1

Argument

Motto: „Sănătatea este zestrea şi dreptul nostru. Ea este uniunea completă şi deplină dintre

suflet, minte si corp; acesta nu este un ideal îndepărtat şi dificil de obţinut, dimpotrivă este un

ideal natural şi accesibil, pe care mulţi dintre noi îl neglijează” Dr. Edward Bach

Fiecare persoană este rezultatul unui cumul de factori, începând cu bagajul genetic,

zestrea culturală (valori universale, mituri, tradiţii, obiceiuri) educaţia din familie şi societatea

frecventată, până la experienţele personale şi la modul în care acestea au fost integrate. Persoana

trăieşte într-o zi un traumatism ( sau o acumulare) emoţional important şi el îl angrenează în

interiorul sau. Datorită educaţiei, credinţelor, scenariilor de viaţă transmise transgeneraţional,

miturilor familiei de origine, el nu lasă suferinţa să se exprime real sau corect pentru a ajunge la

integrarea într-o manieră pozitivă a evenimentului dureros, îşi pierde reperele, îşi distruge

profund credinţele sau iluzia a ceea ce reprezintă. Aceste componente comportamentale ale

trăirilor emoţionale influenţează funcţionarea sistemului fizic care nu mai poate apăra

organismul de eventualele perturbări care apar la nivel celular.

Lucrarea s-a realizat cu ajutorul a 60 de bolnavi cronic, de insuficiență renală, care

urmează terapie prin hemodializă. Dintre acești 60 de bolnavi dializați, 30 dintre ei merg cu

regularitate la ședințele de psihoterapie individuale și/sau de grup conduse de către psihologul

clinician al centrului, acesta fiind abilitat în acest sens, iar ceilalți 30 nu urmează nici o formă de

psihoterapie. S-a realizat comparația celor două grupuri investigându-se elementele

psihosomatice implicate în condiția bolnavului dializat dar luându-se în considerare și

predispoziția bolnavilor pentru manifestarea psihosomatică ce relevă din rezultatele la probele

utilizate. Testele utilizate în acest scop sunt inventarul de personalitate Freiburg

Persönlichkeitsinventar (Inventarul de personalitate Freiburg), un inventar de personalitate

complex, specific pe toate trăsăturile personalității, inventarul de autoevaluare a simptomelor

SCL-9-R, care măsoare disconfortul și bunăstarea psihologică ca un criteriu de eficacitate a

psihoterapiei. În urma rezultatelor de observă existența diferențelor între cele două grupuri.

Tema aleasă și problematica aleasă sunt de interes pentru domeniul psihologiei clinice și

psihoterapiei, oferind informații despre viața psihică a bolnavului dializat și arii de intervenție,

venind astfel în întâmpinarea suferinței acestuia la nivel psihic, biologic, social și spiritual.

2

Capitolul 1. Insuficiența renala cronică si Dializa

1.1 Insuficiența renală și Etiologia insuficienței renale acute și cronice

Istoria insuficienței renale reprezintă un exemplu ilustrativ al evolutiei conceptiilor

medicale. Primele referiri cu privire la funcția de eliminare a substanțelor toxice din organism de

către rinichi datează cu peste 3000 de ani în urmă și continuă să se dezvolte o dată cu trecerea

timpului.

Henri Dutrochet descrie fenomenul de osmoză, pentru ca mai tarziu, în anul 1850,

Thomas, utilizând membrana semipermeabilă în vitro, să reușească să separe moleculele mari de

moleculele mici, dând astfel nașstere conceptului de dializă, iar în 1940, Perry utilizează pentru

prima dată termenul de uremie.

De-a lungul timpului, o serie de personalități, au participat la dezvoltarea acestui termen,

arătând funcționalitatea, structura și patologia rinichiului. Din acel moment, nefrologia a pătruns

ca o rază de lumină în viața oamenilor cu astfel de probleme, reușind să pună bazele unor

progrese spectaculoase, care vor duce ulterior la transplantul de organe.

Dacă până de curând funcțiile rinichiului erau considerate ca limitate la excreția de apă,

săruri și deșeuri azotate, astăzi au câștigat dimensiuni noi. Sarcina principală a rinichilor este

eliminarea de apă și soluții provenite din multiple funcțiuni: endo, para și autocrine, de

sintetizare și catabolizare de substanțe peptidice, de control al tensiunii arteriale, de intervenție în

metabolismul glucidelor, lipidelor, etc.

Rinichii sunt supradimensionați, lucrând doar cu o populație nefrotică redusă, nefronii

aflați în repaus intrând în joc doar la solicitările crescute. Există cazuri extreme în care viața

poate fi menținută cu mai puțin de 50% din masa nefronică. Această generozitate a naturii este

contrabalansată prin numărul mare de afecțiuni care atacă rinichiul și pot duce la distrugerea lui.

Din păcate, la ora actuală, din lista lungă a bolilor renale doar un număr redus poate fi oprit sau

vindecat.

Insuficiența renală reprezintă reducerea capacității rinichilor de a asigura filtrarea și

eliminarea produselor de rebut ale sângelui, de a controla echilibrul corpului în apă și săruri și de

a regulariza presiunea sangvină. Insuficiența renală acută sau cronică, nu este o boală în sine, ea

rezultă din afecțiunile care ating rinichii, caracterizată printr-o diminuare a numărului de nefroni,

3

aceste unități funcționale ale căror element principal este glomerul, mica sferă în care se

efectuează filtrarea sângelui și unde se eliberează urina primară.

În evoluția insuficienței renale, modificările adaptative reușesc, un timp, să restabilească

echilibrul oranismului. În acelați timp, intervenția acestor modificări adaptative contribuie la o

serie de anomalii, care sunt consecințe adverse, atțt asupra rinichiului, cât ți a întregului

organism. Concluzia, în timp ce aceste procese restaurează un nou echilibru, ele devin în același

timp nocive. Inițial, rinichii sunt capabili să regleze balanța dintre fluide, săruri și reziduurile

toxice din organism, dar odata ce funcția renală se deteriorează, încep să apară complicațiile.

Numărul și severitatea complicațiilor crește o dată cu deteriorarea funcției renale. Dacă boala nu

poate fi controlată, atunci funcția renală se deteriorează progresiv. Declinul funcției renale poate

fi prelungit, uneori chiar oprit, prin diverse manevre terapeutice (medicație, dietă, etc.), dar

există și posibilitatea de a ajunge la un moment critic, când populația nefrotică restantă, din ce în

ce mai redusă, să nu mai aibă capacitatea de a face față cerințelor organismului. Apare astfel

starea de ”moarte renală”, stare în care supraviețuirea este posibilă numai prin metodele de

suplinire a funcției renale. Acest stadiu de ”moarte renală” are drept corolar anatomo-patologic

scleroza renală, condiție terminală a mai multor afecțiuni care duc în ultimă instanță la

insuficiența renală terminală.

Etiologia și incidența insuficienței renale acute (IRA)

Insuficința renală acută este o condiție patologică, în care filtrarea glomerulară este

redusă brusc, ceea ce detrmină o retenție acută a cataboliților endogeni (uree, creatinină, potasiu,

sulfați, fosfați, etc.) care în mod normal sunt eliminate prin urină.

Volumul emisiilor de urină se poate modifica astfel:

- Volumul ˂ 600 ml/zi – oligurie (boli renale și afecțiuni extrarenale asociate cu

vărsături, diaree, hemoragii, isuficiență cardiacă);

- Volumul ˂ 20 ml/zi sau chiar absența urinii – anurie, adică insuficiență renală

cronică.

Ritmul emisiilor de urină se modifică în afecțiuni ale cailor urinare:

- Inversarea raportului dintre volumul de urină eliminat ziua față de volumul de

urină eliminat noaptea – nicturie;

- Micțiuni reduse cantitativ, dar repetate – polakiurie;

4

- Micțiuni dificile – disurie.

Incidența reală IRA în populația generală este dificil de stabilit, fiind avansate cifrele

anuale medii de 40-70 de pacienți la 1 milion de locuitori. Unele studii arată că aproximativ 5%

din pacienții spitalelor generale și între 4% ți 23% dintre pacienții internați în secțiile de terapie

intensivă au avut un episod IRA, unul din trei necesitând tratament substitutiv.

IRA poate apărea la orice vârstă și are drept cea mai frecventă cauză hipoperfuzia renală

(între 40% și 80% din bolnavi). Celelalte cauze ar putea interveni cu frecvență variabilă: toxice

între 9% și 23 %, glomerulare între 2% și 10%, interstițiale între 3% și 14%, vasculare între 2%

și 5%, postrenale între 3% și 5%. În unele studii 62% din IRA are etiologie multifactorială.

Tratamentul cu antiinflamatoare nesteroidiene, depleția volemică, hipoalbulinemia și insuficiența

renală cronică pot duce la IRA prerenală, mai ales la vârstnici, iar inhibitorii enzimei de

conversie (IEC) pot fi cauză de IRA prerenală la bolnavii cu stenoză bilaterală de arteră renală.

IRA prerenală prelungită duce la necroza tubulară acută (NTA), la fel ca și nșocul septic sau

nefrotoxicele. În afară de NTA, substratul morfologic al IRA mai include glomerulonefrite,

nefrite tubulo-interstițiale și rabdomioliza.

Principalele cauze ale apariției IRA sunt:

- Nefrotoxicitatea medicamentelor,

- Intoxicatiile (ciuperci, substanțe chimice, metale grele),

- Terapia fibrinolitică cu streptokinaza

- Intoxicație cu chinina și diverse droguri puternice

- Infecția cu HIV

- Leptospiroză

- Inhalația de micotoxine.

În Africa și India predomină IRA determinată de boli diareice, în special la copii, febra tifoidă,

malaria, nefrotoxice vegetale, toate asociate cu malnutriție și igienă deficitară.

Studii multicentrice arată că frecvența IRA este mai mare la pacienții de peste 70 de ani,

având la această vârstă ca factori de risc asocierea leziunilor de ateroscleroză, diabetul zaharat,

hipertensiunea arterială, insuficiență cardiacă, consumul de nefrotoxice.

Există 3 criterii de clasificare IRA:

Etiologic – cauza IRA poate fi:

- funcțională – determinată de hipoperfuzia renală;

5

- excretori – cauza obstructivă;

- toxică;

- obstreticală, postoperatorie, posttraumatică, având ca substrat rinichiul șoc;

- necroza corticală bilaterală și coagulația de consum – ocluzia trombotică a

vaselor;

- glomerulonefrite acute grave;

- leziuni ale vaselor renale;

Morfopatologic:

- funcțională – determinată de scăderea perfuziei renale, fără leziuni

organice complet reversibilă dacă factorii declanșstori sunt corectați în

timp util, în caz contrar poate evolua spre IRA organică;

- organică – având ca bază leziuni organice, cea mai frecventă fiind o

nefrită tubulo-interstițială acută de cauză ischemică sau toxică (necroza

tubulară acută);

- supraadaugată – este IRA survenită la pacienții cu leziuni renale

preexistente.

Etiopatogenic (criteriul cel mai complet):

- prerenală - funcțională;

- renală – intrinsecă, organică;

- postrenală – mecanică, obstructivă.

Moartea pacienților cu IRA variază între 20% și 90% în funcție de tipul intervenției

chirurgicale și de factorii legați de pacient. La pacienții cu IRA care necesită dializă nivelul

mortalității în spital este crescut, depășind 50%. Acest nivel sumbru se datorează apariției IRA în

cadrul unei insuficiențe multiple de organe care au un impact mult mai mare asupra mortalității.

Datorită modernizării metodelor de EER, foarte rar cauza decesului este IRA în sine, de cele mai

multe ori decesul se datorează complicațiilor cardio-vasculare sau septice. La ora actuală, IRA

nu mai este o insuficiență izolată în unitățile de terapie intensivă (ICU), ea se prezintă frecvent în

cadrul unui sindrom de insuficiență multiplă de organ. Pentru pacienții din ICU cu IRA există

următorii factori care influențează negativ prognosticul:

- vârsta avansată;

- necesitatea ventilației mecanice;

6

- numărul de disfuncții de organ asociate;

- scorul APACHE II (Acute Physiology and Chronic Health Evaluation);

- patologia hepatică (ciroza) sau IMA asociat.

Un studiu recent a analizat prognosticul a 24.660 de pacienți care au necesitat chirurgie cardiacă

la Cleveland Clinic Foundation între anii 1993 si 2000. Parametrii de prognostic au fost:

- IRA definită ca o afectare renală care necesită dializă sau o scădere de ≥ 50% a filtrării

glomerulare față de valoarea preoperatorie, fără a avea nevoie de dializă

- mortalitatea de orice cauză. Rezultatele studiului au relevat că frecvența globală a IRA

care necesită dializă după o intervenție chirurgicală de factură cardiacă este de 18% pe

când mortalitatea postoperatorie totală a fost de 2,2%: la pacienții cu IRA care au

necesitat dializă de 61,2%, iar la pacienții cu IRA care nu au necesitat dializă de 14,1%,

cu un fcator de risc de 7,18%. În concluzie, IRA care se instalează după o intervenție pe

cord deschis este asociată cu un risc crescut al mortalității.

Etiologia și incidența insuficienței renale cronice (IRC)

Diagnosticul etiologic al insuficienței renale cronice, mai ales în stadiul terminal, este

dificil. Date informative privind cauzele insuficienței renale terminale sunt comunicate de

centrele de dializă și transplant, aceste date prezintă diferențe mari în funcție de aria geografică,

condiția socio-politică, preocupări tradiții, etc.

Conform EDTA (European Dialysis and Transplant Association), bolile renale primare se

împart înn 10 grupe. Primele 5 grupe cuprind: glomerulonefrita, pielonefrita, nefropatia toxică,

boala polichistică renală, IRC etiologia nesigură, toate la un loc dând o prevalență de 64,45% din

totalitatea cazurilor. Următoarele 5 grupe cuprind: nefropatia diabetică, vascular hipertensivă,

congenitală, multisistemică și un grup heterogen de alte boli cu factori multiplii comorbizi, dând

un procentaj de 32,6% din totalitatea cazurilo.

În România, incidența cazurilor noi este de 125-160 cazuri/milion populație, asta

însemnând 2900-3700 de bolnavi depistați pe an. Circa 65-75/milion populație /an necesită

tratament de supleere renală (hemodializă, dializă peritoneală, transplant renal, etc.). În 1999,

aproximativ 3400 de pacienți erau în tratament prin una dintre metodele de epurare extrarenală.

Peste 60% din cauzele IRC sunt reprezentate de diabetul zaharat și hipertensiunea arterială.

Excluzând diabetul și HTA, care pot evolua către IRC la orice vârstă, celelalte cauze au

7

predilecție pentru o anumită categorie de vârstă. Cele mai frecvente afecțuiuni sub 40 de ani

sunt: glomeruloscleroza focală, lupusul eritematos sistemic, purpura Henoch-Schonlein,

afecțiunile congenitale și ereditare. La vârsta de 40-55 de ani, predomină boala polichistică

renală (BPR), glomerulonefrita membranoasă, sclerodermia, sindromul hemolitic-uremic.

Principalii factori de risc ai IRC sunt: vârsta, rasa, sexul și antecedentele familiale.

Incidența IRC crește cu vârsta: 20-44 ani este 91 cazuri/milion populație, iar între 65-74

ani de 680 cazuri/milion populație. Excepție fac diabeticii: peste 66% din cazuri evoluează pre

IRC mult înaintea vârstei de 64 de ani. IRC este mai frecventă la bărbați (56% din cazuri), iar

dintre cauzele IRC, unle sunt mai fecvente la femei: diabetul zaharat, nefritele interstițiale,

lupusul eritematos sistemic, sclerodermia.

1.2 Elementele tratamentului prin dializa și principii de terapie a

insuficienței renale cronice

Evaluarea bolnavului cu insuficiență renală cronică

Bolnavul care se prezintă la medic cu o simptomatologie sugerând insuficiența renală

cronică, poate fi un pacient cu o condiție anterioară cunoscută, care înlesnește diagnosticul, ori

este un pacient fără vreun istoric cunoscut sau la care diagnosticul este inaugural, sugerat în

contextul unui pauperism, de semne sau de o constelație de simptome. Este o realitate frecventă

că unii bolnavi se prezintă pentru prima dată la consultație sau pesntru internare cu o

simptomatologie nebuloasă, din plină activitate, uneori cu o profesie necesitând o muncă fizică

grea. În astfel de cazuri, nu rare, bolnavul atribuind puținele semne de boală activității și

surmenajului.

Majoritatea bolnavilor acuză la început astenie, oboseală, mai ales în orele târzii ale zilei,

inapetență, senzație de frig, stare generală relativ influențată, paliditate. Mult mai târziu

aparsimptomele sindromului uremic: simptome gastrointestinale (greață, vărsături, tulburări de

tranzit), sughiț, hemoragii, hipertensiune arterială, insuficiență cardiacă, tulburări de ritm, pirit,

anemie, ochi roșii, stupoare, convulsii, accidente cerebrale. O anamneză atentă va decela, în

lunile precedente poloiurie, nicturie, polidipsie. Așa cum spuneam în rândurile de mai sus, există

și simptome nespecifice. Acestea sunt:

- generale: astenie, oboseală, nicturie, poliurie;

8

- gastrointestinale: gust metalic în gura, inapetență, greață, vărsături, singultus, tulburări de

tranzit, hemoragii digestive;

- cardiovasculare: dispnee, edeme, dureri precordiale, insuficiență cardiacă, tulburări de

ritm, accidente vasculare, coronariene, hipertensiune arterială;

- cutanate: paloare, colorație palid-murdară, echimoze, purpură, prurit de grataj;

- neuromusculare: neuropatie periferică, asterixis, mioclonii, encefalopatie, stupoare,

convulsii, accidente cerebrale;

- oftalmologice: ochii roșii, fund de ochi patologic;

- pulmonare: dispnee, ”plămân uremic”, detresa respiratorie;

- genitourinare: nicturie, poliurie, pierderea libidoului, afectarea potenței la bărbați, a

organismului la femei;

- osoase: osteodistrofia uremică (osteomalacie, osteofibroză, osteoscleroză), fracturi osoase

spontane;

- hematologice: anemie, tulburări de coagulare, epistaxis, hemoragii;

- imunologice: rezistență scăzută la infecții.

Medicamentele pot produce creșterea concentrației de creatinină sau uree serică prin scăderea

filtrației glomerulare sau prin interferarea cu secreție tubulară. Ureea serică disproporționat de

mare față de raportul normal, 1/10, sugerează aport adus de proteine, diureză apoasă sau boală

hepatică avansată.

În evaluarea IRC se ridică 3 probleme esențiale:

Este boala într-adevăr cronică, cronică acutizată sau o IRA?

Este IRC remediabilă?

Prezintă IRC complicații reversibile?

Argumente sau dovezi pledând pentru cronicitatea bolii renale:

- istoric evident, indicând evoluția unei afecțiuni de bază spre insuficiența renală

cronică, datele fiind bazate fie pe anamneză, fie pe documente medicale;

- evidențe scriptice medicalespecificând valori crescute anterior de uree și/sau

creatinină serică;

- nicturie, poliurie, sete nocturnă în lunile sau anii premergători consultului;

9

- anemie;

- rinichi mici (ecografie/radiologie)

- mai multe dintre simptomele enumerate mai sus.

Sindroame clinic-biologice în IRC

IRC reprezintă un sindrom secundar scăderii capacității rinichiului de a-și asigura normal

filtrațiile, prin pierderea lent progresivă a nefronilor datorită unor leziuni organice ireversibile.

Această scădere a capacității se traduce pe plan clinic printr-o asociere de sindroame care

reprezintă efectul cumulativ al creșterii concentrației sangvine ai compușilor care nu pot fi

eleiminați, cu scăderea funcțiilor metabolice în care este implicat rinichiul.

Principalele sindroame ale IRC sunt:

Sindromul de retenție azotată – se caracterizează prin creșterea concentrației

sanguine a tuturor produșilor azotați neproteici: uree, acid uric, creatinină,

aminoacizi, polipeptide;

Sindromul urinar – cuprinde modificări calitative și cantitative ale urinei ca

urmare a adaptărilor funcționale ale nefronilor integri, ale activității nefronilor

lezați, cât și a acțiunii mecanismelor compensatorii. Aceste modificări cuprind

scăderea capacității de concentrație și debitul; poliuria cu urină diluată, ca

mecanism compensatoriu în îndepărtarea reziduurilor proteice în contextul

scăderii numărului de nefroni activi; modificări în excreția ionilor acizi a Na, K,

Ph și Ca traduc insuficiența glomerulară.

