CAP III. PRINCIPALELE SPECII ARBORESCENTE, DE BAZA SI DE AMESTEC, FOLOSITE IN CULTURI FORESTIERE DE PRODUCTIE

3.1. Specii răşinoase autohtone

Molidul (Picea abies (L) Karst.) este specia cu ponderea cea mai mare dintre răşinoasele întâlnite în ţara noastră, ocupând peste 22% din suprafaţa fondului forestier şi peste 70% din aria pădurilor de răşinoase. Specie montană, molidul este localizat într-o bandă altitudinală de 500 – 700 m în tot lungul catenei carpatice, unde formează un etaj propriu de vegetaţie, cu o extensiune maximă în nordul ţării. În arealul de răspândire, molidul formează în principal arborete pure. În fâşia de limită a etajului molidişurilor, spre cel subalpin, local, la alcătuirea arboretelor mai participă laricele, zâmbrul, iar în ochiurile din rarişti mai mari se instalează jneapănul şi ienupărul. În treimea inferioară a arealului său natural, molidul realizează arborete amestecate cu bradul şi fagul, unde ponderea molidului variază de la 20 – 30% până la 70 – 80%.

Lemnul de molid are calităţi excepţionale şi se pretează la numeroase utilizări în industria mobilei, a hârtiei şi celulozei, în construcţii şi binale, iar cel produs de exemplarele de elită, la confecţionarea instrumentelor muzicale (lemn de rezonanţă sau lemn de claviatură). Din scoarţa molidului se poate obţine tanin (5 – 10%) pentru tăbăcirea pieilor, iar prin prelucrarea răşinii se obţine terebentină, colofoniu etc.

Molidul vegetează bine în climate umede şi reci. La altitudini mari devine mai exigent faţă de lumină, manifestând însă aceeaşi rezistenţă la ger. În staţiuni mai joase devine specie de semiumbră şi sensibilă la îngheţuri târzii. Faţă de sol, molidul dovedeşte o mare plasticitate, fiind puţin pretenţios faţă de compoziţia chimică a acestuia. Datorită sistemului său radicelar, bogat ramificat, dar aproape în întregime superficial (trasant), valorifică bine solurile puţin profunde, însă în astfel de situaţii este sensibil la secetă şi foarte expus la doborâturi de vânt. Lâncezeşte pe soluri mlăştinoase sau la altitudini mari pe podzoluri feriiluviale, unde litiera sa abundentă se descompune greu şi conduce la formarea şi acumularea de humus brut.

Dată fiind diversitate mare a condiţiilor climato-edafice în care vegetează molidul, creşterea, producţia şi calitatea arboretelor constituite din această specie variază în limite foarte largi. Astfel, în raport cu bonitatea staţiunilor, productivitatea molidului este de 4-18 m3/an/ha la vârsta de 50 ani şi de 1-16 m3/an/ha la 100 ani, vârsta la care în cele mai dificile condiţii de vegetaţie, procentul lemnului de lucru nu coboară sub 70% din producţia totală.

Prin proporţia cu care participă la alcătuirea pădurilor naturale, prin marea diversitate şi întindere a staţiunilor în care poate vegeta, prin producţia ridicată şi lemnul de calitate, molidul este cel mai valoros răşinos din fondul nostru forestier.

40

Având în vedere uşurinţa şi siguranţa instalării lui artificiale, cultura molidului este deosebit de rentabilă.

Datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă cultura molidului, se impune menţinerea preponderentă a acestei specii în toată aria sa de răspândire naturală. La instalarea culturilor forestiere din zona montană, molidul trebuie introdus în compoziţiile de împădurire ca specie principală de bază, într-o proporţie de 70-80%. În staţiuni corespunzătoare, alături de molid se vor introduce, ca specii principale de amestec laricele, zâmbrul, pinul silvestru, bradul, fagul şi paltinul de munte. Ultimele două pot rămâne ca specii secundare (de ajutor), în staţiuni mai puţin prielnice. În etajul amestecurilor de fag cu răşinoase (molid, brad) se recomandă ca molidul să fie introdus în proporţie egală cu a bradului, fără ca împreună să depăşească 70%.

Coborârea altitudinală a molidului şi extinderea sa în afara arealului natural este posibilă până în etajul gorunului. Cele mai favorabile condiţii de vegetaţie pentru molid sunt în arealul amestecurilor de brad cu fag şi în făgete montane şi de deal, pure sau cu carpen. În astfel de situaţii, molidul se va introduce ca specie principală de amestec, într-o proporţie de cel mult 30(40)%. De regulă, molidul se introduce, singur sau combinat cu alte specii, în scop de completare a seminţişurilor naturale de fag, recomandându-se cu precădere în staţiuni de bonitate mijlocie pentru fag. Coborât altitudinal, molidul devine extrem de sensibil la uscăciunea din atmosferă şi mai ales din sol. De aceea, la deal, în staţiuni de făgete, făgeto-gorunete, introducerea molidului se recomandă pe expoziţii adăpostite sau numai în treimea inferioară a versanţilor.

Bradul (Abies alba Mill.) deţine 5% din fondul forestier şi 17% din suprafaţa ocupată de răşinoase. Este specie montană, răspândită de-a lungul catenei carpatice în toată subzona amestecurilor de răşinoase cu fag şi în partea inferioară a etajului molidului. Are un areal disjunct, fiind asociat, de regulă, cu molidul sau cu fagul, dar mai frecvent împreună cu ambele specii, formând relativ rar arborete pure.

Faptul că aria sa de răspândire naturală este mai coborâtă decât a molidului şi că la altitudini mari preferă expoziţii însorite, dovedeşte că bradul cere relativ mai multă căldură, putând fi vătămat de temperaturile foarte coborâte din timpul iernii (sub -300C). Intrând mai repede în vegetaţie decât molidul, bradul se dovedeşte mai vulnerabil la îngheţurile târzii. Este specia cea mai pretenţioasă faţă de sol dintre răşinoasele indigene, necesitând soluri fertile, profunde, revene şi afânate. Pretenţiile bradului faţă de factorul edafic explică în mare măsură discontinuitatea arealului său de răspândire naturală.

Temperamentul pronunţat de umbră, sensibilitatea faţă de geruri, îngheţuri târzii, insolaţie, uscăciune în sol şi atmosferă, fac cultura bradului destul de dificilă, iar instalarea lui în teren complet descoperit este riscantă.

Bradul se caracterizează printr-o creştere înceată în prima tinereţe, seminţişurile de brad rezistând mult sub adăpost. Dacă sunt expuse în lumină, creşterile se activează după 15-20 ani, bradul putând atinge la 100 ani şi în staţiuni de bonitate superioară o productivitate de peste 10 m3/an/ha. Lemnul de brad, deşi mai puţin valoros decât cel de molid, are practic aceleaşi utilizări. Scoarţa de brad conţine 4-8% tanin valorificabil, iar din cetina proaspătă se extrag uleiuri volatile, utilizate în industria cosmeticelor şi farmaceutică.

41

Cultura bradului este mai dificilă decât a celorlalte răşinoase indigene sau exotice, dar răspunde, în schimb, celor mai ridicate exigenţe de ordin economic şi cultural. Bradul reprezintă o excelentă specie principală de amestec, capabilă să realizeze, mai ales împreună cu molidul şi fagul, arborete sănătoase, stabile şi deosebit de productive. Ponderea bradului în compoziţiile de împădurire nu se recomandă să depăşească 40-50% nici chiar în optimul său ecologic. Urcat altitudinal în staţiuni favorabile, prin sistemul său de înrădăcinare pivotant şi puternic ancorat în sol, asigură arboretelor de molid un spor de rezistenţă la acţiunea dăunătoare a vânturilor periculoase, iar prin litiera sa bogată, care se descompune uşor, contribuie la ameliorarea însuşirilor fizico-chimice ale solului. Sub limita inferioară a arealului său natural, bradul poate fi coborât altitudinal până în etajul făgetelor şi gorunetelor de deal. Cele mai bune rezultate s-au obţinut însă pe soluri profunde, formate pe substraturi calcaroase, în staţiuni proprii făgetelor din clase superioare de producţie.

Instalarea artificială a bradului este posibilă atât prin semănături directe cât şi prin plantaţii. Se preferă metoda semănăturilor directe executate sub adăpost, în cuiburi sau rânduri echidistante (la 0,33 m) amplasate pe vetre de 1,0 x 1,0 m. În terenuri descoperite, pe expoziţii adăpostite, ferite de geruri excesive şi îngheţuri târzii, instalarea bradului se face şi prin plantaţii în gropi executate în vetre amplasate la adăpostul cioatelor, tufelor de zmeur etc., pentru a se asigura puieţilor o protecţie cel puţin laterală.

Laricele (Larix decidua Mill.) ocupă în România o suprafaţă restrânsă, de circa 20000 ha, reprezentând numai 0,3% din fondul forestier, din care ponderea principală aparţine culturilor instalate artificial. Natural este întâlnit insular, spre limita superioară a vegetaţiei forestiere, în cinci centre mai importante (Ceahlău, Zăgan-Ciucaş, Bucegi, Valea Latoriţei şi Apuseni), unde formează arborete pure, care însumate acoperă numai 500-600 ha, dar mai frecvent amestecuri cu molidul, zâmbrul şi, pe alocuri, cu bradul şi fagul.

Laricele produce un lemn valoros, greu, tare, dar elastic şi foarte durabil. Se lustruieşte uşor fiind utilizat pentru mobilă şi lambriuri. Datorită rezistenţei şi elasticităţii este indicat în construcţii civile şi hidrotehnice, stâlpi, pari de mină, traverse, parchete etc. Date fiind aceste însuşiri fizico-mecanice ale lemnului, laricele este cunoscut şi sub denumirea sugestivă de „stejar al răşinoaselor”. Scoarţa de larice conţine până la 13% tanin, iar răşina produsă de această specie este în cantitate mai mare decât la pin.

