COMEDIA

Varianta 53: ION LUCA CARAGIALE – O SCRISOARE PIERDUTĂ

Mijloace de realizare a comicului de caracter şi de moravuri într-o comedie studiată

Ion Luca Caragiale, unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, autor al volumului “Momente şi schiţe”, precum şi al numeroaselor nuvele, fie că sunt fantastice (“La hanul lui Manjoală”), psihologice (“Kir Ianulea”, “O faclie de Paşte”) sau realiste (“Două loturi”), rămâne formatorul opiniei dramatice.

Prezentarea a patru trăsături ale speciei dramatice comedia

Comediile sale (“O scrisoare pierdută”, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, “D’ale carnavalului”, “O noapte furtunoasă”), înlătură prejudecata conform căreia comedia era un gen literar facil, destinat divertismentului naiv. Prima dintre acestea reprezintă capodopera dramaturgului, reunind toate trăsăturile esenţiale ale acestei specii literare: prezentarea unor personaje schematizate, inferioare din punct de vedere moral, intelectual, social, implicarea acestora într-un conflict dramatic, care dezvăluie mecanismele lor de acţiune, rolul de amuzament prin diferite forme ale comicului, finalul fericit.

Ca orice operă dramatică, textul este structurat în acte, delimitate în scene, iar elementele spaţio – temporale corespund acestui tip de text, prin limitare şi precizare exactă: primele două acte au ca fundal salonul lui Tipatescu, actul 3 surprinde decorul primariei, iar actul 4 - gradina lui Trahanache. Textul este scris pentru a fi pus in scena, in acest sens evenimentele evoluând direct in fata spectatorilor sau fiind relatate de personaje in secvente narative . De pildă, în primul act, secvenţa numărării steagurilor este evidenţiată prin relatarea lui Tipătescu despre plimbarea făcută cu Zoe în oraş. Singurele interventii in text ale autorului sunt didascaliile, indicatiile scenice prin care sunt prezentate detaliile de decor, vestimentatia personajelor, mimica, gestica si miscarea lor scenica: „Trahanache: (oprindu-se şi privind la Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi, cu mirare şi ciudă)”.

Personajele au rol esenţial , pentru că prin ele sunt evocate acele tipuri şi moravuri contemporane, despre care vorbea Adrian Marino în studiul despre comedie din « Dicţionar de idei literare ». Un merit incontestabil al lui Caragiale faţă de predecesorul său, Alecsandri, este de a fi depăşit caracterul plat al personajelor operei prin complexitatea psihologică şi prin dezvoltarea tuturor tipurilor de comic (de situaţie,de moravuri, de caracter, de intenţie, de limbaj) ca modalităţi indirecte de caracterizare a

personajului. Comicul desemnează acea categorie estetica ce rezulta din contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce cred personajele despre sine si ceea ce sunt in realitate.

Evidenţierea mijloacelor de realizare ale comicului de moravuri, prin referire la temă şi conflict

Fiind o comedie de moravuri, opera are ca temă prezentarea vieţii politice a capitalei unui judeţ de munte, în preajma alegerilor. Titlul sugereaza pe de o parte intriga textului : pierderea unei scrisori compromitatoare pentru inalta societate dintr-un oras de munte ; pe de alta parte prin articolul nehotarat din titlu se exprima faptul ca santajul politic prin instrumente precum documentele intime este un morav des intalnit in epoca, scrisoarea pierduta de Zoe fiind doar una dintre multele de acest tip ratacite atunci. Astfel, comicul de moravuri reiese din satirizarea unor defecte ale societatii : adulterul, minciuna, demagogia, coruptia, santajul, trădarea in prietenie.

Un alt element care pune în evidenţă comicul de moravuri este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje care au interese sau mentalitati diferite asupra unei realitati. Piesa aşează în prim-plan doua conflicte. Primul, principal, opune cele 2 partide politice care isi disputa postul de deputat (partidul aflat la la putere, alcătuit din Tipatescu, Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu şi partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu, Popescu.) Conflictul secundar se produce in sanul partidului aflat la putereşi este generat de temerile de tradare din partea prefectului ale lui Farfuridi si Branzovenescu. Meritele lui Caragiale in constructia conflictului si a subiectului dramatic sunt acelea că a acordat roluri importante unor personaje secundare (Agamemnon Dandanache - elementul-surpriza si Cetateanul turmentat - elementul hazardului) şi că a eliminat finalul previzibil si schematic, rezolvand conflictul in mod neasteptat, printr-o solutie de compromis (sosirea lui Agamiţă Dandanache).

Evidenţierea mijloacelor de realizare ale comicului de caracter, prin referire la două personaje ale operei

Comicul de caracter este cel mai important în piesă, fiind evidenţiat prin caracteristicile definitorii ale fiecărui tip de personaj. Ele au trăsături standardizate, fiind reduse la scheme morale, abstracte, cu funcţie comică. Prin faptul că nu evoluează, la nivel psihologic, că sunt dominate de o trăsătură de caracter, că nu-şi modifică statutul, ele ar putea fi considerate personaje plate, conform delimitării lui E. Forster. Personajele comediei ilustrează aşadar, tipuri umane, inventariate de criticul Pompiliu Constantinescu în „Comediile lui Caragiale”: Zoe–adulterina cochetă, Trahanache-încornoratul ticait,

Catavencu-demagogul, Pristanda-functionarul slugarnic, Dandanache-decrepitul, Farfuridi şi Brânzovenescu-prostul fudul, Tipătescu-amorezul donjuan. Toţi aceştia ilustrează, în plus şi tipul politicianului corupt, demagog. Totuşi, meritul lui Caragiale este că personajele sale au complexitate psihologică, se individualizează prin atitudine, nume, limbaj. Astfel, Zoe este femeia cocheta, dar si voluntara, Trahanache reprezintă ticăitul înşelat, însă toate faptele sale dezvăluie resursele abilităţii lui, spiritul său diplomatic, subordonat unui singur scop : menţinerea unui anumit statut social şi politic.

Cele două personaje sunt prezentate în mod direct de către autor în lista cu „persoane” de la începutul piesei, unde Zaharia Trahanache este prezentat ca fiind ”prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar şi al altor comitete”. Indicaţiile autorului conturează indirect personajul, prin semnificaţia în plan moral sau intenţional, a gesturilor şi a mimicii. Astfel, Zoe este “soţia celui de sus”, iar plasarea numelui ei la sfârşitul listei cu “persoanele”nu sugerează lipsa puterii intr-o lume a bărbaţilor, ci capacitatea de a-i manipula asemenea unui păpuşar marionetele.

Caracterizarea directă este realizată şi de alte personaje, ilustrative în acest sens fiind dialogurile cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, care se tem de trădare din partea lui Trahanache şi a lui Tipătescu. De asemeanea, Zoe este considerată de către celelalte personaje “o damă bine”, expresie insinuantă şi echivocă, având în vedere comportamentul ei.

Caracterizarea indirectă a personajelor se realizează prin faptele, gesturile, atitudinile şi replicile lor. Trahanache apare drept un ins calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu un temperament formal, dar viclean pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate intrigi politice. De exemplu, atunci când el şi ai lui sunt şantajaţi nu se agită, ci abil răspunde cu un contraşantaj, descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu. Cu aceeaşi abilitate politică îi combate si pe Farfuridi şi Brânzovenescu care îl bănuiesc pe prefect de trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: ’E tare, tare de tot...solid bărbat’. Recunoaşte imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii, dar practică înşelăciunea şi frauda falsificând listele de alegatori şi promiţându-i lui Dandanache unanimitate in alegeri. El nu admite insă imoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea scrisorii pe care o consideră plastografie. Din acest punct de vedere, critica literară admite că Trahanache este un personaj echivoc, textul piesei oferind argumente pentru a susţine atât faptul că venerabilul cunoaşte adevărul despre adulterul Zoei, cât şi argumente contra.

De cealaltă parte, Zoe, soţia sa, este femeia voluntara şi autoritară care, deşi nu e membră a partidului din care soţul şi amantul ei fac parte, conduce totul din umbră datorită influentei pe care o are asupra acestora. Ea este doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Inteligentă şi ambiţioasă, ea işi impune voinţa in fata oricui, este o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine pentru a-şi salva onoarea. Pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, recurge la rugăminţi şi lamentaţii: “Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment din viata ta, scapă-mă de ruşine!” sau trece la ameninţările cu sinuciderea: “Trebuie să-mi cedezi ori nu şi atuncea mor si daca mă laşi

sa mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”. Deşi părea a fi sensibilă şi neajutorată, se dovedeşte a fi o luptătoare aprigă: “Am sa lupt cu tine om ingrat şi fară inima”. Aşa cum aaprecia critical Şerban Cioculescu, Zoe este personajul cel mai complex al comediei, singurul care aduce “dimensiunea dramaticului pe acelaşi plan cu cel social”.

În plus, ca elemente de construcţie a textului dramatic, principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile, opiniile, dar monologul (în discursurile electorale) şi aparte-ul (intervenţiile lui Pristanda) completează funcţiile acestuia, realizându-se astfel, atât caracterizarea personajelor, cât şi prezentarea evoluţiei acţiunii.

Exprimarea unei opinii cu privire la rolul comicului de caracter şi al comicului de moravuri în text

Caragiale reuşeşte, prin exploatarea resurselor comicului de caracter şi de moravuri, să evidenţieze structura morală a unor personaje, care la prima lectură stârnesc amuzamentul, dar a căror satirizare are o intenţie profund moralizatoare.

Prin urmare, O scrisoare pierdută reprezintă o operă complexă, o frântură din complexitatea vieţii sociale şi politice, din marea fresca a societăţii urbane româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care-şi păstrează actualitatea tocmai prin evocarea unor tipuri şi moravuri mereu contemporane.

