UNIVERSITATEA ,,AL.I.CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE BIOLOGIE

SPECIALIZAREA BIOTEHNOLOGII MICROBIENE ŞI CELULARE

MASTER AN II

Mecanisme celulare şi moleculare ale

bolilor autoimune

Masterand: Chelaru Maria

Cuprins

1. Introducere ………………………………….…………...………....1

2. Autoimunitatea şi bolile autoimune …………………………….……2

3. Factorii favorizanţi ai bolii autoimune …………………………….…5

4. Clasificarea bolilor autoimune ……………………………………….6

5. Mecanisme propuse pentru explicarea patogeniei bolii autoimune ….7

6. Mecanisme celulare şi moleculare ale progresiei maladiilor

autoimune……………………………………………………….…..….10

7.Bibliografie……………………………………………………...…...14

1. Introducere

Deşi organismul are o serie de mecanisme pentru a împiedica sistemul imun să atace

ţesuturile proprii, în anumite condiţii, aceste mecanisme de autoreglare pot să nu reuşească,

ducând la o boală autoimună.

În 1900, Ehrlich şi Morgenroth au formulat conceptul “horror autotoxicus”, care

semnificã faptul cã, în mod normal, organismul îşi tolereazã propriile componente, pe care le

protejeazã faţã de autodistrugerea pe calea efectorilor rãspunsului imun.

Perturbarea mecanismelor de toleranţă imună se datorează acţiunii patogene a sistemului

imun contra unor constituenţi naturali ai organismului. Bolile autoimune constituie una dintre

cele mai serioase dereglări ale sistemului de apărare, în cadrul căreia sistemul imunitar percepe

propriile celule ca fiind microbi, bacterii, virusuri sau alte particule străine. Astfel, organismul

produce anticorpi ce atacă organele şi ţesuturile din interior. Apariţia bolilor autoimune este de

multe ori asociată cu predispoziţii genetice sau stres, însă cauzele definitive ale acestora nu au

fost stabilite cu certitudine.

Maladiile autoimune pot afecta orice zonă a corpului, incluzând ţesutul conjunctiv,

sistemul endocrin, tractul gastrointestinal, ficatul, inima, creierul, pielea sau rinichii, cu un

potenţial de evoluţie uneori fatal.

Bolile autoimune reprezintă a 3-a cauză de mortalitate în ţările dezvoltate şi au o

prevalenţă de 6-7% în populaţia generală .

1

2.Autoimunitatea şi bolile autoimune

Bolile autoimune, denumite şi boli prin autoagresiune, apar când structuri proprii

organismului devin antigene (autoantigene), sunt recunoscute de sistemul imun ca structuri

străine, declanşând formarea de anticorpi, în acest caz denumiţi autoanticorpi.

Sistemul imunitar este tolerant faţã de componentele proprii. Starea de toleranţã faţã de

self se instaleazã în cursul dezvoltãrii embrionare în glanda timică, sediul maturării celulelor T şi

este denumită toleranţă centrală.

Maturarea limfocitelor T constă în exprimarea receptorului de antigen pe suprafaţa lor T,

iar instalarea toleranţei fată de self, un proces simultan cu maturarea, printr-un mecanism de

selecţie pozitivă, care constă în supravieţuirea clonelor de celule T ce recunosc şi leagă

moleculele CMH cu afinitate mică. Legarea peptidului self Declanşează un semnal care

protejează celula de moarte apoptotică. Celulele T care leagă cu afinitate mică peptidul self

asociat moleculelor CMH păstrează capacitatea de a recunoaşte peptidele nonself şi de a iniţia un

răspuns imun protector. Celulele T care nu leagă cu peptidul asociat moleculelor CMH, mor prin

apoptoză.

Clonele de celule T care leagă complexul CMH-peptid self cu afinitate mare sunt eliminate

printr-un proces de selecţie negativă, iar dacă eventual supravieţuiesc, aceste clone păstrează

potenţialul reactivităţii autoimune.

Cele mai multe peptide asociate cu moleculele CMH în timus, care pot fi recunoscute de

limfocitele T, sunt proteinele asociate membranelor sau proteinelor din fluidul extracelular.