Cu toată ponderea redusă de participare a laricelui la constituirea pădurilor din fondul nostru forestier, acesta trebuie considerat printre cele mai valoroase specii de răşinoase. Uşurinţa de cultivare, rapiditatea de creştere, mai cu seamă în tinereţe şi până la vârsta de 50-60 ani, calitatea remarcabilă a lemnului, constituie tot atâtea argumente în sprijinul utilizării laricelui, mai mult decât până în prezent, în lucrări de împăduriri.

În ţara noastră, primele culturi cu larice în afara arealului său natural de răspândire datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind utilizată sămânţa de provenienţă străină. Pentru întemeierea de noi culturi, în zona montană, la peste 1000 m altitudine, se recomandă ca material primar de multiplicare sămânţa recoltată din baze seminologice constituite în arboretele naturale cele mai valoroase. Introducerea laricelui în arealul molidişurilor montane,

42

ca specie principală de amestec, este necesară atât din punct de vedere economic, cât mai ales cultural. Înrădăcinarea puternică conferă laricelui o bună stabilitate şi introdus în proporţie de 10-20% sub formă de bandă sporeşte capacitatea de rezistenţă a molidului la acţiunea dăunătoare a vântului. Fiind o specie cu temperament de lumină şi având cea mai intensă transpiraţie dintre speciile de răşinoase de la noi, benzile de larice se recomandă să fie amplasate cu precădere pe formele convexe (pozitive) de relief, în lungul coamelor şi culmilor principale sau secundare, precum şi în treimea superioară a versanţilor cu mare extensiune în suprafaţă, unde benzile pot fi plasate sub formă de reţea în ochiurile căreia se plantează molidul. În regiunea de munte, introducerea laricelui în treimea inferioară a versanţilor, în locuri depresionare, cu stagnări de aer şi exces de umiditate atmosferică este contraindicată. În asemenea condiţii, creşterile laricelui sunt reduse şi tulpinile arborilor se acoperă repede cu licheni.

Pentru asigurarea materialului de reproducere (seminţe), culturile mature de larice, sănătoase şi deosebit de productive, instalate în păduri de foioase, pot servi ca baze semincere, cu condiţia însă ca seminţele recoltate să fie folosite local sau în condiţii staţionale asemănătoare.

Prin introducerea laricelui în făgete montane şi de dealuri, în amestecuri de fag cu gorun, gorunete şi chiar şleauri de deal, se tinde ca în viitor ponderea laricelui să reprezinte 2,5 – 3,5% din totalul răşinoaselor de la noi.

La altitudini mai joase, instalarea laricelui nu se va mai corela cu formele pozitive ale reliefului. Fiind o specie pretenţioasă faţă de umiditatea din sol, odată cu diminuarea cuantumului precipitaţiilor, în regiunea de dealuri introducerea laricelui se recomandă cu precădere pe versanţi adăpostiţi, pe platouri şi terase, cu soluri mai bogate în umiditate, care să compenseze relativul deficit de apă meteorică. În asemenea condiţii, amplasarea laricelui în treimea superioară a versanţilor însoriţi şi pe culmi este total neindicată. La altitudini mai joase, laricele, specie principală de amestec, nu va depăşi ponderea de 20 % din suprafaţa de împădurit, iar asocierea lui cu specia principală de bază (fag, gorun etc.) este indicat să se facă în biogrupe de mărimea buchetelor (sub 100 m2). De altfel, în completarea seminţişurilor naturale de fag, gorun etc., laricele poate fi introdus prin plantaţii chiar şi izolat întrucât este competitiv datorită creşterilor active înregistrate după depăşirea şocului de plantare, practic neexistând riscul eliminărilor lui de către speciile locale.

Instalarea artificială a laricelui, indiferent de zona fitoclimatică şi condiţiile locului de împădurit se face numai prin plantaţii cu puieţi produşi în pepinieră.

Pinul silvestru (Pinus silvestris L.) are un areal restrâns în ţara noastră, arboretele naturale, localizate în cele mai grele condiţii de vegetaţie din munţii noştri (stâncării, turbării etc.), însumând aproximativ 9000 ha. Datorită plasticităţii ecologice şi capacităţii ridicate de valorificare a staţiunilor de bonitate redusă din arealele fagului şi cvercineelor, precum şi a terenurilor degradate, prin instalarea lui artificială în astfel de condiţii, ponderea pinului silvestru a crescut continuu în ultimele 5-6 decenii, suprafaţa ocupată de pin ajungând în prezent la peste 70.000 ha.

Lemnul pinului silvestru este elastic şi foarte rezistent, indicat pentru pari de mină, construcţii, furnire, placaje şi cherestea, pentru traverse şi parchet şi nu în ultimul rând pentru celuloză, PAL şi PFL. Totodată, pinul silvestru este principalul

43

producător european de răşină, fiind înfiinţate în acest scop culturi speciale în care se aplică rezinajul.

Producţia şi productivitatea pinului silvestru, precum şi calitatea lemnului sunt în mare măsură influenţate de condiţiile de vegetaţie. Creşteri viguroase şi producţii ridicate sunt realizate pe soluri brune eumezobazice, cu textură uşoară şi troficitate mijlocie. În culturi mature, variabilitatea fenotipică a speciei este foarte pronunţată. Frecvent arborii dezvoltă coroane largi cu ramuri groase, inserate orizontal, iar tulpinile sunt sinuoase şi slab elagate.

Deşi ocupă suprafeţe reduse comparativ cu celelalte răşinoase autohtone, pinul silvestru este o specie de perspectivă, care poate fi folosită în staţiuni de bonitate inferioară pentru speciile locale de bază, cu o mare amplitudine altitudinală, din câmpie până în zona montană. În asemenea condiţii, el valorifică mai bine potenţialul scăzut al staţiunilor şi asigură o producţie de biomasă net superioară cantitativ şi calitativ faţă de alte specii locale, dovedindu-se una dintre cele mai valoroase specii destinate ridicării productivităţii pădurilor. De asemenea, el este indicat pentru fixarea nisipurilor şi pentru ameliorarea terenurilor degradate. În acest ultim caz, folosirea pinului silvestru se recomandă din regiunea dealurilor până la limita inferioară a etajului amestecurilor de fag cu răşinoase. Cele mai bune rezultate în aceste condiţii fitoclimatice s-au obţinut în arborete de pin silvestru instalate pe soluri textural uşoare, formate pe gresii silicioase, substraturi de fliş etc. Solurile grele argiloase şi argilo-lutoase, compacte, bogate în carbonat de calciu, formate pe marne sau substraturi calcaroase, trebuie să fie evitate.

Instalarea artificială a pinului silvestru prin plantaţii este sigură şi uşoară. De regulă, se utilizează puieţi cu rădăcină nudă. În condiţii extreme însă se recomandă folosirea puieţilor cu rădăcini protejate, frecvent crescuţi în pungi de material plastic, pentru evitarea şocului de plantare şi asigurarea de la început a unei bune reuşite a culturilor forestiere înfiinţate în asemenea condiţii staţionale.

Pinul silvestru, având o înrădăcinare pivotantă însă concentrată şi datorită temperamentului său pronunţat de lumină este incapabil să valorifice complet potenţialul productiv al solului, iar odată cu înaintarea în vârstă există pericolul înţelenirii şi tasării solului în urma răririi arboretului. Pentru prevenirea acestor neajunsuri nu se recomandă culturi pure de pin, nici chiar în cazul înfiinţării de arborete destinate rezinajului. În cazul împăduririlor propriu-zise, alături de pinul silvestru (ca specie principală de bază), în compoziţia de împădurire trebuie prevăzute specii de ajutor indicate de staţiune, în proporţie de 20-30% sau cel puţin specii arbustive pentru protejarea solului împotriva înţelenirii. În lucrări de substituire a unor arborete de productivitate scăzută, localizate în staţiuni de bonitate inferioară pentru speciile constituente, este indicată cultura pinului în amestec cu speciile locale, care în multe situaţii se regenerează natural. În astfel de cazuri, pinul silvestru poate avea rol de specie principală de bază (cu o pondere de participare în compoziţia de regenerare de 60-70%) sau de specie principală de amestec (în cazul substituirilor parţiale, când ponderea lui în suprafaţă nu depăşeşte de regulă 40%).

În reuşita culturilor forestiere de pin este esenţială alegerea celor mai indicate provenienţe în raport cu specificul ecologic al staţiunilor unde se execută împăduririle. În regiunea dealurilor până în zona munţilor mijlocii, cele mai bune rezultate s-au obţinut cu provenienţele autohtone.

44

3.2. Specii răşinoase exotice

Duglasul (Pseudotsuga menziesii Mirbel. Franko.) este originar din continentul nord-american, unde ocupă un spaţiu geografic imens şi extrem de variat.

În Europa a fost introdus în 1827, la început ca arbore ornamental, după care a căpătat o largă extindere în culturile forestiere din aproape toate ţările. În ţara noastră, primele culturi cu duglas au fost înfiinţate după 1890 în Banat, Transilvania şi Moldova, în multe arborete creşterile medii anuale la hectar ajungând până la 19-21 m3. Ca urmare, duglasul este considerat răşinosul exotic cel mai valoros, ocupând detaşat primul loc în rândul speciilor repede crescătoare de răşinoase. De aceea, interesul pentru această specie a sporit constant, iar extinderea lui în cultură a făcut ca duglasul să ocupe în prezent peste 10000 ha.

