suport preistorie
Post on 04-Jan-2016
318 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
1
INTRODUCERE
Disciplina Istoria veche universală se înscrie în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor
obligatorii generale. Preistoria are ca obiect de studiu civilizaţia umană de la începuturile sale până la
apariţia surselor scrise. Principala sursă de informaţii pentru această disciplină o reprezintă arheologia,
prin vestigiile materiale obţinute cu ajutorul acesteia. În ceea ce priveşte modul de organizare al
comunităţilor umane, structurile sociale şi evoluţia acestora, un instrument de lucru util îl constituie
antropologia şi rezultatele cercetărilor etnografice.
Obiectivele cursului:
Acest curs îşi propune să îi introducă pe studenţi în problematica epocii preistorice şi antice, să
prezinte cauzele progresului socio-economic, natura şi evoluţia, existenţa fenomenelor de continuitate si
discontinuitate. Sunt avuţi în vedere, de asemenea, factorii de stagnare şi de colaps, creaţiile spirituale şi
formarea noţiunilor esenţiale legate de această etapă din istoria umanitaţii.
Competenţele specifice disciplinei
1. Cunoaşterea şi înţelegerea (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
-cunoaşterea principalelor momente din istoria evoluţiei umane şi a realizărilor culturale
ale acestuia 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a
conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
- comportamentelor şi elementelor specifice ale diferitelor culturi materiale din preistorie 3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;
utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
- asigură fundamentele trunchiului de formare pentru o viitoare carieră ca cercetător, profesor
sau arheolog. 4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /
cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de
valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în
relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria
dezvoltare profesională )
-dezvoltarea încrederii studenţilor în capacitatea lor de a emite ipoteze cu caracter ştiinţitic cu
privire la primele etape ale istoriei umanităţii.
- dezvoltarea facultăţilor critice cu ajutorul cunoştinţelor din domeniile antropologiei şi
etnografiei care vor permite o evaluare corectă şi pozitivă a valorilor specifice ale soceităţilor
primitive contemporane.
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1: Introducere: tematică, referate, bibliografie
Unitatea de învăţare 2: Apariţia, originea şi dispersia omului. Paleoliticul
Unitatea de învăţare 3: Mezoliticul
Unitatea de învăţare 4: Neoliticul
Unitatea de învăţare 5: Eneoliticul. Începutul Epocii Metalelor (Epoca Bronzului)
2
Unitatea de învăţare 6: Epoca metalelor (Epoca Bronzului, Epoca Fierului)
Unitatea de învăţare 7: Structuri sociale în Paleolitic
Unitatea de învăţare 8: Structuri sociale în Mezolitic şi Neolitic
Unitatea de învăţare 9: Credinţe religioase în paleolitic
Unitatea de învăţare 10: Credinţe religioase în Mezolitic şi Neolitic
Unitatea de învăţare 11: Credinţe religioase în epoca metalelor
Unitatea de învăţare 12: Creaţii artistice în preistorie şi modul de receptare in cadrul societăţii
(Paleoliticul)
Unitatea de învăţare 13: Creaţii artistice în preistorie şi modul de receptare in cadrul societăţii
(Mezolitic, Neolitic şi Epoca Metalelor)
Unitatea de învăţare 14: Conceptul de cultură aplicat în preistorie
Bibliografie obligatorie:
1. Ancient France: Neolithic Societies and their Landscapes: 6000- 2000 B. C., (Ed. Christofer
Scarre), Edinbourgh, 1983.
2. Aoudouz, Fr., Buschenschutz,Villes, Villages et Campagnes de l`Europe celtique, Paris 1989.
3. Berciu, D.,Lumea celţilor, Bucureşti, 1970.
4. Camps, G., La prehistoire. À la recherche du Paradis perd, Paris, 1982.
5. Childe, G. V. , Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966.
6. Idem, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.
7. Clark, G., Archaeology and Society, Londra, 1965.
8. Davidson, J. L., Henshall, A. S., The Chambered Cairns of Orkney, Edinbourgh, 1987.
9. Friedman, R., The Evolution of the Social Systems, Londra, 1977.
10. Gimbutas M., Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989.
11. Glyn, D., Renfrew, C., The Idea of Prehistory, Edinbourgh, 1988.
12. Hultkrantz, Å., Ørnulf, V., (ed), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-
Bergen, 1982.
13. Leroi-Gourhan, A., Prehistoire du l`Art Occidental, Paris, 1972.
14. Idem, Brezillon. Fouilles de Pincevent, Paris, 1972.
15. Idem, Gestul şi cuvântul, Bucureşti, 1981.
16. Idem, Les chasseurs de la prehistoire, Paris, 1983.
17. Mansueli, Guido, Civilizaţiile Europei Vechi, Bucureşti, 1978.
18. Man the Hunter, Lee, R., DeVore, I., Nash-Mitchell, J. (ed.), Chicago, 1968.
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă prin formularea unor subiecte în extenso,
ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatel obţinute la teste şi în
dezbaterile de la seminar din timpul semestrului.
3
Unitatea de învăţare 1
Introducere; apariţia, originea şi dispersia omului
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
Una dintre principalele probleme ale preistoriei este aceea legată de momentul şi locul apariţiei
omului. În momentul de faţă cele mai vechi urme sunt din Africa (Laetolil) şi sunt datate aprox. acum 5
milioane de ani. Momentul şi locul apariţiei lui Homo sapiens este, de asemenea, una dinte provocările
la care încearcă să răspundă cercetarea preistorică. Legătura dintre Homo sapiens cu hominidele
anterioare şi relaţia cu omul de Neanderthal sunt alte semne de întrebare în evoluţia umană.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea principalelor ipoteze cu privire la apariţia şi evoluţia omului.
1.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
-studenţii vor trebui să cunoască ipoteze cu privire la apariţia şi evoluţia omului
1.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Introducere; apariţia, originea şi dispersia omului timpul alocat este
de 2 ore.
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Începuturile istorie universale sunt indisolubil legate de apariţia omului însuşi. Cele mai dificile
probleme rămân identificarea strămoşului real, precizarea momentului sau momentelor în care s-a
produs separarea diferitelor ramuri colaterale, recunoaşterea exactă a factorilor care au determinat
apariţia „omului modern“ (Homo Sapiens Sapiens) ca şi a cauzelor care au dus la stingerea unor forme
umane care, în ciuda unor caractere fizice, prezintă un set de comportamente extrem de evoluate după
cum o dovedeşte complexitatea culturii materiale şi spirituale (de ex. Erectus şi Neanderthal).
Dificultăţile sunt provocate de numărul extrem de mic de fosile din perioada anterioară fazei
Homo Erectus, cu cele mai timpurii atestări osteologice în jur de 400.000 în P. (adică din glaciaţiunea
Mindel). De notat că urmele culturale ale existenţei sale sunt ceva mai timpurii. La aceasta se adaugă
foarte marea diversitate morfologică a acestora. Astfel încât aproape orice nouă descoperire un înseamnă
adăugarea unei verigi lămuritoare la o schemă deja stabilită, ci crearea unor noi probleme de taxonomie,
imaginea arborescentă a evoluţiei preumane şi umane complicându-se la infinit. Dificultăţilor obiective
li se suprapun cele de natură subiectivă, adică divergenţele de păreri între diferiţii specialişti în ceea ce
priveşte precizarea patriei originare a omului, momentul şi cauzele dispersiunii lui terestre etc.
4
Pornindu-se de la comportarea specifică a ADN ca purtător al materialului genetic, de la
capacitatea reduplicării identice a genelor au fost elaborate ipotezele „arcei lui Noe“ (W. W. Howells)
sau a „Grădinii Edenului“ (Stringer, Andrews, Cann etc.). Ultima ipoteză este bazată pe analiza
variaţiei mt ADN în baza căreia s-a tras concluzia că populaţia actuală este de dată recentă (cca. 200.000
– 100.000) şi este rezultatul evoluţiei divergente pornind de la o singură mamă sau un număr mic de
mame care au avut acelaşi tip de mt ADN. Patria acestei sau acestor mame ar fi fost Africa. Rezultatul
cel mai important al acestor studii rămâne precizarea rudeniei extrem de vagi cu marile maimuţe
antropomorfe, caracterul unic şi marea vechime a ramurei umane actuale.
Cea mai veche urmă care atestă prezenţa unei fiinţe bipede este impresiunea de paşi de la
Laetoli (Tanzania), databilă între 5.000.000-4.000.000 ani. Foarte probabil că în condiţiile climatice
modificate care au dus la retragerea pădurii ecuatoriale şi la parklandizarea unei mari părţi a Aficii
Orientale şi de Sud (începând cu cca. 10-7.000.000 ani) au avut loc o serie de modificări adaptative,
între care, adoptarea mersului erect.
Nu există nici o îndoială că cele mai timpurii forme umane – Australopithecus (cu cele trei
specii – Afarensis, Africanus, Robustus) şi Homo Habilis prezentau deja această trăsătură caracteristică.
Problema este de a stabili care dintre cele trei forme principale de Australopitheci este mai primitivă şi,
în consecinţă, poate fi socotită drept strămoş. În această judecată nu intră doar vechimea (Afarensis
datează în jur de 3.500.000/3.750.000, Africanus în jur de 2.300.000, poate ceva mai timpuriu,
Robustus, contemporan cu Homo Habilis, este ce mai recentă, cca. 1.800.000-1.700.000 ani), ci şi o
serie de trăsături cum sunt dentiţia, forma cavităţii bucale, prognatismul, tipul de masticaţie, gradul de
encefalizare.
Studiul morfologic comparativ sugerează că deşi structural Afarensis este mai primitiv poate fi
considerat strămoşul comun al lui Homo Habilis şi a lui Australopithecus Africanus. Leakey nu acceptă
această derivaţie şi socoate că Homo Habilis nu are un strămoş cunoscut, că au existat două sau mai
multe tendinţe evolutive, una care a dus la Homo Habilis, alta care a dus la Australopithecus Africanus,
alta la Australopithecus Robustus sau Paranthrop. Indiferent de soluţie, este evident că Homo Habilis
este unic şi că vieţuieşte, în aceeaşi microzonă, cu forme mai primitive precum Robustus.
Precizarea etapelor ulterioare formei Homo Habilis reprezintă cea mai mare dificultate tocmai
din cauza poziţiilor morfologice neclare ale unora din tipurile umane recunoscute până acum. Toate
aceste achiziţii ale gândirii umane erau considerate a face parte din bagajul exclusiv al omului sapiens
sapiens. În acelaşi timp dacă se împing lucrurile la extrem atunci se poate pune întrebarea dacă grupul
de vânători care în Mindel II a revenit la Terra Amata în fiecare primăvară, 11 ani în şir, a reconstruit
aceeaşi colibă şi a efectuat, probabil, unele ritualuri în care intra folosirea ocrului, complexitatea
comportamenului Sinanthropului, folosirea focului etc., nu presupun cooperare, prevedere, abilitate. O
asemenea situaţie îndreptăţeşte înscrierea formelor de Homo Erectus în linia umană. Că ea s-a putut
înscrie într-o ramură divergentă sau aberantă aceasta este altceva.
5
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 1
Istoricul are ezitări în ceea ce priveşte clasificarea celor două forme. Concluzia firească este
aceea că dacă, din punct de vedere morfologic este imposibil să fie derivat Homo Sapiens din
Neanderthal, din punct de vedere al tipului de inteligenţă cu care este dotat şi al formelor lui de
manifestare în planul vieţii spirituale şi sociale între cele două forme nu poate fi stabilită o barieră de
netrecut. Dimpotrivă, tranziţia pare gradată, musterianul sau paleoliticul mijlociu putând fi considerat
drept o etapă care a pregătit saltul la o cultură superioară.
1.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
-filogenie – proces de diferenţiere istorică (în specii, genuri, familii)a unui grup de organisme în cadrul
evoluţiei lumii vii.
-fosilă - resturi sau urme de organism animal ori vegetal dintr-o perioadă anterioară
1.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Există o relaţie directă între cel mai vechi hominid şi Homo sapiens?
2. Care sunt caracteristicile fizice şi intelectuale ale omului de Neanderthal?
3. De la ce dată se presupune că a apărut Homo Sapiens?
4. Care sunt motivele encefalizării şi care sunt consecinţele acestui proces?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Hultkrantz, Åke, Ørnulf Vorren, (ed), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-
Bergen, 1982.
3. Leroi-Gourhan, A., Gestul şi cuvântul, Bucureşti, 1981.
4. Necrasov, O., Originea şi evoluţia omului, Bucureşti, 1971.
5. Oakley, K., Man the Tool-Maker, Londra, 1950.
6
Unitatea de învăţare 2
Paleoliticul
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
2.1. Introducere
Ocuparea suprafeţei terestre s-a realizat în două etape: prima odată cu homo erectus când are loc
explorarea unei mari părţi din Lumea Veche, iar a doua cu homo sapiens când este colonizată aproape
toată suprafaţa globului pământesc. De-a lungul paleoliticului are loc perfecţionarea uneltelor şi a
mijloacelor de obţinere a subzistenţei. De la preocupări vegetative se trece la formularea unor concepte
generale legate de procesele naturale de care sunt oamenii înconjuraţi. Apariţia credinţelor spirituale este
în strânsă legătură cu acest fenomen. Structurarea grupurilor umane este realizată ţinând cont de diferiţi
factori (tip de descendenţă, tip de exprimare a autorităţii, factori de climă şi relief.
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea principalelor ipoteze cu privire la apariţia şi evoluţia omului.
- Prezentarea şi argumentarea corelaţiei, pe baza documentaţiei existente, dintre diferitele
stadii ale evoluţiei spiciei umane, răspândirea acesteia pe glob şi creşterea gradului de
complexitate a uneltelor
2.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să cunoască ipoteze cu privire la apariţia şi evoluţia omului
- studenţii vor trebui să cunoască principalele ipoteze cu privire la răspândirea speciei umane
pe glob şi principalele mijloace de obţinere a subzistenţei
- totodata, studenţii vor cunoaşte principalele concluzii rezultate din cercetările privind modul
de locuire
2.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Paleoliticul timpul alocat este de 2 ore.
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Elemente de cronologie
Începuturile istoriei universale coincid cu momentul în care o fiinţă bipedă, cu o capacitate
craniană relativ mică dar prezentând deja unele modificări caracteristice ale aparatului masticator şi ale
membrelor a trecut la un comportament tipic uman – lucrează unelte rudimentare, consumă carne,
procedează la amenajarea spaţiului de locuit.
7
Cronologic absolut momentul nu este uşor de precizat. Se poate afirma că acest moment se
„întinde“ pe o durată de timp care se cuprinde într cca. 3.700.000 şi 1.800.000.
Cea mai timpurie atestare a unor fiinţe bipede o constituie impresiunile picioarelor identificate
de Mary Leakey la Laetoli şi numără aproximativ 5.000.000 ani.
Descoperirea complexă cea mai timpurie cunoscută până acum, cea de la Omo 71 (Etiopia) a dat
un număr de galete sparte intenţionat între care o unealtă de prund de tip chopper din quarţ amenajată
prin 5 lovituri alterne bifaciale. Data este între 3.000.000 – 2.500.000 de ani.
De reţinut că în această zonă au fost descoperite hominide primitive şi dovezi ale activităţii lor –
nivele de ocupaţie, unelte şi deşeuri de la lucrarea acestora, deşeuri alimentare, urme de utilizare a
focului.
Progresul umanităţii este lent. Chiar dacă se iau în considerare grupurile care au făcut mai
devreme saltul la o epocă istorică nouă, durata epocii paleolitice apare extrem de lungă, peste 3.000.000
de ani (adică până la cca. 10.000-9.800 î. H.).
Progresele sunt evidente totuşi pe durată lungă. Ele constau în introducerea a noi materii prime,
în perfecţionarea tehnicii de lucrare a uneltelor, în crearea de noi tipuri de unelte, în utilizarea focului şi
în realizarea unui mijloc de producere a lui, în perfecţionarea metodelor de obţinere a hranei, în special,
a tehnicii vânătorii, în organizarea spaţiului locuit, în apariţia manifestărilor unei spiritualităţi mai înalte
exprimată în artă şi religie.
2.3.2. Expansiunea speciei umane pe glob
Saltul la condiţia umană pare să fi fost realizat într-o arie geografică restrânsă, şi anume Africa
de Est, după cum o dovedesc descoperirile din Valea Omo şi Hadar (Etiopia), Koobi Fora (Kenya),
Karari, Oldoway (Tanzania). Luarea în stăpânire însă a spaţiului locuibil a fost condiţionată de o serie de
factori. Nu numai de progresele psiho-somatice şi tehnice. Ea a fost determinată într-o măsură
importantă de fluctuaţiile climatice, de schimbările în compoziţia faunei şi florei, în repartiţia
pământului şi apei. Şi a depins, mai ales, de existenţa unor bariere naturale (păduri, mari întinderi de
apă, gheţari) pe care omul, în absenţa oricăror mijloace de transport, nu le putea depăşi.
Prima etapă importantă în acest proces se poate plasa între 1.800.000 – 900.000. Este perioada
în care culturi de caracter rudimentar au fost descoperite în întreaga Africă de sud şi sud-est şi în Europa
de sud (Franţa, Spania, Italia).
Un loc cu totul special îl deţine sud-estul asiatic, mai precis China şi unele insule, cum este
Jawa. O asemenea poziţie se justifică prin numărul relativ mare de resturi fosile ce nu se datează mult
înainte de Homo Erectus. Astfel, prin metoda paleomagnetică a fost datat în jur de 1.700.000 în P.
„Omul de la Yuanmon“ şi ceva mai recent, cca. 1.000.000 în P., craniul de la Lantian. La aceste
8
descoperiri se adaugă numeroase altele databile începând cu cca. 500.000 (vezi mandibula de la
Chenchiawo). S-a încercat să se atragă atenţia asupra funcţiei genetice pe care a îndeplinit-o şi acest
spaţiu. În această încercare nu trebuie să se piardă din vedere totuşi foarte marea vechime a
descoperirilor africane (anume 5.000.000 ani pentru Laetoli şi 3.000.000 pentru Omo). Nu trebuie uitat
că harta staţiunilor paleolitice nu reprezintă însă, fără îndoială, difuziunea lor reală, ci stadiul actual al
cercetărilor.
Începând cu paleoliticul inferior se poate vorbi deja de tendinţa de stăpânire a întregii Lumi
Vechi cu excepţia zonelor ocupate permanent sau ocazional de gheţari. Nu se poate vorbi însă de o
distribuţie uniformă în spaţiu. Sunt zone de mai mare densitate şi de locuire continuă şi zone care sunt
ocupate temporar şi au o densitate mai mică.
Paleoliticul superior cunoaşte o creştere a densităţii populaţiei şi o extindere a spaţiului locuit în
câmpia nord-europeană (hamburgienii din Germania de nord), ca şi în Siberia, şi anume pe Ienissei, în
bazinul Minusinsk (cultura Agantovskaia şi Kokorevskaia), în Zabaikalie şi Primorie, ca şi în Sahalin şi
Hokkaido.
În paleoliticul inferior se asistă deja la construirea a trei mari grupe culturale: 1. grupa care
rămâne ataşată de tehnica uneltelor de prund pe aşchii (culturile de prund şi clactonian); 2. grupa care
dezvoltă uneltele bifaciale de tipul toporaşului de mână (abevillo-acheulean); 3. grupa caracterizată prin
utilizarea despicătorului pe aşchie (specifică continentului african).
Pentru cea mai mare parte a Europei de la sfârşitul pleistocenului aceasta este opera
magdalenienilor – creatorii celei mai strălucitoare culturi paleolitice. Cauzele acestor mişcări şi fluctuaţii
trebuiesc căutate în modificările climatice, în forma de economie şi, în unele cazuri, în tendinţa de
specializare excesivă a unor comunităţi umane cum este cazul vânătorilor de reni.
2.3.3. Unelte şi modul de obţinere a subzistenţei
-Nu există nici o posibilitate de a reconstitui, în detaliu, forma de economie din paleolitic. Se
poate caracteriza totuşi, prin prisma informaţiilor pe care le deţinem, forma de economie din această
perioadă cu termenul de economie „prădalnică“. Aceasta înseamnă că omul îşi obţine mijloacele de
subzistenţă luând tot ceea ce natura îi oferă fără să intervină în vreun fel în jocul selecţiei naturale.
Dependenţa strictă de mediul înconjurător a afectat, fără îndoială, ritmul de existenţă al colectivităţilor
umane, pendularea lor între diferite locuri favorabile vânătorii, culegerii, prinderii sau pescuitului.
Pendularea aceasta nu se face însă nici la întâmplare şi nici pe spaţii nesfârşite, ci în anumite limite
teritoriale uneori extrem de riguros respectate. Trebui precizat aici că, modul de viaţă în care vânătoarea
deţine rolul principal este efectul unei moşteniri din lumea animală. Şi ceea ce este şi mai semnificativ
este faptul că lunga dependenţă a speciei umane de acest mijloc de supravieţuire (cca. 3.000.000 ani) a
imprimat în codul nostru genetic o serie de comportamente care se manifestă şi astăzi sub forma
agresivităţii şi violenţei. Agresivitate şi violenţă care au trebuit să cedeze sau să se atenueze în faţa
„contractului social“.
