Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi

Facultatea de Filosofie

Bipolaritatea si perioada post- Razboi Rece

Student:

Ştiinţe politice, Anul II, Grupa 1

1.Argument;

2.Conceptul de bipolaritate ;

3. Conceptul de razboi rece ;

4.Cuprins;

5.Concluzii;

6 Bibliografie:

1.ARGUMENT

Criza, ca şi războiul, face parte din viaţa oamenilor, a societăţii omeneşti. Ea reprezintă

un moment (o perioadă) de disfuncţionalitate în evoluţia societăţii, care necesită soluţii viabile,

menite să asigure oschimbare sau o revitalizare a sistemelor şi proceselor deteriorate.Cauzele

crizelor sunt complexe, iar rezolvarea lor ţine de funcţionalitatea socială, de filosofia şi

fizionomia de sistem şi de proces.

Deşi crizele şi conflictele au fost analizate în mod riguros, nu se cunosc şi, mai ales, nu se

pot prevedea în totalitate şi în mod oportun toate cauzele care le generează, nici măcar cele

esenţiale. Nici o societate omenească, din câte se cunosc până acum, nu s-a dezvoltat şi nu se

dezvoltă linear. Viaţa unei societăţi cunoaşte momente simetrice, disimetrice şi asimetrice,

evoluţii rapide şi stagnări, progrese şi regrese, situaţii normale, dar şi anormalităţi, crize şi

conflicte.

Omenirea se luptă cu ele de la începutul existenţei sale şi, probabil, această luptă va fi

dusă până în ultima clipă a existenţei umane. De aici nu rezultă că fenomenul crizelor şi

conflictelor reprezintă o fatalitate, că oamenii sunt complet neputincioşi în faţa lui şi trebuie să se

resemneze, ci doar o realitate socială, politică, economică, informaţională, militară etc. de care

trebuie să se ţină seama şi care poate fi ameliorată şi chiar controlată.

Este posibil ca oamenii să nu mai fie victime inconştiente şi, adesea, indiferente ale

crizelor, conflictelor şi războaielor, ci să folosească aceste fenomene şi aceste procese pentru a-şi

ameliora propria condiţie, pentru a grăbi procesele de modernizare şi a prelungi perioadele de

prosperitate şi de stabilitate. Deja omenirea şi-a format unele abilităţi în ceea ce priveşte

gestionarea crizelor şi conflictelor şi, deşi nu a reuşit să rezolve pe deplin problema

conflictualităţii, a realizat, totuşi, paşi importanţi în prevenirea unor crize şi conflicte militare de

mare amploare, cu întrebuinţarea armelor de distrugere în masă şi a altor mijloace.

Tratatele şi acordurile privitoare la asigurarea păcii şi securităţii planetei, la

neproliferarea armelor de distrugere in masa, la interzicerea minelor şi altor mijloace de

distrugere a fiinţei umane, la controlul armamentelor, activitatea ONU şi a altor organizaţii de

securitate constituie expresii ale efortului omenirii de a pune sub control fenomenul

conflictualităţii. Din păcate, fenomenul evoluează, iar măsurile de securitate economică, socială

şi militară ţin cu greu pasul.

Vulnerabilităţile cresc o dată cu dezvoltarea societăţilor, simetric cu pericolele şi

ameninţările, apar altele noi, de cele mai multe ori, în mod aleatoriu, greu de anticipat şi de

contracarat. Cu toate acestea, fenomenul crizelor şi conflictelor trebuie studiat, analizat, înţeles şi

pus sub control. Toate instrumentele cunoaşterii trebuie puse în slujba analizei şi soluţionării

crizelor şi conflictelor. Chiar dacă rezultatele nu vor fi totdeauna spectaculoase, ele nu vor lipsi.

Studiind fenomenologia şi filosofia crizei, omenirea nu are decât de câştigat. Este şi rămâne cea

mai mare provocare a tuturor timpurilor.