Lemnul de duglas este mai durabil decât al bradului indigen putând fi utilizat în construcţii civile şi hidrotehnice sau pentru pari de mină; prin debitare se poate obţine cherestea de bună calitate şi poate furniza la cicluri scurte de producţie un volum mare de masă lemnoasă pentru industria papetară şi a celulozei. Potenţialul productiv ridicat al duglasului este o particularitate remarcabilă, ea depinzând însă de provenienţa materialului de înmulţire şi particularităţile climato-edafice ale terenului de cultură.

În vastul areal natural de răspândire, duglasul prezintă trei varietăţi distincte sub raportul însuşirilor biologice şi anume: duglasul verde (Pseudotsuga menziesii var. menziesii), duglasul albastru (P. menziesii var. glauca) şi duglasul cenuşiu (P. menziesii var. caesia). Dintre cele trei varietăţi menţionate, importanţă silvoeconomică pentru condiţiile din ţara noastră prezintă duglasul verde. La rândul lui, duglasul verde se caracterizează printr-o mare diversitate genetică care îşi găseşte expresia în variabilitatea pronunţată a producţiei de masă lemnoasă, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, precum şi a capacităţii de rezistenţă la adversităţi. În consecinţă, stabilirea celor mai indicate provenienţe pentru extinderea în cultură a duglasului trebuie fundamentată pe baza unor cercetări experimentale judicios organizate. Folosirea fără discernământ a materialului de înmulţire poate compromite însăşi ideea promovării în viitor a culturii duglasului în ţara noastră. Aşa se explică uscarea recentă a unor culturi de duglas de vârstă mijlocie, cauzată, în principal, de seceta fiziologică din iernile mai temperate.

Pe baza cercetărilor întreprinse în această direcţie s-a ajuns la concluzia că rezultatele cele mai bune în cultura duglasului din ţara noastră s-au obţinut cu provenienţe situate în optimul climatic din arealul natural, întâlnite în Oregon şi Washington şi provenienţele indigene de la Alejd şi Nădrag. Pe baza aceloraşi cercetări s-a realizat zonarea culturii duglasului verde, cu precizarea condiţiilor staţionale indicate pentru extinderea lui. Astfel, s-a stabilit că zonele favorabile şi relativ favorabile instalării duglasului se întâlnesc în partea vestică a ţării, în staţiuni din cuprinsul Carpaţilor Occidentali şi dealurilor vestice, ale Subcarpaţilor şi vestul Platformei Getice, la altitudini cuprinse între 300-900 m. Climatul regional trebuie să întrunească următoarele condiţii: temperatura medie anuală să nu depăşească 9,60C la altitudinile cele mai joase şi nici să coboare sub 6,50C la altitudinile cele mai mari, cuantumul precipitaţiilor anuale să fie de minim 700 mm, din care cel

45

puţin 400 mm în sezonul de vegetaţie, indicele anual de ariditate să aibă valori între 37-42, iar în sezonul de vegetaţie să fie de 33-34.

În zonele favorabile pentru cultură, duglasul va fi introdus pe versanţi cu înclinări de la moderate până la repezi (6-300), pe soluri brune, brune-acide, brune luvice, cel puţin mijlociu profunde (min.60 cm), cu textura mijlocie, fără schelet până la semischeletice, revene până la reavăn-jilave în perioada estivală, cu bun drenaj extern şi intern. Pentru evitarea vătămărilor cauzate de îngheţuri, geruri, secetă fiziologică şi doborâturi de vânt trebuie evitată instalarea duglasului în treimea inferioară a versanţilor, pe platouri, terase, microdepresiuni, cu soluri textural grele şi regim alternant de umiditate, ca şi pe culmi sau şei expuse vânturilor reci sau în treimea superioară a versanţilor însoriţi cu înclinare puternică, expuşi uscăciunii în perioada estivală.

Instalarea duglasului se face prin plantaţii. Faţă de brad, duglasul are un temperament mai robust, putând fi instalat în teren deschis fără dificultate. Se recomandă însă o protecţie laterală în primii 2-3 ani de la plantare. Puieţii au o creştere mai activă decât bradul, devenind apţi de plantat la 2-3 ani. Desimea iniţială, ca specie principală de bază, este de 2200 puieţi/ha pe terenuri descoperite (3,0 x 1,5 m) şi de 2500 puieţi/ha (2,0 x 2,0 m) când se foloseşte ca specie principală de amestec în completarea seminţişurilor naturale alcătuite din specii locale.

Pinul negru (Pinus nigra Arn.) este o specie mediteraneană cu mai multe varietăţi. Arealul său ajunge până în partea sud-vestică a ţării noastre, unde, pe Valea Cernei se întâlneşte spontan varietatea banatică de interes forestier mai mult local. Pinul negru austriac (P.nigra var. austriaca Hoss A. et G.) este varietatea care s-a impus de multă vreme în întreaga Europă la împădurirea terenurilor degradate, uscate şi erodate, de natură calcaroasă. La noi a fost utilizat mai mult la împădurirea terenurilor degradate, cu deosebire în partea sud-vestică a ţării.

Lemnul său are multiple utilizări, dar producţia şi calitatea lemnului sunt inferioare celor de pin silvestru, fiind însă mult mai bogat în răşină. Creşte repede în tinereţe şi, prin înrădăcinarea lui pivotantă puternică, consolidează terenul şi ameliorează solul pe care se instalează.

Pinul negru austriac se caracterizează printr-o largă amplitudine ecologică, rezistând bine la ger şi la secete prelungite. Are cerinţe modeste pentru umiditatea şi bogăţia solului. Optimul natural de vegetaţie este caracterizat printr-un climat cu ierni blânde şi veri călduroase şi relativ uscate. Aşa se explică de ce la noi s-au obţinut rezultate bune în cultura acestei specii pe terenuri cu soluri formate pe substraturi calcaroase.

Având în vedere particularităţile lui ecologice, pinul negru austriac poate fi folosit cu succes în continuare la împădurirea terenurilor degradate cu substraturi de natură marnoasă, calcaroasă din jumătatea sudică a ţării. Spre deosebire de pinul silvestru, în staţiuni extreme poate vegeta şi pe soluri cu textură mai grea, lutoasă sau luto-argiloasă, bogate în carbonat de calciu, devenind însă mai exigent faţă de regimul de umiditate a solului.

În lucrări de împădurire se recomandă să fie folosit ca specie principală de bază în culturi forestiere pentru punerea în valoare a terenurilor degradate. Întrucât prezintă aceleaşi particularităţi temperamentale şi morfologice ca şi pinul silvestru, se recomandă asocierea lui cu specii secundare şi arbustive. De asemenea, se

46

recomandă înfiinţarea de culturi speciale pentru rezinaj, instalate în arealul natural de răspândire a speciilor de stejar, însă numai în staţiuni de bonitate inferioară pentru acestea, când este necesară intervenţia cu lucrări de substituire. Capacitatea de a suporta gerurile şi uscăciunea, recomandă pinul negru ca principală specie arborescentă ce poate fi utilizată la înnobilarea sau substituirea unor arborete de slabă productivitate din silvostepă sau la înfiinţarea de culturi forestiere chiar în stepă.

Pinul strob (Pinus strobus L.), specie originară din America de Nord, a fost introdusă în Europa după anul 1700, la început ca specie decorativă, apoi în culturi forestiere. Prezintă importanţă economică pentru ţara noastră prin cantitatea şi calitatea producţiei de biomasă realizată în staţiuni de altitudine joasă şi chiar la câmpie. Datorită acestei calităţi, pinul strob a fost sugestiv numit „răşinosul colinelor”.

La noi, culturile forestiere de pin strob ocupă suprafeţe restrânse (cca.1400 ha), cele mai multe fiind instalate în ultimele decenii. Staţiunile favorabile culturilor de pin strob sunt cele situate altitudinal între 250-800 m, cu amplitudine termică redusă, cu valori medii ale temperaturii anuale cuprinse între 7,5-9,50C şi un cuantum anual al precipitaţiilor de 700-900 mm. Necesită soluri profunde cu textură mijlocie spre uşoară şi regim de umiditate reavăn-jilav-umed. În asemenea situaţii, productivitatea pinului strob atinge valori de 17-19 m3/an/ha, întrunind toate condiţiile pentru încadrarea lui în categoria speciilor repede crescătoare.

Extinderea culturii pinului strob prin cultură în fondul nostru forestier se recomandă cu precădere în regiunile de deal şi coline, ca specie principală de amestec, asociată grupat cu foioasele locale (fag, gorun etc.) sau cu alte răşinoase indigene sau exotice (molid, duglas, larice etc.).

Pentru culturi, se vor utiliza surse proprii de seminţe, alegându-se ecotipurile valoroase şi rezistente la Cronartium ribicola, dăunătorul cel mai de temut al acestei specii. Instalarea pinului strob se face prin plantaţii, la desimi de 2500 buc/ha (2 x 2 m), întrucât creşte repede în tinereţe.

Chiparosul de baltă (Taxodium distichum L. Rich.) este originar din statele sud-estice ale S.U.A., unde ocupă terenuri mlăştinoase sau periodic inundate din lungul râurilor. Prezintă importanţă silvo-economică prin creşterea sa activă, lemnul valoros şi mai ales prin capacitatea de a vegeta pe soluri total improprii altor răşinoase.

La noi a fost mult răspândit în parcuri, fiind o specie ornamentală de mare efect, mai ales datorită frunzişului. Cultivat cu caracter forestier a dat rezultate bune în lunca Jiului şi a Dunării din Oltenia.

Chiparosul de baltă poate fi folosit cu succes la înnobilarea sau chiar la substituirea unor zăvoaie de anin şi mai ales de salcie, întâlnite în locuri cu exces permanent de apă în sol. La noi însă climatul este în general prea aspru pentru el, iernile fiind reci, iar frecvenţa îngheţurilor târzii periculoasă. De aceea, se recomandă cu deosebire în luncile râurilor din partea sud-vestică a ţării, în care iernile sunt mai blânde. De asemenea, trebuie evitate solurile gleizate sau sărăturate. Este o specie de lumină, dar în tinereţe preferă un adăpost lateral în cele mai multe cazuri.