I. L. Caragiale, mare clasic roman, cunoscut si prin comediile sale, a reusit sa realizeze, prin aceste creatii, capodopere ale genului, savuroase prin comicul lor. O astfel de opera literara este si O scrisoare pierduta, unde derularea faptelor, evolutia conflictelor si comportarea personajelor pun in evidenta trasatura esentiala a oricarei comedii: starnirea (provocarea) rasului si finalul comic prin rezolvarea neasteptata a situatiei initiale datorita unei adevarate „lovituri de teatru". s7e16enCu alte cuvinte, este vorba de prezenta comicului si diversitatea mijloacelor prin care I. L. Caragiale reuseste sa-1 realizeze.Exista mai intai un comic de situatie obtinut prin pierderea si gasirea scrisorii de amor, prin postura ridicola a lui Catavencu, de a ajunge, din stapan pe situatie, victima a unei escrocherii asemanatoare celei la care el apelase. Totodata, comica este situatia finala, cand cele doua forte potrivnice se impaca si farsa electorala se termina cu un compromis pe care toata lumea il accepta cu dezinvoltura. Tot in comicul de situatie se incadreaza existenta unor cupluri de personaje - Farfuridi si Branzovenescu - , sau a triunghiului conjugal Zoe - Tipatescu - Trahanache. In al doilea rand in Comicul de moravuri. din aceasta comedie, este vorba

despre doua scrisori pierdute: prima, adresata de Tipatescu Zoei, este gasita de Cetateanul turmentat si furata de la acesta de Catavencu.In jurul ei se va duce lupta intre cele doua grupari care sustin doi candidati: „stalpii judetului" sunt de partea ramolitu¬lui Farfuridi, iar „dascalimea" - de partea santajistului dema¬gog Catavencu.Din aceasta lupta (in care se releva: viclenia, minciuna, necinstea, amenintarea, prostia fudula, egoismul) iese invinga¬tor Agamita Dandanache (ales ca urmare a santajului, prin folosirea altei „scrisori pierdute"). Toate vanitatile se sparg ca niste baloane de sapun.Autorul insusi a caracterizat acest personaj ca fiind „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu".Procedeul indicarii caracterului personajului prin nume, a fost reliefat de catre criticul literar Garabet Ibraileanu, in studiul „Numele proprii in opera comica a lui Caragiale".In al treilea rand, este prezent comicul de caracter care izvoraste din comportarea personajelor, din atitudinea lor si din ipostazele in care acestea sunt prezentate. Personaje ca Dandanache, Catavencu, Pristanda genereaza rasul prin contrastul dintre pretentiile pe care le au si comportamentul lor. Catavencu se pretinde patriot, dar urmareste interese personale meschine; Dandanache ieste ramolit, dar siretenia sa depaseste starea de decrepitudine in care se afla. La randul sau, Pristanda se supune orbeste lui Tipatescu, ceea ce nu-1 impiedica sa gandeasca despre Catavencu: „Strasnic prefect ar fi asta!" dupa ce-i marturisise ca-i citeste gazeta „ca pe Evanghelie".Tuturor acestor forme de comic li se alatura comicul de limbaj si de nume. Comicul de limbaj se realizeaza prin ticurile verbale ale personajelor („Ai putintica rabdare", „Curat"), prin pronuntarea gresita a unor neologisme si a unor cuvinte obisnuite („remuneratie", „famelie", „bampir", „plebicist", „cioclopedica", „catindeala", „nifilist", „momental", „fevruarie", „enteres", „dumneei" etc). Alteori, cuvintele sunt intelese gresit dandu-li-se alt sens („capitalist" cu sens de locuitor al capitalei, „anonima" (semnata), „puncte esentiale" (pe ici pe colo) etc). Sau structurile contin nonsensuri datorita negarii primului enunt prin cel de-al doilea: „... e sublima, dar lipseste cu desavarsire", „aclamam munca, travaliul care nu se face deloc", „sa se revizuiasca primesc, dar atunci sa nu se schimbe nimic".Sunt prezente contradictiile de termeni („12 trecute fix"), truismele (constatari de ordin general), de cele mai multe ori pleonastice („un popor care nu merge inainte sta pe loc", „unde nu e moral, acolo e coruptie") sau pleonasmele propriu-zise („fara printipuri, va sa zica ca nu le are", „nu dau voie sa-si permita", „macar catusi de putin", „aclamam munca, travaliul", „nu spune decat numai si numai").Tot din punctul de vedere al comicului de limbaj se observa numeroase tau¬tologii („enteresul si iar enteresul", „vezi tanar, tanar dar copt", „pe candidatul comitetului dv. - comitetul dv.", „sa ma agreeze si comitetul dv...., caci e al dv."), unele cacofonii („sa zica ca nu le are"), confuzii (atractii) paronimice („scrofulosi la datorie", in loc de „scrupulosi") si chiar anacolut („eu, care familia mea... si eu ca romanul impartial... in sfarsit sa traiasca";

„imi pare rau, tocmai coana Joitica, tocmai dumneei, care de! sa ne asteptam de la dumneei la o protectie...").Toate aceste elemente de limbaj se imbina intr-o diversitate de stiluri: familiar (colocvial), publicistic, administrativ, oratoric, pentru ca apare ca element scrisoarea (in doua variante „de amor" si o data ca plangere sau reclamatie), dar in toate situatiile ca obiect de santaj, ziarul (ca modalitate de manipulare a opiniei publice), discursul (in actul III), alocutiunea si toastul (ca modalitati oratorice - in actul IV). Hazul creste mai ales atunci cand personajele folosesc unul sau altul dintre structurile specifice unui stil intr-un context neadecvat, asa cum se intampla cand, adresandu-se lui Pristanda, Catavencu imbina limbajul familiar cu cel solemn, pretentios si sententios: „imi pare rau, Ghita, ca mai staruiesti cu scuzele tale... Adica noi nu stim cum merge politica? (sententios). intr-un stat constitutional, un politist nu e nici mai mult nici mai putin decat un instrument!"Tot in comicul de limbaj se incadreaza si comicul de nume pentru ca acestea sunt deosebit de sugestive incat „fac concurenta starii civile". Avalansa cuvintelor generatoare de multiple si neasteptate sensuri comice porneste chiar de la numele personajelor, generand, la Caragiale, un sugestiv, suculent comic de nume. Aproape toti actantii au nume definitorii, evocatoare pentru trasaturile dominante de caracter. Tipatescu, previzibil in reactii, cam intempestiv, lipsit in genere de nuante, fixeaza un tip rigid, mai mult ideea de reprezentant al guvernului in teritoriu. Dandanache are un nume ciudat: se alatura doua cuvinte asociate in mod socant, Dandanache provenind de la "dandana", care inseamna "belea, bucluc, incurcatura", iar Agamemnon fiind un nume pretentios, pompos, mitic, numele eroului grec venit cu oastea aheilor sa o elibereze pe Elena din Troia. Si celelalte personaje au nume semnificative, care angajeaza, prin inventivitatea lor, si resursele comicului de limbaj: Catavencu sugereaza limbutia, betia de cuvinte (de la cata = "persoana cicalitoare") sau caracterul duplicitar (cataveica = "haina cu doua fete"): Pristanda are numele unui dans moldovenesc, politistul jucand dupa cum bate vantul politic; "trahanaua" este o coca moale; Farfuridi si Branzovenescu au nume cu rezonante culinare, alcatuind un cuplu complementar, justificat in cuprinsul comediei: sunt membri marcanti ai partidului si il apara cu fanatism de sciziune, chiar prin transmiterea la Comitetul central a unei telegrame pe care o dau "anonima".Toate aceste aspecte reliefate la comicul de limbaj sunt si elemente ale oralitatii, deoarece sunt caracteristice limbii vorbite. Lor li se arata imbinarea vorbirii directe cu cea indirecta (vezi discutia lui Pristanda cu Tipatescu), numeroase interjectii, constructii exclamative si interogative, unele de un retorism evident in anumite contexte. Ca si in exprimarea orala, sirul expunerii se intrerupe, se fac unele digresiuni, ca apoi sa se revina la ideea initiala. Exista un anumit ritm al expunerii si un anumit grad de elaborare a ideilor in functie de reactia interlocu¬torului si pot interveni intonatia, mimica, gesturile, ultimele ca elemente non-verbale ale comunicarii.In cadrul categoriilor de comic se observa un comic al intentiilor prin care este pusa in evidenta atitudinea scriitorului fata de evenimente si personaje: umor,

ironie, sarcasm etc, acestea fiind categorii ale comicului. De pilda, autorul priveste cu ingaduinta ticul verbal al lui Pristanda, desi acesta ajunsese la expuneri ilogice si creeaza astfel umorul:„P: Dumneata sugi sangele poporului!... Aoleu!T: Misel!P: Curat misel!T: Murdar!P: Curat murdar!"Alteori, in dosul cuvintelor unora dintre personaje se ascunde ironia fata de un alt personaj sau fata de interlocutor, care este totodata si atitudinea autorului:„P: Si la mine, coane Fanica, sa traiti! Greu de tot... Ce sa zici? Famelie mare, renumeratie mica dupa buget, coane Fanica...T (zambind): Nu-i vorba, dupa buget e mica, asa e... decat tu nu esti baiat prost; o mai carpesti de ici, de colo, daca nu curge, pica... Las ca stim noi!"Umorul se realizeaza in replicile citate prin repetitie si acumulari succesive, iar ironia prin intermediul aluziei.Umorul si ironia ca atitudini ale scriitorului se remarca si in unele indicatii de regie (scenice):„Pristanda (uitandu-se pe sine si razand): Curat condei! (luandu-si numaidecat seama, naiv). Adicate, cum condei, coane Fanica?..." sau„Catavencu (intrerupandu-1 latrator): Nu voi, stimabile sa stiu de Europa d-tale (...)" etc.Prin aceasta piesa, a carei originalitate este incontestabila, ca si prin intreaga sa creatie dramatica, I. L. Caragiale a ramas cel mai mare dramaturg din literatura romana pe care a inscris-o in universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din intreaga lume.

Comicul se realizeaza in aceasta piesa printr-o diversitate de mijloace.