Analiza atentă a crizelor care au avut loc de la încheierea războiului rece reliefează câteva

trăsături importante ale acestora care au făcut ca situaţia strategică cel puţin în Orientul Mijlociu,

în Orientul Apropiat, în Balcani, în Caucaz, în Indonezia, la graniţa dintre India şi Pakistan,

în Caşmir (în general, în Asia de Sud şi în Asia de Sud-Est), dar şi în unele zone din America

Latină, să fie instabilă, conflictuală şi chiar periculoasă. Dacă, la acestea se adaugă şi atacurile

teroriste ale ETA, în Spania, şi IRA, în Marea Britanie, cele teroriste asupra Statelor Unite ale

Americii, efectuate la 11 septembrie 2001 şi, în continuare, în afara acestuia, cele efectuate în

Turcia, în Spania şi în Rusia şi în alte părţi asupra unor obiective de importanţă strategică sau,

pur şi simplu, asupra populaţiei, avem o imagine concludentă asupra ariei de răspândire a

acestora şi asamblării lor în planul finalităţii, al efectelor.

Aceste trăsături sunt: proliferarea stării de haos şi, pe fondul restricţiilor financiare şi

dificultăţilor economice, finanţarea subterană a unui sistem de insecuritate internaţională din ce

în ce mai complicat şi mai greu de contracarat; constituirea şi consolidarea reţelelor crimei

organizate şi terorismului internaţional cu noduri de dirijare în punctele invulnerabile şi module

de acţiune în punctelecheie; folosirea de către anumite cercuri de interese a prevederilor

legislaţiei internaţionale cu privire la drepturile omului şi la drepturile minorităţilor pentru a-şi

asigura propria libertate de acţiune şi a realiza un adevărat „dispozitiv ofensiv strategic” modulat

pe punctele vulnerabile ale planetei (ale statelor care au posibilitatea să controleze şi să limiteze

libertatea de acţiune a reţelelor economice şi financiare subterane şi a agenturilor acestora);

proliferarea, prin sistemul corupţiei, a unor filosofii revanşarde, a unei filosofii a răzbunării, care

a dat naştere unui terorism primitiv, răzbunător, fundamentalist, care nu se află numai în

dimensiunea extremismului islamic, ci şi în cea a altor cercuri extremiste, de sorginte politică,

etnică sau religioasă; crearea impresiei că ne apropiem de un conflict intercivilizaţional, de un

război al civilizaţiilor; criza de falie.

Principalele crize post-război rece, cu efect în planul relaţiilor internaţionale şi în cel al

mediului internaţional de securitate au fost următoarele: criza hidrocarburilor, care a dus la

războiul din Golf; criza profundă a Africii, care întreţine războaiele din Somalia, din Angola

(războiului diamantelor şi al petrolului), din Rwanda, din Congo, din Eritreea etc.; criza etnică şi

secesionistă din Balcani, care a reliefat o recrudescenţă fără precedent a terorismului militar

(UCK şi Armata de Eliberare din Macedonia sunt expresii clasice ale acestui tip de terorism, ca

şi IRA şi ETA); criza separatist din Cecenia (pe care Moscova o consideră teroristă, datorită

faptului că gherilele cecene sunt ilegale) şi acţiunile grupurilor teroriste cecene asupra capitalei

Rusiei, altor oraşe din Federaţie şi asupra populaţiei; criza din Orientul Apropiat (războiul dintre

armata israeliană şi palestinieni).

