BOALA

DELIMITAREA CONCEPTULUI DE BOALĂ

Atunci când vorbim despre boală, în general, nu avem de a face cu o noţiune, ci cu un

concept care, reprezintă o abstractizare precedată de un proces de maximă generalizare a

cunoştinţelor de biologie şi patologie împletite cu observaţiile rezultate din practica medicală.

Pentru delimitarea şi definirea acestui concept generalizarea şi abstractizarea se face pe o

treaptă foarte înaltă a gândirii medico-biologice.

Pentru limba română, termenul este de origine slavonă şi semnifică în accepţiunea

curentă, laică, “o abatere de la starea de sănătate”.

Pentru a putea delimita şi respectiv defini ştiinţific conceptul de boală ar fi necesară

definirea sau, mai exact, aprecierea corectă a conceptului de normalitate şi diferenţierea lui faţă

de conceptul de boală, însă, la fel ca şi starea de boală, starea de sănătate, de “fiziologic” este

greu de încadrat într-o definiţie riguros exactă.

Dezvoltarea fiziologiei ştiinţifice a dus la aprofundarea treptată a cunoştinţelor

referitoare atât la structura şi funcţiile diverselor componente ale organismului şi la

caracteristicile intime ale proceselor vitale, cât şi la descifrarea principalelor legi care realizează

unitatea organismului şi relaţia acestuia cu mediul: reglare integrare, adaptare, compensare şi

decompensare.

În lumina acestor descoperiri coroborate cu cele din biologie, normalitatea este

concepută ca un echilibru funcţional complex şi dinamic, într-un ansamblu de interrelaţii şi

interdependenţe active cu ambianţa. Acest echilibru este rezultatul unei permanente cooperări

armonioase a tuturor sistemelor reactive din organism (de la cele enzimatice, la cele ale marilor

funcţii), ca urmare a unor procese extrem de sensibile şi de precise de reglare şi integrare,

realizate prin intermediul mecanismelor neuroendocrine.

Se apelează la definirea stării de boală (respectiv de sănătate) prin compararea unor

indici biologici ai cazului dat cu media statistică a cestora obţinută în urma prelucrării datelor

obţinute de la un lot reprezentativ. Însă, pentru realizarea de către organism a echilibrului

funcţional, dinamic prin participarea sistemelor de reglare şi integrare, acesta dispune de

resurse adaptative şi rezerve funcţionale foarte ample; antrenarea acestora în situaţii de

solicitate particulară poate realiza performanţe care depăşesc mult valorile statistice

considerate “normale” pentru condiţiile bazale şi evidenţiază existenţa unor disponibilităţi de

daptare foarte largi.

Starea de boală include un complex caracteristic de reacţii de răspuns ale organismului

supus acţiunii agentului patogen.

Aceasta decurge din modul de organizare funcţională a organismului: el răspunde la

orice solicitare din mediu, normală sau patologică, obişnuită sau neobişnuită prin reacţii care,

având în principiu sens adaptativ, sunt produsul experienţei şi perfecţionării filogenetice a

organismului. Tendinţa de răspuns este aşadar reactiv-adaptativă.

După Vannotti, organismul în “stare fiziologică” este caracterizat de un număr maxim

de fenomene, cu reacţii favorabile vieţii, starea de boală caracterizându-se prin reducerea

acestor fenomene (reacţii, procese) sau şi prin apariţia altora defavorabile vieţii.

În sarea de sănătate procesele adaptative se desfăşoară în aşa fel încât, prin

mijlocirea reglării şi integrării, rezervele funcţionale să fie utilizate raţional şi economicos. Ele se

refac atunci când când suprasolicitarea a încetat. Uneori însă, la solicitări excesive, se pot

produce chiar dereglări sau perturbări ale proceselor adaptative. În aceste condiţii ele au un

caracter tranzitor şi nu antrenează din partea organismului nici o suferinţă de fond, sau produce

suferinţe rapid corectate prin intervenţia mecanismelor reglatoare.

În anumite circumstanţe, la solicitări excesive ca durată sau intensitate, sau când

rezervele organismului sunt reduse sau epuizate din cauza unor noxe ce au acţionat anterior

sau concomitent cu solicitarea actuală, procesele adaptative, deşi se desfăşoară asemănător

celor din starea normală, nu reuşesc să menţină un echilibru. În astfel de circumstanţe este

necesară intervenţia unor mecanisme suplimentare care tind să compenseze deficitul

proceselor adaptative obişnuite. Astfel de mecanisme, deşi funcţionează similar celor

adaptative fiziologice, sunt neeconomicoase şi necesitând consum energetic “de lux” şi

reducând posibilităţile organismului de a reface eficient consumul excesiv, participă la

accentuarea reducerii rezervelor funcţionale şi la iniţierea unui cerc vicios. În acest mod, deşi

intervenţia mecanismelor compensatoare maschează un timp deficitul funcţional al

organismului, dând aparenţa de normal, poartă în ele riscul dereglării proceselor funcţionale, al

apariţiei stării de insuficienţă a compensării şi de trecere de la starea de sănătate la cea de

boală. Limitele unei asemenea aparenţe sau momentul precis al unei asemenea treceri sunt

foarte greu sau, uneori chiar imposibil, de precizat.

CARACTERISTICILE ESENŢIALE ALE STĂRII DE BOALĂ

În accepţiunea actuală orice încercare de delimitare a conceptului de boală trebuie să

urmărească precizarea a cel puţin câtorva trăsături esenţiale ale acestei categorii, valabile

pentru orice stare patologică. Aceste caracteristici trebuie să se bazeze pe analiza următoarelor

elemente:

- cauzele şi condiţiile ce duc la instalarea bolii ;

- natura, caracterul şi modul de producere al modificărilor structurale şi funcţionale ce

caracterizează starea de boală ;

- modul în care aceste modificări se reflectă asupra relaţiilor dintre organism şi

ambianţă ;

- particularităţile, semnificaţia şi importanţa elementelor pozitive sau negative restante

după lichidarea bolii, ca factor de modificare ulterioră a terenului etc.

Boala reprezintă urmarea unei agresiuni patogene eficace din mediu.

Nu orice factor potenţial patogen ce acţionează asupra organismului este în mod

obligatoriu eficace. Influenţa lui este adeseori modificată pe de o parte de ansamblul condiţiilor

concrete în care acţionează şi pe de altă parte, de particularităţile disponibilului funcţional-

reactiv al organismului supus agresiunii.

De exemplu creşterea temperaturii din ambianţă peste o anumită limită poate

reprezenta o cauză potenţială de boală. Dereglările produse sub influenţa patogenă a căldurii

realizează o boală de supraâncălzire, cu forme variate de manifestare a aşa-numitelor stări

hipertermice: şoc caloric, hipertermie, insolaţie. O serie de elemente ale macro- şi

microclimatului pot facilita sau îngreuna eficienţa patogenă a factorului termic. Astfel,

umiditatea, presiunea, curenţii de aer etc. ce însoţesc acţiunea căldurii pot creşte sau diminua

influenţa ei.

Efectul patogen al căldurii este, însă în mare măsură, dependent de posibilităţile

reactive ale organismului: adultul sănătos, în stare de echilibru psihic şi vegetativ, antrenat la

solicitări termice, se apără mult mai bine în faţa eventualelor tendinţe de supraâncălzire decât

un alt individ ale cărui posibilităţi reactive sunt limitate de vârstă (copii, bătrâni), de antecedente

(stări carenţiale, organisme tarate), de oboseală etc.

Există, aşadar, un ansamblu de cauze şi condiţii ce concurează la producerea bolii.