Sindromul de dezechilibru hidro-electrolitic – se traduce prin perturbarea

metabolismului apei cu stări de deshidratare extracelulară, celulară, globală sau ,

dimpotrivă, cu hiperhidratarea celulară și globală; perturbarea metabolismului Na,

K, Mg, Ca vizează modificări în sensul creșterii sau scăderii concentrației în

funcție de etapa evolutivă a insuficienței renale, dar și afecțiuni intercurente sau

erori terapeutice; acest sindrom se poate manifesta pe plan clinic printr-o serie de

simptome ca: lentoare, tremor, mergând până la stări convulsive sau agresive;

Sindromul de dezechilibru acido-bazic – se caracterizează prin acidoză

metabolică, iar în situațiile avansate poate duce la comă;

10

Sindromul anemic – este în mare măsură responsabil de inactivitatea unor

pacienți, este constant și paralel cu progresia insuficienței renale; ele este generat

de multiple hemoragii ale acestor pacienți, starea de hemodializă periferică, dar

mai ales de insuficiența producției de eritropoietina renală;

Sindromul hipertensiv – este corola permanent al IRC, având la bază perturbări

ale secreției de renina-angiointestina-aldosteron, dar și modificări în starea de

hidratare;

Sindromul uremic – reprezintă asocierea simptomatologiei metabolice acido-

bazice și hidroelectrolitice cu reacții de răspuns practice din partea tuturor

aparatelor și organlor obligate să funcționeze în condiții nefavorabile cu alterări

importante ale mediului intern. Principalele componente ale sindromului uremic

sunt legate de simptome digestive precum anorexia, greața, vărsăturile explicate

de procesul gastritei uremice produsă prin iritația amoniacului eliminat în aceste

conditții și prin mucoasa gastrică intestinală; simptome cardiovasculare evidente

clinic tardiv, se manifestă sub forma insuficienței cardiace sau a pericarditei

uremice care de obicei anunță decesul pacientului; simptome pulmonare legate de

dispeea acidotică sau de infiltrarea lichidiană interstițială interalveolară; simptome

neorupsihice ca astenia, apatia, somnolența sau coma, implică dezechilibre

complexe hidroelectrolitice și acido-bazice.

Tulburările de conștiență din uremie sunt detrminate de intoxicația endogenă care

afectează mecanismele enzimatice cerebrale. Deși creierul dispune de cantități suficiente de

glucoză și oxigen, metabolismul celulei nervoase este deficitar.

Semnele clinice întâlnite în fazele inițiale ale hiperazotemiei stimulează neurastenia și se

caracterizează prin scăderea funcțiilor cognitive, fatigabilitate, apatie, modificări ale fondului

timic. Pe primul plan se află o stare de torpoare, care se transformă treptat în tabloul clinic al

confuziei. Fazele ulterioare sunt marcate de simdroame delirant-halucinatorii, pe care autorii

francezi le descriu sub forma stuporului catatonic sau a agitației psihomotorie cu anxietate

marcantă mergând până la așa-zisele ”fugi uremice”. Examenele complementare sunt

semnificative, în sensul unei uremii foarte ridicate și a modificărilor EEG care indică o afectare

cerebrală. Semnele neurologice includ și neuropatia periferică în formă cronică.

11

În ceea ce privește complicațiile renale, este unanim recunoscut că și ele pot detrmina

boli psihice. Astfel că în hipertensiunea arterială renală, tulburările electrolitice severe genereză

sindroame confuzio-onirice; diminuarea funcției excretorii cu acumularea de cataboliți în sânge

este responsabilă pentru instalarea comei sau a crizelor convulsive (edem cerebral, tulburări

hidroelctrolitice și vasculare); administrarea abuzivă de psihotrope sau chiar antibiotice cu

caracter confuzogen. În aceste cazuri accidentele psihiatrice au devenit mult mai rare odata cu

introducerea epurării prin dializa extrarenală, în tratamentul insuficienței renale dializa reducând

considerabil riscul perturbărilor metabolice.

Metode de epurare extrarenală

În ultimele decenii în tratamentul insuficinețai renaleau fost introduse o serie de metode

eficiente de tratament, depășind cu mult tratamentul convențional. Numărul cazurilor care

beneficiază de metode de epurare extrarenală este în creștere ridicând importante probleme

patologice și de urmărire.

Tratamentul prin epurare extrarenală poate asigura homeostazia lichidelor, electroliților,

statusului acido-bazic și bilanțul azotat adecvat nivelului de catabolism. Ca urmare, aplicarea

unei tehnici de epurare extrarenală se va face ori de câte ori oricare dintre acești factori nu pot fi

controlați prin alte forme de terapie. Indicațiile de urgență ale terapiei dialitice sunt:

- supraîncărcarea de volum – edem pulmonar acut;

- anomalitățile electrolitice – hiperpotasemiaseveră dar și nivelele toxice de calciu,

magneziu și fosfat;

- dezechilibrele acido-bazice severe – acidoza metabolica ;

- complicații uremice: encefalopatie uremică, pericardită, disfuncție plachetară –

este rezonabil să se inițieze dializa la valor ale ureei serice ˃ 100mg% și

creatinină serică ˃ 10mg%, pentru a evita apariția toxicității uremice.

De aceea este considerată ca fiind foarte importantă cunoașterea metodelor moderne de

epurare extrarenală și a resurselor lor terapeutice. Principalele metode de epurare extrarenală

sunt:

Hemodializa (HD);

Hemofiltrarea (HF);

Hemodiafiltrarea (HDF);

12

Dializa peritoneală.

Hemodializa

Procedeul prin care sângele aflat într-un circuit extracorporal este epurat de substanțe

chimice organice și anorganice, endogene și exogene, cu ajutorul rinichiului artificial, se

numește hemodializă (L. Gherasim, 2002). Principiul fizico-chimic care stă la baza schimburilor

din cadrul hemodializei este cel al osmozei. Sângele pacientului încărcat cu substanțe toxice este

pus în contact, în afara organismului, prin intermediul unei membrane semipermeabile, cu o

soluție apoasă de electroliți (soluția de dializă). Epurarea toxinelor uremice are loc prin două

procese: difuziunea si convecția.

Difuziunea – este procesul cel mai important, constă în trecerea solviților din

compartimentul cu concentrație mai mare în cel cu concentrație mai mică. La nivelul membranei

dializatorului, solviții pot trece în funcție de direcția gradientului lor de concentrație, fie din

sângele pacientului către soluția de dializă (uree. creatinină), fie invers (bicarbinat).

Convecția – este procesul prin care soliții traversează membrana dializatorului în cadrul

procesului de transport al apei (ultrafiltrare). Rata convecției se măsoară prin coeficientul de

selecție S (seiving coefficient) care variază între 0 (solviții nu trec prin membrană) și 1 (solviții

trec prin membrană) (L. Gherasim, 2002).

Dispozitivul la nivelul căruia au loc schimburile de substanțe dintre sânge și soluția de

dializă, prin intermedul unei membrane semipermeabile, poartă numele de dializator sau

hemodializator. În timpul ședinței de hemodializă, sângele trebuie să circule de la bolnav la

dializator și de la dializator la bolnav, iar dializatorul trebuie să circule, de asemenea, de la sursa

de dializat la dializator și de aici trebuie să fie îndepărtat.

Sistemul de hemodializă este alcătuit astfel prin două circuite: circuitul sanguin și

circuitul dializantului.

Circuitul sanguin extracorporal – presupune calea de abord vascular, tubulatura și

dializorul: calea de abord vascular – este formată din 2 vase: un vas cu presiune mare,

reprezentat de o arteră, și un vas cu presiune joasă reprezentat de o venă, o fistulă

arteriovenoasă care este realizată chirurgical; tubulatura – reprezintă sistemul prin care

sângele circulă de la calea de acces vascular la dializor și de la dializor la bolnav. Partea

prin care sângele circulă de la dializor se numește convențional ”linie arterială”, iar partea

13

prin care sângele circulă de la dializor la bolnav poartă numele de ”linie venoasă”;

dializorul – este dispozitivul care permite schimbul de substanțe dintre sânge și lichidul

de dializă, separate printr-o membrană semipermeabilă prin care trec molecule mici, dar

nu și molecule mari.

Circuitul dializantului – soluția de dializă este o soluție hidroelectrolitică cu o compoziție

apropiată cu cea a serului normal, care circulă în dializor, asigură mediul de schimb prin

membrana semipermeabilă a dializorului, cu sângele bolnavului dializat. Sângele este

astfel ”detoxifiat” de substanțe retenționate și totodată sunt corectate sau ameliorate

tulburările hidroelectrolitice și acido-bazice (M. Babeu, 2001).

Primele hemodialize se efectuaează zilnic și de durată mică (2 ore pe zi timp de 3 zile,

după care se trece la programul de 3 ori pe săptămână). Pot apărea o serie de complicații acute

dar și cronice ale hemodializei. Complicațiile acute ale ședinței de hemodializă sunt:

hipotensiune arterială, hipoxemie, crampe musculare, reacții alergice, prurit, hemoliză, aritmii,

crize hipertensive, sindrom de dezechilibru de dializă. Complicațiile cronice ale hemodializei

sunt: complicații cardiovasculare, tulburări gastrointestinale, modificări pulmonare, tulburări

metabolice și endocrine, funcția gonadală, metabolismul vitaminic, tulburările hematologice,

infecții virale.

Dializa peritoneală (DP)

Metodă de tratament a insuficienței renale cronice în care cavitatea abdominală a

bolnavului este folosită ca dializator, rolul de membrană dializantă revenind peritoneului.

Cavitatea peritoneală este un spațiu natural aflat în abdomenul persoanei. O căptușeală subțire,

fină, îmbrăcă membrana peritoneală. Membrana peritoneală funcționează ca un filtru. Printr-o

intervenție chirurgicală minoră, se introduce în partea inferioară a abdomenului pacientului un

tub flexibil, moale, de grosimea unui pai, numit cateter. Cel mai utilizat pentru aborul peritoneal

este cateterul de tip Tenckhoff, confecționat din silastic sau din poliuretan. Cateterul de tip

Tenckhoff are trei segmente: segmentul intraperitoneal, lung de 15 cm, prevăzut la capătul distal

cu numeroase perforații cu diametrul mic; segmentul subcutanat, de circa 7 cm, delimitat de două

inele cu dacron texturat; sehmentul extern, lung de 10 cm, având la capătul extern dispozitivul de

conectare la sistemul de perfuzie. Soluția DP este introdusă în cavitatea peritoneală, realizându-

se astfel o ascită artificială pe toată durata tratamentului.

14

Există câteva aspecte de care trebuie să se țină cont în dializa peritoneală. În primul rând,

dializa peritoneală este o terapie continuă. Pacientul se bucură de un program flexibil dar sunt

necesare vizite regulate la clinică. O asistentă medicală specializată în DP instruiește și sprijină

pacienții în manevrele care trebuesc ralizate. Timpul de instruire durează cam două săptămâni și

nu ridică probleme. În împrejurări speciale, un membru de familie sau o altă persoană poate să

învețe să acorde ajutorul la nevoie. Este nevoie de un spațiu de depozitare în casă, iar pentru

funcționarea cycler-ului poate fi necesară schimbarea prizelor electrice. Trebuie urmată

prescripția medicului în ceea ce privește dializa, medicația și dieta. Aceasta include: urmărirea

procedurilor în timpul istruirii, supravegherea cateterului, controlul greutății și tensiunii arteriale,

o ambianță curată pentru realizarea schimburilor. Băile în cadă și cu apă fierbinte nu sunt

recomandabile în astfel de situații.

Când se începe dializa?

Controversa privind momentul începerii dializei areprezentat și reprezintă încă subiectul

a nenumărate discuții. Majoritatea nefrologilor pledează pentru începerea cât mai precoce a

dializei, la un clearence cu creatinină de 10-25 ml/min, deoarece aceasta ar oferi supraviețuirea

cea mai lungă, un fapt care nu este surprinzător, fiindcă mulți pacienți nu necesitau încă dializă.

Decizia presupune o bună cunoaștere a evoluției insuficienței renale, ceea ce este dificil, evoluția

fiind în multe cazuri imprevizibilă. Maher și colab., au urmărit evoluția insuficienței renale după

detectarea creatininei serice de 10 mg/dl (I. Maher, CW. Bryar, DJ. Ahern : ”Prognosis of

chronical renal failure. Factors affectig survival”, apud. Iancu Szabo, Ovidiu Golea, 2006).

Media supraviețuirii până la prima dializă a fost de 55 de zile, însă cu o variabilă largă de până la

1522 de zile. La 23 din 122 de pacienți tratamentul complicațiilor au dus la ameliorarea funcției

renale. Media de supraviețuire a fost mai lungă la pacienții cu pielonefrită, rinichi polichistic și

nefropatie obstuctivă, mai scurtă la pacienții cu glomerulonefrită, nefropatie diabetică și

nefroangioscleroză și cea mai scurtă la pacienții cu mielom.

Față de aceste observații făcute cu 20 de ani în urmă, când pacienții se prezentau într=o

fază avansată a bolii, astăzi pacienții sunt mai bine urmăriți și tratați mai corect, în funcție de

necesitățile fiecăruia. Posibilitățile actuale de a trata factorii care produc agravarea și

complicațiile insuficienței renale pot amâna cu luni sau chiar ani legarea pacientului de mașină.

Terapia conservatoare actuală poate preveni și ameliora anomaliile chiar și din faza avansată a

15

bolii, ceea ce permite startul tardiv al dializei. Hipertensiunea arterială poate fi stăpânită azi,

tulburările hidroelectrolitice controlate și prevenite, terapia cu eritropoietină recombinată poate

duce la ameliorarea până la dispariție a anemiei cu toate consecințele ei nefaste: regimul dietetic

cu restricție de proteine și fosfat a dus la întârzierea progresiunii declinului funcției renale și la

corecția multor tulburări endocrine.

Date obiective determinând startul hemodializei sau dializei peritoneale includ pericardia,

malnutriția, tulburări cardiovasculare, neuropatia periferică și nivelele de filtrație glomerulară. Se

recomandă, în general, ca dializa să înceapă atunci când pacientul poate fi asigurat că se va simți

mai bine cu aceasta decât cu terapia conservatoare, și că fără dializă riscul complicațiilor severe

este iminent. Întârzierea începerii dializei duce la dializa de urgență, asociată cu o mortalitate

crescută și spitalizări prelungite. Începerea tardivă a dializei este mai frecventă la vârstnici,

bărbați, diabetici și pacienți vasculari. Trebuie să se aibă în vedere că atât dializa cât și

transplantul își au părțile lor negative, așa încât fixarea momentului startului trebuie bine

cântărit. Un index extrem de util este perioada când performanța pacientului scade în așa măsură

încât activitățile de orice fel devin obositoare și neplăcute pentru acesta.

Tulburările organice care apar în timpul dializei

Dezechilibrul dialitic - sindrom denumit de Peterson și Swanson, Rosen și colaboratorii,

Kenedz și colaboratorii, se dezvoltă în timpul hemodializei și se caracterizează prin crampe

musculare, dureri de cap, agitație amețeli, dezorientare, delir. Acesta a fost foarte mult timp

studiat în legătură cu tulburările electrilitice.

Encefalopatia de dializă – debutează cu simptome nespecifice: indispoziție, crampe

musculare, pierderea poftei de viață, anemie, hipertonie.După câteva săptămâni la toți pacienții

se dezvoltă simptome ca: tulburări de vorbire, încetinirea vorbirii. Apar: aparxia, care este o

tulburare a îndemânării conceptuale, și tulburări psihologice ca: teama, axeitatea, halucinațiile

vizuale, tulburări psihomotorii, tulburări de concentrare. În stadiul final apar: spasme miotonice,

tulburîri de respirație, disfagie (în pneumonii de inhalație din come uremice) până la deces. Apar

și simptome neurologice: reflexe musculare anormale, hemipareze.

În etiopatogenia encefalopatiei dialitice sunt implicați mai mulți factori, rolul principal

avându-l absorbția și distribuția aluminiului (dieta constă în administrarea unor compuși de

aluminiu).

16

Alfey și colaboratorii arată că numai în eventualul transplant renal poate stopa evoluția

intoxicației cu aluminiu (American Psychiatric Association, 1994).

Uremia (IRC) reprezintă un sindrom complex ce cuprinde tot organismul, inclusiv

substanța cerebrală. Se disting prin această contaminare unele simptome neuropsihice precum:

modificarea memoriei de lungă durată și de scurtă durată, dificultăți în concentrarea gândirii,

modificarea coordonării vizuale și motorii.

Gil și colaboratorii săi (American Psychiatric Association, 1994) au inițiat cele mai bune

teste predictive pentru a surprinde modificările intelectuale din dializă, testele inteligenței

practice. S-a observat modificarea aptitudinilor intelectuale măsurate cu scala WAIS și WMS

(Wechster Memorz Scale) la 48 de luni de la începerea dializei. Rezultatele acestor teste sunt

modificate în special la pacienții dializați care suferă de depresie.

Polineuropatia uremică – intoxicația uremică a sistemului nervos central determină

tulburări neuropsihice. Acestea se observă la începutul dializei la 25% dintre pacienți și ulterior

la 27%-57% dintre pacienți. Tulburările polineuropatice se manifestă clinic prin: crampe

musculare, neliniștea picioarelor. Simptome ce apar devreme sunt: tulburarea sensibilității

profunde, modificarea reflexului, atrofia musculară. Terapia acestor tulburări constă în dializă și

transplant renal.

Ținta tratamentului de hemoldializă în faza finală a bolii renale, este de a corecta

complicațiile (ex: supraîncărcarea cu lichid și hipertensiunea arterială).

Diagnosticarea tulburărilor psihice la bolnavii cu IRC este greu de realizat deoarece

simptomele uremiei și depresiei sunt foarte asemănătoare. Din cauza instalării progresive sau a

intensității lor mai marcante, în insuficiența renală cronică, tulburările, inclusiv cele psihologice,

alarmează mai puțin. Ele evoluează insă tinzând spre accentuarea progresivă. La acțiunea toxică

produsă asupra creierului de modificările compoziției sângelui și tendința la edem cerebral din

IRA, se adaugă retenția masivă aunor compuși azotați foarte toxici (indican, fenol) al căror nivel

în sânge este indicat fidel de creșterea ureei. Tulburările de conștiență în această situație devin

devin durabile, iar în unele situații se instalează coma azotemică (uremică), având un prognostic

întunecat. La rândul ei, retenția azotată este capabilă să producă în creier leziuni difuze,

provocând așa-numitele encefaloze azotemice.

Semnele acute care apar la pacientul cu boală renală pot duce la apariția unor semne

psihologice importante. Simptomele nu sunt spuse de pacient, ci se revăd în prezența produselor

17

toxice din sânge, care afectează funcționarea sistemului nervos și a creierului în general. De

multe ori medicii pot greși în privința simptomelor care preced episodul psihotic acut al

pacienților. Ei consideră că aceste semne , dureri de cap, somnolență, incoerență, sunt datorate

urgenței medical. Dar aceste simptome pot să dispară în urma tratamentului (M. Madincea,

2005).

18

Capitolul 2. Abordarea Psihosomatică

2.1 Introducere în psihosomatică

Cercetările au arătat că medicina practică de succes a fost de la bun început

psihosomatică în esența ei. În această privință, psihiatrul american O. S. English a definit

cuvântul ”psihosomatic” ca fiind un termen relativ nou care desemnează una din cunoștințele

elementare de medicină, tot atât de veche ca însăși arta medicală.

Ideea ca este imposibil să se despartă sănătatea corpului de cea a minții a fost exprimată

încă de timpuriu în opere cum este Cartea lui Iov.

De asemenea, Platon a formulat acest punct de vedere în Charmides: ”Vindecarea multor

boli este necunoscută doctorilor Greciei, deoarece ei neglijează întregul, care trebuie de

asemenea studiat, pentru că partea nu se poate simții bine dacă întregul nu se simte bine”.

Sunt bine cunoscute sctructurile contrastante ale școlii lui Hipocrate din Kos, bazată pe

concepțiile dinamic, umoral și psihic (deci și psihosomatic), precum și școala Knidos, cu viziune

mecanică și organică.

