CRIZA ECOLOGICĂ SAU CRIZA ECO-ECOLOGICĂ? – o întrebare

care aşteaptă încă răspuns

CRIZA ECOLOGICĂ – trăsături, cauze, remedii

Criza ecologică actuală, prin conţinutul şi consecinţele sale a dobândit cu caracter planetar, cele mai multe manifestări ale ei „ignoră” graniţele şi alte oprelişti naţionale. Manifestările şi consecinţele sale sunt percepute în cel mai înalt grad de toate simţurile omului. Această criză este cea mai cuprinzătoare dintre toate crizele de orice fel cunoscute în istorie, ea este cea mai profundă prin conţinutul său, şi cea mai gravă prin consecinţele sale. Prelungirea sa, scăparea ei de sub control pune în pericol nu numai progresul omenirii ci însăşi existenţa societăţii omeneşti şi a economiei ei. Conceptul de „criză ecologică” este un „diagnostic” care atestă că Planeta Pământ este bolnavă, grav bolnavă. De aceea, ea se impune tot mai pregnant atenţiei oamenilor de ştiinţă, oamenilor politici, partidelor, guvernelor, statelor, organismelor non-guvernamentale naţionale şi internaţionale, atenţiei societăţii civile din întreaga omenire. Termenul de „Criză” îşi are obârşia în limbajul medical. El desemnează o schimbare subită, o fază decisivă în evoluţia unei maladii în timpul căreia organismul suportă dureri acute şi angajează o luptă periculoasă între agentul agresiunii şi forţele de apărare a organismului. Deznodământul crizei poate fi favorabil sau defavorabil. Criza constituie o manifestare subită sau agravare brutală a unei stări morbide, criza cardiacă, criza reumatică etc. Etimologic, noţiunea provine din limba greacă – „Krisis”. Criza ecologică este o fază decisivă, bruscă, de scurtă durată, favorabilă sau defavorabilă apărută în funcţionarea şi evoluţia sistemului ecologic. Criza constituie o ruptură adâncă în mişcarea – funcţionarea, desfăşurarea şi evoluţia unui sistem, ruptură care semnifică o dezechilibrare profundă, o prăbuşire sau o dezintegrare a sistemului luat în consideraţie.

1

Semne majore ale crizei ecologice

Sub toate aspectele importante, sănătatea Pământului este de o vreme în curs de deteriorare. ‚,Pădurile şi-au micşorat suprafaţa în fiecare an, în vreme ce zonele de deşert au devenit mai întinse. Stratul de ozon pare să fie pe cale de a fi distrus. Conţinutul de bioxid de carbon al atmosferei creşte. Diversitatea biologică se diminuează. Acumulările de reziduri cresc”1. Într-o lucrare de referinţă, Eco-economie2 – savantul american, Lester R.Brown grupează principalele dovezi care atestă degradarea sistemului ecologic şi şubrezirea tot mai accentuată a echilibrelor sale, în două mari categorii şi anume:

semne de stres care privesc clima şi apa semne de stres care privesc baza biologică3

Semne de criză care privesc clima şi apa

În prima categorie de dovezi care atestă degradarea şi declinul sistemului ecologic Lester R.Brown include următoarele fenomene şi procese:

a) Creşterea temperaturii. „De la începuturile agriculturii clima terestră a fost remarcabil de stabilă. Acum temperatura este în creştere, în mod real din cauza efectului de seră, încălzirea rezultată în urma creşterii concentraţiei atmosferice de gaze care acumulează căldura, în special bioxidul de carbon”4. Creşterea concentraţiei de bioxid de carbon provine din două surse: arderea combustibililor fosili şi din despădurire.

b) Topirea gheţii. Una dintre urmările cele mai evidente ale încălzirii planetei este topirea gheţii. Studiile consacrate încălzirii planetei şi topirii gheţii atestă convingător că aceste fenomene pot genera şi generează modificări importante în dozajul precipitaţiilor, mărind ponderea precipitaţiilor sub formă de ploaie în detrimentul celor sub formă de zăpadă. Anul 2003 a fost al treilea an “ fierbinte “ din istoria omenirii.

1 Op. cit., p. 112 Lester R. Brown, Eco-economie, Crearea unei economii pentru planeta noastră, Ed.Tehnică, Bucureşti, 20013 Op., cit., p.p. 27 şi 53.4 Op., cit., p. 28.