Din acest ansamblu trebuiesc distinşi patru factori:

a) agentul etiologic determinant; el este indispensabil în geneza bolii dar nu totdeauna

suficient;

b) complexul de condiţii sau factori favorizanţi, care însoţind sau precedând acţiunea

agentului etiologic modulează influenţa lui patogenă ;

c) factorii de risc ;

d) particularităţile reactive ale organismului, respectiv terenul.

În concluzie boala apare ca un accident în cursul proceselor adaptării curente, efectele

dereglante realizându-se fie ca urmare a unor solicitări excesive ca durată sau intensitate fie

prin scăderea capacităţii adaptative a organismului.

Există şi situaţii când organismul este supus acţiunii patogene a unor agenţi neobişnuiţi

în raport cu procesele adaptării curente (agenţi traumatici, factori toxici etc.). În asemenea

situaţii agenţii produc leziuni, distrucţii sau alterări structurale ca urmare a acţiunilor directe

asupra ţesuturilor. În aceste situaţii întinderea sau gravitate leziunilor este direct corelată cu

intensitatea acţiunii agentului, eventualele condiţii favorizante neavând importanţă, reactivitatea

şi terenul intervenind doar ulterior în determinismul caracteristicilor de manifestare a bolii.

Există o categorie de boli în etiologia cărora rolul factorilor patogeni din mediu este mai

puţin evident: bolile ereditare, unele boli cronice cu evoluţie foarte îndelungată, unele boli

psihice etc. În cazul acestor boli există un determinism cauzal din afara organismului (cauze

care au acţionat asupra predecesorilor în cazul bolilor ereditare sau cauze actuale ce

acţionează prin mecanisme încă neelucidate).

Actualmente se poate afirma că orice stare de boală îşi are în ultimă instanţă cauza în

natura înconjurătoare, chiar dacă acest fapt este uneori mai puţin evident.

Starea de boală include un complex caracteristic de reacţii de răspuns ale

organismului supus acţiunii agentului patogen.

Această trăsătură decurge din modul de organizare funcţională a organismului.

Modalităţile de reacţie în numeroase împrejurări patologice sunt în mare măsură asemănătoare

şi uneori chiar identice cu cele utilizate în condiţii normale. "Organismul nu este poliglot", cum s-

a exprimat foarte plastic Laborit; el utilizează aceleaşi mijloace funcţionale pentru a se adapta

cerinţelor curente ale vieţii, ca şi pentru a face faţă tendinţelor dereglante patogenice din

mediu.

În foarte multe împrejurări potenţial patogene intervine un ansamblu de reacţii ce face

parte, obişnuit, din arsenalul funcţional adaptativ normal; în condiţiile create de solicitarea

patogenă, intervenţia acestor reacţii are semnificaţia unor mecanisme compensatoare,

procesele funcţionale fiind antrenate în reacţie pe baza aceloraşi mecanisme fundamentale de

reglare şi integrare, în ambele categorii de situaţii (normale şi potenţial patogene).

În cursul filogenezei organismul a reuşit să elaboreze o serie de modalităţi reactive

adecvate unora din situaţiile special create de agresiunile patogene: anticorpogeneza, reacţia

inflamatorie, reacţia febrilă, strănutul, tusea, vărsătura etc. Acestea sunt adevărate reacţii de

apărare, cu rol în lupta contra tendinţelor de îmbolnăvire sau pentru limitarea acesteia şi cu un

anumit grad de specificitate în raport cu unele categorii de agenţi etiologici.

Aşadar, starea de boală se caracterizează printr-un complex de fenomene reactive,

locale şi generale, specifice şi nespecifice, patologice şi de apărare.

Starea funcţională a organismului în cursul bolii se caracterizează prin

deficienţa, mai mult sau mai puţin importantă, a mecanismelor de reglare neuroumorală

a funcţiilor.

Această deficienţă condiţionează o stare de echilibru vital, respectiv un teren calitativ

diferit de cel existent în prealabil, mai precar, mai vulnerabil cu posibilităţi reactive mai limitate

datorită blocării rezervelor funcţionale în cadrul proceselor de apărare şi compensare.

Reducerea capacităţii de adaptare a organismului

Condiţiile particulare ale activităţii organismului bolnav, utilizarea continuă şi

îndelungată a rezervelor adaptative, consumul energetic excesiv etc. realizează un ansamblu

de condiţii ce se abat de la regimul optim "de lucru" ce caracterizează starea normală.

Organismul bolnav face faţă deseori cu greutate unor necesităţi adaptative chiar moderate, fiind

mai vulnerabil decât în condiţii normale. Sunt necesare, în aceste condiţii, măsuri adecvate de

protecţie (repaus la pat, confort termic şi psihic, alimentaţie adecvată etc.), pentru a nu se crea

dificultăţi suplimentare şi petru a facilita procesele de reechilibrare şi eficienţa terapiei.

Limitarea capacităţii de muncă şi de integrare socială.

Această trăsătură este explicată prin scăderea randamentului biologic şi concomitent

prin diferitele suferinţe şi infirmităţi ce caracterizează stările de boală.

Starea psihică este adesea influenţată de condiţiile create de boală şi la rândul ei se

poate răsfrânge negativ asupra evoluţiei bolii intrând într-un lanţ vicios de interrelaţii

dăunătoare.

Orice boală afectează organismul în ansamblul său.

Sintetizând caracteristicile expuse se constată că boala reprezintă o stare particulară a

organismului, condiţionată de acţiunea patogenă a unor factori etiologici variaţi din mediu şi

caracterizată printr-un complex de modificări morfofuncţionale, locale şi generale, cu caracter

reacţional-adaptativ şi lezional, ce tulbură reglarea şi activitatea funcţională a diferitelor niveluri

funcţionale; prin aceasta se realizează limitarea posibilităţilor de adaptare şi reducerea

capacităţii de muncă, ceea ce demonstrează implicit că boala este un proces ce afectează

organismul în ansamblul unităţii sale biologice şi sociale complexe.

DEBUTUL BOLII

Boala are un debut real denumit şi debut fiziopatologic, şi un debut aparent denumit

debut clinic. Sunt puţine situaţiile în care debutul real al bolii coincide cu debutul aparent (cazul

traumatismelor). Pentru celelalte boli aproape întotdeauna debutul real precede pe cel aparent

uneori cu foarte mult timp. Exemplu în acest sens este dat de urmările exploziilor atomice de la

Hiroshima şi Nagasaki.

O parte din populaţia care a supravieţuit dezastrului nuclear a prezentat la un moment

dat o scădere marcată până la dispariţie a fosfatazei alcaline leucocitare După câţiva ani, din

rândul acestor persoane vor apărea bolnavi cu sindroame proliferative ale ţesutului leucocitar

(leucemia granulocitară cronică). În aceste condiţii, debutul real al sindroamelor proliferative

leucocitare a avut loc imediat după impactul radiaţiilor gamma cu organismul uman. În acel

moment s-a constituit în limbaj fiziopatologic primul sindrom lezional eficient – parametru

primar al stării de boală - eveniment ce marchează debutul real al bolii.

PARAMETRII PRIMARI AI BOLII

Consecutiv apariţiei sindromului lezional (parametru primar al bolii), în organism se

petrec modificări complexe, realizate prin participarea la nivele energetice superioare calitativ şi

cantitativ a sistemelor de reglaj (în principal amin-peptidergic) cât şi a sistemului imun, funcţie

leucocitară etc.

Urmarea va fi o deviere semnificativă în activitatea sistemelor funcţionale, în

intensitatea proceselor metabolice cu apariţia unor reacţii locale sau generale de apărare, de

obicei cu efect compensator.