Cei trei mari filizofi ai secolului al XVII-lea s-au preocupat de asemenea de problema

relației dintre minte și corp: Descartes, Leibniz, Spinoza.

Descartes (1596 - 1650) a edificat o teorie complexă despre interacțiunea lumii corporale

(extensio) și conștiință sau suflet (cogitatio). El trece drept unul dintre cei mai importanți

exponenți ai dualismului trup – suflet.

În opera sa de antropologie, Spinoza (1632 - 1677) a emis teza că toate evenimentele din

trup au evenimente paralele în minte, ceea ce nu era altceva decât ideea corpului real

(ideoplastie).

Leibniz (1646 - 1716) a ănlocuit interacțiunea psihifizică printr-o armonie prestabilită: un

acord predeterminat există între fiecare din evenimentele care au loc în trup și în suflet.

Inventatorul termenului ”psihosomatic” este considerat a fi medicul german Johann

Christian Heinroth (1773 - 1843), care a devenit mai târziu profesor de psihiatrie la universitatea

din Leipzig. În 1818 Heinroth declară: ”Insomnia are de regulă o origine psihică și somatică, dar

orice fază a vieții poate constitui ea însăși cauza tulburării”. În 1882, Jacobi a introdus termenul

19

”somato - psihic” cu scopul de a sublinia predominanța factorilor somatici în evoluția anumitor

boli.

Groos a adoptat de asemenea un punct de vedere psihosomatic, scriind în 1824: ”Dacă

vom căuta cauza primară a celor mai diferite boli, o vom găsi în influența direct dăunătoare a

pasiunilor trupului”. El a lucrat în presupunearea că ”esența bolii mintale este de natură

psihosomatică” și a adoptat ceea ce el socotea a fi o poziție conciliatoare în vechea controversă

dintre ”psihiciști” și ”somatociști”.

O mostră clasică de autoobservație, o prezintă clinicianul francez Trousseau în 1830,

care-si descrie experiența astfel: ”Cel mai grav atac de astm pe care l-am avut vreodată s-a

petrecut în următoarele împrejurări: bănuiam că vizitiul meu fură din ovăz și pentru a lămuri

lucrurile am mers la hambar ca să măsor rezerva de ovăz. În vreme ce se proceda la măsurătoare,

am suferit un atac de astm extrem de puternic care, în mod evident a fost produs de starea mea

emoțională provocată de gândul unui furt mărunt din gospodărie”.

O concepție foarte modernă a fost exprimată de Maudsley încă din 1876: ”Dacă emoția

nu se descarcă într-o activitate fizică exterioară sau într-o acțiune mintală adecvată, ea va acționa

asupra organelor interne și le va tulbura funcțiile; tristețea se descarcă imediat pe cale pasională

prin jelire și plânset...”.

Totuși termenii ”bolii psihosomatice” și ”medicină psihosomatică” și-au găsit accepția

generală doar în ultimele decenii, după ce adjectivul ”psihosomatic” a fost din nou introdus în

1992 de psihanalistul vienez Felix Deutsch. El a definit medicina psihosomatică ca ”psihanaliză

aplicată în medicină”.

Deși alți psihanaliști precum Groddeck (1961), Ferenczi (1965) și Jeliffe (după Alexander

în 1948) au acordat atenție tulburărilor somatice cu zece ani înainte, ei le-au definit ca nevroze

de organ sau psihoze de organ (Meng, 1934, 1935).

În mod deosebit Groddeck, a încercat în cursul discuțiilor sale animate și strălucite cu

Freud să sublinieze că bolile organice au în cele din urmă o natură psihologică. El a susținut că

boala este într-un mod în relație cu ID-ul (sau Es – termen pe care l-a inventat el însuși), cu

”forța care ne dirijează viețile, în vreme ce credem că noi conducem”.

Von Krehl, von Weizsäcker și von Bergmann trebuie socotiți printre pionierii medicinii

psihosomatice care s-au delimitat de domeniul medicinii interne.

20

Deutsch (1939) a emigrat în Statele Unite, unde a devenit fondatorul unei medicini

psihosomatice americane, care în stadiile de început era orientată predominant psihanalitic.

Printre ceilalți pionieri au fost Dunbar (1947, 1948) și Alexander (1939, 1948).

Judecând după numărul de publicații, interesul în medicina psihosomatică a crescut de

atunci în mod extraordinar. Încă în 1954, Dunbar a listat nu mai puțin de 5000 de publicații în

acest domeniu în cartea ei ”Emoțiile și modificările organice”. Numărul acesta este astăzi mai

mult decât dublu, iar autorii nu se mai recruteză doar din rândurile psihanaliștilor. Conexiunile

psihosomatice sunt recunoscute ca o realitate clinică în cele mai multe domenii ale medicinii.

Medicul și psihanalistul Franz Alexander (1891 - 1964) a prezentat o teorie independentă

și acoperitoare pentru explicarea relațiilor psihosomatice. Prin abordarea psihosomatică el

înțelegea utilizarea simultană a metodelor și noțiunilor fiziologice și psihologice. Premisa de

bază era că examenele psihosomatice cer o descriere tot atât de detaliată și de precisă a

proceselor psihologice ca și observațiile făcute asupra proceselor fiziologice însoțitoare. El

considera că în dezvoltarea unei tulburări psihosomatice trebuie presupus un ”factor

constituțional X” (Alexander, 1951).

Urmând diferențierea făcută de Freud între relațiile de conversie și simptomele vegetative

însoțind nevrozele reale, Alexander a facut o distincție între relația de conversiune isterică și

modificările adaptative ale funcțiilor vegetative produse de tensiuni emoționale. Ca și Freud, ele

vede relația de conversiune ca fiind expresia simbolică a unei emoții care putea fi nominalizată ,

dar este respinsă și refulată datorită sentimentelor de vinovație sau de rușine. Trupul devine

atunci instrumentul acestei exprimări.

După Alexander, simptomele nevrozei vegetative nu reprezintă o încercare de a exprima

o emoție reprimată, ci sunt mai degrabă simptome fiziologice concomitente ale unor stări

emoționale. În acest sens, ele tinde să urmeze ideile lui Cannon, afirmând: ”Creșterea tensiunii

arteriale la furie, de exemplu, nu descarcă tensiunea emoțională, ci este o componentă fiziologică

a întregului tablou de evenimente. Furia crește secreția sucurilor gastrice sub influența dorinței

instinctive de a mânca, ceea ce nu este expresia sau descărcarea unor stfel de stări; este

pregătirea adaptativă a stomacului să primească hrană”. Alexander vorbește despre nevroza

vegetativă când simptomele fiziologice ce însoțesc tensiunile emoționale persistă datorită

absenței unei acțiuni externe capabile să descarce aceste efecte. În stadiul următor, simptomele

funcționale reversibile conduc la modificări fizice ireversibile.

21

Motivul blocării unei acțiuni declarate este considerat de Alexander ca derivând din

tipurile conflictuale care duc la actualizarea conflictelor din epoca preverbală a individului.

Faptul că astfel de conflicte își au originea într-o perioadă de diferențiere limitată a structurii

emoționale favorizează – împreună cu factorii constituționali - conversiunea fizică. Potrivit lui

Alexander, aceste tipuri de conflictuale pot fi adesea clarificate doar printr-o îndelungă

psihanaliză.

S-a făcut o clasificare inițială conform funcțiilor diferite ale sistemului nervos autonom.

Alexander a facut o distincție între stările simpatice și parasimpatice ale pregătirii

(Bereitstellungen). Acele stări produse de sistemul simpatic sunt într-o oarecare măsură

zadarnice dacă tendințelor agresive li se neagă exprimarea. ”Oricând se inhibă în mod inteționat

posibibilitatea atitudinilor competitive, agresive și ostile, sistemul simpatic – adrenergic cade

într-o stare de excitație continua. Simptomele autonome provin dintr-un stimul simpatic

împiedicat, care continuă deoarece nu se descarcă într-o reacție de luptă – fugă”.

Dacă dorim să fim ajutați și tendințele pasive similare sunt negate, rezultattul este o stare

de pregătire parasimpatică inutilă; aceasta afectează în primul rând tractul gastointestinal, ceea ce

Alexander a arătat că este cazul în particular la bolnavii de ulcer.

Distincția strictă între influențele simpatice și parasimpatice a fost criticată de interniști,

ca și cea trasată între boala cauzată de reacții de conversiune isterică și nevroza vegetativă. De

asemenea, s-a exprimat îndoiala asupra teoriei specificității (care leagă conflictele emoționale

specifice de sisteme organice specifice). Cercetarea psihosomatică este totuși îndatorată studiului

de început al lui Alexander care cuprinde investigații foarte atente și corelații între trăirea

emoțională și reacțiile fiziologice. Aceste eforturi au avut un efect de durată asupra dezvoltării

acestui domeniu numit psihosomatica.

M. Schur (1897 – 1969), medic și psihanalist, a fost doctorul lui Freud începând din anul

1928, a elaborat un model pentru explicarea bolii psihosomatice. Acesta s-a bazat pe cercetări

asupra bolilor de piele și a devenit cunoscut mai târziu sub denumirea de ”desomatizare -

resomatizare”.

Freyberger (1976) vorbește despre perderea de obiect, care este frecventă î fazele inițiale

de boală psihosomatică. Acesta o descrie ca fiind apariția unei veritabile pierderi , iminente sau

închipuite. Prin obiect înțelegem factori animați sau neanimați ai mediului (ex: familia,

persoanele percepute ca fiind importante din familei). Există o relație între subiect și factorii de

22

mediu, care pot lua forma unui atașament puternic. Un exemplu tipic de pierdere de obiect este

absența unei persoane față de care pacientul a devenit puternic atașat. Acest lucru este adevărat

atât în cazul pierderii legăturii temporar sau permanent cu lucrurile importante pentru pacient (de

la o rudă până la situații de pierder a serviciului).

Pacienții psihosomatici sunt rău plasați în ceea ce privește rezolvarea eficientă a pierderii

obiectului, datorită sentimentului lor labil de autoapreciere, această situație luând forma unei

traume narcisice, iar pierderea ca atare nu este depășită. Urmarea poate fi o formă de boală

depresivă în care pacientul este dominat de complexul giving up – given up (Engel și Schmale,

1968). Depresia poate fi urmată la rândul ei de dezorganizări fizice. Folosind rezultatele lui

Engel și Schmale ca punct de plecare, Freyberger (1976) citează următorii factori psihodinamici

ca fiind caracteristici bolnavilor psihosomatici:

- depresie reactivă după pierderea obiectului și trauma narcisică;

- elemente de regresiune orală;

- apărare împotriva agresiunii;

- introspecție insuficientă.

Acestea au fost rezumate sub titlul ”tulburare a maturizării pregenitale” în scopul de a

descrie factorii ce predispun la boala psihosomatică. Freyberger a trasat concepția sa privind

evoluția psihosomatică, care atribuia următoarele cuvinte cheie pentru titlurile ”simptom”,

”conflict” și ”personalitate”:

Simptom

- epuizare emoțională;

- depresie de epuizare.

Conflict

- pierdere de obiect;

- traumă narcisică;

- apărare împotriva agresiunii;

Compunerea personalității

- slăbiciunea Ego-ului, adică introspecția insuficientă, atingerea ”încrederii

primare”, rezistența redusă la frustrare, nevoile de dependență crescute,

capacitatea foarte limitată de a învăța un nou comportament emoțional;

23

- ”vid emoțional” datorat conștientizării reduse a percepțiilor și tendința către

procesele de gândire automată, la care se adaugă o capacitate redusă de a rezolva

emoțional problemele din cauza relației interioare neadecvate cu fantasmele

inconștientului. Paralel cu această caracteristică este și trăsătura compensatorie de

a retrăi senzațiile fizice și elementele ipohondrice;

- Tulburarea oral – narcisică, cu tendința marcată de a retrăi pierderea obiectului,

care nu poate fi depășită;

- Comportamentul defensiv, îndeosebi modul reclamant – acuztor care cuprinde o

mare nevoie de dependență de figurile cheie, cu scopul de a recupera obiectele ce

implică dezamăgire și de a compensa boala.

Personalitatea bolnavului cronic dializat

Personalitatea poate fi definită ca fiind un set dinamic și organizat de trăsături și

caracteristici aparținând unei persoane, trăsături care o influențează pe aceasta într-un mod unic

la nivel cognitiv, motivațional și comportamental în diverse situații mai mult sau mai puțin

stresante de viață.

Personalitatea primește o lovitură puternică atunci când persoana se îmbolnăvește dincolo

de speranța vindecării. Bolnavul cu insuficiență renală, nu face excepție, acesta fiind un suferind

prin excelență. Suferința lui se traduce în nenumărate aspecte ale vieții lui cotidiene prin

restricții, neputințe și dependență. Boala în acest caz este resimțită nu doar ca o sărăcire fizică și

spirituală, ca o suferință ci și ca o nenorocire. Nenorocirea constă în faptul ca boala cronică roade

corpul din interior, punând astfel pacientul bolnav în fața pierderilor multiple de tip fatalist.

Pentru unii indivizii îmbolnăvirea cronică are semnificația unei raniri narcisice grave.

Pe plan psiho-social, boala poate duce la un complex de inferioritate, de la a simți rușine față de

oameni până la ocolirea acestora, la însingurare.

Datorită aspectului de îngrădire pe care îl presupune boala cronică, în cadrul pacienților

suferinzi de insuficiența renală se constată apariția în manifestarea personalității a unor trasături

și atitudini ce amintesc de vârsta copilăriei. Dintre acestea se manifestă cu precădere:

- reducția temporo – spațială – bolnavul trăind în ”aici și acum” suportă cu greu așteptările

și amânările;

24

- egocentrismul – rezultă din restângerea preocupărilor în jurul celor legate de boală,

incluzând ”restrângerea orizontului” și ”creșterea cenesteziei, centrul atenției devenind

dieta și digestia” (Morton);

- dependența – bolnavul are nevoie de alții care sa-l îngrijească. Pe de altă parte, așa cum

remarcă Delay și Pichot, în cadrul dependenței bolnavul primește, ca beneficiu secundar

al bolii, satisfacția pe care o atrage diminuarea responsabilități;

- predominanța afectelor – a emoțiilor primare caracterizate prin mare intensitate,

expresivitate, durata redusă, dezvoltare unipolară și exprimarea nemijlocită prin

comportament (Popescu – Neveanu).

- agresivitatea – deși este adesea integrabilă în comportamentul de tip egocentric, îsi are

originea în situația de dependență a bolnavului și este cuprinsă în cadrul regresiei de tip

infantil. Agesivitatea este manifestată de cele mai multe ori împotriva personalului care

îngrijește bolnavul și a familiei;

- anxietatea – este sinonimă cu starea de neliniște, de teamă, chiar frică motivată de

existența unui pericol real. Anxietatea, indiferent dacă atinge sau nu forma de angoasă

sau de limita sa extremă a atacului de panică, este însoțită de un cortegiu bogat de acuze

somatice.

- depresia – constituie la omul bolnav o reacție firească, în plan afectiv, caracterizată

printr-o dispoziție disforică, o stare de deprimare și se concretizează în plan psihic prin

senzații de neputință, de astenie, mergând până la tulburări de concentrare a atenției.

Caracteristice stărilor depresive sunt: lipsa de interes pentru activități placute pană atunci

pacientului, autoreproș, scăderea apetitului sau din contră, la polul opus creșterea

exagerată a apetitului (cauza depresiei joacă un rol important în acest simptom), insomnia

sau hipersomnia, pierderea energiei, cefalee;

- modul de gândire magic – bolnavul crede orbește în puterea medicului, a medicamentelor

și chiar a bolii.

Când vorbim de acuzele corporale, putem asista la o dedublare a personalității (în care

regăsim conflictul între instanțe) și anume că, individul se plânge de o parte a lui insuși, care

devine astfel o prezență străină, care este de tip sadomasochist: subiectul se plânge de organul

său, dar totuși nu renunță să se gândească la el. Ca orice relație sado-masochistă, acuza depresivă

este adesea foarte tenace: datorită agresivității conținute de relație, a înceta să te gândești la

25

această relație ar însemna să pierzi și să o distrugi definitiv și trebuie, prin urmare, ca permanent

să te asiguri că ea continuă să existe (V. Perciun, 2001).

2.2 Somatizarea și bolile de rinichi – interpretarea holistică

Fiecare dintre noi este stăpân pe gândurile sale. Acest lucru reprezinta puterea

miraculoasă prin care toate lucrurile devin posibile. Emitem negativ, atragem dezechilibre

energetice și deci, boala; emitem gânduri pozitive, primim starea de bine și de sănătate. Trebuie

să învățăm să deținem controlul absolut asupra mecanismului nostru de gândire, supraveghindu-l

în permanență.

Marea putere a gândului ne poate vindeca bolile și astfel, ne face fericiți din nou, plini de

viața și de forță. Puterea vindecătoare infinită își are rădăcinile în subconștientul nostru, al

oamenilor. Schimbându-ne radical modul de a gândi ne vom influența benefic drumul vieții.

Gândurile noastre sunt active și constituie semințele pe care le-am plantat. Subconștientul nu este

interesat dacă gândurile noastre sunt bune sau rele, ci pur si simplu răspunde în deplină

conformitate cu natura acestor ganduri. El nu ne va contrazice niciodata, ci va accepta mereu

ceea ce afirmăm în mod conștient. Prin urmare, trebuie sa fim deciși să alegem viața, sănătatea și

iubirea. Renuntând la vechile tipare înrădăcinate în subconștient, vom caștiga o viață sănătoasă.

Gândul este viață. Gândurile noastre creează mediul înconjurător și lumea noastră. Dacă

avem gânduri sănătoase, ne putem păstra sănătatea. Dacă întreținem gânduri de boala, nu vom

avea niciodată o sanatate bună și nici frumusețe și armonie. Nu trebuie să uităm: corpul este

produsul minții și mintea noastră îl controlează. Daca ne menținem pe poziția gândurilor

viguroase, la fel ne va fi corpul. Gândurile de iubire, pace, mulțumire, puritate, perfecțiune

promoveaza o sănatate radioasă. Corpul este asociat minții. Dacă ne doare dintele sau stomacul,

mintea este imediat afectată.

A înceta să gândim corect, înseamnă a fi perturbați. Dacă exista o stare depresivă în

minte, nici corpul nu poate funcționa corect. Sănătatea mentală este mai importantă decat cea

fizică. Dacă mintea este sănătoasă, corpul va fi sănătos. Dacă mintea emite gânduri pure, bolile

vor părăsi corpul. Fiecare gând, cuvânt sau emoție provoacă o vibrație în fiecare celulă a

corpului și lasă acolo o impresie adâncă. Tebuie să învățăm să înlocuim gândul nociv cu gânduri

26

bune. De exemplu: gândul de curaj va servi imediat drept antidot puternic contra urmărilor

gândului de frică.

Este foarte important de știut că fiecare celula a corpului crește, suferă, primește un

impuls de viață sau de moarte la fiecare gând care ne trece prin minte. Intoxicarea corpului fizic

nu este doar consecința unei alimentații dezechilibrate, cum se crede, ci și rezultatul unor factori

emoționali. Supărarea, furia, nemulțumirea sunt trăiri care modifică funcționarea corectă a bilei,

a ficatului și inflameaza mucoasa intestinului subtire. Teama transformă mucoasa intestinului

gros. Drept urmare, abdomenul se balonează apărând disconfortul fizic, insomniile, dereglările

metabolice. Toate aceste modificări determină o reacție imunitară anormală. Gândurile negre

sunt direct răspunzătoare de “otrăvurile” din mental, apoi se răsfrâng asupra corpului fizic. Așa

iau naștere bolile. Sentimentele negative reprezintă otravă și stress pentru întregul organism.

Furia, mânia, razbunarea, duc la dereglarea echilibrului acido- bazic și deci pe termen

lung duc la apariția bolilor rinichilor. Pe de altă parte tensiunea nervoasă blocheaza intestinele,

făcându-le inactive. Dacă omul continuă să fie nervos, încărcătura emoțională devine cronică, iar

dezechilibrele nutriționale specifice devin mai pronunțate. Sodiul și apa sunt reținute în

organism, în timp ce potasiul, vitamina C, magneziul și vitamina B sunt epuizate.

Suferinzii neglijează adesea anumite semne particulare de încetinire a funcțiilor unor

organe, apărând astfel: indigestia, colita, constipația, circulația sanguina deficitară, etc. Pe fondul

acestor dereglări, stresul, furia, teama, nervozitatea, nemulțumirea, neliniștea, dezamăgirea

accentuează starea de boala și de îmbătrânire prematură.

