CONCEPTUL DE LITERATURA PENTRU COPII

,,Oricât de simple si uşoare ar părea acestepoveşti, ele, nasc, făra,îndoiala,între copii dorinţa de

a fi asemanatori cu cei buni, care ajung fericiţi,inacelasi timp se naşte în sufletul lor teama faţa de

nenorocirile ce li s-ar putea întampla daca i-arurma pe cei răi”

Componentă importantă a literaturii naţionale, literatura pentru copii include totalitatea creaţiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relaţie afectivă cu cititorii lor.”(Cornelia Stoica, Eugenia Vasilescu)

Prin literatura pentru copii înţelegem operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă au fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi poate fi apreciată în funcţie de criterile estetice ale acestuia. Ca sfera de cuprindere a literaturii pentru copii putem să includem aici basmele şi poveştile, legendele şi miturile popoarelor, poezia şi chiar dramaturgia pentru copii.

Literatura pentru copii cunoaşte adevărata ei înflorire în secolul al XIX- lea şi importante au fost în primul rând operele scriitorilor francezi. (ex:Victor Hugo)

În literatura română copilăria a apărut ca temă a operelor scriitorilor de la 1848 (Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Ion Ghica). Ea a continuat strălucit să apară în epoca marilor clasici prin operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă sau George Coşbuc. Literatura pentru copii este parte integrantă a literaturii nationale si universale. In anul 1964, scriind despre Jules Vernes si literatura pentru copii, George Calinescu facea o precizare, prin care sublinia un adevar psihologic fundamental: copilaria ca stare sufleteasca este o permanenta a vietii noastre, Ca sa fie opere de arta, scrierile pentru copii si tineri, trebuie sa intereseze si pe oamenii maturi si instruiti. Copilaria nu dispare niciodata din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vietii noastre.,, (G. Calinescu, Cronicile optimismului, E.P.L.Buc. 1964,p. 274). Evocarea copilariei este una din temele esentiale ale acestui tip de literatura, mai ales ca ea a prilejuit cateva capodopere, atat in literatura romana, cat si in literatura universala, considerate ,,mari carti ale copilariei,, ,,(Ulita copilariei ,La Medeleni de Ionel Teodoreanu, Cuore deEdmondo de Amicis, Singur pe lume de Hector Malot, Micul print de Antoine de Saint Exupery etc.) Copiii citesc cu pasiune nu numai creatiile dedicate lor, ci si altele care prin problematica, frumusetea limbii si mesaj, intereseaza deopotriva si pe adulti Calatoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, Revedere, Ce te legeni, de Mihai Eminescu etc. Pentru a fi incluse in literatura pentru copii, operele literare trebuie sa indeplineasca anumite criterii: - sa aiba valoare artistica si estetica; - sa fie accesibile pentru diferite categorii de varsta ; - sa aiba valoare educativa, caracter moralizator; - sa exploreze universul infantil;

Sfera literaturii pentru copii este foarte cuprinzatoare, acoperand aproape toate genurile si speciile literare.Aceasta larga cuprindere a sferei literaturii se datoreaza interesului, curiozitatii firesti la aceasta varsta.

,,Copilul se naste curios de lume si nerabdator de a se orienta in ea. Literatura care ii satisface aceasta pornire,il incanta,,(G. Calinescu,art.cit. pag.276).

Operele literare pentru copii provin pe doua cai: unele au fost scrise special pentru copii, cum ar fi:Dumbrava minunata de Mihail Sadoveanu,Iedul cu trei capre de Octav Pancu-

Iasi sau povestirile lui Sintimbreanu,cele mai multe insa nu au fost scrise in mod special pentru copii(Somnoroase pasarele de Mihai Eminescu,Boul si vitelul de Gr. Alexandrescu, Amintiri din copilarie de Ion Creanga,Vestitorii primaverii de G. Cosbuc etc.).Ele au intrat in sfera literaturii pentru copii prin continutul lor atractiv, prin inalta lor valoare educativa si pentru frumusetea artistica. Literatura pentru copii incepe cu literatura populara, cu basmul si cu povestile-cele mai indragite specii literare din literatura pentru copii-continua cu legenda, snoava,apoi cu creatiile lirice, populare si culte, cu povestiri si romane cu tematica dintre cele mai variate.In ultimul timp, copiii dovedesc un interes deosebit pentru literatura stiintifico-fantastica, care cuprinde scrieri ce prospecteaza viitorul, bazandu-se pe cuceririle stiintifico-tehnice contemporane. Literatura pentru copii are o valoare etica, prezentand aspectele vietii in complexitatea ei ,ofera modele de viata sau, dimpotriva,exemple negative pe care micii cititori trebuie sa le ocoleasca.

Ion Buzaşi îl evocă pe George Călinescu în legătură cu universul copilăriei:,,…copilăria ca stare sufletească este o permanenţă a vieţii noastre.”

Una din temele esenţiale ale acestui tip de literatură este evocarea copilăriei.După Hristu Cândroveanu, este necesar ca literatura pentru copii să aibă valenţe

educative în plan moral şi estetic, să contribuie la cultivarea unor sentimente alese (curajul, eroismul, cinstea, bunătatea, spiritul de dreptate etc.), să ducă la eliminarea fricii, laşităţii, necinstei, răutăţii şi a altor înclinaţii negative.

,,Această îmbinare între spunerea frumoasă şi bogăţia de idei şi sentimente, între expresie şi fond aşadar, înseamnă literatură, artă adică. Cu personaje memorabile, ce exprimă esenţial,

lumea.”(Hristu Cândroveanu)Copiii, ca şi adolescenţii, au o deosebită înclinare către un anumit gen de literatură, cu

care rezonează afectiv, literatură nu întotdeauna inspirată din universul vârstei lor.Trăsăturile ce ar trebui să caracterizeze literatura destinată copiilor sunt:-specificul extras dintr-o anume viziune asupra vieţii, de exemplu, aceea a basmului şi a literaturii ştiinţifico-fantastice;-umorul;-caracterul instructiv-educativ;-elogiul, cu ajutorul artei cuvântului, al marilor valori umaniste, cultul pentru om şi omenie.

,,A ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om, acesta cred că este secretul marilor literaturi pentru tineret.”(G. Călinescu)

S-a ajuns la părerea majoritară că opera literară valoroasă pentru copii şi tineri are aceleaşi valenţe estetice ca şi operele literare pentru adulţi.Trăsăturile generale şi esenţiale ale operei literare pentru copii şi tineri constau în:-caracterul cognitiv (informativ);-expresivitatea, respectiv virtuţile estetice ale limbajului;-caracterul formativ, mesajul educativ.Acestor trăsături le corespund trei trăsături esenţiale pentru realizarea funcţiei estetice a operei literare:-adecvarea conţinutului la particularităţile de vârstă;-înveşmântarea ideii artistice într-o formă (imagine) concret-sensibilă;-mesajul educativ.

Fiecare dintre aceste exigenţe implică valenţe estetice corespunzătoare şi împreună asigură calitatea artistică a operei literare.

Adecvarea conţinutului operei la particularităţile de vârstă ale copiilor, respectă principiul didactic privind adecvarea nivelului cunoştinţelor ştiinţifice la particularităţile de vârstă ale copiilor, fără a ştirbi din valoarea literară.

Literatura pentru copii se adresează tuturor vârstelor, cu un mod specific de viziune şi expresie.

O primă valenţă estetică este dată de varietatea şi interferenţa modurilor de expunere folosite: epic, dramatic şi liric. Acestea au o funcţie formativă pentru sensibilitatea şi gândirea copilului.

Copiii au o predilecţie constantă pentru subiectele cu conflicte şi acţiuni antrenante, cu o compoziţie graduală, cu o desfăşurare bogată (primejdie, suspans, senzaţional, fantastic) şi cu un deznodământ fericit în ceea ce-l priveşte pe eroul pozitiv.

Empatizând cu eroii îndrăgiţi, copilul preia aventura şi riscul, îşi dezvoltă calităţi morale de învingător, capătă o înaltă motivaţie existenţială.

De cele mai multe ori, destinul tragic al eroilor îndrăgiţi afectează gândirea şi sensibilitatea copilului care, în procesul de înţelegere a faptelor, intră într-o nelinişte intelectuală şi afectivă productive ce îl fac să reacţioneze prin reacţii reparatorii, reconstruind sau continuând fictiv textele, cu finaluri noi ce exprimă un ideal umanitar de mare inocenţă.

O trăsătură tematico-stilistică importantă este realizarea conflictului bine-rău, real-imaginar, care contribuie la formarea unei atitudini pozitive combative în viaţă şi a unui comportament etic ferm de nivel înalt.

Imaginile textului literar, dinamice, plastice, pline de vibraţie lirică se înregistrează în memoria sensibilă a copilului, ca şi relaţia realului cu imaginarul, a realităţii cu ficţiunea.

Înclinaţia copilului spre fantastic sau imaginar nu poate fi eliminată din constituţia psihică a acestuia, în favoarea unei perspective strict realiste.

Eroul fantastic rezolvă întotdeauna ceea ce oamenii nu pot realiza şi planul fantastic este transferat în real, îmbunătăţindu-l pe acesta. Astfel, fantasticul are un rol constructiv şi estetic de bază.

O altă trăsătură esenţială în opera literară este îmbinarea valorilor etice cu cele estetice.Prin conflictul dual bine-rău, copiilor li se oferă modele de viaţă pozitive sau negative.În pregătirea pentru viaţă, literatura este a doua în ordinea importanţei, după religie.Prin recomandarea unor lecturi potrivite poate fi frânată goana după câştigul material.Sfera literaturii pentru copii acoperă toate genurile şi speciile literare.Aşadar, educatori, părinţi, faceţi tot ce se poate pentru a vă îndrepta copiii spre lectură!