Există câteva caractere care deosebesc vânătoarea umană de cea animală. Cel mai important
dintre ele rămâne faptul că, în mod normal, omul apelează la o serie de comodităţi sau instrumente
9
pentru a-şi atinge scopul, ceea ce presupune şi interpunera unei durate de timp între realizarea acestora şi
momentul utilizării lor. Cea de-a doua diferenţă constă în natura cooperativă şi diurnă a vânătorii umane
spre deosebire de vânătoarea individuală proprie animalelor prădătoare
„Cămara“ oamenilor din paleolitic o constituie mediul înconjurător din care îşi extrăgeau, de
cele mai multe ori într-o manieră controlată, mijloacele de subzistenţă. Ar mai fi de adăugat că norma
era consumarea integrală a animalului
Discontinuitatea timpului de lucru şi puţinătatea acestuia (2 – 4 ore media zilnică de efort), ca şi
incompleta utilizare a forţei de muncă şi a resurselor naturale întregesc imaginea a ceea ce s-a definit ca
mod de viaţă paleolitic. Acestea sunt şi motivele pentru care G. Camps nu ezită să introducă conceptele
„Vârstei de aur“ sau „paradisului pierdut“ şi să caute originile acestui mit în schimbarea catastrofală a
condiţiilor de viaţă o dată cu începuturile cultivării.
O altă achiziţie a omului paleolitic a fost focul. Această imensă realizare este cunoscută deja din
protopaleolitic. După cum rezultă din descoperirea, în Chesowanya (Kenya) a unor bucăţi de lut ars,
datate aproximativ la 1.400.000 ani, urmate la scurtă distanţă de urmele de foc din zona Karaki şi de la
Gadeb (Etiopia), omul controla focul deja de la acest nivel. De notat că cea mai timpurie dată precizată,
prin teste paleomagnetice, este de 1.800.000 ani şi provine din mediul asiatic (China).
Paleoliticul mijlociu înseamnă trecerea la metode mai elaborate de vânătoare, fără ca vechile
practici să fie abandonate şi constau în folosirea, în proporţii greu de stabilit, a armelor de aruncat la
distanţă, sigur suliţa (descoperită la Lehringen, Germania, armată sau nu cu un vârf de piatră sau os),
eventual a bolas-ului şi poate în inventarea gropilor curse şi chiar a unor curse mai elaborate cum sunt
acelea cu greutate sau cu arc.
Există suficiente indicii că unele grupuri au devenit strict dependente de anumite condiţii
geografice şi de vânarea anumitor specii de animale. Este cazul vânătorilor de urşi de peşteră cantonaţi
în zonele înalte ale Europei din Alpi până în Europa centrală, vestul Peninsulei Balcanice şi vestul
României
Trecerea la forma sapiens şi la culturile paleoliticului superior coincide cu progrese însemnate în
economie. Se poate spune că paleoliticul superior inaugurează era utilizării mai complete a resurselor
alimentare dintr-o zonă. Chiar dacă în ceea ce priveşte culegerea plantelor cunoştinţele noastre rămân în
continuare sumare, există în schimb evidenţa creşterii ponderii prinderii păsărilor şi a pescuitului.
Ca şi în musterian, în paleoliticul superior teritoriul de vânătoare este restrâns şi este strict
dependent de o aşezare principală în care un grup vieţuieşte tot timpul anului. Dovada o constituie
prezenţa în aşezări (deschise sau peşteri) a oaselor vânate în tot cursul anului.
Stadiul economic este în strânsă relaţie cu nivelul uneltelor. Trebuie precizat încă de la început
că în afară de saltul enorm datorat creării uneltei însăşi au fost înregistrate „revoluţii” în acest sector de
activitate umană. Cea mai importantă rămâne, datorită gradului de inteligenţă pe care îl presupune,
preconceperea formei uneltei anterior operaţiei de prelucrare a nucleului. Fără îndoială că se proceda la
selecţionarea acestora astfel încât forma dorită şi preconcepută a uneltei să fie obţinută cu mai mare
uşurinţă.
10
2.3.4. Modele de instalare în teritoriu
-Descoperirile arheologice din perioada postbelică au modificat în mare măsură unele idei
simpliste sau preconcepute supra modului de viaţă paleolitic. Imaginea comunităţilor în veşnică căutare
de hrană de-a lungul unui culoar care unea Pacificul de Atlantic s-a estompat.
Patru concluzii importante s-au impus în ultima vreme.
-Prima se întemeiază pe faptul că trecerea la condiţia umană este de neconceput fără un anumit
grad de amenajare a spaţiului locuit, şi trebuie notat aici diferenţa fundamentală dintre cuibul maimuţei
şi cel dintâi sălaş uman. Această deosebire constă din tendinţa permanentizării rezidenţei (evident în
limitele modului de viaţă vânătoresc), câtă vreme maimuţa îşi schimbă cuibul în fiecare seară, ca şi din
opoziţia individual/comun în ceea ce priveşte sălaşul, maimuţa ducându-şi existenţa nocturnă în mod
solitar.
-A doua concluzie are în vedere împrejurarea că nu se mai poate opera astăzi cu o anumită
succesiune a tipului de locuinţă. În special, nu se poate afirma că amenajarea unor locuinţe în aer liber a
fost precedată de o lungă perioadă în care peşterile şi adăposturile sub stâncă au servit ca sălaşuri. Cel
mai adesea, locuinţele sunt amenajate în faţa sau la intrarea peşterilor sau în adăposturi sub stâncă.
-A treia concluzie care priveşte disocierea dintre posedarea focului şi începutul ocupării
peşterii. Observaţiile care sugerează o timpurie cunoaştere a focului nu modifică deloc această
concluzie. Pe de o altă parte, pentru că numeroase dovezi atestă folosirea timpurie a locuinţelor în aer
liber. Pe de altă parte, pentru că cea mai veche mărturie a prezenţei omului în peşteră (Vallonet, Franţa)
nu este asociată cu urme de utilizare a focului. De aici rezultă că instalarea, de o manieră mai durabilă,
în peşteră este condiţionată nu atât de controlul focului cât de agravarea climei odată cu instalarea
glaciaţiunii Mindel
-A patra concluzie rezultă din constatarea tendinţei de concentrare a grupurilor umane pe un
teritoriu dat, de complementaritatea dintre nomadismul controlat şi tendinţa de inhibare a fluxului
rezidenţial ceea ce pe durată, va stimula sedentarismul sau măcar mişcarea într-o arie geografică
restrânsă marcată de puncte fixe.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 2
Dificultăţile pe care le întâmpină cercetarea arheologică în sesizarea salturilor înregistrate în
această etapă sunt explicabile prin natura perisabilă a documentelor cu care se operează şi datorită
imposibilităţii fosilizării tuturor aspectelor pe care le îmbracă comportamentul uman. Difuziunea în
spaţiu a umanităţii este strâns legată de adâncirea diferenţierilor culturale. Este interesant că începuturile
diferenţierilor culturale se fac deja simţite pe măsură ce specia umană îşi depăşeşte arealul iniţial de
vieţuire. Deja în protopaleolitic se constată un oarecare clivaj cultural. În paleoliticul mijlociu
11
diferenţierea se adânceşte prin restrângerea ariilor teritoriale ale diferitelor facies-uri culturale.
Unificarea culturală a unor arii mai întinse nu se realizează decât prin expansiunea unor grupe mai bine
dotate tehnologic şi cultural. Paleoliticul superior a însemnat o creştere a densităţii populaţiei şi o
extindere a spaţiului locuit.
2.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
-paleolitic (din greacă palaios- vechi + lithos-piatră) - cea mai veche perioadă din istoria omenirii.
-silex – rocă silicioasă foarte fin cristalizată sau amorfă, foarte dură, de culoare cenuşie, gălbuie sau
brună
-galet – fragment de mineral sau de rocă, şlefuit sau rotunjit natural, care alcătuieşte pietrişurilor şi
conglomeratele
2.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care este tipul de organizare realizat pentru asigurarea subzistenţei?
2. Ce elemente de cronologie avem disponibile?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
3. Gennep, A. Van, Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000.
4. Bourdier, Fr., Prehistoire de la France, Paris, 1967.
5. Camps, G., La prehistoire. A la recherche du Paradis perdu, Paris, 1982.
6. Glyn, D., Renfrew, C., The Idea of Prehistory, Edinbourgh, 1988.
7. Hultkrantz, Å., Ørnulf, V., (ed), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-Bergen,
1982.
Unitatea de învăţare 3
Mezoliticul
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.4. Îndrumar pentru autoverificare
3.1. Introducere
Mezoliticul reprezintă un moment important prin deschiderile către noi tipuri de
obţinere a subzistenţei şi perfecţionări tehnice.Există o continuitate în tipul de organizare
umană (cu unele accentuări ale mecanismelor sociale) şi sistemul de credinţe religioase cu
perioada anterioară.
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
12
- Cunoaşterea principalelor transformări şi inovaţii care au marcat trecerea de la Paleolitic spre o
nouă etapă a istoriei umanităţii caracterizată de progrese tehnologice.
- Cunoaşterea noului tip de economie caracterizat de o mai bună folosire a resurselor.
3.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să cunoască principalelor transformări şi inovaţii care au marcat trecerea de
la Paleolitic spre o nouă etapă a istoriei umanităţii caracterizată de progrese tehnologice.
- studenţii vor trebui să poată identifica elementele specifice ale noului tip de economie care
emerge în Mezolitic.
3.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Mezoliticul timpul alocat este de 2 ore.
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Sfârşitul perioadei glaciare şi începutul perioadei postglaciare se caracterizează prin importante
transformări de ordin climatic sensibile în repartiţia faunei şi florei, a apei şi a uscatului.
Toate aceste transformări au obligat comunităţile umane să-şi complice modul de existenţă, ceea
ce a determinat modificarea, în asemenea măsură, a culturii încât, în ciuda faptului că formele
fundamentale de obţinere a hranei rămîn vânătoarea şi culegerea, trebuie să se admită că umanitatea a
intrat într-o nouă etapă istorică, calitativ deosebită de paleoliticul superior, şi anume, mezoliticul.
Convenţional se admite că mezoliticul se întinde între 10000-5000 î.e.n. Evoluţia nu este însă
uniformă. Data de 10000 î.e.n. este valabilă pentru natufian sau Europa mediteraneană, dar nu pentru
nordul continentului european unde cele mai timpurii culturi mezolitice datează din mileniul 8 î.H. şi
prima jumătate a mileniului 7 î.H. (Marea Britanie, sudul Scandinaviei). De asemenea, 5000 î.H.
reprezintă doar momentul în care o mare parte a comunităţilor eurasiatice şi nordafricane au trecut la
econamia productivă şi sunt înregistrate cele mai timpurii fenomeme de aculturaţie în nordul Europei
{faza mai recentă a culturii Ertebelle).
Trebuie să se adauge că o serie de comunităţi au atins un asemenea grad de specializare şi de
"fosilizare" a sistemului lor economico-cultural tradiţional încât au fost incapabile să-l depăşească. Este
cazul comunităţilor cantonate în regiunile arctice şi circumarctice, al grupurilor de vânători - prinzători
din pădurile ecuatoriale sau al grupurilor de pescari din Siberia care au conservat un mod de viaţă
mezolitic pînă în pragul epocii moderne.
Reacţia marei majorităţi a comunităţilor umane s-a materializat în accentuarea unei tendinţe
care-şi făcuse apariţia deja în paleoliticul superior, şi anume, tendinţa de utilizare cât mai completă a
resurselor naturale.
Este necesar să se atragă atenţia asupra acelui detaliu tehnologic care diferenţiază, în mod
absolut mezoliticul de paleoliticul superior şi asupra căruia a atras atenţia Gabriel Camps,. şi anume
inventarea a ceea ce el numeşte "piesa de schimb standard" , adică micro-burin-ul. O unealtă de formă şi
dimensiuni în asemenea măsură standardizate încât putea fi înlocuită cu una asemănătoare atunci când se
rupea.
Al doilea aspect important rămâne încetarea multifuncţionalităţii uneltelor şi diversificarea lor
pe ramuri de producţie, ceea ce presupune şi începutul unui alt tip de diviziune a muncii decât acela
întemeiat pe deosebirea de sex şi vârstă.
O altă realizare excepţională a mezoliticului o constituie efectuarea primului pas în modificarea
caracterului economiei trecerea de la culegerea haotică la recoltarea sistematică şi prepararea hranei
vegetale. Acest salt este documentat în întreaga arie circummediteraneană, şi se asociază, de regulă, cu
trecerea la ţinerea în ţarcuri a animalelor sălbatice şi la consumarea lor sistematică şi treptată.
Domesticirea cîinelui cu cea mai timpurie atestare în Irak (cca 12000 BP) marchează distanţarea
definitivă de epoca precedentă.
Un alt tip de activitate care se dezvoltă în această vreme este extragerea materiei prime printr-o
tehnologie mai elaborată. Mai exact, este vorba de începuturile mineritului propriu-zis. De asemenea, se
înregistrează recoltarea chihlimbarului şi utilizarea lui în scopuri rituale (Jutlanda, Polonia).
13
3.4. Îndrumar pentru autoverificare
3.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 3
Importanţa mezoliticului constă nu atît în practicarea concomitentă, de către acelaşi grup a mai
multor modalităţi de obţinere a subsistenţei, cIt în pluralitatea soluţiilor aflate la îndemîna colectivelor
umane.
Mezoliticul inaugurează seria schimburilor la mare distanţă. Deocamdată este vorba de
schimburi de mică amploare vizând o serie limitată de produse - roci rare (obsidiană), scoici (Dentalium)
sau chihlimbar. Ele au favorizat contactele între comunităţi, au permis schimbul de informaţie şi
circulaţia ideilor. Inventarea unor mijloace de transport pe apă şi pe uscat trebuie să fi uşurat, în mare
măsură, aceste schimburi.
3.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
-mezolitic – (din greacă mesos- mijlociu + lithos-piatră) perioadă a preistoriei situată cronologic între
paleolitic şi neolitic.
-osuar – loc sau construcţie unde se depun osemintele rezultate din deshumări.
-glaciaţiune – perioadă de timp în care condiţiile climatice au determinat formarea, înaintarea şi apoi
retragerea gheţarilor pe suprafeţe largi ale Pământului. În Europa se cunosc patru faze principale: Günz,
Mindel, Riss şi Würm.
3.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Ce inovaţii fac diferenţa între Mezolitic şi perioada anterioară?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
14
Unitatea de învăţare 4
Neoliticul
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.4. Îndrumar pentru autoverificare
4.1. Introducere
Neolitizarea reprezintă un moment important şi necesar în evoluţia către o organizare statală. Nu
este un proces universal şi nici ireversibil.Prin acumularea de bunuri se pun bazele societăţilor
stratificate. Sistemul religios capătă contur iar formele de exprimare a acestuia devin mult mai vizibile
arheologic.
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Înţelegerea conceptului de “revoluţie neolitică” ca răsturnare a raportului natură/cultură în
favoarea culturii
- Cunoaşterea direcţiilor şi etapelor neolitizării
- Cunoaşterea principalelor căi de difuzare ale noii economii
4.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să înţeleagă semnificaţiile conceptului de “revoluţie neolitică”
- studenţii vor trebui să cunoască principalele direcţiii şi etape ale neolitizării
- studenţii vor trebui să cunoască principalele căi de difuzare a noii economii
4.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Neoliticul timpul alocat este de 2 ore.
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Trecerea la neolitic a însemnat o răstumare fundamentală în existenţa comunităţilor primitive
care au realizat acest proces. Este vorba, în primul rând, de schimbarea raporturilor dintre om şi natură.
Din simplu prădător, omul a devenit producător de hrană, adică a început să intervină asupra naturii,
obţinând printr-un proces complex de selecţie specii mai rentabile şi mai utile de animale şi plante.
Modul de viaţă mezolitic a constituit o etapă obligatorie în această evoluţie.
Schimbarea condiţiilor climatice a determinat două tipuri de reacţii. Una a constat în
supraspecializare şi a fost generată de incapacitatea de a progresa, de a abandona comportamentul
tradiţional. Cea de a doua reacţie a constat din găsirea de soluţii creatoare, de a proceda la schimbări
fundamentale, realizându-se prin trecerea la recoltarea şi creşterea importanţei pescuitului, o breşă în
modul de viaţă vânătoresc. Acest tip de reacţie a dus la crearea condiţiilor necesare pentru saltul la
neolitic.
15
Această transformare care presupune şi un salt important în mentalitate a avut urmări
considerabile în toate compartimentele vieţii, ceea ce justifică utilizarea termenului de "revoluţie
neolitică" introdus de Gordon V.Childe, indiferent dacă noua formă de economie, cu toate multiplele ei
aspecte (introducerea unei noi tehnici în lucrarea uneltelor de piatră şi a noi tipuri de unelte, dezvoltarea
meşteşugurilor etc.) s-a instalat gradat şi indiferent dacă, în fazele de început ale neoliticului, procentul
hranei produse rămâne extrem de mic în comparaţie cu acela obţinut prin culegere sau vânătoare.
Viziunea lui Childe este cu atît mai justificată cu cât neoliticul înseamnă şi răstumarea opoziţiei
natură/cultură în favoarea culturii. De notat că această răstumare este marcată, în plan ideologic, prin
transformări în religie, artă, mitologie.
Trebuie manţionată aici neuniversalitatea trecerii la neolitic, faptul că acest salt a fost realizat
numai de o parte a comunităţilor umane de pe glob. Consecinţa firească a acestei situaţii este aceea că
odată cu neoliticul decalajul de evoluţie între diferite zone care începuse, să se facă simţit încă de la
sfârşitul paleoliticului, se adânceşte din ce în ce mai mult, ajungându-se la acea dihotomie culturală
imposibil de depăşit de cele mai multe din grupele retardatare.
Un alt apect se referă la faptul că accelerarea progresului cultural şi economic rămâne o
caracteristică a comunităţilor care au inventat sau au adoptat noua formă de economie. Cele dintâi
civilizaţii s-au constituit numai în zone care au realizat revoluţia neolitică (Mesopotamia, Egipt, Mexic,
Peru etc.).
Evoluţia nu a fost mecanică. Se cunosc şi cazuri de involuţii (comunităţi agricole care au
recăzut în stadiul de vânători-culegători au fost identificate în pădurea ecuatorială din America de Sud),
după cum nu este o regulă trecerea de la neolitic la o fază superioară de dezvoltare. Multe din
comunităţile care au făcut saltul la neolitic nu au reuşit să depăşească acest nivel de evoluţie (ex.
Papuaşii din N. Guinea).
S-a dovedit însă că adoptarea economiei neolitice reprezintă o etapă obligatorie pe scara
progresului uman, în trecerea la civilizaţie, chiar mai obligatorie decât inventarea şi practicarea
metalurgiei. Societăţi stratificate cu existenţa unor şefii de caracter divin ca acelea întîlnite în Hawai,
Samoa şi Tonga au confirmat ideea că este posibilă trecerea de la o structură de caracter primitiv la stat
fără cunoaşterea metalului. Iar, în cele mai vechi civilizaţii din Mesopotamia şi Egipt sau în Peru metalul
joacă un rol nesemnificativ în activitatea productivă sau este total absent.
Procesul de neolitizare nu afectează simultan diferite comunităţi umane, ci se realizează treptat
şi într-o foarte mare durată de timp. Primatul absolut îi aparţine Orientului Mijlociu şi Apropiat în ceea
ce priveşte începuturile economiei neolitice
Pentru continentul american există prea puţine elemente şi insuficient de concludente pentru a
se putea admite o evoluţie mai timpurie sau simultană cu aceea din Mexic. Cât priveşte ipoteza privind o
foarte timpurie trecere spre forme locale de economie neolitică în Noua Guinee aceasta nu este susţinută
de descoperiri arheologice sufient de clare şi bine datate ca să poată fi acceptată fără rezerve.
Începuturile îndepărtate ale trecerii la economia neolitică în Lumea Veche trebuie plasate între
cca 14000-10000 î. H. într-o arie geografică relativ largă care se întinde din Egipt (regiunea Fayum) şi
Maghreb pînă în Iran.
În acestă arie au apărut o serie de dovezi arheologice care demonstrează schimbări esenţiale în
modul de obţinere a mijloacelor de subzistenţă de către unele grupe de vânători-culegători epipaleolitici
sau mezolitici. Schimbarea modului de obţinere a hranei a avut ca prim efect o mai mare stabilizare a
grupurilor umane pe acelaşi teritoriu şi acumularea cunoştinţelor necesare trecerii la forme noi de
existenţă.
Aceste acumulările explică saltul la neolitic la o dată timpurie (mil.IX-VIl î. H.) pe aproape
întreg spaţiul menţionat. Cele mai vechi staţiuni neolitice preceramice sunt cunoscute din lran (Ali Kash,
Ghar-i-Kamarband, Tepe Guran), Anatolia (Hacilar, Suserde, Can Hasan VI), Irak (Qualat Jarmo,
Shanidar), Siria (Ras Shamra, Tell Ramad), Palestina (Jerichon). În toate localităţile amintite se constată
o serie de trăsături comune, în care, cea mai importantă rămâne obţinerea, într-un procent variabil, dar
suficient de ridicat pentru a fi luat în considerare, a mijloacelor de subzistenţă prin domesticirea şi
creşterea animalelor şi prin cultivare.