Proteinele cu specificitate tisulară sunt prezente în timus în cantităţi foarte mici. În consecinţă,

procesul de instalare a toleranţei timice este partial: unele component self nu ating, în timus, un

nivel cantitativ suficient pentru a induce selecţia negativă. Aşa se explică fatpul că în organism

persistă celulele T reactive faţă de proteine specific tisulare.

2

Al doilea nivel al controlului celulelor potenţial reactive este toleranţa periferică, indusă

prin mai multe mecanisme:

a.starea de ignoranţă a sistemului imunitar faţă de unele componente antigenice self, în

cazul în care acestea se găsesc sechestrate în situsuri nevascularizate şi nu vor fi prezentate pe

suprafaţa CPA profesioniste, la un nivel cantitativ care să inducă activarea celulelor T;

b. separarea spaţială a căilor de circulaţie a celulelor T autoreactive şi a autoantigenelor:

moleculele rezultate din degradarea ţesuturilor prin reînnoire trebuie să fie eliminate rapid.

Moartea apoptotică impiedică răspândirea conţinutului celular şi este neinflamatorie.

c. anergia, ce constă în starea de nereactivitate a celulelor TCD4+ . Acestea, pentru a se

active şi a iniţia un răspuns imun, necesită doua semnale: unul specific declanşat de interacţiunea

receptorului de antigen cu peptidul prezentat în asociaţie cu moleculele CMH II şi al doilea

semnal, nespecific, declanşat de interacţiunea CD28 al celulei T, cu o molecula a familiei B7 de pe

membrana CPA. Daca celula TCD4 primeşte ambele semnale, se activează, proliferează şi induce

citokine.

Toleranţa mediată de celulele B este mai puţin completă şi are caracter predominant

periferic, deoarece mediul în care ele se maturează, este heterogen. Celulele B nu par a fi

eliminate prin selecţie negativă şi de aceea pot fi prezente la periferie, cu excepţia celulelor B

specific pentru determinanţii antigenici membranari, care pot fi anergizate sau eliminate prin

selecţie. Starea de toleranţă a celulelor B este, în esenţă, consecinţa stării de toleranţă a celulelor

T, care generează absenţa activităţii T helper.

Absenţa reactivităţii celulelor B este consecinţa lipsei prezentării Ag de către celulele T sau

datorită ignoranţei de către celulele T.

Multe dintre celulele B produse în măduva osoasă, precum şi o parte dintre cele care

suferă procesul hipermutaţiei, au potenţial autoreactiv. Dacă leagă antigenul adecvat,în absenţa

celulelor Th, suferă procesul apoptozei sau sunt anergice. Diferenţa fundamentaăl între activare

3

şi toleranţă constă în aceea că activarea necesită cele doua semnale, iar prezenţa numai a

antigenului duce la moartea apoptotică sau la starea anergica.

Anumite structuri antigenice pot să activeze celulele B, în absenţa stimulării Th: sunt Ag

multimerice paracristaline care pot să lege încrucişat receptorii membranari ai limfocitului B.

Dar auto–Ag, în mod normal, nu sunt accesibile într-o configuraţie paracristalină repetitivă.

Totuşi, AND şi colagenul, cu structura antigenică repetitivă, devin accesibile celulelor B în

focarele inflamatorii şi adeseori induc sinteza cronică a auto-Ac IgM. Un alt răspuns cronic, cu

sinteza auto-ac de tip IgG, care necesită activitatea Th, este rezultatul prezentării peptidelor self

asociate cu moleculele CMH II.

Una dintre axiomele Imunologiei, conform căreia la organismele cu reactivitate imunitară

normală, nu se produc anticorpi faţă de constituienţii proprii organismului, este frecvent incălcată

pentru că sistemul imunitar se activează faţă de componentele tisulare proprii, întrerupând starea

de toleranţă. În special la persoanele în vârstă, se sintetizează autoanticorpi, cel mai adesea anti-

hematii sau anti-membrană bazală glomerulară, sau se diferenţiază limfocite autoreactive.