Astfel, comicul de situatie se obtine prin pierderea repetata a scrisorii, care creeaza o aglomerare de intamplari comice de mare savoare, la care participa toate personajele. Prin discursurile alambicate, pline de tautologii si nonsensuri, Agamita Dandanache, Nae Catavencu, Farfuridi, Trahanache se pun in situatii comice. De asemenea, incapacitatea lui Zaharia Trahanache de a-l banui pe Tipatescu de o relatie amoroasa cu propria sotie duce la comicul de situatie. Totodata, comica este situatia din final cand cele 2 tabere adverse se impaca si farsa electorala se incheie cu un compromis.

Comicul de caracter se naste din comportarea personajelor, din atitudinea lor si din ipostazele in care acestea sunt prezentate. Toti participantii la actiune sunt niste regizori ai unor situatii neserioase, generatoare de ras. Pe scena evolueaza niste personaje minore care isi asuma roluri majore, incompatibile cu propriile puteri. Catavencu pretinde ca este patriot, dar nu urmareste decat propriile interese meschine. Dandanache se comporta ca un ramolit, dar este un abil care stie foarte bine ce vrea.

In memoria spectatorului sau cititorului raman de asemenea replici, discursuri memorabile, ticuri, ce vor deveni dealungul timpului, expresii definitorii ale unui

inimitabil comic de limbaj. Astfel acest tip de comic se realizeaza prin ticurile verbale ale personajelor: “ai putintica rabdare”, “curat”, prin pronuntarea gresita a unor neologisme si a unor cuvinte obisnuite: “renumeratie”, “famelie”, “enteres”, “bampir”, etc. Alteori cuvintelor li se da alt sens: “capitalist” cu sens de locuitor al capitalei, unele structuri contin nonsensuri: “Industria romana este admirabila, e sublima, dar lipseste cu desavarsire.”

Nu lipsesc nici contradictiile de termeni: “doisprezece trecut de fix”, expresiile pleonastice: “unde nu e moral, ecolo e coruptie”, tautologiile: “enteresul si iar enteresul”, cacofoniile: “sa zica ca nu le are”, analocolutul: “eu, care familia mea… si eu ca romanul impartial… in sfarsit sa traiasca”.

Toate aceste elemente de limbaj se imbina intr-o diversitate de stiluri: familiar (colocvial), oratoric, administrativ, publicistic. Multe personaje folosesc un registru al limbajului (un stil) in totala contradictie cu situatia concreta a momentului. Astfel, Catavencu vorbeste in fata lui Pristanda intr-un stil oratoric, sententios, renuntand la stilul obisnuit, familiar de pana atunci. Consecintele sunt comice, pentru ca este evidenta nepotrivirea asa cum se simte si in cazul ridicol in care noul ales, Dandanache, se adreseaza multimii, care aclama, in stilul lui peltic, familiar, incoerent.

Comicul onomastic (comicul numelor personajelor). Aproape toate personajele au nume definitorii evocatoare pentru trasaturile dominante de caracter. Astfel, Trahanache sugereaza tergiversarea, amanarea. Dandanache are un nume ciudat: se alature 2 cuvinte asociate in mod socant, Dandanache, provenind de la “dandana”, care inseamna “belea, incurcatura”, iar Agamemnon – numele unui erou grec. Catavencu sugereaza limbutia, betia de cuvinte (de la “cata” = “persoana cicalitoare”) sau caracterul duplicitar (“cataveica” = “haina cu doua fete”). Pristanda este nuemele unui dans moldovenesc, politistul jucand dupa cum bate vantul politic. Tipatescu este un tip important in viata politica, dar capabil si de aventuri amoroase. Farfuridi si Branzovenescu au nume cu rezonante culinare.

Exista de asemenea un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferita: ironica, umoristica, sarcastica, groteasca etc. I.L. Caragiale isi iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu ezita sa trateze cu ironie trasaturi care ii fac pe oameni ridicoli.

Mijloacele comicului:

Mijloacele de zugravire a epocii apartin unui mare artist comic.

Exista in primul rand un comic al situatiilor rezultat din fapte neprevazute si din prezenta triunghiului conjugal Zoe – Trahanache – Tipatescu sau a cuplului Farfuridi – Branzovenescu. Caragiale foloseste scheme tipice, modalitati cunoscute in literatura comica universala :

- incurcatura, confuzia, echivocul, coincidenta, quiproquo-ul.

Fiecare scena in parte si piesa in totalitate se bazeaza pe astfel de scheme incat poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica in care sunt implicate personaje comice avand idei si un limbaj comic.

In al doilea rand exista un comic al intentiilor care reiese din atitudinea autorului fata de personaje si evenimente. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare cum ar fi : ironia, umorul, sarcasmul grotesc.

Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata.

Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata. El pare ca-si iubeste personajele create. Este ingaduitor fata de ele dar nu iarta trasaturile care-i fac pe oameni ridicoli tratandu-i cu ironie, umor, punandu-i in situatii absurde sau grotesti, reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei.

Exista apoi un comic al caracterelor. In comedia clasica principalele caractere comice sunt : avarul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, laudarosul, pedantul, prostul fudul.

Personajul purtator al unui astfel de caracter devine un exponent tipic al clasei umane respective. Eroii lui Caragiale sunt particularizati astfel incat nici unul nu seamana cu celalalt. Scriitorul a afirmat in dese randuri aceasta viziune asupra personajelor sustinand : „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa nu calapod deosebit; unul e sucit intr-un fel, altul in alt fel, fiecare in felul lui incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa faci haz de ei.”

Comicul de limbaj: Caragiale are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite, astfel comicul este provocat de :

Prezenta numeroaselor greseli de vocabular. Cuvintele sunt deformate, mai ales neologismele. Deformarile apar printr-o pronuntare gresita : famelie, renumeratie, andreisant, plebicist, capitalisti.

Cele mai obisnuite abateri gramaticale si logice sunt : - polisemia : „ne-am ratacit impreuna”

contradictie intre termeni : „dupa lupte seculare care au durat 30 de ani” asociatile incompatibile : industria romana este admirabila, e sublima dar lipseste cu

desavarsire nonsensul : „din doua una”, „dati-mi voie cer sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimica”

truismele : „un popor care nu merge inainte sta pe loc”, expresii tautologice: „intrigi proaste”

La multe personaje nu e important ce spun, ci cum spun. Multe personaje folosesc un limbaj in totala contradictie cu situatia concreta a momentului. (Catavencu vorbeste in fata lui Pristanda intr-un stil oratoric, renuntand la stilul familiar de pana atunci, iar Dandanache se adreseaza multimii intr-un stil peltic, familiar, incoerent, discursul transformandu-se intr-o bolboroseala de intarziat mintal.Exista in sfarsit un comic de nume de o savoare inimitabila. Modalitatea mai fusese valorificata in teatrul romanesc si de Vasile Alecsandri. La Alecsandri intalnim : Pungescu, Razvratescu, Lunatescu, Napoila, Clevetici. Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale dovedeste mai mult rafinament in alegerea numelor personajelor.

Genul dramatic: - raportul autorului cu lumea (cititorul) este realizat prin prezenta personajelor in actiune.

opera este bazata pe dialog si destinata interpretarii scenice faptele nu sunt povestite ci se desfasoara in fata spectatorului

Textul dramatic se defineste ca o succesiune dinamica si continua de replici asociate cu monologul si indicatii scenice

spatiul si timpul sunt concentrate conflictul dramatic se bazeaza pe imprejurari, pasiuni si caractere

personajele comunica si se comunica

interventia autorului sub forma de indicatii scenice

In comedie se prezinta personaje, caractere, moravuri ale societatii intr-un mod parodic, comic avand totdeauna un final fericit si un sens moralizator. Provoaca rasul prin prezenta moravurilor, a unor tipuri umane, comice sau a unor situatii neasteptate. Contradictie intre esenta si aparenta (ce vrea sa para si ce este in realitate).

formele comicului sunt : umorul si ironia

Pentru a argumenta faptul ca O scrisoare pierduta apartine genului dramatic sau comedie, trebuie sa tin seama de urmatoarele lucruri:

se pleaca de la definitia comediei (specia genului dramatic) in proza sau in versuri, cu actiune si deznodamant vesel

prezinti trasaturile speciei

caracterizare sumara a personajelor

mijloace de realizare a comicului

Realizarea comicului in piesa „O scrisoare pierduta” de I.L.Caragiale Vizite: ? Nota: ?

 

I. L. Caragiale, mare clasic roman, cunoscut si prin comediile sale, a reusit sa realizeze, prin aceste creatii, capodopere ale genului, savuroase prin comicul lor. O astfel de opera literara este si O scrisoare pierduta, unde derularea faptelor, evolutia conflictelor si comportarea personajelor pun in evidenta trasatura esentiala a oricarei comedii: starnirea (provocarea) rasului si finalul comic prin rezolvarea neasteptata a situatiei initiale datorita unei adevarate „lovituri de teatru". s7e16enCu alte cuvinte, este vorba de prezenta comicului si diversitatea mijloacelor prin care I. L. Caragiale reuseste sa-1 realizeze.Exista mai intai un comic de situatie obtinut prin pierderea si gasirea scrisorii de amor, prin postura ridicola a lui Catavencu, de a ajunge, din stapan pe situatie, victima a unei escrocherii asemanatoare celei la care el apelase. Totodata, comica este situatia finala, cand cele doua forte potrivnice se impaca si farsa electorala se termina cu un compromis pe care toata lumea il accepta cu dezinvoltura. Tot in comicul de situatie se incadreaza existenta unor cupluri de personaje - Farfuridi si Branzovenescu - , sau a triunghiului conjugal Zoe - Tipatescu - Trahanache. In al doilea rand in Comicul de moravuri. din aceasta comedie, este vorba despre doua scrisori pierdute: prima, adresata de Tipatescu Zoei, este gasita de Cetateanul turmentat si furata de la acesta de Catavencu.In jurul ei se va duce lupta intre cele doua grupari care sustin doi candidati: „stalpii judetului" sunt de partea ramolitu¬lui Farfuridi, iar „dascalimea" - de partea santajistului dema¬gog Catavencu.Din aceasta lupta (in care se releva: viclenia, minciuna, necinstea, amenintarea, prostia fudula, egoismul) iese invinga¬tor Agamita Dandanache (ales ca urmare a santajului, prin folosirea altei „scrisori pierdute"). Toate vanitatile se sparg ca niste baloane de sapun.Autorul insusi a caracterizat acest personaj ca fiind „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu".Procedeul indicarii caracterului personajului prin nume, a fost reliefat de catre criticul literar Garabet Ibraileanu, in studiul „Numele proprii in opera comica a lui Caragiale".In al treilea rand, este prezent comicul de caracter care izvoraste din comportarea personajelor, din atitudinea lor si din ipostazele in care acestea sunt prezentate. Personaje ca Dandanache, Catavencu, Pristanda genereaza rasul prin contrastul dintre pretentiile pe care le au si comportamentul lor. Catavencu se pretinde patriot, dar urmareste interese personale meschine; Dandanache ieste ramolit, dar siretenia sa depaseste starea de decrepitudine in care se afla. La randul sau, Pristanda se supune orbeste lui Tipatescu, ceea ce nu-1 impiedica sa gandeasca despre Catavencu: „Strasnic prefect ar fi asta!" dupa ce-i marturisise ca-i citeste gazeta „ca pe Evanghelie".Tuturor acestor forme de comic li se alatura comicul de limbaj si de nume. Comicul de limbaj se realizeaza prin ticurile verbale ale

