele privind:

- numele soţilor după divorţ;- încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare;- stabilirea pensiei de întreţinere pentru copiii minori;

Cererile accesorii facultative (care pot forma obiectul unor acţiuni principale ulterioare pronunţării divorţului) sunt următoarele:

- partajul bunurilor comune; - atribuirea beneficiului contractului de închiriere a locuinţei comune;- obligaţia de întreţinere între soţi; - administrarea bunurilor minorului; - reprezentarea sau încuviinţarea actelor juridice ale minorului.

5.3.4. Întâmpinarea

Întâmpinarea este facultativă în procesul de divorţ, conform art. 612 alin. 5 C. proc. civ. Dacă soţul pârât doreşte menţinerea căsătoriei şi consideră superficiale motivele de divorţ invocate de soţul reclamant, el formulează întâmpinare până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică.

5.3.5. Cererea reconvenţională

Soţul pârât poate introduce cererea reconvenţională solicitând şi el desfacerea căsătoriei, însă din vina exclusivă a reclamantului. Pârâtul poate solicita şi revenirea reclamantului la numele anterior încheierii căsătoriei, încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare pârâtului, obligarea reclamantului la plata pensiei de întreţinere pentru copiii minori, partajul bunurilor şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Momentul până la care această cerere poate fi formulată este, potrivit art. 608-609 C. proc. civ.:

- până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică pentru faptele petrecute înainte de această dată;

- până la începerea dezbaterilor asupra fondului în acţiunea principală pentru acele fapte care au apărut după prima zi de înfăţişare;

- dacă motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.

Cererea de divorţ a reclamantului şi cererea reconvenţională a pârâtului se vor judeca împreună la aceeaşi instanţă. Dacă instanţa constată culpa exclusivă a reclamantului, iar pârâtul nu formulează cerere reconvenţională, aceasta nu poate desface căsătoria şi va respinge acţiunea de divorţ. În situaţia în care instanţa a fost sesizată doar cu o cerere de divorţ şi constată culpa ambilor soţi, ea poate desface căsătoria din vina amândurora.

5.3.6. Măsurile provizorii în timpul procesului de divorţ

51

Procesul de divorţ poate dura o perioadă de timp mai îndelungată şi astfel interesul unuia dintra soţi sau al copiilor minori poate fi încălcat, motiv pentru care există posibilitatea soluţionării rapide şi temporare a unor cereri accesorii.

Conform art. 6132 C. proc. civ., măsurile provizorii se iau pe calea ordonanţei preşedinţiale şi se referă la încredinţarea minorilor spre creştere şi educare, obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii şi folosinţa locuinţei. Aceste măsuri sunt aplicabile doar până la hotărârea de desfacere a căsătoriei.

5.3.7. Fazele procesului de divorţ

Procesul de divorţ se desfăşoară în două faze:a) faza prealabilă - necontencioasă se desfăşoară în faţa preşedintelui

judecătoriei. Astfel, conform art. 613 C. proc. civ., soţul reclamant prezintă personal acestuia cererea de divorţ, preşedintele îi dă sfaturi de împăcare, iar dacă acesta stăruie în desfacerea căsătoriei, fixează termen pentru judecarea cauzei.

b) faza contencioasă - de judecată se desfăşoară în faţa completului de judecată în şedinţa publică sau în camera de consiliu. Această fază începe cu primul termen de judecată şi încetează cu pronunţarea sentinţei în şedinţă publică, desfăşurându-se pe parcursul mai multor termene de judecată necesare pentru ca soţul pârât să-şi formuleze apărarea sau o cerere reconvenţională, pentru propunerea mijloacelor de probă şi încuviinţarea lor de instanţă, respectiv pentru administrarea mijloacelor de probă.

5.3.8. Prezenţa personală a soţilor la procesul de divorţ

Potrivit art. 614 C. proc. civ., soţii sunt obligaţi să participe personal în faţa instanţei, avocatul nu îi poate reprezenta, ci doar asista pe parcursul procesului de divorţ, dându-le sfaturi juridice. Astfel, la instanţa de fond este oprită reprezentarea prin avocat a părţilor, însă la instanţa de apel sau recurs soţii pot fi reprezentaţi prin avocaţii lor.

Există şi excepţii de la regula participării personale a soţilor, stabilită pentru instanţa de fond, când aceştia pot fi reprezentaţi prin mandatari: - unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; - unul dintre soţi este pus sub interdicţie judecătorească; - unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă, dovedită cu certificat medical; - unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.

Reclamantul este obligat să se înfăţişeze la toate termenele de judecată. Dacă la termenul de judecată din instanţa de fond, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, instanţa va respinge cererea ca nesusţinută. Dacă ambele parţi lipsesc la un termen de judecată, acţiunea de divorţ se suspendă de instanţa, iar pentru a continua procesul, reclamantul sau pârâtul trebuie să facă o cerere de repunere pe rol a cauzei de divorţ cu achitarea a jumătate din taxa judiciară de timbru. Dacă a trecut un an de la suspendare fără repunere pe rol, instanţa de judecată va constata permarea acţiunii.

Dacă pârâtul a formulat o cerere reconvenţională este obligat să se prezinte la toate termenele la prima instanţă, desfăşurarea procesului de divorţ nefiind împiedicată de lipsa pâratului dacă nu a depus o cerere reconvenţională.

52

În cazul divorţului prin acordul părţilor, ambii soţi trebuie să se prezinte la termenul fixat de instanţă.

5.3.9. Participanţii la divorţ

În procesul de divorţ au calitatea de participanţi următoarele persoane:1. copilul minor în vârstă de 10 ani, care este ascultat de instanţă în legătură cu

dorinţa sa de a fi încredinţat unuia sau altuia dintre părinţi, conform art. 42 alin.1 C. fam. Dacă instanţa consideră că este necesar, va asculta copilul fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă şi obligatoriu în camera de consiliu, conform art. 1441 C. proc. civ. Neascultarea părerii copilului minor duce la casarea hotărârii de divorţ.

2. autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul părţile, pentru ca aceasta să pună concluzii scrise sau orale în ce priveşte încredinţarea copiilor spre creştere şi educare. Autoritatea tutelară realizează o anchetă socială privind condiţiile de viată ale soţilor, modul de îngrijire a copiilor, gradul de ataşament al copiilor faţă de părinţi.

3. procurorul, prezent în proces dacă apreciază că este necesar să pună concluzii, în orice fază a procesului, pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor.

5.3.10. Mijloacele de probă

C. proc. civ. conţine următoarele dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în ce priveşte divorţul:

1. potrivit art. 189-190 C. proc. civ., în procesul de divorţ pot fi audiaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul III inclusiv, cu excepţia descendenţilor (pe când în procesul civil nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul III inclusiv);

2. conform art. 612 alin. 6 C. proc. civ., interogatoriul pâratului nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorţ, ci numai pentru combaterea lor şi pentru soluţionarea cererilor accesorii.

5.3.11. Tipuri de divorţ

Există trei tipuri de cerere de divorţ:1. cerere de divorţ bazată pe art. 38 alin. 1 C. fam. – divorţul din vina unuia dintre

soţi Instanţa poate desface căsătoria când, datorită unor motive temeinice, raporturile

dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, divorţul reprezentând în acest caz o sancţiune. Legiuitorul nu a enumerat motivele de divorţ, ci a stabilit criterii de apreciere a acestora: - existenţa unor motive temeinice (ex.: alcoolism, loviri, agresiune fizică sau verbală, nepăsare fată de obligaţiile căsatoriei, refuzul participării la cheltuielile acesteia ori de a locui împreună, infidelitatea); - vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi; - imposibilitatea continuării căsătoriei pentru soţul reclamant datorită acestor motive.

În dovedirea acţiunii se pot folosi orice mijloace de probă: înscrisuri, martori, cu excepţia descendenţilor, interogatoriul părâtului, însă nu pentru dovedirea motivelor de divorţ.

2. cerere de divorţ bazată pe art. 38 alin. 2 C. fam. – divorţul prin acordul soţilor

53

Divorţul prin acordul soţilor apare ca un remediu şi poate fi promovat dacă a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, iar din căsătorie nu au rezultat copii minori. După ce instanţa de judecată verifică îndeplinirea acestor condiţii şi semnătura celor doi soţi pe cerere, stabileşte termen de judecată peste 2 luni, când va judeca cererea fără a administra probe, hotărarea pronunţându-se în aceeaşi zi şi fiind definitivă şi irevocabilă privind divorţul. Cererile accesorii se pot soluţiona ulterior, dacă soţii nu au ajuns la un acord în privinţa lor, administrându-se probe în acest sens.

3. cerere de divorţ bazată pe art. 38 alin. 3 C. fam. – divorţul datorat stării de sănătate a soţului reclamant

Oricare dintre soţi poate cere divorţul când starea sa de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, divorţul fiind un remediu în acest caz.

5.3.12. Actele de dispoziţie ale părţilor

Părţile în procesul de divorţ pot face următoarele acte de dispoziţie:1. împăcarea soţilorConform art. 618 alin. 2 C. proc. civ., procesul de divorţ va înceta prin împăcarea

soţilor, care poate avea loc în orice fază a procesului, în acest caz restituindu-se o jumătate din taxa judiciară de timbru achitată. Soţul reclamant poate promova o nouă acţiune de divorţ numai pentru fapte ivite după împăcarea soţilor, dar se poate folosi şi de fapte vechi pentru a-şi susţine cererea.

2. renunţarea la judecatăPotrivit art. 618 alin. 1 C. proc. civ., reclamantul poate renunţa la cererea de divorţ în

tot cursul judecăţii în fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte, cât şi în apel sau recurs, dacă pârâtul nu se opune. Renunţarea reclamantului nu are efect asupra cererii făcută de pârât. Instanţa ia act de renunţare printr-o încheiere nesusceptibilă de apel. Dacă pârâtul a formulat o cerere reconvenţională, iar reclamantul a renunţat la acţiunea sa, divorţul continuă, poziţia părţilor fiind răsturnată.

5.3.13. Hotărârea judecătorească

Instanţa poate da una din următoarele hotărâri:1. admiterea acţiunii de divorţ şi desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului

sau din vina ambilor soţi. Stabilirea culpei prezintă importanţă în ce priveşte obligaţia de întreţinere, atribuirea beneficiului contractului de închiriere a locuinţei comune şi plata cheltuielilor de judecată.

2. admiterea în parte a acţiunii de divorţ şi a cererii reconvenţionale şi desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi;

3. respingerea acţiunii de divorţ a reclamantului şi admiterea cererii reconvenţionale şi desfacerea căsătoriei din vina soţului reclamant;

4. respingerea acţiunii de divorţ a reclamantului ca inadmisibilă, dacă instanţa a reţinut culpa acestuia în destrămarea căsătoriei, iar pârâtul nu a formulat o cerere reconvenţională;

5. admiterea acţiunii de divorţ datorită stării de sănătate a unuia dintre soţi, fără a reţine culpa vreunuia dintre soţi;

6. admiterea acţiunii de divorţ prin acordul soţilor;

54

7. respingerea acţiunii ca nesusţinută (când reclamantul nu se prezintă la termen în instanţă);

8. respingerea acţiunii ca netimbrată;9. respingerea acţiunii ca nefondată (când motivele de divorţ nu există sau sunt

minore);10. constatarea perimării acţiunii (dacă instanţa a suspendat cauza deoarece ambele

părţi nu s-au prezentat la termen, iar cauza nu a fost reluată în termen de 1 an, instanţa o repune pe rol din oficiu, citează soţii şi constată perimarea acţiunii).

11. încetarea procesului de divorţ ca urmare a împăcării soţilor;12. încetarea procesului de divorţ ca urmare a decesului unuia dintre soţi.Prin hotărârea de divorţ se soluţionează şi cererile accesorii formulate de soţi sau

ridicate din oficiu de instanţă referitoare la numele soţilor după divorţ, pensia de întreţinere pentru fostul soţ (dacă este cazul), încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare, indicarea părintelui care va administra bunurile minorului, îl va reprezenta sau îi va încuviinţa actele juridice, împărţirea bunurilor comune ale soţilor, pensia de întreţinere pentru copiii minori, atribuirea beneficiului contractului de închiriere a locuinţei comune şi suportarea cheltuielilor de judecată.

În privinţa numelui soţilor după divorţ, dacă unul dintre soţi doreşte să păstreze numele din căsătorie, dar celălalt soţ se opune, instanţa îi poate încuviinţa acest lucru pentru motive temeinice (ex.: nevoia de a purta acelaşi nume ca şi minorul din căsătorie încredinţat lui spre creştere şi educare, reputaţia profesională dobândită de soţul în cauză sub numele avut în timpul căsătoriei).

Dacă minorul a fost încredinţat unor terţe persoane sau instituţii de ocrotire, instanţa va hotărî care dintre părinţi va administra bunurile minorului, îl va reprezenta şi îi va încuviinţa actele.

Hotărârea de divorţ nu se va motiva dacă ambele părţi solicită aceasta.

5.3.14. Căile de atac

Potrivit art. 619 C. proc. civ., hotărârea de divorţ este supusă apelului şi recursului, termenul de apel şi de recurs fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Acelaşi termen se aplică şi în cazul cererilor accesorii.

Dacă la judecarea apelului sau recursului reclamantului acesta nu se prezintă, ci doar pârâtul, calea de atac va fi respinsă ca nesusţinută. Apelul sau recursul pâratului se va judeca chiar dacă se prezintă numai reclamantul. Părţile pot renunţa la promovarea unei căi de atac împotriva hotărârii de divorţ.

Hotărârea de divorţ nu este supusă revizuirii, însă împotriva ei se pot folosi numai contestaţia în anulare şi recursul în interesul legii. Hotărârea de divorţ prin acordul părţilor nu este supusă nici unei căi de atac.

5.3.15. Data desfacerii căsătoriei

Căsătoria se consideră desfăcută pe data la care hotărârea de divorţ a rămas definitivă şi irevocabilă. Dovada noii stări civile se face cu hotărârea de divorţ. Instanţa de judecată comunică din oficiu serviciului de stare civilă care a înregistrat căsătoria o copie a

55

hotărârii de divorţ pentru a se opera menţiunile necesare pe marginea actului de căsatorie. Menţiuni privind divorţul se fac şi pe marginea actelor de naştere ale foştilor soţi.

În raporturile dintre soţi, căsătoria se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de divorţ. În raporturile patrimoniale dintre soţi şi terţele persoane, căsătoria se consideră desfăcută pe data înregistrării menţiunii divorţului pe marginea actului de căsătorie sau de la data când terţii au cunoscut divorţul pe altă cale.

5.3.16. Particularităţile divorţului prin acordul părţilor

Divorţul prin acordul soţilor poate avea loc numai dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei şi nu există copii minori din căsătorie. Cererea de divorţ trebuie semnată de ambii soţi care stabilesc de comun acord şi modul de soluţionare al cererilor accesorii.

Procesul are două faze: - faza prealabilă, în care preşedintele instanţei, primind cererea, verifică existenţa

consimţământului soţilor, semnătura lor pe cerere, stăruinţa lor în desfacerea căsătoriei chiar după sfaturile de împăcare primite, după care fixează termen de judecată peste 2 luni.

- faza de judecată, în care instanţa verifică dacă soţii stăruie în decizia lor şi hotărăşte desfacerea căsătoriei, fără a administra probe (cu excepţia cazului în care soţii nu se înţeleg cu privire la cererile accesorii).

Soţii nu pot promova nici o cale de atac împotriva hotărarii de divorţ (cu excepţia modului de soluţionare a cererilor accesorii).

5.4. Efectele divorţului

5.4.1. Efectele divorţului faţă de soţi

a) Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre soţi sunt următoarele:

1. încetează obligaţia de fidelitate, obligaţia de a locui împreună şi obligaţia de sprijin moral;

2. divorţul nu are efecte asupra cetăţeniei soţilor; 3. femeia minoră divorţată păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin

căsătorie;4. de regulă, soţii revin la numele avute înainte de căsătorie şi, ca o excepţie, soţul

care a purtat în timpul căsătoriei ca nume comun numele celuilalt soţ îl poate purta după divorţ dacă celălalt soţ este de acord. În lipsa acordului soţului, instanţa poate dispune pentru motive temeinice încuviinţarea purtării acestuia.

b) Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi sunt următoarele:

1. încetează obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi obligaţia de sprijin material;2. încetează obligaţia legală de întreţinere dintre soţi, dar, în anumite condiţii, ia

naştere obligaţia obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi;3. se pierde dreptul la moştenire al soţului;

56

4. în privinţa locuinţei comune a soţilor, dacă soţii sunt de acord şi locuinţa poate fi împărţită, instanţa o va împărţi între soţi, iar dacă soţii nu sunt de acord, instanţa va hotărî cărui soţ i se atribuie locuinţa comună sau beneficiul contractului de închiriere al acesteia.

În prezent nu există un text de lege care să prevadă criteriile de atribuire a locuinţei comune, motiv pentru care în practică instanţele aplică criteriile din vechea legislaţie (ex.: culpa soţilor la divorţ, încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare, starea de sănătate a soţilor şi posibilitatea de a obţine o altă locuinţă).

5. instanţa poate stabili în sarcina unuia dintre foştii soţi plata unei pensii de întreţinere faţă de celălalt fost soţ dacă acesta se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci care a intervenit înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei sau la cel mult un an de la divorţ, iar persoana îndatorată are mijloace necesare pentru a plăti întreţinere.

Cuantumul pensiei este de până la o treime din veniturile debitorului. Dacă debitorul are în întreţinere şi copii minori, cele două întreţineri cumulate nu pot depăşi o jumătate din veniturile lui.

Durata obligaţiei de întreţinere este de 1 an dacă divorţul s-a pronunţat din vina soţului creditor. Soţul creditor inocent are dreptul la întreţinere pe tot timpul vieţii sale dacă continuă starea de nevoie, incapacitatea de a munci şi debitorul are mijloace materiale, dar numai până la recăsătorirea creditorului.

6. comunitatea matrimonială de bunuri încetează ca urmare a partajului bunurilor comune potrivit înţelegerii soţilor sau prin hotărârea instanţei, dacă soţii nu se înţeleg, în ultima situaţie după administrarea probelor.

Instanţa dispune alcătuirea a două loturi, cu sau făra plata unei sulte. Partajul poate fi solicitat pe cale accesorie în acţiunea de divorţ sau după divorţ printr-o acţiune principală.

5.4.2. Efectele divorţului faţă de copiii minori din căsătorie

a) Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copiii minori din căsătorie

1. încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educareConform art. 42 C. fam., regula este încredinţarea lor unuia sau altuia dintre foştii soţi

sau ambilor părinţi prin separarea copiilor între ei. Prin excepţie, pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi rudelor (ex.: bunici, unchi, mătuşi) sau unor terţe persoane, cu acordul acestor persoane, sau unei instituţii de ocrotire.

Dacă soţii se înţeleg asupra încredinţării copiilor minori, învoiala lor va fi respectată de instanţă. În situaţia neînţelegerii dintre soţi, instanţa va hotărî, ţinand cont de interesul minorilor. În practică, instanţele folosesc următoarele criterii în privinţa încredinţării copiilor: vârsta, sexul, gradul de ataşament faţă de unul dintre părinţi, posibilităţile reale şi condiţiile oferite de un părinte, profesia, sănătatea şi profilul socio-moral al părinţilor, interesul şi grija manifestată de aceştia, nesepararea copiilor pe cât posibil.

Efectuarea anchetei sociale de către autoritatea tutelară este obligatorie, precum şi ascultarea de către instanţă a copiilor minori în vârstă de 10 ani în ce priveşte dorinţa lor de a fi încredinţaţi unuia sau altuia dintre părinţi. Părerea copilului nu este obligatorie pentru instanţă.

2. exercitarea ocrotirii părinteşti

57

Potrivit art. 43 C. fam., la divorţ ocrotirea părintească se scindează, părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită drepturile părinteşti, iar părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta şi dreptul de a veghea asupra creşterii, educării, învăţăturii şi pregătirii profesionale a minorului. În caz de neînţelegere, acesta din urmă poate sesiza instanţa printr-o acţiune pentru a avea legături personale cu minorul, solicitând fixarea un program de vizită al copilului.

Dacă minorii au fost încredinţaţi spre creştere şi educare unei alte persoane sau instituţii de ocrotire, aceasta exercită drepturile părinteşti, iar părinţii au doar dreptul de a avea legături personale cu copiii.

b) Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copiii minori din căsătorie

1. obligaţia părinţilor de a suporta cheltuielile de creştere, educare, învăţare şi pregătire profesională a copiilor minori din căsătorie

Dacă părţile nu s-au înţeles, instanţa de judecată stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere a minorilor. Cuantumul pensiei de întreţinere este de o pătrime din câştigul din muncă al debitorului pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii, luându-se în considerare la calculul pensiei copiii din căsătorie, din afara căsătoriei şi copilul dintr-o căsătorie anterioară.

2. exercitarea ocrotirii părinteşti privind administrarea bunurilor minorului şi încuviinţarea sau reprezentarea minorului la încheierea actelor juridice

Aceste atribuţii revin părintelui căruia i s-a încredinţat minorul. Dacă copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau instituţii, instanţa va stabili căruia dintre părinţi îi revin aceste obligaţii.

3. alocaţia de stat pentru copiiAceasta se acordă copilului minor până la 16 ani sau până la 18 ani pentru cel care

urmează o formă de învăţământ prevăzută de lege şi se plăteşte părintelui căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare sau minorului de 14 ani, cu încuviinţarea părintelui. Dacă minorul a fost încredinţat altei persoane, aceasta va încasa alocaţia, iar dacă minorul a fost încredinţat unei instituţii de ocrotire, alocaţia nu se plăteşte.

5.5. Modificarea măsurilor luate de instanţă privind minorii

După divorţ pot interveni schimbări în ce priveşte împrejurările luate în considerare de instanţă la soluţionarea acestor cereri privind minorul, precum creşterea sau scăderea veniturilor părintelui debitor, apariţia unui nou copil în întreţinerea părintelui debitor, modificarea condiţiilor de locuit a părintelui căruia i s-a încredinţat minorul.

Instanţa poate modifica aceste măsuri, ca urmare a admiterii unei cereri de reîncredinţare a copilului minor spre creştere şi educare, de majorare, reducere, sistare sau încetare a pensiei de întreţinere, ce de instituţiile de ocrotire. Aşadar, hotărârea instanţei privind încredinţarea minorilor spre creştere şi educare şi stabilirea pensiei de întreţinere pentru aceştia nu este supusă autorităţii de lucru judecat.

Bibliografie:

58



1965;9. Codul familiei;10. Codul de procedură civilă.


