CURS 11 – 2012 -1. Fânurile

1.1. Metode de obţinere a fânurilor

Uscarea naturalăUscarea naturală se poate face direct pe sol sau cu ajutorul unor

dispozitive din lemn sau din fier.Uscarea directă pe sol este destul de utilizată, cu toate că pierderile de

substanţe nutritive sunt mari, în special atunci când condiţiile meteorologice sunt nefavorabile. Aşa se face că durata uscării plantelor pe sol poate fi cuprinsă între 3 şi 5 zile, chiar mai mult dacă condiţiile sunt total improprii.

Durata de uscare, ca indicator principal al mărimii pierderilor, este influenţată şi de proporţia dintre tulpini şi frunze. S-a observat că frunzele se usucă de cca. 5 ori mai repede decât tijele, acest aspect constituindu-se într-un mare dezavantaj.

În vederea accelerării uscării plantelor în câmp, cel mai adesea, se procedează la întoarcerea plantelor cu ajutorul unor maşini speciale. Asemenea maşini pot să şi strivească tulpinile, făcând ca timpul lor de uscare sa se apropie de cel al frunzelor, este adevărat cu pierderi mai mari de frunze.

Uscarea naturală pe dispozitive din lemn sau fier, utilizată îndeosebi în regiunile de munte, permite obţinerea unor fânuri de calitate mai bună, dar este mare consumatoare de mână de lucru.

Uscarea artificialăÎn completarea uscării naturale sau ca modalitate în sine, uscarea

artificială se bazează pe folosirea unor procedee chimice şi termice.Folosirea unor produse chimice (acizi, baza, erbicide) nu s-a soldat

cu rezultate practice notabile. Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu carbonatul de potasiu, care pulverizat pe plantele tăiate a ameliorat viteza de uscare, mai ales a tulpinilor.

Folosirea unor procedee termice (uscare cu aer rece, uscare cu aer cald), în ciuda costului mai ridicat, a dat rezultate bune, mai ales în ceea ce priveşte menţinerea calităţii fânurilor.

1

Uscarea cu aer rece, prin intermediul unor instalaţii, în comparaţie cu uscarea clasică în câmp, a permis obţinerea unor fânuri de bună calitate datorita reducerii considerabile a pierderilor. Plantele cosite sunt lăsate în câmp 24-48 de ore (prima fază a uscării), după care se pun în şire pe locul unde vor fi depozitate şi o instalaţie, formată dintr-o reţea de ţevi perforate, situată la baza şirei, pompează aer rece în masa plantelor.

Uscarea cu aer cald permite o uscare foarte rapidă şi cu pierderi minime de substanţe nutritive. În ciuda faptului că este conservarea ideală este limitată de folosirea căldurii artificiale, în contextul crizei de energie devenind greu aplicabilă.

Într-o variantă a uscării artificiale se obţine şi lucerna brichetată sau granulată, ca şi faina de lucernă, aceasta din urmă o foarte valoroasă resursă furajeră, inclusiv pentru monogastrice.

1.2. Tipuri de fânuri

Fânurile de pe pajiştile naturaleFânurile naturale sunt caracterizate printr-o mare variabilitate a

însuşirilor lor, dată de caracteristicile pedoclimatice, care influenţează creşterea plantelor şi calitatea fânurilor.

După criteriul zonal, fânurile naturale din ţara noastră se pot clasifica astfel:

Fânul de baltă şi de luncă. Provine din plante cu o valoare nutritivă scăzută, leguminoasele nedepăşind 10-15% din structura covorului vegetal iar gramineele, sub 50%, nu sunt de cea mai bună calitate. Se recomandă, în special, în hrana taurinelor adulte la îngrăşat, a ovinelor şi cabalinelor adulte, fără performanţe productive deosebite.

Fânul de câmpie. Provine din zone diferite, cu asociaţii floristice specifice. Calitatea este satisfăcătoare (conţine cel puţin 60-70% graminee şi leguminoase de calitate, motiv pentru care se poate introduce şi în hrana vacilor în lactaţie, chiar şi a reproducătorilor masculi aparţinând erbivorelor.

Fânul de deal. Este apreciat ca un fân de calitate bună, în care gramineele şi leguminoasele valoroase deţin peste 70%. Se recomandă în hrana tuturor categoriilor de rumegătoare şi cabaline.