Acest complex de reacţii şi procese, menit să crească potenţialul defensiv al

organismului, declanşat în replică faţă de sindromul lezional dat, constituie al doilea parametru

real al stării de boală numit sindrom reacţional compensator (adaptativ).

Cu apariţia sindromului reacţional adaptativ, care completează fenomenologic

sindromul lezional (uneori îl maschează chiar) este marcat debutul clinic al bolii şi se trece în

faza de stare a bolii.

FAZA DE STARE ŞI PARAMETRII PRIMARI AI BOLII

Din punct de vedere clinico - biologic starea de boală reprezintă suma algebrică a celor

doi parametri primari. În acest sens vom arăta că elementele clinico-biologico-paraclinice

prezente în sindromul post hemoragic acut aparţin celor doi parametri primari. Astfel:

- paliditatea: aparţine în egală măsură sindromului lezional (deficit de Hb) dar şi celui

reacţional adaptativ (activarea sistemului amin peptidergic);

- polipneea: prin minusul de transportor al O2 (sindrom lezional) cât şi prin apariţia unor

modificări metabolice adaptative ce aparţin sindromului reacţional,

- transpiraţiile reci: patogenie exclusiv reactivă ;

- tulburări psihice (agitaţie, logoree, anxietate): se datoresc atât deficitului de perfuzie

cerebrală (sindrom lezional), cât şi descărcărilor de catecolamine (sindrom reacţional) ;

- tulburări hemodinamice: ţin în egală măsură de sindromul lezional (hipotensiunea

arterială) şi de cel reacţional adaptativ (centralizarea circulaţiei) ;

- tulburări metabolice: au potenţial patogen ridicat funcţie de intensitatea agresiunii,

recunosc la rândul lor o origine mixtă (deficit de O2, deficit de perfuzie), dar şi angajarea unor

linii hormonale de necesitate, menite să pozitiveze bilanţul hidric, să ridice nivelul energetic al

organismului;

- constantele biologice: hematocritul va scădea atât prin pierdere eritrocitară (sindrom

lezional), cât şi prin deplasările lichidiene adaptative (intravazarea) care, în fazele tardive, este

dependentă de sistemul renină - angiotensină (activat în cadrul sistemului reacţional.

PARAMETRII SECUNDARI AI BOLII.

Parametri secundari, în afara procesului de definire complementară a stări de boală,

precizează şi implicaţiile sociale.

Prezenţa sindromului lezional şi amploarea celui reacţional solicită mai mult sau mai

puţin, uneori la limita posibilităţilor, o serie de sisteme funcţionale.

Aceste suprasolicitări se realizează pe căile şi cu mijloacele fiziologice, deosebindu-se

de situaţiile normale pe criterii cantitative. Surplusul (uneori excesiv) de activitate se face pe

seama unui consum energetic exagerat, cu scăderea (până la anulare) a rezervelor funcţionale

(sistemice).

În relaţie directă cu sistemele funcţionale afectate scade şi potenţialul de adaptare la

efort a organismului şi în ultimă instanţă capacitatea de muncă. Aceste deficienţe ţin în mare

măsură nu numai de prezenţa sindromului lezional, ci şi de sindromul reacţional-adaptativ şi în

cadrul acestuia de noile nivele de activitate ale complexelor sisteme de reglaj (în principal

sistemul amin-peptidergic).

In anumite circumstanţe, fie la solicitări deosebit de intense sau de durată, fie atunci

când rezervele funcţionale ale organismului au fost deja reduse sau epuizate din cauza unor

noxe ce au acţionat anterior sau concomitent cu solicitarea actuală, procesele adaptative, deşi

se desfăşoară asemănător celor din starea finală, nu reuşesc să menţină un echilibru. În aceste

circumstanţe este necesară intervenţia unor mecanisme suplimentare care tind să compenseze

deficitul proceselor adaptative obişnuite. Mecanismele compensatoare, deşi funcţionează

similar cu procesele adaptative, fiziologice, sunt neeconomicoase. Ele necesită un consum

energetic “de lux” şi reduc posibilităţile organismului de a reface eficient consumul excesiv,

participând la accentuarea reducerii rezervelor funcţionale şi la iniţierea unui cerc vicios. în

acest mod, deşi intervenţia mecanismelor compensatorii maschează un timp deficitul funcţional

al organismului dând aparenţa de normal, poartiscul dereglării proceselor funcţionale, al

apariţiei de ineficienţă a compensării şi de trecere de la starea de sănătate la cea de boală.

Momentul unei asemenea treceri este foarte greu,uneori imposibil de precizat. Ca exemplu este

semnificativ cazul hipertrofiei muşchiului cardiac care poartă în el riscul insuficienţei miocardice,

fără a putea preciza momentul trecerii de la compensare la decompensare.

Definirea stării de normal întruneşte un mare grad de relativitate nu numai în raport cu

variaţiile şi cu limitele imprecise şi diferite de la individ la individ, dar şi în raport cu treapta

structurală sau funcţională pentru un organism dat; un defect pentru o anumită treaptă sau a

unui anumit sistem funcţional poate fi mult timp şi în anumite circumstanţe perfect mascat, asfel

încât organismul este apreciat global ca fiind sănănos. De exemplu anumite adenopatii,

consecinţa unor anomalii genetice, pot rămâne complet necunoscute; astfel deficitul de glucozo

- 6-fosfatdehidrogenaza eritrocitară, ca tară genetică întâlnită la homozigoţi este comparabil cu

o stare de aparent perfectă sănătate atât timp cât nu intervine o cauză care să-l evidenţieze;

consumul de analgetice, antimalarice etc. provoacă o anemie hemolitică drept consecinţă a

deficitului enzimatic.

In concluzie, variaţiile adaptative individuale, determinate de diferite modificări

funcţionale, pot fi extrem de mari în raport cu valorile medii considerate normale, fără ca

echilibrul funcţional de ansamblu să fie afectat, adică fără a avea vreo semnificaţie de

manifestare anormală. Mai mult decât atât, în cadrul proceselor adaptative se pot produce

uneori chiar mici dreglări sau tulburări cu aspect limitat şi caracter tranzitoriu, rapid corectate

prin intervenţia mecanismelor reglatoare şi restabilirea integrală a echilibrului funcţional; nici

aceste dereglări, ce apar în cursul proceselor de adaptare nu depăşesc cadrul normalului.

SFÂRŞITUL BOLII

Boala, ca orice proces dinamic, este definită ca evoluând în timp. Atât debutul cât şi

boala în ansamblu poate evolua mai rapid sau mai lent, în limbaj clinic existând expresii ca:

acut, supraacut, fulminant, cronic, etc.

Indiferent de evoluţia bolii în timp, aceasta are un sfârşit care poate realiza trei

aspecte: vindecarea, cronicizarea şi moartea.

Vindecarea se desfăşoară în timp şi presupune două aspecte:

- dispariţia sindromului lezional;

- normalizarea sindromului reacţional adaptativ;

Starea de vindecare nu se suprapune peste starea de sănătate, iar un raport dintre

potenţialele biologice dinainte şi după boală poate fi util numai în vindecările prin restituţio ad

integrum. Teoretic, aproape în toate cazurile, vindecarea este sechelară. Practic deficienţele

funcţionale sau morfologice pot sau nu reduce semnificativ eficienţa unor sisteme sau organe.

Cronicizarea reprezintă un ”eşec parţial” al sistemului defensiv al organismului. Se

caracterizează prin persistenţa sub o formă atenuată dar trenantă a sindromului lezional (cel

iniţial sau altul apărut în cursul evoluţiei bolii), şi mai ales prin disergia (hipoergia dar frecvent şi

hiperergia) sindromului reacţional.