1. Ce tipuri de divorţ există în legislaţia actuală a dreptului familiei?2. Codul familiei actual enumeră motivele de divorţ sau oferă criterii de apreciere a

acestora de către instanţă?3. Ce instanţă este competentă să judece divorţul?4. Care sunt cererile accesorii obligatorii şi cele facultative în cadrul acţiunii de divorţ?5. Întâmpinarea este obligatorie sau facultativă în procesul de divorţ? Ce se solicită

prin intermediul acesteia?6. Ce se solicită printr-o cerere reconvenţională în procesul de divorţ?7. La instanţa de fond soţii pot fi reprezentaţi prin avocaţi?8. Ce va face instanţa de judecată dacă reclamantul lipseşte nejustificat la termenul

de judecată fixat şi se prezintă numai pârâtul? Dar dacă ambele părţi lipsesc?9. Pot fi audiate ca martori rudele şi afinii până la gradul al III-lea inclusiv în

procesul de divorţ? Dar descendenţii?10. Se poate folosi interogatoriul pârâtului pentru dovedirea motivelor de divorţ?11. Dacă reclamantul invocă propria culpă la divorţ, instanţa de judecată îi va admite

sau îi va respinge acţiunea?12. Care este termenul de apel şi de recurs în procesul de divorţ?13. Ce condiţii trebuie respectate pentru a putea promova divorţul prin acordul

părţilor?14. Ce efecte are divorţul asupra raporturilor personale şi patrimoniale dintre soţi?15. Ce efecte are divorţul asupra raporturilor personale şi patrimoniale dintre părinţi

şi copii?

59

16. După divorţ fostul soţ poate păstra numele avut în timpul căsătoriei?17. Ce criterii are în vedere instanţa de judecată în momentul atribuirii locuinţei

comune unuia dintre soţi?18. În ce situaţii instanţa poate dispune obligarea unuia dintre soţi la plata unei pensii

de întreţinere faţă de fostul soţ?19. Cum se exercită ocrotirea părintească după divorţ?20. Care este cuantumul pensiei de întreţinere pentru copii?21. Hotărarea instanţei privind încredinţarea minorilor şi stabilirea pensiei de

intreţinere pentru aceştia este sau nu supusă autorităţii de lucru judecat?

SECŢIUNEA VIÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

6.1. Noţiune

Conform art. 37 alin.1 C. fam., căsătoria încetează prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. În cazul delarării judecătoreşti a morţii, dacă hotărârea este anulată pentru că soţul declarat mort reapare, iar între timp celălalt soţ s-a recăsătorit, prima căsatorie este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii. Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, ştiind că cel declarat mort trăieşte, noua căsătorie se consideră nulă absolut.

6.2. Efectele încetării căsătoriei

Efectele încetării căsătoriei sunt următoarele:1. soţul supravieţuitor poate purta numele comun din căsătorie şi după încetarea

acesteia sau poate reveni la numele anterior încheierii ei;2. soţia minoră îşi păstrează capacitatea de exerciţiu deplină;

60

3. comunitatea de bunuri a soţilor încetează, iar partea din bunurile comune care se cuvenea soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi va reveni moştenitorilor;

4. ocrotirea părintească se exercită doar de părintele rămas în viaţă;5. încetarea căsătoriei se produce de drept, nefiind necesară hotărârea instanţei în

cazul morţii constatate fizic, şi produce efecte pentru viitor.

Bibliografie:




Întrebare de evaluare:

1. Care sunt efectele încetării căsătoriei?

CAPITOLUL IIIRUDENIA ŞI AFINITATEA

SECŢIUNEA IRUDENIA

1.1. Noţiune

Conform art. 45 alin. 1 C. fam., rudenia firească este legătura de sânge, bazată pe faptul naşterii, dintre două sau mai multe persoane care coboară unele din altele (ex.: tată, fiu, nepot) sau care au un autor comun (ex.: fraţi, veri).

Rudenia civilă este cea care rezultă din adopţie.

61

1.2. Clasificare

I. În funcţie de izvorul ei:a) Rudenie de sânge (firească);b) Rudenie civilă (prin adopţie).II. În funcţie de linia de rudenie:a) Rudenie firească în linie dreaptă: legătura de rudenie dintre persoanele care

coboară unele din altele fie direct, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie indirect, în sensul că între două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri (ex.: bunic-nepot).

b) Rudenie firească în linie colaterală: legătura de rudenie bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, fără a descinde una din alta (ex.: fraţi, veri).

III. În funcţie de sensul urcător sau coborâtor:a) Rudenie firească în linie ascendentă: leagă o persoană cu cei din care coboară,

plecând de la copil spre părinţi, bunici.b) Rudenie firească în linie descendentă: leagă o persoană cu cei care coboară din

ea, plecând de la părinţi spre copil, nepot.IV. După cum izvorâte din căsătorie sau din afara ei:a) Rudenie firească din căsătorie: dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie.b) Rudenie firească din afara căsătoriei: dintre părinţi şi copiii rezultaţi din afara

căsătoriei.

1.3. Gradele de rudenie

Conform art. 46 C. fam., gradele de rudenie se stabilesc în linie dreaptă după numărul naşterilor (ex.: fiul şi tatăl sunt rude de gradul I, nepotul şi bunicul sunt rude de gradul II), iar în linie colaterală după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care gradul de rudenie se stabileşte (ex.: fraţii sunt rude în linie colaterală de gradul II, unchiul şi nepotul sunt rude în linie colaterală de gradul III, verii primari sunt rude în linie colaterală de gradul IV).

1.4. Efectele rudeniei

Stabilirea întinderii rudeniei este importantă deoarece legiuitorul condiţionează adeseori producerea unor efecte juridice de existenţa acestor raporturi, ca de exemplu:

- căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă, dar şi colaterală până la gradul IV inclusiv;

- obligaţia de întreţinere există numai între anumite rude apropiate prevăzute de lege;- este oprită încheierea actelor juridice între tutore, o ruda în linie dreaptă sau fraţii

ori surorile tutorelui şi minorul ocrotit;- înlăturarea martorilor propuşi spre ascultare pentru rudenia cu una din părţi;- abţinerea şi recuzarea judecătorilor sau experţilor se poate face pe motiv că sunt

rude cu părţile.

62

1.5. Dovada rudeniei

Dacă se urmăresc efecte de stare civilă, dovada rudeniei se face cu actele de stare civilă, iar, ca excepţie, se pot folosi orice mijloace de probă în cazul reconstituirii sau întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă. În cazul în care se urmăresc altfel de efecte, de regulă patrimoniale, dovada rudeniei se poate face cu orice mijloc de probă.

1.6. Durata rudeniei

Rudenia firească este permanentă, iar rudenia civilă durează cât timp există actul juridic al adopţiei.

Bibliografie:





1. Definiţi rudenia firească.2. Cum se stabilesc gradele de rudenie în linie dreaptă şi în linie colaterală?

SECŢIUNEA IIAFINITATEA

2.1. Noţiune

Afinitatea reprezintă legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ.

63

2.2. Gradele de afinitate

Soţul este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care soţul său este rudă cu persoanele în cauză (ex.: unul dintre soţi este afin de gradul I cu părinţii celuilalt soţ sau de gradul II în linie colaterală cu fraţii şi surorile celuilalt soţ).

2.3. Durata afinităţii

Deşi firesc ar fi ca afinitatea să dureze până la încetarea sau desfacerea căsătoriei care a generat-o, desfacerea căsătoriei duce la încetarea unora din efectele afinităţii, în timp ce aletele supravieţuiesc (ex.: obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg).

2.4. Efectele afinităţii

În dreptul familiei, afinitatea generează obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg. În alte ramuri de drept, afinitatea produce efecte, de exemplu, în materia recuzării judecătorilor şi experţilor sau în privinţa probei cu martori.

2.5. Dovada afinităţii

Dovada afinităţii se face prin dovada căsătoriei din care rezultă şi prin dovada rudeniei.

Bibliografie:





1. Definiţi afinitatea.2. Cum se stabilesc gradele de afinitate?

64

CAPITOLUL IV FILIAŢIA

SECŢIUNEA INOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Noţiune

Filiaţia reprezintă, în sens larg, şirul descendenţei unei persoane, una din alta, şi, în sens restrâns, legătura directă dintre părinţi si copii.

1.2. Clasificare

A) Filiaţie faţă de mamă;B) Filiaţie faţă de tată:1. Filiaţie faţă de tată a copilului din căsătorie;2. Filiaţie faţă de tată a copilului din afara căsătoriei.

SECŢIUNEA IIFILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ

2.1. Noţiune

Filiaţia faţă de mamă este legătura de descendenţă biologică între o femeie şi copilul pe care acesta l-a născut. Se mai numeşte maternitate şi se bazează pe faptul material al naşterii, conform art. 47 alin. 1 C. fam.

Elementele de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sunt faptul naşterii copilului şi identitatea copilului cu acela pe care mama l-a născut.

2.2. Moduri de stabilire a filiaţiei faţă de mamă

2.2.1. Prin certificatul constatator al naşterii (art. 45 alin. 2 C. fam.)

Înregistrarea naşterii:Naşterea se înregistrează prin întocmirea actului de naştere în registrul de naşteri pe

baza căruia se eliberează certificatul de naştere. Înregistrarea naşterii se face pe baza unei declaraţii verbale date în faţa ofiţerului de stare civilă în a cărui rază teritorială s-a produs naşterea, în termen de 15 zile, de către părinţi, medic, personal sanitar, rude, vecini. Trebuie prezentate următoarele acte: certificatul medical constatator al naşterii, certificatul de naştere şi actul de identitate al mamei, actul de identitate al declarantului, certificatul de căsătorie al părinţilor copilului dacă aceştia sunt căsătoriţi.

În cazul în care mama este necăsătorită şi tatăl copilului nu face o recunoaştere de paternitate, copilul se înregistrează cu numele ei de familie, iar rubricile privind tatăl nu se completează. Dacă mama este căsătorită, dar nu poate prezenta certficatul de căsătorie,

65

ea va da o declaraţie scrisă, iar înregistrarea naşterii se face după solicitarea unui extras de pe actul de căsătorie.

În ipoteza în care copilul este născut mort, naşterea trebuie înregistrată în termen de 3 zile, în actul de naştere necompletându-se rubricile privind numele şi prenumele celui născut, iar la rubrica “născut” se va scrie cuvântul “mort”.

Dacă copilul se naşte viu, dar moare în termen de 15 zile de la naştere, înregistrarea naşterii se face în termen de 24 de ore de la moartea lui, ofiţerul de stare civilă întocmind un act de naştere şi unul de deces.

Înregistrarea tardivă a naşterii:Dacă declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar în

termen de 1 an de la naştere, înregistrarea ei se poate face cu aprobarea primarului. În situaţia în care declaraţia de naştere a fost făcută după 1 an de la naştere, înregistrarea ei se poate face numai prin hotărâre judecătoreasca de înregistrare tardivă a naşterii, pentru care este necesar avizul medicului legist privind vârsta şi sexul copilului şi ancheta poliţiei privind împrejurările care au dus la întârzierea delarării naşterii.

Puterea doveditoare a certificatului de naştere:Pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă trebuie să se dovedească faptul naşterii

copilului şi identitatea dintre copilul născut şi cel care vrea să-şi stabilească filiaţia. Conform art. 47 alin. 2 C. fam., dovada filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul de naştere, deşi aceste două elemente sunt fapte materiale şi, potrivit dreptului comun, dovada ar trebui să se facă prin orice mijloace de probă.

Starea civilă care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat fac dovada absolută a filiaţiei faţă de mamă, creându-se o prezumţie absolută irefragabilă că starea civilă corespunde realităţii.

Totuşi există situaţii în care nu există concordanţă între certificatul de naştere şi folosirea stării civile, precum substituirea prin eroare sau fraudă a unui copil după declararea naşterii sau cazul în care o femeie îşi însuşeşte un copil căruia îi constituie certificat de naştere şi posesie de stat conforme, dar false în realitate. În aceste cazuri este admisibilă acţiunea în contestarea filiaţiei, putându-se folosi orice mijloace de probă.

2.2.2. Prin recunoaşterea mamei (art. 48 alin. 1 C. fam.)

Definiţie: Recunoaşterea mamei este actul unilateral prin care o femeie declară, în forma

prevăzută de lege, că este mama unui anumit copil.Natură juridică: Recunoaşterea mamei are o natură juridică mixtă, de mijloc de probă şi de act juridic

unilateral.Caractere juridice: Recunoaşterea mamei este un act juridic unilateral (produce efecte fără

consimţământul copilului, dacă este exprimat de o persoană cu discernământ, chiar minoră), solemn, personal (nu se poate face prin reprezentant sau de moştenitorii mamei, dar este posibilă recunoaşterea prin mandatar cu procură specială autentică), pur şi simplu (nu poate fi afectat de modalităţi), irevocabil, netransmisibil (în cazul decesului mamei, recunoaşterea nu poate să treacă la moştenitorii săi), declarativ (stabileşte retoactiv filiaţia faţă de mamă) şi produce efecte erga omnes.

66

Cazuri în care poate interveni recunoaşterea:1) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, legea nedistingând

motivele neînregistrării naşterii (ex.: inexistenţa registrelor de stare civilă, omisiunea înregistrării naşterii de către ofiţerul de stare civilă);

2) copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi (ex.: copilul a fost recunoscut de o femeie, iar ulterior mama adevărată face o recunoaştere posibilă numai dupa contestarea cu succes a primei recunoaşteri; copilul înregistrat din părinţi necunoscuţi este adoptat de propria mamă, recunoaşterea maternităţii fiind necesară în această situaţie).

Recunoaşterea maternităţii nu se poate face în cazul copilului decedat, cu excepţia situaţiei în care acesta are descendenţi fireşti. În schimb, se poate recunoaşte copilul major.

Formele recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă (art. 48 alin. 2 C. fam.):a) prin declaraţie la serviciul de stare civilă;b) prin înscris autentic (act notarial sau declaraţie în faţa instanţei la interogatoriu);c) prin testament, în orice formă prevăzută de lege (deşi testamentul este revocabil,

revocarea lui nu are influenţă asupra recunoaşterii din cuprinsul său).Înregistrarea recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă:Se va înscrie menţiunea privind modificarea intervenită în actul de naştere al copilului

şi, dacă este necesar, în actul de căsătorie şi în actul de deces al acestuia. Ofiţerul de stare civilă va elibera un nou certificat de naştere corespunzător realităţii.

Nulitatea recunoaşterii maternităţii:Deşi legea nu le prevede, în doctrină au fost identificate următoarele cazuri de nulitate

absolută: - recunoaşterea în altă formă decât cea prevăzută de lege; - recunoaşterea făcută de mama fără discernământ; - recunoaşterea făcută de altă persoană decât mama, fără procură autentică specială; - recunoaştere făcută în alte situaţii decât cele prevăzute de lege. Potrivit opiniei majoritare, viciile de consimţământ reprezintă cazuri de nulitate relativă a recunoaşterii maternităţii.

2.2.3. Prin hotărâre judecătorească

Cazuri (art. 50 C. fam.):1) dacă dovada filiaţiei nu se poate face prin certificatul de naştere (ex.: înregistrarea

copilului ca născut din părinţi necunoscuţi; neînregistrarea naşterii din alte cauze decat omisiunea ofiţerului de stare civilă);

2) dacă se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naştere (nu există concordanţă între posesia de stat şi cuprinsul certificatului de naştere): copilul va promova acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă ce rezultă din certificatul de naştere şi apoi acţiunea în stabilirea maternităţii împotriva mamei adevărate.

Reclamantul (art. 52 alin. 1 şi 2 C. fam.):Acţiunea strict personală poate fi introdusă numai de copilul cu capacitate de

exerciţiu deplină sau cu capacitate de execiţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea reprezentantului legal, potrivit unor autori, sau fără aceasta, potrivit altor autori. Pentru copilul lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea este promovată de reprezentantul legal, fără încuviinţarea autorităţii tutelare, iar în situaţia contrarietăţii de interese între aceştia,

67

de către un curator. Dacă copilul a decedat, moştenitorii săi nu pot începe această acţiune, dar o pot continua. Procurorul nu poate promova acest tip de acţiune.

Pârâtul (art. 52 alin. 3 C. fam.):Adevărata mamă este pârâta sau moştenitorii ei, dacă aceasta a decedat. Imprescriptibilitatea acţiunii (art. 52 alin. 4 C. fam.):Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului.Probaţiunea şi mijloacele de probă:Copilul trebuie să dovedească cu orice mijloc de probă că pârâta a născut un copil şi

că acesta este reclamantul.

Efectele hotărârii judecătoreşti:Pe baza acesteia se face menţiunea pe marginea actului de naştere al copilului şi se

eliberează un nou certificat de naştere. Între părţi, se stabileşte filiaţia faţă de mamă retroactiv din momentul naşterii copilului, acesta fiind un copil din afara căsătoriei, dacă aceasta era necăsătorită în momentul naşterii. Dacă era căsătorită, se stabileşte filiaţia copilului fată de tată, copilul fiind considerat din căsatorie.

Faţă de terţi, hotărârea judecătorească produce efecte erga omnes.

2.3. Contestarea în justiţie a filiaţiei faţă de mamă

Prin această acţiune, reclamantul contestă existenta raportului de filiaţie între copil şi mamă:

1) contestarea maternităţii stabilite pe baza înregistrării naşteriiCazuri: - între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile există o

neconcordanţă, putându-se contesta maternitatea indicată de certificatul de naştere sau cea arătată de posesia de stat (ex.: - substituirea copiilor înainte de întocmirea certificatului de naştere; - însuşirea unui copil de o femeie care nu l-a născut şi declararea falsă a naşterii acestuia).

Reclamantul poate fi copilul, mama copilului indicată în certificatul de naştere sau de posesia de stat, orice persoană interesată, procurorul. Pârâtul este mama indicată în certificatul de naştere sau de posesia de stat, copilul şi mama, moştenitorii mamei. Dacă mama este căsătorită trebuie citat şi soţul acesteia.

Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Acţiunea este imprescriptibilă, iar probaţiunea se realizează cu orice mijloc de probă, cu excepţia menţiunilor din certificatul de naştere care pot fi înlăturate doar prin procedura falsului.

2) contestarea maternităţii stabilite pe baza recunoaşterii maternităţii (art. 49 C. fam.)

Reclamant poate fi orice persoană interesată, copilul recunoscut, mama care l-a recunoscut fiind în eroare, altă femeie care a recunoscut copilul, tatăl copilului, moştenitorii mamei, procurorul.

Acţiunea este imprescriptibilă, iar probaţiunea se realizează cu orice mijloc de probă. Pe baza hotărârii judecătoreşti se face menţiune pe marginea certificatului de naştere, iar copilul se consideră retoactiv că nu este al femeii care l-a recunoscut.

3) contestarea maternităţii stabilite pe baza hotărârii judecătoreşti Reclamant poate fi doar persoana care nu a fost parte în acţiunea iniţială de stabilire a

maternităţii.

68

Bibliografie:





1. Care sunt modurile de stabilire a filiaţiei faţă de mamă?2. În ce termen trebuie declarată naşterea unui copil la serviciul de stare civilă?3. Ce caractere juridice are recunoaşterea copilului de către mamă?4. În ce cazuri poate interveni recunoaşterea de maternitate?5. Poate fi recunoscută maternitatea unui copil decedat?6. În ce forme se poate face recunoaşterea maternităţii?7. În ce cazuri se poate stabili maternitatea prin hotărâre judecătorească?8. Cine are calitatea de reclamant şi, respectiv, de pârât în cadrul acţiunii în

stabilirea maternităţii?9. Această acţiune este prescriptibilă sau imprescriptibilă?10. Ce efecte are hotărârea instanţei de stabilire a maternităţii?11. În ce situaţii se poate contesta în instanţă filiaţia faţă de mamă?12. Se poate contesta maternitatea stabilită printr-o hotărâre judecătorească?

69

SECŢIUNEA IIIFILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

3.1. Noţiune

Filiaţia faţă de tată (paternitatea) este legătura juridică dintre un copil şi tatăl său, bazată pe faptul concepţiei, care este mai greu de dovedit decât faptul naşterii copilului, ca în cazul filiaţiei faţă de mamă. Astfel, trebuie probate împrejurări conexe şi certe din care să se poată deduce procrearea:

- pentru copilul din căsătorie se aplică prezumţia de paternitate;- pentru copilul din afara căsătoriei trebuie dovedit faptul că în perioada legală de

concepţie au existat relaţii intime între mama copilului şi pretinsul tată. În acest caz, filiaţia faţă de tată se stabileşte prin recunoaşterea voluntară a tatălui sau prin acţiunea pentru stabilirea paternităţii.

3.2. Prezumţia timpului legal al concepţiei

Conform art. 61 C. fam., timpul cuprins între a 300-a şi 180-a zi dinaintea naşterii copilului reprezintă timpul legal al concepţiei. Deoarece se cunoaşte că sarcina minimă este de 6 luni (180 de zile), iar cea maximă este de 10 luni (300 de zile), legiuitorul a instituit o prezumţie absolută (proba contră fiind inadmisibilă) prin care se determină perioada de timp în care a putut avea loc concepţia, constând în diferenta de timp între durata minimă şi dutrata maximă a sarcinii, adică 121 zile (termenul se calculează neluând în considerare ziua de plecare a acestuia).

Importanţa practică a prezumţiei:- în cazul paternităţii copilului din căsătorie, în vederea aplicării prezumţiei legale de

paternitate;

70

- în cazul acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, soţul mamei probează că în perioada timpului legal de concepţie nu a întreţinut relaţii intime cu mama;

- în cazul acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, copilul va proba că, în perioada timpului legal de concepţie mama a întreţinut relaţii intime cu pretinsul tată;

- în cazul acţiunii în contestarea recunoaşterii de paternitate, reclamantul probează inexistenţa relaţiilor intime dintre bărbatul care a făcut recunoaşterea şi femeia care a născut copilul în perioada timpului legal de concepţie.

3.3. Prezumţia legală de paternitate

Conform art. 53 C. fam., copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Copilul născut după desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Prezumţia de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie şi se întemeiază pe faptul naşterii sau al concepţiei copilului în timpul căsătoriei. Deoarece faptul concepţiei pentru dovedirea filiaţiei faţa de tată nu poate fi dovedit direct, legea a stabilit această prezumţie bazată pe căsătorie.

Beneficiază de această prezumţie copiii născuţi în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt concepuţi în timpul căsătoriei sau înaintea ei sau dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, şi copiii concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi dupa încetarea, desfacerea sau desfiinţarea ei la maximum 300 zile, dacă mama nu a încheiat o nouă căsătorie.