2

Potrivit unor studii referitoare la Kilimanjaro în intervalul 1989-2000, cel mai înalt munte al Africii a pierdut 33 de procente din câmpul său de ghiaţă şi calota de ghiaţă a acestui munte este posibil să dispară până în 20055.

c) Ridicarea nivelului mării. Unul dintre indicatorii cei mai sensibili şi cei mai reprezentativi şi edificatori ai încălzirii planetei este ridicarea nivelului mării. Acest fenomen are consecinţe numeroase şi de importanţă majoră pentru evoluţia societăţii şi economiei ei, ca şi pentru starea planetei noastre privite în ansamblul ei. Dintre acestea notăm:

inundaţiile provocate de expansiunea oceanelor în detrimentul continentelor, al suprafeţei uscate a planetei

penetrarea apei sărate în rezervoarele de apă dulce din zonele de coastă

eroziunea, ştiut fiind că pe măsură ce valurile înaintează spre interiorul uscatului, ele erodează plaja şi în felul acesta măreşte şi efectul negativ al ridicării nivelului mării.d) Înmulţirea furtunilor şi creşterea forţei lor distructive. Numărul

şi forţa furtunilor se află în raporturi de interacţiune şi intercondiţionare cu creşterea temperaturii. Pe măsură ce creşte temperatura la suprafaţa solului, mai ales în zonele tropicale şi subtropicale, radiaţia termică suplimentară în atmosferă provoacă furtuni mai distrugătoare. Temperaturi mai ridicate înseamnă evaporare mai intensă. Apa care se urcă în atmosferă trebuie apoi să coboare. Lucrul acesta este cert. Ceea ce nu este însă cert este locul exact unde va cădea acest surplus de apă6. Potrivit unor aprecieri făcute de specialişti, regiunile cele mai vulnerabile la furtuni din cele mai puternice sunt, în prezent coasta Atlanticului şi coasta Golfului Mexic în SUA şi ţările Caraibe. În Asia, cele mai vulnerabile sunt estul şi sud-estul Asiei, inclusiv Filipine, Taiwan, Japonia, China şi Vietnam. Înspre Vest, în Golful Bengal sunt vulnerabile în special Bangladeşul şi coasta de est a Indiei.

e) Secarea unor fluvii. Apa a devenit un bun din ce în ce mai rar. În prezent, mulţi oameni din ţările în curs de dezvoltare duc lipsa apei necesare pentru a-şi satisface trebuinţele vitale – pentru băut, spălat şi producţia de alimente. Creşteri însemnate ale populaţiei se vor înregistra în Egipt, Iran, Mexic şi în alte ţări. În ţările menţionate, ca şi în altele nemenţionate, cu surse

5 Cf. Lester, Brown, Planul B 2-0, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006 p.p. 70-71.

6 Cf., op., cit., p. 38.

3

insuficiente de apă, sporirea continuă a populaţiei condamnă sute de milioane de oameni la sărăcie hidrologică.

f) Scăderea cotelor apelor. Odată cu secarea marilor fluvii, cotele apelor scad pe toate continentele din cauză că cererea de apă excede producţia suportabilă a acviferilor. Societatea omenească a dobândit capacitatea de a extrage apa mai repede din acvifere decât se adună la loc din precipitaţii, doar după realizarea pompelor diesel şi electrice de mare putere7.

g) Confruntarea cu lipsa de apă. Potrivit unor estimări, 70 de procente din apa consumată pe planeta noastră, incluzând apa derivată din râuri şi cea pompată din subteran sunt utilizate pentru irigaţii, în timp ce aproximativ 20 de procente sunt folosite în industrie şi doar 10 procente sunt întrebuinţate în scopuri casnice8.

Semne ale crizei în baza biologică

În aprilie 2001, oamenii de ştiinţă de la laboratorul Administraţiei Naţionale a Oceanului şi Atmosferei din Boueder, Colorado, au raportat că o uriaşă furtună de praf declanşată în China de Nord a ajuns în Statele Unite „acoperind cu un strat de praf toată suprafaţa cuprinsă între Canada şi Arizona”. Furtunile care au bântuit China în anul 2001 au fost legate în principal de şi au fost explicate de regulă prin seceta din ultimii trei ani premergători. Deteriorarea stării terenurilor din China avea la originea sa şi alte cauze şi anume “recoltarea forţată şi păşunatul excesiv larg răspândite”9.