Autoimunitatea este, în esenţă, un răspuns imun faţă de antigenele self, prin care se iniţiază

conflictul autoimun. Prin extinderea efectelor sale, conflictul autoimun poate să genereze maladii

autoimune, care se caracterizează prin expansiunea proliferativă a limfocitelor reactive faţă de

componentele self şi generarea efectorilor (celule autoreactive şi anticorpi). Maladia autoimună

constă în leziunea tisulară sau în perturbarea unei funcţii fiziologice, datorită conflictului

autoimun. Distincţia între conflictul autoimun şi maladia autoimună se impune, deoarece

conflictul autoimun se produce, de cele mai multe ori, fără manifestări clinice.

La organismele cu reactivitate imunitarã normalã, nu se produc anticorpi faţã de

constituienţii proprii organismului. Totuşi, autoanticorpii apar mai ales la persoanele în vârstã:

sunt autoanticorpi anti-hematii sau anti-membranã bazalã glomerularã.

În cadrul bolii autoimune, sistemul imun activează limfocite T autoreactive şi produc

anticorpi împotriva ţesuturilor proprii organismului în tendinţa de a îndepărta structurile proprii

modificate. Bolile autoimune se datorează pierderii autotoleranţei şi apariţiei unui răspuns

4

autoimun orientat eronat, care determină leziuni tisulare. Bolile autoimune, în esenţã, se

caracterizeazã prin expansiunea proliferativã a limfocitelor reactive faţã de componentele self.

Pentru a satisface definiţia bolii autoimune este necesar să se îndeplinească anumite criterii

stabilite în 1957 de Witebsky:

Identificarea precisă a antigenului/antigenelor corespondent(e) şi a epitopilor adecvaţi;

Inducerea bolii într-un model experimental;

Inducerea de autoanticorpi sau de limfocite T autoreactive;

Imunizarea cu autoantigenul/autoantigenele implicate;

Răspuns favorabil sub tratament imunosupresor.

3. Factorii favorizanţi ai bolii autoimune

Bolile autoimune rezultă din acţiunea combinată a factorilor genetici, imunologici,

hormonali şi de mediu, relevând astfel o determinare multifactorială.

Printre factorii favorizanţi/cauzali ai bolilor autoimune se enumeră:

a. Factori genetici

S-au constat diferite asocieri între bolile autoimune şi moleculele complexului major de

histocompatibilitate (MHC). Bolile autoimune sunt adesea asociate cu expresia anumitor

specificităţi HLA alelice (de obicei molecule MHC clasa II).

b. Agenţii infecţioşi

Anumite bacterii, paraziţi sau virusuri pot afecta mecanismele reglatorii sau stimula

sinteza de anticorpi care vizează ţesuturile proprii afectate structural de infecţie (în ţesuturile care

pot apărea similar agentului patogen se poate declanşa chiar schimbări în moleculele self,

5

făcându-le străine pentru sistemul imun) infecţiile pot declanşa astfel o dereglare a răspunsului

imun.

Infecţiile din timpul copilăriei afectează autoimunitatea din perioada adultă.

Există observaţii privind posibila apatiţie a diverselor sindroame autoimune după unele

infecţii cum sunt: infecţia cu virus Epstein Barr (LES, artrita reumatoidă), virus citomegalic

(LES, scleroza multiplă), Helicobacter pylori (boala Crohn), infecţiile cu E.coli etc.

c. Alţi factori favorizanţi ai bolilor autoimune:

-toxine (anumite toxine bacteriene favorizează sclerodermia);

-cosmeticale (implantul de silicon la sân poate produce boală autoimună);

-fumatul (poliartrită reumatoidă);

-stresul (LES).

Unele antigene din organism (celule şi compuşi din cristalin, spermă), sunt sechestrate

anatomic, fiind izolate de sistemul imun al organismului, iar în cazul în care acestea sunt

eliberate (chirurgical sau accidental) declanşează sinteza de autoanticorpi.

4. Clasificarea bolilor autoimune

Bolile autoimune pot fi clasificate în raport cu localizarea reacţiilor autoimune în:

a.Boli autoimune organo-specifice

b. Boli autoimune fără specificitate de organ(sistemice)

Bolile autoimune organo-specifice constituie rezultatul atacului imunologic asupra unui

anumit organ care include antigenele ţintă, situate exclusiv în acel organ. (tiroidita Hashimoto,

boala Addison).