În concluzie, multiplicarea terorismului răzbunător şi, în parte, a celui religios,

fundamentalist, nu este numai o cauză, ci şi un rezultat al procesului de globalizare şi stării de

haos şi, în acest sens, un instrument deosebit de eficace pentru obţinerea unor efecte bine

calculate, care, la prima vedere, scapă analizei. Este vorba, între altele, de canalizarea energiilor

unor mari puteri şi ale comunităţii internaţionale într-o direcţie voită, în folosul acelor cercuri

care folosesc astfel de acţiuni, întrucât au interese globale sau regionale puternice. O altă

concluzie care se desprinde de aici este aceea a pericolului unui terorism generalizat, care ar

menţine o perpetuă situaţie de criză (trecerea de la o criză la alta, de exemplu, de la cea economic

la cea informaţională, la cea a culturii etc.), făcând imposibilă realizarea unei noi ordini mondiale

sau canalizând procesul de constituire a acesteia într-o direcţie dorită de anumite cercuri, de

anumiţi actori.

2.Conceptul de bipolaritate

Conceptul de bipolaritate este caracterizat printr-un echilibru mondial rezultat din starea

de confruntare dintre doua blocuri politice si militare opuse. Esenta acestui echilibru il

reprezenta conceptul de Distrugere mutual asigurata (MAD) care ofera suportul fundamental al

celor doua sisteme de securitate, materializat prin descurajarea reciproca. Esenta strategiilor de

securitate ale puterilor constitue asigurarea unei riposte credibile, prin dezvoltarea propriilor

capacitati militare. Existenta celor doua blocuri politico-militare rivale stabileste configuratia

sistemului mondial dupa aceeasi schema dualista, majoritatea statelor aflandu-se in situatia de a

alege pe unul dintre cei doi actori politici majori in vederea stabilirii unor relatii privilegiate. In

competitia de mentinere a suprematiei sau macar a unui echilibru acceptabil, cele doua blocuri

antreneaza in scopuri exclusiv militare surse si resurse inimaginabile, care pot satisface in buna

masura cerintele sociale tot mai crescande si diversificate ale cetatenilor.

3. Conceptul de razboi rece

Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă, nonmilitară (deşi a cauzat

cursa înarmării) şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două grupuri

de state care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS şi

aliaţii ei, cărora li se mai spunea şi Blocul oriental sau răsăritean. Celălalt grup cuprindea SUA şi

aliaţii lor, numiţi şi Blocul occidental sau apusean. La nivel militar-politic a fost o confruntare

între NATO (North Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi

Pactul de la Varşovia. La nivel economic, a fost o confruntare între capitalism şi socialism. La

nivel ideologico-politic a fost o confruntare între democraţiile liberale occidentale (aşa-numita

"lume liberă," "societatea deschisă") şi regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea

închisă").

Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită "Războiul rece", deoarece nu s-a ajuns

la confruntări directe militare dintre supraputeri (nu s-a ajuns la un război "cald"). Din punctul de

vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns şi nu se putea ajunge la un război "cald", la o

confruntare convenţională datorită faptului că ambele supraputeri s-au dotat cu arme atomice şi

nucleare, ceea ce a creat o situaţie strategică de "deterrence", adică de descurajare şi blocare

reciprocă. Altminteri, se ajungea la o distrugere reciprocă totală şi la o catastrofă mondială. Din

punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o confruntare între serviciile occidentale de

"intelligence" (în primul rînd cele americane, CIA, NSA, dar şi cele britanice, germane, franceze,

italiene, etc.) şi serviciile de poliţie politică ale regimurilor totalitare comuniste (în primul rînd,

KGB, dar şi Securitate, STASI, etc.)

S-a mai numit "Războiul Rece" şi datorită faptului că a fost purtat între foştii aliaţi din

războiul împotriva regimului totalitar nazist, între două forme de regimuri politice care aveau

aceleaşi rădăcini ideologice, adică lupta democratică pentru emanciparea omului de sub orice

formă de dominaţie. "Războiul Rece" a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din 1947,

când s-a folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991.

Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au

utilizat presiunea economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul,

operaţiunile militare de intensitate mică şi iminentul război pe scară mare. Războiul Rece s-a

încheiat o dată cu prăbuşirea regimurilor comuniste sovietice şi a URSS, supraputerea care s-a

confruntat cu SUA, iar lumea care a rămas este dominată de o singură supraputere (condiţie

descrisă de specialiştii în politică internaţională drept hegemonie globală a SUA într-o lume care

este unipolară, chiar dacă unii specialişti partizani şi, în general, antiamericani o numesc

multipolară).

4.Cuprins

Când vine vorba despre relaţiile internaţionale, s-a obişnuit să se folosească mai multe

clişee: atunci când se vorbeşte despre sistemul internaţional se întrebuinţeză, chiar şi după

terminarea războiului rece, termenii de unipolaritate, bipolaritate, multipolaritate.

Totuşi, Războiul Rece a luat sfârşit, iar clişeele au rămas în memoria politicii externe a

statelor care le-au folosit. Acestea tind să realizeze un transfer dintr-o categorie în alta, oscilând

între multilateralismul printre actorii mici ai sistemului internaţional şi unilateralismul dar care

este instrumentul principal de acţiune în favoarea atingerii scopurilor de politică externă a

actorilor mari.

Un clişeu, care are valoare de adevăr, chiar şi în prezent, când au trecut aproape douăzeci

de ani de la destrămarea sistemului bipolar al relaţiilor internaţionale, adică de la destrămarea

Uniunii Sovietice, unul dintre cei doi poli, care s-a menţinut în viaţă cu ajutorul armelor

nucleare. Acesta ţine de tendinţa de a caracteriza situaţia geopolitică actuală, dar şi cea trecută,

prin prisma relaţiilor de politică externă ale Statelor Unite ale Americii şi Federaţiei Ruse. Nu

există stat sau actor internaţional, care să nu ţină cont în stabilirea intereselor şi priorităţilor

naţionale de dispoziţia politicienilor de la Casa Albă sau Kremlin.

Analistii politicei îşi pun întrebări cum ari fi: Ce sunt aceşti doi actori internaţionali: rivali

sau parteneri? Până la ce punct se extinde această rivalitate sau acest parteneriat? Poate să existe,

totuşi un consens între cei doi, ţinând cont de faptul că la nivel declarativ, adică de discurs

politic, tendinţele de propagare a interesului naţional sunt realizabile într-o manieră

asemănătoare şi de o parte, şi de cealaltă? Până unde poate ajunge toleranţa reciprocă, dacă

sistemul internaţional a fost în secolul XX prea mic pentru cei doi actori internaţionali? Cine va

obţine primatul asupra lumii: Federaţia Rusă prin acţiuni, declarate multilateraliste sau Statele

Unite ale Americii, prin deja consacratele metode unilateraliste? Este posibil să mai asistăm la o

astfel de duelare pe arena internaţională sau Războiul Rece le-a epuizat deja resursele în faţa

noilor provocări?

Cel de-al doilea razboi mondial a reuşit să pună capăt mai multor aspecte care nu-şi mai

gaseau locul în acea parte din istorie: Imperialismul, structura multipolară aflată într-o continuă

incertitudine chiar de la inceputul secolului a fost inlocuită de biporarismul SUA- URSS, ţări

participante la război, dar cu situaţii complet diferite. SUA era o superputere militară şi

economică, mult mai puţin afectată de cel de-al doilea razboi mondial decât statele europene şi

URSS pe de o parte care nu putea fi considerată o putere economică, dar totuşi din punct de

vedere militar avea un cuvânt greu de spus. Axa est-vest s-a stabilizat prin intermediul armelor

nucleare. Cauzele exacte ale confruntării, numite Razboiul Rece, sunt complexe şi incerte. Se

poate spune totuşi ca variaţia economică şi interesele politice şi vidul de putere creat prabuşirea

vechii ordini a creat sistemul bipolar, în care o mare atenţie era acordată disputei dintre cele două

mari puteri.