Basmul şi povestirileDefiniţia basmului:

În general, basmul este definit drept o creaţie epică, de origine populară în care elementele realului se îmbină cu cele fantastice. După George Călinescu „basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, epică, ştiinţă, observaţie morală...”

Basmul cuprinde naraţiunea unor întâmplări ale unor personaje imaginare (zâne, feţi-frumoşi, animale năzdrăvane) angajate în luptă cu forţe nefaste ale naturii (zmei, balauri, vrăjitoare) pe care le vor birui, pentru a evidenţia victoria binelui asupra răului.

Felurile basmelor (clasificarea)În funcţie de structură, personaje şi caracteristici ale naraţiunii, distingem trei mari grupe

de basme: Basme fantastice- în care dominant este elementul miraculosBasme nuvelistice- în care atmosfera este mai aproape de realităţi concrete ale vieţii rurale Basme animaliere- dezvoltate din vechile legende totemice (totem= animal sau plantă considerat la unele popoare arhaice obiect de cult)

Între basme şi poveşti nu există deosebiri esenţiale, doar că în primele predomină fantasticul. În basme deşi caracterul dominant este fantasticul, iniţial motivele de inspiraţie au fost aspectele vieţii, de aceea basmele au izvorât din năzuinţa omului spre mai bine, din dorinţa de a învinge răul şi greutăţile provocate fie de forţele naturii, fie de cele sociale. În general basmele sunt expresia dorinţei de dreptate şi de libertate, de bine şi de frumos.

Tema şi subiectele basmelor

Se afirmă în general că tema basmelor este lupta între bine şi rău care se termină totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că în basm sunt înfăţişate cupluri de opoziţii ca: bunătate-răutate, frumuseţe-urăţenie, adevăr-minciună, curaj-laşitate, modestie-îngâmfare, etc. Aşadar tema este reflectarea unui aspect general al realităţii, surprins artistic în opera literară. De exemplu: dragoste, natura, destinul, etc. Subordonat temei este motivul, de exemplu: motivul mărul de aur sau cifrele simbolice (3,7,...). Aceste motive pot fi dinamice (schimbă situaţia eroilor) şi motive statice care nu influenţează povestirea.

Subiectul este construirea artistică şi înlănţuirea evenimentelor în opera literară. Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. În basmele diferitelor popoare se găsesc subiecte şi personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de aspiraţii de-a lungul veacurilor şi circulaţia liberă a motivelor folclorice. De exemplu: aceleaşi motive şi aceleaşi personaje care apar în povestea „Motanul încălţat”, prelucrată de Ch. Perrault după un basm popular francez, se găsesc şi în povestea populară rusească „Kuzma cel peste noapte îmbogăţit”. Personajul „Cenuşăreasca” îl aflăm la francezul Perrault, la Fraţii Grimm, la povestitorii ruşi. Deci asemănarea subiectelor şi prezenţa aceloraşi personaje, chiar dacă au alte nume, dovedesc universitatea basmelor.

PersonajelePersonajele basmelor sunt în majoritate, învestite cu puteri supranaturale. Ele sunt

grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. Specificul lor constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum.

Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii, frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale fătărniciei, ale urăţeniei, ale răutăţii sau laşităţii.

Caracterul eroilor şi acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe: nu existe luptă între sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj. Personaje intermediare nu există, ele fiind ori pozitive, ori negative, iar victoria va fi întotdeauna de partea binelui.

Basmele înfăţişează o lume exotică, de tipuri umane de o frumuseţe ideală, de un rar simţ cavaleresc, dar creează şi tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi.Referitori la clasificarea personajelor studiile moderne au trecut de la clasificarea simplistă (în pozitive şi negative) la una bazată pe esenţa fiinţei umane şi a caracterului, nu după rang social, ci după starea biologică.

După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în: Grupa seniorilor

Grupa eroilor activi Grupa opozanţilor Grupa actanţilor

Grupa seniorilorCuprinde personajele bătrâne caracterizate prin pasivitate. Acestea sunt: împăraţi,împărătese,

moşneag, babă sau fraţi mai mari ai eroului. Împăraţii bătrâni suferă pentru că nu au copii; funcţionând după regula pasivă, ipostaza împăratului este ştearsă, el nehotărând nimic, nici chiar când este vorba despre familia sa. Rolul împăratului este decorativ, formal, el limitându-se la declanşarea acţiunii basmului. Chiar când declară război, împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie, cursul evenimentelor fiind schimbat de feciorul cel mic.

În unele naraţiuni împăraţii se prefac în urşi sau balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâţi să plece în lume.

În basmele româneşti de multe ori ei sunt denumiţi prin culori: Roşu-Împărat, Verde-Împărat, etc. Numele nu are corespondenţe cu anumite valori morale, poate avea însă valori simbolice. Nici împărătesele şi nici fraţii mai mari ai eroului nu au roluri active în desfăşurarea acţiunii.

Grupa eroilor activiDin această grupă fac parte cei cu iniţiativă, caracterizaţi prin spirit de aventură şi curaj.

Personajul sau eroul central al basmului este fiul cel mic(prâslea) caracterizat prin antiteză cu fraţii săi mai mari. De obicei el este numit Făt-Frumos (bărbat tânăr). Opus fraţilor mai mari şi adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înţelepciune, curaj, calităţi pe care le dovedeşte treptat, trecând anumite probe. În incipitul naraţiunii, viitorul erou apare total lipsit de trăsături eroice menit să-i justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab, neajutorat, chiar „prostănac” de care râd fraţii şi părinţii. În societate patriarhală, la moartea tatălui, fiul cel mare devine capul familiei, cu drepturi nelimitate asupra celorlalţi fraţi. Datorită acestui obicei, fiul cel mic este o victimă, deci simpatiile se îndreaptă pe el şi basmul îl transformă în erou. În basmul fantastic există şi alte personaje pozitive, dar unul singur devine erou. Reuşita lui depinde de o serie de condiţii ca o naştere neobişnuită, calităţile lui pozitive, ajutorul actanţilor sau forţa adversarului.

Naşterea lui Făt-Frumos este ilogică din punct de vedere raţional, însă tocmai prin neobişnuitul ei, faptele lui Făt-Frumos sunt justificate. După naştere, le fel de miraculoasă este şi dezvoltarea viitorului erou, care creşte într-un an cât alţii în zece. Toţi eroii basmelor pleacă într-o călătorie, fie pentru a-şi căuta norocul, viitoarea soţie, pentru a elibera fete răpite de zmei, pentru a ajuta un împărat, etc.

Drumul devine un parcurs ai iniţierii. Eroul trebuie să treacă de nişte probe sau trepte până a dovedi că este un personaj care şi-a desăvârşit personalitatea. Singur, Făt-Frumos nu poate înfăptui nimic, în ascensiunea sa; până în momentul când devine împărat el este ajutat de confidenţi care îi dau sfaturi bune, de animale care îl ajută pentru că şi el a fost generos şi de obiecte miraculoase (paloş, suliţă, bici, etc.). El e conceput la dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o forţă fizică supraomenească, ci îşi învinge adversarii fie prin isteţime, fie cu ajutorul actanţilor.

Eroina în basmul românesc este fata de împărat, care cel mai des se numeşte „Ileana Cosânzeana”. Calitatea dominantă a erionei este frumuseţea strălucitoare, comparată cu astrul zilei: „la soare te puteai uita, iar la dânsa ba”. Ea locuieşte într-un loc inaccesibil pentru un om obişnuit: „în lumea de dincolo”, „în căsuţa din vârful copacului cu crengile în cer”, sau „în stâna de piatră”. De cele mai multe ori este prizoniera unui zmeu sau a unei vrăji, care o ţine captivă. Când nu are origine împărătească, eroina se aseamănă cu fata din popor, săracă dar harnică şi modestă, îndurând suferinţe multe din partea mamei vitrege sau a unei stăpâne bogate şi rele. Prin modestie, perseverenţă şi isteţime, învinge toate greutăţile şi este fericită alături de soţul ales. În principal eroina basmului fantastic este simbolul ideii de „frumuseţe râvnită”. Personajele de acest gen sunt de obicei „pasive” şi există pentru a fii răpite de zmei, iar apoi să fie salvate de erou.

În basmele fantastice apar ca antiteză a zmeilor, zânele. Acestea sunt: fiinţe cu farmec, cu calităţi morale ideale. Cuvântul „zână” în limba română derivă probabil din Diana, zeiţa, care în mitologia romănâ era considerată simbol al luminii şi ocrotitoare a vânătorii. În basmele fantastice zânele pot apărea metamorfozate în broaşte sau păsări, care au puterea miraculoasă de a se da de trei peste cap, devenind frumoase şi putând deveni soţii ale fiilor de împărat. În alte basme zânele se însoţesc cu muritorii, pierzându-şi calitatea de nemuritoare.

Grupa opozanţilor sau adversarilorÎi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor activi: zmei, balauri, diavoli, scorpii, Muma-

Pădurii. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă şi conflict. Eroilor le stau în cale opozanţii. Zmeii cunosc diferite ipostaze, el este de cele mai multe ori un monstru, făptură pluricefală(3,6,9 capete). Apoi zmeu este o făptură zburătoare care poate sufla flăcări pe nări şi pe gură. Ca trup, este de dimensiunea uriaşilor: „o falcă îi ajunge la răsărit, una la opus”. În basm cititorul întâlneşte pe zmeul „răpitor” – care răpeşte fete de împărat – pe zmeul „ameninţător” şi „asediator” – care asediează un oraş pentru a i se dă o fată ca să o ia de nevastă sau să o mănânce – pe zmeul „păzitor” al hotarelor de pe tărâmul celălalt, sau pe zmeul „devorator”, dornic mereu să-l înghită pe erou. De felul său zmeul e nemuritor şi invincibil, fiind înzestrat cu putere herculeana cu simţ olfactiv foarte dezvoltat, violent şi crud, având porniri canibalice; urmărindu-

l pe erou el se poate metamorfoza în balaur, pom, floare, fântână, ca mijloc de apărare. Cu toată forţa lui fizică supranaturală zmeul este fricos, lipsit de facultatea de a raţiona, nătâng, fapt pentru care poate fi păcălit şi omorât de un pământean isteţ.