În mileniul al VII-lea î. H. şi, mai ales, spe sfârşitul lui sau la limita dîntre mileniul VII şi VI î.
H. aria producătorilor de hrană s-a lărgit considerabil cuprinzlnd deja unele din insulele din estul
Mediteranei (Creta, Cipru), părţi din Grecia continentală (Thessalia, Peloponez), sudul Franţei
(Languedoc), Spania (Catalogna), Italia şi regiunea saharo-sudaneză.
16
În mileniul VI î. H. nu numai că se asistă la instalarea economiei neolitice, cu toate trăsăturile
caracteristice în întreaga arie circummediteraneeană, dar apar şi cele mai vechi culturi neolitice în
cîmpia Thraciei (Karanovo I), în nord-vestul Peninsulei Balcanice (Starcevo), în aria vest şi nordpontică
(nivelele preceramice din peştera "La Adam", Soroka II, Crimeea).
Integrarea spaţiului nord-dunărean în economia neolitică se petrece în cursul mileniului al VI-
lea î. H. în condiţiile grefării, pe fondul epipaleolitic sau mezolitic local reprezentat de complexe ca cele
de la Cuina Turcului sau Ceahlău, a două curente principale: un val de populaţie de origine thessaliană
care se deplasează rapid spre nord după ce se pare că la sud de Dunăre a incorporat tradiţii Lepenski Vir
şi ceI de al doilea curent poate fi caracterizat drept pontic şi lui i se pot atribui complexe ca cele de la
peştera "La Adam" şi Soroka II (strat 2-3).
Concomitent cu progresele care se înregistrează în Europa nordică şi estică are loc, la mijlocul
mil. IV î. H., o migraţie care este responsabilă de introducerea, în Britania şi Irlanda, a unor culturi
neolitice deja evoluate (de ex. cultura Windmill Hill) cu clare afinităţi continentale.
Un fenomen similar cu acela care se petrece în Europa se constată în Asia în afara ariei care
poate fi considerată ca arie nucleară a neoliticului, cu deosebire că aici, condiţiile geografice au făcut ca
difuziunea noii forme de economie să se producă cu mult mai mare încetineală.
În ciuda informaţiei incomplete se poate afirma că în părţi din Asia centrală (ex. Kazahstan)
datorită contactelor cu sudul s-a realizat trecerea la neolitic la o dată destul de timpurie (mil. V-IV î. H.).
Din această arie este adoptată, în mileniul IV î. H., de către populaţii de vânători şi pescari din Siberia
Occidentală, ceramica, fără ca această inovaţie să însemne şi apariţia primilor producători de hrană.
Acest ultim salt se înregistrează aici, abia în mileniul al II - ea î. H. Se pare că fenomenul este mai
general, deoarece pe întreaga fâşie care se întinde din Siberia Occidentală pînă în ţările baltice şi NE
Poloniei nu există dovezi ale practicării agriculturii anterioare epocii bronzului.
Adoptarea unuia sau a două elemente tehnologice secundare cum sunt ceramica sau tehnica
şlefuirii pietrei fără ca aceasta să altereze formule tradiţioale de obţinere a mijloacelor de subzistenţă
este rezultatul unui proces de acculturaţie datorat contactului cu grupe mai avansate.
Criteriul fundamental în sesizarea unor asemenea procese rămâne caracterul economiei,
importanţa vânătorii, culegerii sau pescuitului în alimentaţie şi caracterul sezonier al aşezărilor. Migraţia
înseamnă împlântarea unor grupe de populaţii străine alături de sau într-un mediu mezolitic local şi este
relativ uşor de distins de ceea ce numit difuziune care presuspune mai ales circulaţia ideilor şi aplicarea
lor creatoare de către populaţii mezolitice care au venit în contact cu aceste idei noi.
În cazul difuziunii procesul este mult mai subtil şi mai complex. Elementele străine împrumutate
sunt integrate într-o formă specifică, proprie. Exemple clasice de difuziune pot fi considerate trecerea la
neolitic în Thessalia, constituirea culturilor danubiene, apariţia culturii Bug-Nistru.
Rezultă limpede din cele câteva elemente menţionare pînă acum că, indiferent de forma în care
noua economie s-a instalat - difuziune, migraţie sau acculturaţie - importanţa fondului local nu poate fi
subestimată. Acest fond local este responsabil de diversitatea de forme pe care o îmbracă economia
neolitică, de conservarea, în unele cazuri, a unui utilaj litic de tradiţie mezolitică şi chiar ale unor
elemente de suprastructură cum este ideea mormîntului colectiv care supravieţuieşte în megalitismul
Europei Occidentale sau obiceiul ofrandelor făcute în mlaştini în aria culturii paharelor în formă de
pîlnie.
Un alt aspect important al neolitizării priveşte mărturia timpului de lucru destinat obţinerii
subsistenţei, creşterea efortului fizic, necesitatea respectării unui calendar, sporirea gradului de
nesiguranţă în ceea ce priveşte asigurarea subsistenţei de unde şi opinia lui Sahlins, urmat de Gabriel
Camps, care leagă începuturile elaborării mitului "Vîrstei de aur" sau a Paradisului pierdut de aceste
înprejurări.
De notat şi creşterea importanţei proprietăţii de grup prin scoaterea din circuitul bunurilor de
liber acces a unora dintre resursele naturale (depozite de silex, minereuri, sare), ca şi a produselor
rezultînd din efortul unei familii sau ale unui individ (plante cultivate, animale domestice, pomi
plantaţi).
17
4.4. Îndrumar pentru autoverificare
4.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 4
Dacă se are în vedere tot complexul de aspecte pe care le îmbracă trecerea de la economia
prădalnică la economia întemneiată pe producerea mijloacelor de subzistenţă şi, mai ales, dacă se iau în
considerare diferitele moduri în care noua formă de economie este acceptată de o comunitate sau alta,
atunci trebuie să se recumoască că trecerea la neolitic nu s-a realizat uniform. În fapt, adoptarea şi
progresul economiei neolitice este un fenomen extrem de complex şi de divers din care nu lipsesc
invenţia, difuziunea, migraţia şi acculturaţia.
4.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
-neolitic - (din greacă neos- nou + lithos-piatră) perioadă din preistorie situată cronologic între
mezolitic şi epoca metalelor, caracterizată de folosirea uneltelor din
piatră lustruită, apariţia agriculturii, a creşterii animalelor , olăritului şi apariţia
metalurgiei
-megalit – monument cu funcţie funerară sau de cult, alcătuit dintr-un bloc mare de piatră sau prin
suprapunerea unor blocuri sau dale de piatră.
4.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care este zona unde apar primele semne ale economiei neolitice?
2. Care sunt modalităţile de răspândire a economiei neolitice?
3. Care este importanţa istorică a adoptării noii economii?
4.4.4. Teste de evaluare/autoevaluare
1. Introducere.
a. Care sunt relaţiile şi diferenţele dintre Homo Sapiens şi omul de Neanderthal?
b. Care este teoria referitoare la apariţia lui Homo Sapiens?
c. Când se pot data cele mai vechi hominide?
2. Paleoliticul
a.Difuziunea speciei umane pe glob.
18
b. Tipuri de habitat.
c. Manifestări artistice.
3. Mezolitic.
a.Schimbări în tipul de subzistenţă şi motivele care le-au provocat.
b. Achiziţii tehnologice din această perioadă.
4. Neolitic.
a. Explicaţi termenul de “revoluţie neolitică” folosit de Gordon Childe.
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994
2. Gordon Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966
3. Gordon Childe, V., De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.
4. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
Unitatea de învăţare 5
Eneoliticul. Începutul Epocii Metalelor
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.4. Îndrumar pentru autoverificare
5.1. Introducere
Apariţia şi dezvoltarea metalurgiei bronzului şi mai târziu a fierului nu au avut un rol deosebit
de important în edificarea statelor antice. Activitatea metalurgică, la începuturile ei, are o strânsă
legătură cu sistemul de credinţe religioase. Poziţia specială a metalurgilor este datorată caracterului
secret şi magic al activităţii lor.În spaţiul larg din Lumea Veche ocupat de către indo-europeni tipul de
organizare socială şi de activitate economică suferă schimbări semnificative faţă de epoca anterioară.În
acelaşi context se înscriu şi modificările religioase din această perioadă.
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Trebuie operată diferenţa între momentul apariţiei metalurgiei şi cel al începutului Bronzului
Timpuriu
- Cunoaşterea progreselor înregistrate în raport cu epoca anterioară
5.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să recunoască diferenţa dintre momentul apariţiei metalurgiei şi începtului Epocii
Bronzului
19
- studenţii vor recunoaşte progresele tehnologice şi economice înregistrate în Eneolitic în raport cu epoca
anterioară
5.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Eneoliticul. Începutul epocii metalelor timpul alocat este de 2 ore.
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Denumirii noii epoci se justifica, mai ales, prin atasamentul faţă de o anumită tradiţie ştiinţifică
şi, nu prin realitatea pe care o acoperă.
Definirea epocii metalelor este posibilă în măsura în care se iau în considerare totalitate
fenomenelor economice şi sociale care însoţesc dezvoltarea, mai mult sau mai puţin importantă, a
metalurgiei. Precizarea este cu atât mai necesară cu cât în unele culturi obţinerea şi prelucrarea metalului
deţin un loc puţin semnificativ.
Există, în alte sectoare ale economiei progrese notabile, în raport cu epoca precedentă, încât se
poate admite că o nouă era a fost inaugurată.
Trebuie notat însă că această înflorire a meşteşugului metalurgiei nu coincide, aproape niciodată
cu începurile a ceea ce arheologii desemnează cu termenul de bronz timpuriu.
Utilizarea metalului este nesincronă în diverse spaţii geografice, unele dintre acestea
constituindu-se, prin vechime şi importanţă, în centre de invenţie sau arii nucleare, ca şi în cazul
neoliticului.
Un aspect asupra căruia se cuvine a se stărui este acela că folosirea metalului (arama, plumb,
aur), indiferent de provenienţă (metal nativ sau obţinut prin reducerea, din minereu), precede cu câteva
milenii începuturile propriu-zise ale epocii metalelor. Se are aici în vedere descoperirile de la Cayonu şi
Suberde (Anatolia) care aparţin neoliticului timpuriu şi sunt databile în jur de 7350 ± 60 î H. Asemenea
descoperiri au valoare prin aceea că atrag atenţia asupra unei foarte îndelungate experienţe în acest
domeniu.
În aria eneoliticului nord-balcanic şi est-central-european (culturile Vinča, Gumelniţa -
Karanovo VI, Tiszapolgar - Bodrogkeresztur) au apărut elemente care fac posibilă demonstrarea
existenţei unei veritabite metalurgii (minerit, reducerea minereului, turnarea în tipare, prelucrarea
aurului, tipologie complexă). Pe baza datelor acumulate se poate discuta asupra ideii anexării acestei
etape, dezvoltată autonom după opinia lui C. Renfrew (secondat de Alexandru Vulpe), epocii metalelor,
respectiv, admiterea denumirii de epoca cuprului. Numai că o asemenea tentativă apare ca hazardată în
condiţiile în care în perioada de tranziţie care-i urmează tradiţiile tehnologice acumulate se pierd
aproape cu totul. Mai mult decât atât, în culturile bronzului timpuriu din aria menţionată metalurgia
joacă un rol cu totul nesemnificativ, în raport cu ceea ce înregistrează în sudul Peninsulei Balcanice,
insulele din Egeea, Mediterana estică şi Anatolia. Situaţia poate fi folosită pentru a atrage atenţia asupra
discontinuităţii dezvoltării culturale.
Există o neconcordanţă între folosirea denumirii de epoca bronzului şi folosirea cu adevărat a
acestuia Astfel, chiar în spaţiul menţionat mai înainte sau în faza incipientă (Cicladic Timpuriu I,
Helladic Timpuriu I) metalul (aramă, bronz, aur, plumb) este extrem de rar. Abia în faza imediat
următoare (Bronz Timpuriu II) se asistă la o veritabilă explozie a acestui meşteşug.
Nici pentru Mesopotamia nu există dovezi care să ateste folosirea bronzului anterior stratului
VIII de la Tepe Gawra (cca 3000 î. H.). Este vorba de un ac conţinind un procent mic (5,92%) de cositor
ceea ce atestă lipsa de cunoştinţe necesare obţinerii bronzului standard (1:9 sau 1:10).
20
5.4. Îndrumar pentru autoverificare
5.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 5
Pornind de la aceste câteva date rezultă că a fost necesară scurgerea unei foarte lungi durate de
timp între începutul utilizarii întâmplătoare a metalului şi momentul acumulării de cunoştinţe ştiinţifice
şi tehnice şi a creării de condiţii economice şi sociale favorabile trecerii la pirometalurgie. Jak Jakar
distinge, de pildă, în funcţie de natura aliajului, tipologie şi tehnică mai multe „şcoli" sau „tradiţii de
atelier" în Anatolia. Cicladele pot servi şi ele ca exemplu în această privinţă, cel puţin în ceea ce priveşte
metalurgia plumbului şi a argintului.
5.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
- eneoliticul - ultima fază a neoliticului, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră, de
os etc. şi a uneltelor şi podoabelor de aramă
5.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Coincide apariţia metarlurgiei cu intrarea în Epoca Bronzului ?
2. Care este rolul jucat, în funcţie de regiunile unde a apărut, de metalurgie ?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Dumézil, G., Zeii suverani ai indo-europenilor, Bucureşti, 1997.
3. Childe, G. V., De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.
4. Renfrew, C., The Emergence of Civilisation, Londra, 1972.
5. Idem, Approaches to Social Archaeology, Edinbourgh, 1984.
21
Unitatea de învăţare 6
Epoca metalelor (Epoca Bronzului, Epoca Fierului)
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.4. Îndrumar pentru autoverificare
6.1. Introducere
Metalurgia a pretins două transformări majore. Şi anume, realizarea unui surplus constant în
sectorul bunurilor de subzistenţă şi desprinderea grupurilor dependente privilegiate, respectiv a
meşterilor specializaţi care practică neîntrerupt meşteşugul. Se pune problema măsurii în care
dezvoltarea metalurgiei în restul continentului euroasiatic este rezultatul unui proces de difuziune. În
acest caz precizarea căilor şi a ritmului în care acesta s-a produs devine obligatorie. Un indiciu sugestiv
în favoarea originii extraeuropene rămâne decalajul cronologic între Orient, Mediterana - Egeea,
Balcani, Europa estcentrală şi centrală, Europa vestică şi nordică.
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea principalelor direcţii de difuzare a metalurgiei bronzului şi a principalelor zone de
producţie
- Cunoaşterea principalelor zone de unde a difuzat metalurgia fierului
- Impactul metalurgiei asupra societăţilor epocii metalelor
6.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
-studenţii vor trebui să cunoască principalele direcţii de difuzare a metalurgiei bronzului şi a fierului
- studenţii vor trebui să poată evalua impactul cunoaşterii metalurgiei asupra societăţilor primitive
6.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Epoca metalelor (Epoca Bronzului, Epoca Fierului) timpul alocat
este de 2 ore.
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
La elementele de cronologie absolută se adaugă similitudini ale unor tipuri de obiecte de metal,
detalii de natură tehnologică, unicitatea unor descoperiri etc. Asemenea informaţii devin mai
concludente în măsura în care, la seriile tipologice ale obiectelor de metal se adaugă alte elemente de
cultură materială, tipologia aşezărilor, inclusiv studiile de antropologie fizică care atestă apartenenţa
purtătorilor unor culturi la un anume stoc rasial. Asemenea observaţii sunt fundamentale pentru
precizarea măsurii în care dispersarea în spaţiu este rezultatul unei migraţii: Pe baza unor informaţii de
acest tip s-a putut preciza originea anatoliană a bronzului timpuriu cipriot (stadiul Philia) inclusiv a
22
purtătorilor lui. Pe de altă parte, au putut fi scoase în evidenţă legăturile dintre Tracia, Balcani şi Troada,
dintre Ciclade şi Grecia Continentală, dintre Creta, Levkas şi Ithaka.
Nu poate exista nici un dubiu în privinţa decalajului dintre Orient şi Europa, dintre Europa
centrală şi Grecia. De pildă, fazele Br, Al, şi A2 din sistemul cronologic al lui P. Reinecke (care
corespund complexului central european Unetice) sunt sincrone cu Helladicul timpuriu II - Helladicul
mijlociu III ceea ce dă o diferenţă de câteva sute de ani între cele două zone luate în considerare,
începuturile bronzului centraleuropean putând fi plasate abia în jur de 2600-2500 î. H.
În asemenea condiţii, se poate presupune contemporaneitatea dintre începuturile epocii
bronzului central-european şi apariţia celor mai timpurii dovezi ale prelucrării metalului în Europa
occidentală.
Interesant este faptul că analiza primelor obiecte din metal din această din urmă zonă atestă că
această tehnică născândă se bazează pe minereuri locale caracterizate prin bogăţia în antimoniu.
Tehnologia a cunoscut modificări prin introducerea, în jur de 2000 î. H., a cuprurilor arsenizate şi prin
diversificarea tipurilor. Pentru că la începutul epocii bronzului (cca. 1800 î. H.) să se constituie mai
multe şcoli practicând tehnologii complicate şi diferite poate şi datorită varietăţii minereurilor
prelucrate.
Ideea existenţei unor centre autonome nu poate fi eliminată. Ea este dimpotrivă întarită de
identificarea unor arii culturale specifice fără legatură spaţială cu Asia Occidentală. Este vorba de
Thailanda unde s-a dovedit practicarea metalurgiei bronzului în jur de 3000 î. H., deci la o dată care
precede cu câteva sute de ani inventarea bronzului în restul Lumii Vechi. Nu sunt încă lămurite originile
bronzului chinezesc. Judecând în raport cu datele actualmente cunoscute nu se pot exclude legături
genetice cu unele complexe culturale central asiatice sau siberiene şi, în ultimă instanţă, cu vestul Asiei.
Un al doilea centru important îl constituie zona Agades - Azlik (Rep. Niger) unde cuprul nativ poate fi
recoltat la suprafaţa solului şi unde, au apărut, fără alte dovezi care să ateste o viaţa sedentară, resturi de
la activitaţi metalurgice (lingouri, deşeuri, obiecte de metal, mai multe cuptoare). Faza cea mai veche
(Cupru I) se datează în mil. II î. H. (cca. 2000-1500 î. H.). Este interesant că nişte fragmente ceramice
descoperite în cuptor aparţin neoliticului saharian. Influenţa cartagineză nu este exclusă în difuziunea
metalurgiei fierului în Sahara. Cu această descoperire centrele metalurgice africane rămân: în Valea
Nilului, în mod evident, legată de lumea vest-asiatică, Maghreb-ul cu elemente de filiaţie iberică, mai
exact, campaniformă (Maroc, Orania, Mauritania), Niger cu elemente cronologice, dar nu şi tipologice
comune cu Mauritania, platoul Bandri (N. Nigeriei).
O altă zonă de invenţie trebuie să fie considerată America Centrală şi de Sud. între datele cele
mai timpurii se numără cele provenind din Columbia şi Ecuador.
Cât priveşte metalurgia fierului există de asemenea dovezi clare privind marea ei vechime în
Orient. Nu există nici o îndoială în privinţa faptului că cele mai timpurii obiecte de dimesiuni apreciabile
provin din Orientul Apropiat, în special din Anatolia. Astfel, în cimitirul chalcolitic de la Korucutepe,
databil în mil. IV î. H., au fost descoperite două măciuci din minereu de fier. Cu mileniul III î. H.
numărul pieselor lucrate din metal (fier meteoritic) sporesc. Sunt de menţionat aici brăţara de fier
provenind din câmpia Islahiye şi cele două pumnale ceremoniale cu mâner de aur de la Alaca Hüyük.
Pentru mileniul al II-lea î. H. la informaţia arheologică se adaugă menţiuni în izvoare orientale
(„Tăbliţa lui Anitta", o scrisoare de la Tell el Amarna) care confirmă practicarea metalurgiei fierului,
valoarea imensă a pieselor lucrate din acest metal, dovadă fiind faptul că ele fac obiectul schimbului de
daruri între suverani, monopolul regal hittit asupra producţiei de fier precum şi localizarea, în
Kizzuwadna, a atelierelor şi magaziilor regale.
Scurt timp după cca. 1200 î. H. , adică după prăbuşirea nucleului regatului, piese din fier apar în
complexe occidentale.
La extremitatea estică a continentului eurasiatic încă din Zhou, dar mai ales în Qin şi Han,
metalurgia fierului, monopol de stat, atinge cea mai înaltă tehnologie.
În zona Dunării inferioare, cele mai timpurii dovezi de reducere şi prelucrare a minereurilor de
fier se cunosc de la Cernatu de Sus (jud. Covasna), Dervent şi Babadag (jud. Tulcea), Lăpuş şi Rozavlea
(jud. Maramureş), Bobda (Timiş) şi Dochin (jud. Caraş-Severin), toate databile în Ha A sau Ha B.
În Europa occidentală şi mediteraneană difuziunea metalurgiei fierului este strâns legată de
pătrunderea culturii câmpurilor de urne reprezentată, în Midi, prin necropola Mailhac I (sec. X-IX î. H)
urmată de Grand Basin I (Ha-B sau C sau UFK IV).