47

3.3. Specii foioase autohtone

Fagul (Fagus sylvatica L.) este cea mai răspândită specie forestieră de la noi, ocupând 31% din suprafaţa pădurilor. Lemnul de fag este astăzi larg utilizat pentru mobilă curbată, cherestea, parchet, furnire, placaje, panele, plăci fibrolemnoase şi în prezent oferă noi valenţe de prelucrare industrială chiar şi în scopuri papetare.

Pe lângă valoarea economică ridicată, cultura acestei specii se impune şi datorită însuşirilor sale amelioratoare în masiv. Având frunzişul des, dă o litieră bogată care se descompune mai uşor, fără să formeze humus brut. Ca specie de umbră, se comportă excelent in amestec cu alte specii valoroase, cum ar fi bradul, molidul, laricele, duglasul, gorunul etc. Asociat cu aceste specii, în cuprinsul arealului său natural, contribuie la realizarea unor arborete sănătoase, viguroase şi productive.

Introdus în amestec cu molidul, afânează solul şi-l păstrează sănătos, împiedicând degradarea lui prin acidificare şi formare de humus brut. În plus, sporeşte rezistenţa arboretelor de molid la acţiunea dăunătoare a vântului. Extinderea sa altitudinală în amestec cu molidul se recomandă cât mai sus posibil, chiar dacă peste o anumită limită rămâne ca specie de ajutor, cu caracter secundar din punct de vedere al producţiei de lemn. La altitudini joase, fagul urmează să fie introdus uneori ca specie principală de amestec în gorunete şi şleauri de deal. Nu poate fi folosit însă acolo unde umiditatea atmosferică scade sub 70% sau precipitaţiile medii anuale sunt sub 600 mm.

Temperamentul său de umbră, ca şi sensibilitatea mare la îngheţ şi arşiţă nu fac posibilă cultura fagului în teren descoperit. La fag, ca şi la brad, se preferă semănăturile directe sub masiv. Semănăturile directe se fac obişnuit în cuiburi, cu 3-4 ani înainte de tăierea de punere în lumină.

Plantaţiile cu fag au avantajul că pot fi executate şi în teren descoperit, dacă expoziţia este adăpostită. Pentru producerea puieţilor, semănăturile în pepinieră se fac primăvara, de regulă cu seminţe preîncolţite. Culturile se umbresc obligatoriu în primul an, ca şi în perioadele de arşiţă puternică din al doilea an. Puieţii de fag pot fi obţinuţi în pepinieră şi prin repicarea celor de un an, recoltaţi din seminţişuri naturale, primăvara înainte de intrarea lor în vegetaţie. Puieţii de fag devin apţi de plantat la vârsta de 2 ani.

Regenerarea fagului în arboretele existente se obţine cu uşurinţă pe cale naturală. Având în vedere ponderea mare a speciei în compoziţia generală a pădurilor ţării noastre, regenerarea integrală a pădurilor de fag ce se exploatează este indicată în arborete situate în staţiuni de bonitate ridicată, unde se pot obţine producţii mari de lemn calitativ superior, îndeosebi lemn de furnir. În celelalte cazuri, golurile rămase neregenerate în urma aplicării tăierii definitive se pretează perfect pentru introducerea răşinoaselor repede crescătoare şi valoroase (molid, brad, pini, larice, duglas etc.), precum şi a unor specii de foioase de interes industrial – potrivit staţiunii (frasin, paltin, cireş, gorun) – în vederea obţinerii unor arborete de amestec ideal între răşinoase şi foioase.

Cvercineele. Pădurile de stejar din ţara noastră ocupă aproximativ 18% din totalul suprafeţei păduroase. În componenţa lor intră mai multe specii ale genului Quercus şi anume: gorunii (seria sessiliflorae Loj.), stejarul pedunculat (Q. robur L.

48

sau Q. pedunculata Ehrh.), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora K.Koch.), gârniţa (Q. frainetto Ten. sau Q. conferta Kit.), cerul (Q.cerris L.) şi stejarul pufos (Q. pubescens Willd.).

Gorunii, stejarul pedunculat, gârniţa şi cerul sunt specii caracteristice pentru zona forestieră, iar stejarul brumăriu şi stejarul pufos pentru silvostepă; există însă numeroase întrepătrunderi.

Dintre speciile de stejar care cresc în mod natural la noi, un interes forestier deosebit îl prezintă gorunul şi stejarul pedunculat. Aceste două specii cu răspândire mai mare şi cu valoare economică ridicată, găsesc şi cele mai bune condiţii de viaţă în multe din staţiunile pe care le ocupă. Lemnul lor are calităţi excepţionale, fiind apt pentru foarte multe întrebuinţări.

Din rândul speciilor menţionate, gorunul produce cel mai bun lemn, cu creşteri regulate, mai fin şi mai uşor de lucrat, excelent pentru furnir, mobilă, doage etc. Lemnul de stejar pedunculat, având însuşiri apropiate, capătă aceleaşi utilizări, iar în construcţii civile şi hidrotehnice este preferat. Lemnul de gârniţă curăţat de alburn este mai trainic chiar decât lemnul stejarului pedunculat şi este bun pentru construcţii în apă, în pământ, ca traverse de cale ferată, stâlpi de mină etc. Fiind însă foarte dur, greu şi cu contracţii mari, este necorespunzător ca lemn de lucru pentru utilizări superioare. Lemnul stejarului pufos este asemănător cu al gârniţei dar din cauza dimensiunilor mici pe care le atinge, chiar la vârste mai mari, nu poate fi folosit decât ca lemn de foc. Tot ca lemn de foc dar şi în construcţii se foloseşte lemnul de cer.

Datorită gospodăririi nechibzuite din trecut, pădurile de stejar au fost în cea mai mare parte degradate. Lemnul de stejar fiind foarte căutat, iar pădurile cu aceste specii găsindu-se în locuri uşor accesibile, au fost secătuite prin exploatări neraţionale, brăcuiri şi delicte. Păşunatul abuziv, atacurile de insecte etc. au contribuit de asemenea la degradarea acestora.

Ca urmare, sunt necesare intervenţii care să modifice structura actuală şi să amelioreze productivitatea pădurilor de stejar. În acest scop, este necesar să se ia în considerare mai mult decât până acum capacitatea potenţială de producţie a diferitelor specii de stejar, calitatea lemnului produs, exigenţele lor ecologice şi complexul de condiţii staţionale. Pădurile de stejar trebuie să ajungă să furnizeze masă lemnoasă materializată în sortimente industriale cu însuşiri calitative şi dimensionale superioare.

Speciile de stejar care au producţii mari şi furnizează lemn de cea mai bună calitatea sunt gorunul şi stejarul pedunculat. Cultura acestor două specii, în staţiuni corespunzătoare, poate răspunde celor mai exigente cerinţe.

Specii cum ar fi gârniţa, cerul şi stejarul pufos sunt apreciate şi deci indicate a fi menţinute numai pentru capacitatea lor de a vegeta în condiţii staţionale deosebit de grele, în care alte specii ar vegeta mai slab sau nici nu ar putea fi instalate. În cazul acestor specii, nu se pune problema extinderii lor, ci dimpotrivă, acolo unde este posibil, trebuie să fie înlocuite parţial cu alte specii de stejar mai valoroase. O poziţie oarecum diferită o deţine stejarul brumăriu, specie de silvostepă, care realizează, de regulă, dimensiuni mai mari şi produce lemn de calitate mai bună decât stejarul pufos, în detrimentul căruia ar putea fi extins. Pe de altă parte, suportând destul de bine condiţiile de secetă excesivă din aer şi sol întâlnite în regiunile uscate, stejarul brumăriu poate avea un rol important şi la instalarea

49

culturilor forestiere cu caracter de protecţie a câmpurilor, a oraşelor şi centrelor industriale din zonele de stepă.

În principiu, pentru a realiza arborete stabile, optim structurate, capabile să pună în valoare întreaga capacitate de producţie a staţiunilor, se impune, mai mult decât în oricare alt caz, introducerea alături de specia de stejar, a speciilor principale de amestec, de ajutor şi pentru protecţia şi ameliorarea solului. De exemplu, cu gorunul pot fi asociate, ca specii principale de amestec paltinul, frasinul, cireşul, stejarul pedunculat, stejarul roşu, fagul, laricele, duglasul, pinul strob, pinul silvestru etc., iar ca specii de ajutor, carpenul, teiul, fagul, jugastrul etc. Când stejarul este specie principală de bază, speciile principale de amestec pot fi: frasinul, paltinul, cireşul, teiul, ulmul, nucul negru, temporar plopii euramericani etc., iar ca specii de ajutor: carpenul, jugastrul, arţarul tătăresc, părul etc.

În amestec, specia de stejar (gorun sau stejar pedunculat) trebuie să participe într-o proporţie de cel puţin 35%, diferenţa urmând să fie completată cu specii principale de amestec (10-15%), specii de ajutor (20-25%) şi arbuşti (20-25%). Cu cât regiunea este mai secetoasă, cu atât proporţia arbuştilor trebuie să fie mai mare. Acolo unde se poate conta însă pe instalarea naturală a acestora, proporţia arbuştilor în formula de împădurire va fi mult redusă sau nu se vor introduce deloc.

