UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”Facultatea de Ştiinţe Politice. Relaţii internaţionale şi Studii de Securitate Masterat: Relaţii internaţionale. Sisteme de Securitate

CRIZA CANALULUI SUEZ

Întocmit: ILISAN OANA- MARIA

An I – P.S.R.I.

SIBIU - 2009

1

CUPRINS

I. Constructia Canalului Suez…………………………………………….…2

II. Evitand politica de ingradire : Criza Suezului……………………………7

Bibliografie……………………………………………………………...30

2

Constructia Canalului Suez

Istoria canalelor a inceput acum 3000 de ani. Canalul Nahawan, construit in

valea Tigrului in timpul perioadei babiloniene, avea o latime de peste 100 m si o

lungime de 300 km, iar apele lui alimentau o retea intinsa de canale de irigatie mai

mici. Canalele babiloniene au fost folosite si pentru navigatie, dar aveau sa treaca mai

multe veacuri pana sa fie construite canale menite exclusiv pentru transport. Marea

epoca a canalelor pentru navigatie s-a deschis in secolul al XIX-lea si a ajuns la

apogeu cu construirea Canalului de Suez, primul destinat in mod specific pentru

navigatia vapoarelor. Dimensiunile erau uriase : 160 km lungime ; 22 m latime si,

initial, 8 m adancime.

Nevoia construirii unui canal era neindoielnica. Comertul intre Europa si

Orientul Indepartat implica o lunga calatorie in jurul capului Africii, iar costul

combustibilului si lipsa unor statii de buncheraj insemna ca vapoarele nu puteau

concura cu cliperele rapide in comertul cu marfuri atat de cautate precum ceaiul

chinezesc.

La 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, incep lucrarile la Canalul Suez, un

canal de apa artificial care urma sa se intinda pe 101 mile, de-a lungul istmului Suez,

si sa lege Marea Mediterana de Marea Rosie.

3

Figură 1. Canalul Suez

Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat colosalul proiect, a

dat prima lovitura de tarnacop ce a inaugurat constructia. Inca din antichitate au fost

construite canale artificiale in regiunea Suez, care legau continentul asiatic de cel

african. Sub dinastia egipteana Ptolemeu, un canal lega Lacurile Amare de Marea

Rosie, iar un alt canal se indrepta spre nord, de la lacul Timsah pana la fluviul Nil.

Aceste canale au cazut in paragina sau au fost distruse din motive militare. Inca din

secolul al XV-lea, europenii au propus construirea unui canal de-a lungul Suezului,

care sa permita negustorilor sa navigheze intre Mediterana si Oceanul Indian prin

Marea Rosie, in locul ocolirii Capului Bunei Sperante, din Africa. Prima analizare a

istmului a fost facuta in timpul ocupatiei franceze a Egiptului, la sfarsitul secolului al

XVIII-lea, iar generalul Napoleon Bonaparte a examinat personal ramasitele

vechiului canal. Franta a facut si alte studii ale canalului, iar in 1854 Ferdinand de

Lesseps, fostul consul francez la Cairo, a semnat o conventie cu guvernatorul otoman

al Egiptului, Mahomed Said, in scopul construirii unui canal. O echipa internationala

de ingineri a intocmit un plan al constructiei, iar in 1856 a fost formata Compania

Canalului Suez, careia i-a fost acordat dreptul de a exploata canalul timp de 99 de ani

dupa finalizarea lucrarii. Beneficiile care urmau sa rezulte din exploatarea canalului

trebuiau impartite dupa cum urmeaza: 15 % guvernului egiptean, 10% fondatorilor si

75% actionarilor1.

1 Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston: Houghton Mifflin, 2001),pag. 35.

4

Lucrarile au inceput in aprilie 1859. Efortul depus pentru construirea canalului

a fost colosal. La inceput, forta de munca folosita s-a ridicat la 20000 de lucratori

(felahi), inlocuiti treptat cu masinarii. In 1867 functionau 60 de excavatoare

proiectate special. Chiar si asa, a fost nevoie sa fie adusi 1500 de terasieri

experimentati din Piemont (Italia) pentru a disloca un imens bloc de piatra la Shaluf.

A fost construit un port la Port Said. Pana in momentul in care a fost deschis canalul

in 1869, lucratorii deplasasera 75 mil. de m³ de pamant. A fost una dintre cele mai

mari realizari in materie de constructii civile din secolul al XIX-lea. Conflictele de

munca si o epidemie de holera au incetinit procesul de constructie, iar Canalul Suez

nu a fost finalizat decat in 1869 – cu patru ani in urma termenului stabilit initial.

Pe 17 noiembrie 1869, Canalul Suez a fost inaugurat oficial intr-o ceremonie

fastuoasa. Mai tarziu, Ferdinand de Lesseps avea sa incerce fara succes sa

construiasca un canal de-a lungul istmului Panama. De Lesseps a murit in 1894. In

momentul deschiderii sale, Canalul Suez avea o adancime de doar 25 de picioare, o

latime de doar 72 picioare la fund si intre 200 si 300 picioare la suprafata. In

consecinta, mai putin de 500 de nave au navigat pe acest canal in primul sau an de

functionare. Insa in 1876 au inceput sa fie facute imbunatatiri semnificative, iar

canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigatie din lume.

Canalul nu are encluze, deoarece nu are inaltimi de urcat. Permite trecerea

navelor cu deplasament de pana la 150.000 de tone. Pot trece navele cu pana la 16,

sub apa, si exista planuri de a mari aceasta distanta la 22 m pana in 2010, pentru a

permite trecerea superpetrolierelor. Astazi, superpetrolierele pot descarca o parte din

incarcatura intr-o barca a canalului, si o pot reincarca la celalalt capat. Exista o

singura banda de navigatie, cu mai multe locuri de depasire. De obicei, trei convoaie

tranziteaza canalul zilnic, doua catre sud si unul catre nord. Trecerea ia intre 11 si 16

ore, cu o viteza de circa 8 noduri. Viteza redusa evita erodarea malurilor canalului de

valurile generate de vase.

Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, si

incepand cu 1999, o linie de inalta tensiune il traverseaza. O cale ferata pe malul de

vest merge paralel cu intreaga sa lungime.

5

Figură 2. O nava de razboi americana traversand Canalul Suez

In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului

Suez, dupa ce a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte

ani mai tarziu, in 1882, Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a

acestei tari. Tratatul anglo-egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa

Marea Britanie si-a rezervat dreptul de exploatare a canalului. Canalul Suez a

continuat sa prospere, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial a devenit o sursa de

disputa intre Egipt, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta pe de alta parte, care il

considerau esential pentru aprovizionarea lor cu petrol din Orientul Mijlociu.