23
Pornind de la identificarea mediilor iniţiale rezultă, în mod automat, că transmisia cunoştinţelor
şi circulaţia tipurilor a fost consecinţa naturală a frecventării sanctuarelor, a participării la diferite
festivaluri religioase etc.
O problemă importantă este aceea a statutului metalurgistului în societăţile primitive, nu atât în
planul concret al vieţii materiale cât, mai ales, în mitologie
În ceea ce priveşte poziţia socială şi ideatică a metalurgistului, aceasta poate fi reconstituită pe
baza mitologiilor indoeuropene, asiatice, africane şi americane. Este interesant că un anumit tip de
descoperiri arheologice confirmă tradiţia mitologică şi statutul înalt de care se bucură în toate societăţile
vechi metalurgistul şi olarul. În primul rând, obârşia acestui statut stă în funcţia ce li se atribuie în
naşterea însăşi a universului. Capacitatea de a recrea un model zeiesc, în virtutea puterilor magice pe
care le deţin, locul metalurgiştilor în miturile cosmogonice şi în creaţia omului şi a culturii sale explică
autoritatea de care se bucură precum şi relaţia foarte strânsă şi foarte specială cu autoritatea politică.
Această ultimă particularitate rezultă aşa cum s-a amintit şi din calitatea de făuritor al
însemnelor magice ale puterii. Relaţia particulară dintre şef (rege) şi făurar se demonstrează şi
arheologic prin descoperirea de morminte din al căror inventar fac parte „regalia" şi truse de
metalurgist. Nu se poate să nu se caute în această legătură specială originea poziţiei privilegiate a unor
meşteşugari (metalurgişti şi olari). Se poate admite că, pe acest fond, se va elabora ideea de monopol
regal sau de stat, controlul central asupra atelierelor şi comercializării produselor, toate având, ca efect
ultim, standardizarea tipurilor.
6.4. Îndrumar pentru autoverificare
6.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 6
Se poate constata că utilizarea denumirilor de epoca bronzului sau a fierului au o valoare
specifică doar în continentul european, şi anume, la nord de Alpi şi de Dunăre.
S. Hiller, Branigan, Dickinson, Bouzek şi Maxwell-Hyslop au atras atenţia asupra
interdependenţei dintre templu şi lucrarea metalelor. Această constatare impune concluzia că
începuturile dezvoltării, pe scară largă, a metalurgiei, au fost determinate de considerente de natură
religioasă şi nu din nevoia de a găsi o nouă materie primă. De aici rezultă şi ideea că extinderea utilizării
metalului din sfera religioasă în sfera vieţii materiale a pretins deturnarea de la scopurile iniţiale prin
unica soluţie posibilă, şi anume, desacralizarea materiilor prime şi a tipurilor de unelte şi podoabe,
funcţiile rituale fiind conservate numai pentru unele dintre ele respectiv, pumnalul sau sabia ceremoniale
(cu tipologie şi ornamentaţie caracteristice).
24
6.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
-regalia- inventar de obiecte, podoabe care reliefează statutul “regal” al deţinătorului
-tipologie – studio al obiectelor care urmăreşte descrierea lor (în funcţie de anumite caracteristici alese
în prealabil) şi clasificarea lor după afinităţile observate.
-Hallstatt (Ha)– prima perioadă a epocii fierului. Denumită după staţiunea eponimă de la Hallstatt
-La Tene (Lt)– a doua perioadă a epocii fierului, moment de maximă înflorire a metalurgiei fierului.
Denumită după staţiunea eponimă.
6.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Descrieţi modalităţile de schimb şi circulaţie la distanţă?
2. Care sunt principalele diferenţe sociale faţă de neolitic?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Dumézil, G., Zeii suverani ai indo-europenilor, Bucureşti, 1997.
3. Childe, G. V., De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.
4. Renfrew, C., The Emergence of Civilisation, Londra, 1972.
5. Idem, Approaches to Social Archaeology, Edinbourgh, 1984.
Unitatea de învăţare 7
Structuri sociale în paleolitic
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.4. Îndrumar pentru autoverificare
7.1. Introducere
Reconstituirea naturii grupurilor umane din paleolitic şi a raporturilor dintre indivizii care le
compuneau, a sistemelor de rudenie şi de căsătorie, nu este posibilă decât raportând unele fapte de
existenţă la modelele sociale şi ecologice ale primatelor şi ale populaţiilor primitive actuale.
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea principalelor elemente determinante în constituirea primelor comunităţi umane
25
- Cunoaşterea rolului jucat de femei în prima etapă a Paleoliticului superior
7.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
-studenţii vor trebui să cunoască principalele elemente determinante în constituirea primelor comunităţi
umane
- studenţii vor trebui să cunoască rolul jucat de femei în prima etapă a Paleoliticului superior
7.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Structuri sociale în Paleolitic timpul alocat este de 2 ore.
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
O serie întreagă de observaţii arheologice pot fi utillizate în vederea reconstituirii evoluţiilor
sociale. Orice încercare de definire a societăţii paleolitice nu este posibilă fără luarea în considerare a
câtorva concepte generale precum şi a seriei de constrângeri biologice şi extrasomatice care s-au
exercitat asupra grupurilor umane.
Trebuie avut în vedere dimorfismul sexual, opoziţia şi complementaritatea celor două sexe,
necesitatea stabilizării pe lungă durată a cuplurilor din cauza duratei mari a sarcinii şi a copilăriei,
nevoia de protecţie pe care o resimte femeia, ca şi relaţia strânsă şi de durată între mamă şi copil.
De asemenea, asimilarea opoziţiei bărbat/femeie cu opoziţia natură/cultură, relaţie în care femeia
echivalează cu natura şi bărbatul cu cultura. Într-o asemenea alternativă opoziţia bărbat/femeie se
transformă în opoziţia domestic/public, ceea ce oferă justificarea superiorităţii bărbatului şi dominaţiei
masculine.
În perioadă de timp reprezentată de protopaleolitic şi paleoliticul inferior s-a conturat şi
conştiinţa legăturii de rudenie dintre membrii unui grup şi strânsa solidaritate care-i uneşte. Aşa se
explică apariţia, în musterian, a unor manifestări concrete ale acestei solidarităţi - grija pentru semenul
mort, depunerea în acelaşi mormânt a membrilor unei familii (bărbat, femeie şi patru copii ta Ferrassie,
Dordogne, Franţa), posibilitatea supravieţuirii unor indivizi infirmi, incapabili să-şi asigure subsistenţa
(Dolni Vestonice, Cehoslovacia; Shanidar, Irak).
Este greu de stabilit ce principiu de rudenie a funcţionat în paleolitic. Există însă elemente care
atestă că cel puţin în prima parte a paleoliticului superior femeia s-a bucurat de o poziţie deosebită.
Astfel, femeia deţine un loc excepţional în figuraţia antropomorfă. Atît în sculptura în ronde-bosse, cât şi
în gravuri numărul reprezentărilor de femei este exagerat de mare în raport cu rara apariţie a bărbatului.
Pe de altă parte, se constată o atenţie deosebită în cazul înmormântării unor femei. Dintre aceste dovezi
cea mai spectaculoasă rămâne M VI de Shanidar în care corpul unei tinere femei a fost aşezat în centrul
unui cerc de bolovani, pe o targă din tije de ephedra, împodobită cu flori de nalbă mare, bătătarniţă şi
ceapa ciorii.
Aceste elemente, pot sugera eventuala existenţă a descendenţei matriliniare. Problema este dacă
acest sistem de socotire a descendenţei se menţine în tot cursul paleoliticului superior sau la un moment
atît de timpuriu se schiţează tendinţa de eliminare a femeii din uneie sectoare ale vieţii de grup. Semnul
unei astfel de evoluţii l-ar putea constitui reducerea sau chiar dispariţia din anumite arii a figuraţiilor
feminine (vestul Europei în magdalenian), eliminarea femeilor din unele ritualuri cum pare să o sugereze
dispariţia impresiunilor de mâini de femei din pieturile situate în adîncul peşterii şi relativ marea
frecvenţa a figuraţiilor masculine mascate. Este posibit ca aceste fenomene să marcheze trecerea la
descendenţa patriliniara, cel puţin în cazul vânătorilor de reni magdalenieni.
Aceasta înseamnă că trecerea de la ginta maternă la ginta paternă sau chiar structurarea directă a
gintei paterne nu este indisolubil legată de practicarea agriculturii cu plugul, creşterea animalelor în
turme şi o anumită concentrare a bogăţiei şi că acest fenomen a putut avea loc în limitele epocii
paleolitice.
26
7.4. Îndrumar pentru autoverificare
7.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 7
Delimitarea şi stricta respectare a teritoriului, clar atestată încă din musterian nu este un
argument suficient pentru a admite o organizare socială de un nivel superior, respectiv apariţia tribului.
Delimitarea ariei de nomadizare este o realitate, dar rămâne să se analizeze dacă respectarea graniţei
culturale este efectul existenţei unei organizaţii supragentilice sau este efectul respectării unei tradiţii
constituite (grupul se perindă în nişte limite cunoscute) sau al existenţei unor bariere naturale pe care nu
îndrăzneşte să le forţeze.
7.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
- matrilinear – practică socială potrivit căreia transmisia rudeniei se face numai prin femei. Teoria
evoluţionistă potrivit căreia a avut loc trecerea de la un sistem originar de filiaţie indistinctă spre un
sistem matrilinear, care ulterior a devenit patrilinear.
- patrilinear – sistem de transmitere a rudeniei prin bărbaţi.
7.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Care este tipul de organizare realizat pentru asigurarea subzistenţei?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
3. Gennep, A. Van, Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000
4. Bourdier, Fr., Prehistoire de la France, Paris, 1967
5. Camps, G., La prehistoire. A la recherche du Paradis perdu, Paris, 1982
6. Glyn, D., Renfrew, C., The Idea of Prehistory, Edinbourgh, 1988.
7. Hultkrantz, Å., Ørnulf, V., (ed.), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-Bergen,
1982.
27
Unitatea de învăţare 8
Structuri sociale în Mezolitic şi Neolitic
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.4. Îndrumar pentru autoverificare
8.1. Introducere
Ca şi paleoliticul, mezoliticul oferă puţine elemente pentru reconstituirea organizării sociale.
Indiciile cele mai importante pentru noi rămân natura, întinderea şi structura aşezărilor, întinderea
cimitirelor, detaliile de ritual. Noua formă de economie a avut consecinţe însemnate pe plan social.
Prima dintre ele trebuie să fi constat dintr-o răsturnare a relaţiilor de proprietate. Fără îndoială că
principiul proprietăţii colective asupra principalelor mijloace de producţie şi bunuri - pământul, turmele,
unele produse meşteşugăreşti a ramas neatins, dar criteriile pe baza cărora un grup îşi susţine acest drept
de proprietate s-au modificat. Lucrul cel mai vizibil trebuie să se fi produs în sistemul de stabilire a
dreptului de proprietate asupra pamântului! Desigur, ca şi până acum, locul de sălăşuire şi de obţinere a
bunurilor de subzistenţă al unui grup, constituia proprietatea acestuia, era marcat într-un fel şi apărat.
Drepturile asupra acelui teritoriu rezultau însă din simpla ocupaţie.
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea caracteristicilor comunităţilor umane din epoca Mezoliticului
- Identificarea elementelor care au dus la structurile socio-economice complexe din Neolitic
8.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
-studenţii vor trebui să cunoască principalele caracteristici ale comunităţilor umane din epoca
Mezoliticului
- studenţii vor trebui să cunoască elementelor care au dus la structurile socio-economice complexe din
Neolitic
8.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Structuri sociale în Mezolitic şi Neolitic timpul alocat este de 2 ore.
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Structuri sociale în Mezolitic
Se poate face afirmaţia că în mezolitic regula este ca grupurile să aibă dimensiuni mici media
fiind între 20-25 de indivizi. Maxima poate fi de 100 de indivizi sau mai mult, dar este condiţionată de
posibilitatea asigurării subzistenţei.
Existenţa aşezărilor cuprinzând mai multe colibe (Komornica Vl) şi a cimitirelor mari (Muge cu
200 morminte, Taforalt cu 184 morminte) dovedesc că, cel puţin o perioadă a anului, grupul se reunea în
aşezarea de bază sau principială.
În perioadele în care găsirea hranei devenea dificilă, grupul mare se dispersa în grupe restrânse,
uneori reduse la o singură familie nucleară (Birsmatten, Montclus, etc) compusă din maximun 5-7
28
persoane. Apariţia mormintelor singulare (Couzul) sau a cimitirelor de mică întindere trebuie pusă în
legătură cu pulverizărea grupului în nucleele lui elementare: familiile – pereche.
Acesta este un fenomen care-si găseşte analogii perfecte la populaţiiie primitive actuale şi este o
confirmare a legii conform căreia economia prădalnică limitează dimensiunile grupurilor umane.
Consolidarea familiei în asemenea condiţii devine o necesitate vitală şi aceasta explică şi
apariţia unor manifestări care o exteriorizează. Solidaritatea strinsă la nivelul familial şi creşterea forţei
relaţiilor de rudenie rezultă din apariţia cavourilor familiale (Teviec, Hoedic, Eynan) şi din atenţia
deosebită cu care este tratată femeia şi copilul.
Există încă două serii de fapte care sugerează ideea consolidării grupurilor umane. Prima
priveşte cultul craniilor ca parte a cultului strămoşilor. Descoperiri ca acelea de la Atn Mallaha, Erg-El
Ehman, Ofnet demonstrează generalizarea fenomenului. El se asociază cu practica amenajării cavourilor
familiala (v. Aïn Mallaha) Pe de altă parte, picturile rupestre din Levantul spaniol, Sahara şi Atlas
sugerează şi spaţii destinate unui ceremonial vizând o comunitate mai largă, poate de tip tribal.
Oricum, există indicii privind o viaţă socială marcată de evenimente importante - ceremonii de
iniţiere (v. mutilări dentare constatate la tineri între 12-15 ani la Mechta-el Abri) în iberomaurusian şi
capsian. Acestora li se adaugă ceremoniile funerare care, fără îndoială, pretindeau coparticiparea
întregului grup. În sfârşit, amenajarea de trofee din oase umane şi purtarea lor publică trebuie să fi fost
legată de evenimente speciale.
8.3.2. Structuri sociale în Neolitic
În neolitic, dreptul de proprietate asupra unui anumit teritoriu începe să rezulte din efortul depus
pentru amenajare a ogoarelor. Este proprietar al unui anumit teritoriu acel grup care defrişează o
porţiune de padure, asanează sau drenează o anumita zonă, sapă canale de irigaţie.
Daca neoliticul înseamnă întărirea şi creşterea proprietăţii comunitare, el oferă totodată şi
condiţiile sporirii bunurilor care intră în proprietate personală. Până acum această proprietate personală
era redusă la setul de unelte, poate unele mijloace de transport şi obiectele de uz personal. De data
acasta, un individ sau o familie este în măsură să acapareze o cantitate de bunuri care să-i asigure o
poziţie socială avantajoasa - locuinţa şi mobilier, produse meşteşugăreşti, pomi plantaţi, animale, unele
obiecte obţinute în cadrul schimbului etc. Posibilitatea unui individ de a se sustrage controlului
comunitar începe să devină o realitate. Pe de alta, neoliticul a creat condiţiile adâncirii diferenţierii
economice între diferite comunităţi, uneori chiar din cadrul aceleiaşi arii culturale.
Paralel cu acest proces, ca urmare a complicării existenţei odată cu trecerea la economia
productivă, adică pe masura ce comunităţile ajung să stocheze bunuri care dezirabile şi, mai ales, din
necesitatea delimitării şi apărării teritoriului se poate bănui că are loc întărirea organizaţiei tribale. Şi în
acest caz, este imposibil de a opera cu date precise. De aici nevoia de a recurge la analogia etnografică şi
la speculaţii. Având în vedere datele arheologice obţinute până acum se poate face presupunerea că, în
29
majoritatea cazurilor, în neoliticul vechi organizaţia tribală este constituită din ginţi înrudite ocupând
acelaşi teritoriu fără a dispune de organe speciale de conducere şi nici de persoane cu atribuţii speciale.
Fiecare ginta îşi ducea existenţa de sine stătător. O asemenea idee este întărită de distribuţia convexă a
aşezărilor ceea ce confirmă raporturile egalitare dintre acestea, absenţa oricăror relaţii ierarhice între ele.
Pe de altă parte, descoperirile de caracter funerar nu sugereaza o diferenţiere a statutelor individuale. în
asemenea situaţie este evident că legile tribale funcţionau numai în caz de conflict când ginţile se
asociau conform anumitor reguli precis stabilite.
Ideea că în neolitic statutele indivizilor rămân mai mult sau mai puţin egalitare, nu se confirmă.
Mai ales că au fost create acum condiţiile detaşării unor indivizi pe diferite criterii. Unii dintre aceştia
încep să ocupe o poziţie deosebită în raport cu restul membrilor comunităţii. Pe de o parte prezenţa
acestor persoane a devenit o necesitate ca urmare a complicării procesului de producţie şi al existenţei, a
proliferării războiului, de ex. ei sunt aceia care decid asupra momentului începerii lucrărilor agricole,
veghează rotaţia culturilor, decid asupra necesităţii realizarii unor lucrări de îmbunătăţire a solului,
supraveghează distribuirea şi rotaţia loturilor familiale în cazul în care s-a ajuns la divizarea pământului
comunitar în loturi, organizează producţia miniera sau expediţiile în vederea aprovizionării cu materii
prime, coordonează realizarea unor lucrări de fortificaţie, asigură apărarea sau construirea mormântului
colectiv.
Pe de altă parte anumite activităţi fac necesară apariţia unor specialişti. În legătură cu aceşti
specialişti este de luat în considerare statutul cu totul particular al meşteşugarului, mai ales, al aceluia
care modelează sau transformă invizibilul în vizibil, natura (minereu) în cultură (unealtă, arme etc.), care
stăpâneşte focul. Din aceste motive statutul meşteşugarului este încărcat de sacralitate, munca sa fiind
proiectată pe miturile cosmogonice în care deţine calitatea de demiurg. Mai ales, ca făuritor al
însemnelor de rang cărora le transferă o parte din forţele sale apare drept sprijinitor şi garant al puterii.
Prezenţa unor obiecte cu funcţie sociotehnică rămâne un indiciu semnificativ. Este vorba, în
primul rând, de circulaţia unor obiecte care pot fi considerate bunuri de. La aceasta se adaugă tendinţe
de tezaurizare a unor astfel de bunuri de prestigiu evidentă, mai ales, în fazele mai recente ale
neoliticului.
Însuşi faptul că în înmormântările din neolitic se poate distinge între morminte fără inventar sau
cu inventar foarte sărac şi morminte care conţin un număr mare de obiecte între care nu lipsesc piese
care pot fi considerate "bunuri de prestigiu" este o dovadă a unei diferenţieri.
În Orientul Mijlociu şi Apropiat însă, cu toate deplasările de populaţie care se manifestă cu o
anumită periodicitate, procesul se dezvoltă aproape neîntrerupt şi se încheie prin apariţia unor societăţi
stratificate. RoIul minor pe care-l joacă metalul în unele comunităţi permit să se facă sugestia că trecerea
de la societatea primitivă la formaţiuni de clasă în această parte a lumii nu a depins atât de inventarea şi
difuziunea metalurgiei aramei şi bronzului, cât de progresele realizate în agricultură şi creşterea vitelor
şi de rolul pe care-l jucau aceste comunităţi în schimbul la mare distanţă cu materii rare. Această idee
este întărită de importanţa unor staţiuni neolitice şi chalcolitice mesopotamiene în schimbul cu
lapislazuli.
30
8.4. Îndrumar pentru autoverificare
8.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 8
Este lesne de înţeles că, în acest context general, vechile structuri sociale au început să se
altereze. Aceasta înseamnă ca afirmaţiei după care neoliticul a creat condiţiile întăririi organizaţiei
gentilico-tribale trebuie să i se aducă un anumit corectiv, şi anume acela ca, în condiţiile menţinerii şi
consolidării acestor structuri, neoliticul a creat condiţiile spargerii lor, cel puţin din punctul de vedere al
importanţei pe care-l joacă în organizarea producţiei.
8.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
-neofit – persoană care a aderat de curând la o cauză, o comunitate, şi care este neiniţiat pe deplin.
8.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prin ce se poate observa apariţia solidarităţii familiale?
2. Ce schimbări apar în societate neolitică?
8.4.5. Teste de evaluare/autoevaluare
1. Paleolitic, Mezolitic şi Neolitic.
a. Relaţiile sociale în Paleolitic. Apariţia şi modul lor de exprimare.
b. Tipuri de structuri sociale în Mezolitic reflectate arheologic.
c. Noi structuri sociale în societatea neolitică.
2. Epoca Metalelor.
a. Cum se reflectă apariţia structurilor ierarhice în societate în Epoca Metalelor ?
b.Explicaţi statutul special al metalurgistului (3p)
c. Unde a apărut şi care au fost condiţiile difuzării metalurgiei fierului?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Gordon Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966.