2

Fânul de munte. Este cel mai valoros fân obţinut de pe pajiştile naturale, fiind consumat cu plăcere de toate categoriile de erbivore şi având efecte productive notabile.

Fânurile obţinute din plante cultivateFânurile obţinute din plante cultivate aparţin, cel mai adesea, familiei

leguminoaselor perene. Un fân valoros este fânul de borceag, o combinaţie între graminee anuale şi leguminoase anuale.

Fânul de lucernă. Este cel mai folosit şi cel mai valoros fân datorită unor caracteristici proprii: productivitate mare, valoare nutritivă ridicată (conţinut important în proteină, în minerale, în special în calciu, în vitamine), se poate administră în hrana tuturor speciilor şi categoriilor de animale, inclusiv la monogastrice sub formă de făină de fân de lucernă etc.

În condiţii normale de creştere a animalelor nu poate lipsi pe perioada de iarnă din hrana tineretului erbivor, a reproducătorilor masculi, a vacilor gestante şi în lactaţie. La tineret influenţează favorabil creşterea, la femelele gestante asigură o bună dezvoltare a fetuşilor, la vacile în lactaţie stimulează producţia de lapte şi mărirea procentului de grăsime din lapte.

În condiţiile în care silozul de porumb este tot mai des folosit în hrana animalelor, el îşi găseşte un complement ideal în fânul de lucernă (echilibrarea valorii proteice şi a proceselor fermentative din rumen).

Alte fânuri de leguminoase, precum fânul de trifoi, de sparcetă etc., au, în general, aceleaşi însuşiri ca fânul de lucernă şi acelaşi mod de administrare. Înlocuiesc fânul de lucernă acolo unde acesta dă rezultate mai slabe, sub aspectul productivităţii, în regiunile mai umede, cu soluri acide şi sărate.

Fânul de borceag. Este un fân cu un conţinut echilibrat în energie şi proteină, acest echilibru fiind condiţionat de proporţia în care se găsesc gramineele şi leguminoasele. Se poate administra în hrana tuturor erbivorelor, însă cu precădere se recomandă în hrana tineretului şi a cabalinelor.

2. Grosierele

Înainte de toate, grosierele se caracterizează printr-un conţinut ridicat în celuloză brută, peste 40%.

3

În schimb, sunt sărace în proteină brută, în glucide solubile, în minerale (cu excepţia potasiului) şi în vitamine.

Toate acestea fac ca valoarea lor nutritivă sa fie scăzută. Şi cu toate acestea, grosierele pot constitui o resursă importantă de

hrană a rumegătoarelor în perioadele de penurie furajeră, în special în anii secetoşi. Şi în condiţii normale de producere a furajelor, grosierele se folosesc drept complement al nutreţurilor verzi, în special al celor recoltate în stadii timpurii de vegetaţie şi la începutul păşunatului.

Principalele nutreţuri grosiere sunt următoarele:Paiele de cerealeCu un conţinut de până la 50% celuloză brută şi numai 2-5% proteină

brută paiele (de cereale) se caracterizează printr-un grad redus de ingestibilitate şi digestibilitate.

Digestibiliitatea scăzută antrenează şi o valoare nutritiva redusă, in medie 0,40-0,45 UFL/kg SU.

Cele mai bune paie de cereale, dacă se poate spune aşa, sunt paiele de ovăz, urmate de cele de orz şi, în final, de cele de grâu.

Paiele, ca dealtfel toate grosierele, în vederea îmbunătăţiri gradului de consumabilitate şi a valorii nutritive se recomandă, ca înainte de administrare, să fie supuse unor procese de preparare, cele mai cunoscute fiind tocarea, saramurarea, melasarea, dar şi tratamentele chimice, în special cu hidroxid de sodiu şi amoniac anhidru.

Pleava de cerealeEste formată din învelişul boabelor, din spice, boabe seci etc., şi este

caracterizată printr-o valoare nutritivă ceva mai mare decât a paielor, datorită unui conţinut mai redus în celuloză şi mai ridicat în proteină. Se administrează, de preferinţă, umectate (cu apă caldă), saramurate sau melasate.