În cazul culturilor de stejar pedunculat sau gorun, alegerea şi folosirea corectă a provenienţelor are o deosebită importanţă practică. Se cunoaşte că sub numele colectiv de gorun sunt cuprinse, de fapt, trei specii, şi anume: Quercus petraea (Mattuschka) Liebl., Q. polycarpa Schur şi Q. dalechampii Ten ., a căror arie de răspândire geografică diferă de la o specie la alta. La stejarul pedunculat a fost identificată şi este bine cunoscută varietatea tardiflora (Q. robur L. var. tardiflora). În cadrul acestor specii există mai multe ecotipuri (climatice şi edafice), care, chiar dacă nu se deosebesc morfologic, prezintă totuşi însuşiri biologice diferite, care se transmit ereditar. Ca urmare, este necesar să se asigure recoltarea seminţelor pentru lucrări de împădurire numai de la provenienţele corespunzătoare care să aparţină în mod cert speciilor (la gorun), varietăţilor sau ecotipurilor locale.

Speciile de stejar se pot instala pe cale artificială cu bune rezultate, atât prin semănături directe cât şi prin plantaţii. Pentru aceasta este important ca solul să fie foarte bine pregătit în prealabil. Puieţii de stejar reacţionează puternic la gradul de afânare a solului, regimul de umiditate şi prezenţa sau absenţa buruienilor. Mobilizarea şi afânarea cât mai adâncă a solului se impun cu precădere în regiunile de câmpie, mai ales în cele secetoase.

Semănăturile directe la speciile de stejar se pot face pretutindeni la câmpie şi la deal, în zona forestieră. În silvostepă şi în stepă sunt mai puţin indicate datorită uscăciunii solului. Ghinda se poate semăna în rânduri sau în cuiburi, atât pe terenuri descoperite, lipsite de vegetaţie forestieră, cât şi sub masiv, în cazul regenerărilor anticipate. În terenurile descoperite din regiunile de câmpie, o protecţie cel puţin laterală a puieţilor din semănături directe este indicată. De aceea, se recomandă adeseori folosirea culturilor intermediare cu porumb.

Plantaţiile cu specii de stejar se pot face în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi semănăturile directe. Atunci când semănăturile directe sau plantaţiile se execută în terenuri unde n-au fost păduri de stejar, este necesară micorizarea materialului de împădurit (seminţe, puieţi).

50

Castanul comestibil (Castanea sativa Mill.) este o specie de climat mediteranean, fiind întâlnită spontan şi în ţara noastră, unde se află spre limita nordică a arealului său de răspândire naturală. Apare în regiunile din vestul ţării, cu climat blând, mai cu seamă pe piemonturile colinare din depresiunea subcarpatică a Olteniei (Tismana, Polovraci, Baia de Aramă, Mehedinţi etc.) şi a Lăpuşului (cu deosebire în lungul văii Săsarului). Extins prin cultură, castanul comestibil este întâlnit şi în părţile sudice şi nord-estice ale ţării, în Muntenia, Dobrogea şi Moldova.

Castanul este arbore de mărimea întâia, de până la 30 m înălţime şi diametre impresionante. Lemnul este de calitate superioară, comparabil cu al gorunului şi stejarului pedunculat sub raportul însuşirilor fizico-mecanice, caracterizat însă prin greutate specifică mai mică. Are duramen larg, de culoare brună-cafenie, se lucrează şi se despică uşor. Poate fi folosit pentru mobilă, parchet, binale, doage, precum şi ca lemn de construcţii hidrotehnice şi navale. În trecutul mai îndepărtat, lemnul era folosit în principal pentru extragerea substanţelor tanante.

Pe lângă importanţa forestieră a castanului nu trebuie omis faptul că este şi specie pomicolă, producătoare de fructe apreciate prin conţinutul în zahăr, amidon, substanţe proteice, substanţe grase etc., constituind o preţioasă materie primă pentru industria alimentară.

Castanul este o specie de climat cald şi umed, ferit de îngheţuri şi geruri mari. Are temperament mai de umbră decât stejarul, fiind caracterizat totodată prin creşteri mai rapide în tinereţe. Se dezvoltă bine pe soluri formate pe roci vulcanice, şisturi cristaline ş.a., bogate în feldspaţi potasici, afânate, aerisite, permeabile. Evită solurile formate pe calcare, cu conţinut ridicat de carbonaţi, slab acide şi superficiale, ceea ce a făcut ca unii autori să-l considere calcifug [Stănescu, 1979].

Având în vedere importanţa economică şi socială a acestei specii, se impune acordarea unei atenţii mai mari gospodăririi arboretelor în compoziţia cărora participă castanul comestibil, precum şi extinderea culturii sale atât în fondul forestier cât şi în cel pomicol.

Date fiind condiţiile climatice favorabile, extinderea culturii castanului comestibil în fondul forestier se recomandă să se facă cu precădere pe piemonturile colinare din vestul ţării, situate la altitudini cuprinse între 130-700 m [***, 1987]. În cuprinsul formaţiilor geomorfologice menţionate, castanul comestibil se va extinde numai în staţiuni caracterizate climatic prin temperatura medie anuală de cel puţin 80C, media lunii celei mai reci de până la -30C, minima absolută să nu coboare sub -300C şi precipitaţiile medii anuale de peste 650 mm din care cel puţin 200 mm în sezonul de vegetaţie (care trebuie să fie minim 160 zile). Sub raport edafic, castanul preferă solurile profunde, nisipo-lutoase şi cu un conţinut ridicat de schelet, permeabile, lipsite de carbonaţi, slab acide sau acide, formate pe roci bogate în potasiu. Solurile argiloase, excesiv de compacte şi solurile pe substrat calcaros la mică adâncime sunt contraindicate pentru cultura castanului comestibil.

Instalarea castanului se face prin plantaţii cu puieţi produşi în pepinieră. Se recomandă, fără riscuri de eliminare, în completarea regenerărilor naturale de gorun sau fag, ca şi în plantaţii de gorun. În lucrări integrale de împăduriri din arealul gorunului, castanul bun îndeplineşte cel mai frecvent rolul de specie principală de amestec. În condiţii staţionale deosebit de favorabile poate lua locul gorunului ca specie principală de bază în compoziţia de împădurire.

51

Plantaţiile se execută de preferinţă primăvara. Pentru crearea de arborete de amestec stabile, cu cicluri de producţie de peste 50 ani, castanul se plantează în biogrupe, în cazul când se introduce în completarea regenerărilor naturale sau în goluri. Atunci când îndeplineşte rol de specie principală de bază, se recomandă instalarea castanului în rânduri grupate. În acest fel se evită, până la 50 ani, efectul copleşitor al castanului asupra celorlalte specii, iar după această vârstă, dimpotrivă, eliminarea castanului, realizându-se astfel amestecuri valoroase şi viabile până la exploatabilitate.

Aninii. În ultimul timp, speciile de anin sunt tot mai mult apreciate şi folosite în culturi forestiere, datorită capacităţii lor de a vegeta în anumite terenuri greu de împădurit şi de a produce, în scurt timp, un lemn valoros care găseşte numeroase întrebuinţări.

Aninul negru (Alnus glutinosa (L.) Gaerth.) creşte repede în tinereţe şi asigură o masă lemnoasă semnificativă la vârste relativ mici. De exemplu, la 60 de ani înregistrează o productivitate de peste 11 m3/an/ha şi diametre de aproape 30 cm. Lemnul său este din ce în ce mai căutat pentru derulaj şi folosit în fabricile de chibrituri, placaje etc., iar împreună cu lemnul altor specii poate fi utilizat pentru producţia plăcilor din aşchii de lemn aglomerate (PAL) şi a plăcilor din fibre de lemn (PFL). Ca produse secundare, din anin se obţin substanţe tanante şi colorante.

Fiind exigent faţă de umiditatea din sol şi atmosferă, cultura aninului negru se recomandă în văi şi lunci, pe terenuri înmlăştinate cu sol mâlos sau acolo unde apa freatică este la mică adâncime. În felul acesta se aduc în circuitul economic suprafeţe adeseori improprii altor specii. Datorită ţesuturilor aerenchimatice şi a nodozităţilor de pe rădăcini (prin intermediul cărora asimilează azotul), aninul poate vegeta în aceste condiţii, contribuind totodată la îmbogăţirea şi drenarea biologică a solului.

În regiunea de munte, aninul negru nu mai rămâne strâns legat de albiile şi malurile joase ale cursurilor de apă, putând fi instalat pe coaste, în vecinătatea izvoarelor. De asemenea, aninul negru este o specie foarte potrivită pentru consolidarea malurilor şi aterisamentelor, pentru fixarea şi punerea în valoare a nisipurilor umede, îndeplinind astfel un important rol protector. Nu rezistă la secetă şi umbrire.

Aninul alb (Alnus incana (L.) Moench.) este o specie pionieră de interes forestier, datorită rusticităţii sale. Lemnul produs este însă mai puţin valoros ca cel al aninului negru.

Peste limita superioară a ariei ocupate de aninul negru, aninul alb urmează să fie cultivat pe soluri crude, conuri de dejecţie, soluri compacte şi reci etc. rezistând la excesul de umiditate cât şi la uscăciunea din sol. Nu este exigent fată de substrat, putând fi cultivat pe calcare sau pe soluri acide de turbărie; pe cele din urmă vegetează însă mai slab.

Instalarea culturilor se face prin plantaţii. În cazul terenurilor cu exces de umiditate, gropile se execută pe muşuroi sau pe coame de brazdă. Distanţele de plantare sunt obişnuit de 2x2 m, iar în terenuri mlăştinoase, de 1x1 m. Uneori, la anin alb pot fi folosite şi semănăturile directe. Ele se fac prin împrăştierea seminţelor pe toată suprafaţa terenului şi la nevoie pe muşuroi sau pe valuri de pământ.