6

În cazul bolilor autoimune fără specificitate de organ, răspunsul imun este iniţiat faţă de o

gamă largă de antigene, având la bază leziuni diseminate într-o diversitate de ţesuturi. Leziunile

sunt provocate în mare parte de complexe imune, formate din antigene care sunt comune

întregului organism şi autoantigenelor corespondenţi.

Bolile autoimune sistemice sunt boli cu manifestări sistemice şi evoluţie recurentă sau

progresivă; se mai numesc şi boli de colagen sau colagenaze majore.

5. Mecanisme propuse pentru explicarea patogeniei bolii

autoimune

Mecanismele celulare şi moleculare prin care este perturbatã starea de toleranţã a

sistemului imunitar faţã de self, nu se cunosc, dar faptele de observaţie au condus la urmãtoarele

ipoteze:

a.Eliberarea antigenului sechestrat. Starea de toleranţã faţã de self se induce în timpul

dezvoltãrii embrionare. Antigenele sechestrate sunt acelea care, prin localizarea sau prin

particularitãţile de vascularizaţie ale unui ţesut, sunt inaccesibile recunoaşterii de cãtre celulele

limfoide, în perioada dezvoltãrii embrionare. Ele au localizare intracelularã sau sunt delimitate

prin bariere anatomice. În situaţii normale, antigenele sechestrate nu stimuleazã nici starea de

toleranţã şi nici nu induc rãspunsul imun, datoritã absenţei contactului lor cu limfocitele. Din

diferite cauze (traumatisme, intervenţii chirurgicale, procese infecţioase), antigenele sechestrate

se elibereazã şi devin accesibile limfocitelor, declanşând rãspunsul imun.

Un astfel de mecanism patogen s-a presupus cã este activ în generarea oftalmiei imune şi

în aspermia autoimunã a tubilor seminiferi. Proteinele cristalinului, în cursul intervenţiilor

chirurgicale, dupã traumatismele ce sparg capsula sau dupã afecţiunile care permeabilizeazã

cristaloida, se comportã ca antigene care declanşeazã un rãspuns imun anti-cristalin. Astfel, pot fi

afectate irisul, procesele ciliare, coroida.

Proteinele spermatice, în cazurile de spermostazã, induc sinteza localã a anticorpilor în

structurile epididimului. Anticorpii reacţioneazã cu antigene acrosomale sau flagelare ale 7

spermatozoizilor şi produc imobilizarea sau chiar aglutinarea lor, consecinţa fiind sterilitatea

autoimunã. Prin acelaşi mecanism, al eliberãrii antigenului sechestrat, se pot declanşa alte

maladii autoimune: afecţiuni demielinizante ale SNC, tiroidita Hashimoto.

 Sistemul nervos central şi tiroida sunt delimitate de bariere anatomice etanşe, care nu

permit accesul efectorilor sistemului imunitar. Dupã traumatisme, intervenţii chirurgicale sau

consecutiv unor infecţii distructive, antigenele specifice acestor ţesuturi, se pot elibera şi pãtrund

în circulaţie. Faţã de ele se poate declanşa rãspunsul imun, generator al maladiilor demielinizante

cu componentã autoimunã şi al tiroiditei autoimune.

b) Pierderea stãrii de toleranţã, ca mecanism posibil al generãrii stãrilor de autoimunitate,

este tot mai mult acceptatã. Datoritã unor mutaţii, ar fi posibilã apariţia clonelor de celule

limfoide imunocompetente, care pierd proprietatea de toleranţã faţã de self. Limfocitele T şi B

autoreactive, genereazã efectorii rãspunsului imun care interacţioneazã specific cu componentele

self. Apariţia clonelor autoreactive ar fi asociatã cu un deficit al celulelor Ts, precum şi cu

activarea celulelor Th.

c) Modificarea structurii chimice a antigenelor proprii (teoria selfului alterat). Sub

acţiunea unor factori fizici (arsuri, radiaţii), biologici de naturã infecţioasã (bacterii, virusuri,

fungi) sau a unor substanţe chimice(medicamente), proteinele proprii se modificã şi expun

determinanţi antigenici interni sau se altereazã configuraţia lor molecularã. Moleculele

modificate devin autoantigene.