Cocenii de porumbReprezintă o importantă resursă furajeră pentru bovine şi ovine pe

durata iernii. Valoarea nutritivă, mai ridicată decât a paielor, inclusiv valoarea proteică, este influenţată, în mare măsură de momentul recoltării. Din acest punct de vedere se recomandă a fi tăiaţi imediat după culesul ştiuleţilor. Ca dealtfel toate grosierele se recomandă a fi preparaţi înainte de administrare.

4

Ciocălăii de porumbReprezintă rahisul rămas după îndepărtarea boabelor de pe ştiulete.

Se folosesc singuri, însă numai preparaţi, sau prin măcinarea întregului ştiulete. Au valoarea nutritivă energetică între paie şi cocenii de porumb şi valoarea nutritivă proteică la nivelul cel mai redus.

Vrejii de leguminoaseSe obţin în urma treieratului mazărei, fasolii etc. Sunt caracterizaţi

printr-o valoare nutritivă superioară celorlalte grosiere, datorită unui conţinut în proteină superior. Se recomandă administrarea în urma preparării, sub diferite forme. Cei mai valoroşi sunt consideraţi a fi vrejii de mazăre, iar oile îi valorifică cel mai bine.

3. Rădăcinile, tuberculii şi subprodusele lor

3.1. Rădăcinile

Sunt nutreţuri foarte bogate în apă (75-90%), în amidon şi zaharuri solubile şi relativ sărace în celuloză brută, proteine, minerale şi vitamine (cu excepţia morcovului, bogat în provitamina A).

Sfecla furajeră (Beta vulgaris)Este, după siloz, cel mai important nutreţ suculent de iarnă folosit în

hrana rumegătoarelor.Are, în medie, un conţinut de SU de 13-15%, dar există la ora actuală

soiuri şi cu 20% SU.Având o digestibilitate f. ridicată, către 90%, are şi o valoare nutritivă

energetică pe măsură, cca. 1,15 UFL/kg SU. Principala categorie de animale căreia îi este destinată sfecla furajeră

este cea a vacilor în lactaţie, deoarece influenţează favorabil producţia de lapte.

Distribuită în cantităţi prea mari poate provoca tulburări digestive şi hipocalcemie. Problemele digestive care pot apare sunt asociate cu conţinutul mare al sfeclei furajere în zaharuri solubile, care fermentează uşor şi care induc apariţia acidozelor ruminale. De aceea se recomandă a se administra în cantităţi limitate şi împreună cu nutreţuri celulozice şi cu complemente minerale.

5

Se poate folosi şi în raţiile altor specii şi categorii de erbivore, chiar şi la porci. La porci se recomandă a fi folosită numai crudă, pentru că fiartă determină apariţia intoxicaţiilor, prin reducerea nitraţilor pe care-i conţine în nitriţi.

Sfecla de zahăr (Beta saccharifera)Are un conţinut mai mare în SU decât sfecla furajeră, 22-23%.Din aceleaşi motiv, prezentat la sfecla furajeră, gradul ridicat de

fermentescibilitate al glucidelor în rumen, se administrează restricţionat în raţiile vacilor în lactaţie (cca. 1 kg sfeclă de zahăr la 1 kg lapte produs). Se poate folosi şi în hrana altor specii şi categorii de animale erbivore şi omnivore.

Morcovul furajer (Daucus carota)Morcovul nu este folosit pe scară largă în hrănirea animalelor, dar

este un nutreţ valoros pentru toate speciile şi categoriile de erbivore.Are un grad ridicat de ingestibilitate şi digestibilitate, efecte dietetice

şi un conţinut mare în caroten.Datorită cantităţilor limitate, se recomandă cu prioritate în hrana

cabalinelor şi a animalelor în convalescenţă. Dacă există suficiente resurse se poate include, cu bune rezultate, în raţiile tineretului şi a reproducătorilor masculi.

3.2. Tuberculii

Tuberculii diferă de rădăcini, în primul rănd, prin conţinutul mult mai mare în amidon şi mult mai mic în glucoză şi zaharoză.