personajelor („Ai putintica rabdare", „Curat"), prin pronuntarea gresita a unor neologisme si a unor cuvinte obisnuite („remuneratie", „famelie", „bampir", „plebicist", „cioclopedica", „catindeala", „nifilist", „momental", „fevruarie", „enteres", „dumneei" etc). Alteori, cuvintele sunt intelese gresit dandu-li-se alt sens („capitalist" cu sens de locuitor al capitalei, „anonima" (semnata), „puncte esentiale" (pe ici pe colo) etc). Sau structurile contin nonsensuri datorita negarii primului enunt prin cel de-al doilea: „... e sublima, dar lipseste cu desavarsire", „aclamam munca, travaliul care nu se face deloc", „sa se revizuiasca primesc, dar atunci sa nu se schimbe nimic".Sunt prezente contradictiile de termeni („12 trecute fix"), truismele (constatari de ordin general), de cele mai multe ori pleonastice („un popor care nu merge inainte sta pe loc", „unde nu e moral, acolo e coruptie") sau pleonasmele propriu-zise („fara printipuri, va sa zica ca nu le are", „nu dau voie sa-si permita", „macar catusi de putin", „aclamam munca, travaliul", „nu spune decat numai si numai").Tot din punctul de vedere al comicului de limbaj se observa numeroase tau¬tologii („enteresul si iar enteresul", „vezi tanar, tanar dar copt", „pe candidatul comitetului dv. - comitetul dv.", „sa ma agreeze si comitetul dv...., caci e al dv."), unele cacofonii („sa zica ca nu le are"), confuzii (atractii) paronimice („scrofulosi la datorie", in loc de „scrupulosi") si chiar anacolut („eu, care familia mea... si eu ca romanul impartial... in sfarsit sa traiasca"; „imi pare rau, tocmai coana Joitica, tocmai dumneei, care de! sa ne asteptam de la dumneei la o protectie...").Toate aceste elemente de limbaj se imbina intr-o diversitate de stiluri: familiar (colocvial), publicistic, administrativ, oratoric, pentru ca apare ca element scrisoarea (in doua variante „de amor" si o data ca plangere sau reclamatie), dar in toate situatiile ca obiect de santaj, ziarul (ca modalitate de manipulare a opiniei publice), discursul (in actul III), alocutiunea si toastul (ca modalitati oratorice - in actul IV). Hazul creste mai ales atunci cand personajele folosesc unul sau altul dintre structurile specifice unui stil intr-un context neadecvat, asa cum se intampla cand, adresandu-se lui Pristanda, Catavencu imbina limbajul familiar cu cel solemn, pretentios si sententios: „imi pare rau, Ghita, ca mai staruiesti cu scuzele tale... Adica noi nu stim cum merge politica? (sententios). intr-un stat constitutional, un politist nu e nici mai mult nici mai putin decat un instrument!"Tot in comicul de limbaj se incadreaza si comicul de nume pentru ca acestea sunt deosebit de sugestive incat „fac concurenta starii civile". Avalansa cuvintelor generatoare de multiple si neasteptate sensuri comice porneste chiar de la numele personajelor, generand, la Caragiale, un sugestiv, suculent comic de nume. Aproape toti actantii au nume definitorii, evocatoare pentru trasaturile dominante de caracter. Tipatescu, previzibil in reactii, cam intempestiv, lipsit in genere de nuante, fixeaza un tip rigid, mai mult ideea de reprezentant

al guvernului in teritoriu. Dandanache are un nume ciudat: se alatura doua cuvinte asociate in mod socant, Dandanache provenind de la "dandana", care inseamna "belea, bucluc, incurcatura", iar Agamemnon fiind un nume pretentios, pompos, mitic, numele eroului grec venit cu oastea aheilor sa o elibereze pe Elena din Troia. Si celelalte personaje au nume semnificative, care angajeaza, prin inventivitatea lor, si resursele comicului de limbaj: Catavencu sugereaza limbutia, betia de cuvinte (de la cata = "persoana cicalitoare") sau caracterul duplicitar (cataveica = "haina cu doua fete"): Pristanda are numele unui dans moldovenesc, politistul jucand dupa cum bate vantul politic; "trahanaua" este o coca moale; Farfuridi si Branzovenescu au nume cu rezonante culinare, alcatuind un cuplu complementar, justificat in cuprinsul comediei: sunt membri marcanti ai partidului si il apara cu fanatism de sciziune, chiar prin transmiterea la Comitetul central a unei telegrame pe care o dau "anonima".Toate aceste aspecte reliefate la comicul de limbaj sunt si elemente ale oralitatii, deoarece sunt caracteristice limbii vorbite. Lor li se arata imbinarea vorbirii directe cu cea indirecta (vezi discutia lui Pristanda cu Tipatescu), numeroase interjectii, constructii exclamative si interogative, unele de un retorism evident in anumite contexte. Ca si in exprimarea orala, sirul expunerii se intrerupe, se fac unele digresiuni, ca apoi sa se revina la ideea initiala. Exista un anumit ritm al expunerii si un anumit grad de elaborare a ideilor in functie de reactia interlocu¬torului si pot interveni intonatia, mimica, gesturile, ultimele ca elemente non-verbale ale comunicarii.In cadrul categoriilor de comic se observa un comic al intentiilor prin care este pusa in evidenta atitudinea scriitorului fata de evenimente si personaje: umor, ironie, sarcasm etc, acestea fiind categorii ale comicului. De pilda, autorul priveste cu ingaduinta ticul verbal al lui Pristanda, desi acesta ajunsese la expuneri ilogice si creeaza astfel umorul:„P: Dumneata sugi sangele poporului!... Aoleu!T: Misel!P: Curat misel!T: Murdar!P: Curat murdar!"Alteori, in dosul cuvintelor unora dintre personaje se ascunde ironia fata de un alt personaj sau fata de interlocutor, care este totodata si atitudinea autorului:„P: Si la mine, coane Fanica, sa traiti! Greu de tot... Ce sa zici? Famelie mare, renumeratie mica dupa buget, coane Fanica...T (zambind): Nu-i vorba, dupa buget e mica, asa e... decat tu nu esti baiat prost; o mai carpesti de ici, de colo, daca nu curge, pica... Las ca stim noi!"Umorul se realizeaza in replicile citate prin repetitie si acumulari succesive, iar ironia prin intermediul aluziei.

Umorul si ironia ca atitudini ale scriitorului se remarca si in unele indicatii de regie (scenice):„Pristanda (uitandu-se pe sine si razand): Curat condei! (luandu-si numaidecat seama, naiv). Adicate, cum condei, coane Fanica?..." sau„Catavencu (intrerupandu-1 latrator): Nu voi, stimabile sa stiu de Europa d-tale (...)" etc.Prin aceasta piesa, a carei originalitate este incontestabila, ca si prin intreaga sa creatie dramatica, I. L. Caragiale a ramas cel mai mare dramaturg din literatura romana pe care a inscris-o in universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din intreaga lume.

Comedia "O noapte furtunoasa" de Ion Luca Caragiale a fost citita la Iasi, in cadrul cenaclului "Junimea" in ziua de 12 noiembrie 1878 si a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe scena

Teatrului National din Bucuresti. Piesa a fost publicata in revista

"Convorbiri literare" in 1879 si inclusa in volumul de "Teatru" din

1889.

Tema. Structurata in doua acte, piesa "O noapte furtunoasa" este o comedie a moravurilor de mahala, ilustrand aspecte sociale si psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri si "ambituri" de familisti, cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume pe care Caragiale a iubit-o cu patima: "Ma innebunesc dupa evenimentele de senzatie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri [] imi trebuiesc dimineata cum deschid ochii stiri palpitante, daca nu adevarate, macar altfel. Dezmintirea lor seara ma mahneste peste masura si nu ma pot mangaia decat a doua zi cu o nascocire si mai si". Principalul mijloc artistic de realizare a acestei comedii este comicul de situatie, alaturi de care se manifesta si comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de caracter.

Semnificatia titlului. Comedia lui Caragiale "O noapte furtunoasa sau Numarul 9" sintetizeaza evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute intr-o singura noapte in casa lui Jupan Dumitrache de la periferia Bucurestiului. S-au tras focuri de arma, au fost urmariri, spaime, agitatie peste masura pentru ca nu cumva sa se atenteze la "onoarea de familist" a stapanului casei, care avea "ambitul" de a nu fi inselat de nevasta. De altfel, Rica Venturiano, cel care provoaca toata incurcatura, dupa ce reuseste cu chiu cu vai sa scape de urmaritorii dezlantuiti, exclama surescitat: "O, ce noapte furtunoasa!". Subtitlul "Numarul 9 ilustreaza un comic de situatie reiesit din confuziile provocate de numarul 6 la care se afla casa lui Dumitrache si pe care mesterul care a tencuit zidul de la poarta 1-a batut invers, devenind numarul 9.