Mai rele decât zmeii sunt zmeoaicele. Zmeoaica bătrână îşi iubeşte cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe: zboară, se caţără pe munţi, îi împietreşte pe duşmani, mănâncă pomii, găureşte piatra, etc.

Balaurul este un duşman des întâlnit în basme. Este monstruos prin dimesiuni, putere şi vitalitate, crescându-i la loc capetele tăiate. În basmul românesc balaurii sunt de mai multe feluri: unii cu aripi, aruncă pe gură foc şi smoală, au până la 12 capete. El este distrugător şi rău, reprezentând piedică în drumul spre restabilirea dreptăţii, pe care merge Făt-Frumos.

Diavolul. În basmul fantastic românesc diavolul este un personaj complex. El poate întruchipa chipul Satanei, ca duşman al omului care fură fete sau le chinuie, dar adesea poate fii uşor păcălit. Două personaje cu apucături malefice sunt Gheonoaia şi Scorpia. Ele sunt de obicei surori şi personifică femeia rea, urâcioasă şi cicălitoare. Ele stăpânesc moşii întinse şi pedepsesc pe oricine care le calcă.Muma-Pădurii este la fel de fioroasă, rea dar poate fi învinsă de Făt-Frumos.

Grupa actanţilorActanţii sunt agenţi narativi, adică procedee declanşatoare de episoade, de ivire a noi

evenimente. Aceştia sunt obiecte miraculoase(numite auxilia), personaje cărora li se destăinuie(confidenţi) şi fiinţe fără de care nu poate reuşi(adjuvanţi).Obiectele care sunt în categoria auxiliilor îl ajută pe erou în luptele sale cu opozanţii. Acestea pot fi: paloş, suliţă, arc şi săgeţi, buzdugan, cuţit, perie, etc. Aceste obiecte se fac simţite în relaţia basm - element miraculos. Obiectele acestea sunt fermecate, acţionează la porunca omului şi contribuie la reuşita eroului. Trăsătura lor carecteristică constă în faptul că ei nu aduc efectul dorit dacă au căzut în mâinile unui personaj nepriceput, leneş, lacom sau necinstit. Ele slujesc unui om drept, harnic şi cinstit, cu ajutorul lor eroul basmului învinge piedicile puse înaintea sa. Când posesorul lor e deposedat de acele obiecte, eroul îşi pierde puterile şi rămâne la discreţia opozantului. În concluzie obiectele miraculoase încifrează idei morale şi sociale, deci valori simbolice.Confidenţii dau sfaturi eroului şi îi arată drumul cel bun. Acestea pot fi: un moş sau o babă, un câine, calul năzdrăvan, Sfânta Lună, Sfântul Soare, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică. Calul năzdrăvan e sfetnicul şi prietenul cel mai apropiat al lui Făt-Frumos. El trece de multe ori din sfera confidenţilor în cea a adjuvanţilor. La începutul naraţiunii în general calul e slab şi bolnav, însă mănâncă jar şi devine năzdrăvan, putând să zboare „ca vântul şi ca gândul”. El fuge cu eroul din faţa zmeoaicei şi are în ureche tot feluri de obiecte trebuincioase: gresie care se preface şi munte de piatră, perie care se transformă în pădure deasă, inel, săgeţi, arc, etc. Calul vorbeşte, dă sfaturi, uneori se substituie lui Făt-Frumos. El are roluri multiple, în special cel de a străbate fulgerător spaţiul şi de a-l purta pe erou unde doreşte.

Adjuvanţii eroului formează o clasă bogată şi diversă, pentru că săvârşesc acte generoase pentru tovarăşii de drum. Pentru binele făcut fiinţelor umile, ele îi fac drept recompensă daruri şi la nevoie îl ajută. Din rândul adjuvanţilor fac parte animale şi păsări (furnică, albină, corb) sau personaje cu însuşiri supranaturale (Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Gerilă sau Păsări-Lăţi-Lungilă). Mai pot să fie uriaşi sau forţe personificate ale naturii(chrivăţul, vântoase, etc.). O reminiscenţă din mitologia romanilor sunt ursitoarele care apar la naştere şi sunt prevestitoare bune sau rele ale vieţii omului. Toţi aceştia au rolul de a înlătura piedicile din calea eroului, simbolizând ideea de prietenie şi ataşament.

Compoziţia şi stilul basmelorCompoziţia basmelor se distinge în primul rând prin acele formule tradiţionale pe care nu

le întâlnim în alte opere literare. Acţiunea e plasată într-un timp mitic, neverosimil, imposibil pentru logica raţiunii obişnuite: „când curgea râul de lapte”, „când umbla Dumnezeul cu Sfântul Petru pe pământ”, „când toate animalele trăiau laolaltă”. La fel de neverosimil e spaţiul

întâmplărilor din basme: „într-o pădure fără copaci”, „într-un sat fără case”. Spaţiul poate fi subpământean, adică „tărâmul celălalt”, dar şi pământean, însă plasat departe de cel în care vieţuiesc povestitorul cu ascultătorii săi: „peste nouă mări şi nouă ţări”. Acestea se numesc formele introductive sau iniţiale. Ele transpun cititorul în atmosfera feerică a basmului, în lumea irealului şi îi captivează atenţia. Timpul vag şi locul unde petrec faptele din poveste („A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”), ca şi tenta ironică îi sugerează cititorului că lumea ficţiunii e de scurtă durată şi nu este obligat să-l crede cu totul pe povestitor („când se potcovea purecile”, „când porcii vorbeau în versuri”, „când găinile aveau dinţi”, „unde se bat munţii în capete”, etc.).Formulele mediane sau de mijloc au funcţia de liant între diferite epizoade ale naraţiunii sau între narator şi cititor: „un tăciune şi un cărbune, spune poveste, spune...”, „hai înainte cu poveste, că înainte mult mai este...”. Formulele finale au rolul de a-l reduce pe cititor din planul ficţiunii în cel real, din lumea fantasticului în aceea în care vieţuieşte: „şi-am încalecat pe o şah şi v-am spus povestea aşa”, „am încălecat pe o căpşună şi v-am spus o gogonată minciună”, „şi trăiesc şi astăzi, dacă nu au murit încă”.

Pe lângă aceste formule basmul are ca specific stilistic repetiţia. Eroii şi acţiunea sunt grupate pe principiul trinităţii: ei luptă cu trei zmei, eliberează pe cele trei fete, există trei palate, trei probe, dar şi şapte inimi nouă mări şi nouă ţări. Pe lângă repetiţie naratorul foloseşte alte două figuri de stil: antiteza, pentru a sublinia lupta cu opozanţii şi hiperbola, pentru a scoate în evidenţă trăsăturile excepţionale ale erolilor.

Valenţele educative ale basmelorValoare formativă a basmelor constă în faptul că ele stimulează procesele cognitive şi

afective ale copiilor, contribuind la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter. Conţinutul lor impresionează prin problematica majoră a existenţei, prezentată într-o formă accesibilă: naşterea şi moartea, căsătoria şi fericirea, bogăţia şi sărăcia, timpul şi spaţiul, valoarea conduitei morale, etc. Citind basme copiii îşi formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, perseverenţă, hărnicie. Desfăşurarea evenimentelor dintr-un basm le dezvoltă atenţia şi memoria, imaginaţia şi spiritul de observaţie. În basm, ca şi în joc copilul îşi satisface nevoia de acţiune. De multe ori în lumea din basm copilul caută şi găseşte un mediu compensatoriu, în care evenimentele şi personajele îi fac să fie fericit.Din perspectivă formativă, conţinutul basmului şi mai ales eroii săi imprimă copiilor împlinirea imitativă. La o anumită vârstă basmul ajută la formarea gustului estetic şi dezvoltarea limbajului copiilor. Spre sfârşitul copilăriei îşi dau seama că nu există nici balaur, nici zmei, nici Făt-Frumos şi recunosc situaţiile şi personajele din basm ca pe o convenţie, deci se produce în percepţia lor un proces de „demitizare” a lumii încorporate în basmele pe care le părăsesc pentru alte lecturi.

PovestireaDefinitie

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul povestit

Povestea are un conflict puternic, urmând însă un singur episod însemnat din viaţa personajului. Acţiunea are la bază un sâmbure de adevar.Întâmplările se petrec într-un timp trecut, chiar mitic.Caracteristica de bază a povestiri este subiectivismul dat de structura personajului: personaj narator (participant) sau personaj martor (asistent).Scrierea este făcută de obicei la persoana I. Ca mod de expunere, dominantăeste naraţiunea în care se creează şi suspansul pentru a trezii interesul; a captaatenţia. Sunt folosite însă şi dialogul şi descriere.În literatura română au scris povestiri Creangă, Caragiale, Sadoveanu,Voiculescu.

Clasificarea- după formă: povestire în versuri şi în proză, povestirea în ramă.

- după conţinut: satirică, fantastică, filozofică, romantică, pentru copii.

CaracteristicaCaracteristicile ca dimensiuni, povestirea se situează între nuvelă şi schiţă;

-naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;-accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente şi nu pe personaje;-construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în nuvelă sau în schiţă;-timpul faptelor relatate este în trecut;-existenţa ceremonial al „istorisirii”, adică sistemul de convenţii, arta de a povesti, care presupune: crearea atmosferei evocatoare, captarea atenţiei, motivarea deciziei de a istorisi, tehnica amânării, suspansul.