Această prezumţie funcţionează independent de menţiunile de pe actul de naştere al copilului care ar putea să arate ca tată pe alt bărbat decât soţul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut. Dacă soţul mamei nu este trecut ca tată în certificatul de naştere se poate introduce o acţiune în instanţă prin care să se constate aplicabilitatea prezumţiei de paternitate şi rectificarea actului de naştere.

Prezumţia are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe calea acţiunii în tăgada paternităţii promovată în termen de 6 luni de la data cunoaşterii naşterii copilului, reclamant fiind soţul mamei. Dacă acţiunea a fost respinsă sau nu a fost promovată în termen, prezumţia devine absolută.

3.4. Acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie

Noţiune:Are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate şi urmăreşte să stabilească

că soţul mamei nu este tatăl copilului din căsătorie, aşadar raportul de filiaţie dintre ei nu există.

Reclamantul:Acţiunea, fiind strict personală, poate fi promovată doar de soţul mamei (moştenitorii

lui o pot doar continua) sau de tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă soţul este interzis judecătoresc. Prin Decizia nr. 349/2001 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 54 alin. 2 C. fam., recunoscându-se dreptul de a promova această acţiune nu doar soţului mamei, ci şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, pentru

71

că soţul mamei ar putea să nu promoveze acţiunea în mod şicanator, negând copilului dreptul la o paternitate reală.

Pârâtul:Este copilul din căsătorie, reprezentat de mama sa, dacă are vârsta sub 14 ani, sau

asistat de mamă, dacă are vârsta între 14 şi 18 ani. Mama copilului trebuie citată. Dacă ea a decedat, copilul va fi reprezentat de un tutore. Dacă copilul a decedat, soţul mamei poate introduce acţiune împotriva mamei copilului sau a unui tutore.

Instanţa competentă: Este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Termenul de prescripţie a acţiunii este

de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului sau, dacă acesta este interzis judecătoresc, de la data când tutorele află acest lucru.

Obiectul cererii: Se solicită constatarea faptului că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl

copilului din căsatorie şi comunicarea serviciului de stare civilă competent a unei copii a hotărârii judecătoreşti pentru a se face menţiunile cuvenite pe marginea actului de naştere al copilului.

Probaţiunea: Soţul mamei trebuie să dovedească că este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului,

această nepuntinţă fiind una fizică (imposibilitatea de coabitare a soţilor în perioada timpului legal de concepţie datorită depărtării lor în spaţiu, ca de exemplu, detenţia sau plecarea în străinătate a unuia dintre soţi; despărţirea în fapt este numai un indiciu care trebuie completat cu alte probe), biologică (imposibilitatea soţului de a procrea sau de a întreţine relaţii sexuale, acesta fiind impotent sau infertil) sau morală (existenţa unor neînţelegeri grave între grave între soţi în perioada timpului legal de concepţie care au făcut imposibilă coabitarea). Simpla dovedire a împrejurării că mama a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi în perioada de concepţie sau mărturisirea mamei că soţul nu este tatăl copilului nu trebuie să conducă la admiterea acţiunii, fiind necesare şi alte probe.

Se poate folosi orice mijloc de probă. În privinţa probei cu martori, pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii părţilor, indiferent de grad, cu excepţia descendenţilor. Expertizele medico-legale ce pot fi utilizate în această acţiune sunt expertiza serologică (constând în analiza grupelor sanguine ale copilului, mamei şi prezumtivului tată, însă concluziile sale sunt certe numai dacă paternitatea se exclude datorită incompatibilităţii grupelor de sânge), expertiza antropologică (bazată pe transmiterea pe cale ereditară a unor particularităţi anatomice, precum fizionomia feţei, însă se poate face numai după ce copilul a împlinit 3 ani), expertiza dermatoglifică (constând în analiza amprentelor digitale ale copilului ca rezultat al combinaţiei amprentelor ascendenţilor săi, dar aceasta are o valoare relativă), expertiza timpului legal al concepţiei, expertiza capacităţii de procreare şi de coabitare a soţului mamei şi expertiza genetică AND – singura cu o valoare absolută.

Hotărârea de admitere a acţiunii: Are un caracter declarativ şi produce efecte retroactiv, copilul devenind unul din afara

căsătoriei. Această hotărâre se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de naştere al copilului, eliberându-se un nou certificat de naştere, rubrica tatălui rămânând liberă.

Faţă de soţul, mamei hotărârea produce efecte în sensul că nu există nici o legătură de filiaţie între acesta şi copilul mamei (copilul restituie succesiunea acceptată, dacă în

72

timpul procesului soţul mamei a decedat), iar, în ce priveşte pensia de întreţinere, aceasta încetează pentru viitor şi, potrivit opiniei majoritare, nu trebuie restituită pentru trecut.

Faţă de copil, hotărârea produce efecte în sensul că el devine retroactiv un copil din afara căsătoriei, numele său de familie este numele de familie al mamei din momentul naşterii copilului (aşadar numele soţului, dacă soţii au avut un nume comun), domiciliul copilului va fi cel al mamei, până când se stabileşte şi filiaţia faţă de tată (cei doi părinţi vor stabili de comun acord domiciliul copilului), ocrotirea părintească se va exercita numai de către mamă (dacă ulterior se determină şi paternitatea, instanţa va hotărî cui îi va fi încredinţat spre creştere copilul), iar obligaţia de întreţinere va exista numai între copil şi mamă.

Hotărârea instanţei este supusă apelului sau recursului care poate fi promovat în termen de 15 zile.

Conflictele de paternitate privesc situaţia în care soţul mamei din a doua căsătorie, în cursul căreia s-a născut copilul, tăgăduieşte cu succes paternitatea, copilul fiind considerat din prima căsătorie, nu din afara căsătoriei.

3.5. Acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie

Noţiune: Acţiunea în contestarea filaţiei fată de tată a copilului din căsătorie are ca obiect

înlăturarea prezumţiei de paternitate care a fost aplicată în mod greşit sau fraudulos. Codul familiei nu o reglementează, dar, în doctrină, posibilitatea introducerii ei este acceptată unanim ca singura cale de înlăturare a prezumţiei de paternitate aplicate fără temei.

Cazuri: - părinţii nu au fost niciodată căsătoriţi; - copilul s-a născut anterior căsătoriei;- copilul s-a născut după 300 zile de la încetarea căsătoriei, desfacerea sau

desfiinţarea ei;- copilul s-a născut în timpul căsătoriei sau în mai puţin de 300 zile de la încetarea

căsătoriei, desfacerea sau desfiinţarea ei, dar este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Reclamant poate fi orice persoană interesată, acţiunea este imprescriptibilă şi se pot folosi orice mijloace de probă.

Ca efect al hotărârii de admitere a acţiunii, copilul devine retroactiv, din momentul naşterii, unul din afara căsătoriei şi va avea ca nume de familie numele mamei de la data naşterii copilului, iar legătura de filiaţie dintre copil şi soţul mamei dispare.

Bibliografie:


2. Cocoş Şt., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;3. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;4. Lupşan G., Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001;

73

5. Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998; 6. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;7. Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;8. Popescu T. R., Tratat de dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti,



1. În ce constă prezumţia timpului legal al concepţiei? Aceasta are un caracter relativ sau absolut?

2. În ce constă prezumţia legală de paternitate? Aceasta are un caracter relativ sau absolut?

3. Ce copii beneficiază de prezumţia de paternitate?4. Cum se poate răsturna prezumţia de paternitate?5. Cine are calitatea de reclamant şi, respectiv, de pârât în cadrul acţiunii în tăgada

paternităţii?6. În ce termen de prescripţie se poate promova această acţiune în instanţă?7. Care este obiectul acestei cereri?8. Cum se realizează probaţiunea în cadrul acestei acţiuni în instanţă?9. Ce fel de expertiză are valoare absolută în această materie?10. Ce efecte are hotărârea instanţei de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii?11. Cine poate promova acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din

căsătorie?12. În ce situaţii poate fi promovată această acţiune în instanţă?

SECŢIUNEA IVFILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

Conform art. 56 C. fam., stabillirea filiaţiei faţă de tată a copilului din afara căsătoriei se poate face prin recunoaştere sau prin hotărare judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii.

4.1. Recunoaşterea de paternitate (art. 57 C. fam.)

74

Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bunăvoie de un bărbat, în una din formele prevăzute de lege, prin care acesta mărturiseşte că este tatăl unui copil. Aceasta are o natură juridică mixtă, de act juridic şi de mijloc de probă. Este un act juridic unilateral, solemn, pur şi simplu, personal (moştenitorii bărbatului nu pot să o facă, însă poate fi făcută de un minor între 14 şi 18 ani, fără încuviinţare, sau de un interzis judecătoresc în momentele de luciditate ori de un mandatar cu procură autentică specială), declarativ, irevocabil şi produce efecte erga omnes.

Poate fi recunoscută paternitatea oricărui copil născut în afara căsătoriei, adică copilul conceput şi născut de o mamă necăsătorită, sau copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit cu succes paternitatea. Copilul decedat poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti. Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de un alt bărbat, însă ofiţerul de stare civilă are dreptul să refuze înregistrarea acesteia, până când prima recunoaştere este înlăturată pe calea contestaţiei.

Conform art. 57 alin. 2 C. fam., recunoaşterea de paternitate se poate face prin declaraţie la serviciul de stare civilă o dată cu înregistrarea naşterii sau oricând după aceasta, prin înscris autentic depus la orice primărie care îl va trimite primăriei ce are în păstrare actul de naştere al celui recunoscut sau prin testament, o copie legalizată acestuia putând fi depusă la primăria locului de domiciliu.

Ca urmare a recunoaşterii, se stabileşte filiaţia copilului faţă de acel bărbat în mod retroactiv, de la naştere, dar copilul păstrează situaţia unuia din afara căsătoriei. Recunoaşterea are efecte şi în privinţa numelui de familie şi domiciliul copilului, obligaţia de întreţinere şi succesiunea.

Recunoaşterea paternităţii va fi nulă absolut dacă s-a recunoscut un copil din căsătorie sau un copil decedat, care nu a lăsat descendenţi, ori dacă nu s-a făcut de tată personal sau s-a făcut în altă formă decât cea prevăzută de lege. Nulitatea relativă a recunoaşterii intervine, potrivit unei opinii din doctrină, în cazul vicierii consimţământului celui care face recunoaşterea, prin eroare, dol sau violenţă.

4.2. Contestarea recunoaşterii de paternitate

Conform art. 58 alin. 1 C. fam., recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată prin acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.

Reclamant poate fi orice persoană interesată (ex.: copilul recunoscut, descendenţii săi, mama acestuia, bărbatul care a făcut recunoaşterea aflat în eroare de fapt, moştenitorii săi, procurorul). Pârât este pretinsul tată, moştenitorii săi, copilul recunoscut sau descendenţii lui.

Se poate folosi orice mijloc de probă, sarcina probei revenind reclamantului. Acesta trebuie să dovedească că recunoaşterea nu corespunde realităţii, deoarece în perioada de concepţie bărbatul care a făcut recunoaşterea nu a întreţinut relaţii intime cu mama copilului sau este în imposibilitatea biologică de a procrea ori mama a întreţinut relaţii intime cu un alt bărbat. Dacă contestarea recunoaşterii de paternitate este făcută de mamă, de copilul recunoscut sau de către descendenţii acestuia, sarcina probei se răstoarnă, revenind pârâtului.

Acţiunea este imprescriptibilă. Ca efect al hotărârii judecătoreşti, legătura de filiaţie dispare retroactiv faţă de bărbatul care a făcut recunoaşterea, înregistrându-se o menţiune

75

în acest sens pe marginea actului de naştere. Copilul este considerat ca fiind din afara căsătoriei. El va reveni la numele avut anterior recunoaşterii şi va trebui să restituie succesiunea primită.

4.3. Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei (art. 59-60 C. fam.)

Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre un copil din afara căsătoriei şi tatăl său.

Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Conform art. 59 C. fam., reclamant este copilul, acţiunea fiind strict personală

(moştenitorii lui pot doar să o continue). Dacă acesta are vârsta sub 14 ani, acţiunea este pornită de mamă în numele copilului. În cazul mama a decedat sau este pusă sub interdicţie, acţiunea este promovată de reprezentantul legal al copilului, fără încuviinţarea autorităţii tutelare. Copilul între 14 şi 18 ani poate introduce singur acţiunea, fără încuviinţarea mamei. Copilul major promovează singur această acţiune. Procurorul nu o poate să o promoveze. Copilul recunoscut şi cel adoptat pot introduce această acţiune în instanţă, pe când cel din căsătorie, cel conceput şi cel decedat nu o pot face. Odată pornită această acţiune, mama sau reprezentantul legal nu pot renunţa la ea.

Pârâtul este pretinsul tată, moştenitorii lui ori statul, dacă el nu are moştenitori.Potrivit art. 60 C. fam., acţiunea se poate promova în termen de 1 an de la

naşterea copilului, de la data când hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii a rămas irevocabilă, de la data când mama a încetat convieţuirea cu pretinsul tată al copilului sau de la data când acesta a încetat să presteze întreţinere copilului. În situaţia în care tatăl a încetat convieţuirea cu mama sau prestarea întreţinerii şi le-a reluat mai înainte de expirarea termenului de 1 an, aceasta constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, după încetarea căreia va curge un nou termen de prescripţie extinctivă.

Reclamantul solicită instanţei să se constate că pârâtul este tatăl copilului. Sarcina probei revine reclamantului, el putând folosi orice mijloc de probă pentru a dovedi faptul naşterii copilului, relaţiile intime dintre mama copilului şi pretinsul tată în perioada legală de concepţie în scopul stabilirii certe a faptului că acesta este tatăl copilului.

Pârâtul se poate apăra pe cale de excepţie invocând tardivitatea acţiunii, sau pe fond, dovedind că nu a avut relaţii intime cu mama copilului sau recunoscând că a avut relaţii intime, dar acestea nu au dus la naşterea copilului. Expertiza genetică este concludentă în acest caz. Invocarea de către pârât în apărare a faptului că femeia a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi în perioada de concepţie nu trebuie să-l determine pe judecător la respingerea acţiunii, ci trebuie luata în considerare în ansamblul probelor. Dovada convieţuirii dintre mamă şi pârât sau a prestării întreţinerii de către pârât sunt suficiente pentru demonstarea filiaţiei, dacă acesta refuză să se prezinte pentru efectuarea expertizei medico-legale. Dacă în urma expertizei serologice se constată că pretinsul tată şi copilul nu au grupe de sânge compatibile, este cert că el nu este tatăl. Însă, dacă din expertiză rezultă că cei doi au grupe sanguine compatibile, acest lucru nu duce la stabilirea directă a paternităţii. Expertiza antropologică sau cea dactiloscopică sunt simple indicii care trebuie completate cu alte probe. Mărturisirea pârâtului la interogatoriu privind recunoaşterea copilului este suficientă pentru stabilirea paternităţii.

76

Ca efect al hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii, se consideră că bărbatul respectiv este în mod retroactiv tatăl copilului, având situaţia unui copil din afara căsătoriei. Hotărârea instanţei se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de naştere, eliberandu-se un nou certificat de naştere. Numele de familie al copilului va fi numele mamei, cu excepţia cazului în care mama a cerut ca minorul să poarte numele tatălui, iar instanţa i-a încuviinţat cererea. Domiciliul minorului va fi la mamă, de regulă, dar, în cazul neînţelegerii părinţilor, va decide instanţa. Drepturile şi îndatoririle parinteşti se exercită de către mamă, de regulă, celălalt părinte având dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea şi educarea lui. Tatăl este obligat la plata pensiei de întreţinere pentru copilul minor. El vine la succesiunea acestuia şi a rudelor lui.

Hotărârea instanţei poate fi apelată în termen de 15 zile.

4.4. Contestarea paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească

Acţiunea în contestarea paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească este inadmisibilă dacă s-au administrat probe şi judecătorul a admis acţiunea în stabilirea paternităţii. Dar, dacă recunoaşterea de paternitate s-a făcut în cadrul procesului, contestarea recunoaşterii este admisibilă întrucât paternitatea nu a fost stabilită de instanţă, aceasta doar constatând recunoaşterea.

Bibliografie:





1. În ce moduri se poate stabili filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei?2. Căror copii li se poate recunoaşte paternitatea?3. Cine poate contesta recunoaşterea de paternitate în instanţă şi în ce situaţii?

Această acţiune este prescriptibilă?4. Cine are calitatea de reclamant şi cine are calitatea de pârât în acţiunea în stabilirea

paternităţii copilului din afara căsătoriei?5. În ce termen de prescripţie poate fi promovată această acţiune?6. Care este obiectul acestei cereri?

77

7. Cum se realizează probaţiunea în cadrul acestei acţiuni în instanţă?8. Ce efecte are hotărârea instanţei de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii

copilului din afara căsătoriei?

SECŢIUNEA VSITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI

5.1. Situaţia legală a copilului din căsătorie

Potrivit art. 62-65 C. fam., în ce priveşte numele de familie al copilului din căsătorie, acesta poate fi numele comun al părinţilor (dacă aceştia au un nume de familie comun), numele unuia sau altuia dintre părinţi sau numele lor reunite (dacă nu au un nume comun). În cazul în care părinţii nu se înţeleg în privinţa numelui de familie al copilului, va decide autoritatea tutelară.

Domiciliul copilului din căsătorie este la părinţii săi sau la părintele la care locuieşte în mod statornic. Dacă aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg, va decide instanţa judecătorească.

Naşterea atrage după sine cetăţenia română, dacă ambii sau măcar unul dintre părinţi este cetăţean român, indiferent dacă este vorba despre un copil născut în Romania sau în străinătate. Dacă copilul a fost găsit pe teritoriul ţării noastre, avand părinţi necunoscuţi, va fi considerat cetăţean român.

5.2. Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei

Numele de familie al copilului din afara căsătoriei este numele aceluia dintre părinţi faţă de care a fost stabilită mai întâi filiaţia. Dacă ulterior se stabileşte filiaţia şi faţă de celălalt părinte, instanţa va putea încuviinţa copilului să poarte numele acestuia, dacă apreciază că este în interesul copilului şi dacă acest lucru s-a cerut de către reclamant.

Dacă copilul îşi stabileşte filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, aceştia vor decide dacă copilul va lua numele lor reunite sau numele unuia ori altuia dintre ei, în caz de neînţelegere, hotărând autoritatea tutelară.

În ce priveşte domiciliul şi cetăţenia copilului din afara căsătoriei, se aplică aceleaşi reguli ca şi pentru cel din căsătorie.

Bibliografie:




78


1. Prezentaţi situaţia legală a copilului din căsătorie.2. Prezentaţi situaţia legală a copilului din afara căsătoriei.

CAPITOLUL VADOPŢIA

SECŢIUNEA INOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Noţiune

Termenul de adopţie are mai multe înţelesuri:- act juridic, adică acordul de voinţă al părţilor care participă la adopţie, încuviinţat

de instanţă;- raport juridic, constând în legătura de rudenie creată între adoptator şi rudele sale şi

adoptat şi descendenţii săi;- instituţie juridică, adică totalitatea normelor juridice care reglementează adopţia.

Adopţia reprezintă actul juridic prin care se stabilesc raporturi de rudenie, asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator şi rudele sale.

Conform art. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

1.2. Evoluţia legislaţiei în domeniul adopţiei

Adopţia a fost reglementată iniţial în art. 309-324 C.civ. din anul 1865 şi era încuviinţată de instanţa judecătorească, însă o dată cu apariţia Codului familiei în anul 1954, a fost preluată de acesta în art. 66-85 sub denumirea de înfiere şi trebuia încuvinţată de către autoritatea tutelară.

Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei a adus doar câteva modificări în materia adopţiei, în special în cea internaţională. O.U.G. nr. 25/1997 a abrogat această lege şi dispoziţiile din C. fam. referitoare la adopţie, consacrând doar adopţia cu efecte depline încuviinţată de instanţă. De asemenea, acest act normativ a lărgit atribuţiile Comisiei pentru protecţia copilului şi ale Comitetului român pentru adopţii în privinţa supravegherii şi avizării adopţiilor interne şi internaţionale, a introdus cerinţe suplimentare pentru adopţiile internaţionale şi a creat sisteme intermediare temporare precum încredinţarea copilului în vederea adopţiei.

79

Adopţia este reglementată în prezent de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005 (în continuare ne vom referi la aceasta utilizând termenul legea).

2.2. Principiile adopţiei

Art. 2 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei prevede principiile care guvernează adopţia:

1. principiul interesului superior al copiluluiDeşi legea nu prevede expres ce se înţelege prin interesul superior al copilului, în

doctrină s-a stabilit că acesta se referă la asigurarea unei dezvoltări fizice şi morale normale a copilului, asemănătoare celei dintr-o familie firească.

2. principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familialDeoarece s-a constatat în trecut că internarea copiilor lipsiţi de ocrotire părintească în

centre cu un număr crescut de copii nu a fost cea mai bună soluţie, în prezent legea relementează asigurarea ocrotirii acestor copii în centre mici de tip familial.

3. principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică

Acest principiu este respectat la încuviinţarea adopţiei interne şi la cea internaţională, cea din urmă fiind posibilă pentru copilul cu domiciliul în România, doar dacă adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul acestuia.

4. principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate

Organele administrative implicate în procedura adopţiei sunt obligate să informeze şi să consilieze copilul în legătură cu măsurile ce se vor dispune în privinţa lui, iar instanţele judecătoreşti sunt obligate să asculte copilul mai mare de 10 ani când se ia o astfel de măsură.

5. principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţieiLegea a prevăzut termene scurte pentru autorităţile administrative şi pentru instanţele

judecătoreşti în vederea rezolvării rapide a situaţiei unui copil.

2.3. Scopul adopţiei

Scopul adopţiei constă în asigurarea protecţiei intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

80

2.4. Natura juridică a adopţiei

Potrivit opiniei unor autori, adopţia este considerată un act juridic complex deoarece presupune:

- acte de dreptul familiei: consimţământul adoptatorului, al părinţilor fireşti şi al adoptatului în vârstă de 10 ani;

- acte administrative: atestatele şi confirmările de la organele administrative;- acte de drept procesual civil: hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei.

Alţi autori afirmă că adopţia este doar un act juridic de dreptul familiei.

2.5. Felurile adopţiei

I. În funcţie de domiciliul părţilor:a) adopţia internă: cea în care adoptatorul sau familia adoptatoare şi adoptatul au

domiciliul în România;b) adopţia internaţională: cea în care adoptatorul ori familia adoptatoare sau

adoptatul au domiciliul în străinătate.