Când gândirea se purifică, afirmând binele, nu se produc asemenea blocaje. Imediat ce ne

creăm imaginea noului mod de viață și de gândire în minte și inimă, înseamnă că dorim o

schimbare interioară. În funcție de cum gândim, declanșăm în propriul organism reacții și

mecanisme ale căror urmări le vom suporta.

Una din legile Divine la care este supus omul este legea cauzei și a efectului, care este

cunoscută și sub numele de Legea Karmei. La fel cum acționează în planul fizic, Legea Karmei

acționează și în planul mental și în cel spiritual. Deci, bolile au cauze fizice, mentale și spirituale.

Omul, ca să-și ia toate examenele din școala vieții, trebuie să coreleze vindecarea fizica cu cea

mentală și cea spirituală. Nu întotdeauna toate examenele vieții sunt trecute, și pentru asta

revenim la viață într-o noua incarnare (încercare). Numai astfel progresăm și ne înălțăm spiritual,

pentru că totul este evoluție.

27

Deci, orice boală are și o cauza mentală. Gândurile rele, grijile, fricile, toate răutățile și

negativitățile noastre produc boli în planul mental, care, în timp se manifestă în plan fizic. De

aceea, pentru a trata o boală, este necesar să-i cunoaștem originea, cauza.

Atunci când vorbim despre rinichi, despre disfuncțiile și tulburările localizate la nivelul acestora, este

benefic sa avem în vedere și cauzele emoționale care le declanșează. Rinichiul în abordarea holistică este

sinonim cu criticism, dezamagire, nereusita, rusine, reactii ca cele ale unui copil mic, regresive. Astfel:

- calculii renali, colica nefritică, litiaza renală - traduc prezența unei fixații a

credințelor/convingerilor. Această cristalizare poate să rămână necunoscută, nedureroasă

și persoana să-și continue drumul în viață cu convingerile și certitudinile ei. Suferința

poate apărea atunci când individul se confruntă cu necesitatea de a le schimba, de a trece

la alte convingeri, voluntar sau nu;

- hematuria - este prezența sângelui în urină, prezență care poate fi interpretată ca fiind

viața care pleacă împreună cu ceea ce e mort (toxinele); hematuriile vorbesc despre faptul

că persoana se devitalizează prin eliminare, fie pentru ca a făcut destul, fie pentru că

acele cristalizări care s-au instalat o rănesc în interior;

- nefrita, uretrita, ureterita - nefrita este o inflamație a rinichiului, ureterita o inflamație a

ureterei și uretrita, iar inflamația poate soimboliza prezența unor emoții negative, de furie

reținută, înăbușită, nerezolvată ce pot să țină de amintirile vechi și profunde, credințele

fundamentale;

- reținerea apei, edemul - reprezintă un dezechilibru, care apare mai des la femei, și se

manifestă prin umflarea țesutului și luarea în volum și greutate. Această reținere

semnalează o stare mai mult sau mai puțin conștientă de insecuritate legată sau nu de o

pierdere (pierderea obiectului), de teamă în legatură cu viața și fundamentele ei, de teama

de a fi judecat, în special de cei apropiați;

- ureea, uremia - semnalează prezența excesiva a ureei în sânge iar prezența sa anormală în

sânge indică o disfuncție renală și vorbește despre dificultatea pacientului de a face triajul

în interiorul lui: oboseala, uzura, vârsta, determină persoana să nu mai știe adesea unde

este cu adevarat, ce este bun și rău pentru ea, toate acestea generând o stare de confuzie și

neapartenență.

28

Capitolul 3. Abordarea Transgenerațională

3.1 Abordarea Tansgenerațională – analiză și intervenție

psihoterapeutică

În cadrul acestor abordărilor transgeneraţionale, locul cel mai important îl ocupă teoria

lui Murray Bowen, denumită, după numele său, teoria (şi terapia) boweniană.

Murray Bowen, medic cu specializare în psihiatrie, şi-a făcut rezidenţa la faimoasa

clinică Menninger (Menninger Clinic), recunoscută pentru orientarea sa psihanalitică. Aici,

Bowen a devenit din ce în ce mai nesatisfăcut de conceptele psihanalitice, care nu puteau fi

validate prin metode ştiinţifice acceptate în mod convenţional. Ca urmare, el a început să

dezvolte o nouă teorie „concepută să corespundă în mod precis cu principiile evoluţiei şi cu

omul ca fiinţă evolutivă” (Kerr & Bowen, 1988, p. 360). Bowen şi-a perfecţionat teoria şi după

mutarea sa la Institutul Naţional pentru Sănătate Mentală (INSM) în Bethesda, Maryland, în

1954. La INSM, Bowen a admis familii întregi în secţia de cercetare psihiatrică. Cercetarea

acestor familii a fost ghidată de teoria boweniană, şi, astfel, teoria a fost extinsă şi modificată de

fiecare dată când specialiştii se confruntau cu informaţii noi sau incompatibile. În timpul celor

cinci ani la INSM, cercetarea lui Bowen s-a centrat pe familiile cu copii schizofreni şi, în

particular, pe relaţia simbiotică observată între mame şi copiii lor. În final, teoria s-a dezvoltat

pentru a include întreaga familie, adresându-se şi altor tipuri de familii.

Esenţa teoriei boweniene este alcătuită din opt concepte fundamentale. Aceste concept

interrelaţionate construiesc „piatra de temelie” (Walsh, Mc Grow, 1996) a teoriei, şi anume,

sistemul emoţional. Sistemul emoţional include „forţa pe care biologia o defineşte ca instinct,

reproducere, activitate automată controlată de sistemul nervos autonom, stări emoţionale

subiective şi sentimente şi forţele care guvernează sistemele de relaţie… În termeni largi,

sistemul emotional guvernează «dansul vieţii» în toate lucrurile vii” (Bowen, 1975, p. 380). Un

alt termen-cheie de la începutul muncii lui Bowen este masa de ego familial nediferenţiat.

Acesta se referă la „unitatea emoţională intensă într-o familie care produce emoţionalitate ce

interferează cu gândirea şi împiedică diferenţierea individului de familie” (Bowen, 1978). Hall

notează că Bowen nu mai utilizează această terminologie, termenul de „fuziune” fiind cel

preferat în mod curent. Astfel, teoria boweniană face o distincţie între indivizii care sunt

29

fuzionaţi şi cei care sunt diferenţiaţi. Caracteristica preferată este cea de diferenţiere. Mai jos

sunt prezentate cele opt concepte esenţiale ale teoriei boweniene, în care diferenţierea sinelui este

considerată foarte importantă.

1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem emoţional, diferenţierea sinelui

reprezintă gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în

relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcende nu doar propriile emoţii, ci şi cele

ale sistemului lor familial. De asemenea, astfel de persoane diferenţiate sunt mai flexibile,

adaptabile şi mai autonome. Ca urmare, ele îşi trăiesc propriile emoţii şi, deşi nu sunt lipsite de

conştiinţa emoţiilor celor din jurul lor, sunt capabile să menţină un grad de obiectivitate şi

distanţă emoţională faţă de problemele emoţionale proprii sau ale altora. De aceea, se consideră

că indivizii înalt diferenţiaţi au un eu solid („solid self”), mai integrat. Acesta reprezintă pentru

Bowen conceptul de eu care este ghidat în principal de intelect, adică persoana poate acţiona sau

lua decizii pe baza unor judecăţi raţionale. Indivizii cu niveluri scăzute de diferenţiere tind să fie

mult mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind direcţionat mai

degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent de pseudo-eul („pseudo-self”) lor. Acesta este un

concept de eu care este negociabil cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la judecăţile raţionale.

Astfel de persoane vor lua decizii bazate pe sentimente, nu pe principia logice, raţionale. De

aceea, deciziile luate în momente diferite de timp nu vor fi în acord unele cu altele, dar indivizii

cu pseudo-eu nu sunt conştienţi de această situaţie. Bowen (1976) descrie pseudo-eul ca un eu

pretins, adică un eu fals, după cum ar spune Winnicott, pe care persoana îl poate simţi ca fiind

real, deşi nu este. În terapia de familie boweniană se urmăreşte gradul diferenţierii sinelui la

fiecare membru al familiei şi, în special, al copiilor (mai ales dacă aceştia sunt adolescenţi sau

chiar maturi). Este mult mai probabil ca persoanele cu un grad mic de diferenţiere a sinelui faţă

de membrii familiei care dezvoltă anumite simptome să prezinte şi ele, la rândul lor, alte, sau

chiar aceleaşi, simptome, comparativ cu persoanele cu un grad mare de diferenţiere. De aceea,

unul dintre scopurile terapeutice va fi creşterea gradului de autonomie a membrilor familiei, unii

faţă de alţii. Mai mult, conceptele de diferenţiere şi fuziune sunt foarte importante pentru Bowen

(ca şi pentru oricare alt terapeut) şi în ceea ce priveşte ipotezele intergeneraţionale sau

transgeneraţionale. Bowen consideră că persoanele care părăsesc familia de origine cu un

pseudo-eu sau cele care sunt fuzionate cu familiile lor de origine tind să se căsătorească cu

persoane cu care vor putea, de asemenea, să fuzioneze. Astfel, două persoane nediferenţiate tind

30

să se găsească unele pe altele. Rezultatul va fi separarea emoţională de familia de origine şi

fuzionarea soţilor. Asta presupune că pseudo-eul unuia dintre soţi se va baza pe pseudo-eul

celuilalt, adică se vor uita unul la celălalt pentru a detecta diferite indicii în scopul alegerii

modului de reacţie emoţională şi de luare a deciziilor. În felul acesta, „procesele familiale

neproductive trec de la o generaţie la următoarea prin astfel de mariaje” (Becvar şi Becvar,

1996).

2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept descrie gama de pattern-uri

relaţionale emoţionale din sisteme, dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de

familie pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în familia nucleu. Toate cele

patru mecanisme pot fi folosite, dar, de regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează

în mod predominant unul sau mai multe:

– Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu niveluri înalte de anxietate, un

membru al familiei poate mări distanţa interpersonală atunci când el sau ea nu mai poate face

faţă reactivităţii emoţionale (Bowen, 1978). Frecvent, aceasta poate determina o distanţă mai

mare decât doreşte, de fapt, individul.

– Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o funcţie a gradului de

fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii corespunzătoare (Papero, 1991). Poate avea loc un

proces ciclic, în care conflictul este urmat de distanţă emoţională, o perioadă de apropiere caldă,

apoi o creştere a tensiunii care precipită un alt conflict şi, astfel, ciclul se perpetuează.

– Transmiterea sau proiecţia problemei către copil. De multe ori, problemele dintre soţi

şi anxietatea acestora tind să fie evitate prin concentrarea lor pe unul sau mai mulţi copii. Cel

mai comun pattern este ca mama să-şi concentreze o mare parte din energia sa emoţională pe un

copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune simbiotică între mamă şi copil), în timp ce

tatăl se distanţează şi este evitat în acelaşi timp. Copilului pe care părintele se concentrează îi

sporesc reactivitatea şi fuziunea sistemului

intelectual şi emoţional. De aceea, el este cel mai vulnerabil la dezvoltarea unor simptome.

– Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru inadecvat sau disfuncţional,

iar celălalt în mod deschis adecvat cu scopul de a compensa, se pot dezvolta roluri reciproce.

Acest pattern poate lua amploare şi poate deveni solid dacă un membru al familiei dezvoltă o

maladie fizică sau mentală cronică.

31

3. Triunghiurile sau triangularea. Acest concept este mult legat de cel al proiecţiei unei

probleme asupra unuia sau mai multor copii. Un triunghi este unitatea de bază a

interdependenţei în sistemul emoţional familial. Pentru Bowen, o diadă, adică un sistem de două

persoane, este stabilă atât timp cât ea este calmă. Dacă apar factori stresori care determină

creşterea nivelului de anxietate, diada poate rămâne stabilă, dar când anxietatea într-o diadă

atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor doi. De

exemplu, naşterea primului copil determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi

copil. Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela la mama sa pentru a-şi

reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în conflictele cu soţul; în felul acesta, apare

triunghiul format din soţ, soţie şi mama soţiei. Triunghiurile într-o familie pot fi latente şi să nu

se manifeste în mod deschis. Totuşi, aceste triunghiuri pot fi activate (şi se activează frecvent) în

timpul perioadelor de stres. Bineînţeles, nivelul stresului sau al anxietăţii necesar pentru

destabilizarea diadei este în strânsă legătură cu gradul de diferenţiere al celor doi.

4. Procesul proiectiv al familiei. Acest proces se referă la faptul că nivelul de diferenţiere

al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii lor. În mod obişnuit, un copil

dintr-o familie va avea o implicare emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această

supraimplicare poate varia de la

părintele care e în mod excesiv îngrijorat de ce se întâmplă cu copilul până la părintele care este

extrem de ostil acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea copilului de a

funcţiona eficient în contexte sociale. Gradul de diferenţiere al părinţilor şi nivelul de stres în

familie determină intensitatea procesului proiectiv al familiei.

5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea de a face faţă fuziunii şi absenţei

diferenţierii în relaţiile lor interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot

distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional. Deşi individul care întrerupe poate părea

că face faţă relaţiei cu familia, individul rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Kerr (1981)

sugerează că întreruperea emoţională indică o problemă – fuziunea dintre generaţii –, rezolvă o

problemă – scade anxietatea asociată cu contactul familial – şi creează o problemă – izolează

indivizii care ar putea beneficia de contact. Ca rezultat al separării emoţionale, individul rămâne

prins în sistemul emoţional al familiei şi poate fi mai puţin capabil să răspundă eficient la

situaţiile de rezolvare a problemelor. Disfuncţia consecventă se poate manifesta şi în alte moduri,

32

cum ar fi relaţii superficiale, boală fizică, depresie şi comportamente impulsive (Walsh, 1980,

apud Walsh şi McGrow, 1996).

6. Procesul de transmitere multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattern-

urile disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu nivelurile

scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere. Bowen

consideră că indivizii la niveluri echivalente de diferenţiere, deci fie diferenţiaţi, fie fuzionaţi, se

găsesc unul pe altul şi se căsătoresc şi pot avea unul sau mai mulţi copii cu niveluri mai scăzute

de diferenţiere. De aceea, ne putem aştepta ca aceste ataşamente sau distanţări să fie mai

accentuate la copii decât au fost la părinţii lor. Deoarece pattern-ul repetitiv determină în mod

succesiv niveluri mai scăzute de diferenţiere la generaţiile următoare, procesul culminează cu un

ultim nivel de disfuncţie, adică ataşamentele (adică fuziunile) sau distanţările emoţionale care

determină apariţia diferitelor simptome care fac ca persoana sau familia să recurgă la terapie.

7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta mai mare şi distribuţia pe sexe între fraţi în aceleaşi

generaţii au o puternică influenţă asupra comportamentului. Cercetările lui Walter Toman (1969)

descriu roluri diferite pe care indivizii le manifestă ca rezultat al poziţiei lor în familiile de

origine, cum ar fi copilul cel mai mare, sora mai mică, cel mai mic copil. De exemplu, într-o

familie cu mulţi copii, ultimul copil, cel mai mic, poate să fie cu totul ignorat din punct de vedere

afectiv, din cauza preocupării şi stresului părinţilor pentru asigurarea hranei şi securităţii familiei.

Bowen sugera, de asemenea, că patternurile interactive dintre cuplurile maritale pot fi legate de

rolurile indivizilor din familiile lor de origine.

8. Procesul emoţional al societăţii (regresia socială). Acest concept-cheie al lui Bowen

are în vedere faptul că procesele caracteristice familiilor pot fi observate şi în interacţiunile la

nivel social. De exemplu, deoarece există o anxietate crescută şi un stres continuu, cauzate de

crimă, şomaj şi poluare, există şi o tendinţă socială către reactivitate emoţională şi o probabilitate

scăzută a individului de a-şi utiliza eficient procesele emoţionale. Bowen observa că istoria

recentă a societăţii noastre pare să reflecte acest tip de regresie, adică societatea poate face faţă

cu succes unor factori stresori situaţionali acuţi, dar eşuează când factorii stresori se

cronicizează. Din pricina stresului cronic, atât societatea, cât şi familia pierd contactul cu

principiile sistemului lor intelectual şi vor acţiona în virtutea sistemului emoţional, pierzându-şi

obiectivitatea.

33

3.2 Genograma

Genograma sau sociogenograma. Așa cum preferă să o numeasca Ancelin

Schützenberger, a fost dezvoltată ca tehnică de Henry Colomb, avand la bază ideile lui Jacob

Levi Moreno. Ea permite o reprezentare sociometrică, afectivă, conținând nume, locuri, date,

repere, legături și principalele evenimente de viață: nașteri, nunți, decese, boli, accidente, etc.

Genograma familială permite terapeutului să gândească într-o manieră sistemică relațiile

și evenimentele din viața pacienților lor. Ea face parte dintr-o evaluare sistemică globală,

furnizând un rezumat clinic și eficace prin care terapeutul poate avea acces la informații asupra

unui caz cu care nu este familiarizat (McGoldrick, 1990). Informația structurală, relațională,

funcțională a familiei poate fi citită orizontal, în contextul familial, și vertical, de-a lungul

generațiilor. Pe baza acestor informații se pot formula ipoteze în legatura cu dinamica familială

și în legătură cu modalitățile de intervenție terapeutică, pentru că examinarea contextului familial

actual permite clinicianului să stabilească legaturile care exista între membrii familiei, implicați

direct în drama familială, și ceilalți membrii ai sistemului familial. Genograma familială poate

aduce în prim plan informații pe care un chestionar sau un protocol le poate trece cu vederea. Ea

ofera un tablou al evenimentelor care au avut loc într-o familie pe cel puțin trei generații.

Reprezintă, astfel, o modalitate de a identifica mecanismele repetitive în dinamica familiala, o

modalitate de a lua contact cu partea de Umbră a familiei, cu teme, mituri care întrețin diversele

tipuri de relație și scenarii între parteneri. Rememorarea evenimentelor și schemelor de viață ale

familiei în cauza pot avea o semnificație recurentă asupra tratamentului familial în curs.

Genograma rămâne un instrument subiectiv de interpretare, cu ajutorul căruia terapeutul poate

emite ipoteze în vederea unei evaluari sistemice ulterioare (McGoldrick, 1990). Conceptul de

genosociograma a fost dezvoltat la Dakar de profesorul Henry Collumb, bazându-se pe studiile

lui Moreno. „Genosociograma este o reprezentare a arborelui genealogic comentat (genograma),

cu punerea ân evidență, prin repere sociometrice, a diferitelor tipuri de relații ale subiectului... și

a legăturilor între diferitele personaje: coprezența, coabitare, acțiune comună, diade, triunghiuri,

excluziuni...” (Schützenberger, 1993). Este foarte importantă identificarea repetițiilor, a

membrilor familiei care locuiesc sub același acoperiș. A injustițiilor, excluderilor, si

autoexcluderilor care se intampla la un moment dat în istoria familiala.

Analiza genogramei în contextul Terapiei Unificării a generat ceea ce se numește

dramagenograma (I. Mitrofan, D. C. Stoica, 2005). Aceasta reprezintă un mod de a lua contact

34

cu harta personală internă prin intermediul reconstiturii istoriei familiale, vizând confruntarea cu

Umbra personala si familiala, cu scopul integrarii acelor elemente care devin manifeste în viața

prezenta a individului. Se face referință cu precadere la acele fenomene „regizate” inconștient,

cripta psihică (presupune antrenarea unor fantasme de încorporare, care reprezintă o magie

ocultă pentru recuperarea "obiectului plăcere" pierdut și interzis, instalându-l ân interiorul

Sinelui, ca o compensare pentru plăcerea pierdută și lipsa introiecției, N. Abraham și M. Torok)

și fantoma psihică (o formațiune a inconștientului care nu a fost niciodată conștientă și care se

transmite din inconștientul părintelui în inconștientul copilului, N. Abraham și M. Torok). A-ți

recunoaște rădăcinile asigură continuitatea filonului experențial transgenerațional și umanitar, iar

prin schimbarea perspectivei și reutilizarea filonului energetic repus în circulație i se redeschide

persoanei drumul blocat și se stopeaza „programele” de autodistrugere, autoanihilare si

autoeliminare (atât de frecvente în comportamentul majorității semenilor noștrii, asociate cu

blocaje de cunoaștere și neclarități pe axa timpului. (I. Mitrofan, 2003).