Reprezentanți:în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe, Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.în literatura română: M.Sadoveanu, V.Voiculescu.

Concluzii:Basmele si povestile au un puternic substrat real, deoarece au izvorat din nazuinta

poporului pentru o viata mai buna, din dorinta de a invinge raul si greutatile provocate fie de fortele naturii, fie de clasele asupritoare.Poporul a introdus in basm expresia dorintei sale de libertate, de dreptate, de bine si de frumos.In basm se oglindesc nazuinta poporului spre libertate si optimismul sau sanatos, increderea ferma in puterile sale proprii, in victoria dreptatii, a binelui, a adevarului, a cinstei si a tuturor calitatilor apreciate de popor. Valoarea instructiv-educativa a basmelor si povestilor este deosebita. Ele aduc o pretioasa contributie la dezvoltarea proceselor de cunoastere, a proceselor afective, la formarea trasaturilor de vointa si caracter,-in general la formarea personalitatii copiilor.Lectura basmelor si povestilor prezinta o deosebita importanta educativa si prin reliefarea calitatilor eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat. Ei invata sa fie curajosi si darji, perseverenti si hotarati, modesti si harnici, cinstiti si drepti, invata sa fie prieteni adevarati,iar morala din poveste contribuie la formarea normelor de conduita sociala. Lecturand aceste basme si povesti isi imbogatesc vocabularul cu expresii poetice, cu expresii din limba vie a poporului, ajutandu-l sa-si insuseasca mai bine limba materna. In ce priveste poezia, muzicalitatea versurilor ii atrage pe copii inca din primii ani ai vietii. Conciziunea cu care sunt redate fapte, idei, tablouri sau sentimente face ca poeziile sa fie accesibile copiilor si memorate cu usurinta.

La varsta prescolara, efectele educative realizate prin creatiile literare se opresc mai mult la insusirea notiunilor morale si sensibilizarea vietii afective a copilului. Tot legat de afectivitate s-a observat ca succesul literaturii la prescolari este asigurat prin puternica incarcatura afectiva a textului.

Pentru a realiza valoarea instructiv-educativa si formativa a literaturii pentru copii, educatoarele si invatatorii trebuie sa fie ei insisi pasionati de lectura, sa cunoasca psihologia varstelor, lecturile potrivite si sa le recomande prin forme atractive ca: povestirea, lectura explicativa, recenzia, sezatoarea literara, aniversari si comemorari literare ale scriitorilor etc.Omul contemporan si omul viitorului se orienteaza prin forta imprejurarilor, tot mai mult spre stiinta, tehnica si economie si atunci aceasta goana dupa castig material saraceste sufleteste omul, dar aceasta saracie sufleteasca poate fi contracarata si prin lecturi potrivite virstei pe care le recomanda scoala.

MiturileDefiniţia:

Termenul românesc de mit provine din cuvântul francez „mythe” şi din cuvântul neogrecesc „mythos”, care înseamnă povestire sau legendă. Este un concept polisemantic. Mircea Eliade a analizat în cartea sa „Aspecte ale mitului” variate înfăţişări ale acestuia. În concepţia sa:

„Mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei faceri: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt fiinţe supranaturale.”(Mircea Eliade: Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti 1978, pag. 5-6)

TrăsăturiDin această definiţie se pot extrage căteva trăsături ale mitului:

Mitul este o „istorie” a unui eveniment creator petrecut la începutul lumii. Din perspectivă temporală mitul se plasează în vremea originilor, de aceea se vorbeşte de

timp mitic, un fel de structură permanentă, care înglobează trecutul, prezentul şi viitorul, disociat de ceea ce numim timp istoric sau cronologic. De exemplu vom spune că vremea cuplului primordial Adam şi Eva aparţine timpului mitic, pe când domnia lui Ştefan cel Mare aparţine timpului istoric.

Personajul miturilor deşi este de provenienţă sacră(zeii, semizeii, eroii), precum Prometeu, Strigoiu, Meşterul Manole, etc. el se poate identifica fie cu întreaga colectivitate, fie cu unul din membrii acestea. Majoritatea cercetărilor sunt de acord, că miturile conţin ceva din mentalitatea arhaică a popoarelor, în sensul exprimării unor psihologii colective, structuri arhetipale sau voci individuale rămase necunoscute. În filozofia lui Platon „arhetip” denumea modelul prim, originar, ideal, al obiectelor sensibile.

Funcţiile mituluiVorbind de funcţiile mitului, vom menţiona valoarea lor explicativă. Ele reprezintă prima

treaptă a cunoaşterii, chiar dacă aceasta e naivă, neştiinţifică. Cunoaşterea mitică se bazează pe intuiţii. Prin mituri colectivităţile arhaice şi-au exprimat în mod figurat sentimentele fundamentale(dragostea şi ura), au scos în evidenţă elementele naturii(ciclul anotimpurilor, apariţia unor munţi, văi, insule, etc.) sau realităţi sociale(apariţia unor aşezări omeneşti, a unor popoare).

Mircea Eliade arată că funcţia dominantă a mitului este de a înfăţişa „modelele exemplare a tuturor riturilor”, fie ele legate de naştere, căsătorie, muncă, fie de educaţie, înţelepciune, etc. De aceea insistă asupra funcţiei modelatoare, etice a mitului. Mitul sau istoria povestită constituie o cunoaştere „ezoterică” întrucât, ea este secretă şi se transmite prin ceremonialul unei iniţieri, această cunoaştere fiind însoţită de o putere magică-religioasă.

Pentru civilizaţiile primitive, mitul modifică credinţele, principiile morale, ceremoniile rituale, avertizându-l pe omul modern de existenţa lor şi lărgindu-i totodată orizontul cunoaşterii. Se afirmă că funcţiile mitului sunt multiple, astfel:

Mituri care explică fenomene ale naturii(Mitul lui Prometeu) Mituri care exprimă neîndeplinirea unor aspiraţii umane(Mitul lui Icar) Mituri care conţin dorinţa omului de a atinge perfecţiunea într-un domeniu(Mitul

sfiinţilor/al unor personalităţi mitizate: Joana D’Arc) Mituri care simbolizează aptitudini epice(Mitul modestiei răsplătite) Mituri escatologice(cuvântul grecesc „escatos”=ultim) se referă la destinele finale ale

omenirii, la sfârşitul lumii şi judecata de apoi(Mitul potopului universal, Mitul Atlantidei)De obicei definirea mitului este raportată la societăţile arhaice, sacrul fiind un element

definitoriu a noţiunii de mit. Însă mituri se nasc în toate epocile. De pildă mitul lui Faust, axat pe motivul pactului cu Diavolul s-a constituit în secolul al XVI-lea, pornind de la un personaj real, atestat istoriceşte.

Născut în Saxonia, 1480 şi mort în 1540, Faust ar fi fost, după mărturisiri legende şi fabulaţii, un medic, care practica magia, un om de ştiinţă sau un şarlatan, chiar un aventurier. Cu timpul

însă acest mit a constituit un motiv literar care a stat la baza unor opere însemnate din literatura universală, cum e capodopera lui Goethe: Faust. Aşadar miturile nu sunt structuri închise. Ele se schimbă, pot căpăta semnificaţii diferite, în funcţie de fizionomia şi idealurile unei epoci.

Mitologia şi literaturaÎn general miturile diferitelor popoare s-au transmis prin tradiţie orală ori fragmentar ca

părţi ale unor opere literare culte. Putem aminti Epopeea lui Ghilgamesh la asiro-babilonieni, Mahabharata şi Ramayana la indieni, Iliada şi Odiseea de Homer, Teogonia lui Hesion la greci, Eneida lui Vergiliu la romani, Vechiul Testament în literatura ebraică, etc. La acestea putem adăuga dialogurile platoniciene şi scrierile istoricului Herodot. Miturile indiene ale creaţiei cosmice sunt cuprinse în cele patru Vede.

Multe mituri îi au în vedere pe zeii, care sunt numeroşi în legendele politeiste. Aici se observă o ierarhizare, deasupra se află zeii supremi: Zeus la greci, Ra la egipteni, Brahma la indieni, etc. Urmează zeii care personifică diferite aspecte ale realităţii cosmice(lumina, întunericul, timpul, moartea), componente ale vieţii sociale(justiţia, războiul, artele, comerţul) sau alţii care simbolizează sentimente omeneşti, precum dragostea, speranţa, etc. Există o categorie aparte formată din personaje ridicate din rândul oamenilor la rang de zeitate pentru merite deosebite: descoperitorii unor secrete ale naturii, ai unor elemente de civilizaţie, cum sunt focul, scrisul, roata, etc. Din rândul acestora fac parte Prometeu, Hercule, etc. Pe de altă parte, mulţi scriitori folosesc în operele lor figuri sau fapte mitice drept simboluri literare. De exemplu Orpheu(cântăreţ trac cunoscut pentru dragostea lui pentru soţia sa Eurydiche) a devenit simbol al puterii creatoare şi al iubirii. Meşterul Manole simbolizează jertfa necesară oricărei creaţii.În peisajul literaturii române cel care a observat şi a argumentat pentru prima dată prezenţa mitrulor a fost George Călinescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Criticul remarcă faptul că, în lipsa a unei tradiţii culte, literatura veacului al XVIII-lea s-a sprijinit pe folclor şi anume pe acele teme şi motive care pot constitui o tradiţie autohtonă. Astfel Călinescu distinge 4 mituri fundamentale al poporului român:

Traian şi Dochia sau mitul etnogenezei româneşti, el simbolizând constituirea fiinţei noastre ca popor.

Mitul existenţei pastorale al poporului român numit şi mitul mioritic sau mitul reintegrării prin moarte în natură.