II. În funcţie de persoanele între care produce efecte:a) adopţia cu efecte restrânse: în cadrul căreia se menţin legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi şi părinţii săi fireşti şi rudele lor. Acest tip de adopţie a fost eliminat pentru viitor prin O.U.G. nr. 25/1997.b) adopţia cu efecte depline: încetează rudenia firească a adoptatului şi descendenţilor săi faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora.

Bibliografie:


2. Codul familiei;3. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.


1. Definiţi adopţia.2. Care este actul normativ ce reglementează adopţia în prezent?3. Enunţaţi principiile care guvernează adopţia.4. Care este scopul încheierii adopţiei?5. Ce natură juridică are adopţia?

81

6. În prezent, se pot încheia adopţii cu efecte retrânse?

SECŢIUNEA IICONDIŢII LEGALE PENTRU ÎNCHEIEREA ADOPŢIEI

Pentru ca adopţia să fie valabil încheiată trebuie îndeplinite următoarele categorii de condiţii:

- condiţii de fond;- lipsa impedimentelor;- condiţii de formă.

2.1. Condiţii de fond la adopţie

2.1.1. Consimţământul

Părinţii fireşti sau tutorele, copilul în vârstă de 10 ani şi adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îşi exprime consimţământul la adopţie.

A) Consimţământul adoptatoruluiAdopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, adică de doi soţi

adoptatori. Acest lucru nu înseamnă că o persoană căsătorită nu poate deveni singură adoptator.

Adoptatorul trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu şi să exprime un consimţământ neviciat. Astfel, minorul necăsătorit şi interzişii judecătoreşti nu pot fi adoptatori, conform art. 9 alin. 1 din lege. De asemenea, debilul sau alienatul mintal nepus sub interdicţie nu poate exprima un consimţământ valabil pentru adopţie, aşa cum reiese indirect din art. 8 alin. 3 din lege.

82

Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se exprimă în faţa instanţei de judecată o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei, potrivit art. 18 alin. 1din lege.

B) Consimţământul soţului adoptatoruluiArt. 7 alin. 1 din lege prevede că adopţia unui copil de către mai multe persoane este

interzisă, dar, ca o excepţie, este permisă, dacă se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv, caz în care ambii trebuie să-şi exprime consimţământul la adopţie.

Este posibil ca numai unul dintre soţi să fie adoptator, situaţie în care este necesar şi consimţământul celuilalt soţ, care nu devine astfel adoptator. Acest consimţământ trebuie exprimat în faţa instanţei de judecată o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei, potrivit art. 18 alin. 2 din lege.

C) Consimţământul părinţilor fireşti sau al tutoreluiPărinţii fireşti ai celui care urmează a fi adoptat trebuie să îşi exprime consimţământul

la adopţie, chiar dacă sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat la divorţ unei alte persoane sau familii. Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor. Însă în acest caz, conform art. 12 alin. 2 din lege, este necesar consimţământul reprezentantului legal.

Potrivit art. 13 din lege, instanţa poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte prin orice mijloc de probă că aceştia refuză în mod abuziv să îşi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază ca adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Consimţământul părinţilor fireşti poate fi exprimat numai după 60 de zile de la naşterea copilului şi poate fi revocat de ei în termen de 30 de zile de la data exprimării lui. Depăşirea acestui termen atrage irevocabilitatea consimţământului.

Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat judecătoreşte dispărut sau mort, pus sub interdicţie sau dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este suficient, conform art. 12 alin. 3 din lege. Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile menţionate sau dacă este adoptată o persoană majoră, consimţământul părinţilor fireşti nu este necesar, potrivit art. 12 alin. 4 din lege.

În cazul în care copilul se află sub tutelă, tutorele este cel care va consimţi la adopţie.Art. 14 din lege prevede că părinţii fireşti sau tutorele trebuie să consimtă la adopţie

în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau tutorele este obligată să asigure consiliere si informarea lor înaintea exprimării consimţământului la adopţie.

D) Consimţământul adoptatuluiPersoana care a împlinit vârsta de 10 ani îşi exprimă consimţământul la proria

adopţie în faţa instanţei, conform art. 17 alin. 1 din lege. Anterior exprimării lui, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul în vârstă de 10 ani îl va consilia şi îl va informa, ţinând seama de vârsta şi maturitatea lui, în special asupra consecinţelor adopţiei.

2.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei care adoptă

83

Art. 9 alin. 1 din lege prevede că adoptatorul sau soţii adoptatori trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Nu are importanţă dacă adoptatorul este căsătorit sau ori dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, sexul, naţionalitatea şi rasa acestuia nu au vreo importanţă.

2.1.3. Diferenţa de vârstă de minimum 18 ani între adoptator şi adoptat

Conform art. 9 alin. 1 din lege între adoptator şi adoptat trebuie să existe o diferenţă de vârstă de minimum 18 ani. Totuşi, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa adopţia chiar dacă această diferenţă este mai mică de 18 ani, dar în nici într-un caz mai mică de 15 ani.

2.1.4. Adoptatul să fie minor

Art. 5 alin. 2 din lege dispune că un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei de 18 ani. Ca o excepţie, persoana majoră poate fi adoptată, doar dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii, prin noţiunea de creştere înţelegându-se nu numai prestarea întreţinerii, ci raporturi de durată, asemănătoare celor dintre părinţi şi copii.

2.1.5. Adopţia să fie în interesul superior al adoptatului

Interesul superior al adoptatului se realizează dacă adoptatorul este în măsură să îi asigure o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.

Art. 52 alin. 1 din lege prevede obligaţia părinţilor adoptivi de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit. Adoptatul şi adoptatorii au dreptul de a obţine extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Totuşi, aceasta poate fi dezvăluită înainte de dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, numai pentru motive medicale şi cu autorizarea instanţei, la cererea adoptatului, soţului sau a descendenţilor acestuia, adoptatorilor sau a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.

După ce adoptatul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, el poate solicita tribunalului, în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, să îi autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.

2.2. Impedimente la adopţie

Impedimentele sunt acele împrejurări a căror existenţă opreşte încheierea actului juridic al adopţiei.

2.2.1. Rudenia firească

Adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul I, adică între părintele firesc şi copilul său, şi, conform art. 8 alin. 1 din lege, între rudele în linie colaterală de gradul

84

II, adică între fraţi, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara ei, dacă sunt fraţi după unul sau ambii părinţi.

2.2.2. Căsătoria

Potrivit art. 8 alin. 2 din lege, adopţia între soţi sau între foştii soţi şi adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare sunt interzise.

2.2.3. Adopţia

Legea prevede în art. 7 că o persoană nu poate fi adoptată de mai mulţi adoptatori, nici simultan, nici succesiv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată adopţia de către doi soţi. Aşadar, cât timp o adopţie este valabilă, nu se poate încuviinţa una nouă. O nouă adopţie poate fi încuviinţată când adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat sau dacă adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.

2.3. Condiţii de formă la încheierea adopţiei

Condiţiile de formă la încheierea adopţiei se referă la forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la procedura adopţiei.

2.3.1. Actele juridice ale părţilor

Actul juridic al adopţiei este solemn, pentru valabilitatea sa fiind necesară îndeplinirea unor formalităţi. Astfel, este necesar consimţământul din partea următoarelor persoane:

- adoptatorul sau adoptatorii. Aceştia îşi exprimă consimţământul în faţa instanţei de judecată, o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

- soţului persoanei care doreşte să adopte. Acesta îşi exprimă consimţământul în aceeaşi formă. Când acesta se află în imposibilitate de a-şi manifesta voiinţa, consimţământul său nu este necesar.

- părinţii fireşti. Aceştia îşi exprimă consimţământul în faţa instanţei de judecată, o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. În situaţia adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc, consimţământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial.

- adoptatul, dacă are vârsta de 10 ani. Acesta îşi exprimă consimţământul în faţa instanţei de judecată, o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

2.3.2. Procedura adopţiei

Procedura adopţiei presupune parcurgerea a două faze: una administrativă şi una judiciară.

A) Procedura administrativăOrganele cu atribuţii în materia adopţiei sunt următoarele:1. Oficiul Român pentru Adopţii

85

Este un organ nou de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, înfiinţat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii. Acesta are atribuţii de supraveghere şi coordonare a activităţilor privind adopţia, deţine evidenţa centralizata la nivel naţional a persoanelor sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în Registrul Naţional pentru Adopţii, şi a preluat atribuţiile din domeniul protecţiei copilului prin adopţie ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi cele de monitorizare a respectării principiilor şi drepturilor stabilite prin convenţiile internaţionale din materie.

2. Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copiluluiEste o instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului

judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care a preluat funcţiile Serviciului public de asistenţă socială de la nivelul judeţului sau sectorului municipiului Bucureşti.

Procedura administrativă se referă la copilul care ar putea fi adoptat şi la persoanele sau familiile care doresc să adopte.

Pot fi adoptaţi copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului şi pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie având ca finalitate adopţia. Acest plan reprezintă documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în scopul integrării copilului, care a fost separat de familia sa, într-un mediu familial stabil, în cel mai scurt timp posibil. În baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului va efectua demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul lui în familia extinsă (formată din părinţi, copil şi rude fireşti ale acestuia până la gradul IV inclusiv) sau substitutivă (formată din alte persoane decât cele din familia extinsă care asigură creşterea şi îngrijirea copilului în condiţiile legii). În cazul în care aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individualizat de protecţie adopţia internă.

Persoanele care doresc să adopte trebuie să obţină un atestat eliberat de direcţia în a cărei rază domiciliază. Pentru aceasta, ei trebuie depună o cerere de evaluare asupra căreia direcţia trebuie să se pronunţe în termen de 60 de zile, conform art. 19 din lege. Evaluarea se referă la garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului şi trebuie să aibă în vedere personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, condiţiile de locuit, viaţa familială, aptitudinea de educare a unui copil, motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte, motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită adopţia unui copil, celălalt soţ nu se asociază la cerere, impedimente de orice natură relevante. Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia va elibera atesatatul de persoană sau familie aptă să adopte, valabil timp de un an şi care poate fi prelungit, la cerere, în aceleaşi condiţii. În situaţia în care evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul să solicite reevaluarea în termen de 30 de zile de la data comunicării rezultatului. Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei de la domiciliul adoptatorului. Obţinerea atestatului de adoptator nu este necesar în cazul adopţiei unei persoane majore de către cel care a crescut-o sau în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv. Potrivit art. 20 din lege, direcţia este obligată să asigure consiliere persoanelor care doresc să adopte în vederea asumării rolului de părinte.

86

B) Procedura în faţa instanţei de judecatăConform art. 61 din lege, competenţa în soluţiinarea cererii de încuviinţare a

adopţiei îi revine tribunalului (până în ianuarie 2008 se vor înfiinţa tribunalele pentru minori şi familie) în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Dacă nu se poate determina domiciliul adoptatului, competenţa revine tribunalului Bucureşti.

Procedura în faţa instanţei judecătoreşti se desfăşoară pe parcursul a trei etape:1. Deschiderea procedurii adopţiei interneSe realizează dacă planul individualizat de protecţie stabileşte ca finalitate adopţia şi

părinţii fireşti sau tutorele îşi exprimă consimţământul în acest sens. Consimţământul părinţilor nu este necesar în situaţiile prevăzute la art. 12 alin. 3 din lege şi poate fi suplinit de instanţă, dacă refuzul lor este abuziv.

Potrivit art. 22 din lege, cererea de deschidere a procedurii adopţiei interne se adreseaza instanţei de către direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor eşuate privind reintegrarea copilului în familie. Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre atacabilă doar cu recurs. Ca urmare a hotărârii instanţei, drepturile şi obligaţiile părinţilor fireşti sau exercitate de alte persoane se suspendă şi sunt preluate de consiliul judeţean sau cel local al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul, conform art. 23 din lege.

Dacă în termen de 1 an direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile pentru realizarea adopţiei interne, efectele hotărârii încetează de drept. În acest caz, direcţia va fi obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie a copilului şi să solicit instanţei menţinerea, schimbarea sau încetarea măsurii de protecţie ori încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.

Această etapă prealabilă adopţiei nu trebuie îndeplinită dacă persoana majoră este adoptată de adoptatorul sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii sau dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv, conform art. 24 din lege.

2. Încredinţarea în vederea adopţiei Art. 25 din lege prevede că instanţa de judecată va dispune această măsură pentru o

perioadă de 90 de zile, prelungită de drept până la emiterea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, dacă se introduce o cerere de încuviinţare a adopţiei.

Direcţia este obligată să analizeze posibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia extinsă, asistentului maternal sau altei persoane sau familii la care se află copilul în plasament, iar, dacă o astfel de opţiune nu există, va realiza o selecţie a persoanelor aflate în evidenţa oficiului, în funcţie de interesul superior al copilului, de informaţiile din atestatul adoptatorului şi de evoluţia copilului, urmărindu-se o compatibilitate între adoptat şi adoptator.

Direcţia sesizează instanţa în vederea încredinţării copilului pentru o adopţie ulterioară. Ca urmare a luării acestei măsuri, conform art. 30 din lege, domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia la care a fost încredinţat, iar dreptul de a reprezenta copilul la încheierea actelor juridice şi de a administra bunurile acestuia se exercită de consiliul judeţean în a cărui rază teritorială domiciliază persoana la care a fost încredinţat copilul. Ca o excepţie, dreptul de administrare poate fi delegat către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul.

Direcţia de la domiciliul adoptatorului urmăreşte evoluţia copilului şi întocmeşte un raport pe care îl comunică instanţei. Această măsură ne este necesară dacă persoana

87

majoră este adoptată de adoptatorul sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii sau dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv.

3. Încuviinţarea adopţieiPotrivit art. 35 din lege, cererea de încuviinţare a adopţiei se introduce de adoptatorul

sau familia adoptatoare, în cazul adoptării unui major sau a copilului celuilalt soţ, sau de adoptator ori de direcţia de la domiciliul acestuia în celelalte cazuri. La cerere trebuie anexate următoarele acte: certificatul de naştere al copilului în copie legalizată, certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, atestatul valabil al adoptatorului sau al familiei adoptatoare, hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei, certificatul de naştere şi de căsătorie ale adoptatorului sau cele ale familiei adoptatoare în copie legalizată, cazierul judiciar al adoptatorului sau cele ale familiei adoptatoare, certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, documente doveditoare ale exprimării consimţământului părinţilor fireşti, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului.

Conform art. 36 din lege, direcţia de la domiciliul adoptatorului trebuie să depună rapoartele finale referitoare la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori în perioada de încredinţare. Dacă adopţia este în interesul superior al copilului, instanţa va admite cererea, potrivit art. 37 din lege. Judecarea ei se face în camera de consiliu de către complete specializate, cu participarea obligatorie a procurorului, conform art. 63 din lege. La proces se citează părinţii fireşti sau tutorele, direcţia de la domicilul copilului şi cea de la domiciliul adoptatorului, adoptatorul sau familia adoptatoare şi copilul adoptat în vârstă de 10 ani. Opinia acestuia din urmă este ascultată de instanţă, dar nu este obligatorie pentru aceasta, ea putând lua o hotărâre diferită, cu obligaţia de a o motiva, conform art. 64 din lege. Cererea este scutită de taxă de timbru, se soluţionează cu celeritate şi se pot administra orice mijloace de probă, mai ales rapoartele direcţie de specialitate. Hotărârea instanţei este supusă apelului, iar exercitarea recursului suspendă executarea, potrivit art. 61 alin. 5 din lege.

Bibliografie:




1. Care sunt condiţiile de fond la adopţie?2. Ce persoane trebuie să-şi exprime consimţământul la adopţie?3. Este necesar consimţământul soţului adoptatorului?4. Persoanele decăzute din drepturile părinteşti păstrează sau nu dreptul de a consimţi

la adopţia copilului lor?5. În ce situaţii instanţa poate încuviinţa adopţia fără consimţământul părinţilor

fireşti?

88

6. De la ce vârstă copilul adoptat îşi poate exprima consimţământul la adopţie?7. Ce diferenţă de vârstă trebuie să existe între adoptat şi adoptator pentru ca instanţa

să poată încuviinţa adopţia?8. În ce situaţii se poate adopta o persoană majoră?9. Care sunt impedimentele la adopţie?10. Un frate poate să îl adopte pe celălalt frate?11. Un soţ poate să îl adopte pe celălalt soţ?12. Se pot adopta doi soţi?13. Doi soţi pot adopta o persoană?14. Care sunt etapele procedurii adopţiei?15. Prezentaţi procedura administrativă a adopţiei.16. Prezentaţi procedura adopţiei în faţa instanţei de judecată17. Care este organul administrativ competent la nivel naţional în materia adopţiei?18. Care este organul administrativ competent pe plan local în materia adopţiei?19. Ce este planul individualizat de protecţie a copilului?20. Cum se poate obţine atestatul de persoană aptă să adopte?21. Ce instanţă este competentă să judece cererea de încuviinţare a adopţiei?22. Care sunt etapele procedurii adopţiei în faţa instanţei de judecată?23. Cine introduce în instanţă cererea de deschidere a procedurii adopţiei interne?24. Pentru cât timp dispune instanţa măsura încredinţării în vederea adopţiei?25. Cine introduce în instanţă cererea de încuviinţare a adopţiei?26. Ce acte trebuie anexate la această cerere?27. Cererea de încuviinţare a adopţiei se judecă de către instanţă în public sau în

camera de consiliu?28. Care sunt persoanele citate în acest proces?

89

SECŢIUNEA IIIEFECTELE ADOPŢIEI

Hotărârea irevocabilă de încuviinţare a adopţiei produce următoarele efecte:1. întocmirea unui nou act de naştere pentru adoptat, în care se vor trece ca părinţi

fireşti adoptatorii, conform art. 53 alin. 5 din lege. Serviciul de stare civilă va păstra vechiul act de naştere, dar se va menţiona pe acesta faptul întocmirii altuia nou.

2. stabilirea filiaţiei între adoptator şi adoptat şi a rudeniei între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator şi rudele lui, conform art. 50 din lege. Legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi descendenţilor săi cu părinţii săi fireşti şi rudele lor încetează. Doar în ce priveşte rudenia firească ca impediment la căsătorie se menţin efectele rudeniei de sânge.

3. drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti se transferă la adoptator, potrivit art. 51 din lege. Dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, acestea vor fi exercitate împreună. În acest caz, legăturile de rudenie şi filiaţie încetează doar faţă de unul dintre părinţii fireşti.

În ipoteza decăderii din drepturile părinteşti a unuia dintre soţii adoptatori, celălalt va exercita drepturile părinteşti, dar dacă această sancţiune este aplicată ambilor, instanţa poate să redea părinţilor fireşti exerciţiul acestor drepturi sau să ia o altă măsură de protecţie a copilului.

4. numele adoptatului va fi numele de familie al adoptatorului, iar dacă adopţia se face de către doi soţi cu un nume de familie comun, acesta va fi numele adoptatorului, conform art. 53 din lege. În cazul neînţelegerii dintre soţi, va hotărî instanţa de judecată. Pentru motive temeinice, instanţa va încuviinţa şi schimbarea prenumelui adoptatorului, la cererea adoptatorului.

5. domiciliul adoptatului se află la adoptator. Dacă soţii adoptatori au domicilii separate, ei hotarăsc de comun acord unde va fi domiciliul adoptatului, iar în caz de neînţelegere, va hotărî instanţa de judecată.

6. obligaţia legală de întreţinere se naşte între adoptator şi rudele sale şi adoptat şi descendenţii săi.

7. dreptul la moştenire se naşte între adoptator şi rudele sale şi adoptat şi descendenţii săi.

Între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele lor nu mai există vocaţie succesorală.

90

8. dacă un minor străin sau fără cetăţenie este adoptat de un cetăţean român sau de doi soţi români, el va dobândi cetăţenia română. În cazul în care doar unul dintre soţii adoptatori este român, ei vor decide cetăţenia adoptatului şi, dacă nu se înţeleg, instanţa va lua această hotărâre.

Dacă un minor cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin va pierde cetăţenia română, când adoptatorul solicită aceasta şi când legea străină prevede că el dobândeşte cetăţenie străină.

Bibliografie:



Întrebare de evaluare:1. Ce efecte are adopţia?

SECŢIUNEA IVÎNCETAREA ADOPŢIEI

Art. 54 din lege prevede că adopţia încetează prin desfacere sau desfiinţare.

4.1. Desfiinţarea adopţiei

Nulitatea actului juridic al adopţiei, ca act de dreptul familiei, sau nulitatea hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei duce la desfiinţarea acesteia. Cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei. Legea nr. 273/2004 nu reglementează cauzele care determină nulitatea adopţiei, în concluzie aplicându-se dispoziţiile din dreptul comun în materie.

În ce priveşte nulitatea absolută a adopţiei, aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată (ex.: participanţii la adopţie, autoritatea tutelară, serviciul public specializat de ocrotire a minorilor, procurorul, instanţa judecătorească), nu poate fi acoperită prin confirmare, iar acţiunea privind constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă. Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cărora consimţământul le-a fost viciat, acestea având posibilitatea de a confirma adopţia. Acţiunea în declararea nulităţii relative se prescrie în termen de trei ani. Totuşi, instanţa poate respinge această cereri, dacă menţinerea adopţiei este în interesul adoptatului, conform art. 56 alin. 2 din lege.

Cazuri de nulitate a adopţiei:Art. 56 din lege prevede că adopţia este nulă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel

al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege, ca de exemplu:1. lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la adopţie (părinţii fireşti, adoptatorul, adoptatul în vârstă de 10 ani – nulitatea absolută; soţul persoanei care adoptă sau tutorele – nulitate relativă);

91

3. adopţia multiplă cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv, cu ecxepţia cazului când adopţia este făcută de către doi soţi (nulitate absolută);

4. adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de adoptator (nulitate absolută);

5. lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului, adică o capacitate de exerciţiu deplină şi diferenţa de 18 ani, respectiv 15 ani, între el şi adoptat (nulitate absolută);

6. rudenia în linie dreaptă şi colaterală, adică adopţia între părinţii fireşti şi copii lor şi adopţia între fraţi (nulitate absolută);

7. adopţia între soţi (nulitate absolută);8. adopţia a doi soţi sau foşti soţi (nulitate absolută);9. încălcarea scopului adopţiei (nulitate absolută), ca de exemplu, adopţia încheiată

pentru a obţine avantaje materiale şi a eluda dispoziţiile legale privind dreptul la moştenire;

10. viciile de consimţământ (nulitatea relativă), ca de exemplu, eroarea asupra identităţii fizice a adoptatului sau asupra naturii juridice a actului (crezându-se că s-a încheiat un contract de întreţinere).