Evitand politica de ingradire : Criza Suezului

Toate discutiile despre coexistenta pasnica avand ca punct de pornire

intalnirea de varf de la Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea

fundamentala : Statele Unite si Uniunea Sovietica, indiscutabil puterile dominante ale

lumii, erau inclestate intr-o competitie geopolitica2. Un castig pentru una dintre parti

era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealalta. Pe la mijlocul anilor ’50, sfera de

influenta americana in Europa era in crestere si vointa demonstrata a Americii de a

proteja aceasta sfera prin forta militara tinea in frau aventurismul sovietic3. In 1995, la

numai doua luni dupa intalnirea de la Geneva, Uniunea Sovietica, prin Hrusciov, a

facut o vanzare masiva de armament catre Egipt, dand arme pe bumbac, aflat atunci

in criza de supraproductie – o miscare indrazneata de extindere a influentei sovietice

in Orientul Mijlociu.

2 Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002),pag. 113.3 Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B Tauris & Co Ltd, 2003), pag. 92.

6

Conducatorii sovietici nu se poate sa nu fi inteles ca prima lor vanzare de arme

catre o tara in curs de dezvoltare avea sa starneasca nationalismul arab, sa faca

conflictul arabo-israelian si mai greu de stapanit si sa fie perceputa ca o provocare

majora la adresa dominatiei occidentale in Orientul Mijlociu. Pana sa se imprastie

fumul, Criza Suezului distrusese deja statutul de Mari Puteri al Marii Britanii si al

Frantei. In afara Europei, America avea sa fie obligata de aici inainte sa asigure cu

trupe meterezele Razboiului rece practic de una singura.

Oricat de bine camuflata, vanzarea de arme sovietice in Orientul Mijlociu

atingea un punct nevralgic al Europei Occidentale, in special al Marii Britanii. Dupa

India, Egiptul reprezenta cea mai importanta mostenire a trecutului imperial al Marii

Britanii. In secolul XX, Canalul Suez devenise principala artera de aprovizionare cu

petrol a Europei de Vest. Chiar si asa slabita cum era dupa cel de-al doilea razboi

mondial, Marea Britanie, continua sa se considere puterea dominanta in Orientul

Mijlociu, dominatia ei sprijinindu-se pe doi piloni4 : Iranul, care livra petrol prin

intermediul unei companii mixte anglo-iraniene ; si Egiptul, care servea drept baza

strategica. Liga araba fusese promovata in 1945 drept cadru politic al rezistentei

Orientului Mijlociu in fata patrunderii unor forte din afara. Forte britanice

semnificative stationau in Egipt, Irak si Iran. Un ofiter britanic, generalul John Glubb

(Glubb Pasa), comanda Legiunea araba a Iordanului.

In anii ’50, aceasta lume a inceput sa se destrame. Primul-ministru iranian

Mossadegh a nationalizat in 1951 industria petrolului si a cerut retragerea trupelor

britanice care protejau complexul petrolier de la Abadan5.

Provocarea lansata de Mossadegh a luat sfarsit doi ani mai tarziu, cand Statele

Unite au incurajat o lovitura de stat pentru a-l rasturna. Suprematia Marii Britanii in

Iran nu a mai fost, insa, restabilita niciodata6. In 1952 se prabusea si pozitia militara

in Egipt a Marii Britanii. Un grup de tineri ofiteri exprimand atitudinea nationalista si

anticoloniala care cuprindea intreaga regiune l-a detronat pe coruptul rege Farouk.

Figura lor dominanta era colonelul Gamal Abdel Nasser7.

Personalitate puternica, Nasser a facut apel la nationalismul arab. El se simtise

profund umilit de infrangerea arabilor in razboiul din 1948, cu Israelul. Vedea in

4 Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a Paratrooper, Houghton Mifflin, 1964,pag. 18.5 Aniruddha Pathak - Conquest of Suez Canal.6 David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001), pag. 87.7 http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_Suez.

7

crearea statului evreu punctul culminant al unui secol de colonialism occidental. Era

hotarat sa expulzeze din zona Marea Britanie si Franta.

La inceput, nici Marea Britanie, nici America nu au inteles ce reprezenta

Nasser. Ambele natiuni au plecat de la premisa ca impotrivirea lui Nasser fata de

politicile lor se datora vreunui set anume de nemultumiri care puteau fi rezolvate.

Marea Britanie cauta sa-l determine pe Nasser sa-i accepte dominatia istorica, in

vreme ce Statele Unite incercau sa-l ademeneasca pe Nasser spre a lua parte la

grandioasa lor strategie de ingradire. Strategia de ingradire presupunea impotrivire

fata de expansionismul sovietic din orice regiune, si de doctrina securitatii colective,

care incuraja crearea unor organizatii similare ca NATO, pentru a face posibila

rezistenta in fata amenintarilor efective sau potentiale. Uniunea Sovietica a sesizat o

ocazie de a-si castiga noi aliati furnizandu-le arme fara a-si asuma responsabilitate

pentru guvernarea lor interna. Nasser a folosit cu inteligenta toate aceste tendinte

pentru a-i face pe diferitii competitori sa se confrunte intre ei.

Marea Britanie a fost prima fortata sa-si abandoneze iluziile cu privire la

Orientul Mijlociu. Baza sa militara din lungul Canalului Suez a fost unul dintre

ultimele sale avanposturi imperiale semnificative, incartiruind vreo 80.000 de soldati.

Insa Marea Britanie nu era deloc in stare sa mentina o forta insemnata in zona

canalului in fata opozitiei egiptene si in lipsa sprijinului american. In 1954, fortata de

Statele Unite, Marea Britanie a fost de acord ca pana in 1956 sa-si retraga fortele din

baza sa de la Suez.

Ca si alte tari, Egiptul dorea sa obtina atat arme cat si alimente. Nasser a

sperat sa obtina si una si alta de la Occident, dar a fost obligat sa cumpere arme

comuniste sau sa continue fara garantia de care avea nevoie. Ulterior s-a confruntat cu

problema daca poate obtine ajutor economic de la Occident dupa ce a acceptat ajutor

militar de la blocul comunist. Raspunsul s-a dovedit a fi in cele din urma negativ, dar

acest lucru a fost indoielnic timp de cateva luni. Testul a fost Marele Baraj de la

Assuan si s-a dovedit ca nu numai Franta, ci si Marea Britanie si Statele Unite s-au

intors impotriva lui Nasser.

Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia si societatea

Egiptului, adaugand 860.000 hectare zonei de teren arabil, facan din Nil un rau

navigabil pana la frontiera sudaneza in sud si furnizand electricitatea deservirii

intreprinderilor industriale care urmau sa asigure astfel un mijloc de trai populatiei tot

mai numeroase. Barajul avea sa coste 1.400 milioane de dolari, inclusiv 400 milioane

8

in moneda forte, din care Marea Britanie 56 milioane de dolari si respectiv 14

milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de dolari ramase mai tarziu. In 1955,

negocierile destinate acestei probleme au decurs fara prea multe obstacole. In prima

jumatate a anului 1956 insa, s-au incheiat. Marea Britanie si Statele Unite au decis sa

nu dea nici o mana de ajutor. Creditul lui Nasser, in ambele sensuri ale cuvantului, a

scazut simtitor, in special ca rezultat al achizitionarii de arme din blocul comunist.

In 16 mai, Nasser a revenit asupra recunoasterii guvernului lui Chiang Kai-

Shek si a stabilit relatii diplomatice cu Republica Populara Chineza. Acesta era un

repros adresat direct Statelor Unite. Recunoasterea regimului comunist de la Beijing

i-a starnit si mai mult pe dusmanii sai, provocand o puternica iritare in Congresul de

la Washington, chiar daca adevaratul motiv al acestei actiuni ar fi putut fi teama lui

Nasser ca noii lideri sovietici ar putea fi convinsi, in timpul vizitei lor la Londra, sa se

alature puterilor occidentale in cadrul unui nou embargo impus Orientului Mijlociu in

privinta armelor. In iunie, noul ministru de externe sovietic, Dmitri Sepilov, a sosit in

Egipt cu o oferta sovietica atat pentru finantarea, cat si pentru construirea barajului de

la Assuan, dandu-i lui Nasser posibilitatea de a se lansa in distractia lui preferata, de a

asmuti superputerile una impotriva alteia8. In 19 iulie, Dulles, secretarul de stat al

SUA, s-a decis sa puna capat divertismentului. Cand ambasadorul egiptean a revenit

de la Cairo cu instructiuni de a accepta toate propunerile tehnice americane, Dulles a

raspuns ca Washingtonul ajunsese la concluzia ca barajul depasea posibilitatile

economice ale Egiptului9. Nu avea sa fie avansat nici un ajutor.

Ambasadorul francez la Washington, Maurice Couve de Murville (care

ulterior avea sa devina ministrul de externe al lui de Gaulle), a prezis cu exactitate ce

urma sa se intample : « Vor face ceva cu Suezul. Este unica modalitate de a starni

tarile occidentale. »

Inaintea unei multimi uriase adunate in Alexandria in 26 iulie 1956, Nasser i-a

dat raspunsul lui Dulles, exprimandu-si riposta sub forma unui appel la nationalismul

arab :

« Aceasta, o, cetateni, este batalia in care suntem acum implicati. Este o

batalie impotriva imperialismului si a metodelor si tacticilor imperialismului si o

batalie impotriva Israelului, avangarda imperialismului…

8 Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).9 Yergin, Daniel (1991). The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power. New York: Simon & Schuster.

9

Nationalismul arab face progrese. Nationalismul arab triumfa. Nationalismul

arab merge inainte ; el isi cunoaste drumul si isi cunoaste puterile. Nationalismul arab

stie care ii sunt vrajmasii si cine ii sunt prietenii.10 »

Provocand Franta cu buna stiinta, el a pronuntat in fata multimii la mijlocul

discursului sau numele lui Ferdinand de Lesseps, francezul care construise Canalul

Suez. Era codul pentru fortele militare egiptene de a prelua controlul asupra canalului.

Aceasta i-a permis lui Nasser, spre sfarsitul cuvantarii, sa anunte unei multimi

cuprinse de frenezie : «In acest moment in care va vorbesc, frati de-ai vostri

egipteni…au inceput preluarea companiei canalului si a proprietatilor ei, precum si

controlul navigatiei din canal – canal care este situat pe teritoriu egiptean, care…este

parte a Egiptului si care este proprietatea Egiptului . »

Figură 3. Canalul Suez

Canalul Suez era in mod neindoielnic o parte componenta a statului egiptean,

dar facea in egala masura obiectul a doua, foarte diferite, instrumente – un acord de

concesionare si un tratat international. Cel dintai, acordat lui Ferdinand de Lesseps de

chidvul sau viceregele Egiptului, Said pasa, si confirmat de sultanul otoman,

concesiona dreptul de a exploata canalul pe o durata de nouazeci si noua de ani de la

inaugurarea sa. Acest acord de concesionare a fost transferat Companiei Maritime

Universale a Canalului Suez (Universal Maritime Suez Canal Company), care era o

corporatie egipteana cu sedii in Cairo si Paris si cu o diversitate de actionari,

10 Solutionarea crizelor internationale- teodor Frunzeti, institutul European, 2006, pag. 17.

10

incluzand guvernul britanic si o multime de rentiers francezi. In 1956, acordul de

concesionare, foarte pretios, mai era valabil timp de doisprezece ani. Dupa acest

interval drepturile de exploatare reveneau statului egiptean. Actiunea lui Nasser a

culminat cu nationalizarea companiei, dar dat fiind ca a promis sa acorde despagubiri,

a fost dificil sa sustina ca nu a comis nici o ilegalitate sau, pentru secolul XX, ceva

foarte neobisnuit – desi compania putea intreba de unde va obtine banii pentru aceste

despagubiri. Daca incalca insa prevederile celui de-al doilea instrument pertinent,

Nasser comitea oricum o ilegalitate. Cel de-al doilea instrument era conventia

incheiata in 1888 intre doua puteri inclusiv Imperiul Otoman, care la vremea aceea

era suzeranul Egiptului. Partile contractante s-au angajat sa mentina canalul deschis

tuturor vaselor comerciale sau de razboi, pe timp de pace sau razboi, si sa nu il

blocheze niciodata. Daca Nasser inchidea canalul liberei navigatii, el incalca

prevederile conventiei, iar partile semnatare ar fi fost indreptatite sa ia masuri pentru

redeschiderea lui. Exista temerea ca daca pilotii canalului vor fi retrasi, canalul va

inceta sa functioneze si in acest caz se va putea face uz de dreptul de a interveni, dar

in cele din urma canalul a continuat sa functioneze pana la bombardamentele

britanicilor si francezilor, desi pilotii companiei au fost aproape toti retrasi ca rezultat

al presiunilor unor puteri din afara.