Mitul estetic sau mitul creaţiei ca rod al suferinţei şi al sacrificiului individual este cunoscut şi ca mitul jertfei pentru creaţie care stă la baza baladei Meşterul Manole.

Mitul erotic sau al zburătorului.Aceste patru mituri, spune George Călinescu, înfăţişează patru probleme fundamentale:

naşterea poporului român; situarea cosmică a omului; problema creaţiei în termenii culturii; iubirea.Pe lângă miturile amintite încearcă să ridice şi altele, de exemplu mitul marii călătorii sau al

marii treceri, mit care simbolizează o posibilă punte între două ipostaze antinomice ale omului: viaţa şi moartea.

Asemănător altori literaturi, miturile româneşti s-au păstrat fragmental circulând pe cale orală, în colinde sau în balade în creaţia lirică sau epică. Ele configurează elemente din spiritualitatea poporului nostru. Astfel în balada Traian şi Dochia Gheorghe Asachi fundamentează mitul genezei etnice, văzut ca o contopire a latinităţii cuceritorului cu dacismul supuşilor. În spiritul romantic al vremii sale autorul vă prezintă pe Dochia, fiica lui Decebal, stăpână peste păstori şi turmele lor. Urmărită de Traian, care se îndrăgosteşte de ea, această zână a munţilor nu îi cedează şi se transformă într-o stană de piatră, devenind un simbol al statorniciei poporului român pe aceste meleaguri.

Mitul originii etnice va fi dezvoltat şi în poemele lui Eminescu „Povestea Dochiei şi ursitoarele” şi „Muşatin şi codrul” sau de Dimitrie Bolintineanu în „Traianiada”. George Coşbuc

a surprins în opera sa momente semnificative din viaţa satului: ceremonialul nunţii ţărăneşti şi străvechiul ritual al învoluntării în creaţiile sale „Nunta Zamfirei” şi „Moartea lui Fulger”.

Mitul mioritic a fost cel mai discutat în litaratura română, el fiind contopit adeseori cu cel al „marii călătorii”. Componente ale acestuia în urmă se găsesc în cântecele populare care conţin ceremonialul sătesc de înmormântare: cântecul bradului, cântecul mare de petrecut, zorile, etc. Contopirea a celor două mituri se regăseşte în romanul lui Sadoveanu „Baltagul”(1930). Găsim aici tema din balada „Mioriţa”. Ciobanul Nechifor Lipan este ucis de tovarăşii săi păstori pentru a-i prăda turma. În creaţia populară există tema măicuţei bătrâne care îşi caută fiul ucis. Asemănător, în roman aflăm tema căutării soţului ucis de către Vitoria, soţia ciobanului. Aceasta veghează la respectarea ritului funerar arhaic pe care îl dorea ciobanul din Mioriţa. În Mioriţa moartea păstorului constituie un punct terminus, în roman moartea lui Lipan constituie firului epic. Conform altei ipoteze, romanul e considerat „antimioritic”, el reflectând nu mitul din Mioriţa, ci mitul egiptean al uciderii lui Osiris(zeul egiptean) şi căutarea trupului său dezmembrat de către zeiţa Isis.

Mitul erotic al zburătorului se regăseşte în balada Zburătorul al lui Ion Heliade Rădulescu, în poemul eminescian Călin (file din poveste), căpătând conotaţii mitologice mai ample în poemul Luceafărul.

Valoare instructiv-educativă a miturilorAsemănător basmelor, miturile au o certă valoare instructiv-educativă. Ele lărgesc şi

aprofundează orizontul de cunoştinţe al copiilor, punându-i în contact cu popoare şi civilizaţii, mentalităţi şi obiceiuri pe care lecţiile de istorie nu ne pot mijlocii într-o formă atrăgătoare. În al doilea rând, povestire sau citirea lor le oferă modele de urmat ori de respins în viaţă, exemple de conduită, pe lângă întărirea unor convingeri şi sentimente morale. În sfârşit naraţiunea miturilor captivează şi întreţine atenţia şi interesul copiilor, stimulându-le gustul estetic în formare. Uneori limbajul acestor naraţiuni e arhaic, criptic(secret) şi astfel inaccesibil copiilor. De aceea sunt preferabile şi recomandabile miturile repovestite, prelucrate şi adaptate de scriitor la nivelul de înţelegere al copiilor. Astfel de cărţi sunt: Legendele Olympului, Zeii şi eroii, sau Din marile legende ale lumii rescrise şi povestite de Alexandru Mitru.

LegendaDefiniţia:

În limba latină termenul de legenda „-ae” însemna poveste sfântă, naraţune în care se povestesc faptele sfinţilor, al eroilor mitici sau mitizaţi. Legenda e definită ca specie a literaturii populare, în versuri, dar mai ales în proză redusă ca dimensiune în care prin evenimente miraculoase sau chiar fantastice tinde să dea o explicaţie cauzată unor fenomene, întâmplări, caracteristici al plantelor, animalelor, omului etc.

Elementele fantastice şi miraculoase din legende sunt axate pe fondul real al unor întâmplări istorice sau pe miezul imaginar al unei închipuiri mistice. Legendele nu erau considerate ficţiuni ca basmele, ci erau crezute ca adevăruri suficiente de natură cvasiştiinţifică pentru înţelegerea şi explicaţia fenomenelor naturale şi sociale.

În general legendele transmit informaţii despre momentele şi împrejurările în care au luat naştere o cetate, un oraş, o vieţuitoare sau o plantă, despre evenimente istorice deosebite ori despre fapte ieşite din comun al unor personalităţi, fapte care au căpătat „aură de legendă”. Din diferite motive s-au ţesut adevărate legende în jurul unor personalităţi ca: Isus Cristos, Alexandru Macedon, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dragoş Voda, Vlad Ţepeş, etc. Mult timp legendele au circulat pe cale orală, apoi scriitorii l-au preluat amplificând singurele de adevăr şi au creat legenda cultă.

Problematica abordată e diversă. Ea are o sferă de cuprindere foarte largă, de la elemente cosmice şi sociale la tradiţii şi nivele de civilizaţie, de la forme de cultură şi evenimente istorice la credinţe şi virtuţi general umane. Temele cele mai frecvente sunt: dragostea pentru vatra strămoşească, prietenia, sentimentul iubirii, sacrificiul pentru binele celor mulţi, admiraţia şi preţuirea marilor personalităţi pentru faptele lor exemplare.

ClasificareaDupă conţinut există patru categorii de legende:

mitologice religioase istorice geografice

Legendele mitologice sunt naraţiuni aprobiate de basm prin elementele fantastice prezente. Ele au rostul de a explica originea, existenţa şi caracteristicile fenomenelor naturale (geneza cosmosului, a pământului, a astrelor, etc.) prin puterile miraculoase a unor făpturi imaginare, cu puteri supranaturale. De aceea legendele mitologice au mai fost numite etilogice sau cauzale(B. P. Haşdeu l-a numit „deceuri” pentru că ele răspund unor întrebări de genul „De ce nu se întâlneşte Soarele şi Luna?”). În această categorie intră marile legende ale lumii, unde mitologia se împleteşte cu istoria, mai când momente semnificative din destinul şi psihologia omului şi a neamurilor, concepţiile acestora cu privire la originea cosmosului, la marile probleme ale existenţei.Legendele religioase sunt naraţiuni axate pe fapte, mituri, întâmplări şi personalităţi extrase din Biblie. Cele mai multe legende din această categorie evocă personalităţile Creştinismului: Isus Cristos, Sfânta Maria, apostolii, însăşi personalităţi din Vechiul Testament cum sunt David, Solomon, etc. Legendele religioase conţine pilde de bună purtare, adevăruri exprimate aforistic cu privire la sensul vieţii şi relaţia omului cu divinitatea.Legendele istorice deşi apelează la miraculos, ele îşi grupează conţinutul unui personaj real, în jurul unei întâmplări petrecute cândva şi legată de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul, etc.Legendele geografice dau informaţii toponimice(denumiri geografice): Babele, Povestea Vrancei, etc. Înrudite cu acestea sunt legendele care înfăţişează caracteristicile unei vieţuitoare sau plante: Legenda ciocârliei, Povestea florii-soarelui, etc.

De orice fel ar fi, legenda se deosebeşte de basm şi mit prin destinaţia ei explicativă. Ea individualizează sau localizează un fapt, care contribuie la precizarea unor origini: originea unei construcţii, a particularităţilor unei persoane, forme de relief, stânci, izvoare sau a unor obiceiuri populare. Dimpotrivă, acţiunea basmului sau a mitului se plasează oriunde, ea păstrând un caracter vag cu privire la spaţiul şi timpul celor povestite.

Legende din litaretura universalăMajoritatea legendelor mitologice au fost traduse, prelucrate sau povestite în limba

română de scriitori. Cele mai cunoscute sunt Legendele Olimpului. Legenda mitologică legată de numele lui Prometeu constituie o ipostază a eroului din basm care luptă cu forţe antagonice pentru a impune în principiu moral favorabil oamenilor obişnuiţi. Prometeu e un titan, un semizeu care s-a revoltat împotriva lui Zeus şi a furat focul din vatra lui Hephaistos, pentru a-l aduce pe pământ şi a-l dărui oamenilor care au putut trăi astfel mai uşor. Îndrăzneala lui a fost aspru pedepsită de stăpânul Olimpului, care porunceşte să fie legat de o stâncă a Munţilor Caucazi, unde e trimis un vultur pentru a-i mânca ficatul. Cum trupul său se regenera peste noapte şi era din nou sfâşiat de vultur, Prometeu era sortit unui chin veşnic, însă Hercule îl eliberează rupându-i lanţurile şi ucigând vulturul cu o săgeată. În explicarea mitului prometeic se porneşte de la etimologia greacă a termenului, unde Prometeu înseamnă „previziune”. Fiind descendent al titanilor, el va fi mereu marcat de gândul răzvrătirii, al revoltei spiritului care vrea să devină egalul inteligenţei supreme. El doreşte statornicirea unei noi condiţii umane. Prometeu e deci un arhetip, astfel că legenda se bazează pe un mit. Dar prin felul cum naraţiunea explică originea unui fenomen, focul, şi e localizată spiritual în Grecia Antică şi geografic în Munţii Caucaz, ea e o legendă.