Procedura:Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a adopţiei şi acţiunea în pronunţarea

nulităţii relative a adopţiei este de competenţa tribunalului. Sunt citaţi adoptatorul, adoptatul în vârstă de 10 ani, direcţia de specialitate în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau Oficiul Român pentru Adopţii, în cazul adopţiilor internaţionale.

Hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile se comunică oficiului de către direcţie pentru efectuarea menţiunilor cuvenite în Registrul naţional pentru adopţii.

Efectele:Nulitatea are efecte retroactive, astfel încât se consideră că rudenia civilă nu a existat

niciodată, ca şi vocaţia succesorală. Ocrotirea părintească este redobandită de părinţii fireşti, însă instanţa poate decide instituirea tutelei sau a unei alte măsuri de protecţie a copilului. Actele juridice patrimoniale încheiate cu terţii în cursul adopţiei rămân valabile. Fostul adoptat revine la numele anterior încheierii adopţiei, dar numai pentru viitor. Domiciliul adoptatului nu va mai fi la adoptator, iar obligaţia de întreţinere între aceştia încetează pentru viitor. Impedimentele la căsătorie rezultate din adopţie dispar. Cetăţeanul român cu vârsta sub 18 ani, adoptat de unul străin, se consideră că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. Cetăţeanul străin adoptat de unul român, dacă are vârsta sub 18 ani şi domiciliază în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român. În schimb, dacă a împlinit 18 ani sau are domiciliul în România, păstrează cetăţenia română.

4.2. Desfacerea adopţiei

Decesul adoptatorului sau al părinţilor adoptatori ori încuviinţarea unei noi adopţii reprezintă, conform art. 55 din lege, cazuri de desfacere a adopţiei. În trecut, desfacerea adopţiei era considerată o sancţiune. În prezent, dacă adoptatorul este neglijent sau abuziv fată de adoptat, instanţa poate dispune decăderea acestuia din drepturile părinteşti sau instituirea unei măsuri speciale de protecţie a copilului.

92

Bibliografie:




1. Prezentaţi cazuri de nulitate a adopţiei.2. Ce efecte are nulitatea adopţiei?3. În ce situaţii are loc desfacerea adopţiei, conform noii reglementări?

SECŢIUNEA VADOPŢIA INTERNAŢIONALĂ

În scopul alinierii legislaţiei noastre la convenţiile internaţionale ratificate de România, al urmăririi evoluţiei copiilor români adoptaţi în străinătate, al împiedicării traficului de copii, Legea nr. 273/2004 a impus condiţii speciale privind adopţiile internaţionale.

În practică se disting două situaţii:1. adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie

cu domiciliul în străinătate, guvernată de Legea nr. 273/2004;2. adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau

familie cu domiciliul în România, guvernată de Legea nr. 105/1992, conform art. 42 din Legea nr. 273/2004.

Adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu domiciliul în străinătate presupune parcurgerea unei proceduri în care trebuie îndeplinite condiţii generale de fond şi de formă, precum şi condiţii speciale.

În ce priveşte condiţiile de fond, pe lângă cele generale se cere îndeplinirea unora speciale:

- adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului care urmează a fi adoptat, conform art. 39 din lege;

- există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV cu domiciliul în România, potrivit art. 40 alin. 2 din lege;

93

- adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru adopţie şi este apt să adopte potrivit legii statului unde domiciliază, conform art 44 din lege. Acesta trebuie sa fi primit consilierea necesară pentru adopţie în statul primitor, în care trebuie asigurată posibilitatea urmăririi evoluţiei adopţiei pentru cel puţin 2 ani.

Adoptatorul dovedeşte îndeplinirea acestor condiţii printr-un atestat eliberat de organul competent din statul primitor, dupa care cererea sa este preluată de Oficiul Român pentru adopţii.

Cu privire la condiţiile de formă, art. 45 din lege prevede că cererile de adopţie formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate se transmit oficiului prin autoritatea străină competentă, însoţite de un raport privind identitatea adoptatorilor, capacitatea şi aptitudinea de a adopta, situaţia personală, familială, materială şi medicală, mediul lor social, motivele adoptării unui copil român, certificatele de naştere şi de căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată şi traduse legalizat în limba română, cazierele judiciare, raportul medical, actul din care rezultă că există garanţia că adoptatul are posibilitatea de a intra şi locui în statul primitor.

Aceasta cerere de încuviinţare adopţiei se înaintează instanţei de către oficiu, potrivit art. 46 din lege. Procedura judiciară este aceeaşi ca şi în cazul adopţiei naţionale, cu deosebirea că este citat şi oficiul.

Efectele adopţiei internaţionale sunt aceleaşi ca şi în cazul adopţiei naţionale în privinţa numelui, domiciliului adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia succesorală şi cetăţenia adoptatului. Efectele anulării ei asupra cetăţeniei adoptatului sunt prevăzute de Legea cetăţeniei nr. 21/1991.

În baza hotărarii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei internaţionale, Oficiul eliberează un certificat care atestă că adopţai este conformă normelor Convenţiei de la Haga, conform art. 47 din lege. Adoptatul se va deplasa în stăinătate după rămânerea irevocabilă a hotărârii şi numai însoţit de adoptator, potrivit art. 48 din lege.

Oficiul va urmări evoluţia adopţiei timp de 2 ani prin organele competente din statul primitor care trimit rapoarte trimestriale în acest sens.

Bibliografie:




1. Criteriul pentru determinarea adopţiei internaţionale este cetăţenia străină a adoptatorului sau domiciliul acestuia într-o ţară străină?

2. Ce fel de rudă trebuie să fie adoptatorul cu domiciliul în străinătate cu adoptatul român pentru a se putea încuviinţa adopţia internaţională?

94

3. Cine eliberează atestatul de persoană aptă să adopte pentru cetăţeanul cu domiciliul în străinătate?

4. Ce acte trebuie anexate la cererea de adopţie formulată de persoana cu domiciliul în străinătate?

5. Din ce moment poate adoptatul să părăsească România, în cazul adopţiei internaţionale?

CAPITOLUL VI OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

6.1. Noţiune

Obligaţia legală de întreţinere este definită în doctrină ca fiind îndatorirea stabilită de lege în sarcina unei persoane de a acorda altei persoane, care se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci, mijloacele necesare traiului, adică nu doar alimente, ci şi locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente, satisfacerea nevoilor

95

spirituale, precum şi – în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori – mijloacele pentru educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională.

Obligaţia legală de întreţinere este reglementată de Codul familiei în art. 86-96.La baza obligaţiei legale de întreţinere se află unul din următoarele raporturi de

familie:- raportul de filiaţie dintre părinţi şi copii;- raporturile de rudenie dintre diferite persoane (ex.: bunici şi nepoţi, fraţi şi surori);- raportul de căsătorie statornicit între soţi;- raporturile asimilate, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie (ex.: raportul

dintre un copil şi soţul părintelui său firesc).Noţiunea de întreţinere din dreptul familiei, rezultată din lege, nu trebuie confundată

cu noţiunea de întreţinere din dreptul civil, rezultată din acordul de voinţă al părţilor sau din voinţa unilaterală a unei persoane şi întâlnită în contractul de întreţinere, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de donaţie cu clauză de întreţinere, legatul cu sarcină.

6.2. Caracterele juridice ale obligaţiei legale de întreţinere

1) este o obligaţie legală, deoarece izvorul ei este legea, normele juridice în materie fiind imperative, voinţa subiectelor raportului de obligaţie neavând valoare juridică în această materie;

2) există numai între persoanele expres prevăzute de lege;3) are un caracter personal, fiind strâns legată de persoana creditorului şi a

debitorului, decesul unuia dintre aceştia determinând stingerea obligaţiei, cu excepţia prevăzută de art. 96 C. fam., potrivit căreia pentru ocrotirea minorilor ai căror părinţi au decedat, au dispărut sau sunt în nevoie, obligaţia de întreţinere trece la moştenitorii debitorului obligaţiei.

Acest caracter determină anumite particularităţi ale obligaţiei legale de întreţinere:- este incesibilă activ şi pasiv, cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de

debitor şi stipulaţia pentru altul nefiind admisibile;- este insesizabilă;- este, în principiu, netransmisibilă moştenitorilor, cu excepţia prevăzută de art. 96

C. fam.;- este exceptată de la regula compensaţiei legale (totuşi, în practică s-a hotărât că

la divorţ, dacă unii copii au fost încredinţaţi unui părinte, iar ceilalţi altui părinte, se poate admite compensaţia judecătorească, compensându-se pensiile de întreţinere datorate de fiecare dintre soţi);

- nu poate forma obiectul acţiunii oblice, însă creditorii debitorului obligaţiei de întreţinere pot cere reducerea sau sistarea întreţinerii, dacă există temeiuri în acest sens.

4) este, de regulă, reciprocă. Excepţii, când obligaţia este unilaterală: - în cazul căsătoriei putative, soţul de rea-credinţă este doar debitor; - la divorţ, soţul culpabil pentru despărţire poate solicita întreţinere doar pentru un

an de la divorţ;

96

- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ va fi doar debitor dacă întreţinerea s-a prestat mai puţin de zece ani;

- cel care a luat spre creştere şi educare un copil, fără a îndeplini formele cerute de lege;

- moştenitorii celui obligat la întreţinerea minorului.5) are un caracter succesiv, ea executându-se prin prestaţii periodice, motiv

pentru care, în principiu, este interzisă prestarea anticipată a întreţinerii printr-o sumă globală. Deoarece este o obligaţie cu executare succesivă în timp termenul de prescripţie extinctivă curge separat pentru fiecare prestaţie nerealizată.

6) are un caracter variabil, întreţinerea fiind datorată în raport cu nevoia creditorului şi cu mijloacele debitorului. Dacă aceste două criterii se modifică în timp, instanţa poate micşora sau mări cuantumul întreţinerii, hotărârea neavând autoritate de lucru judecat.

7) are un caracter divizibil, creanţa fiind divizibilă atât între creditori cât şi între debitori.

6.3. Domeniul de aplicare al obligaţiei legale de întreţinere

6.3.1. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere

Codul familiei enumeră limitativ, în art. 86 alin. 1, persoanele cărora le revine obligaţia de întreţinere şi cele care sunt îndreptăţite să ceară îndeplinirea ei, această obligaţie existând între:

- soţ şi soţie;- părinţi şi copii, fără deosebire dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau

adoptaţi;- adoptat şi adoptator, în cazul adopţiei cu efecte restrânse (doar pentru situaţiile ivite

sub legea veche, pentru că în prezent nu se mai încuviinţează astfel de adopţii), deoarece în cazul celei cu efecte depline, incluse implicit în categoria anterioară, rudenia firească încetează, fiind înlocuită cu rudenia civilă;

- bunici şi nepoţi, indiferent dacă rudenia este firească, din căsătorie sau din afara căsătoriei, ori este civilă;

- străbunici şi strănepoţi;- fraţi şi surori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei

sau din adopţie;- alte persoane anume prevăzute de lege:

- între foştii soţi, dacă unul dintre ei se află în incapacitate de a munci, daca ea a intervenit în timpul căsătoriei sau după căsătorie şi are legătură cu căsătoria; - în cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are dreptul la întreţinere;

- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ fată de acest copil, cât timp este minor, numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în stare de nevoie;

- cel care a luat un copil pentru a-l creşte, fără a îndeplini formele legale cerute de lege pentru adopţie, şi acel copil, dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în stare de nevoie;

97

- moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a prestat-o, fără a avea această obligaţie, şi acel minor, dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în stare de nevoie;

- copilul încredinţat sau aflat în plasament şi părinţii acestuia.

6.3.2. Ordinea în care se datorează întreţinerea

A. Situaţia în care există mai mulţi debitori şi un singur creditor:Dacă mai multe persoane sunt obligate să presteze întreţinere aceleiaşi persoane,

legiuitorul a stabilit, în art. 89 C. fam., o ordine între debitorii obligaţiei de întreţinere:- soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi debitori;- descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului. Dacă sunt mai

mulţi descendenţi sau ascendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în grad mai îndepărtat.

- adoptatorul este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti, în cazul adopţiei cu efecte restrânse;

- fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi şi înaintea bunicilor;- toate celelalte persoane prevăzute de lege vor avea dreptul sau vor fi obligaţi la

întreţinere prin aplicarea acestor reguli.Art. 90 alin.1 C. fam. consacră principiul divizibilităţii când raportul de obligaţie

presupune mai mulţi debitori şi un singur creditor. Potrivit acestui principiu, întreţinerea se va împărţi proporţional cu mijloacele materiale ale fiecăruia dintre debitori şi nu după numărul debitorilor. De la acest principiu legea prevede ca excepţie solidaritatea, în următoarele cazuri:

- în caz de urgenţă, părintele care are drept la întreţinere de la mai mulţi copii va promova acţiunea numai împotriva unuia dintre ei, urmând ca cel care a prestat întreţinerea să se întoarcă printr-o acţiune în regres împotriva celorlalţi debitori pentru partea fiecăruia;

- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a prestat întreţinere, fără a avea obligaţia legală, sunt obligaţi solidari la întreţinerea minorului. Prin solidaritate, în acest caz, se înţelege că contribuţia fiecărui moştenitor va fi proporţională cu valoarea bunurilor moştenite. Dacă un moştenitor a prestat întreaga întreţinere, el are posibilitatea promovării unei acţiuni în regres împotriva comoştenitorilor.

- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii lor minori este o obligaţie solidară.

Deci, creditorul întreţinerii se va adresa, pe rând, debitorilor în ordinea indicată de art. 89 C. fam. până va obţine întreaga întreţinere. Potrivit art. 91 C. fam., trecerea de la un debitor la altul se face şi pentru a obţine o completare a întreţinerii, dacă debitorul anterior nu are mijloace suficiente de întreţinere.

B. Situaţia în care există mai mulţi creditori şi un singur debitor:Dacă o persoană este obligată să presteze întreţinere în acelaşi timp mai multor

creditori, atunci ea o va acorda tuturor numai dacă dispune de mijloacele materiale suficiente. Dacă mijloacele materiale nu sunt suficiente, instanţa, conform art. 92 C. fam., poate să ia una din următoarele hotărâri, ţinând seama de nevoile fiecărui creditor:- întreţinerea să fie prestată numai unuia dintre creditori; - întreţinerea să se împartă între

98

creditori, instanţa precizând şi modul de împărţire a acesteia. Astfel, se consacră principiul divizibilităţii obligaţiei de întreţinere în mod activ.

6.4. Condiţiile obligaţiei legale de întreţinere

6.4.1. Condiţii cu privire la creditorul întreţinerii

Pentru ca o persoană să aibă dreptul la întreţinere trebuie să îndeplinească două condiţii, potrivit art. 86 alin. 2 C. fam.:

1) Starea de nevoie: Reprezintă situaţia în care se află o persoană care nu îşi poate procura cele necesare

traiului şi îngrijirii sănătăţii. Această stare se apreciază în funcţie de veniturile şi bunurile creditorului. Astfel, se află în nevoie persoana care nu are venituri dobândite prin muncă sau produse de bunurile sale sau are venituri, dar sunt insuficiente pentru a-i asigura existenţa.

În literatura juridică s-au arătat următoarele în legătură cu starea de nevoie:- aceasta trebuie dovedită de creditor în toate situaţiile cu orice mijloc de probă

(ex.: adeverinţe de venituri, acte autentice, martori, interogatoriu, anchetă socială, acte medicale);

- se determină în funcţie de situaţia concretă a creditorului;- conţinutul ei se modifică în funcţie de schimbările intervenite în nivelul de trai;- uneori, se apreciază şi în funcţie de modul de trai al creditorului avut înainte de a

se ajunge în această situaţie (ex.: nivelul de trai al foştilor soţi din timpul căsătoriei);

- în ce priveşte minorul creditor, potrivit art. 107 alin. 2 C. fam., părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională, chiar dacă acesta are un venit propriu, care nu este îndestulător, şi chiar dacă are bunuri proprii. Deci, părinţii nu au obligaţia de întreţinere a copilului lor minor decât în cazul în care acesta are venituri îndestulătoare.

- dacă minorul este încadrat în muncă şi din retribuţia primită se poate întreţine singur, părinţii nu mai sunt obligaţi să-i acorde întreţinere;

- dacă minorul a fost dat în plasament în cadrul unui serviciu de tip rezidenţial, Comisia pentru protecţia copilului poate stabili în sarcina părinţilor o contribuţie lunară la întreţinerea sa, sumele încasate făcându-se venit la bugetul local. Dacă părinţii nu pot executa această obligaţie, comisia îi poate obliga la muncă în folosul comunităţii.

2) Incapacitatea de a munci:Cauzele incapacităţii de a munci sunt boala, bătrâneţea, infirmitatea sau starea de

graviditate, incapacitatea putând fi totală sau parţială. Dovada incapacităţii de a munci se face cu certificatul medical, în care trebuie să se specifice cauza ei, întinderea sa şi timpul cât va dura. Pentru bătrâneţe, vârsta de pensionare reprezintă o prezumţie simplă de diminuare sau de încetare a capacităţii de a munci, a cărei putere de convingere este lăsată la aprecierea instanţei şi va creşte o dată cu înaintarea în vârstă.

Potrivit art. 86 alin. 3 C. fam., descendentul, cât timp este minor, are dreptul la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. În doctrină s-a arătat că, folosindu-

99

se de această dispoziţie, descendentul poate cere întreţinere numai de la ascendenţii săi, nu şi de la fraţi sau surori.

În cazul copilului major, acesta are dreptul la întreţinere din partea părinţilor până la terminarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 25 de ani, dacă acesta urmează cursurile unei instituţii de învăţământ superior sau şcoala postliceală, conform Deciziei de îndrumare a fostei Curţi Supreme de Justiţie nr. 2/1971.

6.4.2. Condiţii cu privire la debitorul întreţinerii

Pentru ca o persoană să aibă obligaţia de întreţinere trebuie să îndeplinească două condiţii, potrivit art. 89 şi 94 alin.1 C. fam.:

1) Debitorul să fie prima persoană la care se poate adresa creditorul, potrivit ordinii stabilite de lege

Dacă sunt mai multe persoane în aceeaşi categorie de debitori, acestea vor contribui proporţional cu mijloacele lor, la plata întreţinerii. În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are posibilitatea de a o presta, total sau parţial, întreţinerea va fi datorată de debitorul din categoria următoare.

2) Existenţa mijloacelor materiale suficiente pentru a putea presta întreţinerea

Potrivit art. 90 alin. 1, art. 91 şi 94 alin. 2 C. fam., întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care o prestează.

În literatura juridică s-a stabilit conţinutul noţiunii de mijloace materiale, ca fiind format din:

- mijloacele băneşti cu caracter periodic şi permanent, precum salariul, pensia sau profitul obţinut dintr-o afacere;

- economiile şi bunurile debitorului care îi prisosesc şi pot fi vândute în scopul prestării întreţinerii;

- alte venituri, precum chiria, dividendele, sume obţinute din valorificarea drepturilor de autor. Nu pot fi urmărite: ajutorul de deces, indemnizaţia de sarcină şi lehuzie, îndemnizaţia pentru creşterea copilului bolnav, diurnele, bursele de studii, indemnizaţia pentru ore suplimentare de muncă, sporul de periculozitate, alocaţiile de stat pentru copii.

- aptitudinea de a munci a debitorului. Dacă debitorul nu are un câştig din muncă, nici bunuri pe care ar putea să le vândă, dar este apt de a munci, el poate fi obligat de instanţa de judecată să presteze întreţinerea datorată, evitându-se astfel aplicarea eventuală a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea de abandon de familie. În lipsa altor criterii de stabilire a posibilităţilor materiale de care dispune debitorul, se va lua în considerare venitul minim pe economia naţională. Totuşi, persoana nu poate fi obligată la întreţinere în acele perioade de timp în care, din cauza unor motive temeinice (este militar în termen, bolnav sau şomer), nu poate realiza un venit din muncă.

6.5. Particularităţi privind persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere

100

1) Obligaţia legală de întreţinere între soţi (art. 41 alin.1 şi 86 alin.1 C. fam.)Obligaţia începe o dată cu încheierea căsătoriei şi durează până la: - desfacerea căsătoriei prin divorţ, în momentul rămânerii definitive şi irevocabile a

hotărârii de divorţ; - încetarea căsătoriei prin decesul soţului debitor sau creditor;- desfiinţarea căsătoriei prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de

anulare sau nulitate a căsătoriei;- momentul dispariţiei incapacităţii de a munci a creditorului;- momentul dispariţiei stării de nevoie a creditorului;- momentul în care debitorul nu mai are mijloace materiale;- recăsătorirea creditorului.Are dreptul la întreţinere soţul care se află în stare de nevoie din pricina incapacităţii

de a munci. Debitorul trebuie să fie prima persoană împotriva căreia se poate îndrepta creditorul (să aibă calitatea de soţ) şi să aibă mijloace materiale suficiente pentru a putea presta întreţinere.

În mod obişnuit, obligaţia de întreţinere dintre soţi se realizează prin ducerea vieţii în comun, căci soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, iar bunurile comune sunt afectate pentru îndeplinirea aceloraşi sarcini. Dacă apar neînţelegeri între soţi şi unul din ei nu-şi îndeplineşte obligaţia de întreţinere faţă de celălalt, soţul în nevoie poate solicita pensia de întreţinere pe calea unei acţiuni principale. Refuzul unuia dintre soţi de a acorda celuilalt întreţinere poate constitui infracţiunea de abandon de familie.

2) Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi (art. 41 alin. 2-5 C. fam.)Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi nu este o continuare a îndatoririi de sprijin

material de care au fost ţinuţi soţii în timpul căsătoriei, fundamentul ei regăsindu-se în regulile de convieţuire socială.

Această obligaţie există dacă fostul soţ se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci, incapacitate intervenită:

a) înainte sau în timpul căsătoriei, stând astfel la baza promovării unei acţiuni principale în timpul căsătoriei, dacă soţul nu-l ajută material pe soţul incapacitat, sau a unei cereri accesorii ori a unei cereri pe cale de ordonanţă preşedinţială, în cadrul acţiunii de divorţ, conform art. 6132 C. proc. civ. sau după divorţ, printr-o acţiune principală.

b) ulterior desfacerii căsătoriei, reclamantul trebuind să dovedească că incapacitatea a intervenit la cel mult un an de la divorţ şi că există o legătură de cauzalitate între incapacitatea de a munci şi o împrejurare strâns legată de căsătorie.

Cuantumul întreţinerii este de cel mult o treime din venitul net din muncă al fostului soţ. Întreţinerea acordată fostului soţ, împreună cu cea acordată copiilor, nu poate depăşi jumătate din venitul net din muncă al debitorului.