Moartea reprezintă acea stare a organismului ce urmează întreruperii definitive a

funcţiilor sale, deci a vieţii.

După Vannotti, moartea survine când numărul de fenomene, reacţii, procese favorabile

vieţii scade sub o anumită valoare critică.

CLASIFICAREA BOLILOR

In prezent, singurul criteriu acceptabil, care permite încadrarea în grupe relativ

omogene ca patogeneză generală este cel al determinismului ecologico - genetic. În această

clasificare nu pot fi cuprinse o serie de boli specifice omului în care sunt implicaţi factori

psihogeni sau/şi sociali, cum nu pot fi cuprinse nici bolile în prezent idiopatice, proliferările

maligne, etc..

Carter, face următoarea clasificare utilizând drept criteriu determinismul ecologico-

genetic:

BOLI CU DETERMINISM ECOLOGIC PUR

Caracteristica acestei categori de boli o constituie predominanţa uneori absolută a

sindromului lezional.pentru anumite boli chiar se face abstracţie de sindromul reacţional

adaptativ, ineficient în cazurile în care cantitatea agentului cauzal depăşeşte o anumită valoare

(botulism,cianură etc.). Din această categorie fac parte:

- traumatisme;

- arsuri;

- iradiaţii;

- agresiune:- hipobară;

- hiperbară;

- intoxicaţii cu: - ciuperci;

- veninuri animale;

- alcaloizi;

- cianură;

- toxină botulinică;

- parathion;

BOLI CU DETERMINISM ECOLOGIC PREDOMINANT

Caracteristica acestor boli o constituie prezenţa, cu pondere variabilă,a ambilor

parametri primari ai bolii, exprimarea şi evoluţia acesteia fiind determinată semnificativ de

caracteristici reacţionale particulare (rasiale, de vârstă, de sex etc.).

BOLI CU DETERMINISM POLIGENIC

(BOLI CU PREDISPOZIŢIE FAMILIALĂ)

O caracteristică a acestei grupe este afectarea unor structuri (sisteme) care implică

participarea mai multor gene diferite. O afectare genică singulară nu este suficientă pentru

determinarea unui fenotip patologic.

După Carter, bolile poligenice au următoarele particularităţi:

- riscul de apariţie este mai mare la rude şi creşte odată cu gradul de rudenie;

- dacă într-o familie sunt doi membri afectaţi, riscul este mai mare pentru ceilalţi

membri;

- între rudele indivizilor cu forme mai severe riscul este mai mare;

- pentru bolile ce afectează inegal sexele, rudele pacienţilor de sex mai rar afectat şi

care totuşi prezintă caracterul patologic, au risc mai mare;

- consangvinismul părinţilor dublează riscul pentru descendenţi;

Rolul factorilor ecologici nu trebuie neglijat, ei putând modula reactivitatea indivizilor,

întârziind sau precipitând exprimarea clinică a bolii. Exemple:

- psihoze

- ulcerul duodenal

- poliartrita reumatoidă

- spondilita anchilopoetică

- diabet zaharat

- unele boli alergice, etc.

BOLI CU DETERMINISM GENETIC PREDOMINANT.

Această grupă restrânsă de boli cuprinde maladiile care nu se pot exprima clinic decât

în anumite condiţii sau pentru care, modificarea deliberată (terapeutică) a unor condiţii de viaţă

(alimentaţie) impiedică (anulează) expresia clinico - biologică proprie bolii (ex. Idioţia fenil -

piruvică).

BOLI CU DETERMINISM GENETIC PUR:

a.) Eritroblastoza fetală (boala hemolitică neonatală). Incompatibilităţile D (Rh), traduse

prin apariţia anticorpilor materni anti - Rh, realizează forme grave de eritroblastoză fetală,

complicate cu manifestări neurologice (encefalopatia bilirubinică).

Sensibilizarea mamei cu antigene eitrocitare fetale de tip ABO sau D (Rh) provoacă un

răspuns imun cu formare de izoanticorpi antieritrocitari specifici .Această sensibilizare poate fi

realizată în următoarele circumstanţe:

- transfuzii anterioare incompatibile;

- imunizarea transplacentară prin sarcini anterioare sau avorturi;

- trecerea unui număr mare de hematii fetale în circulaţia maternă chiar la o primă

sarcină.

b.) Aberaţii cromozomiale:

b.1.) Aberaţiile autozomale de număr. Sunt de regulă trisomii, apărute ca rezultat al

unei meioze anormale.

Exemple:

- trisomia 21 (mongolismul, sindromul Langdon-Down);

- trisomia 18 ;

- trisomia 13 etc.

Corelaţiile dintre aceste aberaţii şi diferite circumstaţe patologice şi nepatologice se fac

mai ales în funcţie de vârsta mamei ( incidenţa variază, în cazul trisomiilor, de la 1/2000 pentru

mamele sub 25 ani la 1/50 pentru mamele ce depăsesc 45 de ani).

b.2.) Aberaţiile autozomale de structură. Se realizează prin ruperea unor cromatide,

care lipsite de centromer se pierd în cursul mitozei următoare (deleţii) sau se alipesc de alţi

cromozomi (translocaţii), la care de asemenea s-a produs o ruptură.

Dintre aberaţiile de structură amintim:

- deleţia parţială a braţului scurt al cromozomului 5 realizând clinic sindromul “crie du

chat”

- deleţia braţului scurt al cromozomului 4 (4p).

Toate aceste aberaţii de structură prezintă fenotipic grave malformaţii craniene,

oculare, articulare, defiicite psihomotorii etc.

b.3.) Aberaţii gonozomale. Aberaţiile de număr care afectează perechea de cromozomi

sexuali determină malformaţii mai puţin grave. Din acest grup fac parte:

- sindromul Turner;

- sindromul poli-X;

- sindromul Klinefelter (47 XXY- 48 XXYY etc);

- sindromul XYY (sindromul delincvenţiilor).

c.) Mutaţii genice cu efecte majore (erori înăscute de metabolism).

Pentru această grupă de boli modul de transmitere este mendelian, existând deci 4

posibilităţi de clasificare:

c.1) Boli recesive autosomale, în care modul de transmitere este caracterizat de:

- caracterul patologic apare numai între fraţi (1/4);

- părinţii sunt de obicei rude;

- sexele sunt afectate în egală măsură;

- caracterul patologic sare o geneeraţie.

Din această grupă fac parte fenilcetonuria, boala Gauche.

c.2.) Boli dominante autozomale au următoarele criterii de transmitere:

- caracterul apare la fiecare generaţie;

- boala apare la jumătate din descendenţi;

- membri din familie neafectaţi nu transmit boala

- ambele sexe sunt egal afectate.

Din această grupă fac parte unele anemii hemolitice, guta, etc.

c.3.) bolile sex - linked cu transmitere recesivă au următoarele criterii:

- sexul masculin este mai mult afectat;

- numai descendenţii de sex feminin ai probandului sunt heterozigoţi (fără exprimare

clinică) putând transmite boala, băieţii nu sunt afectaţi;

- 1/2 din descendenţii de sex masculin ai femeilor heterozigote fac boala.

Din această categorie face parte hemofilia A

c.4.) bolile sex-linked cu transmitere dominantă sunt caracterizate de următoarele

criterii:

- bărbaţii probanzi transmit boala numai fetelor;

- femeile probanzi transmit boala ambelor sexe în proporţie de 1/2.

ETIOLOGIE GENERALÃ

Prin etiologie, în accepţiunea curentă, se înţelege studiul cauzelor bolilor.