3. Idem, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.
4. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
31
Unitatea de învăţare 9
Credinţe religioase în paleolitic
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.4. Îndrumar pentru autoverificare
9.1. Introducere
Absenţa oricăror manifestări concrete ale unui comportament religios în paleoliticul inferior, dă
dreptul să se afirme că pe scara evoluţiei umane religia este un produs târziu. Încercarea de a căuta în
practicile canibalice documentate din China până în Franţa un argument în favoarea unei religii
incipiente în paleoliticul inferior nu este suficient de consistentă. Cu excepţia situaţiei de la Su-Ku-Tian
nu există nici un indiciu că în paleoliticul inferior astfel de practici ar fi fost integrate într-un sistem de
credinţe religioase.
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea evoluţiei comportamentelor de tip religios din Paleolitic
- Cunoaşterea principalelor ipoteze ale cercetătorilor actuali privind semnificaţiile magico-religioasă a
reprezentărilor artistice
9.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
-studenţii vor trebui să cunoască principalele elemente care definesc comportamentul religios al omului în
Palelotic
- studenţii vor trebui să cunoască principalele ipoteze actuale privind semnificaţiile magico-religioase ale
reprezentărilor artistice
9.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Credinţe religioase în Paleolitic timpul alocat este de 2 ore.
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Odată cu paleoliticul mijlociu se asistă chiar la o continuă complicare a vieţii spirituale
manifestată în depuneri rituale de cranii (Monte Cicero, Italia; Mas d'Azil, Franţa), depuneri rituale de
sfere şi unelte (El Guettar; Grotte du Prince), înmormântări de urşi (Regourdou), depuneri de ocru pe
morminte şi în aşezări, purtarea de amulete, apariţia celor dintâi înmormântări şi treptata complicare a
ritualuritor funerare (depunerea de ofrande, presărarea corpurilor cu ocru roşu, legarea cadavrului,
realizarea unor „mausolee" etc.).
32
Indiferent de cauza care a generat apariţia celor mai vechi înmormântări - teama de spiritul celui
decedat, realizarea morţii ca destin inevitabil al individului sau simpla solidaritate de grup care îmbracă,
între altele, şi grija faţă de semenul mort - ceea ce frapează este atingerea unui anumit grad de
sensibilitate, incompatibilă cu viziunea pe care omul modern şi-a format-o cu privire la predecesorii săi
paleolitici.
Cea mai spectaculoasă manifestare rămâne arta reprezentată prin obiectele de uz comun decorate
(propulsoare. Harpoane) şi obiectele de podoabă personale (pandantive), sculpturile (ex. celebrele
Venus-uri paleolitice) sau basoreliefurile (bizonii de la Tuc d'Auclouhert şi celebrele basoreliefuri de la
Roc de Sers, Franţa) şi picturile rupestre din zona franco-cantabrică (AItamira, Lascaux).
Trebuie să se atragă atenţia asupra statutului artei preistorice în general şi a aceleia paleolitice în
special. După A. Leroi-Gourhan, pictura şi gravura rupestră poartă, cu deosebire, o anumită încărcătură
simbolică. Mai ales au fost luate în considerare reprezentarea simbolică a celor două sexe (calul - sexul
masculin, bizonul - sexul feminin), simbolismul semnelor (rana, suliţa, mâna) şi al monştrilor (oameni-
cerb, oameni-bizoni, oameni-mamut etc.), rara apariţie a figurii umane în reprezentările picturale şi
tratarea ei în aceeaşi stare de inferioritate în raport cu Iumea animală.
Cea mai mare parte a artei trebuie să fie asociată de existenţa unui cult fundamental şi de
elaborarea unei mitologii în care anumite personaje, tratate de obicei de o manieră simbolică, joacă,
după caz, fie un rol principal, fie un rol secundar.
Figura umană este marginală în arta paleolitică, nu numai ca număr, ci şi ca viziune. Nu avem în
vedere aici figurinele antropomorfe şi reliefuri de genul aceluia de la Laussel. În acest grup de
monumente de artă corpul uman este stilizat, dar intenţia artistului transpare în interesul pe care-l
manifestă pentru părţle reproductive ale femeii.
Nu acelaşi lucru se poate afirma în legatură cu figuraţiile umane din picturile rupestre. Apar
personaje ciudate ca om-cerb (TroisFreres, Font de Gaume), om-bison (La Gabillou, Pech-Merle), om-
mamut (Les Combarelles), om-pasăre (Lascaux). Inţelesul mai exact al acestor reprezentări ne scapă.
Poate să fie vorba de un fapt banal (mascarea vînătorului şi pătrunderea în turma de animale) sau de o
povestire mitologică în a cărei ţesătură un personaj fantastic ocupă un loc precis sau poate de un început
de constituire a unei genealogii mitice de către acele grupe care nu-şi mai pot trasa originea dintr-un
strămoş uman cunoscut.
Caracterul sacru al acestei producţii artistice nu poate fi contestat. Problema este dacă totalitatea
artei paleolitice este reflectarea unor trăiri religioase sau redă teme mitologice.
În principiu, deci se poate accepta ideea că arta are rădăcini multiple. Nici una din aceste
rădăcini nu este liberă de mister şi de valoare simbolică. Magia vânătorii, ritualurile de iniţiere sunt
acţiuni cu valoare simbolică - luarea în posesie a unui animal sau a unui obiect, moartea simbolică şi
trezirea la o nouă viaţă a tînărului iniţiat.
33
9.4. Îndrumar pentru autoverificare
9.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 9
În paleolitic arta şi religia sunt două laturi inseparabile ale conştiinţei sociale şi că prima
îndeplineşte funeţia de mitografie. De aici caracterul foarte sacru şi foarte periculos al artei, interzicerea
atingerii sau al modificarii imaginii standard.
9.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
- hierophanie - Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entități sacre în tradiţia spirituală a
unui popor; noţiune definită de Mircea Eliade pentru a desemna, în orice religie, diversele forme sub
care se manifestă sacrul. Istoria religiilor este constituită, după Eliade, dintr-o acumulare de hierophanii,
separând astfel sacrul de profan.
9.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Elemente ale mentalităţii omului în Paleolitic.
2. Care este semnificaţia apariţiei înmormântărilor ?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
3. Gennep, A. Van, Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000
4. Bourdier, Fr., Prehistoire de la France, Paris, 1967
5. Camps, G., La prehistoire. A la recherche du Paradis perdu, Paris, 1982
6. Glyn, D., Renfrew, C., The Idea of Prehistory, Edinbourgh, 1988.
7. Hultkrantz, Å., Ørnulf, V., (ed.), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-Bergen,
1982.
34
Unitatea de învăţare 10
Credinţe religioase în Mezolitic şi Neolitic
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.4. Îndrumar pentru autoverificare
10.1. Introducere
Mezoliticul marchează un progres esenţial în modul de a gândi al oamenilor. Acest progres se
exprimă în multiplicarea noţiunilor abstracte, în tendinţa de înlocuire a imaginilor naturaliste cu valoare
simbolică cu semne-simboluri şi utilizarea lor tot mai frecventă. Cea mai grăitoare expresie a acestui
proces o reprezintă figuraţiile umane de pe pietricelele pictate aziliene.
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Reconstituirea naturii credinţelor religioase în Mezolitic şi Neolitic
- Identificarea elementelor de noutate şi a celor de continuitate în raport cu Paleoliticul
- Identificarea elementelor definitorii pentru apariţia unor culte noi şi a celor privind schimbarea
practicilor funerare
10.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să cunoască elementele definitorii pentru credinţele religioase în Mezolitic şi
Neolitic
- studenţii vor trebui să poată identifica elementelor de noutate şi a celor de continuitate în raport
cu Paleoliticul
- studenţii vor trebui să cunoască elementele definitorii pentru apariţia unor culte noi şi a celor
privind schimbarea practicilor funerare
10.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Credinţe religioase în Mezolitic şi în Neolitic timpul alocat este de 2
ore.
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Mentalitate şi religie în Mezolitic
35
Natura credinţelor religioase din această perioadă este dificil de reconstituit. În special este
aproape imposibil să se discearnă principiul fundamental care stă la baza acestor credinţe. Putem
presupune o continuitate a vechiului principiu al fecundităţii şi al fertilităţii, dar manifestări concrete,
care să-l ateste în mod indiscutabil, nu avem.
Singurul element care poate fi luat în considerare în demonstrarea perpetuării acestui principiu
şi a conturării ideii veşniciei deveniri simbolizată prin perenitatea coarnelor de cerb este rolul pe care
acestea îl joacă în anumite ritualuri (Star Carr) şi asocierea lor cultului funerar (Hoedic, Teviec).
Schimbarea fundamentală în cazul gravurilor şi picturilor parietale stă în modificarea poziţiei
omului în raport cu lumea animală. Spre deosebire de paleolitic, figura umană apare prim plan,ceea ce
înseamnă că structura miturilor reflectate în aceste reprezentări s-a modificat şi ea.
Dacă se asociază aceste manifestări cu complicarea ritualurilor funerare, apariţia cimitirelor şi a
ospeţelor funebre, practica îngropării morţilor pe familii, există suficiente argumente pentru a se susţine
existenţa, alături de cultul fertilităţii şi al fecundităţii, a cultului strămoşilor, a cărui exaltare stă la baza
femomenului megalitismului în Europa occidentală.
Un aspect important îl constituie atestarea practicării unor ritualuri de iniţiere. Astfel, în
iberomaurusian şi capsian se constată mutilarea sistematică a dinţilor la toţi tinerii de ambe sexe între 12
şi 15 ani.
Fără achiziţiile în economie şi tehnologie, fără experienţa acumulată în exploatarea şi utilizarea
completă a resurselor naturale, fără trecerea unor bariere psihologice şi fără schimbări fundamentale în
mentalitate nu ar fi fost posibilă depăşirea stadiului de "prădător" şi realizarea "revoluţiei neolitice".
10.3.1. Mentalitate şi religie în Neolitic
Este extrem de dificil de a distinge între elementele de continuitate şi inovaţii în materie de
mentalitate. Cu atât mai mult cu cât o serie de descoperiri aparţinând nivelelor neolitice timpurii
păstrează o serie de practici tipic mezolitice sau chiar paleolitice, între care, presărarea corpului cu ocru
roşu, cultul craniului, cultul strămoşilor, chiar practicarea canibalismului şi a amenajării de trofee din
oase sau cranii umane. Chiar şi arta rupestră se menţine în unele zone culturale. Se poate bănui şi
supravieţuirea unei teme religioase majore (cultul fecundităţii şi al fertilităţii) precum şi menţinerea
cultului vetrei devenit abia acum un cult domestic ce se adresează divinităţilor protectoare ale casei.
Neoliticul nu pare să însemne aşadar pe plan religios o ruptură totală.faţă de credinţele epocilor
anterioare. Ideea de fecunditate sau de fertilitate, a cărei existenţă în paleolitic este demonstrată
arheologic, constituie şi fondul religiei neolitice.
Practicile funerare se complică şi se diversifică. Riturile funerare sunt inhumaţia şi incineraţia
(documentate la Soufli Magula încă din proto Sesklo) cu predominarea aceleia dintâi.
36
Ritualurile sunt extrem de diverse şi ele merg de la inhumaţia individuală în groapă simplă fără
inventar sau cu un inventar extrem de sărac la înmormîntările colective şi succesive în mausolee de
caracter megalitic (dolmene şi alei acoperite. morminte cu pasaj) sau la tratarea corpurilor în două faze -
expunerea pe platformă şi îngropare (ex. Čatal Hüyük). Sunt de presupus, în cazul culturilor al căror rit
funerar a rămas necunoscut, (Cucuteni) şi alte rituri cum sunt expunerea corpurilor pe platforme, fără
existenţa celei de a doua faze a funerariilor, expunerea în copaci sau scufundarea în apă pentru a grăbi
descompunerea.
10.4. Îndrumar pentru autoverificare
10.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 10
Diferenţa fundamentală, priveşte forma în care acest principiu este conceput în paleolitic se pare
că este vorba de un principiu difuz. În neolitic nu numai că s-a ajuns la materializarea acestui principiu
într-o divinitate feminină, dar o serie de elemente îndreptăţesc să se vorbească de eventuala conturare a
unui cuplu divin în care principiul masculin joacă sau are să joace, un rol subordonat.
Trebuie să se adauge însă că există suficiente indicii pentru a admite că încă din neolitic s-a
conturat cultul solar, care poate fi considerat, în esenţă, o variantă a cultului fertilităţii. Numai în acest
caz principiul fertilităţii este încarnat de o forţă naturală, soarele, reprezentând poate sexul masculin.
10.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
-osuar – loc sau construcţie unde se depun osemintele rezultate din deshumări.
10.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Diferenţe şi elemente de continuitate în raport cu epoca anterioară.
2. Prin ce se caracterizează practicile funerare ?
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994
37
2. Gordon Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966
3. Gordon Childe, V., De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.
4. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
Unitate de învăţare 11
Credinţe religioase în epoca metalelor
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.4. Îndrumar pentru autoverificare
11.1. Introducere
Transformările în sfera mentalitaţii şi a culturii spirituale evoluţiile sunt la fel de interesante. Ele
demonstrează, pe de o parte, o continuitate a tradiţiei în raport cu neoliticul. Asemenea fenomene sunt,
cu precădere specifice, ariilor geografice mai puţin afectate de fenomenul migraţiilor. Este cazul
insulelor britanice, Franţei nord-vestice şi vestice. Aici se asistă la continuarea fenomenului megalitic,
ca şi utilizarea, fie şi cu unele reamenajari a monumentelor rituale de tip circular realizate din lemn sau
din piatră. Cele mai importante rămân sanctuarele de la Avebury, Stonehenge şi Sanctuary. Aceleaşi
tendinţe pot fi observate în Orientul Apropiat, respectiv în Mesopotamia şi Anatolia. Astfel capelele
perechi descoperite la Beycesultan şi dedicate unor divinitaţi reprezentate printr-o simplă stelă, sunt
refăcute în întreg bronzul timpuriu şi continuă, tipologic cel puţin, capelele identificate în nivele
chalcolitice sau neolitice târzii.
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Reconstituirea naturii credinţelor religioase în Epoca Metalelor
- Identificarea elementelor de noutate şi a celor de continuitate în raport cu Paleoliticul
- Identificarea elementelor definitorii pentru apariţia unor culte noi şi a celor privind schimbarea
practicilor funerare
11.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să cunoască elementele definitorii pentru credinţele religioase în Mezolitic şi
Neolitic
- studenţii vor trebui să poată identifica elementelor de noutate şi a celor de continuitate în raport
cu Paleoliticul
- studenţii vor trebui să cunoască elementele definitorii pentru apariţia unor culte noi şi a celor
privind schimbarea practicilor funerare
11.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Credinţe religioase în Epoca Metalelor timpul alocat este de 2 ore.
38
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Cultul vetrei, mai exact spus, cultul public sau domestic organizat în jurul vetrelor rituale se
perpetuează. Inovaţia care pare să se contureze acum este tendinţa de a se elabora o religie oficială sau a
comunităţii supravegheată sau dirijată în interesul elitelor. Modele tipice rămân în această privinţă, celţii
şi dacii în lumea carora se ştie, din izvoare scrise, că se constituise o castă sacerdotală care a procedat la
reformarea cultului şi care a jucat şi un rol deosebit în viaţa morală şi politică a popoarelor respective.
Între cultele oficiale se numară, fără nici o îndoială, cultul vetrei. Este de recunoscut în marile
vetre rituale de la Gradiştea Muncelului şi Bucureşti. Forma cea mai elaborată a acestui cult al vetrei
este cunoscută în întreaga lume indoeuropeană, varianta cea mai interesantă fiind cea romană.
Trebuie notat că ceremonii oficiale se desfaşoară în perimetrul sau în preajma sanctuarelor sau a
caselor rituale identificate în întreaga Europă continentală şi insulară, respectiv din Anglia şi Scoţia,
până în Europa centrală şi est-centrală.
Foarte interesante sunt sanctuarele construite în câmp, departe de orice aşezare omenească, ca şi
incintele sacre înalţate în păduri sau în afara terenului cultivat, ca şi în mlaştini. În totalitatea cazurilor
este vorba de sanctuare intertribale ceea ce explică şi marea durată a utilizării lor. Predilecţia pentru
locurile deschise sau pentru înalţimi este o trăsătură a epocii Latène. De notat că unele din aceste
structuri sunt orientate în funcţie de puncte astronomice, de exemplu, poziţia soarelui la solstiţiul de vară
(Stonehenge, Libenice).
Este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că, de regulă, ritualul public era asociat cu
sacrificii sângeroase (umane şi animale) şi consumarea cărnii în cadrul ceremonialului comensualităţii.
Numeroase dovezi atestă practica sacrificiilor umane. Trebuie să se reţină că desfaşurarea
ceremonialului religios a pretins şi elaborarea unui set de obiecte rituale - vase zoomorfe, vetre
portative, clopoţei ca şi existenţa unui personal specializat, foarte bine cunoscut din Latène.
Natura exactă a credinţelor religioase nu este uşor de stabilit. Mai cu seamă este greu de lămurit
măsura în care între religia neolitică şi cea din epoca metalelor există continuitate sau discontinuitate. De
regulă, se consideră că o dată cu neoliticul cultul „marii mame" dispare şi locul lui este luat de divinităţi
masculine solare sau cereşti, precum şi de încarnări sau personificări ale unor fenomene economice şi
culturale. O asemenea transformare este susţinută de unele comportamente stranii cum este operaţia de
masculinizare a stelelor antropomorfe megalitice. Pe de alta parte, predilecţia pentru anumite simboluri -
stele, soare şi lună reprezentate sub formă de disc solar, soare plus sateliţi, cerc cu raze, cerc cu raze
terminate cu mâini, ca şi prin motive derivate (cerc, crucea gamată, vârtej, roata cu spiţe), perechea de
coarne cu vârfurile întoarse desfăşurate lateral, pasărea de apă, de fapt protome de pasăre de apă, barca,
spirala, sunt argumente în favoarea existenţei unor culte astrale, în special solare şi în susţinerea ideii
înlocuirii vechilor divinităţi chtoniene ale fertilităţii cu divinităţi uraniene sau cosmice.
Unele modificări se înregistrează în a doua jumătate a epocii hallstattiene. Nu în sensul că
simbolurile astrale dispar cu totul din motivistică. Ele se menţin, dar sunt din ce în ce mai simplificate.
Subzistă cea mai stilizată expresie a soarelui - crucea gamată - care este folosită fie ca motiv singular, fie
ca motiv central. Cum se afirma însă ceva mai înainte, simbolurile religioase au tendinţa de a face loc
simbolurilor forţei militare şi agresivităţii (protome de taur, berbec sau căprior, feline, securea-dublă). O
problemă interesantă este aceea a folosirii unor arme drept substitute sau atribute ale divinităţii (sabia,
măciuca). Cazul cel mai frapant este reprezentat de sabie care conform spuselor lui Herodot era
substitutul lui Ares la sciţi şi era onorată ca atare.
Se poate bănui că spre sfârşitul epocii hallstattiene şi, mai cu seamă, în Latène se finalizează
procesul de constituire a unui panteon în care diferite forţe sau principii naturale, socio-economice şi
culturale capătă expresie umană. Dintre popoarele preistorice europene doar celţii, traco-dacii, iberii şi
germanii au realizat această evoluţie în afara influenţei greceşti sau romane.
În afara cultelor principale lumea epocii metalelor pare să fi fost ataşată şi de o serie de culte
legate de genii sau zeităţi minore protectoare, dar totuşi foarte respectate. Asemenea idee este susţinută
nu atât de perpetuarea unor practici religioase în antichitatea greco-romană, deşi informaţia are valoare
pentru noi, cât de descoperirea de ofrande depuse în raport cu unele elemente naturale
39
Cât priveşte practicile funerare câteva tendinţe generale trebuie să fie menţionate de la început.
În primul rând, este vorba despre faptul că transformările sociale îşi găsesc o reflectare şi în obiceiurile
funerare. Fenomenul este expresia relaţiei speciale dîntre decedat şi societatea din care face parte, de
regulă, în funcţie de persoana socială a defunctului. Şi aceasta pentru că moartea nu este o problemă
strict familială, ci priveşte pe rude şi pe vecini, mai exact fracţiuni dacă nu întreaga comunitate. Nu
întotdeauna există o suprapunere absolută între statutul defunctului şi atenţia care i se acordă. De pildă,
în Helladicul mijlociu se constată o grijă deosebită pentru copiii chiar foarte mici. În asemenea situaţii
este evidentă mai marea importanţă a complexului cultural decât al celui social. De altfel, în alegerea
ritualului contează şi cauza şi locul morţii, eventual o serie de calitaţi cu totul speciale ale defunctului
(puteri magice, înţelepciune etc.).
Al doilea aspect care merită să fie reţinut este acela că se constată o destul de mare varietate de
obiceiuri privind tratarea legată, mai ales, de ideea mormântului colectiv, distrugerea şi fragmentarea
corpului datorită practicilor canibalice.
În al treilea rând, este de remarcat variabilitatea selecţionării spaţiului funerar, ca şi a tipului de
mormânt, opoziţia cea mai interesantă din punctul de vedere al reconstituirii mentalităţii epocii fiind
aceea dintre înmormântările intra- şi extramuros. Întrebarea cea mai importantă priveşte cauzele care
impuneau o anumita alegere, mai ales, când este vorba de folosirea alternativă a celor două spaţii
funerare în cadrul aceleiaşi comunităţi. Cu atât mai acută devine întrebarea cu cât norma este aceea a
instalării celor morţi într-un teritoriu distinct de acela al aşezării, teritoriu situat la foarte mare depărtare.