Durata întreţinerii este, în regulă generală, până la moartea debitorului sau creditorului ori în funcţie de culpa reţinută la desfacerea căsătoriei:

- creditorul culpabil la divorţ primeşte întreţinere de la fostul soţ un an de zile;- dacă debitorul întreţinerii a fost culpabil la divorţ, acesta va presta întreţinere

fostului soţ tot restul vieţii acestuia.3) Obligaţia legală de întreţinere între părinţi şi copii (art. 86 C. fam.)

101

Este o obligaţie reciprocă în cadrul căreia se disting următoarele situaţii: a) Creditorii sunt copiii minori, iar debitorii sunt părinţii (din căsătorie, din afara

căsătoriei sau adoptivi)Creditorul trebuie să invoce starea de minoritate, iar debitorul trebuie să fie prima

persoană din tabloul debitorilor şi să aibă posibilităţi materiale. Dacă copilul – creditor este unul din căsătorie, mama acestuia, în numele minorului, îl

va chema pe soţ în judecată pentru a-i acorda copilului pensie de întreţinere, ei fiind despărţiţi în fapt, printr-o acţiune principală sau printr-o cerere promovată pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Dacă copilul – creditor este din căsătorie, dar părinţii sunt divorţaţi, mama poate cere, în numele minorului, pensie de întreţinere, pe cale accesorie în cadrul acţiunii de divorţ, printr-o cerere promovată pe cale de ordonanţă preşedinţială sau va fi invocată de instanţa de judecată, în cursul procesului de divorţ.

În cazul în care copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar s-a născut după divorţ, pensia de întreţinere se poate solicita pe calea unei acţiuni principale, în baza art. 53 alin. 2 C. fam.

În situaţia în care copilul este din afara căsătoriei, cu paternitatea stabilită, pensia de întreţinere poate fi cerută în baza recunoaşterii de paternitate, ori dacă tatăl nu vrea să presteze întreţinere, pe calea unei acţiuni principale. Dacă paternitatea nu a fost stabilită, pensia de întreţinere poate fi solicitată printr-o cerere accesorie în cadrul acţiunii de stabilire a paternităţii sau, ulterior, printr-o acţiune principală.

Dacă copilul a fost adoptat, în cazul adopţiei cu efecte depline, se aplică dispoziţiile privind copilul din căsătorie, părinţii fireşti neavând obligaţia de a-i presta întreţinere copilului. În situaţia adopţiei cu efecte restrânse (acest tip de adopţie nu se mai încuviinţează în prezent), copilul astfel adoptat se va îndrepta cu o acţiune împotriva părinţilor adoptivi în primul rând, şi, pentru îndestularea creanţei, împotriva părinţilor fireşti, în baza art. 89 lit. c C. fam.

b) Creditorii sunt copiii majori, iar debitorii sunt părinţii (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi)

Creditorii trebuie să facă dovada continuării pregătirii profesionale în învăţământul postliceal sau superior (la cursurile de zi sau fără frecvenţă, la instituţiile de stat sau particulare, timp de 3-6 ani). Debitorii trebuie să aibă calitatea de părinte şi să aibă mijloace materiale suficiente.

Obligaţia de întreţinere încetează la finalizarea studiilor de către copii majori sau la împlinirea vârstei de 25 de ani.

c) Creditorii sunt părinţii, iar debitorii sunt copiii majori (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi)

Creditorii trebuie să dovedească că se află în stare de nevoie din pricina incapacităţii de a munci, având drept cauză bătrâneţea, starea de boală şi infirmitatea. Debitorul trebuie să fie prima persoană împotriva căruia se poate îndrepta creditorul. Pensia de întreţinere se cere printr-o acţiune principală.

Întreţinerea încetează prin moartea copilului sau a părintelui, prin dispariţia stării de nevoie sau a incapacităţii de muncă sau prin lipsa posibilităţilor materiale ale debitorului. În caz de urgenţă, părintele se poate îndrepta împotriva unuia dintre copii care îşi va recupera partea sa de creanţă de la fraţii săi printr-o acţiune în regres, potrivit art. 90 alin.2 C. fam.

102

4) Obligaţia legală de întreţinere între bunici şi nepoţiEste o obligaţie reciprocă în cadrul căreia se disting următoarele situaţii: a) Creditorii sunt nepoţii minori, iar debitorii sunt bunicii Un copil minor se poate îndrepta cu o acţiune pentru plata pensiei de întreţinere în

primul rând împotriva părinţilor, în al doilea rând împotriva fraţilor majori şi abia în al treilea rând împotriva bunicilor.

b) Creditorii sunt bunicii, iar debitorii sunt nepoţii majoriÎn acest caz se aplică regulile cu privire la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi

copiii majori.5) Obligaţia legală de întreţinere între străbunici şi strănepoţi6) Obligaţia legală de întreţinere între fraţi şi surori Creditorii trebuie să se afle în stare de nevoie din pricina incapacităţii de a munci, iar

debitorii trebuie să fie primii pe lista debitorilor şi să aibă mijloace materiale suficiente.7) Obligaţia legală de întreţinere între persoanele expres prevăzute de lege

(art. 87 C. fam.)I) a) Creditorul este copilul, iar debitorul este soţul părintelui firesc Copilul trebuie să fie minor. Dacă ar fi major şi ar continua studiile, creditorul nu ar fi

obligat să-i presteze întreţinere şi după împlinirea vârstei de 18 ani. Părinţii fireşti ai copilului trebuie să fi decedat, să fie dispăruţi sau să se afle în stare de nevoie. Soţul părintelui firesc trebuie să fi prestat în fapt întreţinere copilului, lucru dovedit cu orice mijloace de probă.

Debitorul trebuie să aibă calitatea de soţ al părintelui firesc al copilului, să aibă mijloace materiale suficiente şi să fi prestat întreţinere de bună-voie.

b) Creditorul este soţul părintelui firesc, iar debitorul este copilul majorObligaţia devine reciprocă în cazul în care întreţinerea prestată de soţul părintelui

firesc s-a întins pe cel puţin 10 ani.II) Creditorul este copilul luat în creştere, fără a se fi întocmit formele legale

pentru adopţia sa, iar debitorul este persoana care l-a luat în creştere, fără să-l fi adoptat

Creditorul trebuie să fie minor, iar părinţii săi trebuie să fi decedat, să fie dispăruţi sau să se afle în stare de nevoie. Obligaţia de întreţinere încetează la împlinirea vârstei de 18 ani de către copil.

III) Creditorii sunt părinţii, iar debitorii sunt copiii din căsătoria desfiinţată În acest caz se aplică dispoziţiile privind copiii din căsătorie.IV) Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţatăAceastă obligaţie este reglementată de normele din materia divorţului pentru soţul de

bună-credinţă la încheierea căsătoriei.V) Obligaţia de întreţinere ce revine moştenitorului persoanei care a fost

obligată la întreţinerea unui minor faţă de acesta sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat această întreţinere

Obligaţia există numai pe timpul cât cel întreţinut este minor, dacă părinţii acestuia au murit, sunt dispăruţi sau se află în stare de nevoie, şi numai în măsura valorii bunurilor moştenite. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, iar partea contributivă a fiecărui moştenitor este proporţională cu valoarea bunurilor moştenite.

6.6. Executarea obligaţiei de întreţinere

103

Obiectul obligaţiei de întreţinere: Deoarece legea nu prevede în ce constă obiectul obligaţiei de întreţinere, în practică s-

a stabilit ca acesta cuprinde tot ceea ce este necesar traiului (locuinţă, îmbrăcăminte, alimente, medicamente, nevoi culturale satisfăcute).

Întreţinerea datorată de părinţi copiilor lor minori este mai vastă, cuprinzând, conform art. 101 alin. 2 C. fam., obligaţia părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Cuantumul obligaţiei de întreţinere: Art. 94 alin. 1 C. fam. consacră principiul potrivit căruia întreţinerea se datorează

potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Instanţa apreciază de la caz la caz situaţia de fapt a debitorului şi a creditorului şi, aplicând cele două criterii, va stabili cuantumul obligaţiei de întreţinere.

Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii lor minori prezintă următoarele particularităţi:

- starea de nevoie a minorilor se apreciază numai în funcţie de veniturile lor, nu şi de bunurile lor;

- legiuitorul a stabilit plafoane maxime pentru pensia de întreţinere în art. 94 alin. 3 C. fam.: o pătrime din veniturile din muncă ale părintelui – pentru un copil minor, o treime din veniturile din muncă ale părintelui – pentru doi copii minori şi o jumătate din veniturile din muncă ale părintelui – pentru trei sau mai mulţi copii minori.

- învoiala părţilor cu privire la suportarea cheltuielilor de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor minori va produce efecte numai dacă va fi încuviinţată de instanţa de judecată.

Data de la care se datorează întreţinerea:Întreţinerea se datorează numai pentru viitor, data de la care debitorul prestează

întreţinere fiind data formulării cererii de chemare în judecată.Dacă cererea pentru obligarea pârâtului la întreţinere se face oral, în cursul

dezbaterilor, întreţinerea va fi datorată de la data formulării ei în şedinţă publică. În cazul obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii, instanţa se va pronunţa din oficiu asupra pensiei de întreţinere, dacă nu a fost cerută printr-o cerere accesorie în cadrul procesului de divorţ, caz în care data de la care se datorează întreţinerea este cea a formulării acţiunii de divorţ.

În cazul obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii, dacă se face dovada că, din culpa unuia dintre părinţi, nu a fost promovată acţiunea în stabilirea pensiei de întreţinere, aceasta va fi datorată retroactiv (ex. mama minorilor face dovada că a întârziat cu promovarea acţiunii în justiţie din cauza promisiunilor repetate ale soţului sau ale fostului său soţ în acest sens).

Felul executării obligaţiei de întreţinere:Art. 93 alin. 1 C. fam. prevede că obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin

plata unei pensii în bani, instanţa stabilind felul şi modalităţile executării, ţinând seama de împrejurări.

104

a) Executarea în natură a obligaţiei se poate realiza primindu-l pe creditor în locuinţa debitorului şi întreţinându-l sau punând la dispoziţia creditorului o locuinţă, alimente, îmbrăcăminte şi medicamente.

b) Executarea se poate face şi prin plata periodică a unei sume fixe de bani cu titlu de pensie de întreţinere. Instanţa nu poate stabili o sumă globală, ci doar una periodic.

Modul de executare a obligaţiei de întreţinere:Scopul legiuitorului prin crearea acestei obligaţii este de a asigura în mod constant şi

continuu creditorului mijloacele necesare existenţei lui. Executarea obligaţiei se face prin prestări periodice de bunuri sau de sume de bani. Instanţa trebuie să stabilească în hotărârea judecătorească cuantumul întreţinerii, felul întreţinerii (în natură sau în bani). Dacă întreţinerea se onorează în natură, instanţa va stabili ca prestarea ei să se facă lunar sau trimestrial.

6.7. Încetarea obligaţiei de întreţinere

De regulă, obligaţia de întreţinere se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului, cu excepţia prevăzută de art. 96 C. fam. În alte cazuri, obligaţia de întreţinere încetează astfel:

- o dată cu raportul juridic de căsătorie sau de rudenie pe care s-a întemeiat obligaţia (ex.: - obligaţia dintre soţi se stinge la divorţ, luând naştere, dacă este cazul, obligaţia între foştii soţi; - obligaţia dintre părinte şi copil încetează dacă se admite acţiunea de tăgadă a paternităţii; - obligaţia dintre adoptator şi adoptat se stinge prin desfacerea sau desfiinţarea adopţiei);

- când încetează una din condiţiile pentru acordarea întreţinerii, (ex.: când creditorul nu mai este în stare de nevoie sau redobândeşte capacitatea de a munci sau debitorul nu mai are mijloacele materiale pentru a presta întreţinerea);

- când expiră termenul pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de instanţa de judecată (ex.: - în cazul fostului soţ de rea-credinţă la căsătorie, expirarea termenului de un an duce la încetarea obligaţiei; - la împlinirea vârstei de 18 ani încetează obligaţia de întreţinere a copilului luat spre creştere, fără a întocmi formele prevăzute de lege; - la împlinirea vârstei de 18 ani încetează obligaţia de întreţinere a copilului celuilalt soţ).

6.8. Aspecte de drept procesual

Obligaţia de întreţinere poate constitui obiectul unei cereri principale sau a unei cereri accesorii în cadrul acţiunii de divorţ, pentru obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi sau dintre părinţi şi copii, în cadrul acţiunii de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei şi din cadrul acţiunii în nulitatea căsătoriei, între foştii soţi, dacă unul este de bună-credinţă, şi între părinţi şi copii.

Instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se află pârâtul (debitorul întreţinerii), cu excepţia cazului în care reclamantul este minor, când este competentă judecătoria în rază teritorială îşi are domiciliul minorul.

Calitatea de reclamant revine creditorului obligaţiei de întreţinere, adică persoanei care se află în stare de nevoie. Dacă acesta este minor, va fi reprezentat de mamă sau de

105

tutore. Calitatea de pârât revine debitorului întreţinerii, persoană care trebuie să fie prima obligată la prestarea întreţinerii.

Având în vedere că este vorba de o situaţie de fapt, reclamantul trebuie să probeze cu orice mijloc de probă (înscrisuri, martori, adeverinţe medicale) starea de nevoie şi incapacitatea de a munci.

În cuprinsul hotărârii, judecătorul trebuie să prevadă cuantumul întreţinerii, felul ei şi perioada de timp în care se va presta. Hotărârea se dă cu drept de apel în termen de 15 zile.

Acţiunea de majorare, micşorare sau încetare a întreţinerii poate fi promovată când intervin modificări în starea creditorului sau a debitorului. Astfel, dacă veniturile debitorului cresc, creditorul poate formula o acţiune de creştere a pensiei de întreţinere. Dacă debitorul nu mai are mijloace materiale, acesta poate solicita încetarea întreţinerii.

În materia obligaţiei de întreţinere nu operează autoritatea de lucru judecat, adică între aceleaşi părţi poate avea loc un nou proces, având acelaşi obiect (pensia de întreţinere).

Bibliografie:





1. Definiţi obligaţia legală de întreţinere.2. Enumeraţi caracterele juridice ale acesteia.3. În ce situaţie obligaţia legală de întreţinere nu mai are un caracter strict personal

(situaţia prevăzută de art. 96 C. fam.)?

106

4. În ce situaţie obligaţia legală de întreţinere este unilaterală?5. Între ce persoane există obligaţia legală de întreţinere?6. În ce ordine se datorează întreţinerea?7. Ce condiţii trebuie să îndeplinească creditorul întreţinerii?8. În ce situaţie copilul major are dreptul la întreţinere din partea părinţilor săi?9. Ce condiţii trebuie să îndeplinească debitorul întreţinerii?10. În ce situaţie poate exista obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi?11. Dacă fostul soţ creditor a fost găsit culpabil la divorţ, cât timp poate beneficia de

întreţinere din partea fostului soţ debitor?12. Ce cuantum are întreţinerea prestată fostului soţ?13. În ce situaţie copiii majori pot fi obligaţi la prestarea întreţinerii faţă de părinţii

lor?14. Poate exista obligaţie de întreţinere între bunici şi nepoţi? Dar între fraţi şi surori?15. În ce situaţie devine reciprocă obligaţia de întreţinere aparţinând soţului părintelui

firesc faţă de copilul acestuia?16. Ce cuantum are întreţinerea prestată de părinţi faţă de copiii lor minori?17. Care sunt modalităţile de executare a obligaţiei de întreţinere?18. Hotărârea instanţei privind stabilirea pensiei de întreţinere are autoritate de lucru

judecat?

107

CAPITOLUL VIIOCROTIREA MINORULUI

SECŢIUNEA IOCROTIREA PĂRINTEASCĂ

1.1. Noţiune

Ocrotirea părintească constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor lor minori. Această instituţie cuprinde atât drepturile şi obligaţiile părinţilor cu privire la persoana copilului minor, cât şi cele privind bunurile acestuia.

Aceasta se exercită pe perioada minorităţii copilului, cu excepţia cazului în care minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate de exerciţiu deplină, şi aparţine în egală măsură ambilor părinţi, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Ocrotirea părintească este reglementată de art. 97-112 C. fam. şi de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005.

1.2. Principiile ocrotirii părinteşti

1. principiul exercitării ocrotirii părinteşti numai în interesul copilului minor (art. 97 alin. 2 C. fam.), părinţii având obligaţia de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea şi pregătirea lui profesională, potrivit cu însuşirile acestuia şi în conformitate cu regulile şi principiile societăţii, pentru a-l face folositor colectivităţii.

2. principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti (art. 1 alin. 4 şi art. 97 alin. 1 C. fam.), ca o consecinţă a egalităţii dintre bărbat şi femeie.

3. principiul asimilării depline a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art. 63 C. fam.)

Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi un copil din căsătorie.

4. principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi părinte (art. 106 C. fam.)Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra

bunurilor părintelui, cu excepţia dreptului la moştenire şi la întreţinere, în acest fel patrimoniul copilului fiind distinct de cel al părintelui său.

5. principiul exercitării ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi controlul autorităţii tutelare, al instanţelor judecătoreşti şi al Ministerului Public

Autoritatea tutelară are obligaţia de control şi îndrumare a modului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului, conform art. 108 alin. 1 C. fam. Aceasta exercită atribuţiile de control, îndrumare, decizie şi sesizare prevăzute de lege cu privire la minorii aflaţi sub ocrotirea părintească. În anumite cazuri, legea prevede necesitatea ascultării autorităţii tutelare.

108

Atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor executive şi de dispoziţie ale consiliilor locale comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector ale municipiului Bucureşti, potrivit art. 158 C. fam. Însă, prin Legea nr. 272/2004, o parte din atribuţiile de supraveghere şi control al exercitării ocrotirii părinteşti aparţinând autoritaţii tutelare au fost transferate Direcţiei de asistenţă socială şi protecţie a copilului.

Atribuţiile autorităţii tutelare sunt următoarele:a) ca organ de control:- controlează felul în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle cu privire la persoana şi

bunurile minorului, având dreptul de a-l vizita pe acesta la locuinţa sa şi de a se informa pe orice cale despre felul în care este îngrijit cât priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, la nevoie dând îndrumările necesare. Acest control se exercită din oficiu, dar şi la plângerea sau sesizarea oricărei persoane sau organizaţii care socoteşte necesară intervenţia autorităţii tutelare.

b) ca organ de decizie:- soluţionează neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor şi

obligaţiilor părinteşti, luând decizii cu caracter jurisdicţional după ascultarea părinţilor şi potrivit interesului minorului (art. 99 C. fam.);

- încuviinţează cererea copilului de 14 ani de a-şi schimba felul învăţăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinţi sau de a avea locuinţa necesară desăvârşirii acestora (art. 102 C. fam.);

- încuviinţează părintelui decăzut din drepturile părinteşti păstrarea legăturilor personale cu minorul, doar dacă prin acestea nu ar fi primejduită creşterea, educarea şi învăţătura sa (art. 111 C. fam.);

- stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea de către tutore a minorului si administrarea bunurilor sale (art. 127 alin. 1 C. fam.);

- încuviinţează în prealabil actele de dispoziţie pe care părinţii urmează a le încheia în numele minorului sau pe care acesta le va încheia cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor (art. 129 alin. 2 C. fam.);

- încuviinţează ridicarea de către părinţi a sumelor de bani care depăşesc nevoile minorului şi ale administrării bunurilor sale (art. 131 alin. 1 C. fam.);

- aprobă inventarul bunurilor minorului aflat sub tutelă şi plata creanţelor tutorelui, soţului, rudei în linie dreaptă sau fraţilor şi surorilor tutorelui faţă de minor (art. 126 C. fam.);

- numeşte curator, în caz de interese contrare între părinţi şi minor (art. 132 C. fam.);- acordă descărcare de gestiune tutorelui pentru gestiunea anuală şi pentru cea

generală a patrimoniului minorului, după verificarea socotelilor (art. 135 şi art. 141 alin.1 C. fam.);

- hotărăşte împreună cu medicii dacă interzisul judecătoresc va fi îngrijit la locuinţa sa sau într-o instituţie sanitară (art. 149 alin. 2 C. fam.).

c) ca organ de sesizare:Autoritatea tutelară are calitate procesuală activă, sesizând instanţa de judecată atunci

când luarea unor măsuri de ocrotire a minorului este de competenţa acesteia, în situaţii precum:

- modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de minor, atunci când se schimbă împrejurările privind părinţii divorţaţi (art. 44 alin. 1 C. fam.);

109

- punerea sub interdicţie a unui minor aflat sub ocrotirea părintească (art. 143 şi 150 alin. 1 C. fam.);

- decăderea părintelui din drepturile părinteşti (art. 109 C. fam.).d) în situaţiile în care legea prevede necesitatea ascultării autorităţii tutelare:- în caz de divorţ sau de anulare a căsătoriei, pentru a stabili cărui părinte i se vor

încredinţa spre creştere şi educare copii minori (art. 24 alin. 2 şi art. 42 alin. 1 C. fam.);- în situaţia modificării măsurilor luate de instanţă la divorţ privind încredinţarea spre

creştere şi educare a copiilor minori, având în vedere schimbarea împrejurărilor (art. 44 C. fam.);

- pentru soluţionarea problemei încredinţării copilului spre creştere şi educare şi a stabilirii pensiei de întreţinere, ca urmare a stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei (art. 65 C. fam.);

- pentru stabilirea locuinţei minorului de către instanţă, în cazul în care părinţii nu locuiesc împreună şi nu se înţeleg în această privinţă (art. 100 alin. 3 C. fam.);

- pentru stabilirea de către instanţă a întinderii obligaţiei de întreţinere, a felului şi a modalităţii de executare, în cazul în care părinţii nu se înţeleg în această privinţă (art. 107 alin. 3 C. fam.);

- pentru decăderea unuia sau ambilor părinţi de către instanţă din drepturile părinteşti (art. 109 alin. 2 C. fam.).