Principalele nutreţuri din această grupă sunt:Cartoful (Solanum tuberosum)Cartofii se caracterizează printr-un conţinut relativ ridicat în

substanţă uscată (20-22%) şi foarte ridicat în amidon (70-75% din substanţa uscată), printr-un conţinut în proteină brută asemănător cerealelor (10-11% din SU, însă ½ sub formă de N neproteic) şi printr-un conţinut scăzut în celuloză. La o asemenea compoziţie rezulta un grad ridicat de digestibilitate şi o valoare nutritivă energetică importantă (cca. 1,2 UFL/kg SU).

Acolo unde sunt disponibili cartofii se pot administra cu bune rezultate atât în hrana rumegătoarelor cât şi a porcilor.

6

În hrana rumegătoarelor se administrează, de obicei, cruzi. La porci cartofii cruzi sunt mai slab digeraţi, motiv pentru care se recomanda fierberea lor. Fierberea (urmată de îndepărtarea apei de fierbere) are şi rolul de a îndepărta solanina, un alcaloid cu efecte toxice şi care cauzează gastroenterite. În mod deosebit se recomandă în hrana porcilor la îngrăşat, având o acţiune favorabilă asupra calităţii grăsimii.

Topinamburul (Helianthus tuberosus)Popular este cunoscut sub numele de napi porceşti. Sub aspectul

compoziţiei chimice topinamburul este asemănător cu cartoful în ceea ce priveşte substanţa uscată şi celuloza brută. Polizaharidul dominant este inulina, format din lanţuri de fructoză. (amidonul din lanţuri de glucoză). Asemănătoare cu cartoful este şi digestibilitatea şi valoarea nutritivă energetică. Nu prezintă o importanţă deosebită pentru hrănirea animalelor.

Maniocul (cassava)Tuberculii de manioc provin dintr-o plantă perenă din regiunile

tropicale.Se foloseşte, în special, pentru extragerea amidonului, dar poate fi

folosit şi în hrana vitelor, porcilor şi păsărilor. La porci şi păsări se foloseşte sub formă deshidratată, înlocuind cu succes o parte din cereale.

Valoarea nutritivă energetică este asemănătoare cu cea a cartofului, însă valoarea proteică este mai mică.

3.3. Subprodusele rădăcinilor şi ale tuberculilor

Aceste subproduse sunt obţinute în urma tratamentelor tehnologice la care pot fi supuse sfecla şi cartoful, în vederea extragerii zahărului şi a amidonului.

Pulpa de sfeclă (tăiţeii de sfeclă)Se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, cca. 90%, şi

în celuloză brută. Este, însă, un nutreţ sărac în proteină, în minerale şi în vitamine.

Se poate administra în stare proaspătă (cu dezavantajul conţinutului mare în apă şi al alterării rapide), deshidratată sau însilozată cu grosiere.

Se recomandă, în special, în hrana vacilor în lactaţie şi a taurinelor la îngrăşat. Poate fi folosită, sub formă uscată, în cantităţi limitate şi în hrana

7

porcilor la îngrăşat. Limitarea este dată de conţinutul mare în celuloză brută, motiv pentru care nu se foloseşte la păsări.

MelasaMelasa, un sirop concentrat de culoare brună, este singurul nutreţ de

origine vegetală practic lipsit de celuloză brută. Se caracterizează printr-un conţinut ridicat în SU (70-75%), în glucide solubile (aproape în totalitate zaharoză) şi în unele minerale, în special potasiu, cobalt, fier, zinc, mangan. Este, în schimb, mai săracă în proteină iar aceasta în majoritatea ei structurată pe azot neproteic.

Melasa este un bun corector de gust al nutreţurilor grosiere şi se foloseşte ca liant în industria de nutreţuri combinate. Are şi efecte laxative, care se pot transforma în efecte purgative la folosirea unor cantităţi mai mari.

Ţinând seama de compoziţia şi de proprietăţile ei se recomandă cu prioritate în hrana rumegătoarelor, în combinaţie cu nutreţuri celulozice şi uree, diluată în apă (o parte melasă la 3-4 părţi apă).

Pulpa de cartofiEste cunoscută şi sub numele de borhot de cartofi şi este subprodusul

obţinut în urma extragerii amidonului.Se poate utiliza în hrana animalelor sub formă proaspătă, dar

preferabil prin însilozare sau uscare. Proaspătă nu este consumată cu plăcere datorită unui gust fad.

Se poate include în hrana vacilor de lapte, a taurinelor la îngrăşat, a ovinelor.

8