Zonele de pescuit colapsează. În anii care au urmat după cel de al doilea război mondial s-a înregistrat o exploatare excesivă a zonelor piscicole. Cauzele principale care au generat în mod obiectiv dispariţia şi menţinerea acestui fenomen sunt: creşterea accelerată a populaţiei şi sporirea rapidă a veniturilor acesteia. Factorul care a exprimat posibilitatea unei asemenea exploatări excesive, a fost potenţialul mare al principalelor zone de pescuit. Factorul care a transformat posibilitatea în realitate a fost dezvoltarea tehnologiilor de pescuit oceanic. Zonele de pescuit din interiorul uscatului suferă şi ele de o ineficientă diminuare a mediului, deversarea apelor, creşterea acidităţii şi poluarea,

7 Cf., op., cit., p. 44.8 Lester Brown, op., cit., p. 48.9 Op., cit., p.54.

4

degradarea locurilor de depunere a icrelor, deteriorarea recifelor de corali, un teren de hrănire pentru peştii din apele tropicale şi subtropicale percepe de asemenea o taxă.

Restrângerea dramatică a pădurilor. La începutul secolului al XX-lea, suprafaţa împădurită a planetei măsura 5 miliarde de hectare. De atunci, ea s-a redus la 2,9 miliarde de hectare. Despădurirea îşi are cauzele principale în creşterea cererii pentru produse forestiere şi în intensificarea conversiei terenurilor forestiere în scopuri agricole. Această pierdere este concentrată în principal în ţările în curs de dezvoltare. Restrângerea păturii forestiere, are consecinţe negative de ordin economic şi ecologic. Din punct de vedere economic, ţările care şi-au pierdut sursele exploatabile şi explorabile de produse forestiere, în principal ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, au devenit dependente de importul de produse forestiere. Pe lângă consecinţele economice negative, despădurirea are şi numeroase consecinţe negative de ordin ecologic, inundaţiile dezastruoase, victime umane, distrugeri de culturi agricole, de case, de drumuri, de poduri şi alte construcţii, infectarea fântânilor, alunecări de terenuri etc.

Degradarea tot mai accentuată a păşunilor. Terenurile ocupate cu păşuni reprezintă două zecimi din uscatul planetei Pământ. Aceasta depăşeşte de două ori suprafaţa terenurilor agricole. Situaţia creşterii animalelor diferă de la o ţară la alta şi într-un anumit sens, chiar de la un continent la altul, ea are şi unele asemănări, trăsături comune proprii mai multor ţări:

- hrana şi locurile de muncă depind într-o măsură însemnată de o economie bazată pe şeptel.

- în numeroase ţări în curs de dezvoltare, în care cea mai importantă ramură de producţie este agricultura, cornutele mari sunt crescute nu numai pentru lapte şi carne, ci şi pentru asigurarea unei părţi însemnate din forţa de tracţiune şi combustibil.

- păşunile sunt exploatate la scară mare prin ferme comerciale,în altele predomină păşunile.

Continuarea exploatării păşunilor peste capacitatea lor maximă va conduce la degradarea tot mai accentuată a lor, la reducerea productivităţii solului, la erodarea şi chiar deşertizarea unor suprafeţe însemnate, pe de o parte şi la scăderea producţiei şi la creşterea costurilor unitare pe de altă parte.

Eroziunea solului. Stratul superficial subţire, măsurat în centimetri pe majoritatea pe majoritatea suprafeţei uscatului, reprezintă baza

5

civilizaţiei umane. Istoria ne spune că atunci când civilizaţiile timpurii şi-au pierdut stratul superficial de sol productiv din cauza unui management greşit şi a eroziunii, ele s-au dezintegrat pe măsură ce sursa lor de hrană s-a redus.

Creşterea volumului gunoaielor. Unul dintre cele mai evidente semne că relaţia noastră cu mediul global este într-o criză severă – scrie Al.Gore – este torentul de gunoaie care se scurge din oraşele şi fabricile noastre. Consecinţele acestor ,,antibunuri”, „bombe cu explozie întârziată” sunt numeroase şi grave: ele contribuie masiv la degradarea aerului şi apei şi chiar la degradarea scoarţei terestre. Consecinţele negative cresc şi se agravează din două cauze şi anume: prima – capacitatea societăţii de a produce gunoaie a depăşit în multe locuri capacitatea naturii şi mecanismelor ei de a le asimila; a doua cauză – constă în faptul că o parte crescândă a gunoaielor se compune din substanţe pe care natura nu le poate asimila.

Poluarea radioactivă. O formă gravă de manifestare a crizei mediului înconjurător este poluarea radioactivă.

Statistica s-a îmbogăţit continuu cu date despre creşterea riscurilor accidentale nucleare şi despre gravele lor consecinţe.