52

Plopii, aparţin genului Populus, fiind arborii cu cea mai mare productivitate dintre toate speciile cultivate la noi. Fiind specii repede crescătoare, produc într-un timp scurt mari cantităţi de lemn. De exemplu, cultivaţi în condiţii deosebit de favorabile, plopii euramericani selecţionaţi pot realiza o creştere pe an şi hectar de 28-30 m3, iar plopii autohtoni până la 18 m3/an/ha. Pe lângă productivitatea lor ridicată, mai prezintă avantajul că produc lemn cu proprietăţi tehnologice superioare, apt pentru folosinţe largi în industria modernă şi capabil să înlocuiască în multiple întrebuinţări lemnul de răşinoase.

Fără să fie dotat cu calităţi fizice şi mecanice excepţionale, lemnul de plop este moale, omogen şi uşor de prelucrat, mult utilizat în tâmplărie, rudărie şi lucrări de artă. Se foloseşte la fabricarea mobilelor, a lăzilor şi ambalajelor. Debitat prin derulare sau secţionare, este folosit la fabricarea furnirelor, placajelor, contraplacajelor şi panelelor. Este prin excelenţă lemnul utilizat în industria chibriturilor, celulozei, pastei de hârtie şi a lânii din lemn. În industria modernă de prelucrare a lemnului se foloseşte larg pentru producţia de PAL şi PFL.

Plopii produc lemn de lucru într-un timp relativ scurt. Cea mai mare parte dintre ei sunt exploatabili la vârsta de 20-30 de ani. În culturi irigate şi îngrăşate, bine întreţinute, plopii pot devenii exploatabili chiar la vârsta de 10 ani.

Pe de altă parte, speciile de plop sunt indicate în plantaţii de aliniament de-a lungul şoselelor şi canalelor de irigaţie, în spaţii verzi, unde asigură într-un timp foarte scurt efectul decorativ deosebit de preţuit. De asemenea, plopii pot fi cultivaţi pentru fixarea şi consolidarea malurilor şi aterisamentelor torenţiale. Plopul alb este una dintre puţinele specii arborescente care poate vegeta pe soluri salinizate.

Multiplele avantaje pe care le prezintă, precum şi uşurinţa cu care se instalează pe cale artificială, fac cultura plopilor una din cele mai rentabile. Nu toate speciile de plop răspund în aceeaşi măsură obiectivului de a produce mult într-un timp scurt şi de a furniza lemn de calitate bună. De aceea este necesară cunoaşterea particularităţilor biologice ale diferitelor specii de plop, ca şi a staţiunilor corespunzătoare culturii lor.

Plopul alb (Plopus alba L.) este caracterizat printr-o mare amplitudine ecologică. Cultivat în regiunea de câmpie, pe soluri fertile, profunde, afânate şi cu umiditate ridicată, atinge dimensiuni excepţionale. Poate vegeta totuşi şi pe nisipuri mai sărace, pe soluri grele, compacte ca şi pe soluri sărăturoase. Suportă uscăciunea şi inundaţiile de scurtă durată. Nu rezistă la acţiunea apei stagnante. Preferă un climat mai călduros decât plopul tremurător. Se înmulţeşte uşor din seminţe şi mediocru din butaşi.

Plopul tremurător (P. tremula L.) este o specie de interes forestier. Creşte în regiunile de deal şi de munte, în subzona fagului, dar manifestând posibilităţi deosebite de adaptare la diferite condiţii climatice şi edafice, poate fi extins prin cultură. Puţin folosit până acum în economia noastră forestieră, plopul tremurător prezintă mai mult importanţă de perspectivă pentru regiunea montană, unde poate fi folosit ca specie de primă împădurire, sub care să se instaleze apoi amestecuri de fag cu răşinoase. Prin recoltarea anticipată a plopului din asemenea amestecuri provizorii s-ar da posibilitatea realizării unei cantităţi suplimentare de lemn.

Plopul negru (P. nigra L.) poate vegeta bine pe soluri umede, fiind indicat pentru regiunile joase şi de luncă. Suportă inundaţiile chiar de lungă durată, dar numai în cazul când apa nu stagnează. Întrucât formează trunchiuri defectuoase, inapte

53

pentru sortimente superioare, se impune folosirea în culturi numai a clonelor valoroase. Se înmulţeşte uşor prin butaşi şi seminţe.

Dintre plopii euramericani, un interes deosebit pentru ţara noastră prezintă următorii hibrizi (cultivari): P. „Robusta”, P. „Serotina”, P. „Marilandica” şi P. „Regenerata”.

Populus „Robusta” este unul din cei mai valoroşi hibrizi de plopi, atât pentru culturi forestiere cât şi pentru culturi de aliniament. Cultivat în regiunea de câmpie, în luncile râurilor şi mai ales în Lunca Dunării, realizează creşteri excepţionale (frecvent peste 30 m3/ha anual) şi trunchiuri cilindrice drepte şi verticale. Cele mai bune creşteri sunt realizate pe soluri uşoare şi mijlocii, revene până la jilave.

Populus „Serotina” este puţin exigent faţă de sol, putând vegeta atât pe soluri nisipoase cât şi pe cele grele, dar bine aerisite. Se acomodează uşor la climatul mai rece al văilor, putând fi cultivat până în regiunea montană, ca şi în climate mai uscate. Cele mai mari creşteri le realizează în luncile râurilor din regiunea de câmpie, pe soluri fertile, bine aprovizionate cu apă. În Lunca Dunării suportă inundaţiile de lungă durată.

Populus „Marilandica” este cel mai rezistent la inundaţiile de lungă durată. Dotat cu un accentuat fototropism, formează trunchiuri strâmbe, conice şi ramuri groase la bază, motiv pentru care nu furnizează sortimente superioare de lemn.

Populus „Regenerata” vegetează foarte bine în Lunca Dunării, unde suportă inundaţiile de lungă durată. Realizează trunchiuri drepte, cilindrice şi produce lemn excelent pentru derulaj. Cultura lui se recomandă pe soluri de luncă, umede, bogate în substanţe nutritive, dar poate vegeta şi pe soluri mai grele, puţin influenţate de apa freatică.

Pentru culturi de plop în Lunca Dunării, puieţii din butaşi trebuie să fie bine dezvoltaţi şi cât mai rezistenţi la acţiunea apelor de inundaţie şi a zăpoarelor, a uscăciunii şi a vântului etc. De aceea, se produc puieţi de 1 sau 2 ani, dotaţi cu un sistem radicelar puternic. Frecvent se utilizează puieţi cu tulpini de vârste mai mici decât rădăcinile. Astfel, se pot produce puieţi care să aibă tulpina de 1 an şi rădăcina de 2 ani (1T/2R) sau tulpina de 2 ani şi rădăcina de 3 (2T/3R), prin suprimarea tulpinii cu un an (doi ani) înainte de scos şi plantare.

Culturile de plop se instalează întotdeauna pe soluri foarte bine pregătite şi întreţinute. Pentru plopii euramericani, îndeosebi cei cultivaţi în Lunca Dunării, solul trebuie să fie desfundat pe mare adâncime. Puieţii trebuie plantaţi cu 20-50 cm mai adânc decât au fost în pepinieră, fapt ce asigură prinderea şi consolidarea lor mai bună. Gropile de plantare trebuie să aibă o adâncime de 70-80 cm. În general, se execută culturi pure de plop într-o schemă de plantare rară. Plantaţiile cele mai dese cu plopi euramericani se fac la distanţa de 4x4 m, iar cele mai rare, cu sau fără asocierea culturilor agricole, la distanţa de 6x6 m – 7x7 m, dispuse în pătrat sau în chincons.

Ulmii. Dintre speciile autohtone de ulm, cele care prezintă importanţă mai mare pentru economia forestieră sunt: ulmul de câmp (Ulmus foliacea Gilib.) şi ulmul de munte (U. montana Stokes.). În culturi forestiere de producţie ulmii se recomandă ca specii principale de amestec, într-un procent redus de aproximativ 5%. Participarea lor nu trebuie să lipsească în staţiuni proprii şleaurilor de câmpie şi deal, pentru a spori valoarea arboretelor.

54

Ulmul de câmp este foarte mult apreciat pentru lemnul său tare, elastic, cu variate întrebuinţări în tâmplărie, strungărie şi rotărie. Având un rol important în fixarea şi ameliorarea solului, poate fi folosit, în anumite limite şi la împădurirea terenurilor degradate. Cultura lui este indicată în pădurile de stejar din regiunile de câmpie şi chiar în silvostepă, asociat cu stejarul brumăriu. Cele mai bune rezultate în cultura ulmului se obţin pe soluri bogate, afânate, revene până la jilave şi cu conţinut de carbonat de calciu.

În terenuri degradate, ulmul de câmp se comportă adeseori ca o specie robustă, de mare rusticitate, putând fi instalat în condiţii grele de vegetaţie din regiuni secetoase, pe soluri erodate sau crude, pe depozite de transport din formaţiile cu argile, marne, löessuri şi calcare. Poate vegeta, de asemenea, pe soluri aluvionare, rezistând la inundaţiile de scurtă durată, cât şi la uscăciune.

Cu toate că în ultimul timp ulmul de câmpie a suferit mult din cauza grafiozei (care a provocat uscarea lui în masă), nu trebuie renunţat la cultura acestei specii valoroase.

Ulmul de munte, fiind puţin exigent faţă de căldură şi mai rezistent la grafioză, se recomandă în pădurile de deal şi munte, până la limita superioară a făgetelor, pe soluri bogate, revene şi uneori chiar pe cele superficiale şi calcaroase. Lemnul ulmului de munte este inferior calitativ celui de câmpie.

La instalarea culturilor de amestec, speciile de ulm se introduc prin plantaţii, folosind puieţi produşi în pepinieră. Se adoptă dispozitive şi desimi identice cu cele corespunzătoare speciei principale de bază cu care se asociază.