Virusurile învelite au un rol important în generarea autoanticorpilor, deoarece, pe suprafaţa

celulelor infectate sunt expuse antigene virale, care pot sã modifice specificitatea antigenicã a

moleculelor proprii membranei celulare. Virusurile învelite înmuguresc prin membranele celulei

gazdã şi pot încorpora proteine ale membranei celulare. Virusul este neutralizat de anticorpi, iar

complexul imun este ingerat de macrofag prin intermediul receptorilor pentru Fc. Odatã cu

glicoproteinele virale, pe suprafaţa macrofagului vor fi expuse şi glicoproteine originare în celula

gazdã. Astfel sunt stimulate limfocitele T faţã de proteinele self.

8

d) Asemãnarea antigenicã între antigenele exogene şi componentele self. Uneori,

microorganismele infecţioase conţin molecule asemãnãtoare, înrudite antigenic cu componentele

self. Se sintetizeazã anticorpi care recunosc nu numai antigenul invadant, ci şi propriile

componente. De exemplu, peretele de Str. haemolyticus conţine proteina M. Anticorpii anti-

proteinã M reacţioneazã încrucişat cu proteine membranare ale celulelor muşchiului cardiac.

Unele antigene exogene, de origine bacterianã, stimuleazã sinteza anticorpilor ce dau reacţii

încrucişate cu molecule ale suprafeţei hematiei. De aceea, infecţia cu Str. haemolyticus produce,

uneori, leziuni ale miocardului.

Maladiile infecţioase (sifilis, leprã) stimuleazã sinteza autoanticorpilor (factorul reumatoid,

anticorpi anti-tiroidieni) şi aceştia ar putea fi cauza dezechilibrului mecanismelor imunologice

centrale. Rãspunsul autoimun este declanşat de novo sau cel preexistent este amplificat dupã

infecţia cu o largã varietate de virusuri ADN şi ARN,

La animalele de experienţã, infecţiile virale acute şi persistente pot induce sau pot accelera

evoluţia maladiei autoimune.

e) Activarea rãspunsului imun poate fi rezultatul întreruperii stãrii de echilibru a reţelei

idiotipice. Limfocitele sunt legate într-o reţea funcţionalã complexã, prin interacţiuni ce implicã

regiunile variabile ale receptorilor de antigen. Limfocitele T au receptor de antigen cu regiuni

variabile şi stimuleazã rãspunsul anti-idiotipic. In mod normal, în absenţa stimulului antigenic,

interacţiunile celulare menţin sistemul imunitar în echilibru, dar la contactul cu antigenul, reţeaua

se orienteazã în sensul elaborãrii rãspunsului imun specific. Ulterior, datoritã semnalelor

supresoare, reţeaua se întoarce la starea de echilibru. Interacţiunile idiotipice pot avea rol

stimulator sau inhibitor al rãspunsului imun. Anticorpii anti-idiotipici, care în mod obişnuit au

rol reglator, pot fi autoanticorpi.

f) Supravieţuirea limfocitelor autoreactive. In timus, clonele de limfocite self-reactive sunt

eliminate. In organism, rãmân totuşi clone cu o autoreactivitate medie. Ele nu sunt agresive faţã

de propriile antigene, dar pot deveni foarte reactive, dupã ce s-au activat sub acţiunea unui

antigen exogen. Dupã activare, prolifereazã şi atacã ţesutul self. Dacã limfocitele supravieţuiesc

mai mult decât este necesar, efectul acţiunii lor se extinde. Mecanismul supravieţuirii 9

limfocitelor activate pare a fi implicat în generarea lupusului sistemic eritematos şi a artritei

reumatoide. Supravieţuirea limfocitelor se datoreazã producerii unor molecule ce blocheazã

ligandul Fas. Astfel, ligandulFas nu se mai leagã specific cu receptorul Fas şi transmiterea

mesajului morţii în limfocit este blocatã.