Aşa se şi explică faptul că astăzi sunt culturi pe care le cunoaştem numai prin cimitire (Ha central
european), aşezările respective nefiind încă identificate.
11.4. Îndrumar pentru autoverificare
11.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 11
Este necesar să se stăruie asupra încă unui aspect şi anume tendinţa de creştere a importanţei
incineraţiei în raport cu inhumaţia, în unele ansambluri culturale (Bronz târziu - Hallstatt în Europa
centrală şi vestică, unele din fazele civilizaţiei Latène celtice). Această tendinţă nu devine operantă decât
în anumite arii culturale şi în anumite momente istorice. Ea este departe de a fi norma în practicile
funerare ale epocii metalelor. Dimpotrivă inhumaţia rămâne ritul dominant.
Spre sfârşitul acestor sumare consideraţii este important să se atragă atenţia asupra tendinţei de
abandonare, în unele zone, a mormântului colectiv în favoarea mormintelor individuale. Sigur, unele
„cavouri" de familie, continuă să apară, ca şi rarele înmormântări duble, dar norma este cea menţionată.
Este interesant că reapariţia mormintelor colective nu mai exprimă ataşamentul la o societate egalitară,
ci, dimpotrivă polarizarea societăţii, detaşarea elitelor care beneficiază de rituri particulare, spaţiu
funerar rezervat, ofrande tipice.
40
11.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
- comensalitate – cei care iau masa împreună; comeseni
- teriomorf - care prezintă teriomorfism; în formă de fiară
11. 4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce schimbări au loc în domeniul religios în raport cu Neoliticul ?
2. Ce ritualuri şi practici funerare sunt asociate manifestărilor religioase ?
3. Monumente şi motive asociate practicilor religioase.
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Dumézil, G., Zeii suverani ai indo-europenilor, Bucureşti, 1997.
3. Childe, G. V., De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.
4. Renfrew, C., The Emergence of Civilisation, Londra, 1972.
5. Idem, Approaches to Social Archaeology, Edinbourgh, 1984.
Unitatea de învăţare 12
Creaţii artistice în preistorie şi modul de receptare in cadrul
societăţii (Paleoliticul)
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.4. Îndrumar pentru autoverificare
12.1. Introducere
Cea mai spectaculoasă manifestare rămâne arta reprezentată prin obiectele de uz comun decorate
(propulsoare. Harpoane) şi obiectele de podoabă personale (pandantive), sculpturile în ronde-bosse (ex.
celebrele Venus-uri paleolitice) sau basoreliefurile (bizonii de la Tuc d'Auclouhert şi celebrele
basoreliefuri de la Roc de Sers, Franţa) şi picturile rupestre din zona franco-cantabrică (AItamira,
Lascaux).
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea caracterului magico-religios al artei Paleoliticului
- Cunoaşterea rolului pe care l-au jucat miturile în iconografia artei Paleoliticului
41
12.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să deprindă capacitatea de a evalua creaţiile artistice ale Paleoliticului
raportându-le la caracterul magico-religios al artei din această epocă
- studenţii vor trebui să recunoască influenţa miturilor în elaborarea iconografiei artei
Paleoliticului
12.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Creaţii artistice în preistorie şi modul de receptare in cadrul
societăţii (Paleoliticul) timpul alocat este de 2 ore.
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Înainte de a discuta câteva probleme concrete este necesar să se atragă atenţia asupra statutului
artei preistorice în general şi a aceleia paleolitice în special.
Fără îndoială că apariţia artei presupune o serie de trăsături biologice: capacitatea de a percepe
realitatea stereoscopic şi în culori, dar şi dezvoltarea gândirii astfel încât să se realizeze perceperea
identităţii, similarităţii şi ambiguităţii, dezvoltarea capacităţii de triere a informaţiei şi de
conceptualizare, de operare cu simboluri, inclusiv elaborarea simbolismului culorilor şi al mirosurilor,
capacitatea de a face imagini, adică de a elabora mijloace extrinsece de semnalizare, în sfârşit, realizarea
sau recunoaşterea existenţei unui timp mitologic (Faulstich îl denumeşte „dreamtime") poputat cu eroi
culturali sau alte fiinţe supradotate pe care oamenii primitivi îi vizualizau teriomorfic şi fizioplastic sau
naturalist. Din această asociere - mit şi imagine - rezultă automat că arta nu reprezintă altceva decât o
parte integrantă a vieţii magico-religioase al cărei conţinut şi forme de exprimare erau apanajul unor
profesionişti: prima generaţie de şamani.
Nu există nici un motiv pentru a se respinge ideea unei etape preiconice a ritualului religios
sugerată de acele „macaroane" de la Koonalda (Australia) asociate cu sunete (vezi instrumentele
muzicale de la Abri Blanchard), gesturi (dansuri şi invocaţii), culori (ocru, poate şi alte culori), flori (v.
Shanidar), parfumuri. Fără îndoială că alegerea speciilor de plante şi a culorilor avea o anume
semnificaţie. Relaţia simbolică, religioasă, dintre imagine şi mit, deci caracterul asociativ al artei şi
mitului, a putut fi foarte clar demonstrată de către R. Layton pe baza comportamentului aborigenilor din
Australia. Această cercetare oferă chiar şi o alternativă la înţelegerea variantelor artei paleolitice, în
unele mituri procedându-se fie la compilări sau comprimări a mai multor teme într-un singur motiv, de
exemplu omul-animal, fie la simplificarea povestirii. Chiar dacă au apărut o serie întreagă de fapte noi,
dificultăţile nu sunt uşor de surmontat. Înainte de a atrage atenţia asupra acestora, descoperiri mai
recente obligă la o oarecare reconsiderare a întregii problematici. Este vorba de o serie de gravuri pe
dale de piatră sau plachete descoperite la La Marche şi Enlène risipite pe podea, în jurul unor vetre. Este
interesant că în afară de animale au fost identificate nu mai puţin de 40 figuri umane (nude sau
îmbrăcate). Natura figuraţiei şi locul de descoperire pun în discuţie eventuala existenţă a unui cult
domestic legat de vatră şi de fiinţe mitice antropomorfe, spre deosebire de sanctuarele colective în care
erau reprezentate mituri centrate în jurul unor personaje teriomorfizate. Ideea unor mituri paralele este
sugerată şi de existenţa figurinelor antropomorfe şi, mai ales, de asocierea figurină - gravură - pictură
constatată la Tito di Bustillo (Spania). În sfârşit, la Saint Cirq, trei figuri umane bestializate ocupă un loc
central, ceea ce obligă Ia răsturnarea modelului propus de Laming-Emperaire/Leroi-Gourhan cu privire
la funcţia marginală a fiinţei umane în mit. Ideea lor poate suporta un corectiv pornindu-se de la situaţia
de la Saint Cirq.
Cât priveşte conţinutul exact al acestor mituri nu se poate opera decât cu ipoteze în care cea a lui
A.Leroi-Gourhan se bucură de o mare credibilitate. Sunt de notat în acest context şi acele „wandjina"
australiene din zona Kimberly care reprezintă, în viziunea aborigenilor, spiritele şi puterea fiinţelor
mitice a caror acţiune pământeană s-a încheiat. De aici rezultă şi obligaţia permanentă a grupurilor
beneficiare de a le întreţine permanent fără a deteriora imaginea iniţială.
După A. Leroi-Gourhan, pictura şi gravura rupestră poartă, cu deosebire, o anumită încărcătură
simbolică. Mai ales au fost luate în considerare reprezentarea simbolică a celor două sexe (calul - sexul
42
masculin, bizonul - sexul feminin), simbolismul semnelor (rana, suliţa, mâna) şi al monştrilor (oameni-
cerb, oameni-bizoni, oameni-mamut etc.), rara apariţie a figurii umane în reprezentările picturale şi
tratarea ei în aceeaşi stare de inferioritate în raport cu Iumea animală.
12.4. Îndrumar pentru autoverificare
12.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 12
Evident că nu se poate nega că o parte însemnată a acestei producţii artistice este expresia
materială a unor practici magice (magia vânătorii şi a ritualurilor de iniţiere). Dar cea mai mare parte a
ei trebuie să fie asociată de existenţa unui cult fundamental şi de elaborarea unei mitologii în care
anumite personaje, tratate de obicei de o manieră simbolică ,joacă, după caz, fie un rol principal, fie un
rol secundar. Conform opiniei aceluiaşi cercetător această poziţie rămâne mereu fixă pentru că în nici
una din reprezentările cunoscute nu se întâlnesc cazuri în care se pot constata inversări de roluri. Tito
Bustillo; Saint-Cirq.
12.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
-arta rupestră – denumire dată manifestărilor artistice realizate pe stânci sau pe pereţii peşterilor
-ocru – Varietate de argilă de culoare galbenă, roşie sau brună, formată din hidroxizi de fier, care,
actual, este folosită ca pigment la fabricarea unor vopsele.
12.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce trăsături biologice au făcut posibile apariţia artei ?
2. Care este legătura între artă şi mit ?
3. Reprezentări simbolice în arta Paleoliticului
12.4.5. Teste de evaluare/autoevaluare
1. Paleolitic, Mezolitic şi Neolitic.
a. Ce este specific artei în Paleolitic.
b. Care sunt schimbările în arta rupestră în Mezolitic ?
c. Care sunt diferenţele şi care sunt asemănările în Neolitic în domeniul religios faţă de
perioadele anterioare ?
d. Explicaţi statutul special al metalurgistului
43
Bibliografie obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
3. Gennep, A. Van, Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000.
4. Bourdier, Fr., Prehistoire de la France, Paris, 1967.
5. Camps, G., La prehistoire. A la recherche du Paradis perdu, Paris, 1982.
6. Glyn, D., Renfrew, C., The Idea of Prehistory, Edinbourgh, 1988.
7. Hultkrantz, Å., Ørnulf, V., (ed), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-Bergen,
1982.
Unitatea de învăţare 13
Creaţii artistice în preistorie şi modul de receptare in cadrul
societăţii (Mezolitic, Neolitic şi Epoca Metalelor)
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.4. Îndrumar pentru autoverificare
13.1. Introducere
Evoluţii interesante se constată şi în artă. Nu este vorba numai de modificarea raportului dintre
artele majore şi minore în favoarea acelora din urmă, ci şi de modificarea iconografiei, tematicii şi
stilului. Afirmaţia de mai înainte nu trebuie să fie absolutizată. Producţii majore - pictură sau gravură
rupestră sau sculptură în ronde-bosse subsistă, dar numai în anumite arii geografice.
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea schimbării raporturilor care intervin între diferitele ramuri ale artei în raport cu
Paleoliticul
- Identificare schimbărilor în materie de iconografie, tematici şi stil faţă de Paleolitic
13.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să cunoască modificările care intervin în raporturile dintre diferitele ramuri
ale artei
- studenţii vor trebui să poată identifica schimbările în materie de iconografie, tematici şi stil faţă
de Paleolitic
13.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Creaţii artistice în preistorie şi modul de receptare in cadrul
societăţii (Mezoliticul, Neoliticul şi Epoca Metalelor), timpul alocat este de 2 ore.
44
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3. 1. Arta în Mezolitic
Se poate spune că ele rămân o caracteristică a spaţiului circummediteranean (Levantul spaniol,
Maghreb, Antalya) şi a prelungirilor lui (Porţile de Fier, Sahara, Tassili, Tilbeşti, Timissit). Sunt zonele
care păstrează, modificând tematica şi iconografia, îndemînarea tehnică specifică picturii sau gravurii
din paleoliticul superior - ştiinţa dispunerii figurilor în scene, sugerarea mişcării şi păstrarea stilului na-
turalist, cel puţin în redarea figurilor de animale. Nu sunt însă singurele manifestări de artă din zona
amintită. Paralel se constată tendinţa de recurgere, tot mai frecventă, la motive geometrice-triunghiuri,
linii curbe, căpriori, linii punctate fie pentru decorarea unor stânci (de ex. cele 70 stânci de la Timissvt),
fie ale unor obiecte de uz curent, din os sau corn; fie pentru decorarea cojilor de ou de struţ ce erau
probabil folosite ca recipiente în capsian. Această tendinţă devine o r gulă în cazul artei din cercurile
nordice. Aici, întreaga producţie artistică se reduce la decorarea unor obiecte de uz comun (mânere de
topoare, de pumnale, harpoane). Astfel de obiecte decorate sunt descoperite din Danemarca până în NE
Europei şi sunt asociate cu culturile Duvensee, Maglemose, Kongemose, Ertebelle, Kunda, Narva şi
Osa. În toate cazurile este vorba de gravuri în care motivele ornamentale principale sunt cele
geometrice. Figura umană apare rar (ex. numai de 20 de ori în Danemarca) şi este tratată cu o foarte
mare stângăcie (Veksø Moss, Ryemarksgaarden, Jordløse). Animalele apar încă şi mai rar (Langeland,
râul Uzava, râul Pärnuŭ, Törrala). Lor li se adaugă o serie de figurine miniaturale din ambră, redând
extrem de naiv şi caricatural animale (Egemarke, Jutlanda).
Cu excepţia marilor ansambluri pictate sau gravate şi a sculpturilor de la Lepenski Vir care pot
fi considerate expresia materială a unor credinţe sau practici religioase şi a pietricelelor aziliene care nu
pot fi separate de cultul strămoşilor, restul producţiei artistice mezolitice are o destinaţie laică - simplă
decorare a unor arme sau unelte.
Pietricelele pictate aziliene operează cu trei grupe de semne: 1) puncte şi combinaţiile lor; 2)
lineare; 3) geometrice complexe. Este interesantă grija pentru alegerea dimensiunilor, organizarea
spaţiului în funcţie de unele criterii asociative.
Această artă care se divizează în două zone geografice (cantabro-pireniană şi jura-rhodaniană),
la care poate fi adăugat cercul oriental şi african se datează între cca. 9500-7500 î.H. Are deci o vârstă
scurtă şi se situează, din punctul de vedere al originii, Prelungirea artei maglaneniene.
13.3.2. Arta în Neolitic
Producţia artistică a acestei perioade nu poate fi disociată de tot ceea ce înseamnă trăire
religioasă. Din acest punet de vedere legătura cu etapele anterioare este evidentă. Deosebirea importantă
stă nu atât în schimbarea destinaţiei, ci în natura şi calitatea artei neolitice.
Tendinţa generală este aceea de dispariţie a unor genuri (pictura şi gravura rupestră). Excepţie
fac picturile de dată mai recentă din Levantul spaniol (stilul IV, de tranziţie), gravurile din perioada
bovideană din Hoggar, unele din gravurile sau picturile pe stîncă din Atlas şi din Egipt.
45
Pictura murală cu subiect laic sau religios este puţin cunoscută. Doar fragmente de pereţi
decoraţi la Hacilar, Karanovo, Căscioarele şi capelele pictate din aşezarea de la Catal Hüyük Est.
Aceasta din urmă localitate a dat însă măsura puterii de creaţie a artiştilor neolitici. De aici provin, între
altele, panouri conţinând motive geometrice sau florale stilizate dintre care unele ar putea să aibe un
inţeles care scapă, scene a căror simbolism este greu de descifrat (cadavre desarticulate, vulturi roşii şi
negri atacând cadavre fără cap), ca şi prima încercare de realizare a unui peisaj.
Arta sculpturală (sculptura în piatră sau modelajul în lut) are o arie de difuziune extrem de
restrînsă. Dintre realizările cele mai impresionante sunt de menţionat cele mai vechi portrete. modelaie
în lut sau în gips pe un craniu natural descoperite la Jerichon; Tell Ramad şi Bensalmoun. Un loc aparte
trebuie acordat complexului reprezentat de aşezarea de la Čatal Hüyük Est; unde pe lîngă picturi au fost
descoperite şi un mare număr de sculpturi în basorelief sau ronde-bosse. Aici au fost găsite modele în lut
reprezentând o divinitate născând bucranii, capete sau coarne de bou sau de berbec acoperind pereţi
întregi sau platforme; toate integrate într-un ansamblu complex de credinţe religioase şi funerare. Şi de
asemenea; un loc special ocupă seriile de capete de la Lepenski Vir a căror origine şi semnificaţie rămîn
greu de stabilit.
Trebuie să se excludă din capitolul referitor la artele majore neolitice megalitismul întrucât nu
există nici un element care să oblige să fie considerat drept un fenomen artistic propriu-zis. Aşa cum s-a
încercat să se sublinieze mai înainte megalitismul este mai curând un curent ideologic şi religios, iar
simpla îndemânare tehnică în transportarea pietrelor şi asamblarea lor în construcţii cu respectarea unui
anumit plan nu dă dreptul să fie catalogate drept opere de artă. Este drept că în această arie se cunosc o
serie de monumente sculpturale. fie reprezentând figuraţii umane stilizate, amintite deia mai înainte, fie
decorate cu motive abstracte – arcade, cîrlige, semne în U, spirale, ecusoane decorate cu linii curbe.
Între acestea se numără cele 23 de Dietre care constituie camera funerară din dolmenul de la Gavrinis
(Larmor-Baden., Morbihan). Comentariul precedent se referă nu la acest gen de producţii, ci la diversele
tipuri de monumente megalitice (menhiri, cromlechuri; dolinene).
Cea de a doua caracteristică este o anumită detaşare faţă de model de unde rezultă că ceea ce
contează pentru artistul neolitic nu este redarea exactă a trăsăturilor corpului, ci sugerarea unei idei, a
unei atitudini, încărcarea acestor opere de artă cu o anumită simbolistică. Pentru omul modern frapează
chiar faptul că în ciuda absenţei detaliilor, a schematismului, artistul neolitic a avut atâta forţă încât să
facă ca o figurină neolitică să transmită un mesaj (ex. Gânditorul de la Hamangia). Aceasta presupune că
pentru acest artist ceea ce conta nu era calitatea realizării în sine, cât intenţia care sta la baza ei.
Nu este o sarcină uşoară găsirea sensului simbolic al decoraţiei de pe vase. Situaţia este mult
mai simplă în cazul unor motive figurative (bucraniul, securea dublă, cerbul, motivul ochilor) sau a
acelor motive geometrice care derivă din motive figurative (crucea de Malta în ceramica Samarra sau
ghirlanda din cultura Halaf şi care au, fără îndoială, o semnificaţie religioasă. Dar, în majoritatea
cazurilor, o asemenea derivare este imposibil de demonstrat şi încă şi mai imposibil de dovedit ce
simbolistică ascunde spirala sau meandrul atât de caracteristice culturilor cu ceramică pictată din spaţiul
carpato-balcanic. Încercările de interpretare nu lipsese, dar pare mai aproape de adevăr ideea că este
vorba de utilizarea acestor motive cu simplu scop decorativ.
Dacă se iau în considerare toate transformările amintite se poate face afirmaţia că odată cu
neoliticul a luat sfârşit „vârsta de aur" a umanităţii. Vremea în care omul lua de-a gata tot ceea ce natura
îi oferea fără să fie obligat să depună un efort deosebit ca durată de timp şi consum de energie a fost
depăşită.
Odată cu trecerea la producerea mijloacelor de subzistenţă omul a fost silit să muncească mai
mult şi să-şi desfăşoare întreaga activitate nu la întîmplare, în funcţie de epuizarea hranei, ci în funcţie
de ciclul vegetaţiei şi al anotimpurilor. Nu numai că ziua de lucru a crescut considerabil, dar a trebuit să
găsească diferite formule pentru a realiza o producţie care să-i permită supravieţuirea şi, în cele din
urmă, să obţină un surplus.
Sporirea cantităţii de muncă depusă, perfecţionarea tehnicii, intensificarea relaţiilor de schimb
au determinat creşterea bogăţiei şi, pe durată, posibilitatea acumulării inegale a surplusului şi distrugerea
structurilor comunitare.
De aici rezultă marea cezură între neolitic şi epocile care l-au precedat şi faptul că trecerea la
societatea civilizată este condiţionată de parcurgerea acestei etape.
46
13.3.3. Arta în Epoca Metalelor
Arta epocii metalelor este constituită din gravuri rupestre, sculpturi, produse ale artelor minore:
(piese de port decorate, care minaturale votive, decoraţia ceramicii şi a unor obiecte uzuale - arme şi
vase din metal, de exemplu).
Gravurile rupestre nu au o răspândire foarte largă. Ele sunt caracteristice pentru trei arii. Alpii
Maritimi, mai exact, zona muntelui Bego, împreună cu Italia, Scandinavia (Danemarca, Norvegia,
Suedia cu insula Bornholm) şi Maroc (Atlas). Dintre aceste trei zone cea mai interesantă prin tematică şi
dispunere spaţială a motivelor ramâne cea meridională (Val Camonica, Val de Fontalba, Val de
Merveilles). Motivele cu care se operează sunt animale corniforme (cca 50% din totalul reprezentărilor),
inclusiv animale atelate la plug, arme şi unelte cu predominanţa pumnalelor şi halebardelor, seceră şi
figuri antropomorfe de regulă executate din figuri geometrice şi arme şi, în sfârşit, figuri geometrice.