Instanţele judecătoreşti intervin, la cerere sau din oficiu, dacă încălcarea obligaţiilor părinteşti este gravă şi iau hotărâri privind măsurile necesare protecţiei eficiente a minorilor, în situaţii precum:

- decăderea din drepturile părinteşti a părintelui (art. 109 C. fam.);- redarea exerciţiului drepturilor părinteşti, dacă împrejurările care au determinat

decăderea din drepturile părinteşti au încetat (art. 112 C. fam.); - punerea sub interdicţie a unuia sau a ambilor părinţi sau a minorului (art. 142 C.

fam.); - încredinţarea copiilor în cazul divorţului părinţilor, a desfiinţării căsătoriei sau a

stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei faţă de ambii părinţi (art. 42, 24 şi 65 C. fam.);

- stabilirea locuinţei minorului, în caz de neînţelegere a părinţilor;- înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept către părinţi (art. 103

C. fam.);- stabilirea pensiei de întreţinere a minorului dacă părinţii nu se înţeleg în timpul

căsătoriei, la divorţ, la desfiinţarea căsătoriei şi în situaţia stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei (art. 107, 42, 24 şi 65 C. fam.);

- încuviinţarea învoielii părinţilor privind întreţinerea minorului la divorţ (art. 42 C. fam.);

- încuviinţarea purtării numelui părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia copilului din afara căsătoriei;

- modificarea măsurilor luate de instanţă privind minorul, dacă s-au schimbat împrejurările iniţiale;

- soluţionarea neînţelegerilor părinţilor privind dreptul de a întreţine relaţii personale cu minorul de către părintele căruia acesta nu i-a fost încredinţat;

- numirea tutorelui, conform art. 38, 39 şi 42 din Legea nr. 272/2004;

110

- obligarea fostului tutore la repararea pagubelor pricinuite minorului din vina sa (art. 141 C. fam.);

- stabilirea persoanei care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia copilului lipsit temporar sau permanent de ocrotire părintească, potrivit art. 38 din Legea nr. 272/2004;

- instituirea măsurilor de protecţie specială a copilului (plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă sau supravegherea specializată), dacă lipseşte acordul părinţilor, conform dispoziţiilor Legii nr. 272/2004.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească care apără drepturile şi interesele minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie.

În cadrul procesului civil procurorul poate introduce orice acţiune, cu excepţia celor strict personale, şi să participe la orice proces, în orice fază a sa, dacă acest lucru este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie şi în alte cazuri prevăzute de lege, conform art. 45 C. proc. civ.

Procurorul poate promova în instanţă următoarele acţiuni:- stabilirea filiaţiei sau contestarea recunoaşterii făcute de mamă sau de tată, dacă

este în interesul minorului;- constatarea nulităţii căsătoriei;- decăderea din drepturile părinteşti;- punerea sub interdicţie.De asemenea, procurorul participă la procesele civile, ori de câte ori legea prevede

expres participarea sa, poate exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi supraveghează la respectarea legalităţii în fază de executare a hotărârilor judecătoreşti.

În cadrul procesului penal, procurorul supraveghează respectarea dispoziţiilor legale privind minorii şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti la locurile de executare a pedepselor şi a măsurilor educative.

1.3. Drepturile şi îndatoririle părinteşti

1.3.1. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului

1. dreptul părinţilor de a stabili locuinţa copilului ( art.100 C. fam.)Copilul minor locuieşte la părinţii săi, având astfel un domiciliu legal. Dacă părinţii

nu locuiesc împreună în timpul căsătoriei, fiind separaţi, sau sunt necăsătoriţi între ei ori divorţaţi, ei decid de comun acord la care dintre ei va locui minorul, iar în caz de neînţelegere, instanţa judecătorească decide ţinând seama de interesele minorului, după ce ascultă autoritatea tutelară şi copilul în vârstă de 10 ani.

Acţiunea în stabilirea domiciliului minorului este promovată de unul dintre părinţi sau de copilul de 14 ani, ca reclamant, împotriva celuilalt părinte, în calitate de pârât, această acţiune fiind imprescriptibilă, fiind limitată doar de împlinirea de către minor a vârste de 18 ani. Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Participanţi la proces sunt autoritatea tutelară şi copilul de 10 ani. Se pot folosi orice mijloace de probă în dovedirea acţiunii, însă în mod obligatoriu trebuie realizată ancheta socială. Căile de atac sunt apelul şi recursul, promovate în termen de 15 zile. În această materie nu operează autoritatea de lucru judecat, putându-se promova oricând o nouă acţiune cu

111

acelaşi obiect dacă se modifică împrejurările iniţiale (în practică s-a stabilit un termen de 6 luni pentru promovarea unei noi acţiuni).

Dacă minorul a împlinit 14 ani, potrivit art. 102 C. fam., el poate solicita autorităţii tutelare încuviinţarea unei locuinţe deosebite de cea a părinţilor săi, dacă aceasta este în interesul desăvârşirii învăţăturii şi pregătirii sale profesionale.

Conform art. 103 alin. 1 C. fam., părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept. Însă, instanţa poate respinge cererea lor dacă costată că înapoierea copilului este contrară intereselor acestuia, minorul de 10 ani fiind ascultat în acest sens.

2. dreptul părinţilor de a îndruma copilul minorPărinţii hotărăsc felul învăţăturii şi pregătirii profesionale a minorului şi îi orientează

relaţiile de prietenie şi anturajul. Copilul în vârstă de 14 ani poate solicita instanţei încuviinţarea schimbării felului învăţăturii şi al pregătirii profesionale.

3. dreptul părinţilor de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea, la educarea, la învăţătura şi la pregătirea profesională a acestuia

În cazul desfacerii sau desfiinţării căsătoriei ori în cazul plasamentului copilului unei persoane, familii, asistentului maternal sau centrului specializat de ocrotire, legea recunoaşte părintelui la care nu se află copilul dreptul de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, la educarea, la învăţătura şi la pregătirea profesională a sa. Dacă unul dintre părinţi îl împiedică pe celălalt să îşi exercite acest drept, cel din urmă se poate adresa instanţei de judecată care stabileşte modalităţile concrete de exercitare a acestui drept şi un program de vizitare a minorului. În practică s-a recunoscut şi dreptul bunicilor de a avea legături personale cu minorul.

4. dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copiluluiPentru încuviinţarea adopţiei unui copil este necesar consimţământul părintelui firesc,

chiar dacă acesta a fost decăzut din drepturile părinteşti, conform art. 12 alin. 2 din Legea nr. 273/2004.

5. dreptul părinţilor de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa actele juridice

Potrivit art. 105 alin 1 şi 2 C. fam., minorul sub 14 ani este reprezentat în actele civile de părinţii săi deoarece nu are capacitate de exerciţiu, pe când minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani poate încheia singur acte juridice, însă cu încuviinţarea părinţilor. În cazul actelor pentru care tutorele este obligat să ceară încuviinţarea autorităţii tutelare şi părinţii au nevoie de aceeaşi autorizare. Dacă există contrarietate de interese între părinţi sau tutore şi copilul minor, autoritatea tutelară va numi un curator care să reprezinte sau să-l asiste pe minor la încheierea acelor acte juridice.

6. îndatorirea de a creşte copilul şi de a-l întreţineConform art. 101 alin. 2 C. fam., părinţii sunt obligaţi să crească copilul şi să îl

întreţină, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională acestuia, potrivit cu însuşirile lui şi conform cu interesele generale ale societăţii şi ordinea de drept.

Pentru îndeplinirea acestor scopuri părinţii trebuie să folosească metoda convingerii şi, dacă este necesar, unele măsuri de constrângere, însă cu păstrarea unor limite, încât să

112

nu dăuneze dezvoltării copilului. Excesele de acest gen pot determina plasamentul copilului la o persoană, familie, asistent maternal sau centru specializat de ocrotire sau chiar decăderea din drepturile părinteşti şi sancţiuni penale pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului.

Obligaţia de întreţinere a copilului de către părinţi a fost prezentată în capitolul anterior.

1.3.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului

Potrivit art. 105 alin. 3 C. fam., părinţii sunt supuşi aceluiaşi regim juridic privind administrarea bunurilor minorului ca şi tutorele, cu excepţia obligaţiei de a întocmi inventarul amintit de art. 126 C. fam.

1. Părinţii au dreptul şi obligaţia de administrare a bunurilor copilului minor, în această sferă fiind incluse actele de administrare propriu-zise, dar şi cele de conservare şi, uneori, cele de dispoziţie.

a) administrarea bunurilor minorului sub 14 aniPărinţii pot încheia următoarele acte: - acte de administrare, precum cele privind folosinţa unui bun sau întrebuinţarea

veniturilor produse de un bun sau a sumelor la care minorul are dreptul;- acte de conservare, precum cele necesare dobândirii unui drept sau evitării stingerii

lui şi care comportă cheltuieli mici; - unele acte de dispoziţie, ca înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului şi

renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, sau înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii sau a celor nefolositoare, dacă valoarea lor nu depăşeşte 250 lei, fără încuviinţarea autorităţii tutelare;

- unele acte asimilate celor de dispoziţie, precum plata creanţelor pe care părinţii, fraţii sau surorile acestora le au faţă de minor.

Părinţii pot realiza, fără încuviinţarea autorităţii tutelare, reparaţiile de întreţinere şi cele radicale la imobilul minorului, plata datoriilor minorului, cheltuielile referitoare la întreţinerea lui şi la administrarea bunurilor sale, intentarea de acţiuni în instanţă sau apărarea ca pârât în instanţă.

În schimb, părinţii pot realiza, doar cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi sub sancţiunea nulităţii relative a acestor acte, acceptarea unei moşteniri, întrebuinţarea sumelor de bani ale minorului şi contractarea unui împrumut pe numele minorului.

b) administrarea bunurilor minorului peste 14 aniMinorul de peste 14 ani poate încheia singur acte juridice, însă are nevoie de

încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar, pentru anumite acte, încuviinţarea autorităţii tutelare. În practică, s-a arătat că acest minor poate încheia singur acte de conservare şi de administrare.

2. Părinţii au dreptul şi obligaţia de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviinţa actele juridice.

1.4. Exercitarea ocrotirii părinteşti

1.4.1. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi

113

De regulă, ocrotirea părintească se exercită în mod egal şi de comun acord de către ambii părinţi, de la naşterea copilului şi până când acesta împlineşte vârsta de 18 ani sau minora se căsătoreşte, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau este adoptat.

Conform art. 99 C. fam., dacă se ivesc neînţelegeri între părinţi privind exercitarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea tutelară, după ce îi ascultă părinţi, hotărăşte potrivit cu interesul copilului. Autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului de peste 14 ani schimbarea felului învăţăturii hotărâte de părinţi sau să aibă o locuinţă diferită necesară desăvârşirii pregătirii sale profesionale. De asemenea, unul dintre părinţi se poate adresa autorităţii tutelare, dacă este nemulţumit de măsurile luate de instanţă privind exercitarea de către celălalt părinte a dreptului de administrare a bunurilor minorului sau încuviinţarea actelor acestuia, plasamentul minorului la o persoană, familie, asistent maternal sau serviciu de tip rezidenţial, modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti de către celălalt părinte.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 273/2004, în literatura juridică s-a subliniat faptul că atribuţiile autorităţii tutelare ar trebui reviziute, iar dispoziţiile Codului familiei privind competenţa acestui organ asupra soluţionării neînţelegerilor părinţilor referitoare la exercitarea ocrotirii părinteşti ar trebui corelate cu cele din noua lege. Legea nr. 273/2004 prevede competenţa instanţei de judecată în soluţionarea neînţelegerilor între părinţi, fără a abroga expres articolele corespunzătoare din Codul familiei (acestea considerându-se în mod tacit abrogate, pentru că ele contravin noii legi).

Aceste neînţelegeri se rezolvă pe cale amiabilă sau, dacă nu este posibil, de către instanţa de judecată.

În acest sens, pot exista următoarele litigii:- litigii privind întinderea, felul şi modalităţile de executare a obligaţiei de întreţinere

a părinţilor nedivorţaţi faţă de copilul lor minor, cu ascultarea obligatorie a părţilor şi a autorităţii tutelare;

- litigii privind încredinţarea copilului minor la divorţ;- litigii privind contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere şi educare,

învăţătură şi pregătire profesională a copilului minor, în caz de divorţ;- litigii privind modul de păstrare a legăturilor personale de către părintele căruia nu i-

a fost încredinţat spre creştere şi educare minorul, cu ascultarea obligatorie a minorului de 10 ani şi a autorităţii tutelare;

- litigii privind stabilirea locuinţei minorului dacă părinţii nu locuiesc împreună, cu ascultarea obligatorie a minorului de 10 ani şi a autorităţii tutelare;

- litigii privind înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

1.4.2. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte

Potrivit art. 98 alin. 2 C. fam., ocrotirea părintească se exercită de către un singur părinte în următoarele situaţii:

- moartea fizic constatată sau declarată prin hotărâre judecătorească a unuia dintre părinţi. Dacă cel declarat mort reapare, el îşi recapătă drepturile şi îndatoririle părinteşti.

114

- decăderea din drepturile părinteşti a unuia dintre părinţi, dacă drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt exercitate astfel încât sănătatea şi dezvoltarea copilului este pusă în primejdie. Părintele decăzut din drepturi păstrează obligaţia de a întreţine minorul şi dreptul de a avea legături personale cu el, numai dacă nu îi pune în pericol sănătatea.

- punerea sub interdicţie judecătorească a unuia dintre părinţi;- neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi, de a-şi manifesta voinţa

(dispariţia, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, contrarietatea de interese între părinte şi minor, împiedicarea cauzată de boală de a îndeplini un act anume în interesul minorului - cazuri în care autoritatea tutelară va numi un curator, dacă şi celălalt părinte nu-şi poate manifesta voinţa; părăsirea definitivă a ţării, copilul rămânând cu celălalt părinte în ţară).

1.4.3. Situaţii speciale privind exercitarea ocrotirii părinteşti

1) Dacă unul dintre părinţi este mort, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, iar celălalt părinte are vârsta între 14-18 ani, sarcina ocrotirii părinteşti revine ultimului. Însă, atunci când cei doi părinţi nu sunt căsătoriţi, cel minor nu poate exercita decât drepturile privind persoana copilului, nu şi bunurile acestuia, autoritatea tutelară urmând a institui curatela.

2) Când unul dintre părinţi este mort, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, iar celălalt părinte are vârsta sub 14 ani, trebuie instituită tutela pentru ocrotirea copilului.

3) Dacă unul dintre părinţi are vârsta între 14-18 ani, iar celălalt părinte are vârsta sub 14 ani, ultimul nu poate avea nici un drept sau îndatorire părintească, iar primul poate exercita doar drepturile şi obligaţiile privind persoana copilului, nu şi bunurile acestuia, dacă nu este căsătorit, autoritatea tutelară urmând a institui curatela.

1.4.4. Scindarea ocrotirii părinteşti

Această noţiune cuprinde cazurile în care ocrotirea părintească este scindată în mod inegal între părinţi sau între părinţi şi persoana, familia, asistentul maternal sau serviciul de tip rezidenţial la care a fost dat în plasament minorul.

1) Scindarea ocrotirii părinteşti în cazul desfacerii căsătorieiConform art. 42 C. fam., la divorţ instanţa poate dispune încredinţarea copilului spre

creştere şi educare unuia dintre părinţi sau plasamentul la o persoană, familie, asistent maternal sau centru specializat de protecţie a copilului.

Dacă minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi, acesta exercită ocrotirea părintească, celălalt părinte având dreptul de a avea legături personale cu minorul şi de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copilului.

În cazul în care împrejurările iniţiale avute în vedere de instanţa de judecată când a luat măsura încredinţării minorului unuia dintre părinţi s-au schimbat, celălalt părinte poate solicita reîncredinţarea copilului lui.

Scindarea ocrotirii părinteşti încetează dacă părintele care exercită ocrotirea moare, este pus sub interdicţie, este decăzut din drepturile părinteşti sau nu-şi poate exprima

115

voinţa, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul redobândind exerciţiul drepturilor părinteşti, cu excepţia cazului în care instanţa hotărăşte încredinţarea copilului altor persoane sau unui centru specializat de protecţie a copilului.

2) Scindarea ocrotirii părinteşti în cazul desfiinţării căsătorieiPrin asemănare, dispoziţiile din materia divorţului privind ocrotirea părintească se

aplică şi copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată.3) Încredinţarea copilului din afara căsătorieiPărinţii hotărăsc de comun acord în legătură cu modul de exercitare a ocrotirii

părinteşti, în caz de neînţelegere hotărând instanţa potrivit dispoziţiilor de la divorţ.4) Plasamentul copilului unei persoane, unei familii, asistentului maternal sau

serviciului de tip rezidenţial, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată

Exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în aceste situaţii este reglementată de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (în continuare ne vom referi la aceasta utilizând termenul legea) şi este prezentată în Secţiunea II a acestui capitol.

1.5. Drepturile copilului

Copiii care se bucură de drepturile consacrate în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României sau în străinătate, copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României, copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile legii privind statutul şi regimul refugiaţilor în România şi copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate de autorităţile publice române competente.

Răspunderea pentru creşterea copilului revine părinţilor şi, în subsidiar, autorităţilor administraţiei publice locale, conform art. 5 din lege.

Principiile care guvernează garantarea drepturilor copilului sunt prevăzute în art. 6 din lege:

a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea; c) responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea

obligaţiilor părinteşti; d) primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea

drepturilor copilului; e) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi

parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate; f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil; g) respectarea demnităţii copilului; h) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta

şi de gradul său de maturitate; i) asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului,

ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie;

j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;

116

l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Drepturile copilului garantate de către lege sunt următoarele:1. dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale, care include dreptul la un nume,

dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia.

S-au stabilit măsuri în sarcina medicilor din secţiile de nou-născuţi şi de pediatrie pentru identificarea părinţilor copiiilor abandonaţi în spital.

Art. 18 alin. 2 din lege prevede că deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se poate realiza doar cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi, neînţelegerile soluţionându-se de către instanţa judecătorească.

2. dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale;3. dreptul la libertate de exprimare;4. dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie;5. dreptul la liberă asociere;6. dreptul la identitate etnică;7. dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale;8. dreptul de a creaşte alături de părinţii săi;9. dreptul de a creşte în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală,

spirituală, morală şi socială;10. dreptul la o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a

aptitudinilor şi personalităţii sale.

Bibliografie:


2. Codul familiei;3. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

117


1. Definiţi ocrotirea părintească.2. Enumerati principiile ocrotirii părinteşti.3. Ce atribuţii are autoritatea tutelară ca organ de control?4. Ce atribuţii are autoritatea tutelară ca organ de decizie?5. Care sunt drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului?6. Care sunt drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la patrimoniul copilului?7. În ce situaţii are loc scindarea ocrotirii părinteşti?8. Enumeraţi drepturile copilului garantate prin noua lege în materie.

SECŢIUNEA IISANCŢIUNI DE DREPTUL FAMILIEI APLICABILE PĂRINŢILOR

2.1. Clasificare

118

A) În funcţie de ramura cǎreia îi aparţine sancţiunea aplicatǎ pǎrinţilor, sancţiunile se clasificǎ în:

Sancţiuni: - de drept penal;- de drept administrativ;- de drept civil;- de dreptul familiei.B) În funcţie de felul obligaţiilor nerespectate:Sancţiuni:

- pentru neîndeplinirea îndatoririlor pǎrinteşti privitoare la persoana copilului;

- pentru neîndeplinirea îndatoririlor pǎrinteşti privitoare la bunurile copilului.

2.1. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor pǎrinteşti privitoare la persoana copilului

1) Decăderea din drepturile părinteştiPotrivit art. 109-112 C. fam., decăderea din drepturile părinteşti poate fi aplicată dacă

sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac conform ordinii de drept şi moralei.

Sancţiunea se poate adopta pentru abateri grave de la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti numai cu privire la persoana minorului, nu şi cu privire la bunurile acestuia.

Sesizarea instanţei poate fi făcută de autoritatea tutelară, de Comisia pentru protecţia copilului sau de procuror, pârâţi fiind unul dintre părinţi sau ambii. Instanţa competentă să judece litigiul este tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul pârâtului, putând fi folosite orice mijloace de probă.

În practică, s-a aplicat această sancţiune în caz de purtare abuzivă a părinţilor faţă de copiii lor, neacordarea întreţinerii, abandonarea copilului, lipsa de supraveghere, conduita imorală.

Dacă sancţiunea se dispune numai faţă de unul dintre părinţi, ocrotirea părintească se va exercita de celălalt părinte, iar dacă ambii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, minorul va fi pus sub tutelă. Dacă nu a putut fi instituită tutela, se va dispune plasamentul copilului unei persoane, unei familii, asistentului maternal sau serviciului de tip rezidenţial, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Ca rezultat al pronunţării acestei sancţiuni, părintele este decăzut din drepturile şi îndatoririle părinteşti, păstrând doar dreptul de a avea legături personale cu minorul, dacă prin aceasta nu se pune în pericol creşterea şi educarea copilului, şi obligaţia de a întreţine copilul. Sancţiunea nu poate fi extinsă la alţi copii ai pârâtului.

Instanţa poate dispune redobândirea drepturilor părinteşti dacă împrejurările iniţiale care au dus la aplicarea acestei măsuri au încetat.

Persoana decăzută din drepturile părinteşti nu poate fi tutore şi nu poate adopta.

119

2) Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilorPotrivit art. 1000 alin. 2 C. civ., există o prezumţie relativă de culpă a părinţilor care

sunt răspunzători pentru prejudiciul cauzat altora de către copiii lor minori, instituindu-se astfel răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane.

Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori sunt existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, condiţiile speciale fiind minoritatea copilului şi locuinţa sa la părinţi.

Acest tip de răspundere se bazează pe vina părinţilor în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere şi de educare a copilului şi pe raportul de cauzalitate între vina părinţilor şi fapta ilicită a minorului.

3) Răspunderea contravenţionalăSunt considerate contravenţii următoarele fapte privind ocrotirea părintească,

conform Legii nr. 61/1991:- alungarea din locuinţă a soţului, a soţiei, a copiilor sau a oricărei alte persoane

aflate în întreţinere;- îndemnul, sub orice formă, al minorilor la săvârşirea de contravenţii;- neluarea de către părinţi sau de către altă persoană căreia i s-a încredinţat spre

creştere şi educare un minor de până la 16 ani, a unor măsuri pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie.

4) Răspunderea penalăPedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor părinteşti, prevăzută de art. 75 C.

pen., se poate aplica în cazul săvârşirii infracţiunilor de rele tratamente aplicate minorului (art. 229 C. pen.) şi este obligatorie în cazul săvârşirii infracţiunii de proxenetism (art. 235 C. pen.), executându-se după ispăşirea pedepsei principale cu închisoarea şi având un caracter temporar.

Măsura de siguranţă a interzicerii revenirii în locuinţa familiei pe o perioadă de până la 2 ani este dispusă de instanţă dacă se constată că prezenţa în locuinţa familiei a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an, pentru loviri sau alte violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, conform art. 129 lit. e C. pen..

Infracţiunea de abandon de familie (art. 228 C. pen.) constă în săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere a uneia din următoarele fapte: - părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; - neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege; - neplata cu rea-credinţă, timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 229 C. pen.) constă în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare. Exemple de rele tratamente aplicate minorului sunt aplicarea de lovituri corporale grave, expunerea copilului la îmbolnăvire, alungarea din casă, lipsirea de libertate, obligarea minorului la practicarea cerşetoriei sau prostituţiei, punerea minorului să asiste la acte cu caracter obscen.