0 definiţie completă trebuie să cuprindă şi ansamblul condiţiilor în care agenţii cauzali,

adică etilogici, acţionează eficient asupra organismului sau au acţionat la un moment dat.

Acest ansamblu etiologic cuprinde atât agenţii cauzali specifici cât şi condiţiile generale

şi particulare, de mediu sau proprii organismului, pe fondul cărora agenţii etiologici pot deveni

eficienţi.

Nu întodeauna prezenţa unor factori nocivi, biotici sau abiotici este suficientă pentru

realizarea unor sindroame lezionale eficiente. Sunt necesare condiţii ce ţin de constituţie,

reactivitate, teren, predispoziţie din partea organismului, ceea ce a dus în terminologia clasică

la împărţirea factorilor cauzali în “factori determinanţi”, “predispozanţi”, “adjuvanţi”, “declanşanţi”

etc.

Etiologia generală clasifică agenţii etologici şi condiţiile cu potenţial patogen (capabile

să realizeze un sindrom lezional eficient - funcţional sau organic - infraclinic sau clinic.

Sunt şi în prezent un număr destul de mare de boli fără o cauză aparentă, cunoscută şi

ale căror mecanisme sunt de asemenea necunoscute. Termenii uzuali pentru astfel de boli

sunt: “idiopatic”, “genuin”, “primitiv” reflectând numai împosibilitatea de moment în aprecierea

unor elemente cazuale, pentru că nu se acceptă ideea de boli fără cauze.

Trebuie să notăm extraordinara varietate a agenţilor etiologici, numărul aproape

nelimitat al acestora, practic, în anumite condiţii orice element al mediului extern sau intern

poate deveni agent etiologic. De aici şi dificultăţile de sistematizare etiologică şi orientările

diferite ale acesteia, funcţie de criterile de încadrare a agenţilor cauzali de relaţiile acestora cu

anumite sisteme de recepţie ale organismului etc.

Clasic, agenţii etiologici se clasifică după mediul din care provin (agenţi etiologici

exogeni şi agenţi etiologici endogeni) şi după natura lor.

Indiferent de mediul din care provin, indiferent de natura lor, efectul patogen al

agenţilor etiologici (cauzali) poate avea:

- efect patogen direct, având drept rezultat constituirea unui sindrom lezional eficient,

clinic sau infraclinic;

- efect patogen indirect realizat prin afectarea funcţională sau organică a sistemelor de

reglaj îndeosebi a sistemului nervos central.

Agenţii etiologici endogeni sau exogeni pot fi clasificaţi fie după efectul lor direct,

indirect, fie după natura acestora.

După natura lor prezentăm o clasificare a agenţilor etiologici:

1.) AGENŢI ETIOLOGICI FIZICI:

- mecanici;

- electrici;

- sonici (ultrasonici, infrasonici);

- barici;

- termici;

- radianţi (radiaţii ionizante şi neionizante);

2.) AGENŢI ETIOLOGICI CHIMICI ŞI MEDICAMENTOŞI.

Practic toate substanţele chimice şi medicamentoase pot fi agenţi etiologici la o

anumită doză. Unele însă sunt extrem de active, la concentraţii foarte mici realizând sindroame

lezionale locale sau generalizate.Din această grupă fac parte:

- otrăvurile vegetale (cu alcaloizi foarte activi cum sunt falina şi faloidina din intoxicaţiile

cu ciuperci);

- otrăvurile ( veninurile) animale, serpi scorpion etc.;

- acizi, alcalii;

- toxine bacterine (toxina botulinică);

- toxine cu potenţial oncogen absolut sau relativ:

~ hidrocarburi policiclice ;

~ amine aromatice, coloranţi azoici;

3.) AGENŢI ETIOLOGICI BIOLOGICI:

- bacterii;

- virusuri;

- fungi;

- paraziţi etc.

4.) AGENŢI ETIOLOGICI SOCIALI.

Agenţii etilogici psihogeni caracteristici bolilor psiho-somatice, pot fi de ordin social dar

nu determină boli sociale. Însă, invers elemente ale mediului social (emoţii negative repetate,

suprasolicitare profesională, stress) reprezintă agenţi cauzali psiho-somatici, dar aceştia din

urmă pot fi induşi şi din cauze non-sociale.

Prin urmare, agenţii etiologici sociali vor determina două grupe de boli distincte

patogenic după cum afectează direct sau corelativ anumite structuri ale organismului, sau au

potenţial indirect prin intermediul sistemelor superioare de reglaj In prima situaţie se crează o

patologie socio - somatică (boli profesionale).

În a doua situaţie se crează o patologie psiho-somatică (social indusă) .

Dintre agenţii etiologici sociali fac parte:

- stress–ul;

- poluarea: fonică, sonică, chimică;

- sedentarism;

- patoalimentaţia.

REACTIVITATEA

Prin reactivitate, în sens restrâns, se înţelege proprietatea unui organism sau a unui

subsistem al acestuia de a răspunde la stimuli.

Termenul, în fiziopatologie, are o semnificaţie mai largă asimilându-l şi pe acela de

“teren” .

Putem spune că reactivitatea este un ansamblu complex de răspunsuri (riposte)

caracteristice fiecărui sistem viu în parte dezvoltate sau angajate la solicitările normale sau

excesive.

Reactivitatea trebuie deci corelată în plus cu eforturile sistemelor funcţionale şi ale

sistemelor de integrare şi reglaj de a menţine homeostazia organismului, indiferent de condiţiile

impuse acestuia .Studiul reactivităţii, deşi are relaţii strânse cu edafologia (ştiinţa “terenului”),

prin generalizările sale, prin procesele de abstractizare depăşeşte cadrul acesteia. ”Terenul”

explică elementele, procesele ce condiţionează apariţia bolii, iar reactivitatea ne explică în plus

nivelul de ripostă la agresiune.

Avem în vedere caracteristici reactive particulare ale răspunsului la agresiuni cu

implicaţii directe privind incidenţa şi evoluţia unor cantităţi morbide, funcţie de o serie de factori

(specie, rasă, sex, etc.) care vor fi discutaţi în continuare.

Specia. De remarcat rezistenţa mangustei la unele veninuri de şerpi, şi a şoarecilor la

agresiunea hiperbară.

In aceeaşi idee notăm rezistenţia aproape absolută a şobolanilor la infecţii ca şi

sensibilitatea cobaiului la bacilul Koch.

Rasa. Particularităţile reactive rasiale par a fi semnificativ modulate de factorii eco -

mezologici.

Caracteristici biologice de culoare (piele, mucoase, păr), de formă (craniul, date

antropologice, etc.) nu conferă raselor superioritate sau dimpotrivă, nu sunt semne de

inferioritate. Mai mult, în prezent, nu se mai admite tipul rasial pur (ar exista 20 de tipuri rasiale,

derivate din cele trei tipuri iniţiale (alb, galben, negru) de cele mai multe ori fiind vorba de

mozaicuri rasiale. De notat o susceptibilitate a rasei negre faţă de bacilul Koch, sensibilitatea

rasei galbene pentru neoplasmul digestiv, etc.

Sexul. Sexul joacă un rol important în modelarea reactivităţii, modificarea semnificativă

a unor linii hormonale şi nivelul deosebit al sistemelor de reglaj (mai prompte dar şi frecvent

hiperergice la bărbaţi).

Participarea inegală la viaţa socială şi deosebirile de bioritm par a juca pentru unele

afecţiuni un rol important.