Construcția și analiza dramagenogramei presupune următorii pași:

- colectarea și structurarea informațiilor;

- delimitarea nivelurilor intergeneraționale;

- identificarea temelor familiale și analiza sensului existențial:

- identificarea pattern-urilor repetitive și a scenariilor de viață;

- analiza rolurilor manifeste (în plan conștient și inconștient) și a celor latente;

- analiza relațiilor între membrii familiei;

- analiza mecanismelor care întrețin manifestarea rolurilor și a relațiilor repetitive;

- restructurarea scenariului de viața.

Există 4 repere în construcția și analiza dramagenoramei:

- Statutul socioprofesional, care permite analiza profesiilor.

- Firea membrilor familiei, explorată cu ajutorul unor întrebări de genul: „Cum l-ai descrie

pe X ca fire?, Ce se spunea despre X?”.

- Evenimentele-metaforă din viața membrilor familiei, necesare identificării polaritaților la

nivel familial transgenerațional.

- Informațiile în legătură cu bolile somatice, pe baza cărora se conturează

somatogenograma. Este foarte important să fie explorat contextul familial în care a apărut

boala unuia dintre membrii familiei, este foarte important să fie explorate și perioadele

35

care corespund repetiției unei boli, precum și legăturile între acei membrii ai familiei care

au in comun o boală.

Tema transgenerațională a fost abordată în toate marile concepții mitice si religioase. În

1909, Freud s-a preocupat pentru prima dată de transmisia psihică din generație în generație, în

ceea ce el a definit „roman familial”. Aici sunt explicate fantasmele prin care subiectul modifică

inconștient legăturile cu parinții săi (imaginându-și de exemplu că este un copil adoptat), fiind

definită astfel nevroza de destin.

Jung a introdus termenul de inconștient colectiv, care include toate conținuturile experienței

acumulate la naștere (de la antecesori) și în timpul vieții, apoi transmise din generație în

generație. El leagă astfel perspectiva inconștientului familial de cel colectiv.

In anii 1960-1970, N. Abraham si M. Torok au studiat transmisia transgenerațională a

conflictelor nerezolvate, a secretelor si a relațiilor amoroase problematice. Ulterior, în anii 1990,

A. Schützenberger a ilustrat fenomene ce aparțin transmisie transgeneraționale, precum

sindromul de aniversare și loialitatea invizibilă familiala, concepte care sunt utilizate azi în

practica psihoterapeutică.

Genosociograma oferă un grafic al unei constelații familiale pe mai multe generații al unei

perspective personale, profesionale, culturale și spirituale. Este realizată așadar o somato-psiho-

genogramă, ca bază a aprofundării și integrării semnificațiilor bolii, înțeleasă ca „expresie și

soluție metaforă” a situațiilor de blocaj în dezvoltare. De multe ori, situându-se inconștient în

mitul familiei care păstrează nerezolvări ale provocărilor antecesorilor, succesorii își vor „însuși”

răspunsul metforic sau il vor îmbogăți și transforma dacă vor eșua ei înșiși în fața propriilor lor

provocări evolutive în ințelegere, conștientizare, autotransformare și spiritualizare.

Această interpretare nu desconsideră predispozițiile genetice ale repetării unor maladii

specifice arborilor familiali, dimpostrivă, consideră că „zestrea” energetică și informatională care

se transmite asociate acestor riscuri patologice este mult mai completă, extinsă, adâncă și subtilă.

Ea este chiar matricea psihospirituală necuantificabilă deocamdata, dar identificabilă la nivelul

transmiterii dinamicilor inconștiente, depășind cadrul unei gândiri biologice și biochimice

mecaniciste și relativ controlabile (C. D. Godeanu, A. S. Godeanu, 2009).

Logica „matematică” a devenirii filonului transgenerațional, ca și a colectivității este impecabilă.

Ea privește semnificația îmbogățitoare și coerența procesului dezvoltării umane, extinderea

36

nivelului de cunoaștere și integrare spirituală, conștientizarea de sine și unificarea dinamică

transfamilială.

Somatogenograma – componentă a genosociogramei prin care sunt analizate diferitele tipuri de

boli și afecțiuni somatice, ca modalitate repetitivă de transmisie a inconstientului familial.

Somatofantoma este un concept care se referă la manifestarea somatică a fantomei. Boala poate

fi o modalitate de readucere în prezent a unei persoane dispărute în legătură cu care, încă, există

relaţii neclare. Neacceptarea dispariţiei acestei persoane, neclaritatea în legătură cu unele dintre

evenimentele-metaforă care au implicat-o poate genera un proces identificator inconştient care se

manifestă prin boala pe care a avut-o acea persoană. Identificarea endocriptică poate fi asociată

fenomenului de somatofantomizare.

Cuvinte cheie:

Obiectul transgenerațional. A. Eiguer introduce conceptul de obiect transgeneraţional. Când

vorbeşte despre obiectul transgeneraţional A. Eiguer se referă la un înaintaş, un bunic sau un

părinte, un unchi, o mătuşă care generează fantasme şi provoacă identificări la unul sau la mai

mulţi membri ai familiei.

„Somatofantoma”. Acest concept se referă la manifestarea somatică a fantomei. Boala poate fi o

modalitate de readucere în prezent a uei persoane dispărute în legătură cu care, încă, există relaţii

neclare. Neacceptarea dispariţiei acestei persoane, neclaritatea în legătură cu unele dintre

evenimentele-metaforă care au implicat-o poate genera un proces identificator inconştient care se

manifestă prin boala pe care a avut-o acea persoană. Identificarea endocriptică poate fi asociată

fenomenului de somatofantomizare.

37

Capitolul 4. Obiectivele şi ipotezele cercetării

Această parte a lucrării este dedicată cu precădere definirii premiselor şi obiectivelor

cercetării, exemplificării eşantionului participant la studiu, definirii etapelor cercetării,

identificării metodelor şi tehnicilor folosite în adunarea datelor şi informaţiilor, definirii

metodelor folosite şi explicarea sarcinii subiecţilor. De asemenea voi inventaria, prelucra şi

analiza rezultatele obținute în urma aplicării testelor.

4.1 Obiectiv general:

Studiul își propune să investigheze unele aspecte psihosomatice la bolnavul dializat.

Obiectiv specific:

Identificarea diferențelor de autoevaluare a simptomelor la bolnavii dializați care fac

psihoterapie și la bolnavii dealizați care nu frecventează ședințele de psihoterapie.

Depistarea unor trăsături de personalitate la bolnavii dializați care fac psihoterapie prin

comparație cu bolnavii dializați care nu fac psihoterapie.

Detectarea diferențelor de autoevaluare a simptomelor bolii la femeile dializate care fac

psihoterapie și la bărbații dializați care fac psihoterapie.

4.2 Ipoteze:

Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați în program de dializă

care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie în ceea ce privește

autoevaluarea simptomelor bolii.

Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați în program de dializă

care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie în ceea ce privește unele

trăsături de personalitate.

Există diferențe semnificative statistic între femeile și bărbații dializați care fac

psihoterapie în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii.

38

Capitolul 5. Metodologia Cercetării

5.1 Eşantion

Studiul a fost realizat cu ajutorul unui eșantion de 60 de subiecți, bărbați și femei cu

vârste cuprinse între 35 și 60 de ani. Toți participanții la studiu urmează tratament prin

hemodializă dintre care 30 merg și la ședințe de psihoterapie individuală și de grup de peste șase

luni, iar ceilalți 30 nu participă la întâlnirile ce presupun un demers psihoterapeutic cu psihologul

centrului. Aceste ședințe de psihoterapie sunt conduse de către psihologul centrului de dializă.

Lotul țintă cuprinde pacienții care participă la ședințele de psihoterapie, dintre care 15 sunt femei

iar 15 sunt bărbați, proporțiile se păstrează în ceea ce privește lotul de control.

Bolnavii cu insuficiență renală au fost recrutați, dându-și acordul de a participa la acest

studiu, din cadrul Spitalului Județean din Timișoara, Secția de Hemodializă și Transplant Renal

și din cadrul clinicii private Nefromed Dialysis Centers.

5.2 Probe

Inventarul de autoevaluare a simptomelor SCL-90

SCL-90 este un inventar multidimensional de autoevaluare a simptomelor dezvoltat de

Derogatis (1977). Din punct de vedere istoric, SCL-90 a derivat din Hopkins Symptom Checklist

(HSCL) care fusese destinată să măsoare disconfortul și bunăstarea psihologică ca un criteriu de

eficacitate a psihoterapiei. Astfel, scala servește mai mult pentru măsurarea deznodământului și

nu este deloc un instrument diagnostic (15). Ea a fost revizuită față de prototipul originalul și

această versiune, cea folosită, poartă indicativul SCL-9-R. Scala cuprinde 90 itemi aleși în

special din scala Cornell Medical Index și din alte scale, itemi care acoperă 9 arii

simptomatologice (somatizare, obsesie-compulsie, senzitivitate interpersonală, depresie,

anxietate, ostilitate, fobie-anxietate, ideație paranoidă și psihoticism) și 3 indici globali de

suferința psihologică. Scala se administreaza subiectului ca un auto-chestionar și completarea ei

ia in jur de 15 minute

39

. Scopul principal al versiunii actuale a scalei SCL-90-R este de a fi folosită ca un

instrument de screening pentru determinarea tipului și severității unor variate simptome mentale.

Ea poate fi utilizată și pentru aprecierea evoluției simptomelor în timp sub o intervenție

terapeutică sau recuperatorie.

Scala furnizeaza trei indici globali:

- Indicele general de severitate care reflecta atat numarul cat si intensitatea simptomelor;

- Totalul simptomelor pozitive, un total al simptomelor cotate ca prezente;

- Indexul suferintei simptomelor pozitive, o masura a intensitatii simptomelor in functie

de numarul simptomelor prezente.

Inventarul de personalitate Freiburg (F.P.I.)

Inventarul de Personalitate Freiburg (FPI, Freiburger Persönlichkeitsinventar) este un

instrument de evaluare omnibus, elaborat de Jochen Fahrenberg, Herbert Selg si Rainer Hampel

dupa modelul multifazic, pentru a evalua dimensiuni ale personalitatii adulte.

FPI este disponibil in Romania atât in versiunea FPI-G, aceasta fiind forma cea mai

generala a chestionarului, utilizata pe larg in Romania, cât si in forma sa ultima, finala, FPI-R,

care este a saptea versiune, revazuta, a celebrului chestionar. FPI-G are 212 itemi si 9+3.

FPI a fost dezvoltat în anii ’60, perioada în care în Germania nu existau inventare de

personalitate indigene, ci doar traduceri dupa testele autorilor anglo-americani. Astfel, FPI este

un chestionar multifazic, construit prin combinarea unui sistem psihologic clasic cu unul extras

din nosologia psihiatrica. FPI poate fi utilizat atât în domeniul clinic, cât si în cel neclinic. A fost

conceput ca urmare a intereselor teoretice avute de autori cu referire la anumite dimensiuni de

personalitate. Chestionarul ALNEV, publicat în 1968 de catre aceiasi trei autori, care continea

dimensiunile emotionalitate (nevrotism), extraversie-introversie, agresivitate si labilitate

psihovegetativa, a fost precursorul FPI. Aceasta forma timpurie a chestionarului a avut scopul

clar de a servi autorilor în cercetarile lor. Fiecare construire a unei scale aferente a reprezentat în

acelasi timp si un studiu de operationalizare pentru constructul teoretic masurat de ea si pentru

subconstructele aferente, aceste elementele fiind urmarite, în parte, si în lucrari ulterioare

(Fahrenberg, 1975, 1994a; Hampel & Selg, 1975).

Sub numele actual, FPI a fost publicat pentru prima data în 1970, aceasta publicare fiind

urmata în 1973 de o a doua si în 1978 de o a treia editie, adaugita. Editia a patra, din anul 1984, a

40

fost si prima care a fost însotita de o cercetare aprofundata realizata pe un esantion reprezentativ,

aceasta cercetare servind de asemenea ca baza pentru dezvoltarile si reviziile ulterioare, din 1989

(a cincea editie), 1994 (a sasea editie) si 2001 (a saptea editie).

Forma originala a FPI cuprinde 212 itemi, grupati în noua scale, la care - pentru a obtine

o imagine mai completa a personalitatii celui investigat - s-au mai adaugat înca trei scale

secundare. Pornind de la forma completa a chestionarului (FPI-G), au mai fost construite, în scop

de triere rapida sau examinare repetata a acelei persoane, înca trei forme: forma scurta FPI-K

(„kurze Form”, 76 itemi), si formele paralele FPI-A (numita si FPI-HA, „Halb-A”, 114 itemi) si

FPI-B (numita si FPI-HB, „Halb-B”, 114 itemi).

5.3 Descrierea procedurii

Investigația s-a desfășurat pe o perioadă de 3 luni, timp în care a avut loc aplicarea

testelor, atât la Spitalul Județean din Timișoara, secția de Hemodializă și Transplant renal, cât și

în cadrul clinicii Nefromed Dialysis Centers. Pe parcursul investigației psihologice a fost făcut

cunoscut atât instructajul, tuturor participanților la studiu (bolnavii de insuficiență renală), cât și

scopul general al cercetării. Tuturor participanților li se vor pune la dispoziție, la cerere,

rezultatele studiului și rezultatul propriu la testele utilizate.

Fiecare probă aplicată a fost însoțită de instructajul specific atât verbal cât și în scris,

oferindu-le posibilitatea subiecților de a pune întrebări legate de eventuale nelămuriri. Aplicarea

testelor s-a realizat cu pauze atunci când era necesar din cauza dificultăților impuse de boală

pacienților participanți la studiu. În cazul persoanelor care nu aveau autonomie să scrie din cauza

programului de hemodializă, li se citeau întrebările pentru a răspunde verbal, iar răspunsurile au

fost notate de evaluator.

Ședințele de psihoterapie din cadrul centrului de dializă sunt conduse de către un

psihoterapeut a cărui abilitare este în psihoterapie experiențială, iar bolnavii participanți la studiu

beneficiază de aceste servicii de mai mult de 6 luni de zile.

În cadrul acestei cercetări toți participanții și-au dat consimțământul, iar dreptul la

intimitate și confidențialitate a fost și este respectatată.

41

Capitolul 6. Prezentarea și interpretarea datelor

Ipoteza 1 Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați

în program de dializă care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie

în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii.

Pentru ipoteza 1 avem un studiu comparativ. Variabila independentă este reprezentată de

participarea la psihoterapie (un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu

participă), iar variabila dependentă este reprezentată de scorurile obținute la scalele inventarului

SCL-90.

a) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila primei scale: somatizarea.

În tabelul 1 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 1: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea somatizare

Grup pacienți N Mean Std. Deviation Std. Error Mean

Somatizare Pacienți care fac

psihoterapie

30 .8660 .32309 .05899

Pacienți care nu fac

psihoterapie

30 1.4823 .58263 .10637

Tabelul 1 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea somatizare ce reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care

fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 0.8660 la o valoare

a abaterii standard de 0.32309, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 1.4823 la

o abatere standard de 0.58263 pentru dimensiunea somatizare.

Tabelul numărul 2 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea somatizare.

42

Tabelul 2: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea somatizare

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differenc

e

Std. Error

Differenc

e

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Somatiz

are

Equal variances

assumed

11.548 .001 -5.067 58 .000 -.61633 .12163 -.85981 -.37286

Equal variances

not assumed

-5.067 45.29

5

.000 -.61633 .12163 -.86127 -.37139

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=11.548,

p=0.001˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -5.067,

p=0.000<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala somatizare.

Aceste cifre indică faptul că pacienții care nu fac psihoterapie au o tendință mai

mare de somatizare a afectelor negative care succed diagnosticarea bolii și tratamentul

acesteia, majoritatea, nefiind echipați pentru a-și gestiona eficient aceste emoții. Prin

comparație, pacienții care fac psihoterapie, reușesc un control mai bun asupra propriilor

emoții negative în baza achizițiilor pe care le presupune cura psihoterapeutică, și deci o

tendință mai scăzută spre a acuza disconfort psihosomatic.

Așa cum am afirmat în partea teoretică, bolnavul de insuficiență renală este un suferind

prin excelență. El suferă pe mai multe planuri: autonomie motorie, alimentație, sexualitate, toate

acestea provocând stres suplimentar unui bolnav cu toleranță scăzută la frustrare. Atunci când

distresul ce apare ca urmare a percepției disfuncției corporale, nu este gestionat, se formulează

acuze ce sunt centrate pe sistemul gastrointestinal, sistemul respirator, discomfortul muscular, iar

complianța la tratamentul prin hemodializă devine o provocare.

Psihoterapia vine în sprijinul bolnavului, aducându-i un plus de mult râvnită relaxare și

înțelegere, atât din partea celuilalt (a psihoterapeutului în acest caz, familiei) cât și din partea

propriei persoane și de ce nu speranța împăcării cu sine, deoarece ” boala nu evocă numai o

43

disfuncţie biochimică şi anatomo-fiziologică, ci şi un conflict interior, provocat de o problemă

existenţială acută, încă nesoluţionată” (A. Munteanu, 2008).

b) Pentru cea de-a doua dimensiune din cadrul primei ipoteze s-a utilizat comparația celor

două grupuri de pacienți. Variabila independentă este reprezentată de participarea la psihoterapie

(un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu participă), iar variabila dependentă

este reprezentată de scorurile obținute la scala obsesiv-compulsiv (SCL-90).

În tabelul 3 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 3: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea obsesiv/compulsiv

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

ObsesivCompulsi

v

Pacienti care fac

psihoterapie

30 .3480 .29014 .05297

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 .6867 .64846 .11839

Tabelul 3 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea obsesiv-compulsiv ce

reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți

care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 0.3480 la o valoare

a abaterii standard de 0.29014, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 0.6867 la

o abatere standard de 0.64846 pentru dimensiunea obsesiv/compulsiv.

Tabelul numărul 4 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea obsesiv/compulsiv.

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=20.493,

p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.611,

p=0.013<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala

obsesiv/compulsiv.

44

Tabelul 4: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea obsesiv/compulsiv

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

ObsesivCo

mpulsiv

Equal variances

assumed

20.493 .000 -

2.611

58 .011 -.33867 .12970 -.59830 -.07904

Equal variances

not assumed

-

2.611

40.16

4

.013 -.33867 .12970 -.60077 -.07656

Având în vedere rezultatele de mai sus putem afirma că există într-adevăr diferențe

din punct de vedere statistic între grupul de pacienți dializați care frecventează ședințele de

psihoterapie și grupul de pacienți dializați care nu frecventează nici o formă de

psihoterapie pe scala ”obsesiv-compulsiv”. Pacienții care fac psihoterapie au înregistrat

scoruri mai mici din punctul de vedere al autoevaluarii simptomelor pe dimensiunea

”obsesiv/compulsiv” ceea ce se traduce la nivel de comportament printr-o toleranță

crescută la frustrare în comparație cu pacienții care nu fac psihoterapie, aceștia din urmă

înregistrând scoruri mai mari și deci un comportament care trădează o toleranță mai

scăzută la frustrare.

Scala obsesiv/compulsiv a testului SCL-90 se referă la gânduri, impulsuri, acțiuni care

sunt percepute ca fiind irezistibile.

Bolnavul în etapa diagnosticării cu insuficiență renală și a începerii tratamentului prin

hemodializă, regresează psihologic, acesta împrumutând adesea din atitudinile unui copil în ceea

ce privește spațiul temporal, urmarea cu strictețe a unui regim alimentar, a asumării

responsabilității: nu are răbdare, îi este greu să renunțe la anumite mâncăruri deși știe că îi fac

rău, împarte responsabilitatea tratamentului cu familia, devenind dependent de aceasta.

Psihoterapia vine în sprijinul bolnavului, în acest caz prin realizarea tehnicilor de suport,

care ajută bolnavul să crească, oferindu-i acestuia un spațiu securizant pentru un astfel de

travaliu. Scopul este ca bolnavul să redevină responsabil pentru el însuși.

45

c) Pentru cea de-a treia dimensiune din cadrul primei ipoteze s-a utilizat comparația

celor două grupuri de pacienți. Variabila independentă este reprezentată de participarea la

psihoterapie (un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu participă), iar variabila

dependentă este reprezentată de scorurile obținute la scala senzitivitate interrelatională

(sociabilitate) (SCL-90).