120

Infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 230 C. pen.) constă în reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul, potrivit legii ori în fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul în condiţiile stabilite de lege sau de organul competent.

Infracţiunea de punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 198 C. pen.) reprezintă părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putinţa de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală.

2.2. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor pǎrinteşti privitoare la bunurile copilului

1) Răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lorPărinţii au obligaţia de a administra bunurile copilului minor şi de a-l reprezenta în

actele civile, dacă acesta nu a împlinit 14 ani, răspunzând în calitatea lor de administratori, dacă au pricinuit pagube patrimoniului minorului, conform art. 105 C. fam.

2) Gestiunea frauduloasăInfracţiunea de gestiune frauduloasă (art. 258 C. pen.) reprezintă pricinuirea de

pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării ori conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, dacă s-a urmărit dobândirea unui folos material.

Bibliografie:


2. Codul familiei;3. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.4. Codul civil;5. Legea nr. 61/1991 privind contravenţiile;6. Codul penal.


1. Ce sancţiuni sunt aplicabile părinţilor pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti privind persoana copilului?

2. Ce sancţiuni sunt aplicabile părinţilor pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti privind patrimoniul copilului?

3. Ce consecinţe are decăderea din drepturile părinteşti?

121

SECŢIUNEA IIIOCROTIREA MINORILOR ÎN CAZURI SPECIALE

3.1. Tutela minorului (art. 113 - 141 C. fam.)

Tutela minorului reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unui tutore care îşi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii tutelare.

Potrivit art. 113 C. fam., tutela se instituie atunci când minorul este lipsit de ocrotire părintească din partea ambilor părinţi, deoarece aceştia sunt morţi sau declaraţi morţi, necunoscuţi sau dispăruţi, puşi sub interdicţie ori decăzuţi din drepturile părinteşti.

Numirea tutorelui se face de către instanţa judecătorească, conform art. 38-39 şi art. 42 din Legea nr. 272/2004, deşi art. 116 C. fam. încă neabrogat expres (doar în mod tacit) prevede ca organ competent în numirea tutorelui autoritatea tutelară. Alegerea tutorelui se face în scopul ocrotirii intereselor minorului, fiind preferabilă numirea unei rude.

Conform art. 117 C. fam., nu pot fi tutore următoarele persoane: - minorul sau cel pus sub interdicţie;- persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarată incapabilă de a fi tutore;- cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, în baza legii sau

prin hotărâre judecătorească, şi cel cu rele purtări;- cel care, potrivit legii speciale, este lipsit de dreptul de a alege şi de a fi ales;- cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;- cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini

sarcina tutelei.În mod provizoriu se poate numi un curator, dacă numirea unui tutore necesită un

timp mai îndelungat.Tutela are următoarele caractere juridice: - se exercită numai în interesul minorului – art. 114 C. fam.;- este o sarcină legală şi obligatorie, cel numit tutore neputând refuza această

sarcină decât dacă are vârsta de 60 ani, este o femeie însărcinată sau mamă a unui copil mai mic de 8 ani, exercită o altă tutelă sau curatelă, creşte sau educă 2 sau mai mulţi copii ori nu poate îndeplini tutela datorită bolii, infirmităţii, felului îndeletnicirii, îndepărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate – art. 118 C. fam.;

122

- este o sarcină gratuită, autoritatea tutelară, ţinând seama de munca depusă de tutore, de starea materială a minorului şi a tutorelui, putând dispune în favoarea acestuia din urmă o remuneraţie care nu va depăşi 10 % din veniturile minorului – art. 121 C. fam.;

- este o sarcină personală, neputând fi transmisă;- se exercită sub supravegherea, îndrumarea şi controlul autorităţii tutelare,

reprezentanţii acestei instituţii având dreptul să viziteze copii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre modul de îngrijire, creştere şi educare a copiilor minori – art. 136 C. fam.

Tutela se exercită asupra persoanei minorului întocmai ca şi modul de exercitare a ocrotirii părinteşti.

În ce priveşte patrimoniul minorului, dacă acesta nu are 14 ani, tutorele îi administrează bunurile şi îl reprezintă în actele civile. Tutorele poate face şi acte de dispoziţie sau să permită plata creanţelor pe care el le are faţă de minor, soţul, o rudă în linie dreaptă sau fraţii şi surorile acestuia, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Legea îi interzice tutorelui încheierea, în numele minorului, de contracte de donaţie sau cele care garantează obligaţia altuia şi de acte juridice între el, soţul, o rudă în linie dreaptă sau fraţii şi surorile sale, de o parte, şi minor, de cealaltă parte.

Minorul între 14-18 ani poate încheia singur acte juridice, dar are nevoie de încuviinţarea prealabilă a tutorelui. Acest minor poate încheia singur, fără încuviinţarea tutorelui, următoarele acte juridice: - minora de 16 ani se poate căsători; - minorul de 10 ani îşi dă consimţământul la adopţie; - minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din averea sa, poate accepta o donaţie fără sarcini, poate încheia un contract individual de muncă şi poate realiza singur acte de administrare şi de conservare. El nu poate încheia acte de dispoziţie fără încuviinţarea tutorelui, iar, în cazul actelor ce l-ar putea prejudicia, are nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare.

Tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare dări de seamă periodice privind activitatea sa şi o dare de seamă generală la încetarea tutelei.

Tutela poate înceta la împlinirea vârstei de 18 ani a persoanei ocrotite, în cazul căsătoriei minorei de 16 ani, în situaţia în care părinţii fireşti au fost identificaţi, au reapărut sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti ori interdicţia judecătorească, sau dacă minorul moare sau este declarat judecătoreşte mort.

Asupra tutorelui operează răspunderea civilă patrimonială în baza art. 998-999 C. civ., chiar şi în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, deoarece tutorele răspunde pentru prejudiciile cauzate minorului sau terţilor prin fapta sa. De asemenea, tutorele răspunde administrativ, în cazul săvârşirii unor contravenţii, sau penal, în cazul săvârşirii unor fapte care constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului sau punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji.

Autoritatea tutelară are următoarele atribuţii în legătură cu tutela minorului: - trimiterea unui delegat pentru întocmirea inventarului bunurilor minorului care va

fi supus aprobării autorităţii tutelare;- stabilirea unei sume anuale necesare întreţinerii minorului şi administrării

bunurilor sale, sumă acoperită din veniturile minorului, din vânzarea bunurilor minorului, aprobată de autoritatea tutelară, sau, dacă acestea lipsesc, din banii alocaţi de Direcţia judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotire socială;

123

- încuviinţarea actelor privind bunurile minorului care depăşesc dreptul de administrare, făcute de tutore pentru minorul sub 14 ani sau de minorul între 14 – 18 ani;

- încuviinţarea ridicării sumelor depuse la bancă pe numele minorului care întrec nevoile întreţinerii lui şi administrării bunurilor sale;

- încuviinţarea dată minorului pentru schimbarea felului învăţăturii sau a locuinţei; - acordarea unei remuneraţii tutorelui;- controlul activităţii tutorelui;- primirea dărilor de seamă şi verificarea gestiunii.

3.2. Curatela minorului (art. 152 - 157 C. fam.)

Curatela reprezintă o instituţie de ocrotire a minorului cu caracter temporar şi subsidiar, care intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu, nu îşi pot îngriji interesele din diferite motive.

Curatorul unui minor înlocuieşte părinţii fireşti sau tutorele la încheierea anumitor acte juridice sau a tuturor actelor juridice privind ocrotirea minorului, dar în mod provizoriu.

Astfel, curatela minorului se instituie în următoarele cazuri: - când există contrarietate de interese între părinte sau tutore şi minor;- când părintele sau tutorele este vremelnic împiedicat să îşi îndeplinească

îndatoririle părinteşti, din diferite motive;- când pentru numirea sau înlocuirea tutorelui este nevoie de o perioadă mai

îndelungată de timp;- până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului.Regulile de exercitare ale tutelei se aplică şi în cazul curatelei. Când dispar cauzele

care au dus la instituirea sa curatela încetează.Autoritatea tutelară are următoarele atribuţii în legătură cu curatela minorului: - instituie şi ridică curatela, înlocuieşte curatorul. Totuşi, Legea nr. 272/2004

prevede la art. 38 lit. a că instanţa de judecată numeşte persoana care exercită ocrotirea părintească pentru copilul lipsit temporar sau permanent de ocrortire părintească, dar nu abrogă expres prevederile art. 152 C. fam. Aşadar, considerăm că în viitor ar trebui corelate de legiuitor dispoziţiile Codului familei cu cele din noua lege şi ar trebui clarificată competenţa autorităţii tutelare sau a instanţei de judecată în numirea curatorului.

- dă instrucţiuni curatorului, în anumite cazuri;- încuviinţează unele acte privind bunurile minorului;- controlează activitatea curatorului.

3.3. Interdicţia judecătorească a minorului (art. 142 – 151 C. fam.)

Minorul – debil sau alienat mintal poate fi pus sub interdicţie judecătorească şi va fi ocrotit de părinţi până când devine major (art. 150 alin. 1 C.fam.), după care i se va numi un tutore. Dacă la data punerii sub interdicţie a minorului acesta se afla sub tutelă, autoritatea tutelară hotărăşte menţinerea sa ori schimbarea cu un alt tutore. Tutela interzisului funcţionează după regulile tutelei minorului sub 14 ani, în măsura în care

124

legea nu dispune altfel. Scopul acestei tutele este însănătoşirea minorului şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale acestuia. Atribuţiile autorităţii tutelare privind tutela minorului interzis judecătoresc sunt aceleaşi ca la tutela minorului.

3.4. Protecţia specială a copilului

Organismele competente în realizarea protecţiei speciale a copilului sunt stabilite de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (care a abrogat O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate) şi Legea nr. 275/2004 (care a modificat O.U.G. nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii naţionale pentru protecţia copilului şi adopţie). Astfel, din 1 ianuarie 2005, organismul competent în materie este Autoritatea naţională pentru protecţia drepturilor copilului, iar atribuţiile vechiului organism în privinţa adopţiilor sunt preluate de noul Oficiu român pentru adopţii. De la 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare şi noua Lege nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei (care a abrogat dispoziţiile O.U.G. nr. 25/1997 privind adopţia şi O.U.G. nr. 121/2001 pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopţiile internaţionale). Din 26 iunie 2004 s-a abrogat şi Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii.

Potrivit art. 100-114 din Legea nr. 272/2004, coordonarea şi controlul activităţii de protecţie şi promovare a drepturilor copilului revine Autorităţii naţionale pentru protecţia drepturilor copilului (A.N.P.D.C.), organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. H.G. nr. 1432/2004 reglementează atribuţiile, organizarea şi funcţionarea A.N.P.D.C.

În subordinea consiliului judeţean şi, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti funcţionează Comisia pentru protecţia copilului (C.P.C.), ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică, având printre atribuţii stabilirea măsurilor de protecţie specială a copilului şi soluţionarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal. H.G. nr. 1437/2004 prevede modul de organizare şi metodologia de funcţionare a C.P.C.

Serviciul public specializat pentru protecţia copilului şi serviciul public de asistenţă socială existente în subordinea consiliilor judeţene şi a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se reorganizează ca Direcţia generală de asistenţă şi protecţie a copilului (D.G.A.S.P.C.), instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea aceloraşi organe. H.G. nr. 1434/2004 prevede atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C. Aceasta întocmeşte raportul de evaluare iniţială a copilului şi a familiei lui şi propune stabilirea, modificare sau încetarea unei măsuri de protecţie specială, identifică, evaluează şi monitorizează familiile şi persoanele care au luat în plasament un copil şi asigură formarea de asistenţi maternali profesionişti.

Serviciul public de asistenţă socială (S.P.A.S.) organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale îndeplinesc în domeniul protecţiei copilului următoarele atribuţii:

- identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de servicii sau prestaţii pentru prevenirea separării copilului de familia sa şi elaborează documentaţia necesară pentru acordarea lor;

125

- realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;- vizitează periodic la domiciliu familiile şi copiii care beneficiază de servicii şi

prestaţii;- înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri

de protecţie specială;- urmăresc evoluţia dezvoltării copilului care a beneficiat de o măsură de protecţie

specială şi a fost reintegrat în familia sa.Planul de servicii urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţii săi, în acest

sens S.P.A.S. sau D.G.A.S.P.C. sprijinind accesul copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile de acest tip. Doar dacă se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă, planul de servicii poate prevedea instituirea unei măsuri de protecţie specială a copilului.

Planul individualizat de protecţie planifică serviciile, prestaţiile şi măsurile de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării urgente a copilului separat de părinţii săi într-un mediu familial stabil.

Măsurile de protecţie specială a copilului se pot stabili până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către copil, însă pot fi prelungite până la împlinirea vârstei de 26 de ani, dacă copilul îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi.

Pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru realizarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, se organizează şi funcţionează următoarele tipuri de servicii:

- servicii de zi;- servicii de tip familial;- servicii de tip rezidenţial. Prin serviciile de zi se asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor

copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa, accesul la acestea realizându-se în baza planului de servicii sau a planului individualizat de protecţie. Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului. În sfârşit, serviciile de tip rezidenţial asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii aceleiaşi măsuri. Prin H.G. nr. 1438/2004 s-au aprobat Regulamentele-cadru de organizare şi funcţionare a fiecărui tip de serviciu.

Din categoria serviciilor de tip rezidenţial fac parte centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgenţă şi centrele maternale. Serviciile de tip rezidenţial care aparţin autorităţilor administraţiei publice se organizează numai în structura D.G.A.S.P.C., în regim de componente funcţionale ale acestora, fără personalitate juridică.

Pentru asigurarea prevenirii separării copilului de părinţii lui, consiliile locale ale municipiilor, oraşelor, comunelor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în comunitatea respectivă, iar consiliul judeţean şi consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti - servicii de tip familial şi de tip rezidenţial.

126

Organismele private care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi al protecţiei speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite şi acreditate în condiţiile legii. Acestea pot organiza servicii de prevenire a separării copilului de familia sa şi de protecţie specială a copilului numai pe baza licenţei eliberate de A.N.P.D.C.

Potrivit vechii reglementări, organismele prin care se realiza protecţia copilului aflat în dificultate erau Autoritatea naţională pentru protecţia copilului şi adopţie, Comisia pentru protecţia copilului, Serviciul public specializat şi Organismul privat autorizat.

Din noua lege reiese aplicarea în continuare a dispoziţiilor legale privind asistenţii maternali profesionişti. Aceştia sunt persoane fizice atestate care asigură la domiciliul lor, creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor pe care îi primesc în plasament. Pot dobândi aceasta calitate numai persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu, care, prin comportamentul în societate, starea sănătăţii şi profilul lor psihologic, prezintă garanţii pentru îndeplinirea corectă a obligaţiilor ce revin unui părinte, au în folosinţă o locuinţă şi au urmat cursurile de formare profesională organizate de serviciul public care efectuează evaluarea pentru acordarea atestatului de asistent maternal profesionist.

Activitatea persoanelor atestate ca asistent maternal profesionist se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă cu caracter special, specific protecţiei copilului, încheiat cu un serviciu public specializat pe perioada de valabilitate a atestatului. Asistenţii maternali profesionişti beneficiază de salariul de bază stabilit pentru asistentul social cu pregătire medie, în funcţie de vechimea în muncă, un spor de 15% calculat la salariul de bază pentru încordare psihică ridicată şi condiţii de muncă deosebite în care se desfăşoară activitatea, un spor de 15% calculat la salariul de bază pe perioada în care au în plasament sau încredinţare cel puţin 2 copii şi un spor de 25% calculat la salariul de bază, pentru fiecare copil cu handicap, dizabilităţi sau infectat cu HIV. Plata sumelor necesare acoperirii cheltuielilor pentru copilul la asistentul maternal profesionist se face prin avansarea acestora de către serviciul public specializat. Decontarea sumelor de bani se realizează pe baza documentelor justificative, începând cu luna următoare celei în care s-a avansat suma.

Legea nr. 272/2004 prevede în art. 118-123 că finanţarea sistemului de protecţie a copilului se realizează din bugetul local al comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, din bugetul de stat şi din donaţii, sponsorizări şi alte forme private de contribuţii băneşti, permise de lege. A.N.P.D.C. poate finanţa programe de interes naţional pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului, din fonduri alocate de la bugetul de stat cu această destinaţie, din fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, precum şi din alte surse, în condiţiile legii.

Pentru fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului sau a tutelei se acordă o alocaţie lunară de plasament, care se plăteşte persoanei sau reprezentantului familiei care a luat în plasament copilul sau tutorelui şi se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Cheltuielile pentru plata salariilor sau a indemnizaţiilor asistenţilor maternali se suportă de la bugetul judeţului, respectiv de la bugetul sectorului municipiului Bucureşti, şi se gestionează de către D.G.A.S.P.C.

În ce priveşte litigiile privind stabilirea măsurilor de protecţie specială, în art. 124-131 din lege se arată că acestea sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului sau a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul şi se soluţionează

127

în regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a D.G.A.S.P.C., cu participarea obligatorie a procurorului şi audierea copilului de 10 ani. Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, iar părţile sunt legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cel puţin cu o zi înaintea judecării. Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile şi numai în situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cel mult două zile. Hotărârea instanţei de fond este executorie şi definitivă şi se comunică părţilor în termen de cel mult 10 zile de la pronunţare. Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii. Cauzele sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbru judiciar.

În toate aceste cauze, D.G.A.S.P.C. de la domiciliul copilului sau în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul întocmeşte şi prezintă instanţei raportul referitor la copil, care va cuprinde date privind personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului, antecedentele sociomedicale şi educaţionale ale copilului, condiţiile în care copilul a fost crescut şi propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidenţial în care ar putea fi plasat copilul. În toate cauzele care privesc măsuri de protecţie specială pentru copilul care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal se va întocmi un raport şi din partea serviciului de reintegrare şi supraveghere de pe lângă instanţa judecătorească.

Potrivit art. 54 şi 55 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, măsurile de protecţie specială a copilului sunt plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată, de acestea beneficiind copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela, copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora, copilul abuzat sau neglijat, copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare şi copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.

În ce priveste prima masură de protecţie specială prevăzută de noua lege în art. 58-63 – plasamentul la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau în cadrul unui serviciu de tip rezidenţial, aceasta are un caracter temporar. Măsura plasamentului se stabileşte de către Comisia pentru protecţia copilului (C.P.C.), în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora şi pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. În schimb, atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri, ea va fi stabilită de către instanţa judecătorească, la cererea Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului (D.G.A.S.P.C.). De asemenea, instanţa dispune instituirea plasamentului în cazul copilului ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela, copilului abuzat, neglijat, găsit sau abandonat în unităţi sanitare.

Plasamentul copilului cu o vârstă mai mică de 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial nu este permisă, decât dacă are grave handicapuri ce impun îngrijiri specializate.

128

Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către C.P.C., iar în situaţia copilului pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului, acestea sunt exercitate de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti. Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire. C.P.C. sau, după caz, instanţa care a dispus plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, sumele astfel încasate constituindu-se venit la bugetul judeţului de unde provine copilul.

A doua măsură specială de protecţie a copilului cu caracter temporar prevăzută în art. 64-66 din lege – plasamentul copilului în regim de urgenţă la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau în cadrul unui serviciu de tip rezidenţial se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare. Pe toată durata măsurii se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul D.G.A.S.P.C. din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice şi fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv. În cazul în care aceste persoane se opun, măsura se stabileşte de către instanţa judecătorească.

Ultima măsură de protecţie specială prevăzută în art. 67 şi 80-84 din lege este supravegherea specializată a copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către C.P.C., iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească. Aceasta constă în menţinerea copilului în familia sa, plasamentul în familia extinsă (rude până la gradul IV inclusiv) ori substitutivă (persoane, altele decât cele din familia extinsă, care asigură creşterea şi îngrijirea copilului în condiţiile legii) sau într-un serviciu de tip rezidenţial, cu respectarea de către copil a unor obligaţii, precum frecventarea cursurilor şcolare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie şi intercţia de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane. Prin H.G. nr. 1439/2004 au fost reglementate serviciile destinate copilului în această situaţie.

Conform art. 68 şi 70 din lege, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială, dispuse de C.P.C. sau de instanţa judecătorească, sunt verificate trimestrial de D.G.A.S.P.C. şi, dacă acestea s-au modificat, ea este obligată să sesizeze de îndată comisia sau instanţa, în vederea modificării sau încetării măsurii. La încetarea măsurilor prin reintegrarea copilului în familia sa, S.P.A.S. de la domiciliul sau reşedinţa părinţilor au obligaţia de a urmări evoluţia dezvoltării copilului şi modul în care părinţii

129

îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, în acest scop întocmindu-se rapoarte lunare pe o perioadă de minimum 3 luni.

Bibliografie:


2. Codul familiei;3. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;4. Legea nr. 275/2004 de modificare a O.U.G. nr. 12/2001 privind înfiinţarea

Autorităţii naţionale pentru protecţia copilului şi adopţie.


1. Ce persoane nu pot fi tutore?2. Enumeraţi caracterele juridice ale tutelei.3. Care sunt atribuţiile tutorelui privind patrimoniul minorului?4. După ce primeşte descărcare de gestiune, tutorele mai este responsabil pentru

pagubele cauzate patrimoniului minorului?5. Cine numeşte tutorele?6. În ce situaţii se instituie curatela?7. Cine numeşte curatorul?8. Cine exercită ocrotirea părintească a minorului pus sub interdicţie judecătorească?9. Care este actul normative ce reglementează în prezent protecţia specială a

copilului?10. Enumeraţi organele care au în prezent atribuţii privind protecţia specială a

copilului.11. Ce fel de servicii se asigură copiilor în vederea protecţiei lor speciale?12. Care sunt măsurile de protecţie specială a copilului prevăzute de noua lege?13. În ce situaţii se dispune plasamentul la o persoană sau familie, la un asistent

maternal sau în cadrul unui serviciu de tip rezidenţial? Cine instituie această măsură? Cine exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti în timpul măsurii luate?

14. În ce situaţii se dispune plasamentul în regim de urgenţă la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau în cadrul unui serviciu de tip rezidenţial? Cine instituie această măsură? Cine exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti în timpul măsurii luate?

15. În ce constă măsura supravegherii specializate a copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal? Cine instituie această măsură? Cine exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti în timpul măsurii luate?

130

notiuni generale despre familie curs dreptul familiei

Documents