Nationalizarea companiei canalului a oferit Marii Britanii si Frantei o scuza

pentru actiunea de forta pe care voiau sa o declanseze impotriva Egiptului. Cabinetul

britanic a alocat 5 milioane de lire sterline (« imperialism platit ») si a decis sa

recurga la forta in decurs de o saptamana, numai ca s-a descoperit ca situatia militara

nu ii permitea Marii Britanii sa actioneze pana la jumatatea lunii septembrie sau fara

sa mobilizeze si cadrele de rezerva. Aceasta amanare a permis Statelor Unite sa

intervina. Einsenhower, comandantul fortelor armate, si Dulles au fost de acord cu

guvernele britanic si francez in dorinta lor de a pune canalul sub control international,

dar desi nu il agreau pe Nasser, s-au opus folosirii fortei pana cand au fost epuizate

toate metodele pasnice. Eisenhower, care si-a expus parerea in scrisori adresate lui

Eden si in declaratii publice, se opunea in mod structural folosirii fortei si era de

asemenea convins ca recurgerea la forta era nepotrivita pentru ca va antrena sabotarea

conductelor de petrol, va incuraja alti lideri (de exemplu Chiang Kaishek si Syngman

Rhee) sa ceara ajutor americanilor pentru a folosi forta si in cadrul confruntarilor lor

si va starni tarile neimplicate impotriva Occidentului.

11

Primul-ministru, Eden, era nepotrivit temperamental pentru a lua decizii sub

presiune. A fii succesorul imediat al lui Churchill se va fi dovedit a fi o povara, dar

faptul era combinat cu reputatia pe care si-o castigase Eden, de putere in total

dezacord cu fragilitatea sa psihica si fizica. Vorbind fluent limba araba, el se

dezvoltase in perioada dominatiei britanice asupra Orientului Mijlociu si era hotarat

sa-l opreasca pe Nasser, de unul singur, la nevoie11.

Eisenhower a trimis un emisar special la Londra care a raportat la 31 iulie

1956 ca britanicii au intentia sa recurga la forta si in consecinta intre Eden si Dulles,

dusmani inca din momentul crizei din 1954 din Indochina, s-a declansat un duel,

Eden incercand sa actioneze in asa fel incat sa obtina aprobarea americanilor pentru

viitoarea sa politica, iar Dulles incercand sa castige timp.

Franta era inca si mai ostila lui Nasser. Interesele sale majore in lumea araba

erau in Maroc si Algeria, primul protectorat francez, cea de-a doua fiind departament

al Frantei metropolitane, cuprinzand un million de francezi. Ambele tari nord-africane

incercau sa-si obtina independenta, proces caruia actiunile lui Nasser ii ofereau un

sprijin emotional si politic. Tranzactia cu arme sovietice deschidea perspectiva ca

Egiptul sa devina un canal pentru armele sovietice si spre gherilele algeriene.

In 29 iulie, ambasadorul francez la Londra l-a informat pe ministrul de externe

englez ca Franta era gata sa-si puna fortele sub comanda britanica si sa scoata trupe

din Algeria in vederea unei actiuni comune impotriva Egiptului.

Initial, britanicii si francezii, cu sprijinul americanilor, au organizat la Londra

o conferinta a principalilor beneficiari ai canalului si au prezentat in cadrul acestei

conferinte un plan vizand crearea unui nou comitet de conducere care sa asigure un

control international asupra canalului. Conferinta nu a aprobat in unanimitate acest

plan ; el a fost calificat drept o incalcare nejustificata a suveranitatii Egiptului. Cu

toate acestea, prim-ministrul australian, Robert Menzies si alti patru membri,

reprezentand punctul de vedere al majoritatii, s-au dus la Cairo pentru a-i prezenta

planul lui Nasser, care l-a respins declarand ca deocamdata canalul functioneaza

normal. Apoi Dulles, in dorinta de a continua tratativele si de a evita recurgerea la

forta, a propus crearea unei Asociatii a Beneficiarilor Canalului Suez (Suez Canal

Users’ Association), care sa aiba dreptul sa organizeze escorte de protectie si sa

perceapa taxe vaselor care il folosesc. Acest plan convenea britanicilor care vedeau in

el o sansa de a organiza o escorta de protectie pe canal impotriva opozitiei egiptenilor

11 Solutionarea crizelor internationale- Teodor Frunzeti, institutul European, 2006, pag. 34.

12

si sa-i puna astfel pe egipteni intr-o lumina proasta in ochii americanilor. Dulles, care

in aceasta faza era extrem de pragmatic, a renuntat la plan devenind foarte suspicios

in privinta faptului ca Marea Britanie si Franta au supus aceasta problema atentiei

Consiliului de Securitate, desi au declarat in mod explicit ca isi rezerva dreptul de a

recuge la forta. Cand Consiliul de Securitate s-a intrunit la 5 octombrie, Egiptul a

propus inceperea unor negocieri, in timp ce Marea Britanie si Franta au propus un

plan vizand instruirea unui control international asupra canalului12. Negocierile

neoficiale desfasurate in afara Consiliului de Securitate au inregistrat progrese

substantiale, dar Egiptul a continuat sa refuze sa accepte controlul international, iar

planul anglo-francez a fost respins datorita folosirii de catre URSS a dreptului sau de

veto.

Pe parcursul acestor luni francezii au inceput sa fie tot mai exasperati de

atitudinea englezilor. La inceputul lunii august se crease un comandament comun

anglo-francez, dar perspectiva de a actiona prin mobilizarea de trupe s-a diminuat, dat

fiind ca britanicii oscilau intre dorinta de a tine pasul cu francezii si teama de a nu

strica relatiile cu americanii. La sfarsitul lui septembrie sau la inceputul lui octombrie,

francezii au revenit la vechea lor linie politica de a coopera cu Israelul, de la care s-au

abatut datorita perspectivei unei operatiuni comune anglo-franceze ca raspuns la

nationalizarea companiei canalului.

Israelul avea motive temeinice sa isi doreasca sa declanseze un razboi

impotriva Egiptului. Raidurile impotriva Israelului facute de fedayeen-ii cantonati in

peninsula Sinai au devenit tot mai indraznete si mai frecvente. Pamantul din

apropierea granitelor devenise prea periculos pentru a fi cultivat, iar guvernul

israelian se temea de comiterea unor acte teroriste chiar si in centrul oraselor. Numai

un gest spectaculos putea pune capat acestor atacuri. In plus, Israelul voia sa distruga

blocada araba asupra golfului Aqaba si sa castige astfel o iesire sigura spre tarile din

Asia si Africa din portul Eilat care se afla la capatul golfului ; chiar si legaturile

aeriene ale Israelului cu Africa erau nesigure.