În tabelul 5 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 5: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea senzitivitate interrelaționară

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Senzitivitate

Interrelationala

Pacienti care fac

psihoterapie

30 .5623 .25859 .04721

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 .8767 .67315 .12290

Tabelul 5 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea senzitivitate

interrelațională ce reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila

independentă ”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .5623 la o valoare a

abaterii standard de .25859, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .8767 la o

abatere standard de .67315 pentru dimensiunea senzitivitate interrelaționară.

Tabelul numărul 6 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea senzitivitate interelațională.

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=19.775,

p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -2.388,

p=0.022<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala senzitivitate

interelationară.

46

Tabelul 6: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea senzitivitate

interrelaționară

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Senzitivitate

Interrelatională

Equal variances

assumed

19.775 .000 -

2.388

58 .020 -.31433 .13166 -.57787 -.05079

Equal variances

not assumed

-

2.388

37.37

6

.022 -.31433 .13166 -.58100 -.04766

Astfel putem afirma că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic

între grupul de pacienți dializați care frecventează ședințele de terapie și grupul de pacienți

dializați care nu frecventează nici o formă de psihoterapie pe scala ”senzitivitate

interrelațională”. Pacienții care nu fac psihoterapie înregistrează scoruri mai mari decât

pacienții care fac psihoterapie pentru dimensiunea senzitivitate relațională prin prisma

autoevaluării simptomelor, ceea ce înseamnă că pacienții care nu fac psihoterapie se văd ca

fiind mai sărăciți, li se conturează sentimente de inferioritate, de autodepreciere și de jenă,

pe când pacienții care fac psihoterapie reușesc să își accepte mai ușor condiția.

Condiția de om bolnav presupune o lovitură puternică în Ego-ul persoanei, zdruncinând

din temelii sentimentul de invincibilitate al acesteia. Îmbolnăvirea obligă la privirea în sine, la

introiecție, iar unele din primele concretizări ale bolnavului în fața propriei boli este sentimentul

de neputință. Din acesta derivă o stimă de sine scăzută și o imagine de sine ce se conturează în

jurul autodeprecierii. Psihoterapia vine ca sistem de suport pentru bolnav. Însoțit de

psihoterapeut, bolnavul poate să își dea voie să cadă, pentru ca apoi să se reconstruiască mai

puternic și ”mai întreg”.

d) Tot în cadrul primei ipoteze, utilizând testele t, am comparat cele două grupuri de

pacienți. Variabila independentă este reprezentată de participarea la psihoterapie (un grup

participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu participă), iar variabila dependentă este

reprezentată de scorurile obținute la scala depresie (SCL-90).

47

În tabelul 7 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 7: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea depresie (SCL-90)

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Depresie

(SCL90)

Pacienti care fac

psihoterapie

30 .7657 .28086 .05128

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 .8086 .56163 .10254

Tabelul 7 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea depresie ce reiese din

compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac

terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .7657 la o valoare a

abaterii standard de .28086, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .8086 la o

abatere standard de . 56163 pentru dimensiunea depresie (SCL-90).

Tabelul numărul 8 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea depresie.

Tabelul 8: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea depresie (SCL-90)

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Depresie

(SCL90)

Equal variances

assumed

8.032 .006 -3.187 58 .002 -.36533 .11464 -.59482 -.13585

Equal variances

not assumed

-3.187 42.651 .003 -.36533 .11464 -.59659 -.13408

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=8.032,

p=0.006˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

48

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -3.187,

p=0.003<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala depresie.

Având în vedere rezultatele de mai sus putem afirma că există diferențe

semnificative din punct de vedere statistic între grupul de pacienți dializați care

frecventează ședințele de terapie și grupul de pacienți dializați care nu frecventează nici o

formă de psihoterapie în ceea ce privește dimensiunea depresie. Pacienții dializați care nu

fac psihoterapie au înregistrat un scor mai mare decât pacienții dializați care fac

psihoterapie la scala depresie, mai exact pacienții care nu fac psihoterapie prezintă și acuză

mai multe simptome caracteristice stărilor depresive (oboseala, somn agitat, insomnie,

inapetență, tristețe, agitație, dificultăți de concentrare, senzația de vină și inutilitate,

pierderea încrederii în sine) decât pacienții care fac psihoterapie.

Depresia este însoțitoarea îmbolnăvirii cronice. Caracteristice îî sunt lipsa interesului,

motivației, pierderea energiei, starea disforică, însingurarea, sentimentele de neajutorare,

gândurile suicidale. Conform unui studiu efectuat în Elveția, 1,73 % dintre bolnavii dializați au

decedat ca urmare a suicidului, iar 4,25 % au avut tentative de suicid. De asemenea depresia este

un factor de risc foarte mare în ceea ce privește complianța la tratamentul prin hemodializă și nu

numai. Bolnavul se confruntă adesea, în situațiile de depresie severă, cu dorința de a renunța, în

special atunci când familia nu face parte din recuperarea acestuia. Pacienții care participă la

ședințele de psihoterapie reușesc să rezolve parte din conflictele interne, lucru care le oferă un

control mai bun asupra propriilor emoții, pe când pacienții care nu participă la nici o formă de

psihoterapie se confruntă cu dificultatea furtunii emoționale.

e) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri de pacienți pentru variabila scalei: anxietate.

În tabelul 9 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:

49

Tabelul nr. 9: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxietate

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Anxietat

e

Pacienti care fac

psihoterapie

30 .5877 .24111 .04402

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 .9153 .54375 .09927

Tabelul 9 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxietate ce reiese din

compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac

terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .5877 la o valoare a

abaterii standard de .24111, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .9153 la o

abatere standard de .54375 pentru dimensiunea anxietate.

Tabelul numărul 10 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea obsesiv/compulsiv.

Tabelul 10: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxietate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Anxiet

ate

Equal variances

assumed

2.916 .093 -3.017 58 .004 -.32767 .10860 -.54505 -.11029

Equal variances

not assumed

-3.017 39.980 .004 -.32767 .10860 -.54715 -.10818

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=2.916,

p=0.93˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

că cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -3.017,

p=0.004<0.05, duce la confirmarea ipotezei din punct de vedere statistic pentru scala anxietate.

50

Există diferențe semnificative statistic în ceea ce privește scala anxietate între cele

două grupuri. Anxietatea este o dimensiune care se păstrează în organizarea psihică a

pacientului, cu mențiunea că acel pacient care face psihoterapie reușește să gestioneze cu

mai mult succes sentimentele de panică și tensiune asociate anxietății, în comparație cu

pacientul care nu participă la ședințele de psihoterapie și nu este echipat pentru a face față

situațiilor care îi provoacă stres suplimentar.

Pacienții care fac psihoterapie au înregistrat un scor mai mic la scala anxietate a

chestionarului de autoevaluare a simptomelor în comparație cu pacienții care nu fac terapie.

Această situație poate fi explicată prin prisma faptului că pacienții care fac psihoterapie au reușit

un control mai bun asupra stresului asociat bolii de insuficiență renală cronică, pe când pacienții

care nu fac psihoterapiei rămân prizonierii fricii de a nu se întâmpla ceva rău cu ei. Mulți dintre

pacienții cronic dializați ajung până la a experimenta atacuri de panică. Psihoterpia în acest caz

presupune restructurare gândurilor și resemnificarea emoțiilor.

f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri de pacienți pentru variabila scalei: ostilitate.

În tabelul 11 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 11: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ostilitate

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Ostilitate Pacienti care fac

psihoterapie

30 .4833 .22457 .04100

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 .6783 .49332 .09007

Tabelul 11 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ostilitate ce reiese din

compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac

terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

51

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .4833 la o valoare a

abaterii standard de .22457, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .6783 la o

abatere standard de .49332 pentru dimensiunea ostilitate.

Tabelul numărul 12 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea ostilitate.

Tabelul 12: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ostilitate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differenc

e

Std. Error

Differenc

e

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Ostilit

ate

Equal variances

assumed

19.241 .000 -1.970 58 .054 -.19500 .09896 -.39309 .00309

Equal variances

not assumed

-1.970 40.52

4

.056 -.19500 .09896 -.39493 .00493

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=19.241,

p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -1.970,

p=0.056˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala ostilitate.

Nu există diferențe semnificative statistic în ceea ce privește scala ”anxietate” între

cele două grupuri. Ostilitatea se caracterizează prin apariția gândurilor și caracteristicilor

negative, a furiei care poate să fie manifestată prin agresivitate. Ostilitatea este parte a

comportamentului bolnavului dializat chiar dacă participă sau nu la ședințele de psihoterapie și

vine ca răspuns comportându-se ca un un mecanism de apărare la condiția de ”lezare” a Eu-lui pe

care o impune boala. Ambele grupuri studiate au resurse de furie polarizate negativ care la nivel

comportamental se manifestă prin agresivitate îndreptată spre ceilalți, spre îngrijitori.

52

g) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri de pacienți pentru variabila scalei: anxios-fobic.

În tabelul 13 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 13: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxios-fobic

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

AnxiosFobi

c

Pacienti care fac

psihoterapie

30 .2933 .30608 .05588

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 .5923 .64718 .11816

Tabelul 13 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxios/fobic ce reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care

fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .2933 la o valoare a

abaterii standard de .30608, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .5923 la o

abatere standard de .64718 pentru dimensiunea anxios-fobic.

Tabelul numărul 12 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea anxios-fobic.

Prin analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=7.150,

p=0.010˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.288,

p=0.027<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala anxios-fobic.

53

Tabelul 12: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxios-fobic

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

AnxiosF

obic

Equal variances

assumed

7.150 .010 -2.288 58 .026 -.29900 .13071 -.56064 -.03736

Equal variances

not assumed

-2.288 41.355 .027 -.29900 .13071 -.56290 -.03510

Rezultatul din SPSS vine să confirme că există diferențe din punct de vedere statistic

între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie prin prisma scalei

”anxios-fobic”. Scala ce măsoară tendința anxios-fobică se referă la manifestări ale fobiei față de

obiecte, manifestarea irațională și disproporționată față de stimul de unde rezultă un

comportament de evitare.

Pacienții care nu fac terapie au obținut scoruri mai mari decât pacienții care fac

psihoterapie pentru această scală, ceea ce se traduce prin prismă comportamentală în

atitudine evitantă, exprimă fondul pentru un posibil atac de panică datorat nesiguranței

privind tratamentul prin hemodializă la care dacă se renunță este fatal bolnavului,

nesiguranței privind viitorul din pricina prognosticului asupra bolii.

h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri de pacienți pentru variabila scalei: ideație paranoidă.

În tabelul 15 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate.

Tabelul 15 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ideație paranoidă ce reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care

fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

54

Tabelul nr. 15: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ideație paranoidă

Grup pacienți N Mean Std. Deviation

Std. Error

Mean

IdeațieParanoidă Pacienți care fac

psihoterapie

30 .1513 .21913 .04001

Pacienți care nu fac

psihoterapie

30 .3647 .48190 .08798

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .1513 la o valoare a

abaterii standard de .21913, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .3647 la o

abatere standard de .48190 pentru dimensiunea ideație paranoidă.

Tabelul numărul 16 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea ideație paranoidă.

Tabelul 16: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ideație paranoidă

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

IdeatieParan

oida

Equal variances

assumed

19.776 .000 -2.207 58 .031 -.21333 .09665 -.40680 -.01986

Equal variances

not assumed

-2.207 40.501 .033 -.21333 .09665 -.40860 -.01807

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=19.776,

p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.207,

p=0.033<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala ideație

paranoidă.

Observăm că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic pentru scala

”ideație paranoidă” între bolnavii care fac psihoterapie și cei care nu fac psihoterapie. Se

55

constată că pacienții care nu fac psihoterapie au o medie mai mare a scorurilor pentru

variabila ideație paranoidă decât pacienții care fac psihoterapie, ceea ce înseamnă un nivel

mai crescut al lipsei încrederii ca adaptare comportamentală.

Scala ideația paranoidă se referă la existența unui mod distorsionat de gândire, grandoare,

suspiciune, pierderea autonomiei, a încrederii.

Astfel pacienții care nu fac psihoterapie au o gândire distorsionată asupra propriei

condiții, componentă ce duce la creșterea neîncrederii în ceilalți, inclusiv în personalul medical,

lucru care are consecințe nefaste asupra tratamentului cu hemodializă datorită tensiunilor

resimțite de către pacient, pe când pacienții care fac psihoterapie au ocazia să își clarifice

aspectele care i-au făcut poate să fie la un moment dat neîncrezători.

h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri de pacienți pentru variabila scalei: psihoticism.

În tabelul 17 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 17: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea psihoticism

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Psihoticism Pacienti care fac

psihoterapie

30 .1140 .17951 .03277

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 .17951 .57307 .10463

Tabelul 17 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea psihoticism ce reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care

fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .1140 la o valoare a

abaterii standard de .17951, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .17951 la o

abatere standard de .57307 pentru dimensiunea psihoticism.

56

Tabelul numărul 18 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea psihoticism.

Tabelul 18: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea psihoticism

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Psihotici

sm

Equal variances

assumed

11.540 .001 -2.116 58 .039 -.23200 .10964 -.45147 -.01253

Equal variances

not assumed

-2.116 34.637 .042 -.23200 .10964 -.45467 -.00933

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=11.540,

p=0.001˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.116,

p=0.042<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala psihoticism.

Există diferențe statistic semnificative între cele două grupuri de pacienți

comparate. Pacienții care nu fac psihoterapie au obținut scoruri mai mari pentru această

scală de autoevaluare a simptomelor spre deosebire de pacienții care fac psihoterapie.

Acest rezultat se datorează incomplianței la tratament. Au fost incluse în eșantionul studiat

doar pacienți care nu sunt diagnosticați cu o tulburare psihopatologică de factură psihotică.

Variabila psihoticism se referă la distresul asociat cu relația interpersonală, sentimentul

de izolare, halucinații, experiențe care nu sunt străine bolnavului dializat. Astfel de tulburări

precum teamă, anxietate, halucinații, tulburări psihomotorii, tulburări de concentrare apar

constant în tratamentul cu hemodializă. Simptomele nu sunt spuse de pacient, ci se revăd în

prezența produselor toxice din sânge, care afectează funcționarea sistemului nervos și a

creierului în general. (M. Madincea, 2005).

Conform rezultatelor exprimate mai sus, putem spune că ipoteza s-a confirmat

parțial.

57

Ipoteza 2 Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați

în program de dializă care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie

în ceea ce privește unele trăsături de personalitate.

Pentru a susține ipoteza 2 s-a făcut un studiu comparativ. Variabila independentă este

reprezentată de participarea la psihoterapie (un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar

celălalt nu participă), iar variabila dependentă este reprezentată de scorurile obținute la scalele

inventarului FPI.

a) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila primei scale: nervozitate (tulburat psihosomatic sau netulburat

psihosomatic).

În tabelul 19 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 19: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea nervozitate

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Nervozitate

Pacienti care fac

psihoterapie

30 11.17 3.914 .715

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 17.30 4.466 .815

Tabelul 19 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea nervozitate ce reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care

fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 11.17 la o valoare a

abaterii standard de 3.914, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 17.30 la o

abatere standard de 4.466 pentru dimensiunea nervozitate.

58

Tabelul numărul 20 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea nervozitate.

Tabelul 20: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea nervozitate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differenc

e

Std. Error

Differenc

e

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Nervozitate

Equal variances

assumed

.679 .413 -

5.658

58 .000 -6.133 1.084 -8.303 -3.963

Equal variances

not assumed

-

5.658

57.01

9

.000 -6.133 1.084 -8.304 -3.962

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.679,

p=0.413˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -5.658,

p=0.000<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala nervozitate.

Observăm că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic pentru scala

”nervozitate” între bolnavii care fac psihoterapie și cei care nu fac psihoterapie. Nivelul de

nervozitate al pacienților care nu fac psihoterapie fiind semnificativ mai mare decât nivelul

de nervozitate al pacienților care fac psihoterapie.

Ca dimensiune a structurii lui de personalitate, nervozitatea, tulburarea psihosomatică,

râmâne prezentă datorită rolului important pe care il are în viața bolnavul. Nivelul de nervozitate

la bolnavii de insuficiență renală este influențat mai ales de tratamentul prin hemodializă care are

un impact major asupra calității vieții, provoacă discomfort psihosomatic tulburări de somn,

dureri și stări generale proaste, fatigabilitate, fenomene de epuizare, neliniște, iritabilitate.

Suportul terapeutic, așa cum reiasă din studiul comparativ, este benefic pentru bolnavi,

oferindu-le posibilitatea descărcării suferinței care însoțește tratamentul prin hemodializă într-un

mediu specializat și securizant.

59

b) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a doua scală: agresivitate.

În tabelul 21 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 21: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea agresivitate

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Agresivitat

e

Pacienti care fac

psihoterapie

30 4.03 2.942 .537

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 4.97 3.987 .728

Tabelul 21 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea agresivitate așa cum

reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți

care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 4.03 la o valoare a

abaterii standard de 2.942, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 4.97 la o

abatere standard de 4.466 pentru dimensiunea agresivitate.

Tabelul numărul 22 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea agresivitate

Tabelul 22: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea agresivitate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Agresivi

tate

Equal variances

assumed

2.544 .116 -1.032 58 .306 -.933 .905 -2.744 .877

Equal variances

not assumed

-1.032 53.357 .307 -.933 .905 -2.747 .881

60

Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=2.544,

p=0.116˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.032,

p=0.0.306˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala

agresivitate.

De aici putem concluziona că nu există diferențe semnificative statistic între cele

două grupuri comparata în ceea ce privește variabila ”agresivitate”.

Agresivitatea se caracterizează prin comportamente manifeste sau predispoziția spre acte

spontane de agresiune verbală, fizică sau imaginativă. Comportamental, persoana este impulsivă,

nestăpânită, sadică uneori, se bucură de răul altora, face glume grosolane sau lipsite de sens, se

amuză la glume puerile. Structural individul este neliniștit cu pregnantă nevoie de schimbare.

Lipsa autocontrolului și imaturitatea emoțională îi sunt caracteristice.

Agresivitatea face parte din profilul psihologic al bolnavilor de insuficiență renală și nu

este influențată de cura psihoterapeutică. Se poate prin lucrul profund, care adesea nu este posibil

cu bolnavii cronici (deoarece psihoterapia în situația lor gravitează în jurul terapiei de suport) să

se reușească controlul impulsurilor, comportamentelor agresive, dar fără să existe o modificare la

nivel structural.

c) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a treia scală: depresie.

În tabelul 23 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 23: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea depresie

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

DepresieFPI Pacienti care fac

psihoterapie

30 9.57 5.117 .934

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 12.40 5.437 .993

61

Tabelul 23 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea depresie ce reiese din

compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac

terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 9.57 la o valoare a

abaterii standard de 5.117, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 12.40 la o

abatere standard de 5.437 pentru dimensiunea depresie.

Tabelul numărul 24 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea depresie.

Tabelul 24: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea depresie

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Depresie

FPI

Equal variances

assumed

.161 .690 -2.079 58 .042 -2.833 1.363 -5.562 -.105

Equal variances

not assumed

-2.079 57.788 .042 -2.833 1.363 -5.562 -.105

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.161,

p=0.690˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -2.079,

p=0.042<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala depresie.

Constatăm că există diferențe semnificativ statistice între grupul de pacienți

dializați care frecventează ședințele de terapie și grupul de pacienți dializați care nu

frecventează nici o formă de psihoterapie în ceea ce privește variabila depresie. Depresia

este o tulburare a stării afective care duce la apariția unei trăiri de tristețe sau de pierdere pentru o

perioadă îndelungată, iar cu sindromul depresiv se confruntă toți bolnavii dializați, așa cum

reiese și din alte cercetări. În faza de predializă bolnavul este informat că necesită efectuarea

unor ședințe săptămânale de susținere a funcției renale. Aceasta determină o varietate de reacții

62

psihologice precum negarea bolii, iritabilitate, disperare, sentimente de neputință, ură, frică de

moarte, agresivitate, simptome anxioase, simptome depresive.