Vârsta. Următorii factori au semnificaţie în deosebirile reactive funcţie de vârstă (dacă

luăm adultul drept etalon de reactivitate):

- ineficienţa (imaturitatea) unor sisteme enzimatice la copil şi uzura la bătrâni;

- dinamica unor linii hormonale în parcurgerea celor trei vârste, uneori cu specificitate

absolută pentru o anumită perioadă;

- evoluţia iniţială ascendentă, apoi regresivă a unor mecanisme efectoare

biocibernetice (tip c-AMP), funcţie de dinamica evolutivă a mesagerilor primi, dar şi de

”îmbătrânirea” sistemelor enzimatice implicate în angajarea, dezvoltarea şi modularea acestor

procese (adenilat - ciclaza, protein - chinaze, permeaze);

- dinamica adică dezvoltarea, maturizarea, deprimarea sistemului imun;

- evoluţia particulară în timp a sistemelor de reglaj, în special a sistemelor superioare

de control şi integrare;

-”acumularea” erorilor metabolice atât la nivelul genom celular cât şi la nivelul linilor

metabolice banale;

- uzura “asincronă” a sistemelor funcţionale.

O dinamică aparte o prezintă dezvoltarea şi ulterior uzura sistemului nervos central.

Importanţa acestor procese este deosebită având în vedere rolul SNC în coordonarea funcţiilor

sistemice, a funcţiilor sistemelor de reglaj secundare, a sistemelor endocrine, a reacţiilor de

apărare etc.

Evoluţia biomorfologică a SNC prezintă caracteristici singulare. Dacă structurile

anatomice primare (neuronii, căile anatomice) există deja la naştere, parametrii reali de

funcţionalitate apar mult mai târziu. Trebuie adăugate două procese ireversibile şi anume:

perfuzia sanguină tot mai deficitară odată cu trecerea anilor (augmentată şi de pasajele

transmembranare mereu mai dificile şi mai puţin important, pierderea permanentă (din prima zi

de nastere) de neuroni.

BIORITMURILE.

Plecând de la ritmul circadian (ritmul de 24 de ore), se descriu ritmuri cu perioade mai

scurte (ultradiene) şi bioritmuri cu perioade mai mari (circalunare, circaanniene).

Stabilitatea acestora se realizează sub efectul a două grupe de sincronizori:

- sincronizori primi (endogeni) înăscuţi, foarte probabil diencefalici;

- sincronizori secunzi (exogeni) astrali (succesiunea zi-noapte, fazele lunii etc) sociali

(ziua de muncă, turele de serviciu,) experimentali (impuşi) artificiali.

In bioritmul circadian, practic pentru fiecare proces, funcţie sau activitate sistemică sau

subsistemică, există variaţii de intensitate,cu o perioadă relativ exactă, înscrise pe o sinusoidă,

deci cu un plus şi un minus faţă de intensitatea medie.Nu există o suprapunere a sinusoidelor

diferitelor procese sau activităţi, dar corelarea, eventual interferenţa acestora determină un timp

de minimă şi maximă rezistenţă, de minimă şi maximă eficienţă a muncii a creativităţii, etc.

TIPOLOGIILE.

La specia umană, noţiunea de individualitate biologică se completează prin aceea de persoană.

Factorii amintiţi pot modela reactivitatea umană. Indivizii pot fi grupaţi însă şi după anumite

caracteristici anatomice, sistemice, endocrine, psihice, etc, demersuri cunoscute sub numele de

tipologii.

Încă din antichitate s-a încercat încadrarea tipologică a indivizilor, încadrare a cărei importanţă

rezidă din posibilitatea de a cunoaşte şi rezuma, în cadrul tipului respectiv, particularităţi somatice,

vegetative, endocrine, comportamentale, dar mai ales de reactivitate şi teren.

“Tipul“ reprezintă o abstractizare, o sinteză teoretică a unor posibilităţi de exprimare fenotipică,

servind doar ca un model de referinţă.

Pentru descrierea tipologiilor sunt necesare următoarele precizări:

- determinismul tipului este dominant ereditar, dar factori (mai bine sau mai puţin bine

cunoscuţi) pot avea un efect modelator semnificativ;

- tipul pur, (“total”) este aproape imposibil de realizat, frecvent indivizii în cadrul aceleiaşi

tipologii aparţin unor tipuri diferite (“mozaic de tipuri parţiale”);

- apartenenţa la un tip sau altul nu implică în mod obligatoriu inferioritate sau superiritate,

operând mai ales statistic (Săhleanu).

Hippocrate, deosebeşte habitusul sau structura corporală apoplectică cu predispoziţie spre

crizele ictale şi moarte prin apoplexie şi structura ftizică având predispoziţie pentru maladii consumptive,

tuberculoză etc. şi moarte prin ftizie.

Tipologia hipocratică este pur constituţională, mai puţin distilată, “inductiv-empirică“, vădind

deopotrivă un oarecare simplism, dar şi un ascuţit simţ clinic.

Galen descrie o tipologie temperamental - umorală impropriu atribuită lui Hippocrate.

Pe plan fiziologic, Galen, a elaborat teoria celor patru temperamente, teorie ale cărei rădăcini

sunt filozofice. Bazat pe teoria similitudini dintre macrocosmos şi microcosmos a aplicat teoria

elementelor la om.

Cele patru elemente - focul, apa, aerul, pământul - caracterizate printr-o calitate primordială -

caldul, umedul, recele, uscatul - produc în organismul uman cele patru umori principale: sângele, flegma

(limfa), fierea galbenă şi fierea neagră. Cele patru elemente se află în sânge în cantităţi egale, iar în

restul umorilor, unul dintre acestea predomină: în flegmă apa, în fierea galbenă focul, în fierea neagră

pământul. Galen credea că boala s-ar datora vărsării bilei negre în creier, explicându-şi astfel asocierea

semnelor psihice cu cele somatice şi alăturând-o ipohondriei (Gorgos, 1989).

După umoarea care predomină în individ acesta intră într-unul din cele patru tipuri fiziologice

sau temperamentale:

1. Temperamentul sanguin - caracterizat prin reactivitate normoergică, cu potenţial hiperergic

de necesitate;

2. Temperamentul flegmatic (limfatic) - caracterizat prin reactivitate normoergică, cu demaraj

mai lent, dar susţinut;

3. Temperamentul coleric - caracterizat prin reactivitate primar hiperergică;

4. Temperamentul melancolic - caracterizat prin reactivitate hipoergică.

Această teorie morfologică şi fiziologică a antichităţii a făcut o carieră impresionantă în gândirea

medicală, în patologie, în psihologie şi psihiatrie.

Tipologia lui I.P.Pavlov-Ivanov-Smolenski

Este o tipologie psiho-fiziologică. Corelează cele două procese fundamentale ce se petrec în

sistemul nervos central, excitaţie şi inhibiţie, cu un comportament adaptativ, cu un răspuns în funcţie de

rapiditatea, stabilitatea şi intensitatea acestor procese.

Paralela între tipologia temperamental-umorală a lui Galen şi cea nervistă, descrisă de Pavlov a

devenit clasică (Trăilă, 1986):

Galen Pavlov

temperament sanguin -------- tipul puternic echilibrat mobil

temperament flegmatic ------ tipul puternic echilibrat inert

temperament coleric --------- tipul puternic neechilibrat

temperament melancolic ------ tipul slab

Începutul secolului coincide cu o adevărată vogă a tipologiilor.

Şcoala franceză, având ca reprezentanţi pe Rostan, Manouvrier, Sigaud şi Mac Auliffe a descris

o tipologie somato-sistemică, pe criteriul predominanţei unui sistem anatomofuncţional asupra altora.