Dispariţia speciilor. Cercetătorii din domeniul arheologiei consideră că de la apariţia vieţii pe planeta noastră au avut loc cinci mari extincţii ale speciilor. De câţiva ani, planeta noastră se află în pragul celei de a şasea extincţii mari. Spre deosebire de cele anterioare, care au fost cauzate de fenomene naturale aceasta este de origine umană. Factorii legaţi de om ameninţă 99% din speciile aflate în cel mai mare pericol. Dispariţia păsărilor se accelerează, depăşind deja de 50 de ori rata naturală de extincţie cu cel puţin 128 de specii dispărute în ultimii 500 de ani.

Cauze ale crizei ecologice

Complexitatea deosebită a sistemului ecologic global, multitudinea de subsisteme se află la originea unei multitudini de opinii diferite cu privire la cauzele crizei ecologice sau ambientale.

1. Distrugerea habitatului, în principal prin pierderea pădurilor tropicale. Aşa cum spunea Lester R. Brown, atunci când se arde jungla

6

Amazonului se incendiază unul dintre cele mai mari depozite genetice, de fapt, „una din cele mai mari biblioteci de informatică genetică”10. În afară de incendieri, fie ele naturale sau provocate de oameni, habitatul se degradează şi sub influenţa acţiunii altor factori cum sunt creşterea temperaturii, poluarea chimică a apei, a solului şi a aerului, poluarea sonoră, introducerea unor specii exotice.

2. Creşterea explozivă a populaţiei umane. În decursul secolului al XX-lea populaţia Terrei a crescut de la 1,6 miliarde la 6 miliarde11. Creşterea populaţiei umane reprezintă, fără îndoială cauza principală a poluării aerului, a apei şi a scoarţei terestre şi oricât ar părea de necrezut libertatea absolută a oamenilor de a se înmulţi va aduce nenorocire tuturor şi această înmulţire constituie prima verigă a unui lanţ cauzal al deteriorării mediului ambiant.

3. Cauza principală a crizei ecologice constă în belşugul realizat în societatea omenească, abundenţa de care beneficiază şi se bucură unele comunităţi ale societăţii contemporane.

4. Agresivitatea înnăscută a omului.5. Channing E. Phillips vede cauza crizei sistemului ecologic în

profit. „Siluirea mediului, susţine el, a ajuns să fie o realitate a vieţii noastre naţionale pentru faptul că este mai profitabilă decât administrarea cu spirit de răspundere a resurselor limitate de pe Pământ”12.

6. Istoricul Lynn White, consideră că la originea crizei ecologice se află religia.

7. Există şi autori care învinovăţesc capitalismul.

Criza ecologică îşi are originea în două genuri de cauze: a) cauze obiective naturale, independente de acţiunea oamenilor. Acestea se află în caracterul entropic al proceselor naturale şi economice. b) cauze care se află în gestiunea eronată a patrimoniului natural de către societate, în dominarea uzurpatoare a naturii, în exploatarea ei, fără a-i restitui într-o formă adecvată ceea ce s-a luat din ea.

Entropia există în trei forme şi anume:

10 Lester R.Brown, op., cit., p.76.

11 Howard Youth, Păsările dispar sub ochii noştri, în volumul: Starea lumii 2003, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2003, p. 25.

12 Channing E.Phillips, reprodus după Barrz Commoner, op.cit, p.12.

7

entropia liberă – energia folosită pentru obţinerea unui bun determinat şi care în urma degradării ei, a transformării în deşeuri, devine indispensabilă, adică energie legată;

entropie înaltă – o structură de energie totală sau majoritară legată, cu caracter dezorganizat;

entropie joasă care are o structură ordonată şi este folosită în procesele economice. Entropia oricărui sistem caracterizează gradul de dezordine al sistemului. Criza ecologică este într-un anumit sens şi într-o măsură considerabilă produsul civilizaţiei industriale, al tehnostructurii.

Unele remedii pentru atenuarea şi depăşirea crizei

Caracterul deosebit de profund şi de cuprinzător al crizei ecologice, consecinţele şi riscurile deosebit de numeroase şi de grave pe care ea le generează, le menţine şi le amplifică, ameninţă în prezent, mai mult decât oricând în trecut, existenţa şi progresul economiei şi ale societăţii omeneşti. Atenuarea şi depăşirea crizei ecologice se poate înfăptui cu mai multe şanse de izbândă numai dacă şi în măsura în care acţiunile întreprinse de omenire se vor întemeia pe o amplă şi cât mai temeinic fundamentată strategie a comunităţii mondiale. Criza a devenit un autentic fenomen mondial, planetar.