Psihoterapia vine în sprijinul bolnavului astfel încât, pacienții care participă la ședințele

de psihoterapie reușesc să rezolve parte din conflictele interne legate de boală, lucru care le oferă

o mai bună înțelegere și o oarecare acceptare a propriei condiții, pe când pacienții care nu

participă la nici o formă de psihoterapie se confruntă cu dificultatea gestionării sentimentelor de

teamă și de incertitudine asociate reorganizării vieții în funcție de boală și de tratamentul

acesteia.

d) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a patra scală: emotivitate.

În tabelul 25 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 25: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea emotivitate

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Emotivitat

e

Pacienti care fac

psihoterapie

30 6.37 3.653 .667

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 9.60 3.692 .674

Tabelul 25 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea emotivitate ce reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care

fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 6.37 la o valoare a

abaterii standard de 3.653, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 9.60 la o

abatere standard de 3.692 pentru dimensiunea emotivitate.

Tabelul numărul 26 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea emotivitate.

63

Tabelul 26: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea emotivitate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Emotivi

tate

Equal variances

assumed

.053 .819 -3.410 58 .001 -3.233 .948 -5.131 -1.335

Equal variances

not assumed

-3.410 57.994 .001 -3.233 .948 -5.131 -1.335

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.053,

p=0.819˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -3.410,

p=0.001<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala emotivitate.

Conform rezultatelor mai sus evidențiate, există diferențe statistic semnificative

între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie pentru scala

emotivitate. Pacienții care nu fac terapie au un scor mai mare pentru variabila emotivitate

explicat de starea de tensiune și nesiguranță a acestora. Hiperemotivitatea se manifestă

comportamental prin iritabilitate, creșterea frecvenței respiraței și pulsului, susceptibil și emotiv,

cu o toleranță scăzută la frustrare, este nerăbdător și neliniștit. Acesta poate deveni ușor irascibil

și furios. Prin intermediul psihoterapiei se reușește, așa cum reiasă din calculul testelor t,

realizarea unui control mai bun asupra propriilor afecte ale pacientului.

e) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a cincea scală: sociabilitate.

În tabelul 27 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

64

Tabelul nr. 25: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea sociabilitate

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Sociabilitat

e

Pacienti care fac

psihoterapie

30 17.50 4.392 .802

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 15.27 3.581 .654

Tabelul 25 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea sociabilitate care

reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți

care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 17.50 la o valoare a

abaterii standard de 4.392, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 15.27 la o

abatere standard de 3.581 pentru dimensiunea sociabilitate.

Tabelul numărul 28 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea sociabilitate:

Tabelul 28: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea sociabilitate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Sociabili

tate

Equal variances

assumed

.109 .742 2.159 58 .035 2.233 1.035 .162 4.304

Equal variances

not assumed

2.159 55.738 .035 2.233 1.035 .160 4.306

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.109,

p=0.742˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t=2.159,

p=0.035<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala sociabilitate.

65

Conform rezultatelor evidențiate în tabelul nr. 28, există diferențe statistic

semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie

pentru scala sociabilitate, pacienții care fac psihoterapie obținând un scor mai mare pe

această dimensiune în comparație cu pacienții care nu fac psihoterapie.

Dimensiunea sociabilitate se caracterizează prin dorința de a stabili noi contacte, relații,

prietenii, precum și posibilitatea și disponibilitatea de a le întreține.

S-a constatat în rândul pacienților dializați care frecventează grupurile de terapie și

participă și la ședințe individuale, deschiderea față de a cunoaște și dorința de a stabili noi

contacte, spre deosebire de pacienții care nu frecventează ședințele de psihoterapie. Aceștia din

urmă ori au tendința de a rămâne distanți, nemanifestându-și într-un mod clar dorința de a stabili

noi contacte, ori, așa cum am arătat în rândurile de mai sus, îi împiedică încrederea în sine

scăzută spre a face un pași înspre ceilalți.

f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a șasea scală: caracter calm.

În tabelul 29 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 29: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea caracter calm

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Caracter

Calm

Pacienti care fac

psihoterapie

30 12.17 3.705 .677

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 11.57 2.956 .540

Tabelul 29 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea calm/iritabil care

reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți

care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

66

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 12.17 la o valoare a

abaterii standard de 3.705, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.57 la o

abatere standard de 2.956 pentru dimensiunea caracter calm.

Tabelul numărul 30 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea caracter calm:

Tabelul 30: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea caracter calm

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Calm

Iritabil

Equal variances

assumed

.051 .822 .693 58 .491 .600 .865 -1.132 2.332

Equal variances

not assumed

.693 55.270 .491 .600 .865 -1.134 2.334

Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.051,

p=0.822˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= 0.693,

p=0.491˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala

calm/iritabil.

De aici putem concluziona că nu există diferențe semnificative statistic între cele

două grupuri comparate în ceea ce privește variabila caracter calm.

Dimensiunea caracter calm se referă pe de-o parte la trăsături precum încredere în sine,

buna dispoziție, ”sângele rece”, iar pe de altă parte se referă la trăsături precum iritabilitatea,

susceptibilitatea, persoana este decepționată, descurajată, ia lucrurile în serios, este îngrijorată.

Caracterul calm al bolnavului dializat este influențat de tratamentul prin hemodializă și

de durata acestuia, iar bolnavii, indiferent daca participă sau nu la psihoterapie, își manifestă

caracterul calm în funcție de factorii specifici care îl influențează, factori ce țin de tratament și de

67

dispoziția contextuală. Boala influențează caracterul, dar în aceeași măsură, potrivit

cercetătorilor și caracterul influențează starea de sănătate, de bine, implicit și boala.

g) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a șaptea scală: tendința de dominare.

În tabelul 31 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 31: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea tendința de

dominare

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Dominant Pacienti care fac

psihoterapie

30 4.77 3.170 .579

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 6.83 3.119 .569

Tabelul 31 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea tendința de dominare

care reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă

”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 4.77 la o valoare a

abaterii standard de 3.170, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 6.83 la o

abatere standard de 3.119 pentru dimensiunea tendința de dominare.

Tabelul numărul 32 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea tendința de dominare:

68

Tabelul 31: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea tendința de

dominare

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Tendin

ța de

domina

re

Equal variances

assumed

.000 .994 -2.545 58 .014 -2.067 .812 -3.692 -.441

Equal variances

not assumed

-2.545 57.98

5

.014 -2.067 .812 -3.692 -.441

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.000,

p=0.994˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -2.545,

p=0.014<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala tendința de

dominare.

Conform rezultatelor evidențiate în tabelul de mai sus, există diferențe statistic

semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie cu

privire la scala tendința de dominare. Pacienții care nu fac psihoterapie au un nivel mai mare

al tendinței de dominare față de grupul de pacienți care face psihoterapie.

Tendința de dominare exprimă o concepție egocentrică și capacitatea de a-și impune

interesul propriu, suspiciune și neîncredere față de ceilalți, gândire autoritar-conformistă și

rigiditate în acceptarea opiniilor celorlalți. Se pare că scorurile mai mici obținute la această scală

de către pacienții care fac terapie sunt o consecință a acesteia.

Nivelul mai ridicat al celuilalt grup de studiu portretizează încă o dată caracterul reactiv,

agresiv (verbal, fizic sau imaginar), concepția egocentrică, atitudinea de suspiciune și

neîncredere față de ceilalți care vin să întregească tabloul psihologic la bolnavului cronic dializat

care nu participă la nici o formă de psihoterapie.

69

h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a opta scală: inhibiția.

În tabelul 33 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 33: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea inhibiție

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Inhibitie

Dezinvoltura

Pacienti care fac

psihoterapie

30 8.00 3.322 .606

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 7.87 3.857 .704

Tabelul 33 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea inhibiție care reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care

fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 8.00 la o valoare a

abaterii standard de 3.322, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 7.87 la o

abatere standard de 3.857 pentru dimensiunea inhibiție.

Tabelul numărul 34 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila inhibiție.

Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.525,

p=0.472˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= 0.143,

p=0.886˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic.

70

Tabelul 34: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea inhibiție

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Inhibitie

Dezinvoltura

Equal variances

assumed

.525 .472 .143 58 .886 .133 .929 -1.727 1.994

Equal variances not

assumed

.143 56.751 .886 .133 .929 -1.728 1.995

De aici putem concluziona că nu există diferențe semnificative statistic între cele

două grupuri comparate în ceea ce privește variabila ”inhibiție”.

Inhibiția nu depinde în mod categoric de situația de boală sau de participarea la

psihoterapie, ci de multe alte cauze: sexul persoanei, caracterul, temperamentul persoanei, iar

frecventarea ședințelor de psihoterapie nu influențează dimensiunea inhibiție în rândurile

pacienților bolnavi de insuficiență renală.

i) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea fire deschisă.

În tabelul 35 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 35: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea fire deschisă

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Fire

deschisă

Pacienti care fac

psihoterapie

30 5.97 1.903 .347

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 6.97 2.076 .379

71

Tabelul 35 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea fire deschisă care

reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți

care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 5.97 la o valoare a

abaterii standard de 1.903, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 6.97 la o

abatere standard de 2.076 pentru dimensiunea fire deschisă.

Tabelul numărul 34 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila fire deschisă.

Tabelul 36: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea fire deschisă

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Fire

deschisă

Equal variances

assumed

.327 .569 -1.945 58 .057 -1.000 .514 -2.029 .029

Equal variances

not assumed

-1.945 57.56

4

.057 -1.000 .514 -2.029 .029

Tabelul numărul 36 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila fire deschisă.

Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.327,

p=0.569˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.945,

p=0.057˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic.

Prin prisma rezultatelor prezentate mai sus este adevărat dacă spunem că nu există

diferențe semnificative statistic între cele două grupuri comparate în ceea ce privește

variabila ”fire deschisă”.

Scala fire deschisă se referă la simțul autocritic sau dimpotrivă, la lipsa acestuia. Bolnavii

de insuficiență renală, fie că fac sau nu terapie au simț autocritic pozitiv constructiv, sau din

72

contră negativ. Relevanța acestei scale depinde în mod direct de istoria de viață și evoluția

fiecărui pacient în parte.

j) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea extraversiune/introversiune.

În tabelul 37 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 37: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea extraversie/introversie

Grup pacienți N Mean Std. Deviation Std. Error Mean

Extraversiune

Introversiune

Pacienti care fac

psihoterapie

30 12.33 3.273 .598

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 11.97 3.243 .592

Tabelul 37 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea

extraversie/introversie care reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de

variabila independentă ”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 12.33 la o valoare a

abaterii standard de 3.273, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.97 la o

abatere standard de 3.243 pentru dimensiunea extraversie/introversie.

Tabelul numărul 38 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila extraversie/introversie.

Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.094,

p=0.760˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= 0.436,

p=0.665˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic.

73

Tabelul 38: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea

extraversie/introversie

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Extraversiune

Introversiune

Equal

variances

assumed

.094 .760 .436 58 .665 .367 .841 -1.317 2.051

Equal

variances not

assumed

.436 57.9

95

.665 .367 .841 -1.317 2.051

Prin prisma rezultatelor prezentate mai sus nu există diferențe semnificative

statistic între cele două grupuri comparate în ceea ce privește variabila

extraversiune/introversiune.

Observăm în urma analizei statistice că variabila extraversiunea/introversiunea, mai cu

seamă dimensiunea introversiune, nu se leagă în mod direct de frecventarea ședințelor de

psihoterapie, ci stă mai cu seamă la baza factorilor de risc declanșatori de boală. Cercetările de

specialitate au relevat, ceea ce părintele psihanalizei S. Freud a intuit cu mult timp înainte, că

persoanele introvertite (nesociabile, necomunicative) sunt mai expuse diferitelor boli printre care

și insuficiența renală, datorită faptului că ele își ascund nemulțumirile, eșecurile, frustrările, ceea

ce le afectează atât fizic cât și psihic.

Să nu uităm că grupurile în studiu sunt alcătuite din bolnavi de insuficiență renală, iar

această adaptare a vieții psihice, de tip introvertit, este bine cimentată în atitudinea lor, de aceea

chiar și bolnavilor dializați care fac terapie le este foarte greu să depășească acest blocaj.

k) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea labilitate emoțională.

74

În tabelul 39 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 39: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea labilitate emoțională

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Labilitate

Emotionala

Pacienti care fac

psihoterapie

30 8.73 4.209 .769

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 11.03 4.382 .800

Tabelul 39 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea labiliate emoțională

care reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă

”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 8.73 la o valoare a

abaterii standard de 4.209, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.03 la o

abatere standard de 4.382 pentru dimensiunea labilitate emoțională.

Tabelul numărul 40 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri

privind variabila labilitate emoțională.

Tabelul 40: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea labiliate emoțională

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Labilitate

Emotionala

Equal variances

assumed

.003 .958 -

2.073

58 .043 -2.300 1.109 -4.521 -.079

Equal variances

not assumed

-

2.073

57.90

6

.043 -2.300 1.109 -4.521 -.079

75

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.003,

p=0.958˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -2.073,

p=0.043<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala testată.

Conform rezultatelor evidențiate în tabelul nr. 40, există diferențe statistic

semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie cu

privire la scala labilitate emoțională. Pacienții care fac psihoterapie au din punct de vedere

statisctic o dispoziție stabilă, echilibrată, sunt mai rabdători, au capacitate de concentrare, iar

pacienșii care nu fac psihoterapie și au obținut un scor mai mare pentru dimensiunea labilitate

emoțională prezintă indispoziție, sunt susceptibili, ușor agitați, mereu în tensiune.

Labilitatea emoțională este caracterizată de o dispoziție oscilantă sau proastă dispoziție,

tristețe sau stări preponderent depresive, vulnerabilitate și iritabilitate la frustrare, tensiune

interioară permanentă. Pacienții au adesea dificultăți în a stabili contacte, frecvent se simt greșit

înțeleși și nedreptățiți. Deși boala și tratamentul prin hemodializă au nenumărate implicații în

buna funcționare a individului, psihoterapia bolnavului dializat își propune, și iată că și reușește,

să-l scoată pe bolnav din lumea tenebroasă a invalidității psihologice.

l) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea masculinitate/feminitate.

În tabelul 41 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 41: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea masculinitate/feminitate

Grup pacienți N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Masculinitate

Feminitate

Pacienti care fac

psihoterapie

30 13.53 3.309 .604

Pacienti care nu fac

psihoterapie

30 11.57 3.559 .650

76

Tabelul 41 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea

masculinitate/feminitate așa cum reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de

variabila independentă ”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.

Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 13.53 la o valoare a

abaterii standard de 3.309, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.57 la o

abatere standard de 3.559 pentru dimensiunea masculinitate/feminitate.

Tabelul numărul 42 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila masculinitate/feminitate.

Tabelul 42: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea

masculinitate/feminitate

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Masculinitate

Feminitate

Equal variances

assumed

.444 .508 2.217 58 .031 1.967 .887 .191 3.743

Equal variances

not assumed

2.217 57.69

4

.031 1.967 .887 .190 3.743

Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.444

p=0.508˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că

cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t=2.217,

p=0.031<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala testată.

Conform rezultatelor evidențiate în tabelul nr. 42, există diferențe statistic

semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie cu

privire la scala masculinitate/feminitate. Pacienții care fac psihoterapie au obținut scoruri mai

mari decât pacienții care nu fac terapie în ceea ce privește variabila masculinitate.

Scala masculinitate/feminitate se referă la polaritatea trăsăturilor care concretizează

tabloul comportamental specific masculin și cel specific feminin.

77

Persoanele cu masculinitate accentuată relatează o autoafirmare activă, eventual chiar

corporală, sunt conștiente de valoarea proprie, întreprinzătoare, încrezătoare, oricând gata să

intre în acțiune. Se pare că pacienții care participă la întâlnirile cu psihoterapeutul reușesc să

găsească, atât cât este posibil, un echilibru interior care să le resemnifice existența.

În ceea ce privește bolnavul dializat care nu face psihoterapie, acesta se confruntă în

continuare cu stări confuze, având o atitudine de rezervă, este timid, inhibat, abătut, ușor

descurajat. În organizarea lui psihică își fac mai ușor apariția acuzelor somatice pe fond

emoțional negativ.

Scala masculinitate/feminitate depinde așa cum îi spune și numele de sex și nu de vârstă,

gradul de cultură și numărul locuitorilor. Nu doar sexul subiectului este important în această

ecuație, identificarea sex-rol este mai cu seamă grăitoare în ceea ce privește comportamentul

subiectului indiferent de condiția lui fizică. Identificarea sex-rol se face de timpuriu, iar modelele

sunt din familie. Intervenția psihoterapeutică, în speță analiza transgenerațională, oferă un tablou

foarte clar al tipurilor de identificări sau contraidentificări dintr-o familie și propune intervenția

pentru a soluționa un conflict interior existent, sau pentru a desconspira un mecanism de

transmisie intrafamilial.

Conform rezultatelor exprimate mai sus, putem spune că ipoteza s-a confirmat

parțial.

Ipoteza 3 Există diferențe semnificative statistic între femeile și

bărbații dializați care fac psihoterapie în ceea ce privește autoevaluarea

simptomelor bolii.

Pentru ipoteza 3 s-a utilizat testul t pentru eșantioane independente. În ipoteză îmi propun

să aflu dacă există diferențe în modul de percepția al barbaților asupra bolii față de modul de

percepție al femeilor asupra bolii. Acest studiu se compune din variabila etichetă barbați și femei

și variabila dependentă, scalele inventarului de autoevaluare a simptomelor SCL-90.

78

a) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila primei scale: somatizarea.

În tabelul 43 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 43 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea somatizare

Grup N Mean

Std.

Deviation Std. Error Mean

Somatizare Barbati 15 .7807 .24156 .06237

Femei 15 .9513 .37721 .09739

Tabelul 43 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea somatizare ce reiese

din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și ”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .7807 la o valoare a

abaterii standard de .24156, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .9513 la o abatere

standard de .37721 pentru dimensiunea somatizare.

Tabelul numărul 44 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea somatizare.

Tabelul 44: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea somatizare

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Somatiz

are

Equal variances

assumed

3.700 .065 -1.476 28 .151 -.17067 .11565 -.40757 .06624

Equal variances

not assumed

-1.476 23.830 .153 -.17067 .11565 -.40945 .06812

79

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=3.700,

p=0.56˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.476,

p=0.151˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei somatizare între femeile și bărbații comparați.

Ca bolnavi de insuficiență renală atât femeile cât și bărbații au acuze psihosomatice. În

ceea ce privește angajamentul lor psihoterapeutic, un eventual progres nu poate fi exprimat

statistic, acesta fiind individual, măsurându-se prin îmbunătățirea calității vieții.

b) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: obsesiv/compulsiv.

În tabelul 45 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 45 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea

obsesiv/compulsiv

Grup N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Obsesiv-

Compulsiv

Barbati 15 .4533 .33335 .08607

Femei 15 .2427 .19869 .05130

Tabelul 45 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea obsesiv/compulsiv

așa cum apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă

”bărbați” și ”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .4533 la o valoare a

abaterii standard de .33335, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .2427 la o abatere

standard de .19869 pentru dimensiunea obsesiv/compulsiv.

80

Tabelul numărul 46 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea obsesiv-compulsiv.

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=2.093,

p=0.159˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

că cele două dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t=2.102,

p=0.045˂0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza se confirmă pentru această scală.

Tabelul 46: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea

obsesiv/compulsiv

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differenc

e

Std.

Error

Differenc

e

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Obsesiv

Compulsiv

Equal variances

assumed

2.093 .159 2.102 28 .045 .21067 .10020 .00542 .41592

Equal variances

not assumed

2.102 22.83

3

.047 .21067 .10020 .00330 .41803

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei ”obsesiv/compulsiv” între femeile și bărbații comparați. Se pare că bărbații au un nivel

mai ridicat al tendinței obsesiv-compulsive decât femeile. Scorul mai mic înregistrat de femeile

dializate corelează cu o toleranță la frustrare ridicată, în special în ceea ce privec cenzurile pe

care le impune tratamentul prin hemodializă, pe când bărbații au o toleranță mai scăzută la

frustrare, afirmație susținută și de cercetări anterioare.