Americanii au încercat să se opună expansiunii comuniste oriunde ameninţa. Doctrina

"containment" a transformat politica externă a SUA de la forma de izolare în care se afla inainte

de razboi la una de globalizare de după razboi, opunându-se URSS-ului (şi mai tarziu Chinei

comuniste) atât diplomatic cât şi militarl. SUA a sponsorizat diferite alianţe regionale precum

NATO în 1949. URSS-ul a raspuns in 1955 prin Trataul de la Varşovia. Ambele părţi au cautat

sprijin în lumea a treia, unde atat SUA cât şi URSS au investit armament şi bani în diferite

guverne sau grupuri de rebeli, în continua luptă comunism-capitalism.

Oricare ar fi progresul către controlul armelor nucleare, sistemul mondial a fost pentru

totdeauna tulburat de folosirea bombei atomice asupra oraşului Hiroshima pe 6 august 1945.

Armele atomice au schimbat relaţiile de putere, prin introducerea posibilitătii de autodistrugere

totală a oamenilor. Ei practic au impărţit lumea pentru câteva decenii în două clase de putere:

cele două mari superputeri, care deţineau cea mai mare parte a armelor nucleare şi ceilalţi.

Probabil, rezultatul unui razboi nuclear este atât de dezastruos încat cea mai parte din sistemele

politice prevăd sfârşitul lumii. Un rezultat este acela ca superputerile nucleare au evitat un razboi

direct între ele. Un alt rezultat este acela că discuţiile pe baza armelor nucleare au devenit un

proces continuu. Deceniile de convorbiri despre arme au avut un succes limitat. Un număr de

acorduri au restrans arsenalele nucleare ale SUA si Rusia.

Faptul ca ambele superputeri posedau arme nucleare, în mod firesc a dus la evitarea unor

confruntări directe cu toate că au existat câteva. Cel mai serios dintre acestea a fost criza

nucleară din Cuba, izbucnită în octombrie 1962 după ce sovieticii incepuseră să construiască

rachete nucleare de raza medie în Cuba.

Doctrina americană ce privea un control strict asupra evoluţiei altor state a dus la

implicarea SUA în Vietnam. Forţele vietnameze conduse de către naţional-comunistul Ho Chi

Minh au învins armatele franceze coloniale in 1954 şi au capatat independenţa. Dar ţara era

împărţită între forţele de nord conduse de Ho şi un guvernamant pro-vestic în sud. A început

lupta pentru unificarea Vietnamului, politica americană de control strict asupra evoluţiei altor

state a împins SUA să intervină cu propria ei armată în1964 în sprijinul Vietnamului de Sud.

Vietnamul a cauzat un număr important de schimbări în atitudinea SUA şi a implicării

acesteia în relatiile internaţonale. Una dintre schimbări a fost o sporire a rezistenţei faţă de

necesitatea razboiului rece de a combate comunismul pretutindeni. În al doilea rând, SUA a

realizat cu claritate că sistemul bipolar se prabuşea. Cu toate că, mai ales din punct de vedere

militar unele aspecte ale bipolarismului s-au păstrat, sistemul de alianţe din jurul celor doi poli a

început sa se fragmenteze. China şi URSS erau atat de contrare încat erau pe punctul de a se gasi

în razboi în 1969. Începând, aproximativ cu guvernarea liderului sovietic Leonid I.

Brejhnev(1964-1982) şi a preşedintelui american Richard M. Nixon(1969-1974) relaţiile est-vest

au început să renască. Realizând cu acurateţe realitatea schimbării balanţei puterii, în special

ascensiunea Chinei şi declinul consensului în cea ce priveşte razboiul rece în SUA, Nixon s-a

hotărât să îmbunătăţească relaţiile cu URSS şi China printr-o politică de detentă. Bazându-se pe

propriile perspective internaţionale şi schimbări interne, URSS şi China ajung la un real consens

politic şi au copiat tendinţa de moderare din politica americană.