Cireşul pădureţ (Cerasus avium (L.) Moench syn. Prunus avium L.) se întâlneşte spontan ca arbore diseminat în pădurile de deal. Produce un lemn de culoare roşie-brună, strălucitoare, care se poate lustrui frumos şi valorifica superior în confecţionarea mobilei, instrumentelor muzicale, obiectelor de strungărie şi în sculptură.

Fructele sale comestibile sunt mult căutate pentru prepararea dulceţurilor, compoturilor, lichiorurilor etc. Adeseori, pentru recoltarea fructelor, arborii erau doborâţi şi acest fapt a dus la reducerea şi chiar la eliminarea cireşului din multe păduri situate în aria sa naturală de răspândire.

Dată fiind importanţa sa forestieră şi îndeosebi valoarea ridicată a lemnului produs, se recomandă introducerea cireşului ca specie principală de amestec, pretutindeni unde poate vegeta. În arealul său natural, cireşul poate fi cultivat pe soluri de textură mijlocie, lutoase sau luto-nisipoase, permeabile, profunde şi revene. Nu este indicat pe soluri prea grele, uscate sau mlăştinoase.

În compoziţiile de împădurire îndeplineşte funcţia de specie principală de amestec. Se instalează prin plantaţii în buchete mici, astfel încât prin extragerea mai din timp să nu influenţeze prea mult consistenţa arboretului.

Teii. Speciile de tei au o mare importanţă economică şi silviculturală. Rolul lor în economia forestieră este multiplu. Teii produc un lemn moale, omogen şi uşor, apt pentru utilizări în tâmplărie, strungărie, sculptură şi mai ales în pirogravură. Întrucât nu crapă şi nu se deformează prin uscare, este foarte preţuit ca lemn „ascuns” în industria mobilei. Lemnul de tei este folosit şi la confecţionarea creioanelor, cutiilor şi beţelor de chibrituri.

Pe de altă parte, teii au o creştere rapidă şi produc cantităţi însemnate de lemn la vârste relativ mici. La 25-30 de ani, în staţiuni favorabile, pot înregistra o creştere

55

de 10-12 m3/an/ha. Exemplarele cu grosimea până la 5 cm pot fi folosite la fabricarea plăcilor aglomerate, cele de 8 cm pentru celuloză, iar când au diametre mai mari, exemplarele se pot derula.

Liberul de tei, foarte rezistent şi trainic, serveşte la executarea frânghiilor sau a diferitelor împletituri, dovedindu-se un bun înlocuitor al rafiei. Florile sunt decorative, melifere şi apreciate pentru utilizări medicale. Rolul teilor ca specii amelioratoare în arboretele de stejar pedunculat şi gorun este tot mai mult apreciat. Teii, care de cele mai multe ori se situează în etajul al doilea, contribuie la închiderea masivului, stimulând creşterea şi elagajul speciilor de stejar. Având un frunziş des, protejează solul, ferindu-l de uscăciune şi înierbare. Frunzele lor, conţinând mult calciu, asigură descompunerea normală a litierei şi îmbogăţesc solul.

Aceste multiple avantaje pe care le prezintă speciile de tei impun folosirea lor, mai largă decât până acum, în staţiuni corespunzătoare din diferite tipuri de pădure cu participarea stejarului pedunculat şi a gorunului.

Teiul pucios (Tilia cordata Mill) se recomandă în staţiuni mai prielnice pentru gorun şi îndeosebi proprii şleaului de deal, pe soluri fertile, revene, cu textura mijlocie, unde cantitatea de precipitaţii medii anuale nu este mai scăzută de 600 mm.

Teiul argintiu (T. tomentosa Moench.) este indicat în regiunile de câmpie, pe soluri cu troficitate ridicată, permanent revene. Nu suportă solurile prea compacte, uscate şi cele excesiv de umede.

Deşi mai rar răspândit natural, teiul cu frunza mare (T. platyphylos Scop.) merită mai multă atenţie, deoarece realizează creşteri mari şi produce în scurt timp cantităţi însemnate de lemn. Cultura lui este indicată în staţiuni proprii şleaurilor de câmpie şi deal, unde poate căpăta rol de specie principală de amestec.

La instalarea teilor se acordă preferinţă plantaţiilor. Transplantarea puieţilor de tei este în general uşoară (chiar şi în cazul puieţilor de talie mijlocie, fără pământ la rădăcină), iar puieţii suportă bine toaletarea rădăcinilor şi se pretează la tăieri în coroană. Datorită efectului ameliorator asupra solului, teii se introduc de regulă în amestec intim cu speciile de stejar cu care se asociază.

Acerineele. Dintre speciile autohtone din genul Acer întâlnite diseminat în pădurile ţării noastre importanţă economică au paltinul de munte (Acer pseudoplatanus L.) şi paltinul de câmp (A. platanoides L.).

Paltinii (de munte şi de câmp) prezintă importanţă forestieră atât prin însuşirile lor culturale, cât mai ales prin valoarea lemnului produs. Introduşi în condiţii favorabile de vegetaţie şi participând într-o proporţie de 5-10%, ca specii principale de amestec (uneori de ajutor), paltinii sporesc valoarea economică a culturilor forestiere.

Paltinul de munte, specia cea mai valoroasă, produce un lemn de calitate superioară, alb, omogen, excelent pentru mobilă fină, parchet, strungărie şi instrumente muzicale. Exemplarele cu fibră ondulată (de paltin creţ) sunt deosebit de preţuite în industria mobilei.

Paltinul de munte urmează să fie introdus în amestec cu gorunul şi fagul, dar mai ales în arboretele de altitudine, în amestec cu răşinoasele. Asociat cu molidul, sporeşte rezistenţa arboretelor la acţiunea vântului şi împiedică totodată, prin frunzişul său, acidificarea solului. Datorită rolului cultural important, se recomandă

56

extinderea paltinului de munte peste limita sa altitudinală, alături de molid, chiar dacă produce, în acest ultim caz, lemn în cantitate mai redusă. Producţia ridicată a paltinului se realizează pe solurile mai profunde, revene şi bogate în humus.

Paltinul de câmp produce un lemn destul de valoros, cu desene frumoase, fiind căutat în tâmplărie fină, strungărie etc. Introducerea lui în amestec cu gorunul şi stejarul în regiunile de podgorii şi spre câmpie este necesară atât din punct de vedere economic, cât mai ales, cultural. Situându-se, de regulă, în plafonul inferior al arboretelor, favorizează creşterea şi elagajul speciilor de stejar (pedunculat şi gorun).

Paltinul de câmp poate fi folosit cu succes şi în culturile forestiere din regiunile de stepă. Pe terenuri degradate valorifică bine solurile crude, formate pe coluviunile din treimea inferioară a versanţilor sau de la baza acestora.

Instalarea acerineelor pe cale artificială se face, de regulă, prin plantaţii. Introducerea lor se face în buchete sau intim în funcţie de rolul atribuit în amestec (specie principală de amestec sau secundară).

Frasinul comun (Fraxinus excelsior L.) produce un lemn de calitate superioară, foarte elastic, rezistent şi durabil, mult căutat pentru producţia de furnire estetice. Debitat sau derulat şi lustruit frumos este folosit la căptuşiri interioare de vagoane, avioane, vapoare etc. Lemnul de frasin cu inele sinuoase (lemnul creţ) este mult solicitat şi folosit în industria mobilei. Dintre speciile forestiere autohtone, frasinul comun produce cel mai bun lemn pentru schiuri şi alte articole sportive.

În ţara noastră există largi posibilităţi de cultură a frasinului comun. În staţiuni corespunzătoare exigenţelor sale, această specie poate fi cultivată de la câmpie şi până la munte, în etajul amestecurilor de fag cu brad. Fiind specie pretenţioasă, introducerea sa se face pe solurilor fertile, bogate în calciu, profunde, afânate şi permanent reavăn-jilave. Ţinând seama de sensibilitatea lui la temperaturi scăzute, frasinul comun se va instala numai în staţiuni ferite de gerurile mari din timpul iernii.

Rezultate foarte bune se obţin cultivând frasinul comun în staţiuni proprii şleaurilor de câmpie şi de luncă, pe soluri brune roşcate sau soluri aluvionare, bogate şi revene până la jilave. De asemenea, este recomandat în şleaurile de deal.

În condiţii favorabile de vegetaţie, frasinul comun se introduce ca specie principală de amestec într-un procent de 5-10%. Întrucât singur nu protejează solul, frasinul trebuie asociat în amestec intim cu specii de ajutor şi arbuşti. Instalarea se face prin plantaţii cu puieţi produşi în pepinieră. Nu se recomandă receparea puieţilor deoarece se poate produce bifurcarea tulpinilor.

3.4. Specii foioase exotice

Nucul negru (Juglans nigra L.) este o specie forestieră de ţinuturi joase. Prezintă importanţă economică datorită creşterilor sale active şi calităţii lemnului produs. Fără să aibă fineţea nucului comun, lemnul acestei specii este dotat cu însuşiri tehnologice valoroase, fiind superior celui de stejar în ceea ce priveşte rezistenţa la încovoiere şi compresiune, elasticitate etc. Are aceleaşi utilizări ca şi lemnul nucului comun, fiind mult apreciat în industria mobilei, în construcţii navale,

57

aeronautice etc. Spre deosebire de nucul comun, cel negru are un port forestier, pretându-se foarte bine la cultura în masiv.

Nucul negru este o specie exigentă fată de sol. Pentru a vegeta în condiţii optime, se recomandă să fie instalat pe soluri profunde, uşoare, nisipo-lutoase, bogate, reavăn-jilave până la jilav-umede. Regimul de umiditate în sol pare să fie factorul esenţial pentru reuşita culturilor de nuc negru. Cele mai bune rezultate se obţin cultivând această specie în luncile râurilor, dacă nu sunt supuse la inundaţii de lungă durată. Poate vegeta şi pe soluri mai puţin umede, atunci când apa freatică este permanent accesibilă.