g) Stimularea policlonalã a limfocitelor B. Unii agenţi infecţioşi, ca de exemplu virusul

Epstein-Barr, infecteazã limfocitele B şi produc activarea policlonalã. Ele strãbat câteva cicluri

de diviziune şi sintetizeazã anticorpi cu specificitãţi multiple de combinare, unii fiind

autoanticorpi. Micoplasmele sunt activatoare policlonale ale limfocitelor şi pot contamina

preparatele virale. Frecvent, virusurile infecteazã limfocitele şi macrofagele, stimulând astfel

eliberarea citochinelor. Aceste molecule influenţeazã nivelul de exprimare a moleculelor CMH I

şi II, modulând rãspunsul imun.

h) Influenţele hormonale. Numeroase observaţii clinice sugereazã o corelare directã între

dezechilibrele hormonale şi momentul declanşãrii maladiilor autoimune. Maladiile autoimune

sunt mai frecvente la femei, iar bãrbaţii cu fenomene autoimune au un nivel mai crescut de

hormoni estrogeni. Sarcina se asociazã cu ameliorarea severitãţii maladiilor autoimune, în

special a artritei reumatoide.

j) Factorii genetici. Maladiile autoimune tind sã aibã o incidenţã familialã, ceea ce

sugereazã substratul genetic predispozant la maladiile autoimune.

6. Mecanisme celulare şi moleculare ale progresiei maladiilor

autoimune

 Maladiile autoimune au câteva particularităţi generale:

a. evoluţia are caracter individual (adică procesul pathologic are o intensitate si o

dinamica variabile de la persoana la alta)

b. Femeile prezinta un risc mai mare de a dezvolta un process pathologic autoimun

10

c. Maladiile autoimmune se suprapun, adica pacientii prezinta maladii autoimmune

sistemice si chiar organospecifice multiple.

Indiferent de mecanismul declanşator, maladiile autoimune se caracterizeazã prin

sinteza autoanticorpilor sau prin generarea limfocitelor T autoreactive. Leziunile tisulare

consecutive acţiunii efectorilor imunitari, se produc pe una din urmãtoarele cãi:

autoanticorpii au, uneori, o acţiune directã faţã de antigenele tisulare cu care

formeazã complexe imune. Se activeazã complementul şi rezultatul este liza

celulelor;

alteori, autoanticorpii au acţiune indirectã. Complexele imune (Ag - Ac - C) se

depun la nivelul vaselor mici (arteriole, capilare) din diferite organe şi produc

reacţii inflamatorii, consecinţa fiind distrugerea ţesutului;

în alte cazuri, ţesutul ţintã este lezat sub acţiunea limfocitelor Tc infiltrate.

La pacienţii la care se sintetizeazã autoanticorpi, maladiile autoimune au o particularitate

comunã: inflamaţia cronicã fãrã o cauzã infecţioasã cunoscutã. Autoanticorpii pot iniţia procesul

patologic, pot contribui la patogenezã şi sunt utili pentru diagnostic. În evaluarea semnificaţiei

autoanticorpilor trebuie avute în vedere urmãtoarele situaţii:

1) autoanticorpii pot fi agenţii efectori ai maladiei, ca de exemplu, în anemia hemoliticã

autoimunã;

2) alteori, dupã lezarea unor ţesuturi (nervos, cardiac) se sintetizeazã autoanticorpi care

reacţioneazã cu ţesuturile respective;

3) autoanticorpii semnificã prezenţa unui agent etiologic, fãrã sã aibã rol în patogenitate şi

indicã originea infecţioasã a maladiei; 4) autoanticorpii se gãsesc uneori, mai ales la vârstnici, în

absenţa manifestãrilor patologice.

Unele maladii autoimune se caracterizeazã prin procese patologice strict localizate,

adicã efectorii (în special anticorpii) au acţiune specificã faţã de antigenele proprii organului sau

11

ţesutului ţintã. Astfel, în maladia autoimunã diabetus melitus insulino-dependent, auto-anticorpii

au specificitate numai faţã de celulele B din insulele Langerhans, iar în tiroidita Hashimoto,

autoanticorpii sunt specifici faţã de celula epitelialã tiroidianã.