Structura comediei. Piesa are numai doua acte, fiecare dintre ele avand cate noua scene. Personajele piesei, numite de catre autor "persoane" sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare. Locul actiunii este precizat de catre autor, "in Bucuresti, la Dumitrache", insemnand ca subiectul piesei reflecta viata mahalalelor din capitala, reprezentata de familia lui Jupan Dumitrache Titirca, poreclit "Inima-Rea", care este "cherestegiu si capitan in garda civica".

 

Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Vasile Alecsandri, ciclul Chiritelor; Ion Luca Caragiale, O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta, Conu Leonidafata cu reactiunea, D ale carnavalului.Orientari teoretice p7y4523pt89fhiComicul - ceea ce produce o stare de veselie, rasul - se realizeaza in general printr-o nepotrivire intre aparenta si esenta, constatata cu detasata superioritate de spectator. Tipurile de comic se clasifica dupa sursa: comic de situatie, de caracter sau moravuri, de limbaj.Comicul de situatie, cel mai gustat in toate spectacolele populare, este intim legat de pacaleala, de farsa. Personajele actioneaza in temeiul unei false interpretari a realitatii, a unei confuzii, create uneori chiar de unul dintre personaje. Teatrul absurd modern preia mostenirea vechilor farse populare.Comicul de caracter, cultivat mai ales in clasicism, se intemeiaza pe o pasiune, pe o idee fixa gratie careia personajul animat de ea devine prada usoara pentru pacalelile celorlalti. Comediile lui Moliere care au ca titlu numele sau caracterul unui personaj - Avarul, Tartuffe (ipocritul) - sunt reprezentative.Comicul de moravuri - specific mai ales curentului realist - da generalului uman clasicist o mai accentuata dimensiune sociala, ancorand comedia in actualitatea epocii.Comicul de limbaj este legat mai ales de comedia de moravuri, intrucat vorbirea personajelor nu este in fond decat dimensiunea verbala a comportamentului personajelor.Ion Luca Caragiale: O noapte furtunoasaComedia O noapte furtunoasa de I.L. Caragiale, avand ca subtitlu Numarul 9 intors, imbina in chip fericit toate tipurile de comic amintite. Eroii sunt identificati prin pozitia lor sociala - o familie de negustori, conservand inca aspecte ale relatiilor familiale si de breasla mai vechi, ce presupun reunirea sub acelasi acoperis a Jupanului", a calfei si a ucenicului, stagii obligatorii in practicarea oricarei meserii, toti facand parte intr-un anume fel din „famelie", caci nu exista nici o delimitare intre viata domestica si practica meseriei. in acelasi timp, Jupanul" - sotul surorii mai mari - este si capul familiei largite, interesandu-se patern de cumnata lui, chiar si dupa maritisul acesteia tot cu un negustor. Negustorul si calfa lui au, in acelasi timp, functii publice neremunerate, dupa cum indica aceeasi lista a personajelor, rangurile lor in Garda civica au ca menire sa asigure linistea „cetatenilor", adica a mahalalei. Pozitia insemnata a capitanului din Garda civica, cetateanul si cherestigiul jupan Dumitrache, este relevata prin amicitia cu nuante de ser-vilism a ipistatului Nae Ipingescu. Singurul personaj care nu apartine acestui mediu este „studintele in drept si publicist" Rica Venturiano, in fapt functionar, arhivist.Comicul de moravuri rezida in buna masura din pretentiile acestei negus-torimi de a-si

asuma o noua demnitate, un statut social plin de importanta care inseamna noi comportamente, nou limbaj, noi preocupari. Ridicolul acestor pretentii este evident din chiar prima scena care-1 infatiseaza pe „onorabilul cetatean" in tihnita sa casa, in tovarasia ipistatului care-i citeste ziarul. Este evident ca nici jupan Dumitrache - care dupa toate probabilitatile nu prea e familiarizat cu cititul - si nici mai cultivatul sau amic nu inteleg nimic din sforaitorul articol, cherestigiul exprimandu-si totusi din cand in cand nedumeririle in fata unor pasaje unde „e scris adanc", dar ipistatul il lamureste spre marea satisfactie a amandurora, cei doi bucurandu-se de cat de bine „combate", evident, pe „ciocoi" autorul articolului. E limpede ca noul tabiet al lecturii ziarului are exclusiv o semnificatie simbolica, este expresia formala a civismului, a participarii la viata politica a vremii, o vreme a„poporului suveran" singurul indreptatit „sa stea la masa", iar „ciocoii" care „ar manca" la masa poporului suveran ar trebui sa ajunga la „cremenal". in vreme ce pentru cei doi „ciocoii" raman adversarii definitiv invinsi, dar cu totul nebulosi, existente abstracte a caror combatere e apanajul unor manuitori ai cuvintelor ca „R. Vent, studinte in drept si publicist" - semnatarul entuziasmantului articol -, „poporul suveran" este mult mai bine definit: din el fac parte negustorii, ca jupan Dumitrache, ipistatul pe care-1 „indatoreaza" cu tigari si invitatii la cina, dar in nici un caz „coate-goale", „mate-fripte „care „n-au un chior in buzunar". Calitatea de capitan in Garda civica, aidoma lecturii pline de satisfactii a ziarului, face parte din formele de manifestare ale statutului nou dobandit. Rondul nocturn in tinuta cu „mondir" si inarmat prin mahalaua in care maidanul se invecineaza cu strazi numite „Marc Aoleriu" si „Catilina" are si el un rost pur simbolic, caci haitele de caini vagabonzi sunt cele care alunga intrusii ce s-ar aventura in mahala. Dar gradul in aceasta organizatie cetateneasca paramilitara se dovedeste mult mai lucrativ, daca nu pentru apararea linistii cetatenilor, atunci cu siguranta pentru reglarea conturilor cu cei care nu sunt „de-ai nostri", obligati sa se prezinte „la izircit" chiar daca sunt suferinzi de lungoare. De altfel, abuzul in interes personal este considerat de proaspetii cetateni debarasati de „ciocoi" ca natural, de la sine inteles, dupa cum o confirma ipistatul care-1 asigura pe amicul sau ca in ipoteza in care un „coate-goale" batut de jupan Dumitrache si oamenii sai pentru vina de a-1 fi urmarit prin mahala s-ar fi plans la „despartire" (la sectia de politie, deci) i-ar fi „implinit el ce-i lipsea".Noua demnitate de cetatean presupune in optica cherestegiului si o grija speciala pentru onoare. „Ambitul de familist" - componenta fundamentala a onoarei - este marea grija a lui jupan Dumitrache. Fostul sau cumnat, Ghita Tircadau nu se ridicase la inaltimea onoarei de negustor: umbla vesnic beat, „nu-si mai maltrata" sotia nici macar cu o vorba buna si nu dovedea zel nici pentru „izircitile" Garzii civice. Dezgustat de asemenea lipsa a „ambitului de familist", jupan Dumitrache o „dezvortase" pe Zita, dupa cum ii marturiseste aceluiasi amic care-1 aproba cu intelegere. Interesant este ca onoarea de negustor ii interzice lui jupan Dumitrache „sa se puna in poblic" cu un amploaiat, considerat inferior ca rang, insa ii permite sa-i taie calea pe intuneric impreuna cu Chiriac tejghetarul si sa-1 bata.Toate aceste informatii despre orizontul de preocupari ale cherestegiului sunt cuprinse in dialogul lui cu ipistatul, convorbire intrata in tabieturi ca forma de tihna inaintea rondului din serile cand „capitanul" e de serviciu. Ipistatul il insoteste de obicei, cei doi continuandu-si probabil discutiile, in vreme ce strabat traseul cu atata regularitate, incat Veta stie dupa ceas cam in ce parte a mahalalei se afla cei doi la o anumita ora. Ca de