Unele remedii, căi de acţiune pentru atenuarea şi depăşirea crizei

Procesul de autodistrugere a economiei trebuie oprit. El trebuie înlocuit cu un proces de creştere şi dezvoltare suportabilă, bazată pe cunoaştere ştiinţifică. Aceasta impune cu necesitate obiectivă completarea mecanismelor pieţei cu mecanisme raţionale care să participe la accentuarea concordanţei, la cooperarea armonioasă dintre economie şi ecologie, ca ramuri ale ştiinţei şi ca părţi constitutive ale sistemului „Eco-eco” şi pe un plan general, ale sistemului „Eco-soc-eco”. O economie este suportabilă atunci când se întemeiază, funcţionează şi evoluează pe baza principiilor şi legilor ecologice. Creşterea şi dezvoltarea

8

economico-socială pot fi durabile numai dacă sunt suportate pe termen lung de către sistemul ecologic. Menţionăm un şir de căi, metode, demersuri şi acţiuni ce trebuie promovate pentru a atenua şi a depăşi criza:

1. Transformarea actualului tip de economie, într-o economie suportată şi suportabilă de către sistemul ecologic, deci într-o economie ecologică.

2. Luarea în considerare a adevărului că economia există nu numai într-un mediu natural ci şi într-un mediu social, că sistemul nostru planetar global este un sistem economico-ecologico-social.

3. Restructurarea profundă a economiei care să se concretizeze prin aşezarea ei pe o nouă bază energetică, mult mai eficientă prin trecerea de la petrol, cărbuni şi gaze naturale la vânt, celule solare şi energie geotermală şi la o economie regenerabilă. Trecerea de la modelul economic liniar în sectorul materialelor la modelul celor 4 R – ai înţelepciunii ecologice – reparaţiile, recondiţionare, refolosire şi reciclare13. Trecerea de la industriile care prin însăşi natura lor poluează masiv sau consumă resursele finite la industrii nepoluante şi la genuri de industrii care se vor baza pe alte resurse regenerabile. Trecerea de la actualele sisteme de transport urbanbazate pe automobile care poluează solul şi aerul la sisteme de transport centrate pe şine.

4. Stabilizarea numărului populaţiei. Creşterea populaţiei Terrei constituie un real pericol pentru societatea omenească, economia ei ca şi pentru baza ecologică a acesteia.

5. Modificarea radicală a comportamentului omului, al oamenilor şi al societăţii faţă de natura înconjurătoare. Oamenii vor acţiona asupra naturii şi forţelor ei într-o dublă calitate – în calitate de autori de dezechilibre naturale şi în calitate de autori de echilibrare a situaţiei din natura înconjurătoare.

6. Angajarea religiei în căutarea unei lumi durabile. Una din principalele provocări a epocii în care trăim o constituie necesitatea de a construi societăţi echitabile şi într-un mediu sănătos. Această provocare este considerată de numeroşi specialişti ca un potenţial factor de cooperare între ecologişti şi biserică. Istoria omenirii atestă că religia şi biserica are capacitatea de a oferi un sens vieţii unei persoane prin modelarea Cosmologiei (viziunii despre viaţă şi societate) individuale. Rezultă şi capacitatea religiei de a inspira şi manevra autoritatea morală.

13 Cf.Herman Brzant Maznard, Jr., Susan E.Mehrtens, Al patrulea val. Afacerile secolului XXI, Ed.Antet Oradea, 1997, p.p.114-115.

9

7. Implicarea mai activă a statelor în acţiunile de creare, consolidare şi dezvoltare a economiei ecologice, durabile şi suportabile de către sistemul ecologic.

8. Intensificarea, extinderea şi creşterea eficienţei cooperării internaţionale în eforturile de atenuare a crizei ecologice, de depăşire a ei, de consolidare a sistemului ecologic şi de îmbunătăţire a relaţiilor dintre om, societate şi economia ei şi mecanismul natural înconjurător. Criza ecologică este prin conţinutul său, ca şi prin formele de manifestare şi consecinţele sale o criză mondială.

Depăşirea crizei ecologice şi protecţia mediului înconjurător sunt probleme mondiale – cu soluţie mondială. Recunoaşterea acestor adevăruri este determinată în bună măsură de faptul că aceste probleme au devenit atât în teorie cât şi în practică obiect al colaborării şi cooperării la scară internaţională şi mondială. Depăşirea crizei ecologice, protejarea şi refacerea naturii, formarea economiei ecologice bazată pe cunoaşterea ştiinţifică competitivă furnizată de revoluţia ştiinţifico-tehnică mondială actuală sunt evenimente istorice care aruncă în criză filosofia, gândirea şi modelul cultural ale revoluţiei industriale.

10

Bibliografie

1. Negucioiu, Aurel, Petrescu, Dacinia Crina, Introducere în eco-economie, Cluj-Napoca, 2006.

11