Dintre legendele religioase cele mai multe se referă la Isus Cristos. Ele conţin o mulţime de pilde de conduită morală, prilej de formare a unui caracter bazat pe naraţiunile de cinste şi adevăr, de respect şi de ajutorare a semenilor. Cea mai cunoscută lucrare pare a fi „Legende

despre Isus” de Selma Lagerlöf. Cele mai reuşite sunt legendele: Fuga din Egipt, Fântâna celor trei magi, Copilul din Bethleen, În Nazaret.

În Fântâna celor trei magi apare un personaj Seceta, întruchipare a răului, care din instinct malefic seacă toate fântânile din preajma cetăţii Iudeei şi se opreşte pe marginea „fântâna înţelepţilor” sau „a celor trei magi”. Aici o apucă înserarea şi vede în halucinaţiile ei sosirea unei caravane cu trei bărbaţi. Seceta le relatează călătoria celor trei magi spre Bethleen. Cât aceştia se închină pruncului Isus, fiul Mariei pune mâna pe capul lor şi „bătrânul întineri, leprosul se vindecă, arabul se albi”. Abia la sfârşitul povestirii Seceta îşi dă seama că oamenii din faţa sa sunt cei trei crai sosiţi cu cămilele pentru a umple din nou vestita fântână cu apă din paradis. De aceea pleacă îngrozită, fără să poate seca ultima fântână din pustiul Iudeei. Această legendă oferă o explicaţie unui mit care a intrat în colindele şi obiceiurile de Crăciun ale tuturor popoarelor creştine.

În legende istorice eroii sunt prezentaţi cu trăsături preţuite de popor: dragostea de ţară, eroism, cultivarea prieteniei către oameni, etc. În cazul acestor legende localizarea în timp şi spaţiu e mai aproape de adevărul istoric. Astfel Cântecul lui Rolland relatează fapte legate de personalitatea împăratului francilor, Carol cel Mare. Evenimentele din această legendă se petrec în secolele XVI-XVII deşi evenimentele reale au avut loc în secolul VIII. Învingător al maurilor din Spania, Carol cel Mare trimite pe contele Ganelon ca sol la regele Saragozei, singura cetate maură care mai rezistă şi se împotriveşte. Ganelon îşi trădează regele, dar Rolland luptă cu eroism şi în pragul morţii sună din cornul său fermecat pentru a chema în ajutor armata. Când soseşte, Carol îl găseşte pe Rolland mort. El îl învinge pe mauri şi îl pedepseşte pe Ganelon. Impresionează, din legendă, cultul onoarei ilustrat de Rolland şi este condamnată trădarea, care prin personajul Ganelon nu ţine seama de crediinţă, jurăminte sau prietenie.

Legendele româneştiLiteratura română e bogată în legende populare şi culte, multe dintre ele cu subiecte

religiose, istorice şi geografice. În literatura română legenda istorică a fost impusă de Dimitrie Bolintineanu. Volumul său „Legende istorice” aduce în scenă personalităţi precum: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Negoe Basarab, Petru Rareş, Mihai Viteazul, etc. În literatura română contemporană s-a continuat tradiţia cultivării acestei specii în special a legendei istorice şi geografice. Dintre scriitori cunoscuţi îi amintim pe Dumitru Almaş, Călin Gruia şi Alexandru Mitru. În volumul „În ţara legendelor” Alexandru Mitru publică legende care explică denumirea unor locuri, izvoare, râuri, obiceiuri din Transilvania şi din Munţii Apuseni. În legenda Cei trei fraţi Criş este relatată povestea celor trei râuri: Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede din Vestul Transilvaniei. Fraţii Criş se luptă cu uriaşii şi străpung munţii pentru ca bogăţiile furate de aceştia să fie înapoiate oamenilor. Sacrificiul fraţilor e suprem, fiind metamorfozaţi în cele trei râuri, însă locuitorii munţilor au putut să se bucure pentru totdeauna de comorile acestora.

Legendele populare sau culte constituie o lectură formativă pentru şcolarii mici, ele mijlocesc trecerea de la o literatură bazată pe fantastic şi miraculos, la una de inspiraţie istorică şi de aventuri. Fiind scurte ca structură compoziţională, limitată la un singur episod imaginat în jurul unui element real pe care vrea să-l explice, legendele sunt accesibile ca lectură şi înţelegere. Personajele sunt puţine, concepute în manieră clasică, prin sublinierea unei singure trăsături de caracter, purtătoare ale unui mesaj civic şi patriotic. Alte legende îi pregătesc pe copii pentru înţelegerea şi interpretarea unei tradiţii şi credinţe populare, legate de felul cum au luat naştere anumite vieţuitoare sau plante.

Poezia liricăPrin poezia lirică eul creator îşi exprimă în mod direct gândurile şi sentimentele, reacţia

faţă de fenomenele lumii exterioare şi faţă de propriile metamorfoze interioare. E genul de pozie cel mai subiectiv, care face cunoscut trăirile intime prin procedee de simbolizare şi metaforizare. Din perspectiva gramaticală, trăsătura caracteristică esenţială a poeziei lirice o constituie persoana întâi, rareori alte persoane. Versificaţia nu e definitorie pentru că ea apare şi la unele

opere etice(balada sau fabula), precum şi în cele aparţinând genului dramatic(tragedia clasică şi drama romantică).

În poezia lirică domină „eul poetic”, o astfel de creaţie nu comunică „o idee” despre lucruri şi despre univers, ci „un sentiment, o stare de suflet în faţa lucrurilor, a universului”(Ştefan Augustin Doinaş: Poezia ca univers), deci substanţa lirismului e o emoţie aparte, ordonată în jurul unui nucleu. Forţa poeziei lirice nu constă într-o înlănţuire a evenimentelor, ci în dezvoltarea temei verbale, expresive. De obicei, în construcţia poeziei lirice se disting mai multe părţi: enunţarea temei, dezvoltarea acesteia şi partea finală care cuprinde concluzia emoţională, sub forma unor sentinţe, comparaţii, metafore, etc.

Nu există nici un fel de norme restrictive a motivelor şi de alegere a temei lirice. Se spune că operele lirice sunt acelea în care poetul „vorbeşte” în numele său, exprimându-şi viziunile, sentimentele şi aspiraţiile cele mai intime. Însă poetul liric, autentic exprimă nu numai „eul individual”, ci şi stări sufleteşti „general-umane”. De aceea modalităţile lirice sunt configurate în variante diferite:

lirica eului lirica obiectivă lirica măştilor

Problema esenţială pentru vârstele şcolare mici este unde se situează poezia lirică pentru copii. După părerea noastră acest tip de lirică se află între lirica eului şi cea obiectivă. Aceasta pentru că registrul afectiv exprimat are de obicei un mic sâmbure anecdotic-fabulativ, adică nişte indici temporali şi spaţiali, o succesiune de întâmplări sau momente care însoţesc sentimentul dominant exprimat.

Cântecul de leagănPrin cuvinte şi modul de adresare cântecul de leagăn este de provenienţă maternă, el are

aspect de incantaţie şi de urare, versurile au un anumit ritm şi melodie pentru a transmite liniştea momentului. Cântecul de leagăn are funcţia „terapeutică” a unei incantaţii magice, menite să adoarmă pe copii. Textele fac în general cunoscută viziunea folclorică asupra vieţii. Se sugerează un sentiment al predestinării, parcurgerea unor norme de conduită şi praguri ale vieţii, cu condiţionările lor sociale. I se doreşte copilului creştere uşoară, sănătate, să ajungă şcolar, să ajute la treburile casei, să fie logodit, apoi însurat la casa lui.

Caracteristicile cântecului de leagăn din punctul de vedere al formei sunt: versurile scurte, melodioase, repetiţiile, diminutivele, invocaţiile şi refrenul. Pe lângă prezenţa în cântecul de leagăn a unui refren specific(în general „nani-nani”) menţionăm o altă trăsătură diferenţială şi anume, ampla referinţă animalieră. Prezenţa în cântecul popular de leagăn a unor animale sau păsări se explică prin nevoia ca acestea să ocrotească de toate relele, copilul. Pentru poeţii români cântecul de leagăn a constituit un model. De exemplu Ştefan Octavian Iosif în creaţia sa „Cântec de leagăn” invocă pe lângă păsărele, ajutorul îngerilor pentru a-l mângâia pe gene şi a mijloci somnul lin copilului. Se remarcă prezenţa diminutivelor şi a repetiţiilor.

Poeta Elena Farago amplifică forma versului popular, adoptă rima îmbrăţişată şi apelează la elemente de basm, nu pentru a crea o atmosferă idilică, ci pentru a-şi exprima durerea la gândul că există copii „legănaţi” de frig şi foame ca în basmul lui Andersen. O altă poetă fidelă cântecului popular atât în sentimentele exprimate cât şi în versificaţie e Otilia Cazimir. În poezia „Cântec de leagăn” copilul e îndemănat să adoarmă după exemplul vietăţilor din natură.