atatea ori in comediile lui Caragiale, anumite momente din desfasurarea conflictului sunt narate de un personaj, cu mare efect comic tocmai datorita limbajului specific, in actul I al Noptii furtunoase, imediat dupa lectura articolului din „Vocea patriotului nationale", jupan Dumitrache ii istoriseste ipistatului neplacutele intamplari de la comediile lui Ionescu unde se dusese numai la insistentele Zitei, desi lui personal acele comedii nu-i plac. in afara de asta, in ambele seri „fusese fiert fara apa" de un „bagabont" cu „giuben si ochelari" care statuse „tot cu ochii pe cocoane" si-i urmarise apoi pana in apropiere de casa. Cu toate ca se dusese insotit nu doar de sotia sa, ci si de mai tanara ei sora, jupan Dumitrache este ferm convins ca „mate-fripte" este un atentator la onoarea lui de familist, convingere pe care nu i-o impartasise Vetei, fiindca aceasta era „rusinoasa", ci omului sau de incredere care „consimtea la onoarea lui de familist", tejghetarului Chiriac care il si insotise in incercarea de a-1 prinde in intuneric pe „bagabont". Cum acesta disparuse, alungat probabil de caini, jupan Dumitrache ramasese in stare de alerta si-i reaminteste inainte de plecare lui Chiriac sa fie vigilent. Raportat la registrul de roluri comice, jupan Dumitrache intrupeaza, fara indoiala, figura batranului incornorat si gelos. in comedia lui Caragiale insa acest prototip devine reprezentativ pentru burghezia negustoreasca a celei de a doua jumatati a secolului al XlX-lea, incantata de noua pozitie in ierarhia societatii si de perspectivele pe care rapidele schimbari le inregistreaza in societatea romaneasca in curs de modernizare. „Jupan" Dumitrache mai are inca de strabatut o cale pana sa ajunga domnul Dumitrache. Deocamdata este aidoma mahalalei in care traieste, cu maidane si pasnice stradute, botezate pompos de o municipalitate care stie nu cu mult mai mult decat cherestegiul „asiguripsit" cine au fost personalitatile Romei ale caror nume civilizeaza vechea mahala, caci altfel numele conspiratorului Catilina, infierat de Cicero, n-ar fi stat alaturi de cel al imperatorului filosof Marc Aureliu.Daca in adaptarea la cerintele vremii in schimbare, jupan Dumitrache se multumea cu lectura ziarului si obligatiile de capitan in Garda civica, cumnata lui, Zita, are alte pretentii. Jupan Dumitrache este de altfel convins de valoarea de femeie emancipata a Zitei, care invatase la „pansion", si manifesta o relativa intelegere pentru dorinta ei de distractii noi. Emanciparea Zitei este totusi relativa, fiindca dupa ce fusese „dezvortata", in afara de lectura Dramelor Parisului nu avea nici o alta preocupare si se plictisea in asteptarea „barbatului mai de onoare" pe care urma sa i-1 gaseasca tot „nenea Dumitrache". Aparitia lui Rica Venturiano, cu care schimbase ocheade la comediile lui Ionescu si apoi biletele amoroase prin intermediul ucenicului Spiridon, este o adevarata mana cereasca. Chiar daca Zita nu stie nimic despre publicistica politica a curtezanului ei, ea apreciaza tinuta, „giubenul siochelarii" detestate si temute de cumnatul ei, tocmai pentru ca sunt insemnele unei categorii mai emancipate. Biletele de amor pe i care le scrie intr-un stil sentimental-romantic caricaturizat, hibridat cu formule stereotipe ale stilului administrativ - caci junele „care o curtase la nemurire" si-i „dedicase lira lui" era arhivist -, transpun jocul erotic, cu ocheade la un spectacol de revista si urmariri prin mahala, in atmosfera pasional-aventuroasa a romanului foileton Dramele Parisului, lectura care mai sparge plictisul „dezvortatei".Este interesant felul in care autorul a combinat doua situatii conflictuale comice traditionale: cea a triunghiului conjugal in care amantii il pacalesc pe sotul batran si cea a perechii tinere impiedicate sa se casatoreasca de un batran cu idei fixe. Peripetiile comice bazate pe confuzii, cu rasturnari de situatii ce justifica intru totul titlul O noapte

furtunoasa, abunda, incununate fiind de nunta si impacarea generala, deznodamant caracteristic comediei, impacarea cea mai subtil satirica este insa cea din mintea cherestegiului, cel atat de entuziast admirator al autorului articolului despre „sfanta costitutiune" si atat de inversunat dusman al tuturor „bagabontilor" „scarta-scarta pe hartie". In realitate, cel detestat si cel admirat se dovedesc a fi una si aceeasi persoana, mai mult, el insusi „sparsese casa" pastramagiului Ghita Tircadau, negustor „fara ambit", in beneficiul unui „mate-fripte" cu „giuben si ochelari", avand insa frumoase perspective, caci „combate bine". Si din punctul acesta de vedere jupanul avea dreptate, „mitocanul" - cum il numise dispretuitor Rica - avea fler.

Dintre tipurile comice ale lui Caragiale pictate si prin cultura lor, Conu Leonida este tipul cel mai “cult” si in acelasi timp cel mai sarac sufleteste.Pe un Nae Ipingescu, Caragiale ni-l da fragmentar si in treacat, incat nu putem avea sentimentul intregii lui saracii de suflet. In orice caz, fiind mai putin “cult”, aceasta saracie nu are mijloace sa se faca perfect eviden ta. Pe Conu Leonida insa, Caragiale ni-l da in intregime.Afara de aceasta, daca opiniile celorlalte tipuri (chiar si ale lui Farfuride si Catavencu) sunt numai concluzii ale filozofiei lor, Conu Leonida isi expune insasi conceptia lui asupra realitatii.E interesant de vazut aceasta conceptie si cauzele ei, pentru ca in Conu Leonida Caragiale a zugravit o clasa intreaga de oameni; mai mult, o stare de spirit mai raspandita decat psihologia unei singure clase.Sunt putine conditiile de viata, in lumea de azi, care pot ingadui unui om sa se dezvolte intreg. Diviziunea muncii exercita anumite facultati pe socoteala altora.Numai o singura conditie poate dezvolta armonic toate facultatile, aceea in care vietuieste taranul. Contactul imediat cu natura, pe care trebuie s-o inteleaga ca sa-i stoarca roadele, viata pe camp, munca, prevederea, preocu parea de unelte etc., asadar exercitiul divers al inteligen tei si al vointei, cu cortegiul de sentimente legate de aceasta viata — iata conditii care pot face din taran un om com plet. Marginit, bineinteles, aproape salbatic, dar complet.In adevar, “psihicul” este o suma de raporturi interne

paralele cu raporturile externe. Iar raporturile externe, care au provocat continutul si evolutia sufletului uman in nenumaratele zeci de veacuri ale istoriei speciei, sunt in mare parte acele pe care, cu un cuvant, le numim natura.Dar taranimea nu este numai clasa care sta in imedia ta atingere, activa si pasiva, cu natura, adica cu un com plex variat de fenomene. Ea este si clasa care, mai ales altadata, isi era de ajuns sie insasi, creandu-si aproape tot ce-i trebuie. Ea este omenirea inca nediferentiata, cum a aratat dl Stere in Social-democratism sau poporanism?Aceasta e inca o cauza pentru care sufletul unui taran e si primitiv, dar si complet.Ca sa gasim tipuri si complete si superioare, trebuie sa le cautam la grecii antici si in vremea Renasterii.In civilizatia moderna, cu extrema diviziune a muncii si cu adaptarea sufletului la lucruri tot mai artificiale (in intelesul etimologic al cuvantului), omul isi cultiva exce siv unele

facultati, poate ajunge, in anumite domenii, o fiinta superioara, dar nu mai e complet. De o bucata de vreme, simtind neajunsul acestei specializari care reduce fiinta umana, unele popoare, mai ales anglo-saxonii, cauta sa dea generatiilor noi o dezvoltare armonica printr-o edu catie integrala, care sa puna in activitate cat mai multe din facultatile omului.Dar nu toate specializarile reduc pe om in acelasi grad.De la taranul lui Cosbuc (idealizat, dar nu falsificat) si pana la un copist sunt atatea trepte de descompletizare.Cu ce realitate are de a face un mic functionar de birou?Citam din Blana lui Isaia, a dlui Bratescu-Voinesti:“Acum fiecare e la locul sau. In odaia dinspre strada seful serviciului judetean al prefecturii concepteaza rezolutiile venite de sus; aici in arhiva unul tacane la masina Yost,

alti doi scriu felurite adrese; altul munceste la un tablou cu rubrici incurcate, al cincilea coase dosare; iar IsaiaVasilescu, registratorul, cu ochelari pe nas, trece tacticos in registrul de intrare hartiile sosite.”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .“Isaia scrie: 12, 8, 58... idem... idem... La dirigintele oficiului postal, loco, a comunicat unde se gaseste apara tul telefonic care pana la 1 iulie curent era instalat la fosta primarie Urseni, devenita Visinesti...”“11,850... idem...idem... La primaria Pietrosita cu ordonanta de plata no. 5.749 a se da tribunalului...”Si asa copiaza bietul Isaia, zile dupa zile si ani dupa ani, pana ce-ajunge pensionar ca Conu Leonida.Taranul are de-a face cu natura; meseriasul cu materia prima pe care o transforma “innobiland-o”, filologul — cu fenomenul limba; Kant — cu actul de cunoastere al omului s.a.m.d.Cu ce realitate are de-a face Isaia Vasilescu? Cu nici una. Nici macar cu copia unei realitati cat de mici. Mai putin decat un cititor de nuvele, care cel putin vine in contact cu o portiune din realitatea trecuta prin capul altuia.Conu Leonida e ilustrarea acestei saracii. El e atat de mizer sufleteste, pentru ca e un Isaia Vasilescu, si inca pensionar, adica un om care nu mai are acum de a face nici cu umbra unei umbre de realitate.Dealtmintrelea, toate tipurile din comediile lui Cara giale — din cauza ocupatiilor lor neserioase, adica fara legatura cu realitatile adevarate ale vietii, — sufar de aceasta goliciune de suflet. Unul din marile merite ale luiCaragiale este de a fi stiut sa puna pe aceste tipuri sa-si

exprime neantul sufletului lor, de a fi zugravit continutul acestui zero.Acela care are o atingere mai serioasa cu realitatea, vreau sa zic cu o realitate mai serioasa, e Jupan Dumitra che (bag de seama ca am ajuns avocatul lui...). JupanDumitrache e cherestegiu: trebuie sa stie pretul pietii, sa aleaga marfa, s-o vanda, sa stie de la cine sa ceara mai mult, cui poate da pe datorie etc. In sfarsit, daca nu-si da seama de o redusa, dar totusi complexa realitate, ajunge la faliment.E semnificativ pentru conceptia lui Caragiale si dovedes te dibacia lui de a se misca

printre nuante faptul ca atunci cand i-a placut sa dea unui functionar un rol tragic, adica sa-l ia in serios (si acest lucru l-a facut numai o singura data), i-a dat cel putin o insarcinare care poate pune pe un mic functionar in legatura cat de mica cu o realitate.E vorba de Anghelache din Inspectiune. Acesta e casier, adica un om care manuieste lucruri concrete si are o raspundere serioasa. Si atunci nici nu l-a mai numit Io nescu ori Popescu, Lache ori Mache, cum ii cheama pe toti functionarii din schitele sale. Si intamplarea fiind de data asta serioasa, acest Anghelache vorbeste normal. Si normal vorbesc si toti ceilalti functionari din schita, aceiasi functionari din toate Momentele, unde vorbesc caragia leste. Sa se observe apoi ca in Inspectiune Caragiale nu-i numeste pe nici unul, caci trebuia sa le zica Ionescu siMache, si aceasta nu se putea, pentru ca de data asta acesti functionari sunt oameni, sunt adanc ingrijorati de soarta colegului lor. Numele lor caragialesti ar fi stricat toata atmosfera bucatii. Iar sa-i numeasca altfel nu putea, fiindca orice adunare de “amici” la el e alcatuita intot