Așadar este adevărat dacă afirmăm că bărbații dializați, chiar și participanți la

psihoterapie sunt mai susceptibili spre a avea gânduri, impulsuri, acțiuni care sunt percepute ca

fiind irezistibile decât femeile dializate participante la psihoterapie. Bărbaților cu insuficiență

renală în program de dializă le este mai dificil să respecte strictețea regimului de viață decât

femeilor de condiție similară.

81

c ) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: senzitivitate interelațională.

În tabelul 47 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 47 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea senzitivitate

interelațională

Grup N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Senzitivitate

Interrelatională

Barbati 15 .5413 .24724 .06384

Femei 15 .5833 .27647 .07139

Tabelul 47 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea senzitivitate

interelațională așa cum apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila

etichetă ”bărbați” și ”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .5413 la o valoare a

abaterii standard de .24724 , iar media celor 15 femei care fac terapie este de .5833 la o abatere

standard de .27647 pentru dimensiunea senzitivitate interelațională.

Tabelul numărul 48 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea senzitivitate interelațională.

Tabelul 48: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea senzitivitate

interelațională

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Senzitivitate

Interrelationala

Equal variances

assumed

.051 .823 -.439 28 .664 -.04200 .09577 -.23817 .15417

Equal variances

not assumed

-.439 27.65

7

.664 -.04200 .09577 -.23828 .15428

82

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.051,

p=0.823˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -0.439,

p=0.664˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluare simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei ”senzitivitate relațională” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală

comparați.

În general, studiile afirmă că femeile sunt mai predispuse resimțirii sentimentelor de

inferioritate și autodepreciere decât bărbații. Totuși în situație de boală se pare că oamenii,

indiferent de sex, trăiesc sentimente de inferioritate și au o atitudine de autodepreciere vizavi de

propria persoană la nivel corporal, psihic, iar spirtual, trăiesc abandonul.

d ) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: depresie.

În tabelul 49 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 49 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea depresie

Grup N Mean

Std.

Deviation

Std. Error

Mean

Depresie Barbati 15 .6973 .27896 .07203

Femei 15 .8340 .27490 .07098

Tabelul 49 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea depresie așa cum

apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și

”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .6973 la o valoare a

abaterii standard de .6973, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .8340 la o abatere

standard de .27490 pentru dimensiunea depresie.

83

Tabelul numărul 50 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea depresie.

Tabelul 50: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea depresie

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Depresie Equal variances

assumed

.000 .999 -

1.351

28 .187 -.13667 .10112 -.34381 .07048

Equal variances

not assumed

-

1.351

27.99

4

.187 -.13667 .10112 -.34381 .07048

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.000,

p=0.999˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.351,

p=0.187˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei ”depresie” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.

Depresia trebuie privită prin intercondiționarea factorilor psihologici, neurologici,

imunologici, având cauze multiple și fiind înfluențată de o serie de aspecte ce țin de tratamentul

prin hemodializă, de aspecte personale de viață și familie a pacientului.

Depresia reprezintă simptomatologia psihopatologică care face de cele mai multe ori

obiectul de lucru al psihoterapeutului cu bolnavii dializați, aceasta fiind de multe ori precedentă

condiției fizice, mai ales la bolnavii mai vârstnici (deși aceasta nu este o regulă)

e ) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: anxietate.

84

În tabelul 51 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 51 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxietate

Grup N Mean

Std.

Deviation Std. Error Mean

Anxietat

e

Barbati 15 .5127 .22432 .05792

Femei 15 .6627 .24093 .06221

Tabelul 51 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxietate așa cum

apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și

”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .5127 la o valoare a

abaterii standard de .22432, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .6627 la o abatere

standard de .24093 pentru dimensiunea anxietate.

Tabelul numărul 52 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea anxietate.

Tabelul 52: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxietate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differenc

e

Std. Error

Differenc

e

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Anxiet

ate

Equal variances

assumed

.031 .862 -1.765 28 .089 -.15000 .08500 -.32411 .02411

Equal variances

not assumed

-1.765 27.85

8

.089 -.15000 .08500 -.32415 .02415

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.031,

p=0.862˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.765,

p=0.089˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

85

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei ”anxietate” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.

Atât femeile cât și bărbații se manifestă prin nervozitate, tensiune și sentimente de

panică în momentul confirmării îmbolnăvirii și începerii tratamentului, iar psihoterapia este

benefică pentru ambele categorii. Femeile și bărbații care fac dializă și se preocupă de igiena lor

mentală, participând la ședințele de psihoterapie, reușesc să gestioneze cu mai mult succes

sentimentele de panică și tensiunea asociate anxietății.

f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: ostilitate.

În tabelul 53 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 53 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ostilitate

Grup N Mean

Std.

Deviation Std. Error Mean

Ostilitate Barbati 15 .5493 .20023 .05170

Femei 15 .4173 .23460 .06057

Tabelul 53 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ostiliate așa cum

apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și

”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .5493 la o valoare a

abaterii standard de .20023, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .4173 la o abatere

standard de .23460 pentru dimensiunea ostilitate.

Tabelul numărul 54 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind dimensiunea ostilitate.

86

Tabelul 54: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ostilitate

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differenc

e

Std. Error

Differenc

e

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Ostilit

ate

Equal variances

assumed

.189 .667 1.658 28 .109 .13200 .07964 -.03113 .29513

Equal variances

not assumed

1.658 27.32

6

.109 .13200 .07964 -.03131 .29531

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.189,

p=0.667˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t=1.658,

p=0.109˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei ”ostilitate” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.

Ostilitatea se caracterizează prin apariția gândurilor și caracteristicilor negative, a furiei

care poate sau să fie manifestată prin agresivitate. Ostilitatea este parte a comportamentului

bolnavului dializat și nu este influențată de sexul bolnavul. Atât barbații cât și femeile

experimentează sentimente negative puternice, acestea nefiind doar o consecință, dar și o

premisă a bolii.

f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: axios-fobic.

În tabelul 55 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

87

Tabelul nr. 55 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxios-fobic

Grup N Mean

Std.

Deviation Std. Error Mean

Anxios-

Fobic

Barbati 15 .3253 .17406 .04494

Femei 15 .2613 .40196 .10378

Tabelul 55 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxios-fobic așa cum

apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și

”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .3253 la o valoare a

abaterii standard de .17406, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .2613 la o abatere

standard de .40196 pentru dimensiunea anxios-fobic.

Tabelul numărul 56 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila anxios-fobic.

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=5.572,

p=0.025˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

cele două dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t=0.566,

p=0.576˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

Tabelul 56: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxios-fobic

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Anxios

Fobic

Equal variances

assumed

5.572 .025 .566 28 .576 .06400 .11310 -.16767 .29567

Equal variances

not assumed

.566 19.072 .578 .06400 .11310 -.17266 .30066

88

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei ”anxios-fobic” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.

Scala anxios-fobic se referă la manifestări ale fobiei față de obiecte, manifestarea

irațională și disproporționată față de stimul de unde rezultă un comportament de evitare.

Literatura de specialitate vorbește de frici față de obiecte, dar mai ales de forma extremă a

acestora, și anume atacurile de panică, mai degrabă în cazul femeilor decât a bărbaților.

Observăm însă că în fața bolii cronice atât femeile cât și bărbații au un fond anxios-fobic, dar

care este cu succes gestionat prin intermediul psihoterapiei.

g) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: ideație paranoidă.

În tabelul 57 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 57 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ideație paranoidă

Grup N Mean

Std.

Deviation Std. Error Mean

Ideație

Paranoida

Barbati 15 .2293 .27784 .07174

Femei 15 .0733 .09612 .02482

Tabelul 57 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ideație paranoidă așa

cum apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați”

și ”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .2293 la o valoare a

abaterii standard de .27784, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .0733 la o abatere

standard de .09612 pentru dimensiunea ideație paranoidă.

Tabelul numărul 58 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila ideație paranoidă.

89

Tabelul 58: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ideație

paranoidă

Levene's Test for

Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Differen

ce

Std.

Error

Differen

ce

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Ideatie

Paranoida

Equal

variances

assumed

6.614 .016 2.05

5

28 .049 .15600 .07591 .00051 .31149

Equal

variances not

assumed

2.05

5

17.3

04

.055 .15600 .07591 -.00394 .31594

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=6.614,

p=0.016˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că

cele două dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t=2.055,

p=0.055˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al

scalei ”ideația paranoidă” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală

comparați.

Scala ideația paranoidă se referă la existența unui mod distorsionat de gândire, grandoare,

suspiciune, pierderea autonomiei, a încrederii. Ținând cont de prima ipoteză, unde s-a demonstrat

că există diferențe de bună stare și disconfort la nivel de grupuri în ceea ce privește dimensiunea

”ideație paranoidă”, în acest caz, când persoanele investigate aparțin grupului de bolnavi dializați

care fac psihoterapie, iar singurul criteriu de comparație este sexul, observăm că nu se

înregistrează diferențe pe această bază. Deși procesul psihoterapeutic este individual, iata că și la

nivel de grup este relevantă eficacitatea acestuia.

90

h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma

aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2

grupuri pentru variabila scalei: psihoticism.

În tabelul 59 se prezintă prelucrările statistice rezultate:

Tabelul nr. 59 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea

psihoticism

Grup N Mean Std. Deviation Std. Error Mean

Psihoticism Barbati 15 .1680 .23162 .05980

Femei 15 .0600 .08281 .02138

Tabelul 59 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea psihoticism așa cum

apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și

”femei”.

Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .1680 la o valoare a

abaterii standard de .23162, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .0600 la o abatere

standard de .08281 pentru dimensiunea psihoticism.

Tabelul numărul 60 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri

privind variabila psihoticism

Tabelul 60: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea psihoticism

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df

Sig. (2-

tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference

95% Confidence

Interval of the

Difference

Lower Upper

Psihotici

sm

Equal variances

assumed

3.002 .094 1.701 28 .100 .10800 .06351 -.02209 .23809

Equal variances

not assumed

1.701 17.522 .107 .10800 .06351 -.02569 .24169

Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=3.002,

p=0.094˃0.05) este nesemnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul

91

că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t=1.701,

p=0.100˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.

Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic

semnificative în ceea ce privește percepția asupra bolii din punctul de vedere al scalei

”psihoticism” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.

Când este asociată cu distresul privind relațiile interpersonale și sentimentul de izolare,

halucinații, observăm că din punct de vedere al diferențelor nesemnificative la nivel de grup,

psihoterapia reușește să vină în sprijinul bolnavul dializat indiferent dacă este femeie sau bărbat,

în ceea ce privește dimensiunea ”psihoticism”. Deși este posibil ca în unele cazuri

simptomatologia să fie de natură psihopatologică, caz în care este mai dificil de intervenit, de

cele mai multe ori în cazul bolnavului cu insuficiență renală halucinațiile apar în urma intoxicării

sângelui. Importanța complianței la tratament, chestiune care se lucrează în ședințele de terapie,

este cea care face diferența pentru acești bolnavi atunci când vine vorba de ”psihoticism” în ceea

ce privește disconfortul sau bună starea pacientului.

Conform rezultatelor exprimate mai sus, putem spune că ipoteza s-a confirmat

parțial. Ipoteza se confirmă parțial prin prisma scalei ”obsesiv-compulsiv” unde calculul testelor

t au relevat semnificație statistică între femei și bărbați.

92

Capitolul 7. Concluziile Studiului

Studiul de față și-a propus să investigheze existența și relevanța elementelor

psihosomatice la bolnavul cronic dializat, precum și identificarea diferențelor de percepție asupra

bolii și manifestare a personalității în rândul bolnavilor dializați pentru a vedea eficacitatea

ședințelor de psihoterapie. În plus m-a interesat depistarea eventualelor diferențe dintre bărbații

și femeile bolnavi de insuficiență renală care fac psihoterapie.

În urma comparării eșantionului de bolnavi cronic dializați care nu fac psihoterapie cu

eșantionul de bolnavi cronic dializați care fac psihoterapie prin prisma scalei de autoevaluare a

simptomelor SCL-90-R am realizat că există într-adevăr diferențe pe scalele somatizare, obsesiv-

compulsiv, senzitivitate interrelațională, depresie, anxietate, anxios-fobic, ideație paranoidă,

psihoticism. În urma studierii rezultatelor putem concluziona că bolnavii cronic dializați care fac

psihoterapie reușesc control mai bun asupra emoțiilor negative și prin urmare sunt mai puțin

expuși eventualelor complicații psihologice și somatice pe care le presupune tratamentul prin

hemodializă și incomplianța la tratament. Reușind o gestionare psihică mai bună, pacienților cu

insuficiență renală cronică care fac psihoterapie, le este mai ușor să urmeze un stil de viață mai

restrictiv, impus boală. Pacienții bolnavi cronic dializați care nu fac psihoterapie au înregistrat

scoruri mai mari în ceea ce privește somatizarea, tendința obsesiv-compulsivă, senzitivitatea

interrelațională, depresia, anxietatea, tendința anxios-fobică, ideațiș paranoidă, psihoticismul,

ceea ce este îngrijorător prin prisma expectanțelor asupra calității vieții. O gestionare mai puțin

eficientă a greutăților cu care se confruntă bolnavul atrage după sine complicații de natură

psihologică și somatică care nu fac decât să adauge dificultăților suplimentar.

În urma comparării eșantionului de bolnavi cronic dializați care nu fac psihoterapie cu

eșantionul de bolnavi cronic dializați care fac psihoterapie prin prisma inventarului de

personalitate Freiburg, au reieșit diferențe semnificativ statistice și pentru o serie de trăsături

psihice: nervozitate, depresie, emotivitate, sociabilitate, fire calmă, tendință de dominare,

lebilitate emoțională, masculinitate/feminitate. Rezultatele obținute aici vin să confirme

rezultatele obținute la prima ipoteză, subliniind impotanța psihoterapiei pentru bolnavul cu

insuficiență renală cronică.

93

În privința celei de-a treia ipoteze, studiul s-a axat pe diferența dintre sexe în ceea ce

privește stausul psihologic, acesta fiind un criteriu sugestiv pentru a demostra eficacitatea

terapeutică. În urma studieri datelor nu au ieșit diferențe semnificative între bărbații și femeile

care fac psihoterapie dintre bolnavii cronic dializați. Excepție face scala ce vizează dimensiunea

”obsesiv-compulsiv” unde scorurile au relevat existența diferențelor semnificativ statistice între

femeile și bărbații bolnavi dializați care au participat la studiu, în sensul că bărbații au obținut

scoruri mai ridicate decât femeile la această scală. Explicația pentru această diferență este că

bărbaților cu insuficiență renală în program de dializă le este mai dificil să respecte strictețea

regimului de viață impus de condiția de boală, datorită toleranței scăzute la frustrare, în

comparație cu femeile dializate care tolerează mai bine schimbările restrictive pe care le

presupune tratamentul prin hemodializă.

7.1 Limitele studiului

În cadrul acestei cercetări, una dintre limite o poate constitui lipsa comparației aceluiași

lot de bolnavi cronic dializați înainte de începerea psihoterapiei și după începerea psihoterapiei.

De asemenea, în acest context variabila vârstă ar putea juca un rol important.

O altă limită a cercetării s-ar datora faptului că inventarul de personalitate Freiburg nu

este des folosit ca metodă de investigare a bolnavului cronic dializat și prin urmare nu există

numeroase cercetări anterioare de acest gen cu acest instrument, cercetări care ar putea oferi

informații suplimentare despre problematica simptomatologiei bolnavului de insuficiență renală

cronică aflat în program de hemodializă. Motivul pentru care acest instrument nu este folosit se

poate datora și nu mărului mare de itemi din cadrul inventarului, fapt ce poate determina

bolnavul să renunțe la completarea lui sau să realizeze o completare de formă, datorită pierderii

răbdării sau a stării de oboseală, lucru care ar duce la obținerea unui profil insuficient de acurat.

7.2 Valoarea aplicativă

94

Acest studiu scoate în evidență importanța psihoterapiei și a psihoterapeutului în evoluția

bolnavului cronic dializat. Acesta prezintă o simptomatologie complexă care interferează la toate

nivelurile ființei, fizic, psihic și spiritual. Fără a neglija ”dimensiunea relaţională care iese în

avanscenă, fiind important nu numai dialogul dintre minte şi corp (care comunică neîncetat pe

filieră inconştientă), dar şi relaţiile interpersonale” (Munteanu A., 2008), rolul terapeutului ca

însoțitor este de a ”institui o relaţie de cooperare cu pacientul, acesta devenind un coautor activ

în efortul de vindecare” (Munteanu A., 2008).

95

Bibliografie:

Baltă Georgeta Aurelia (1983) – Tehnici speciale de îngrijire a bolnavilor, Editura

Pedagogică, București,

Berbari A.E., Mancia G. – Cardiorenal Syndrom: Mechanism, Risk and Treatment,

Springer, 2010,

Babeu M. Madincea, coord. Științific Munteanu A. – Disfuncția renală la bolnavul

dializat, 2004,

Cloringer C. R., von Kouring A. L., Sigvardsson S., Bohman M., Conneally P. M. –

Symptom patters and causes of somatization in men. Genetic and environmental

independence from somatization in women, Genetic Epidemiology, Vol. 3, 1986,

Fukunishi et all – Psychological Problems of Kidney Transplantation: Satisfaction with

Dialysis Therapy and Desire for Transplantation in Hemodialysis Patients, Tokyo

Institute of Psychiatry 63 (1), 1993,

Godeanu C. D., Godeanu A. S. – Vocabularul analizei transgeneraționale, Editura

SPER, Colecția ”Alma Mater”, București, 2009,

Godeanu C. D. – Relații – capcană în familia toxicomanului, Editura Sper, București,

2002

Ionescu G. – Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios, București,

1995,

Jinaru A., Munteanu A., - Le role de practiques spirituelles dans l’assistance complexe

du malade, Revista de psihoterapie experienţială SPER, Nr. 41, pg.51-55, 2008,

Kaplan A., Shaltiel L., Gzaczkes J. W. – Emotional Reactions of Patients on Chronic

Hemodialysis, American Psychosomatic Societ, 1968,

Kaplan A., Shaltiel L., Gzaczkes J. W. – Personality Factors in Chronic Hemodialysis

Patients Causing Noncompliance with Medical Regim, American Psychosomatic Societ,

1972,

Kidachi R., Kikuchi A., Nishizawa Y. Hiruma T., Kaneko S. – Personality Types and

Coping Styles in Hemodialysis Patients – Psychiatry and Clinical Neuroscience Journal,

Nr. 61, 2007,

96

Leung K. C. – Psychosocial Aspects in Renal Patients, Perytoneal Dialysis International,

Vol. 23, 2002,

Levy B. – Psychological Problems of Dialysis, British Medical Journal, 63 (4), 1978,

Lidbeck J. – Group Therapy for Somatization Disorders in General Practice:

Effectivness of a Short Cognitive-Behavioural Treatment Model, Acta Psychiatrica

Scandinavica, Vol 96, Nr. 1, 1997,

Mitrofan I., Stoica C. D. – Analiza transgenerațională în terapia unificării, Editura Sper,

Colecția ”Anim”, București, 2005,

Mitrofan I. – Psihoterapie (repere teoretice, metodologice și aplicative), Editura Sper,

Colecția ”Alma Mater”, București, 2008,

Munteanu, A. – Psihologia vârstelor adulte și a senectuții, Editura Eurobit, Timișoara,

2004,

Munteanu, A. - Boala ca şansă sau despre mesajul ei spiritual, Revista de psihoterapie

experienţială SPER, Nr. 41, pg.42-50, 2008,

Neveanu P.P. – Dicționar de Psihologie, Editura Albatros, București, 1978,

Odoul M. – ”Spune-mi ce te doare” Lexic, Editura Dervy, 1999,

Perciun V. – Psihologie medicală, Editura Eurostampa. Timișoara, 2000,

Ploza-Luban B., Poldinger W., Kroger F. – Bolile psihosomatice în practica medicală,

Editura Medicală, București, 2000,

Rădulescu D., David C., Ciocâlteu A., Mocanu B, Costache D. M. - Insuficiența

renală cronică, Tratat de Nefrologie sub redacția Alexandru Ciocâlteu, Editura Național,

București, 2006,

Tae O. – Psychological Problems in Dialysis Patients, British Clinical Journal, 2000,

Ursea N. – Tratat de Nefrologie, Editura Artprint, București, 1994,

Vasile D. L. – Introducere în Psihologia Familiei și Psihosexologie, Editura Fundației

Române de Mâine, București, 2007,

Sava F. A. - Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare,

Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004