Această tipologie este analoagă celei descrisă de Galen: tip respirator (bilios), tip digestiv (limfatic), tip

muscular (sanguin), tip cerebral (nervos). Sigaud şi Mac Auliffe descriu şi tipuri mixte - un tip mijlociu

(medio-liniar) intermediar între tipurile extreme. De asemenea subliniază faptul că biotipul reacţionează şi

se modifică în funcţie de mediu (climă, regim, mod de viaţă).

“Drumul de la mecanismele cerebrale la experienţa psihică, la trăirea mintală, conştientă, trece

încă printr-o ţară a nimănui. Pe de o parte neurofiziologul, care studiază mecanismele cerebrale, nu se

ocupă de fenomenul psihic, iar psihologul şi psihiatrul nu simt decât în mică măsură nevoia de a se

preocupa în cercetările lor de ceea ce se întâmplă în creier în cursul unui proces mintal. Neurofiziologul

studiază procesele nervoase care stau la baza vieţii conştiente, dar în acest studiu ignoră cu totul

conceptul de individualitate. Studiul individualităţii variate pune însă cu acuitate problema relaţiilor dintre

individualitatea psihologică şi substratul ei cerebral” (Kreindler, 1972).

Freud Sigmund, medic psihiatru austriac (1856-1939), este fondatorull psihanalizei (Larousse,

1988).

Teoria psihanalitică (psihodinamică) bazată pe conflictul intrapsihic, este identificabilă cu

activitatea lui Sigmund Freud. Teoria originală, s-a dezvoltat, iniţial, ca încercare de explicare a

comportamentului şi simptomelor cunoscute sub genericul de nevroze (ex. fobia, obsesiile, isteria) prin

prisma sexualităţii copilului, şi ulterior a fost revizuită. Treptat teoria s-a extins incluzând, atât dezvoltarea

normală, cât şi cea anormală a personalităţii (Wiener, 1995).

Tipologia psihanalitică are la bază criteriul dezvoltării libidinale, tipurile constituind fixări în cursul

dezvoltării. Au fost descrise următoarele tipuri:

- tipul oral, caracterizat prin necesitatea de a depinde exclusiv de alţii, însoţită de trăsături

legate de aspectul de a da - a primi (generozitate - avariţie, volubilitate - tăcere obstinată);

- tipul anal caracterizat prin parcimonie (zgârcenie), iritabilitate (încăpăţânare) şi pedanterie

(ordine);

- tipul uretral, caracterizat prin ambiţie şi dorinţa de competiţie;

- tipul falic, caracterizat prin temeritate, hotărâre, încredere, ce ar reprezenta o realizare a

dorinţei, în relaţie cu teama de castrare;

- tipul genital care corespunde normalităţii ideale a personalităţii.

Şcoala italiană descrie o tipologie anatomo-endocrină. În această şcoală Di Giovanni şi Viola

descriu iniţial tipuri morfologice utilizând criteriul antropometriei. Este continuată de N. Pende în anul

1927, care diferenţiază tipuri constituţionale prin criteriul metabolic şi endocrin, adăugând cu Vidoni,

trăsăturile psihologice caracteristice fiecărui tip (Olaru, 1990).

Biotipul longilin are o grupă longilin - stenică, cu o varietate hipertiroidiană şi alta hipertiroido-

hiperpituitară şi o grupă longilin-astenică, cu o varietate hiposuprarenală şi alta hipogenitală.

Longilinii sunt tahipsihici, stenici (energici) sau astenici (nervoşi) şi au o predispoziţie la

schizofrenie.

Biotipul brevilin, are o grupă brevilin-stenică, cu o varietate hipersuprarenală şi alta

hipergenitală şi o grupă brevilin-astenică, cu o varietate hipotiroidiană şi alta hipotiroido-hipopituitară.

Brevilinii sunt bradipsihici, stenici (euforici) sau astenici (depresivi) şi au predispoziţie spre

psihoză maniaco-depresivă.

Biotipologia lui N.Pende reprezintă o sinteză a şcolii italiene. O defineşte ca ştiinţă unitară şi

corelaţională a individualităţii umane. Studiul unitar şi corelaţional interesează fenomenele morfologice

exterioare şi interioare, fenomenele funcţionale, relaţionale şi umorale, fenomenele active şi volitive,

fenomenele intelectuale în ansamblul şi în raporturile lor reciproce.

Kretschmer, reprezentant al şcolii germane, a elaborat cea mai cunoscută şi larg acceptată

tipologie. Pornind de la observaţia structurii corporale (habitusul), a bolnavilor de psihoză maniaco-

depresivă şi de schizofrenie a stabilit o corelaţie.

Această constatare a fost confirmată ulterior de cercetări biochimice şi fiziologice

demonstrându-se astfel legătura strânsă între particularităţile individuale de metabolism, endocrine, ale

activităţii nervoase şi structura corporală (Zorgo, 1976).

Kretschmer (1930), în cartea “La structure du corp et le caractére” descrie trei

tipuri esenţiale şi un tip secundar pe care le-a observat la bolnavii mintali. Frecvente în viaţa normală,

aceste tipuri nu conţin nimic morbid, însă indică numai unele dispoziţii biologice, din care o parte minimă

ajunge la exagerarea patologică, fie din punct de vedere psihiatric, din punct de vedere al clinicii interne.

Alături de aceste tipuri principale, se reunesc în rubrica tipuri displastice speciale, în măsura în care se

depărtează sensibil de medie, şi care aparţin strâns prin forma lor unor sindroame endocrine.

Tipul leptosom sau astenic. În ceea ce priveşte habitusul astenic, acesta este caracterizat prin

creştere normală în lungime şi creştere redusă în lăţime (corp subţire, nas ascuţit) şi corespunde

temperamentului schizotim, cu predispoziţie la schizofrenie.

Ca trăsături psihologice proporţia psihestezică a schizotimului se caracterizează prin oscialţii

între hiperestezie şi anestezie, ritmul psihic oscilează între vivacitatea capricioasă şi obstinaţia refractară,

psihomotilitatea este adesea inadecvată excitaţiilor.

Tipul picnic, habitusul picnic se caracterizează prin creştere în lărgime şi circumferenţial,

acumulare de grăsime etc (mic şi îndesat) corespunde temperamentului ciclotim având ca trăsături

psihologice în ceea ce priveşte psihestezia şi tonalitatea psihică o proporţie diatezică caracterizată prin

oscialţii între excitaţie (veselie) şi depresie (tristeţe), curba temperamentului oscilează între acceleraţie şi

deceleraţie, cu psihomotilitate adecvată excitaţiilor: simplă, naturală, blândă. Acest tip este peredispus la

psihoza maniaco-depresivă. După uni autori predicţia este de 64% (Olaru, 1990).

Tipul atletic cu un habitus caracterizat prin dezvolatre puternică a aparatului osteoarticular şi a

epidermei; corespunde temperamentului vâscos epileptoid sau enechetic, definţi prin asociaţia dintre o

vâscozitate liniştită şi o oarecare explozivitate; este predispus la schizofrenie şi posibil epilepsie.

Tipul displastic special , dizarmonic, din sfera patologiei endocrine (eunucoizi, cu talie mare),

statură mare, obezi, plurigladulari, infantilisme, cu predispoziţie la schizofrenie.