12 ? Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).

13

Figură 4. Golful Aqaba

Deschiderea stramtorilor Tiran la intrarea in golf putea constitui o

compensatie pentru Israel care ar mai fi estompat refuzul Egiptului de a permite

vaselor in drum spre Israel sau dinspre Israel sa foloseasca Canalul Suez. Dar

posibilitatile Israelului nu erau la inaltimea intentiilor sale. Noile bombardiere rusesti

de care dispunea Egiptul erau in masura sa bombardeze orasele israeliene si sa creeze

panica in randul celor mai noi imigranti care nu se obisnuisera inca cu traiul intr-un

stat asediat. Fortele aeriene de care dispunea Israelul abia daca puteau apara aceste

orase, chiar si cu ajutorul noilor sale avioane de lupta de provenienta franceza, sau

proteja fortele terestre israeliene care luptau in zona de desert si erau incapabile sa

bombardeze aerodromurile egiptene si sa impiedice astfel fortele aeriene egiptene sa

le suprime. Atunci cand francezii s-au gandit din nou la atacul israelian impotriva

Egiptului pentru care ei furnizasera arme si-au dat seama ca israelienii vor mai mult

decat arme. Ei voiau o participare activa din partea francezilor sub forma unor unitati

din cadrul fortelor aeriene franceze care sa stationeze pe aerodromurile israeliene

pentru apararea oraselor israeliene si doreau de asemenea participarea activa a

britanicilor si bombardarea aerodromurilor egiptene de catre singurele bombardiere

capabile sa faca acest lucru – si anume de bombardierele britanice ce foloseau bazele

britanice din Cipru.

Fiecare dintre parteneri ar fi facut mai bine daca si-ar fi urmat obiectivele

independent. Marea Britanie si Franta si-au subminat pretentiile de a fi mari puteri

dand impresia ca aveau nevoie de ajutorul Israelului pentru a infrange Egiptul.

Israelul si-a pierdut avantajul moral al refuzului vecinilor sai de a discuta pacea

permitandu-si sa apara ca o unealta a colonialismului. Pozitia Marii Britanii in Iordan

14

si Irak, bastioane-cheie ale acesteia in Orientul Mijlociu, a fost slabita. Eisenhower a

fost profund ofensat de o manevra parand cuplata cu presupusa lui grija de a nu intra

in contradictie cu votantii evrei in ultima saptamana a campaniei electorale. Este

nevoie de perseverenta pentru a gasi o politica ce combina dezavantajele tuturor

liniilor de actiune sau pentru a construi o coalitie care slabeste simultan toti partenerii.

Marea Britanie, Franta si Israelul au reusit intocmai.

Aparent nepasatoare fata de furia internationala care le astepta, Marea Britanie

si Franta si-au combinat problemele politice prin adoptarea unei strategii astfel

gandite incat sa dea aparenta taraganarii. In 29 octombrie, Israelul a navalit in Sinai.

Marea Britanie si Franta au cerut ca ambele parti sa se retraga din Canal, unde trupele

israeliene inca nu ajunsesera. In 31 octombrie, Marea Britanie si Franta au anuntat ca

vor reveni pe uscat. Totusi, trupele britanice si franceze nu au debarcat in Egipt vreme

de inca patru zile si nu si-au indeplinit niciodata misiunea de a captura Canalul in cele

cateva zile cat s-au aflat pe uscat.

Ceea ce nu pusese nimeni la socoteala a fost simtul de dreptate al Americii, starnit de

operatiunea asupra Canalului. In 30 octombrie, la 24 de ore de la atacul initial al

Israelului, Statele Unite au prezentat o rezolutie dura in Consiliul de Securitate,

ordonand fortelor armate ale Israelului « sa se retraga imediat…inapoia liniilor

stabilite ale armistitiului ». Nu a fost facuta nici o cerere de condamnare a

terorismului sponsorizat de Egipt sau blocada araba ilegala a Golfului Aqaba. Cand

Marea Britanie si Franta au intrat in conflict in 31 octombrie, Eisenhower a

condamnat implicarea lor intr-un discurs televizat, in aceeasi zi :

« De vreme ce este dreptul evident al fiecareia dintre aceste natiuni sa recurga

la asemenea decizii si actiuni, este de asemenea dreptul nostru – daca asa ne dicteaza

judecata noastra – sa nu fim de acord. Noi credem despre aceste actiuni ca au fost

luate gresit. Pentru ca noi nu acceptam folosirea fortei drept instrument intelept si

potrivit pentru reglementarea disputelor internationale. »13

Aceasta a fost prima si ultima oara cand Statele Unite au votat cu Uniunea

Sovietica impotriva celor mai apropiati aliati ai sai. Eisenhower a spus poporului

american ca, in vederea vetoului asteptat al Marii Britanii si al Frantei in Consiliul de

Securitate, el isi va prezenta cazul inaintea Adunarii Generale, unde vetourile lor nu

functionau.

13 Calvocoressi Peter – “Politica mondiala dupa 1945” – Editura Allfa, 2000.

15

Figură 5. Campania din Sinai, 1956

In 2 noiembrie, Adunarea Generala a cerut terminarea ostilitatilor printr-un

vot coplesitor de saisezi si patru la cinci. Intr-o sesiune prelungita peste noaptea de 3

spre 4, a fost votata o rezolutie chiar mai puternica si a inceput discutarea unei forte a

Natiunilor Unite de mentinere a pacii in zona Canalului – o miscare semnal, pentru a

facilita retragerea britanica si franceza, de vreme ce fortele Natiunilor Unite nu sunt

mentinute niciodata pe teritoriul unei tari suverane impotriva vointei acesteia, iar

Nasser era sigur ca avea sa ceara retragerea lor.

Pana in 5 noiembrie, a fost stabilita o forta a Natiunilor Unite de mentinere a

pacii. In aceeasi zi, Marea Britanie si Franta au anuntat ca trupele lor se vor retrage

16

imediat ce forta Natiunilor Unite avea sa ajunga in teren. Venind sa se adauge

complotului Americii de umilire a celor mai apropiati aliati ai sai, fortele sovietice i-

au zdrobit pe luptatorii pentru libertate maghiari exact in aceeasi zi, in fata a ceea ce

poate fi descris numai drept o opozitie mimata a Natiunilor Unite.