Sfarsitul sistemului bipolar. In timpul anilor ’70 si inceputul anilor ’80 relatiile dintre est

si vest au continuat sa se raceasca si sa se incalzeasca, dar in ansamblu s-au imbunatatit. Din

1985 ele au inceputa sa se schimbe mult mai repede. URSS a intrat in atentia puterilor. Michail

S. Gorbaciov a devenit presedintele URSS in 1985 si a functionat drept catalizator in privinta

schimbarilor aparute. El a incercat sa reformeze sistemul politic opresiv al URSS prin permiterea

exprimarii unor oponenti si prin masuri democratice. Gorbaciov a cautat sa restructureze greoiul

sistem economic si birocratic sovietic.

Gorbaciov nu era nici democrat, nici capitalist in sensul european de vest al cuvintelor,

scopul sau principal era sa reintinereasca URSS-ul. Gorbaciov a cauta sa aiba relatii mai bune cu

vestul pe langa proclamata sa preferinta pentru armonie, existand doua motive. In primul rand, o

relaxare a tensiunilor i-ar fi permis acestuia sa reduca partea alocata de catre bugetul URSS

cheltuielilor militare si sa le redirectioneze in scopuri interne in vederea dezvoltarii tehnologice a

URSS-ului. In al doilea rand, stabilirea de relatii pasnice cu vestul ar fi permis acestor state sa

investeasca in anumite aspecte economice incluzand tehnologii sofisticate, conditii mai

favorabile de schimburi, si accentuarea unor investitii private in URSS.

Spre a-si indeplini telurile Gorbaciov a lansat o pace ofensiva ce consta intr-o combinatie

intre o diplomatie publica abila si activitate intensa. El a retras fortele sovietice din Afganistan, a

cooperat cu SUA spre a detensiona situatia din sudul Africii, America centrala si oriunde in alta

parte; a anuntat faptul ca URSS-ul intentioneaza sa permita Europei de est sa-si urmeze propriile

politici sociale interne. Aceste schimbari in politica URSS cuplate cu sistemul economic si

politic sovietic slabit au oferit Europei de Est ocazia de a se dezlipi din orbita moscovita. Cele

mai dramatice evenimente au avut loc in ceea ce atunci se numea Germania de Est. Atunci la

mijlocul anului 1989, 500. 000 de locuitori ai Germaniei de Est au demonstrat impotriva

guvernului lor comunist in fata ultimului simbol al razboiului rece, Zidul Berlinului. In cateva

saptamani guvernul Germaniei de Est a incetat sa functioneze, grabind astfel unificarea

Germaniei. In octombrie 1990 Germania de Est practic s-a autodizolvat si s-a format in parti

componente ale landurilor germane, apartinand astfel unei singure Germanii. Dominatia

sovietica asupra altor tari din Europa de Est a disparut cu repeziciune, guvernele comuniste din

zona au fost dizolvate sau fortate sa renunte la puterea politica. Cateva tari au cerut retragerea

trupelor sovietice si in februarie 1991 membrii Pactului de la Varsovia au dizolvat alianta.

Sunt unii care sustin ca lumea este sau ar trebui sa urmeze calea unui nou sistem ce

presupune prabusirea sau slabirea sistemelor nationale si impunerea unei noi organizatii

supranationale ce presupune un control mai amplu. La extrema acesta ar putea deveni un guvern

unic mondial si sistemul ar fi in acest caz unipolar.

Un alt tip de sistem unipolar este "imperiul universal”, in care o superputere dobandeste

hegemoia mondiala. Au existat unele speculatii cum ca SUA ar putea sau ar trebui sa incerce sa

obtina aceasta hegemonie. In timpul crizei din Golf (1990-1991) presedintele Bush a vorbit

despre stabilirea unei noi ordini mondiale bazate pe o cooperare americano-sovietica si o mai

mare incredere acordata legilor internationale si organizatiilor internationale.