deauna din Popesti si Machi — si nu se putea dezminti.Dar acesti functionari, in peregrinatiile lor prin oras ca sa gaseasca pe Anghelache si sa-l vesteasca de inspectia de a doua zi, intalnesc pe un coleg al lor, care petrecuse toata noaptea aiurea. Acesta neavand un rol in aceasta afacere serioasa si deci fiind un simplu “amic” din Momente, Cara giale ii poate spune pe nume. Si-l cheama, fireste, Mitica.Asadar, contact cu o realitate — eveniment tragic — nume serios — vorbire nestropsita — toate acestea merg impreuna.In opera sa cu adevarat tragica, de pilda in Napasta, a ales oameni din alta lume, si anume tarani, oameni intregi.Nu putea incredinta roluri atat de serioase si de tragice targovetilor. Acestia au la Caragiale insarcinarea sa repre zinte ridicolul. Inca o data, cand i-a trebuit un targovat pentru o neinsemnata intamplare tragica — ati vazut ce a facut, ce revolutie intreaga in toate procedeele sale.Analizand O noapte furtunoasa, vorbeam de aversiu nea lui Caragiale pentru oamenii care s-au indepartat de simplicipatea naturala din cauza “culturii”. Dar acei de care vorbim acum, cei goi de suflet, pentru ca nu au de-a face cu realitati, sunt exact aceiasi de care vorbeam acolo.Ciobanul de pe Ceahlau, calugarita de la Varatic, birjarul(vezi mai sus) existau serios pentru Caragiale, nu numai fiindca nu erau, cum am spus atunci, pervertiti de “cul tura“, ci si — in fond e cam acelasi lucru — fiindca erau oameni in atingere cu niste realitati.Sa revenim la Conu Leonida. Daca are sufletul pustiu, in schimb e “cult”. “Ei! domnule, zice el Efimitei, cate d astea n-am citit eu, n-am par in cap!” Si-n adevar, a citit mult — in calendarele si gazetele de pe vremuri (inferioare

celor de azi). El e tipul similiculturii, cel mai caracteristic din opera satirica a lui Caragiale. E atat de “cult”, atat de plin de idei, incat il simtim incapabil de a cunoaste, de a gandi vreo realitate cat de simpla. Asa, de pilda, il simtim incapabil de a istorisi faptele “revolutiei de la 11 februarie”, la care a asistat si pe care o admira. El e lipsit de gustul unui om normal pentru realitate. Ceea ce-ti poate povesti un om simplu, pentru el este imposibil. Pentru el sunt importante “ideile” lui, nu faptele intamplate. Pentru retinerea

acestora nu are nici seriozitatea, nici obiectivi tatea necesara. Din fapte nu ia decat ceea ce-i ilustreaza ideile, si faptele nu le-a vazut decat conform cu aceste idei. Si nu le poate insira decat numai in functiune de conceptiile pe care tine mortis sa le impartaseasca Efimitei.Conu Leonida e atat de lipsit cu totul de realism, fiindca e rupt total si iremediabil de realitate. Am spus aiurea ca e tipul palavragiului. Si-n adevar, palavragiii vorbesc, dar nu pot povesti.Dar sa facem cunostinta mai de aproape cu “cultura” lui.Conu Leonida are cultura politica si cultura stiintifica.O mostra de cultura pur stiintifica este teoria nevricozi tatii-curiozitatii-ideii-fandaxiei-ipohondriei. Ce departe suntem de Jupan Dumitrache si de alte tipuri din Cara giale, care nici idee n-au de geneza si procesul complicat al psihozelor.Dar in politica cultura lui e si mai bogata. El are, tot din ziare, cunostinte variate si tot atat de serioase, ca si in psihiatrie, pe care le exprima cu aceeasi stropsire a limbii, semn al nepriceperii lucrurilor si ideilor. ConuLeonida cunoaste istoria contemporana a Europei din care

se inspira in conceptiile sale politice generale si in cele cu privire la patria sa. El apreciaza mai ales pe “Galibardi”, pe care Papa, ca sa-l imbune, l-a pus sa-i boteze un copil(“si-a gasit omul nasul”, zice Efimita triumfator si cu umor).Afacerea cu “Galibardi” si cu incuscrirea cu Papa nu e o simpla gluma. Nimic in Caragiale nu e simpla gluma.Fiecare “haz”, de care rade spectatorul, este semnificativ.In aceste vorbe de haz, Caragiale condenseaza, caricaturi zand, stari de suflet si conceptii curente. (Aceasta este cauza pentru care hazurile acestea au prins si au ajuns de domeniu public.) “Galibardi” este revolutionarismul ieftin al gloatei patruzecioptiste (in Boborul e un tip care a luat lucrul mai in serios si a facut parte din cei o mie ai luiGaribaldi), iar botezul copilului Papei este incultura crasa, ori mai degraba pseudocultura celor cultivati din gazetele lui Rica Venturiano si discursurile lui Farfuride si Cata vencu.Faptul ca Conu Leonida e “republican” — ca adica in elCaragiale satirizeaza o anumita nuanta a liberalismului roman — nu are importanta, pentru ca nici acea nuanta liberala n-a avut vreo insemnatate in istoria tarii. Soco tind insa, ca toata lumea, ca acesta e intelesul comediei, au facut altadata greseala de a deprecia semnificatia acestei comedii.Importanta ei este cu totul alta. In aceasta comedieCaragiale pune conceptiile curente ale unora si chiar starile sufletesti ale noastre ale tuturora in gura unui tip de pe cea din urma treapta intelectuala, ceea ce-i permite sa dea o forma baroca si cu atat mai pregnanta acestor con ceptii si acestor stari de suflet.

Definitia republicii — “nu mai plateste nimene bir”,“fiestecare cetatean ia cate o leafa buna, toti intr-o egali tate” — e insusi idealul (dus la ideal) al zdrobitoarei majoritati a targovetilor romani, care “se nasc bursieri, traiesc functionari si mor pensionari”, ori au printre ai lor asemenea fiinte fericite.E, cu alte cuvinte, idealul de a trai din buget, direct sau indirect (de pilda, sub forma de “industrie nationala“).

E asa-numita “lipsa de initiativa individuala“, e “functiona rismul”, e tot ceea ce deplangem de mai bine de jumatate de secol, cand voim sa facem pe teribilii. E, cu alte cuvin te, idealul romanului de a trai din munca pozitiva, adica productiva a romanului. Ceea ce noi dorim mai cu totii, dar n-am exprima atat de simplu si naiv, Conu Leonida, lipsit de orice simt critic, o spune de-a dreptul. Posibilitatea acestei sinceritati, acestei formulari a idealului complet,Caragiale o justifica cu dibacie prin construirea tipului lui Conu Leonida, alcatuit din insusiri pe care tocmai am inceput sa le relevam in aceste randuri.Maxima lui Conu Leonida (cand Efimita, mai desteapta pentru ca e mai naturala, il intreaba de unde lefi, daca nu mai sunt biruri), — asadar maxima lui Conu Leonida:“Treaba statului, domnule: el ce grija are? e datoria lui sa-ngrijeasca sa aiba oamenii lefurile la vreme” —, aceasta maxima nu este, iarasi, o simpla gluma. E conceptia noas tra a atotputerniciei statului, e sentimentul nostru ca statul e parintele nostru, cand binevoitor, cand tiran, e acea stare de suflet care ne face sa-l ocaram mereu ca nu ne da cat ne trebuie, fiindca niciodata nu ne ajunge cat ne da, si care ne face sa fim vesnic opozanti (dovada numarul si tirajul “ziarelor de scandal”), dar, in acelasi timp, “la

urna“, sa fim vesnic guvernamentali, ca niste copii cartitori, dar in definitiv fricosi, daca nu respectuosi fata de parintele nostru, in afara de care nu exista nici o sal vare. E sclavagismul nostru oriental. E sentimentul robu lui fata de stapan si teoretizarea acestui sentiment.Cand Conu Leonida, zugravind Efimitei “revolutia de la 11 februarie”, zice: “Sa te fereasca Dumnezeu de furia poporului. Ce sa vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tambalau, lucru mare, si lume, lume” — nu e, iarasi, o simpla gluma bazata pe contrastul furie — parada. E in dicata, se poate zice in chip lapidar, fizionomia “revolu tiilor” noastre, caci noi nu am facut revolutii adevarate;“drepturile omului” ne-au venit de-a gata; evenimentele noastre mari ne-au fost impuse de presiunea europeana; noi numai le-am facut primirea — cu petreceri, cu muzici si “tambalau”. “Fuga” este o iluzie. Realitatea a fost “muzi ca”. Dar noi am crezut, ca si Conu Leonida, ca am facut“revolutie”. Si, corolar, Conu Leonida, ca si toti tovarasii sai din Caragiale, pricepe formele noi exact in masura in care a luptat pentru ele si, la nevoie, le apara exact cu aceeasi “fire” cu care a luptat pentru ele.Cand Conu Leonida zice ca, cu “revolutia” noastra, am dat exemplu Europei”, Caragiale nu face decat sa transpu na, rezumand, articolele din ziare de pe vremuri ori proclamatia primarului capitalei Dimitrie Bratianu, pe care “Junimea” le-a trecut in dosarul ei si pe care le tran scriu in operele lor Maiorescu si dl Iacob Negruzzi ca pe niste modele de betie de cuvinte, unul in Critice, cellalt inAmintiri din “Junimea”.Iar cand, trezit din somn de Efimita, Conu Leonida declara ca zarva din strada nu poate sa fie revolutie, pen

tru ca nu e voie de la politie sa se traga noaptea focuri de arma — nu-i asa ca aceasta, cel putin, pare o pura gluma, ba inca prea exagerata? Cu toate acestea, cine nu stie ca atatia revolutionari de-ai nostri nu pasesc la manifestatii de strada (sa zicem cateva geamuri sparte), daca n-au asigurata bunavointa autoritatii? Fara aceasta siguranta, o “revolutie” e