La noi, regiunile cele mai indicate pentru cultura nucului negru sunt câmpiile din vestul şi sudul ţării, ca şi colinele din vecinătatea lor, până la 300-400 m altitudine. Respectând cerinţele nucului faţă de sol, în aceste regiuni se va da preferinţă staţiunilor din luncile râurilor şi teritoriile învecinate, cu un climat mai moderat.

Instalarea nucului negru se poate face atât prin semănături directe cât şi prin plantaţii. Nucul negru poate fi folosit ca specie principală de amestec în proporţie de 5-10%, împreună cu stejarul pedunculat, frasinul, ulmul etc., faţă de care se va introduce grupat. Se recomandă asocierea sa intimă cu specii de ajutor (jugastru, carpen) şi arbustive, cum ar fi: alunul, sângerul, salba moale, lemnul câinesc, călinul etc.

Stejarul roşu (Quercus rubra Michx.) produce un lemn rezistent, destul de trainic, care se lucrează uşor, putând fi folosit pentru mobilă, parchete şi ca lemn de construcţii. Cu toate că lemnul său nu are calităţile celui produs de stejarii indigeni (pedunculat şi gorun), stejarul roşu prezintă totuşi importanţă forestieră prin rapiditatea de creştere, mai ales în tinereţe şi prin volumul însemnat de material lemnos produs la vârste nu prea înaintate. Fiind o specie boreală, intră în vegetaţie mai târziu decât stejarii indigeni şi astfel scapă de vătămările ce pot fi cauzate de îngheţurile târzii. Rezistă, de asemenea, la atacul făinării stejarului şi omizilor defoliatoare.

Stejarul roşu este apreciat ca arbore ornamental, datorită frunzişului bogat şi viu colorat în galben-brun, aproape marcescent spre toamnă. Este în acelaşi timp unul din genitorii cei mai des folosiţi în lucrările de selecţie.

În scop forestier, stejarul roşu poate fi urcat altitudinal peste limita naturală a gorunului, aproape în toată subzona fagului, dar mai ales în partea ei inferioară. De asemenea, se recomandă introducerea stejarului roşu în staţiunile de deal şi de câmpie, în care gorunul sau stejarul pedunculat vegetează mai slab, din cauza unor circumstanţe locale, cum ar fi îngheţurile târzii şi gerurile puternice din timpul iernii.

Stejarul roşu găseşte cele mai bune condiţii de vegetaţie pe soluri nisipo-lutoase, bogate, afânate şi revene până la jilave. Poate fi instalat însă şi pe soluri nisipoase, mai sărace sau pe soluri luto-argiloase, argiloase şi calcaroase, cu condiţia să aibă permanent un regim favorabil de umiditate. Nu suportă uscăciunea prea mare şi nici umiditatea excesivă.

În culturile forestiere de la noi, folosirea stejarului roşu este indicată în amestec cu alte specii principale. Datorită creşterii rapide în tinereţe se recomandă în lucrări de completare a seminţişurilor naturale, mai ales de fag, din jumătatea inferioară a făgetelor montane, unde prin prezenţa sa contribuie la înnobilarea pădurilor.

Salcâmul (Robinia pseudacacia L.). Dintre exotice, este specia cu cea mai largă întrebuinţare în lucrări de împădurire. Datorită uşurinţei de cultură în pepinieră şi a

58

creşterilor sale rapide, salcâmul a fost introdus pretutindeni în cele mai diferite condiţii. Rezultatele obţinute în urma acestei acţiuni arată o stare extrem de variată a culturilor, de la reuşită foarte bună până la eşuarea lor completă, în funcţie de gradul în care s-a realizat concordanţa necesară între exigenţele acestei specii şi condiţiile staţionale ale diferitelor terenuri de împădurit.

Multă vreme s-a considerat că salcâmul este o specie rustică, puţin exigentă, potrivită pentru culturi forestiere în condiţii extreme. În realitate este o specie pretenţioasă faţă de sol şi climă. Numai datorită vitalităţii sale mari poate supravieţui un timp în situaţii nefavorabile, ca apoi să degenereze şi să dispară, mai ales după epuizarea completă a solului.

Salcâmul vegetează viguros în staţiuni cu căldură estivală ridicată şi sezon de vegetaţie lung, pe soluri uşoare, nisipoase până la lutoase, ferite de exces de apă, fără săruri solubile, lipsite sau sărace în carbonat de calciu, neutre sau slab acide. Foarte importantă pentru reuşita culturilor de salcâm este starea de afânare şi aerisire a solului. Poate vegeta şi pe soluri mai sărace în umiditate, cu condiţia să fie profunde şi afânate. Pe soluri superficiale rezistă dacă sunt suficient de bogate şi revene.

Salcâmul nu suportă solurile calcaroase, nisipurile sărace, uscate, solurile crude, superficiale, precum şi solurile grele, luto-argiloase sau argiloase, excesiv de compacte şi înierbate. La înrăutăţirea condiţiilor de vegetaţie contribuie adeseori chiar salcâmul, care lipsit de un frunziş bogat şi des nu protejează solul. În culturile de salcâm, vântul şi razele solare pătrund nestânjenite la nivelul solului, cauzând uscarea, compactizarea şi înţelenirea acestuia.

Salcâmul a fost introdus în ţara noastră cu aproximativ 200 de ani în urmă. Prima plantaţie de importanţă mai mare a fost făcută in anul 1852 la Băileşti-Oltenia, cu scopul fixării nisipurilor mobile de aici. Rezultatele acestor prime încercări au fost foarte bune. În climatul relativ mai temperat al Olteniei, pe nisipurile destul de bogate în substanţe nutritive şi suficient alimentate cu apă din stratul freatic, salcâmul a găsit condiţii excepţionale de vegetaţie. Ca urmare, în câteva decenii, cultura sa a fost extinsă în această zonă pe o suprafaţă de este 38.000 ha. De aici s-a trecut la împăduriri cu salcâm în Bărăgan. Condiţiile staţionale fiind însă diferite, rezultatele nu au mai fost la fel de bune. Cu toate acestea, în perioadele următoare, salcâmul a continuat să fie folosit la lucrări de împădurire în multe părţi ale ţării, pe nisipuri continentale, în perimetre degradate etc. A fost, de asemenea, cultivat pe soluri grele, compacte, în staţiuni de stejar brumăriu, stejar pufos şi cer din regiunea de silvostepă, ca şi în perdelele forestiere de protecţie din stepă. Astăzi, la noi, culturile de salcâm ocupă peste 100.000 ha, din care 60% se găsesc în Oltenia. În afara culturilor forestiere această specie a fost mult răspândită ca arbore ornamental pe marginea drumurilor, în parcuri şi mai ales pe lângă gospodăriile rurale, îndeosebi în regiunile de câmpie. Cultivat pe soluri neprielnice a crescut încet, prezentând o stare de vegetaţie lâncedă şi nu rareori arboretele sunt afectate de fenomene de uscare intensă.

Cu toate insuccesele înregistrate în multe cazuri, salcâmul rămâne o specie forestieră repede crescătoare, de mare importanţă economică. Produce un lemn valoros, apt pentru multiple întrebuinţări. Lemnul său este greu, tare, elastic şi rezistent la variaţiile de umiditate, superior celui de stejar în ceea ce priveşte

59

însuşirile mecanice. Este un excelent lemn pentru construcţii, stâlpi de mină şi telecomunicaţii, araci, spiţe de roţi etc.

Întrucât creşte repede şi găseşte în ţara noastră condiţii favorabile de vegetaţie, trebuie să i se acorde în continuare importanţa cuvenită în culturile forestiere. Pentru reuşita culturilor de salcâm, solul trebuie să fie cu textură uşoară şi bine afânat. Oricât de bogate ar fi unele soluri, ele rămân de fertilitate inferioară pentru salcâm, dacă nu sunt afânate. Salcâmul ar putea vegeta destul de bine chiar pe soluri mai grele textural, dacă acestea sunt adânc mobilizate şi menţinute permanent într-o stare bună de afânare. În vederea instalării salcâmului se impune pregătirea terenului şi mobilizarea solului pe toată suprafaţa. Această pregătire este cu atât mai necesară, cu cât regiunea în care se cultivă salcâmul este mai secetoasă şi mai expusă înierbării.

Salcâmul se înmulţeşte uşor din sămânţă. La instalarea sa pe cale artificială se recurge întotdeauna la plantaţii. Salcâmul fiind o specie repede crescătoare şi cu un temperament de lumină, se cultivă în arborete pure. În regiunile de câmpie, instalarea salcâmului prin plantaţii poate fi precedată câţiva ani de folosirea agricolă a terenului cu culturi de plante prăşitoare. Indicată este cultura porumbului care se menţine 2-3 ani şi după plantarea puieţilor, până la realizarea stării de masiv.

Puieţii se plantează la distanţa de 1,5 m pe rând şi 2 m între rânduri. După plantare, tulpina puieţilor se suprimă de la înălţimea de 5-10 cm deasupra coletului. În felul acesta se prind mai repede şi cresc de la început viguros. Până la închiderea masivului, culturile de salcâm se întreţin prin praşile.

Odată încheiat, arboretul protejează destul de bine solul, ferindu-l de uscăciune şi de invazia buruienilor, până la vârsta de 10-12 ani. De la această vârstă, plafonul arboretului începe să se rărească şi solul este susceptibil de înrăutăţire. Pentru a preveni acest lucru, se recomandă mobilizarea solului pentru a-l păstra afânat tot timpul vieţii arboretului.

60