Dispunerea circulară în jurul unor spaţii deschise sugerează funcţia de locuri sacre îndeplinită de
acestea, de spaţii de adunare ale mai multor comunităţi cu ocazia unor ceremonii religioase. Prezenţa
animalelor cu coarne, reprezentările de pluguri şi scenele de arat sugerează ritualuri legate de fertilitate,
poate efectuate la începutul primăverii. Acest grup este şi foarte bine datat pe baza tipurilor de pumnale
şi halebarde care se înscriu în limitele tipologice ale bronzului timpuriu. Gravurile de la Val Camonica
cuprind şi o fază mai târzie caracterizată prin reprezentarea calului. La fel, gravurile scandinave au avut
o existenţă mai îndelungată. În plus, la motivele agrare se adaugă altele legate de modul de viaţă specific
zonei, adică reprezentări de bărci. În sfârşit unele figuri umane pot fi proiectate pe tradiţiile mitologice
ale neamurilor germanice pornindu-se de la atributele cu care sunt reprezentate, şi anume Odin (cu
lancea), Thor (cu ciocanul sau toporul), UIIer (cu arcul).
Acestui gen de artă li se pot adăuga stelele şi stâncile gravate din Alpii elveţieni (Valais, Sion).
Un al doilea grup de monumente de artă extrem de interesant este acela reprezentat de
sculpturile cicladice. Acestui grup îi pot fi adăugate unele arii culturale anatoliene care au dat la iveală
idoli antropomorfi stilizaţi în formă de vioară sau de disc (Troia., Beycesultan, Alača Hüyük). Ne găsim
aici în prezenţa unei producţii de o valoare artistică remarcabilă. Din punct de vedere stilistic idolii
cicladici pot fi divizaţi în mai multe grupe. Unul din criterii este acela al manierei şi dimensiunilor. De
regulă, avem de-a face cu sculpturi egale sau mai mari decât natura, bidimensionale. Aceleaşi principii
ale bidimensionalităţii prezidează şi la realizarea idolilor de mici dimensiuni în formă de vioară sau de
galetă. Idolii mari, bidimensionali, pot fi înscrişi în categoria reprezentărilor stilizate în care detaliile
figurii umane sunt redate într-o formă simplificată, dar identificabile. Trăsăturile anatomice sunt
subliniate astfel încât nu există nici un dubiu asupra sexului căruia îi aparţin. Sunt idoli feminini, făra
excepţie. Reprezentările tridimensionale sunt extrem de rare. EIe sunt de dimensiuni reduse dar se
înscriu în caracteristicile aceluiaşi stil geometric. Spre deosebire de idolii bidimensionali care sunt
reprezentaţi în aceeaşi atitudine statică (în picioare, cu mâinile îndoite pe piept, cu faţa îndreptată în
sus), idolii tridimensionali sunt înfaţişaţi şezând şi în momentul executării unei acţiuni (Cântăreţul din
flaut, cântăreţul din liră). Interpretarea acestui grup nu este comodă deoarece, în mod invariabil, provin
din descoperiri de caracter funerar. Asocierea lor cu credinţa într-o zeiţă, stăpâna vieţii şi a morţii, nu
este de exclus. Dar prezenţa cântăreţilor din instrumente muzicale, mai ales cel cu lira, sugerează o
foarte veche reprezentare a Iui Apollo, al carui cult era oficiat în sanctuarul panhellenic din Delos.
47
Modelajul în lut în vederea realizarii de idoli antropomorfi, care sau părţi din care votive de lut
ocupă un loc minor. Singurul cerc cultural de importanţă rămâne Gârla Mare. În Europa centrală şi
vestică figurinele sunt rare. Ele au apărut în contexte Br.III b sau HA B la Pointe Roger (Euvy).
Merită să fie menţionat însă faptul că efecte artistice sunt scoase din formă (vase de metal sau
imitaţii în lut a vaselor de metal), din decor (de mare rafinament şi capacitate de adaptare la tectonica
vasului), din găsirea unor metode noi de a obţine contraste - incrustaţia sau placaj cu aur sau cositor). De
asemenea este de semnalat renaşterea ceramicii pictate (helladic, minoic, Lausitz, mailhacian, geometric,
faza Arnoaldi a culturii Villanova), deşi tendinţa generală este de a se folosi decorul plastic (canelură,
brâu, butoni), incizia şi incrustaţia cu alb sau cu roşu. În sfârşit, trebuie să se adauge ca realizari artistice
deosebite urnele în formă de cabană (civilizaţia latiala) sau de figură umană (mormintele cu clopot
pomeraniene), ca şi capacele în formă de coif (Villanova).
13.4. Îndrumar pentru autoverificare
13.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 13
Dacă neoliticul este inferior paleoliticului din punetul de vedere al realizărilor în domeniul
artelor majore, în schimb. a excelat în artele minore - plastica antropomorfă şi zoomorfă, ceramica
antropomorfă sau zoomorfă, decoraţia vaselor. Nu este uşor să se realizeze o clasificare a acestei
producţii în condiţiile unei extrem de mari diversităţi de stiluri şi în condiţiile în care în cuprinsul
aceleaşi culturi materiale se constată modificări sensibile în tematică şi stil de la o fază culturală la
alta.Caracteristica generală a tot ceea ce înseamnă artă minoră este tendinţa spre schematism şi
abstractizare, rara utilizare a motivului naturalist. Producţii naturaliste sau quasinaturaliste de genul
vulpii de la Pietrele şi a figurinelor din cultura Butmir rămân excepţii.
Ultimul aspect asupra căruia se cuvine a face câteva menţiuni este arta târzie hallstattiană şi cea
Latène, particularizată prin apariţia stilurilor „naţionale". Este vorba de arta scitică, prin excelenţă
animalieră, cu o tehnică specială a reprezentării animalului (contorsionat, cu detaliile anatomice exagerat
subliniate). Alt cerc este reprezentat de arta celtică cu predilecţie pentru motivul geometric (spiralic) şi
simplitate, cu foarte rara redare a figurii umane (de regulă, capete sau numai tigve, v. cazanul ritual de Ia
Gunderstrup). Pentru spaţiul balcano-dunărean cele două cercuri sud-tracic şi dacic - primul mai afectat
de influenţa persană şi greacă şi oferind o serie întreaga de piese de toreutica provenind din cimitire
(Duvanli) sau tezaure (Panagiurişte). Cel de aI doilea grup este cunoscut prin două etape. O etapă
comună cu lumea sudică caracterizată prin celebrele morminte princiare de la Peretu şi Agighiol. Cea de
a doua etapă, epurata în măsură de elementul figurativ tinzând spre motivul geometric şi floral şi
constând în efecte artistice prin eleganţa formei (v. tezaurul de la Sâncrăieni). În sfârşit, un loc cu totul
particular în arta preistorică îl deţine cercul iberic. Aici, spre deosebire de toate celelalte ansambIuri
culturale europene, se cunosc monumente sculpturale unice, de o mare valoare artistică. Doua statui sunt
cu deosebire citate Doamna din Elche şi Doamna din Braga, poate reprezentând divinităţi feminine
locale. Se poate bănui că această artă iberică s-a dezvoltat sub influenţa cartagineză şi greacă.
13.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
- iconografie - Disciplină care se ocupă cu studiul operelor realizate în diverse arte plastice; studiu al
operelor de acest fel privitoare la un anumit subiect
48
13.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt transformările intervenite în artă în Mezolitic şi Neolitic faţă de Paleolitic ?
2. Când apar stilurile “naţionale” în artă ?
Bibliografia obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
3. Gennep, A. Van, Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000.
4. Bourdier, Fr., Prehistoire de la France, Paris, 1967.
5. Camps, G., La prehistoire. A la recherche du Paradis perdu, Paris, 1982.
6. Glyn, D., Renfrew, C., The Idea of Prehistory, Edinbourgh, 1988.
7. Hultkrantz, Å., Ørnulf, V., (ed), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-Bergen,
1982
Unitatea de învăţare 14
Apariţia societăţilor stratificate
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.4. Îndrumar pentru autoverificare
14.1. Introducere
Dizolvarea relaţiilor gentilice şi apariţia şi dezvoltarea societaţilor împărţite în clase şi a statului
înseamnă transformarea şi înlocuirea treptată a formelor comunitare de proprietate cu diferite forme de
proprietate privată, apariţia unor forme noi de circulaţie a bunurilor între membrii unei comunităţi în
Iocul vechiului sistem al reciprocităţii, apariţia eredităţii funcţiei şi a unor statute sociale privilegiate în
Iocul unor funcţii încredinţate în temeiul calităţilor individuale ale deţinătorilor lor, adăugarea la drepturi
rezultând dintr-un statut social privilegiat pe acela de control asupra factorilor de producţie şi de a
percepe impozite, dispariţia rolului dominant al relaţiilor de rudenie şi apariţia unor raporturi sociale de
un tip nou.
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:
- Cunoaşterea schimbărilor care intervin în raporturile dintre membrii comunităţilor umane
- Cunoaşterea elementelor care determină crearea clivajelor sociale
- Rolul jucat de diferitele sectoare economice în crearea diferenţelor sociale.
49
14.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor trebui să cunoacă factorii care au dus la modificarea raporturilor dintre membrii
comunităţilor umane
- studenţii vor trebui să poată identifica elementele care au dus la crearea clivajelor sociale
13.2.3. Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Apariţia societăţilor stratificate, timpul alocat este de 2 ore.
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Apariţia inegalităţii de putere şi de avere, dizolvarea treptată a relaţiilor gentilice şi apariţia şi
dezvoltarea societaţilor împărţite în clase, dispariţia caracterului dominant al relaţiilor de rudenie şi
înlocuirea lor cu alte structuri, se realizează în cadrul unui proces extrem de complex şi de diversificat în
funcţie de natura factorilor care acţionează asupra sau în cuprinsul unei comunităţi date: factori interni
de evoluţie, aşezare geografică favorabilă (accces la bogăţii naturale, poziţie cheie faţa de căi comerciale
importante, participarea sau accesibilitatea la marile curente culturale ale epocii şi, în cazuri
excepţionale, presiunea unor factori externi, care pot să se manifeste sub forma unor infiltraţii lente sau a
unor invazii.
Primul dintre aceşti factori care trebuie luat în considerare este dezvoltarea internă a societăţii
care, în mod foarte general este exprimată în formula - dezvoltarea forţelor de producţie, în primul rând
a tehnicii şi a uneltelor, diversificarea activităţilor economice, adâncirea diviziunii muncii la toate
nivelele, progrese care determină, în ultimă instanţă, creşterea productivităţii muncii şi a producţiei,
crearea deci a unui surplus. Fără îndoială, că teoretic şi pe durată procesul s-a desfăşurat, în mare, pe
această traiectorie. Dar situaţiile etnografice şi arheologice concrete ne obligă să admitem faptul că, în
practică, evoluţia a fost mult mai complexă. Din aceste motive credem că este necesar să se atragă
atenţia asupra unor observaţii pe care nu trebuie să le eliminăm din discuţie în profitul unor scheme
simplificatoare. Prima observaţie care merită să fie menţionată este aceea că raportul dintre dezvoltarea
forţelor de producţie şi dezvoltarea inegalităţii sociale; nu este mecanică, că, pe de o parte, s-a constatat
că de foarte multe ori factorii de producţie nu sunt folosiţi la maximum ceea ce limitează dezvoltarea
forţelor de producţie iar, pe de altă parte, un progres al forţelor de producţie nu înseamnă, în mod
automat şi necesar, o lărgire a activităţilor economice, ci dimpotrivă, o lărgire a activităţilor
neeconomice, neproductive.
Această observaţie careia i s-ar putea adăuga şi altele poate fi extinsă la perioade istorice mai
îndepartate. Avem în vedere, între altele, situaţiile din Orientul Mijlociu şi Apropiat în perioada de
început a epocii metalelor, întreg chalcoliticul şi epoca timpurie a bronzului din spaţiul carpato-balcanic
ca şi în perioada de sfârşit a neoliticului când se constată o excepţională înflorire a prelucrării metalelor
(aramă, aur), întreaga Africă cu excepţia zonelor restrânse civilizate, în care introducerea unor tehnologii
noi, inclusiv a unor unelte de fier (ex. săpăliga; de fier în Africa Orientală şi de Sud), nu au determinat
schimbări profunde în viaţa economică a comunitaţilor respective. Observaţia priveşte în principal,
ritmul în care metalul a intrat în circuitul de producţie, dar ea poate fi extinsă şi la alte inovaţii tehnice.
Este de reţinut aici că în afara unor situaţii frapante, pe plan istoric universal, cu rare excepţii, se
constată scurgerea unei extrem de mari durate de timp între realizarea unei invenţii şi aplicarea ei pe
scară largă în producţie.
Ca să operăm din nou cu unele date istorice concrete revenim din nou la Orientul Apropiat. În
această arie există dovezi ale unei foarte timpurii prelucrări a metalului (din mileniul VI î. H. arama este
extrasă din minereu şi turnată în forme). Dar între acest moment şi utilizarea pe scară largă a metalului
în unele ramuri ale economiei s-au scurs aproape trei milenii. Piatra ramâne multă vreme în uz chiar şi
după apariţia primelor formaţiuni statale în această zonă geografică şi continuă să fie una din materiile
prime principale. Explicaţiile sunt multiple. Ele ţin în primul rând de natura zăcămintelor de aramă
nativă sau de minereuri de aramă, de dificultăţile tehnologice care au trebuit să fie învinse până s-a
realizat aliajul perfect al bronzului (90% Cu 10% cositor) sau au fost găsite alte soluţii (arsenizarea
50
cuprului sau recurgerea la alte aliaje în absenţa cositorului) pentru a se obţine un produs utilizabil.
Dincolo de dificultăţile tehnice stau însă şi alte considerente care au făcut ca o serie de invenţii să nu-şi
găseasca imediat o aplicabilitate practică. Este vorba de măsura în care o societate dată este dispusă să
accepte sau nu o invenţie, de forţa pe care o are un sistem economic închistat în formule tradiţionale de a
rezista la orice inovaţie venită din interior sau din afară.
De asemenea, avem în vedere mişcările de populaţie care afectează spaţii mai mari sau mai
restrânse, mişcările de populaţie care au o anumită periodicitate şi care, în mod obişnuit, sunt însoţite
sau sunt urmate de un regres economic şi cultural. Astfel de deplasări de populaţii au fost înregistrate în
Orientul Mijlociu şi Apropiat şi pe seama lor pot fi puse unele întârzieri în evoluţia acestei zone. Astfel
de mişcări de populaţie au putut fi urmărite până în perioade relativ recente în întreg continentul african,
dar aici efectele asupra dezvoltării economiei şi societăţii sunt încă anevoie de stabilit. Situaţii similare
sunt de presupus în cazul continentului american.
Când este vorba de dezvoltarea forţelor de producţie, a uneltelor în mod special, tendinţa
generală este, cel puţin când se au în vedere cele trei continente ale Lumii Vechi, de a se fetişiza rolul
metalurgiei. Este momentul să atragem atenţia că folosirea metalului, inclusiv lucrarea unor unelte sau
arme de metal nu pot fi luate în considerare izolat; ci numai în corelare cu alţi factori de producţie. Mai
cu seamă este necesar să se stabilească ponderea exactă a metalurgiei în ansamblul factorilor care au
contribuit la dezvoltarea unei societăţi. Facem această precizare întrucât situaţiile concrete au
demonstrat că dizolvarea relaţiilor gentilice a fost posibilă şi în condiţiile absenţei sau a unei slabe
dezvoltări a metalurgiei. Un caz clasic îl reprezintă societăţile polineziene care au ajuns aproape să
constituie o structură statală fără să cunoască metalul. În alte cazuri este aproape sigur că creşterea
bogăţiei, apariţia surplusului nu s-a datorat folosirii unor unelte din metal, ci altor invenţii. Ne gândim
din nou la sudul Mesopotamiei sau la Egipt. Aici, evident, metalul era cunoscut, dar utilizarea lui nu se
făcea pe scară largă şi, mai ales, nu suficient de rentabilă în condiţiile în care sursele de aprovizionare se
află la mare distanţă. În asemenea condiţii mai importantă pentru evoluţia acestor comunităţi a fost
inventarea plugului, a unui mijloc de transport cu roate şi cu tracţiune animală şi trecerea la agricultura
cu irigaţie complexă decât practicarea metalurgiei. Din acest punct de vedere şi în acest sens restrâns
istoric şi geografic este de acceptat termenul de „societate hidraulica" şi ideea că totuşi cele mai vechi
formaţiuni statale cunoscute istoriceşte s-au constituit pe acest temei. Ar mai fi de adăugat că în Europa
de la nord de Balcani şi de Alpi nici cumularea celor trei mari invenţii - metalurgia, plugul şi carul - nici
poziţiile avantajoase de-a Iungul unor importante artere de schimb nu au determinat dizolvarea completă
a relaţiilor gentilice. Cauza trebuie cautată în insuficienta adâncire a diviziunii muncii, în utilizarea
metalului, până în cea de a doua etapă a fierului, cu precădere pentru lucrarea armelor şi podoabelor;
eventual am putea adăuga condiţiile geografice, care în acest caz precis au putut influenţa asupra
randamentului producţiei agricole.
O altă problemă este aceea a rolului pe care l-a jucat schimbul în destrămarea reIaţiiior gentilice.
Rezolvarea ei nu este atât de simplă în stadiul actual aI cunoştinţelor noastre arheologice şi etnografice.
Observaţii etnografice făcute asupra unor populaţii melaneziene, polineziene şi africane au demonstrat
că societatea primitivă nu este incompatibilă cu practicarea regulată a unor relaţii de schimb şi chiar cu
existenţa unei „monede" primitive. Şi este interesant că aceste relaţii de schimb nu antrenează numai
comunităţi aflate pe trepte de producători de hrană, ci şi populaţii aflate la nivelul vânatori-culegători-
pescari. Interesant este că nu se schimbă numai produse rare (sare, podoabe de scoici sau pene etc.),
produse care pot intra în categoria bunurilor „de prestigiu", ci şi materii prime (piatră, metal) şi chiar
bunuri de subsistenţă (mai rar). Arheologic astfel de relaţii de schimb au putut fi surprinse încă de la
începuturile neoliticului (cca 9000 î. H.) şi se continuă, intensificându-se, în epoca metalelor când se
realizează artere precise de circuIaţie. Problema este dacă aceste relaţii au putut ele singure să
declanşeze un proces atât de complex cum este acela al dispariţiei structurilor comunitare şi apariţia
unor formaţiuni de caracter statal. O asemenea evoluţie nu poate fi luată în considerare în afara
dezvoltării economiei.
Comerţ la mare distanţă şi poziţie avantajoasă de-a lungul unor drumuri comerciale fixe
întâlnim şi în alte zone şi în alte perioade (începând cu chalcoliticul şi cu epoca bronzului în Orientul
Mijlociu şi Apropiat, în epoca bronzului în Europa). Ori în aceste zone nu a fost unicul determinant al
evoluţiei structurilor social-economice. Judecând din această perspectivă, schimbul poate fi considerat
doar unul din factorii care au infIuenţat sau au grăbit o serie de procese economice: dezvoltarea
meşteşugurilor prin crearea unor tipuri de unelte din ce în ce mai diversificate, crearea unui surplus
51
destinat schimbului, inventarea unor mijloace mai sigure şi mai comode de transport, apariţia unor
indivizi mai pricepuţi şi mai îndrăzneţi cărora comunitatea le încredinţează organizarea expediţiilor
comerciale. Toate aceste elemente au dus pe durată la o complicare a modului de existenţă, la
diversificarea activităţilor economice care ajung să depăşeasca simpla sferă a realizării bunurilor de
subsistenţă, fără să se ajungă vreodată ca o societate să-şi organizeze întreaga activitate pentru realizarea
exclusivă a „producţiei de export".
Indiferent de aspectele concrete pe care le-a luat procesul pe care-l analizăm, de evoluţiile rapide
sau de stagnările pe care le constatăm într-o zonă sau moment istoric, pe termen lung, dezvoltarea
forţelor de producţie, a productivităţii muncii şi a producţiei strâns legate şi de competiţia socială au
determinat apariţia unui surplus, o creştere generală a bogăţiei comunităţilor şi, în ultimă instanţă,
posibilitatea deturnării acestui surplus sau a rezervei în folosul unor indivizi şi în dauna comunităţii.
Fără îndoială că, în principiu, posibilitatea de a crea un surplus de proporţii mai mari nu este
compatibilă cu nivelul economiei prădalnice şi nici cu începuturile economiei productive. Este cunoscut
faptul că cei mai timpurii producători nu-şi pot obţine mijloacele de subsistenţă fără să recurgă, în mod
obligatoriu, la vânătoare, culegere sau pescuit. De abia odată cu dezvoltarea tehnicilor agricole şi cu
perfecţionarea uneltelor, aceasta înseamnă că de abia odată cu inventarea (faza Uruk) sau cu difuziunea
plugului (epoca bronzului european) şi a unor unelte lucrate din metal în ţările vechiului Orient (bronz)
sau în Europa (epoca fierului), odată cu difuziunea unor tehnici mai avansate şi cu răspândirea
metalurgiei fierului în zona de savană, cu trecerea la lucrări de drenare, asanări, terasări şi irigaţie în
Orient, America Centrală şi de Sud, în Africa şi în Polinezia, s-a putut realiza un surplus de produse care
să treacă dincolo de rezervele obişnuite ale unor comunităţi.