intotdeauna un lucru primejdios, in orice caz, indoielnic prin urmarile lui pentru cel care o face.Revolutii (adica, mai exact, rascoale) nu fac fara permisi unea autoritatii decat golanii. Cetatenii, niciodata.Si, in sfarsit, cand la urma servitoarea povesteste cumNae Ipingescu ipistatul & Co. au trecut beti tragand pis toale, si Efimita triumfa, observand lui Conu Leonida ca totusi s-au tras focuri de arma, desi “nu-i voie”, si cand, in sfarsit, eroul nostru raspunde si mai triumfator ca acum se schimba vorba, caci insasi politia in persoana e aceea care a tras focuri — nici aceasta nu e o simpla gluma. E conceptia noastra ca legile sunt pentru oricine, dar nu si pentru autoritati, conceptie rezultata din alta mai generala, ca nu statul cu organele lui e servul cetate nilor, ci acestia sunt servii statului, conceptie care la randul ei e concluzia logica a celei mai sus-amintita, ca statul e bunul nostru tiran al tuturora, care ne da bursa, leafa, pensie si bataie, cand nu ne purtam bine, si care ne porunceste sa... nu tragem cu pusca in oras — interdictie, evident, care nu-l priveste si pe el.Pentru a exprima la ideal aceasta stare de suflet, Cara giale nu putea alege un exemplar mai potrivit decat peConu Leonida. Micul functionar, si inca pensionar, e nu numai saracia de suflet, dar atarnand atat de direct si

atat de inexorabil de stat, e fiinta cea mai indicata sa exprime complet sentimentul nostru fata cu “statul”.Dar saracia de suflet si “cultura” sunt numai conditiile care fac posibila aceasta exprimare a acestei filozofii.Motorul este egoismul de cea mai joasa specie. Si-n adevar,Conu Leonida este un pur egoist. Nu numai “leafa” si“pensia” lui, pe care “republica” i le va respecta, nu nu mai faptul ca el viseaza ca nici datoriile nu “ai voie” sa le platesti in “republica“, dar tot, fiecare cuvant, fiecare gest al acestui decrepit respira acelasi egoism.Dealtmintrelea, toate tipurile lui Caragiale sunt profund egoiste in fiecare fapta si in fiecare vorba a lor, afara deVeta (grija ei pentru Rica si Spiridon), de Zoe (accesul de generozitate pentru Catavencu in clipa cand ea-si recastiga fericirea pierduta) si poate de Zita, care, din acest punct de vedere, e neutra. (Sa se observe ca tipurile care nu-s nedezmintit egoiste sunt numai de femei. Cetateanul tur mentat e prea inconstient ca sa poata fi pus la socoteala.)Acest egoism e scuzabil la Ghita Pristanda, care are de hranit “uns’pce” suflete si care ne provoaca compatimire.Egoismul celorlalti e odios. Si-n adevar, ceea ce face odioase tipurile lui Caragiale este egoismul lor josnic. Daca ar reprezenta numai prostia si incultura, si amestecul de“occidentalism si orientalism”, tipurile lui ar fi numai comice sau ridicole.Acest egoism al personajelor este cauza pentru care comediile lui Caragiale sunt mereu o satira cruda.In comedii, pagini care s-ar putea caracteriza ca umoris tice sunt aproape numai cele consacrate inocentului Catin dat si cele consacrate lui Ghita Pristanda (mai ales soco teala steagurilor). Caragiale nu putea sa trateze pe Ghita

Pristanda fara indulgenta, pentru ca egoismul — naiv — al lui Pristanda e justificat. Pristanda e un biet nenorocit.Orice conceptie morala am avea, simtim ca nici noi nu-l putem condamna, fiindca el e condamnat sa faca ceea ce face.Bineinteles, Caragiale nu e un satiric din cauza obiectu lui zugravit, ci din cauza firii sale. Daca era umorist din fire, alegea alta lume, alte subiecte. Dar atunci n-ar fi fost marele istoric al unei perioade din Romania contem porana, pentru ca viciile urate ale unei societati nu pot fi tratate umoristic. Criticul unei societati e intotdeauna un satiric.Sa revenim la Conu Leonida. El e un egoist. Mai intai, desigur, prin firea sa. Pe urma, prin toate conditiile in care il pune Caragiale. Functionar mic, rupt de realitate, aceasta ii usuca, ii chirceste sufletul. Pensionar si batran: starea sufleteasca se agraveaza. Fricos: reduce lumea intreaga la el insusi.Frica lui Conu Leonida conditioneaza “hazul” partii din urma a comediei. In literatura noastra mai avem un revolutionar fricos. E Clevetici al lui Alecsandri. Dar laAlecsandri, Clevetici e fricos in chip gratuit. Vreau sa zic: numai pentru a stoarce un efect comic. La Caragiale frica lui Conu Leonida e o parte constitutiva din psihologia categoriei zugravita in aceasta comedie. Conu Leonida, mic functionar, pensionar, e fricos, pentru ca are psihologia arhicitadinului. (Vezi atatea pagini ale lui Maupassant, unde e vorba de functionari abrutizati zeci de ani in biroul lor, dezvirilizati etc.) Rupt de natura, cantonat in biroul si mahalaua lui ca un evreu in ghetto, nu se poate conditie mai favorabila pentru atrofierea a tot ce e viril... Cata

deosebire de un taran (mai bine de un razas socialmente liber) deprins cu natura, cu padurea, cu dusmania unora si altora. Un taran noaptea in padure e acasa la el. Un biet targovet e aproape un Leiba Zibal.Dar pe langa toate, Caragiale nu uita sa ne arate caConu Leonida e admirat de Efimita neconditionat, pentru geniul lui. Megalomania lui cultivata in familie (Efimita face parte din acele femei maritate cu genii, care-si “strica“ barbatii prin admiratie si alintare) pune varf egoismului lui senil.Aceasta alegere a tipului complet pentru a exprima o stare sufleteasca e un procedeu obisnuit la Caragiale. InO faclie de Pasti, el a pus in erou si imprejurari tot ce putea produce si exalta frica. In privinta aceasta Cara giale e romantic sau clasic. (Atarna de punctul de vedere.)Dealtmintrelea, acest om extrem de inteligent si de o inteligenta atat de clara, acest abstractor, care extrage esentialul chintesentiind, are in compozitie, si deci in conceptie, destule caractere clasice.In tot ce-a scris, afara de acel roman complet, dar atat de rezumat, care e Pacat, actiunea se petrece repede.Actiunea din O noapte furtunoasa si din Napasta se pe trece in cateva ceasuri si intr-o odaie. Tot asa actiunea din O faclie de Pasti. Chiar O scrisoare pierduta, cu toate cele trei acte ale ei, tine doua-trei zile. Nu mai vorbim de acele mici comedii, care sunt Momentele, numite astfel cu toata dreptatea. Apoi, actiunea incepe de obicei cand conflictele sunt aproape de rezolvare, cand termenii proble mei s-au produs toti. Caragiale reda explozia. Nevoia aceas ta de scurtime merge, la el, pana la stil. Frazei ample, lungi, complete, el ii prefera notatia, stilul telegrafic. (Sa

se vada inceputul nuvelei Pacat.) Conu Leonida fata cu reactiunea avand un singur act, unitatile aristotelice sunt indeplinite, fireste, de la sine. Partea esentiala a comediei sunt discutiile dintre cei doi eroi. Partea a doua, spaima de scandalul din strada, nu adauga mult studiului social si psihologic. Dar, fara partea a doua, Conu Leonida nu era teatru. Nu-i vorba, nici asa nu prea e teatru. E mai mult un “Moment”. Inca o data, cea mai mare parte si cele mai caracteristice din Momente sunt niste mici comedii pentru citit. In ele, totul sta in dialog. Interventiile luiCaragiale nu sunt cu mult mai insistente decat recoman darile pentru actori puse in paranteze in comedii (iar uneori nici atat), mai ales ca aceste recomandari sunt adesea foarte copioase si minutioase: In Conu Leonida are intr-un loc aproape o pagina cu petit pentru actori. Conu Leonida e o tranzitie intre comedii si Momente.Acest “moment” dat ca piesa de teatru are saptesprezece pagini. Dar aceste pagini sunt in adevar, cum se zice, substantiale.Am vazut ca fiecare “haz” este un rezumat al unor observatii asupra societatii noastre. Aici episoade neutre nu exista, ca in O noapte furtunoasa (amorul Vetei) si inO scrisoare pierduta (amorul Zoei). Aici Caragiale a ales din aspectele vietii numai ceea ce e “caragialesc”, ca un biologist care izoleaza prin coloranti anumite tesaturi din complicatia variata a unui organism.Si cu toata aceasta selectionare, care presupune o ti ranica interventie in realitatile obiective, Conu Leonida e poate cea mai obiectiva din comediile lui Caragiale.Daca in O noapte furtunoasa am observat, in apre cierea tipurilor, o discordanta intre noi si autor, de pilda

cu privire la Jupan Dumitrache si mai ales la Rica Ventu riano — aici, intre chipul cum e redat obiectul si senti mentul nostru e identitate. Vreau sa spun ca autorul nu sarjeaza, nu incarca tipul cu note pe care cititorul le respin ge fie pentru ca simte contradictia cu alte note, fie pentru ca nu le recunoaste ca apartinand realitatii, pe care scrii torul o transpune in opera sa.Aceasta perfectie artistica cere interpreti incercati.Conu Leonida fata cu reactiunea e foarte greu de jucat.Piesa fiind lipsita de actiune, de peripetii, neprovocand la inceput nici o asteptare, neinnodandu-se inca nimic multa vreme, lipsita de coloratura ce rezulta din imbulzeala tipu rilor, lipsita de decoruri, dar fiind atat de plina de intentii, arta din ea trebuie relevata intreaga, ca sa nu se piarda nici un contur si nici un ton. Si foarte rar a fost jucata multumitor.