PastelulCa poezie lirică pastelul a fost impus în literatura română de către Vasile Alecsandri. El

preia de la poezia descriptivă a vechilor romantici ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, precum şi aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al anotimpurilor, care îl luminează şi îl însufleţeşte mereu de viaţă. Ca terminologie pastelul e legat de artele plastice, el însemnând un desen în creion moale, uşor colorat. Termenul e preluat de la scriitori francezi care înţelegeau prin pastel o anumită tehnică picturală al limbajului, aplicabilă în

zugrăvirea naturii şi în evocarea oamenilor. Corespondenţa sentiment-natură e realizată diferit de către autorii de pasteluri prin prezenţa umană care animă peisajul. Alecsandri se distanţează de această prezenţă, contemplând priveliştea cu ochii unui spectator din afară. El a cântat natura în toate anotimpurile, dar a preferat peisajul de iarnă. El descrie peisajul familiar de la Mirceşti, o zonă cuprinsă între deal şi câmpie, pe malul Siretului. Compoziţional, pastelurile sunt construite după aceeaşi schemă: patru catrene în care domină imaginile vizuale, având un final cu elemente de surpriză: o notă de umor, prezenţa omului, un sunet neaşteptat într-un peisaj tăcut, etc. Liniile peisajului sunt esenţializate, culorile sunt puţine şi pure: alb şi argintiu iarna, verde şi auriu vara. Versurile se disting prin cursivitate şi limpezime, epitetul şi comparaţia fiind mijloacele predilecte ale poetului.

Faţă de Alcsandri, George Coşbuc practică în pastelurile sale un lirism obiectiv pentru că tablourile povestesc momente eterne ale satului. Peisajul e văzut de poet ca mediul unei sărbători în care e exprimată bucuria de a trăi. Omul îşi face simţită prezenţa în natură prin muncă, prin iubire, prin veselie. Peisajul lui e unul solar, anotimpul preferat de el fiind vara, căci soarele înseamnă viaţă şi vitalitate. Sentimentele degajate de pastelurile sale sunt cele de calm, fericire deplină, plinătate a vieţii.

Poezia anotimpurilor ocupă un loc central în creaţia lui George Topârceanu. Volumul se intitulează „Balade vesele şi triste” iar poeziile sunt „rapsodii”, pasteluri în sensul larg al termenului, unde plante, păsări şi gâze se mişcă într-un univers feeric, văzut miniatural şi descris graţios în versuri jucăuşe. Poeziile degajă, umor şi voioşie(rapsodii de primavară, rapsodii de vară, rapsodii de toamnă). De exemplu, primăvara e anotimpul învierii întregii naturi, vara reprezintă refugiul în natura bogată şi înfloritoare, iar toamna nu sugerează sentimente de tristeţe, ci un sentiment tonic de bună dispoziţie şi de amuzament.

În poezia modernă nu mai domină descriptivul peisajului, pentru că frumuseţea unui anotimp sau al unui colţ de natură e subordonată unor reflecţii existenţiale. Putem exemplifica cu poeziile Anei Blandiana: Pastel, Sat, Eu cred că norii, Revin în toamnă, Cântec, etc. Acestea sunt atât pasteluri cât şi meditaţii şi elegii prin care poeta caută răspunsul la întrebările problematizante pe care şi le pune eul liric. De exemplu în poezia Pastel ideea de părăsire, de desfrunzire a naturii şi de plecare a păsărilor călătoare în anotimpul toamnei e susţinută de elementele specifice acestui anotimp(fructe, frunze, păsări). Abandonând natura, ele lasă în urma lor locul gol, provocând în registrul afectiv golul sufletesc pe care-l încearcă fiinţa umană părăsită de cei dragi. Metaforele personificatoare accentuează sentimentul de tristeţe şi de melancolie. Mai accesibile copiilor sunt pastelurile din volumele „Întâmplări din grădina mea”, „Alte întâmplări din grădina mea”, „Întâmplări de pe strada mea”. În creaţiile sale pentru copii, poeta simte mereu dorinţa de a se juca, simte plăcerea travestiului într-un omuleţ care are plăcerea jocului şi a cunoaşterii lumii vegetale. Portretul verii se recompune în pastelul „Cine poate ştii?” din câteva elemente specifice: copilăria la bunici, poveştile, fructele, gâzele, mirosul de fân, frumuseţea copilului e asemănată cu frumuseţea florilor(poezia: „Minune”).

Copiii sunt chemaţi din poezia Anei Blandiana să descopere intimitatea florilor, faţa ascunsă a acestora, „grădina lirică” a scriitoarei fiind un adevărat paradis al florilor şi legumelor. Prin joc imaginativ copiii sunt chemaţi să privească modul cum răsar, cum cresc, ce culoare şi ce gust, ori miros, au violetele şi prunele, căpşunile şi morcovii, strugurii şi castraveţii, pepenii şi pătrunjeii(poezia: „Jocuri”).

Creaţie epică în versuriFabula

Etimologic, cuvântul „fabulă” provine din limba latină unde înseamnă povestire scurtă, alegorică, în proză sau versuri prin care erau satirizate anumite forme de comportament şi unde acţiunea era pusă pe seama animalelor, plantelor sau obiectelor.

Specia literară a fost creată de ESOP în secolul VII-VI. Î. Hr. La romani Esop e imitat de Phedru care a trăit în timpul împăraţilor August şi Nero şi a scris 123 de fabule. Este cel mai de seamă fabulist al literaturii latine. În perioada clasicismului francez creaţia de acest gen

ajunge la apogeu prin fabulistul La Fontaine. În literatura engleză sunt cunoscuţi fabuliştii Johnson şi Moore, în literatura germană Lessing, iar în literatura rusă Krâlov.

Dintre fabuliştii români se detaşează prin creaţiile lor Grigore Alexandrescu, Anton Pann, Alecu Donici, Tudor Arghezi şi Aurel Baranga.

Structura compoziţională a fabulei se distinge prin două părţi: prima este dezvoltată şi cuprinde relatarea evenimentelor din lumea animalelor, fiind o povestire alegorică; partea a doua cuprinde morala sau învăţătura care se desprinde din povestire. Dacă în prima parte scriitorul este narator, în cealaltă el devine un moralist care meditează asupra întocmirii strâmbe a lumii pe care o satirizează. Cele două părţi nu au o succesiune fixă. De exemplu: fabulele lui Alexandrescu se termină cu morala, pe când unele din fabulele lui La Fontaine încep cu morala sub forma unui enunţ, care apoi este ilustrat printr-o povestire.

Povestirea imaginată din lumea animalelor surprinde aspecte ale universului uman, prin alegorie surprinzându-se calităţile, defectele, viciile ca zgârcenie, laşitate, răutate, timiditate, prostie, orgoliu, etc. Unele din aceste trăsături la care se face aluzii sunt prezente şi în fabulele francezului: „Greierele şi furnica”, „Corbul şi vulpea”, „Lupul şi mielul”, etc.

Fabula „Greierele şi furnica”a fost interpretată ca o satiră îndreptată contra leneşului care nu se îngrijeşte să-şi adune cele necesare traiului şi contra celor zgârciţi care refuză să-i ajute pe cei lipsiţi.

În fabula „Corbul şi vulpea” sunt ridiculizate câteva defecte: lăcomia şi viclenia vulpii, naivitatea şi plăcerea de a se lăsa linguşit în ceea ce priveşte pe corb.

Alte fabulă „Lupul şi mielul”, începe cu morala: „dreptatea e de partea celui din doi tare”, iar păţania mielului ilustrează această idee. Fabula condamnă viclenia şi cruzimea lupului, scoţând în evidenţă nevinovăţia mielului.

Fabulistul român cu cea mai consistentă operă este Grigore Alexandrescu care prelucrează fabulele clasice. El pune accent pe caracteristicile tipului simbolizat şi pe verosimilului întâmplărilor imaginate. Cea mai cunoscută fabulă e „Câinele şi căţelul” în care autorul îi satirizează pe demagogi. Aceştia sunt reprezentaţi prin Samson, dulăul de curte, care ţine un discurs despre egalitate şi îşi exprimă adeziunea la acest principiu. Când însă căţelul Samurache îşi exprimă bucuria faţă de cele susţinute de Samson, dulăul îl repede pe căţelul naiv, susţinând că voia egalitate cu cei mari, dar nu cu cei mici. Samson e un modest prefăcut, care se laudă cu principiile sale înaintate, dar e dispreţuitor cu cel care e mai slab ca el. Samurache simbolizează pe oamenii mici, care nu sunt luaţi în seamă şi nici nu sunt consultaţi în afacerile publice.

Alte fabule remarcabile sunt „Boul şi viţelul”, Vulpea liberată”, „Lupul moralist”, „Dreptatea leului” sau „Toporul şi pădurea”.

BaladaBalada populară

În evul mediu, la popoarele romanice, balada era considerată o poezie lirică cu formă fixă, însoţite de melodie şi dans. Balada e considerată un poem narativ, un subiect fantastic sau legendar, istoric sau familial. Pe tărâm românesc termenul de baladă a fost încetăţenit de Vasile Alecsandri prin colecţia sa de „Poezii popoarele – Balade(cântice bătrâneşti) din 1852-1853.” În concepţia folcloriştilor moderni, eposul popular se distinge prin trei caracteristici:

Cântec Povestitor Ascultători

sau în teoria literară apare distincţia :

Naraţiune Narator Naratar .