Figură 6. Campania din Sinai, 1956

17

In noaptea de 5 noiembrie, la o saptamana dupa ultimatumul britanic si

francez si la douazeci si patru de ore dupa ce tancurile sovietice incepusera sa

zdrobeasca Revolutia ungara, a fost auzita si Uniunea Sovietica. Dezbinarea evidenta

dintre America si aliatii sai i-au permis Moscovei sa pozeze in protector al Egiptului

cu risc minim, dezlantuind un veritabil tir de comunicate. Tema comunicatelor a fost

aceeasi : agresiunea «pradalnica » impotriva Egiptului trebuie sa inceteze ; Natiunile

Unite trebuiau sa organizeze un efort comun in acest scop ; Uniunea Sovietica avea sa

coopereze punandu-si la dispozitie fortele aeriene si navale14.

Amenintarile sovietice au conturat acea extraordinara bravada care avea sa

devina trasatura distinctiva a diplomatiei lui Hrusciov. Exact in acelasi moment in

care trupele sovietice ii suprimau cu brutalitate pe luptatorii pentru libertate din

Ungaria, Uniunea Sovietica avea indrazneala sa deplanga soarta presupuselor victime

ale imperialismului occidental. Numai o fire necrutatoare i-ar fi putut permite lui

Hrusciov sa dea glas amenintarii cu un al treilea razboi mondial in 1956, cand

Uniunea Sovietica era incomparabil mai slaba decat Statele Unite, mai ales in

domeniul nuclear. Uniunea Sovietica nu numai ca nu era deloc in stare de o etalare de

forte, dar, cum a devenit iminent, Hrusciov ar fi putut fi obligat sa se retraga

dezonorat, cum de fapt a si facut-o sase ani mai tarziu, in timpul crizei rachetelor din

Cuba.

Eisenhower a respins cu indignare actiunea militara comuna cu Uniunea

Sovietica si a avertizat ca Statele Unite se vor opune oricarei miscari militare

unilaterale sovietice. In acelasi timp, avertismentul sovietic a intensificat presiunea

Washingtonului asupra Marii Britanii si a Frantei. In 6 noiembri s-a inregistrat un

numar alarmant de cereri de retragere de lire sterline din banci. Contrar practicii

anterioare, America a ramas deoparte si a refuzat sa intervina pentru a linisti piata.

Atacat in repetate randuri in Camera Comunelor, gasind putin sprijin in

Commonwealth si complet abandonat de Statele Unite, Eden a cedat. In 6 noiembrie,

el a acceptat incetarea focului cu incepere de a doua zi. Fortele britanice si franceze s-

au aflat pe teren mai putin de patruzeci si opt de ore.

Expeditia britanica si franceza fusese conceputa teatral si implementata fara

profesionalism ; proiectata sub impulsul frustrarii si lipsita de un obiectiv politic

limpede de definit, ea se autosortise esecului15. Statele Unite nu ar fi sprijinit

14 Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii Mondiale.15 Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii Mondiale.

18

niciodata o asemenea intreprindere subreda. Sub aspect legal, Statele Unite nu aveau

nici o obligatie fata de Marea Britanie si Franta in afara zonei clar definite de NATO.

Statele Unite nu aveau deloc obligatia sa impuna deliberarilor Natiunilor Unite

un asemenea ritm extraordinar, cum au facut, sau sa sprijine rezolutii care ignorau

sursele provocarii si erau in intregime concentrate asupra chestiunilor imediate.

Statele Unite ar fi putut atrage atentia asupra tuturor schemelor internationale, atat de

diverse, pentru a izola operatiunea Canalul, asupra blocadei arabe ilegale a Golfului

Aqaba sau asupra incurajarii de catre Nasser a raidurilor teroriste asupra Israelului.

Mai presus de orice putea, si ar fi trebuit, sa-si fi legat condamnarea actiunilor

britanice si franceze de condamnarea actiunilor sovietice din Ungaria. Actionand de

parca problema Suezului ar fi fost cu totul morala si legala si de parca aceasta nu ar fi

avut nici un temei geopolitic, Statele Unite au evadat din realitatea faptului ca o

victorie neconditionata a lui Nasser – rezultat in legatura cu care Egiptul nu dadea

nici o garantie privitoare la administrarea Canalului – era si o victorie a politicii

radicale incurajate de armele sovietice si sustinute de amenintarile sovietice.

Miezul problemei tinea de definirea notiunilor. Conducatorii Americii au

avansat trei principii e parcursul crizei Suezului, fiecare reflectand adevaruri bine

stabilite : obligatiile Americii fata de aliatii sai erau fixate prin documente legale

precise ; recurgerea la forta de catre oricare natiune era inadmisibila cu exceptia

cazului cand era strict definita drept autoaparare ; si, cel mai important, criza Suezului

furnizase Americii o ocazie de a-si urma adevarata vocatie, aceea de conducatoare a

lumii in curs de dezvoltare.

Prima chestiune a fost subliniata in discursul lui Eisenhower din 31 octombrie

in care el arunca intreaga greutate diplomatica a Americii impotriva Marii Britanii si

a Frantei : « Nu poate fi nici o pace…in afara legii. Si nu poate exista lege…daca ar fi

sa invocam un cod al comportamentului international pentru cei care ni se opun…si

altul pentru cei ce ne sunt prieteni. » Ideea ca relatiile internationale ar putea fi

definite complet prin legi internationale avea radacini adanci in istoria americana.

Presupunerea ca America ar trebui sa actioneze ca arbitrul moral impartial al

comportamentului natiunilor, neafectata de interese nationale sau geopolitice sau de

aliante, face parte din aceasta nostalgie. In lumea reala insa, diplomatia presupune, cel

putin in parte, capacitatea de a face deosebirea intre situatii si de a distruge prietenii

de adversari.

19

Perspectiva strict constructiva conform careia singurul caz de razboi legitim

este autoapararea a fost prezentata in decembrie 1956 de John Foster Dulles, care a

interpretat articolul 1 al tratatului NATO ca dand nastere acestei obligatii :

« …ideea era ca noi am considerat ca un asemenea atac in conditiile date viola

Carta Natiunilor Unite si viola articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord insusi,

care cere tuturor partilor participante la tratat sa renunte la folosirea fortei si sa-si

reglementeze disputele prin mijloace pasnice. Aceasta este nemultumirea noastra : ca

tratatul a fost violat ; nu ca nu au existat consultari. »16

Nimeni nu mai interpretase articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord intr-

un asemenea mod pacifist ; nimeni nu avea sa o mai faca. Ideea ca textul unei aliante

militare continea o clauza privind solutionarea pasnica a tuturor disputelor era,

desigur, derutanta. In orice caz, adevarata chestiune care se punea nu era juridica, ci

daca o alianta nu cumva include obligatia tacita de a arata oarecare intelegere fata de

definitia intereselor vitale ale unui aliat chiar in afara unei zone strict definite a

tratatului si, poate, putina intelegere fata de o diferenta intamplatoare de vederi.