Cand americanii si trupele aliate au triumfat in razboiul din Golf 1991 si URSS-ul s-a

prabusit, unii observatori, printre care si Charles Krauthammer au afirmat ca "traim intr-o lume

unipolara”, avand SUA ca putere hegemonica. Krauthammer a sustinut faptul ca SUA ar trebui

sa se bazeze pe "putere si vointa: puterea de a recunoaste lumea unipolara si vointa de a o

conduce”. O alta structura posibila in cazul evolutiei globale este un sistem multipolar. Fostul

presedinte al URSS , M. Gorbaciov dupa 46 de ani era foarte diferit: ”Sistemul bipolar si-a

epuizat potentialul”, a spus el celor adunati in cadrul colegiului Westminster . Cea mai mare

majoritate a populatiei era de parere ca solutia va fii multipolaritatea.

Daca Gorbaciov are dreptate si se dezvolta un traditional sistem multipolar statal, atunci

tari ca SUA, China, Germania, Japonia, si Rusia sunt cele mai probabile sa joace aceste roluri de

"poli”. Si alte cateva state, dintre care cel mai probabil India s-ar putea alatura acestora de

dinainte . Fostul presedinte Richard Nixon, spre exemplu, estima faptul ca una din tarile care ar

putea deveni mare putere mondiala ar fi China in secolul XXI. Germania este si ea la randul ei o

tara care a inceput sa demonstreze virtuti diplomatice . Economia si potentialul militar Japonez

au iscat aprinse controverse in legatura cu viitorul orientarii internationale a statului japonez.

Pactul de la Varsovia s-a dizolvat. Nu numai atat dar in decembrie 1991 s-a intamplat

imposimilul cand presedintele Boris Eltin a spus ca Rusia ar fi de acord sa intra in NATO.

S-a terminat un razboi rece si au inceput altele doua, avertiza o analiza secreta facuta de

guvernul chinez. Prima lupta a fost o continuare a tarilor capitaliste de a submina tarile

comuniste ramase, inclusiv China. Al doilea razboi rece sugereaza documentul se baza pe

cresterea tensiunilor din cadrul aliantei vestice. Preziceri ocazionale despre Germania sau

Japonia masiv inarmate si agresive, sau o confruntare dintre SUA si oricare dintre aceste tari este

in acest moment pura speculatie, dar este incorect sa gandim ca stransa colaborare din al doilea

razboi mondial, bazata pe un inamic comun si o alianta dominata de SUA va continua in ordinea

mondiala care evolueaza.

Exista cateva lucruri capabile de a modifica structura multipolara traditionala bazata pe

stat. Intradevar exista un acord general printre oamenii de stiinta cum ca sistemul nu va arata si

nici nu va opera asemeni sistemului multipolar existent in perioda celui de-al doilea razboi

mondial. O modificare ar fi aceea ca Natiunile Unite sau alte organizatii globale ar putea deveni

mai independente si chiar mai puternice. O alta posibilitate ar fi eventuala dezvoltare a unor poli

regionali. Europa, sub forma Comunitatii Europene sau a orcarei alte forme, ar putea deveni un

pol. Germania si Franta, spre exemplu, au stabilit in 1992 armate unite care pot servi in mod

neindoielnic ca un nucleu viitoarei armate europene. Exista de asemenea semne, care trebuiesc

mentionate, ale opozitiei fata de politica unica europeana.

Un pol nord american este posibil sa se dezvolte. O intelegere de liber comert exista deja

intre SUA si Canada, si negocieri trilaterale in vederea captarii Mexicului in ceea ce este numit

"Nord American Free Trade Association (NAFTA)” s-au incheiat. Aceasta ar forma un bloc

economic de 360 de milioane de consumatori si un castig de 6. 000 de miliarde de USD annual,

cu o treime mai mare decat cea a Comunitatii Europene. Pe langa NAFTA exista eforturi

vremelnice des etichetate drept "intrepinderi pentru initiativa americana”, sub forma extinderii

ideii de comert liber regional la intreaga emisfera vestica. Pana acum, faza este pur economica si

nu politica de cooperare, dar este posibil ca America de Nord si chiar emisfera vestica ar putea

deveni un alt pol regional (Hurrell, 1992).