În timp ce „cântecul liric” are un caracter individual, intim, cel epic presupune prezenţa unei colectivităţi umane, căreia îi face cunoscut un model de comportament care influenţează destinul omului.Dintre clasificările baladelor reţinem:

Balade fantastice: „Soarele şi Luna” Balade legendare: „Meşterul Manole” Balade eroice: „Gruia lui Novac” Balade istorice: „Constantin Brâncoveanu” Balade haiduceşti: „Toma Alimoş” Balade păstoreşti: „Mioriţa” Balade familiale: „Ghiţă Cătănuţă”

În general firul epic al baladei ţine de un strat vechi. Prin el se relatează conflictul dintre un mod de viaţă patriarhal, cu reguli de convieţuire bine stabilite şi un tânăr îndrăzneţ care încarcă aceste reguli. În privinţa eroului, putem observa deosebiri între cântecul epic eroic (sau vitejesc) şi cel din balada haiducească. În cazul cântecului eroic şi (Gruia lui Novac)comportamentul personajului respectă nişte regului impuse de mentalitatea şi conflictele epocii feudale, cu lupte şi izbucniri violente. Însuşirile eroului sunt puterea fizică ieşită din comun, curajul şi grandoarea, dârzenia, cinstea şi mândria, iscusinţa şi chiar un simţ estetic al luptei. Aceste calităţi sunt sintetizate în limbajul popular românesc prin cuvinte precum „voinic” sau „viteaz”. Datorită acestor calităţi eroul iese învingător. Conflictele sunt angajate între eroii care întruchipează aspiraţiile mulţimii şi asupritorii turci şi tătari. Novac şi Gruia sunt personaje prezente în 15 subiecte româneşti de baladă eroică.

Cântecul epic haiducesc reflectă o etapă nouă în evoluţia eposului folcloric. Haiducia a fost o formă de rezistenţă împotriva oprimării sociale şi a nedreptăţii. Ea viza predarea celor bogaţi şi ajutarea celor săraci. În baladele haiduceşti protagoniştii nu sunt imaginari, precum cei din cântecele eroice. Haiducii reali sunt atestaţi în documente. Numărul lor e mare pentru că fiecare regiune avea haiducul sau haiducii ei(de exemplu Iancu Jianul în Oltenia sau Pintea Viteazul în nordul Transilvaniei, adică Maramureş).

Structura compoziţională a baladei haiduceşti se distinge prin nucleul narativ axat pe confruntarea haiducului cu trădarea, prinderea ţi întemninţarea, apoi uciderea. În timp ce în balada eroică eroul este victorios, în balada haiducească eroul cunoaşte un sfârşit tragic. Portretul haiducului este în general idealizat: el este înfrăţit cu codrul, cu calul, cu armele sale, este un adevărat erou.

Balada istoricăRelatează evenimente cu caracter senzaţional. De exemplu în „Constantin Brâncoveanu” se

relatează despre uciderea acestuia de către turci, iar evenimentele sunt însoţite de sentimentele de groază, milă, deznădejde.

Baladele nuvelistice, numerite şi familiale sunt axate pe teme din viaţa cotidiană: relaţiile de familie, relaţii erotice, tema fraţilor regăsiţi, a soţiei necredincioase, tema soacrei rele, a logodnicilor nefericiţi. Şi acest tip de balade au un sfârşit tragic.

Din punctul de vedere al stilisticii baladele, indiferent de tip au la bază hiperbola. Funcţia epică a hiperbolei este de a contura chipul eroului ideal, dotat cu forţă fizică supraumană, cu caracter extraordinar, astfel mijlocindu-se reuşita lui.

Balada „Novac şi corbul” porneşte de la fapte reale şi anume lupta novăceştilor de la sfârşitul secolului XVI pentru apărarea ţării împotriva asupritorilor turci. Autorii faptelor de vitejie sunt Baba-Novac şi fiul său Gruia. Începutul baladei reprezintă dialogul dintre tată şi fiul. Gruia este sfătuit de

părintele înţelept să se lase de băutură pentru că va cădea în mâna turcilor. Gruia nu-l ascultă pe Novac şi acţiunea baladei cuprinde următoarele momente:

sosirea lui Gruia la Ţarigrad cheful lui la birtul împăratului trădarea lui de către Aniţa prinderea şi întemniţarea eroului pentru şapte ani motivul corbului, care face legătura dintre părinte şi fiu travestiul în călugăr a lui Novac pentru a pătrunde în Ţarigrad lupta celor doi eroi cu turcii şi eliberarea lui Gruia ospăţul prin care eroii sărbătoresc victoria asupra turcilor

Balada cultăReprezentanţi: George Coşbuc, Ştefan Octavian Iosif, George Topârceanu, Ion Barbu,

George Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş.George Coşbuc a prelucrat numeroase motive epice preluate din balada populară, din basme, din mituri, din istorie. Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger dezvoltă motivul nunţii şi pe cel al ceremonialului de înmormântare. La fel de cunoscute sunt baladele sale istorice: Paşa Hassan, Decebal către popor, Moartea lui Gelu. În Moartea lui Gelu apare motivul mortului eroic care se va ridica din mormânt în ceasul luptei finale. Gelu este mai puţin un personaj istoric, mai mult un simbol. El simbolizează rezistenţa eroică în faţa cotropitorilor, jertfa propriei vieţii înclinate pământului şi neamului său, neînclinate libertăţii. Firul epic al baladei e limitat la deznodământ, adică la stingerea eroului, iar testamentul acestuia apropie poezia de meditaţia romantică.Ştefan Octavian Iosif este un „povestitor” în versuri, alegând epizoade caracteristice baladei împletite cu basmul: Novăceştii, Pintea, Gruia. Iosif nu posedă însă imaginaţia epică a lui Coşbuc şi nici nu aprofundează motivul preluat din basm sau mit. În timp ce personajele din balada populară precum şi cele din poeziile lui Coşbuc sunt angrenate în lupte îndârjite cu duşmanii, sfârşind în mod tragic în baladele lui Iosif, eroii participă la foarte puţine fapte vitejeşti, relatate cu veselie şi cu accente umoristice. Comicul rezultă din contrastul dintre forţa fizică şi morală a eroilor şi laşitatea adversarilor caricaturizaţi.George Topârceanu este autor de balade, dar deosebite de cele populare. Volumul cel mai cunoscut se numeşte „Balade vesele şi triste” care cuprinde poezii ce contrazic în bună parte specia baladei:

Balada morţii Balada munţilor Balada chiriaşului grăbit Balada unui greier micAutorul le numeşte balade, insă poeziile au o dimensiune epică redusă, naraţiunea este

înlocuită cu descrierea, iar personajele nu au statura eroilor de baladă, fiind oamenii simpli, prilej pentru poet de a-şi dovedi arta de fin portretist.

Balada munţilor dezvoltă în versuri mai mult descriptive, decât narative, motivul transhumanţei. Sunt înfăţişate pregătirile ciobanului cu oile şi măgarii săi pentru a coborâ de pe munte la câmpie, pentru iernat. Accentul cade pe surprinderea semnelor toamnei şi ale începutului de iarnă, poezia fiind frumoasă prin succesiunea tablourilor de natură şi prin repetarea mereu aceeaşi rotire a anotimpurilor.

Balada morţii a fost considerată de critica literară a cea mai reuşită creaţie a lui Topârceanu. Tema baladei e destinul unui drumeţ anonim, „muncitor cu sapa” care îşi află sfârşitul la marginea unui sat, fiind îngropat în pădure. Ideea reintegrării cosmice al omului prin moarte este similară cu aceea din balada Mioriţa. În câteva strofe se simt ecouri ale motivului „fortuna labilis”, Topârceanu accentuând contrastul dintre caracterul efemer al vieţii omului pe pământ şi veşnicia naturii.

SNOAVA

SNOAVA (< vechiul slav iz nova = din nou), este o specie a literaturii populare, constand intr-o istorioara hazlie cu continut moralizator.CARACTERISTICI1. este o opera narativa, epica, de scurta intindere;2. are caracter umoristic;3. satirizeaza si face haz pe seama nor defecte omenesti ca lenea betia, prostia, hotia, zgarcenia etc.

Personajele cele mai cunoscute ale snoavelor romanesti sunt Pacala si Tandala. Exemple: Pacala avocat, Taranul si ochelarii de citit, De-ale lui Pacala, Boierul si Pacala

de Ioan Slavici, Trei laudarosi, Trei mincinosi, etc. SCHIŢA

SCHITA (de la a schita < it. schizzare) este opera literara epica in proza, de dimensiuni reduse, cu o actiune simpla, care prezinta un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje. CARACTERISTICI:1. dimensiuni reduse;2. plasarea actiunii intr-un spatiu limitat;3. durata scurta a actiunii;4. actiune desfasurata pe un singur plan; 5. numar mic de personaje;6. imbinarea naratiunii cu dialogul;7. structura preponderent dramaturgica (pe acte si scene).Exemple: Vizita, D-l Goe, Bubico de I. L. Garagiale, Bunicul de Barbu Stefanescu Delavrancea, Saracutul! de Emil Garleanu, Cartea cu jucarii de Tudor Arghezi, etc.

NUVELANUVELA ( din fr. nouvelle; it. novella = noutate, nuvela), este opera literara epica in proza, de dimensiuni mai mari, cu o actiune mult mai dezvoltata decat cea a schitei, cuprinzand o succesiune de episoade la care participa un numar mai mare de personaje surprinse in mai multe ipostaze de viata. Portretul fizic si moral, precum si trairile sufletesti ale personajelor se contureaza pe parcursul intregii actiuni, in diferite situatii de viata si sunt analizate cu mare finete de catre autor.CARACTERISTICI1. dimensiuni mai mari;2. pe mai multe planuri;3. actiune plasata in mai multe locuri;4. durata mai mare;5. personaje multe, caracterizate pe larg;6. naratiunea se imbina ce descrierea si dialogul.

Bibliografie:1) Gherghina Dumitru,Literarura pentru copii,Craiova, Editura Didactica Nova, 2005. 2) Gherghina Dumitru,Didactica activitatilor instructiv- educative pentru invatamantul

perprimar,Craiova, Editura Didactica Nova,2005.3) Programa activitatilor instructiv- educative pentru invatamantul preprimar, 2005.4) http://www.noiscriem.net/2013/06/povestirea.html#H4tcUrjX0x0cwLTP.99 5) http://www.bbtepedsm.ro/letoltheto/Literatura%20romana%20pt.%20copii.doc6) http://xa.yimg.com/kq/groups/22193955/2017109631/name/Lit.PtCopii.doc