Cea de-a treia premisa a politicii Americii, visul ei secret de a ajunge

conducatorul lumii in curs de dezvoltare, s-a dovedit a fi imposibil de indeplinit.

Richard Nixon, probabil cel mai rafinat invatacel al interesului national dintre

conducatorii postbelici ai Americii, a plasat America in avangarda luptei anticoloniale

in 2 noiembrie, cu patru zile inainte de alegeri, cand a declarat :

« Pentru prima oara in istorie, am vadit independenta in raport cu politica

anglo-franceza fata de Africa si Asia, care noua ni s-a parut a reflecta traditia

coloniala. Declaratia de independenta a avut un efect electrizant asupra intregii

lumi. »

In lumina declaratiilor ulterioare ale lui Nixon, este greu de crezut ca el facea

altceva decat sa urmeze instructiuni.

Si totusi, aceasta nu a fost tot ce s-a intamplat. Nasser nu si-a moderat politica

nici fata de Occident, nici fata de aliatii sai arabi. Elecoratul sau radical nu i-ar fi

permis sa admita ca fusese salvat de presiunile americane chiar daca ar fi fost inclinat

sa faca astfel. Dimpotriva, pentru a impresiona tocmai acest electorat, el si-a

intensificat atacurile impotriva guvernelor moderate, prooccidentale din Orientul

Mijlociu. In interval de doua zile de la inceputul crizei Suezului, guvernul

16 Crizele internationale, Jean- Louis Dufour, Corint, 2002, pag.118.

20

prooccidental din Irak a fost rasturnat si inlocuit cu unul dintre cele mai radicale

regimuri din lumea araba, care a condus in cele din urma la aparitia lui Saddam

Hussein. Siria a devenit si ea din ce in ce mai radicala. In cinci ani, trupele egiptene

au intrat in Yemen in ceea ce s-a transformat intr-un efort zadarnic de a rasturna

regimul existent. Din momentul in care, in cele din urma, Statele Unite au mostenit

pozitiile strategice abandonate de Marea Britanie, toata furia radicalismului lui Nasser

s-a dezlantuit impotriva Americii, culminand cu ruperea relatiilor diplomatice, in

1967.

Nici America nu si-a imbunatatit pozitia printre restul tarilor nealiniate. La

cateva luni de la criza Suezului, America nu o ducea deloc mai bine decat Marea

Britanie in relatiile sale cu tarile nealiniate. Nu din cauza ca majoritatea tarilor

nealiniate devenisera subit rauvoitoare fata de Statele Unite, ci din cauza ca

ajunsesera sa-si inteleaga avantajul pozitional. Ceea ce-si aminteau aceste natiuni in

primul rand in legatura cu criza Suezului nu era sprijinul dat de America lui Nasser, ci

faptul ca Nasser repurtase succese importante datorita dexteritatii sale de a asmuti

superputerile una impotriva alteia. Criza Suezului a servit de asemenea drept prima

expunere a natiunilor nealiniate la un alt adevar esential al Razboiului rece anume ca :

exercitarea de presiuni asupra Uniunii Sovietice putea fi riscanta, deoarece raspunsul

sovietic invariabil era administrarea dura a unei contrapresiuni.

In deceniile urmatoare crizei Suezului, aceste tendinte s-au amplificat.

Infierarea politicilor americane s-a transformat in ritualul conferintelor tarilor

nealiniate. Condamnarea actiunilor sovietice in declaratii publicate la terminarea

intalnirilor periodice ale tarilor nealiniate a fost extrem de rara si prudenta. De vreme

ce statistic era improbabil ca Statele Unite sa greseasca intotdeauna, inclinatia statelor

nealiniate trebuie sa fi reflectat un calcul de interese, nu o judecata morala.

Cea mai profunda consecinta a crizei Suezului s-a propagat de ambele laturi

ale liniei de ruptura din centrul Europei. Anwar Sadat, pe atunci cel mai de seama

propagandist al Egiptului, scria la 19 noiembrie :

« Nu sunt decat doua Mari Puteri in lume la ora actuala, Statele Unite si

Uniunea Sovietica… Ultimatumul a pus la locul lor Anglia si Franta, ca puteri nici

mari, nici puternice. »

Aliatii Americii au tras aceeasi concluzie. Criza Suezului ii ajutase sa

inteleaga ca una dintre premisele Aliantei Atlantice – identitatea de interese dintre

21

Statele Unite si Europa – nu era decat cel mult partial valabila. Din acest punct

inainte, argumentul ca Europa nu avea nevoie de arme nucleare deoarece putea

oricand conta pe sprijinul american se ciocnea de amintirea Suezului. Marea Britanie,

desigur, avusese intotdeauna o retinere particulara. In privinta Frantei, un articol din 9

noiembrie 1956, din cotidianul francez « Le Populaire » a exprimat ceea ce avea sa

devina o atitudine franceza constanta : « Guvernul francez va lua fara indoiala in scurt

timp decizia de a fabrica arme nucleare…Amenintarea sovietica ca va folosi rachete a

imprastiat toate inchipuirile si iluziile. »17

Jucatorii din Criza Suezului nu au fost singurii care au simtit socurile

dezavuarii de catre America a celor mai apropiati aliati ai ei. Cancelarul Adenauer,

cel mai bun prieten al Americii din Europa postbelica, il admira intens pe Dulles. Cu

toate acestea, chiar si el a vazut actiunile diplomatice ale Americii legate de Criza

Suezului drept un potential precedent pentru un anumit tip de aranjament global intre

Statele Unite si Uniunea Sovietica al carui prêt avea sa sfarseasca prin a-l plati

Europa.

S-a intamplat ca Adenauer sa se afle la Paris in 6 noiembrie, ziua in care Eden

si Mollet au decis ca vor trebui sa cedeze presiunilor americane. Potrivit ministrului

de externe francez Christian Pineau, Adenauer a spus :

«  Franta si Anglia nu vor fi niciodata puteri comparabile cu Statele Unite si

Uniunea Sovietica. Si nici Germania, de altfel. Lor nu le ramane decat un mod de a

juca un rol decisiv in lume ; anume de a se uni pentru a face Europa. Anglia nu este

destul de matura pentru asta, insa afacerea Suezului o va ajuta sa-si pregateasca starea

necesara. Nu avem deloc timp de pierdut : Europa va va fi revansa. »

Aceasta declaratie arunca lumina asupra ratiunii aflate in spatele politicii

franco-germane ulterioare, culminand cu tratatul de prietenie si consultare din 1963,

al lui de Gaulle si Adenauer.