La centrul spectrului se situeazã leziunile care tind sã fie localizate într-un singur organ,

dar autoanticorpii nu au specificitate de organ. Exemplul tipic este ciroza biliarã primarã, în

care, canaliculele biliare sunt ţinta infiltrãrii cu celule inflamatorii, dar anticorpii serici, în

special anti-mitocondriali nu au specificitate de organ (nu sunt specifici faţã de mitocondriile

hepatice). De asemenea, în sindromul Goodpasture, autoanticorpii se fixeazã pe membrana

bazalã a glomerulului renal şi a epiteliului alveolar, producând glome-rulonefrita cronicã şi

hemoragii pulmonare.

La cealaltã extremitate a spectrului sunt maladiile autoimune diseminate, caracterizate prin

sinteza autoanticorpilor faţã de antigene cu distribuţie tisularã largã (de exemplu, anticorpi anti-

nucleari în lupusul eritematos diseminat).

Autoanticorpii se sintetizeazã preponderent, faţã de antigenele ţesuturilor endocrine:

tiroidã, corticosuprarenale, celulele insulare pancreatice, paratiroide, hipofizã, ovar. Titrul cel

mai crescut se înregistreazã în cazul maladiei tiroidiene. 

Autoanticorpii pot fi specifici faţã de diferite componente antigenice:

faţã de molecule ale suprafeţei celulare şi au rol patologic(ca de exemplu, anticorpii

anti- receptori de hormoni); 

faţã de ţinte extracelulare (molecule circulante sau ale matricei extracelulare) şi pot

fi agravanţi ai maladiei autoimune;

faţã de componente intracelulare.

Autoanticorpii au specificitate faţã de molecule self. Prezenţa autoanticorpilor este, uneori,

un indiciu al riscului pentru viitoare maladii autoimune, iar alteori, titrul lor seric este o reflectare

directã a amplitudinii dezordinii autoimune. Evidenţierea autoanticorpilor nu este niciodatã

revelatoare pentru diagnosticul unei maladii, deoarece se pot gãsi şi în serul organismului

12

normal. Prezenţa lor în serul normal are o frecvenţã variabilã în funcţie de vârstã şi sex: cea mai

micã frecvenţã, autoanticorpii o au în serul bãrbaţilor tineri, iar în serul femeilor vârstnice,

frecvenţa este cea mai mare.

Autoanticorpii se identificã prin tehnicile de aglutinare pasivã şi precipitare. Tehnicile de

aglutinare utilizeazã particule de latex sau eritrocite, tapetate cu antigenul molecular.

Autoanticorpii antitiroidieni se detecteazã prin hemaglutinarea pasivã (HAI), adicã

antigenul tiroidian este legat pe suprafaţa eritrocitelor, iar aglutinarea particulelor de latex

tapetate cu imunoglobulinã este cea mai folositã pentru detectarea factorului reumatoid.

Imunofluorescenţa indirectã este folositã pentru evidenţierea anticorpilor antinucleari.

Nu toţi pacienţii cu o anumitã dezordine endocrinã sintetizeazã autoanticorpi. Testul

negativ al detectãrii autoanticorpilor nu exclude maladia autoimunã, iar testul pozitiv nu are

semnificaţia obligatorie a unui diagnostic pozitiv. Autoanticorpii faţã de celulele insulare

pancreatice au o particularitate ce constã în faptul cã procentajul serurilor pozitive scade dupã

declanşarea bolii. 

13

7. Bibliografie

1. Mihăescu G. (2001), Imunologie şi imunochimie, Ed. Univ. din Bucureşti, pag.

375-378, 381-383.

2. Mihăescu G., Chirifiuc C., Diţu L.M. (2009), Imunobiologie, Ed. Univ. din

Bucureşti, pag. 390-396.

3. Siloşi I., Cojocaru M., Siloşi C., Rogoz S. (2011), Relevanţa clinică a

investigării autoanticorpilor, Editura SITECH, pag.15-26.

4. Stoicescu R.M. (2010), Esenţial de imunologie şi imunopatologie, Ed.Nautica,

pag.134.

14