Kretschmer inventariază principalele trăsături ale picnicului şi leptosomului utilizând ca

teste:viteza de acţiune, ergograful, timup de reacţie, proba prin pete multiple, simultane, test de asociaţie

de cuvinte, test de baraj, test de preferinţă formă - culoare şi reflex psihogalvanic. Le atribuie următoarele

trăsături (Olaru, 1990):

- temperamentul schizotim : tempoul personal este rapid, ritmul activităţii regulat, oboseală

brutală, distractibilitate slabă, tendinţă la disociaţie forte, derularea imaginilor mintale perseverativă,

întinderea atenţiei strâmtă, direcţia percepţiei - predominanţa formelor, excitabilitatea forte, de lungă

durată;

- temperamentul ciclotim: tempoul personal este lent, ritmul activităţii neregulat, oboseala

progresivă, distractibilitatea forte, tendinţa la disociaţie slabă, derularea imaginilor mintale asociativă,

întinderea atenţiei largă, direcţia percepţiei - predominanţa culorilor, excitabilitatea slabă cu epuizare

rapidă.

Legat de structura corpului, Kretschmer descrie ca personalităţi prepsihotice ale alienaţilor sau

rudelor lor, stările de schizoidie şi de cicloidie, stări anormale, constituţionale, oscilante între sănătate şi

boala constituită, constând în simptome fundamentale, delirante ale psihozelor schizofrenice şi maniaco-

depersive.

Tipologia lui Kretschmer, deşi criticată de mulţi autori, este încă frecvent utilizată în practică de

unele şcoli medicale, îndeosebi psihologice, datorită corelaţiei pe care o realizează între morfotipologie şi

tipul temperamental (Diaconescu, 1979).

Biotipologia lui C.G. Jung.

Tipologia lui Jung larg răspândită şi acceptată este fondată pe criteriul libidoului, acordându-i,

însă acestuia, un sens mai larg de energii pulsionale ale individului care este orientat fie spre lumea

externă, spre obiecte realizând tipul extravertit, ce acordă valoare lumii exterioare (ideaţia ciclotimului), fie

spre lumea interioară către subiect realizând tipul introvertit, ce acordă valoare lumii interioare, ideilor

(ideaţia schizotimului) (Olaru, 1990).

Tipologia jungiană este, probabil cea mai puţin reductivă şi mai echilibrată din câte s-au

construit în psihologie şi fără îndoială, cea mai cunoscută şi cea mai populară. Noţiunea de introversiune

şi extraversiune şi tipurile legate de variaţiile ei dihotomice au intrat în limbajul de toate zilele”.

Cele opt tipuri care o compun sunt rezultatul combinaţiei a patru “tipuri funcţionale” cu două

tipuri “de atitudine”. Primele departajează oamenii după funcţia psihologică pe care o folosesc de

preferinţă spre a se orienta în lume (gândirea, simţirea, senzaţia ori intuiţia) în vreme ce “tipurile de

atitudine” extravertit şi introvertit diferenţiază indivizii după ponderea conferită “obiectelor” lumii

exterioare (lucruri şi semeni) în raport cu evenimentele lăuntrice.

Jung defineşte tipul ca fiind “un model sau exemplu care redă în mod caracteristic

particularităţile unei specii sau ale unei generalităţi. În sens mai restrâns (…) tipul este un model

caracteristic al unei atitudini generale, care se manifestă în numeroase forme individuale” (Jung, 1997).

Gândirea şi simţirea sunt funcţii raţionale în măsura în care sunt decisiv influenţate de

momentul reflecţiei. Ele îşi realizează deplin vocaţia într-o concordanţă pe cât posibil perfectă cu legile

raţiunii.

Funcţiile iraţionale, în schimb, sunt acelea care urmăresc percepţia pură, precum intuiţia şi

senzaţia, căci, pentru a ajunge să perceapă complet evenimenţialul, ele trebuie să se lipsească pe cât

posibil de factorul raţional care presupune excluderea evenimentului extra-raţional.

Sensul precumpănitor pe care îl ia mişcarea libidinală permite o nouă împărţire în alte două

clase: introversie şi extraversie.

Extraversia este caracterizată prin orientarea în afară a libido-ului, prin interesul faţă de

evenimente, oameni şi lucruri, prin relaţia cu acestea şi dependenţa de ele (Forman, 1991). Jung

desemnează prin această noţiune o relaţie evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări

pozitive a interesului subiectiv faţă de obiect. Extravertitul gândeşte, simte şi acţionează în raport de

obiect, şi anume într-un mod direct şi limpede perceptibil, în aşa fel încât nu poate exista nici o îndoială în

legătură cu atitudinea sa pozitivă faţă de obiect, extraversia fiind de aceea, într-o oarecare măsură, un

transfer al interesului de la subiect la obiect.

În ceea ce priveşte introversia, aceasta reprezintă îndreptarea către interior a libido-ului,

exprimând o relaţie negativă a subiectului cu obiectul. Cine are o atitudine introvertită gândeşte, simte şi

acţionează într-un mod care lasă să se vadă că subiectul este pe primul plan, în timp ce obiectului îi

revine cel mult o valoare secundară.

Introversia obişnuită este caracteristică tipului introvertit şi cea mai frecventă nevroză întâlnită la

acest tip este, după Jung, nevroza obsesivă.

Toate tipurile fundamentale pot aparţine atât unei clase cât şi celeilalte, după cum atitudinea lor

dominantă este mai introvertită sau mai extravertită.

Din punct de vedere biologic, relaţia dintre subiect şi obiect este un raport de adaptare,

deoarece presupune că termenii săi au unul asupra celuilalt efecte modificatoare, aceste modificări

constituind adaptarea. Atitudinile tipice faţă de obiect sunt de aceea procese de adaptare.

Tipologia antropologică

Această încadrare tipologică are la bază rasa, aşezarea geografică, caractere ereditare sau

dobândite, reletiv stabile. Se disting (Ulmeanu, 1983):

Tipul dinaric – din Alpii Dinarici – caracterizat prin talie înaltă, brahicefal, faţa alungită cu bărbie

proeminentă, păr drept, aspru, castaniu, brun cu ochi căprui, privirea rigidă, aspră, categorică, urechi

mari, ceafa turtită, fruntea dreaptă. Tip cu o musculatură bine dezvoltată, este vioi, echilibrat, ferm.

Prezintă predilecţie pentru activităţile tehnice. 40% din populaţia României se încadrează în acest tip.

Tipul mediteranean – scund dar bine proporţionat, excitabil; maxilare pronunţate, brun cu ochi

negri, mari, proeminenţi; dolicocefal, fruntea slabă, părul negru, ondulat. La nevoie este ordonat,

disciplinat, întreprinzător. Tip voios, vioi, are predilecţie pentru arte în general. În ţara noastră, 20% din

populaţie aparţine acestui tip.

Tipul alpin – 20% în România – este vioi, scund, faţa rotundă, segmente proporţionate; nasul,

bărbia, oasele malare potrivite, ochi mari, expresivi, iris căprui, urechi decolate, păr castaniu. Tip

prietenos, întreprinzător cu talent artistic, prezintă tendinţă la obezitate.

Tipul nordic – 15% la noi – înalt, blond, urechi mici, ceafă proeminentă, frunte spre înapoi; bine

proporţionat, dolicocefal, nas lung cu nări efilate, buze hipotone care dezvelesc uşor arcada dentară

superioară, iris albastru, tegumente deschise la culoare, rozate, privirea hotărâtă, rece. Este un tip cu

înclinaţie spre activităţi tehnice, idei (introversie).

Tipul est-europid sau slav – 5% în România – talie mică, mai scund decât tipul nordic, bine

proporţionat, torace bine dezvoltat, blond, nas scurt îndreptat în sus, capul are formă piramidală cu baza

orientată în jos. Este asemănător cu tipul digestiv descris de Sigaud.

Tipul dacic – asociază criteriile tipului est-europoid cu cel nordic.