Marea Britanie, tragand multe dintre concluziile analitice la care ajunsese si

Franta in legatura cu slabiciunea relativa proprie, le-a pus in slujba unei politici

complet diferite. Indepartandu-se de unitatea europeana, Marea Britanie a optat

pentru subordonarea permanenta fata de politica americana. Inainte de Suez, Marea

Britanie devenise deja perfect constienta de dependenta sa fata de Statele Unite, desi 17 Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).

22

continuase sa se poarte ca o Mare Putere. Dupa Suez, si-a interpretat « relatia

speciala » cu America ca un mijloc de a castiga maxima influenta asupra unor decizii

ce erau luate in esenta la Washington.

Cel mai periculos impact al Crizei Suezului s-a produs asupra Uniunii

Sovietice. In decurs de un an de la « spiritul Genevei », Uniunea Sovietica reusise sa

patrunda in Orientul Mijlociu, sa reprime o revolta in Ungaria si sa ameninte Europa

de Vest cu atacul cu rachete. Pretutindeni, oprobriul international se concentrase

asupra Marii Britanii si Frantei, in vreme ce actiuni mult mai brutale ale Uniunii

Sovietice in Ungaria avusesera parte de cel mult condamnari formale.

Ideologia si personalitatea lui Hrusciov l-au facut sa atribuie comportamentul

american mai degraba slabiciunii decat unui principiu superior. Ceea ce incepuse ca o

incercare de tranzactie de arme cehoslovace cu Egiptul se transformase intr-o

strapungere strategica sovietica majora, care a divizat Alianta Atlantica si a facut

natiunile in curs de dezvoltare sa se intoarca spre Moscova ca modalitate de a-si spori

puterea de negociere. Hrusciov era cuprins de euforie. Excelenta lui stare de spirit l-a

propulsat ca intr-o cursa de roller-coaster dintr-o confruntare in alta, incepand cu

ultimatumul Berlinului, din 1958, si sfarsit cu umilirea sa in timpul crizei cubaneze a

rachetelor, din 1962.

Cu toata durerea provocata, criza Suezului marcase ascensiunea Americii pana

la pozitia de conducator al lumii. America a folosit ocazia Crizei Suezului pentru a se

elibera de aliatii pe care intotdeauna ii considerase responsabili pentru pacostea

reprezentata de « Realpolitik » si pentru devotamentul lor stirbit fata de echilibrul

puterii. Dar Americii nu i-a fost ingaduit sa ramana cea de odinioara. Suezul s-a

dovedit a fi initierea Americii in realitatile puterii globale, dintre ale carei lectii una

este aceea ca golurile sunt intotdeauna umplute si ca principala problema nu este

daca, ci de catre cine. Scotand Marea Britanie si Franta din rolurile lor istorice in

Orientul Mijlociu, America a descoperit ca responsabilitatea pentru echilibrul puterii

in acea regiune cazuse exact pe propriii ei umeri.

In 29 noiembrie 1956, guvernul Statelor Unite, salutand recenta intalnire la

varf a Pactului de la Bagdad dintre conducatorii Pakistanului, Irakului, Turciei si

Iranului, a declarat : « O amenintare la adresa integritatii teritoriale sau a

independentei politice a membrilor va fi privita de Statele Unite cu cea mai mare

seriozitate. » Era modalitatea diplomatilor de a spune ca Statele Unite aveau sa

23

actioneze concret in apararea statelor Pactului de la Bagdad, rol pentru care Marea

Britanie era acum prea slaba si prea discreditata.

In 5 ianuarie 1957, Eisenhower a trimis un mesaj Congresului, cerand

aprobare pentru ceea ce a devenit cunoscut drept Doctrina Eisenhower – un triplu

program de ajutor economic, asistenta militara si protectie impotriva agresiunii

comuniste in Orientul Mijlociu. In discursul sau Starea Uniunii, din 10 ianuarie 1957,

Eisenhower a mers chiar mai departe, proclamand angajarea Americii in apararea

intregii lumi libere.

In 1957, Egiptul deschide Canalul Suez. In urma retragerii Israelului din

teritoriul egiptean ocupat, Canalul Suez este redeschis traficului international. Totusi,

canalul era atat de plin de ramasite rezultate din Criza Suez incat au fost necesare mai

multe saptamani de curatare de catre muncitorii egipteni si ai Natiunilor Unite, inainte

ca navele mari sa poata naviga pe cursul de apa.

Dupa ce Marea Britanie si Franta se retrasesera in decembrie, fortele Israelului au

plecat in martie 1957. In acea luna, Egiptul a preluat controlul canalului si l-a

redeschis pentru navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou

canalul in urma Razboiului de sase zile si a ocupatiei de catre Israel a Peninsulei

Sinai. Canalul a ramas inchis timp de opt ani, pana cand presedintele egiptean Anwar

el-Sadat l-a redeschis in 1975, dupa discutiile privind incheierea unei paci cu Israelul.

BIBLIOGRAFIE

24

Calvocoressi Peter – “Politica mondiala dupa 1945” – Editura Allfa,

2000

Duma, Dacian – Integrare Contra Fragmentare, Editura Eikon, 2006.

Adrian Liviu Ivan, Sub Zodia ‘Statelor Unite ale Europei’, Editura

Ecumenica, 2006.

Aniruddha Pathak - Conquest of Suez Canal. David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001). ISBN

0-7146-4394-7

Kissinger Henry – “Diplomatia” – Editura All, 2003

Vasile Puscas, Relatii Internationale/ Transnationale, Editura Sincron,

2005.

Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii

Mondiale.

Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston: Houghton Mifflin, 2001).

Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London:

Routledge, 2002). ISBN 0-415-28716-2

Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B

Tauris & Co Ltd, 2003). ISBN 1-86064-811-8

Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a

Paratrooper, Houghton Mifflin, 1964

Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).

Yergin, Daniel (1991). The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power.

New York: Simon & Schuster. ISBN 0-671-50248-4.

*** Asa Briggs, Adrian Cioroianu, Angus Hall, Nigel Hawkes, Tim

Healey, Ailsa Heritage, Robert Kiener, Minna Lacey, Colin McEvedy, David

MacFadyen, Kevin McRae, John Man, Anne E. Millard, Keith Spence, Robert

Stewart, Richard Tames, Stephen Williams - “Cand, unde si cum s-a

intamplat” – Editura Reader’s Digest, 2006

www.nationmaster.com

25

www.wikipedia.com

http://library.thinkquest.org/04oct/01218/colonisation/why.html

26