In mod similar, premierul malaiesian Mahathir Mohamad a propus in 1991 o grupare

economica est-asiatica condusa de Japonia. Aceasta idee este mai putin dezvoltata decat cea a

blocului est-emisferic nord-american, dar Asociatia Natiunilor din Asia de sud-est (care nu

include Japonia) a semnat o intelegere de liberarizare a comertului in ianuarie 1992, si

regionalismul a inceput sa-si piarda din putere in aceasta zona (Bello&Blantz, 1992).

Ceea ce putem spune cu siguranta este ca bipolaritatea nu mai exista. Noul sistem

international va avea probabil cateva caracteristici multipolare, dar nu se va concretiza in

sistemul multipolar timpuriu.

5.Concluzii

Departe de a asigura democratia, aflata inca in faza incipienta, disparitia sistemului

bipolar a creat un vid de securitate inflamabil, care a favorizat redesteptarea unor vechi

dispute teritoriale, nationale, etnice si religioase, degenerand nu de putine ori in conflicte

sangeroase.

Prin prisma acestei abordari, etapa post-"Razboi Rece" a constituit o provocare si o

oportunitate totodata pentru SUA de a-si demonstra capacitatea de unic lider mondial.

Evoluţiile de după războiul rece implică date noi. Odată cu prăbuşirea şi reculul

imperiului sovietic, o Altă Europă, cea a fostelor democraţii populare, caută să se integreze într-

un spaţiu de pace, de stabilitate, de securitate şi de prosperitate.

Actuala politică internaţională nu poate fi încă disociată de actorii state, care rămân cei

mai importanţi actori pe scena internaţională, dar nu trebuie subestimat nici potenţialul

transformator al actorilor non-etatici (corporaţii economice, organizaţii, indivizi).

Hegemonia S.U.A. cu caracter oarecum temporar se bazează pe: superioritatea

tehnologică şi superioritate informaţională.

Este evident că în absenţa unei multipolarităţi puternice (multipolaritate latentă

neechilibrată, mai degrabă disipată şi slabă), Statele Unite este tentată de o unipolaritate

temporară bazată pe sistemul statelor-pivot aliate şi containmentul polilor slabi în scopul

menţinerii avansului său societal. Şi celelalte societăţi non-occidentale îşi modifică percepţia:

China (atâta timp latentă) aspiră la statutul de putere mondială, iar containmentul acestei ţări

pune efectiv în pericol stabilitatea nucleară mondială.

O altă putere nesigură, dar ambiţioasă este India hindusă, opusă astăzi Indiei musulmane

(Pakistanului şi Bangladesh-ului).

Containmentul unor ţări cu o populaţie explozivă este o tentaţie distructivă. Ceea ce

reproşează analiştii asiatici Statelor Unite şi Europei Occidentale este că sub pretenţia

democratică se conduc după o politică externă realist - nedemocratică.

Problematica secolului XX va depăşi şi ea pragul secolului XXI: protecţia raselor,

clivajul mondial săraci – bogaţi, lupta pentru resursele neregenerabile, competiţia nucleară şi

cosmică.

6 Bibliografie

1. Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti, 2003;

2. Karl W. Deutsch, Analiza relaţiilor internaţionale, Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2006.

3. Guzzini Stefano, Realismulsi relatiile international, Editura Institutului European, Iasi,

2000

4. Mearsheimer John, Tragedia politicii de forta. Realismul ofensiv si lupta pentru putere,

Editura Antet, Filipesti de Targ, 2003

5. Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, Manual de relatii internationale, Editura

Polirom, Iasi, 2006.