Iniţial, acumularea de rezerve s-a făcut în folosul comunităţii, iar utilizarea ei era legată de
situaţii excepţionale ceremonii, calamităţi naturale, obţinerea, prin schimb, a unor produse necesare
(sare, metal, piatră), la plata în natură a meşteşugarilor ataşaţi unor comunităţi.
Practic, în societăţile primitive există o diviziune generala a bunurilor în două categorii distincte
şi ierarhizate - bunuri de subsistenţă şi bunuri de prestigiu sau de lux. Între aceste doua categorii de
bunuri schimbul normal nu este posibil. Bunurile preţioase sau de lux (scoici, pene de păsări rare, piese
ceremoniale, din metal preţios sau nu), la un anumit nivel de dezvoltare, nu circulă decât cu prilejul
căsătoriilor, ceremoniilor, tratateIor de pace şi îmbracă, mai ales, forma darului. Pe de altă parte trebuie
să înţelegem că poziţia deosebită a acestor bunuri nu stă atât în valoarea lor reală cât în valoarea lor
imaginară, valoare întemeiată, mai ales, pe faptul că acumularea lor permite accesul la anumite funcţii
sociale. Se pare că tocmai împrejurarea că numărul acestor funcţii sociale este limitat, impune alegerea
unor bunuri greu accesibile drept condiţie de a atinge un anumit statut; s-a constatat deci, că de fapt,
competiţia în interiorul unui grup începe cel mai adesea, dincolo de sfera producţiei şi a însumării
bunurilor de subsistenţă şi nu antrenează pierderea statutului membrilor comunităţii, şi aceasta pentru că
accesul la mijloacele de producţie (pământul) şi la bunurile de subsistenţă nu este admis.
Important pentru evoluţia societăţii este momentul în care centrul strategic al competiţiei se
transferă din domeniul repartiţiei „bunurilor de prestigiu" în domeniul factorilor de producţie, când
vechile principii de reciprocitate şi de redistribuţie dispar sau nu mai joacă acelaşi rol, când o minoritate
obţine definitiv o situaţie socială excepţională. Din ceea ce ştim în momentul de faţă putem afirma că
neoliticul însemna deja circulaţia şi tezaurizarea unor „bunuri de prestigiu.
Circulaţia acestor bunuri nu se face la întâmplare, ci are loc între persoane cu un statut social
egal şi în anumite condiţii de reciprocitate. Deţinerea lor nu afectează în vreun fel bazele economice aIe
societăţii, ci doar marchează tendinţa de a obţine un anumit ascendent moral asupra comunităţii din care
un individ face parte prin acumularea acestor bunuri, prin expunerea lor ostentatorie cu prilejul unor
ceremonii sau ocazii speciale, prin consumarea lor numai cu scopul de a face impresie (depunerea în
mormânt, distrugerea, dăruirea) şi, mai ales, prin utilizarea lor în interesul grupului respectiv (încheierea
de tratate etc.). Întrebarea este dacă la acest nivel de dezvoltare putem vorbi numai de atât, dacă nu
cumva procesul diferenţierilor în cuprinsul unor comunităţi nu este mai adânc. Avem în vedere
împrejurarea că odată cu trecerea la economia neolitică obţinerea mijioacelor de subsistenţă s-a
complicat într-o asemenea măsura încât avem tot dreptul că ne întrebăm dacă ea nu a făcut necesară
apariţia unor specialişti care să stabileasca rotaţia culturilor, să delimiteze loturile, să supravegheze
defrişarea pădurii sau săparea canalelor de irigaţie, supravegherea rezervei destinată asigurării recoltei
viitoare. Trebuia să existe, de asemenea, un control al circulaţiei unor bunuri de primă necesitate.
52
La aceasta se adaugă faptul că gradul de dezvoltare al aşezarilor, nivelul general de viaţă şi
creşterea populaţiei ne dau dreptul să presupunem că realizarea unei rezerve dincolo de asigurarea
seminţei şi a animalelor de prăsilă a fost posibilă, ceea ce făcea necesară existenţa unor indivizi care să
supravegheze modul de utilizare a acestei rezerve. La aceste date se mai pot adauga încă câteva, care ţin
nu de aspectele economice, ci de cele religioase. Neoliticul înseamnă deja o cristalizare a ideilor
religioase, apariţia unor lacaşuri de cult şi a unui personal specializat.
În epoca metalelor situaţia se complică. Pe de o parte, este vorba de progresele pe plan
economic, progrese care nu au putut rămâne fără ecou în viaţa socială. Pe de altă parte, asistăm la o
complicare a raporturilor dintre diferitele comunităţi umane - intensificarea relaţiilor de schimb, raiduri,
migraţii. La acestea se adaugă realizarea unor lucrari care necesită un mare volum de muncă şi o
perfectă coordonare a diferitelor operaţii. Această complicare a existenţei trebuie să fi dus şi la o mai
mare diversificare a funcţiilor care puteau fi încredinţate de către comunitate unor indivizi - funcţii
civile, economice, religioase, militare.
Surplusului realizat pe căi normale, pe care nu avem nici o putinţă să-l determinăm, dar pe care
putem să-l bănuim i s-au adăugat şi bunuri rezultând din jaf sau din organizarea unor expediţii
comerciale. Problema este dacă acest surplus continuă să aparţina comunităţii şi să fie eventual
administrat de un delegat al ei sau există deja putinţa deturnării acestui surplus în favoarea unor indivizi.
Din cele spuse până acum rezultă că realizarea unui surplus de produse nu generează în sine
dizolvarea relaţiilor gentilice, ci felul în care societatea foloseşte acest surplus. Mai ales, este vorba de
felul în care anumiţi indivizi însărcinaţi să îndeplinească funcţii în serviciul colectivităţii ajung să-şi
însuşească, total sau în parte, acest surplus şi să-l folosească pentru aducerea în stare de dependenţă a
membrilor propriului grup. Calea principală în acest proces rămâne exercitarea unor funcţii de către un
individ sau un grup de indivizi.
Solidaritatea şi reciprocitatea sunt două caracteristici fundamentale ale societăţilor primitive, iar
capacităţile fizice sau morale ale unor indivizi nu le dau dreptul la exercitarea unei autorităţi asupra
grupului, aceste societăţi găsind în ele înşile posibilitatea de a anihila astfel de tendinţe. Exercitarea unei
astfel de autorităţi nu este posibilă decât în măsura în care se încredinţează unor indivizi care şi-au
dovedit priceperea sau abilitatea în îndeplinirea unor funcţii absolut necesare pentru bunul mers al
întregii comunităţi.
Iniţial acest rol îl deţinuse şeful gintei sau patriarhul familiei care devenise proprietară prin
defrişarea unei porţiuni din pădure. Pe măsură însă ce şi alte grupuri străine s-au ataşat gintei sau
familiei teritorializate, pe masură ce activităţile economice s-au diversificat, şeful gintei sau patriarhul
nu mai poate face faţă noilor sarcini şi este obligat să recurgă la o serie de specialişti care îi sunt
subordonaţi. La aceasta am mai putea adauga că aceşti şefi sunt aceia care veghează la constituirea
rezervelor comunitare şi la folosirea Ior, respectând normele stabilite de comunitate. Împrejurări
speciale, la care se adaugă prestigiul moral de care se bucură în ochii colectivităţii duc la confiscarea
mai întâi a acestei rezerve trecând prin etapa dreptului de însuşire a unei cote parte din ea ca rasplată a
funcţiei pe care o îndeplinesc. Fenomenul priveşte mai ales bunurile mobile, în special turmele.
Funcţiilor civile li se adaugă, atunci când războiul devine o activitate permanentă, şi funcţiile militare,
limitate şi ele în timp, conferite de sfat sau de comunitate şi oricând revocabile. Desemnarea unui
individ în vederea îndeplinirii unei funcţii civile sau militare este determinată iniţial de calităţile
personale ale individului, de prestigiul lui moral.
Pornind de la acest stadiu, în care relaţiile comunitare nu sunt încă contrazise, se manifestă două
tendinţe. Pe de o parte, tendinţa şefului de a interveni în procesul de producţie ocupând chiar în acest
sector al existenţei un rol dominant. Această tendinţă merge paralel cu tendinţa de centralizare a puterii,
cumulare şi permanentizare a funcţiilor pe care le exercită. Pe de altă parte, există tendinţa de separare a
dreptului de a execita o funcţie de calităţile individuale, respectiv tendinţa de a întemeia acest drept pe
alte criterii decât cele obişnuite, şi anume acela al naşterii şi al averii.
În sfârşit, pe măsura creşterii producţiei şi a apariţiei unei circulaţii simple de mărfuri asistăm la
o răsturnare fundamentală. Şeful începe să ocupe un rol dominant în economie. Are drept de control
asupra pământului şi a utilizării resurselor naturale, asupra ambarcaţiunilor şi bunurilor celor mai
preţioase la nivelul gintei sale, dar exercită şi un control la nivel mai larg, conduce acţiunile cu caracter
colectiv (agricultura, pescuit), angajează şi retribuie pe specialişti. Important este însă că la acest nivel;
şefii participă încă direct la activităţile de producţie din ginta lor, iar la nivel comunitar îndeplinesc
53
sarcinile cele mai grele; autoritatea lor este justificată de rolul de intermediar între comunitate, strămoşi
şi zei şi nu pe o forţă publică. Ereditatea nu joacă încă un rol esenţial în asumarea funcţiei de şef.
În sfârşit, stadiul ultim dinaintea apariţiei statului ca expresie a diferenţierii sociale este atins de
acele comunităţi în care putem constata deja impărţirea societăţii în categorii bine definite, cu un statut
social aparte (şeful şi familia sa, cadrele administrative şi oamenii de rând), în care s-a realizat deja
confiscarea pământului comunitar, iar producatorii direcţi nu au drept de folosinţă, când li se poate
ridica şi acest drept de folosinţă, când ridicarea de produse a devenit un fenomen curent, când s-a creat
deja un fel de aparat administrativ, există o conducere centralizată, o separare totală a şefului şi a
aristocraţiei de activităţile productive, când deţinerea monopolului puterii economice, politice şi
ideologice este justificată prin naştere şi dreptul divin. Menţinerea acestor societăţi în cadrul comunei
primitive se justifică prin aceea că într-o formă sau alta, (mai frecvent sau mai rar), redistribuţiile îşi
păstrează un rol (folosirea unei părţi din produsele acumulate pentru întreprinderi de interes comunitar -
expediţii comerciale, drenări şi irigări, ceremonii, distribuirea unei părţi din prada de război) şi pentru că
măcar amintirea relaţiilor de rudenie şi-a păstrat încă importanţa. în momentul în care s-a ajuns la
împărţirea administrativă a populaţiei, la apariţia unui aparat administrativ şi la constituirea unei forţe
publice, la pierderea definitivă a importanţei economice şi sociale a relaţiilor de rudenie, pragul
civilizaţiei a fost trecut şi ne găsim în prezenţa unui stat, fie el de caracter primitiv.
Judecând în funcţie de nivelul dezvoltării forţelor de producţie, a gradului de diviziune socială a
muncii, a posibilităţii realizării unui surplus chiar în condiţiile în care procesul de producţie se realizează
la scara individuală a posibilităţii trecerii pământului sau a altor bunuri în proprietate personală sau
privată, de complicarea existenţei în general, complicare care necesită apariţia unor persoane care
îndeplinesc anumite funcţii încredinţate de comunitate, se poate presupune ca începutul procesului de
dizolvare a relaţiilor gentilice poate fi asimilat cu trecerea la neolitic. Aspectele pe care Ie îmbracă acest
proces sunt multiple, unul dintre ele constând din apariţia unei formaţiuni sociale noi - tribul.
Problema este ce fel de organizaţie tribală putem admite la nivelul neoliticului. Fără îndoială că
prima tendinţă este ca să plasăm în neoliticul vechi existenţa triburilor acefale, organisme destul de largi
constituite din ginţi înrudite ocupând acelaşi teritoriu, dar ducând o existenţă complet separată şi unindu-
se pentru o scurtă perioadă în caz de conflict, şi abia mai târziu a şefilor lor. O rezervă se impune însă.
Existenţa unor aşezări fortificate în nivelele neolitice foarte vechi (Ierichon A şi B, Ras Shamra A) ne
obligă să ne punem întrebarea dacă asemenea lucrări colective, care presupun un grad perfect de
organizare şi de dirijare a muncii erau posibile fără detaşarea unor specialişti sau şefi. După cum
caracterul şi structura aşezărilor de la Catal Hüyük şi de la Hacilar se acordă greu cu o societate atât de
puţin diferenţiată. Dacă avem în vedere aceste cazuri atunci socotim ca este mai bine să preferăm o
formulare mai nuanţată şi să admitem că, în funcţie de condiţiile istorice concrete avem de-a face încă
din neolitic, fie cu triburi acefale fie cu şefii.
A existat desigur şi posibilitatea ca la nivelul neoliticului anumite porţiuni din pământul obştesc
să intre în folosinţa unor familii vreme mai îndelungată, ca de pildă, locul de casă. Dar atâta vreme cât
pământul continua să rămână proprietate obştească, întarirea familiei nu poate să aibă urmări grave, iar
dreptul de folosinţă este garantat de apartenenţa la gintă, singura care are dreptul de a dispune de
pământ. De asemenea, rolul gintei este şi acela de a interveni în împărţirea egală a surplusului.
Procesul acesta de substituire a gintei, ca celulă economică, de către familie este lent şi
îndelungat şi depăşeşte epoca neolitică. Lucrurile nu se opresc însă aici. Procesul de teritorializare a
gintei şi complicarea vieţii economice a determinat fără îndoială apariţia unor specialişti. Mai ales
rotaţia culturilor sau a loturilor făcea absolut necesară prezenţa lor. Fără ca aceasta să însemne
deocamdată apariţia unor raporturi de subordonare, situaţia constituie premiza apariţiei unei aristocraţii
tribale. Pe de altă parte, noi ştim acum că neoliticul înseamnă şi circulaţia unor bunuri şi este de
presuspus că acest schimb de bunuri nu se desfăşura la întâmplare, ci că el era organizat de comunitate şi
făcea posibilă apariţia unor persoane mai îndrăzneţe sau mai abile care să-şi asume riscul de a desfăşura
astfel de operaţii. Procesul de detaşare a unor persoane care ocupă o situaţie social-economică
avantajoasă, poate fi presupusă şi pe baza circulaţiei şi tezaurizarii „bunurilor de prestigiu" care se
întâlneşte cel puţin din neoliticul mijlociu.
În perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului şi în epoca metalelor s-au acumulat o
serie importantă de realizări pe plan economic - dezvoltarea metalurgiei, inventarea plugului, trecerea la
creşterea animalelor în turme, creşterea sensibilă a productivităţii muncii şi a producţiei. Acest fapt va
determina transformări extrem de importante pe plan social şi în primul rând la nivelul ginţii. Prima
54
dintre ele va consta în modificarea sistemului de socotire a descendenţei în acele ginţi în care sistemul
de descendenţă fusese matriliniar. Pe măsură ce productivitatea muncii şi producţia cresc şi deci
posibilităţile de a realiza un surplus de produse sporesc, tendinţa familiei-pereche de a deveni un
colectiv economic independent se accentuează. Ruperea însă a organizaţiei gentilice nu era încă posibilă
la acest nivel. Înlocuirea gintei ca celulă de producţie şi de consum nu se va face imediat de către
familia-mică, ci de către un colectiv mai larg, întemeiat în continuare în mare măsură pe criteriul
rudeniei de sânge - marea familie.
În afara fenomenelor care se petrec la nivelul ginţii, epoca metalelor se caracterizează, în
general, prin apariţia şefiilor. Nu peste tot şi nu în acelaşi ritm. În perioada de tranziţie de la neolitic la
epoca metalelor în Europa, de exemplu, impresia generală pare să fie aceea a unei noi nivelări sociale,
provocată fără îndoială de marile migraţii care au loc în această perioadă şi de dislocarea vechilor
structuri. Dar, pe durată, tendinţa este de constituire a şefiilor. Dovezile clare privind intensificarea
relaţiilor de schimb şi a războiului (diversificarea echipamentului militar, fortificaţii) sunt argumente cu
care se poate opera.
Concomitent trebuie să se fi petrecut şi procesul trecerii turmelor (reprezentând rezerva
comunităţii) sub administrarea sau poate în proprietatea unor şefi , şi se accentuează tendinţa de
partajare a solului şi de permanentizare a dreptului de folosinţă. Procesul trebuie să fi fost însă extrem de
lent devreme ce în Europa continentală abia în cea de-a doua epocă a fierului avem dovada delimitării cu
pietre a laturilor individuale.
Este foarte greu de precizat care este momentul când se produce transformarea puterii de funcţie
în putere de exploatare pentru ca apariţia plus produsului crează posibilitatea de exploatare şi de
diferenţiere socială dar nu în mod necesar şi automat. Împrejurări diverse fac posibilă persistenţa
structurilor sociale vechi în mediile geografice cele mai diverse. Fără îndoială că a existat o etapă de
tranziţie pe care noi putem să o echivalăm cu ceea ce s-a numit democraţia militară. Existenţa unei
asemenea etape în care asistăm Ia o delegare a funcţiilor sociale în persoana unor indivizi, fără să se
ajungă încă la încălcarea principiiIor egalitare, cu dreptul sfatului sau al adunării de a revoca pe cineva
din funcţia pe care o deţine este nu numai necesară ca punct de plecare a fenomenelor ce se vor
desfăşura ulterior, dar este şi dovedită de realitatea concretă, istorică şi etnografică. În cazul în care
eliminăm etapa democraţiei militare se pune problema unde încadrăm acele societăţi la care constatăm
deja o adâncire a diferenţierilor de avere, apariţia unei aristocraţii (epoca bronzului şi fierului). Judecând
din această perspectivă democraţia militară ne apare ca o etapă care a precedat orice formă de societate
întemeiată de clasă. Durata acestei etape, mai precis, durata transformării „puterii de funcţie în putere de
exploatare“ a variat de la caz la caz, a fost mai Iungă sau mai scurtă în funcţie de împrejurări istorice
concrete.
Ar mai fi de adăugat încă un aspect şi anume rolul pe care l-au jucat condiţiile istorice generale
în acest proces de transformare a comunităţilor primitive. Fără îndoială că nu se pune nici un moment
problema de a se acorda un rol exagerat unor factori externi. Factorii interni obiectivi sau subiectivi sunt
aceia care trebuiesc luaţi în considerare, în primul rând. Iar dincolo de aceştia ambianţa istorică în care-
şi duce existenţa o societate dată şi-a pus amprenta asupra dezvoltării şi dacă judecăm în funcţie de
natura relaţiilor social-economice: primelor structuri care au făcut saltul la civilizaţie (indiferent dacă ne
găsim în Lumea Veche sau în Lumea Nouă) ne frapează caracterul arhaic al acestor structuri, menţinerea
încă a unor rămăşiţe ale organizaţiei gentilice între care obştile săteşti ca celule de producţie,
particularităţile proprietăţii asupra pământului, asimilarea comunităţilor cu persoana regelui şi
sacralizarea acestei persoane. Repetăm: istoriceşte, ne găsim în prezenţa unor formaţiuni statale, care se
constituie într-un moment în care; pe ansamblul lumii; relaţiile gentilice erau predominante. Evident,
caracterul arhaic este determinat; în primul rând, de dezvoltarea internă, incompleta sau insuficienta
dezvoltare a tuturor factorilor de producţie pe care se grefează necesitatea realizării unor lucrări de mari
proporţii care depăşesc puterile materiale ale fiecărei comunităţi luate în parte şi presupune o perfectă
organizare a muncii (lucrari hidraulice, terasări, construcţii religioase).
Evident, aceasta este o temă în legătură cu care se poate încă discuta pornind de la situaţii
istorice cunoscute, dar ni se pare că într-o asemenea expunere ar deveni excesivă. Două fapte ni se par
încă demne de semnalat. Primul priveşte trecerea slavilor şi germanilor târzii direct de la comuna
primitivă la feudalism, fenomen care se înscrie în evoluţia generală a Europei secolelor VI - X d. H. -
aceea de apariţie sau de consolidare a relaţiilor feudale. Cealaltă se referă la evoluţia contemporană a
comunităţilor care au întârziat în forme de existenţă primitivă. A vorbi de leaderi sindicali în Papua ni se
55
poate părea la prima vedere o aberaţie, dar aceasta înseamnă că de fapt ne găsim şi aici în prezenţa unor
fenomene similare cu acelea pe care le-am întâlnit la slavi. Un mediu istoric nou a creat condiţii diferite
de dizolvare a relaţiilor gentilice şi de apariţie a unor structuri noi care sunt de tip capitalist sau socialist
sau de un tip încă insuficient definit de specialişti.
Trebuie atrasă atenţia că această scurtă schiţă este structurată dintr-o perspectivă mai mult sau
mai puţin evoluţionistă şi că, în momentul de faţă o serie de şcoli antropologice au eliminat o serie de
concepte precum acelea de trib şi de democraţie militară.
14.4. Îndrumar pentru autoverificare
14.4.1. Sinteza unităţii de învăţare 14
Nu este vorba aici de a relua teoria hiperdifuzionistă a lui E. Smith şi G.Perry careia îi este în
mare măsură tributar Ch. Parain, ci numai de a sublinia acele fapte de existenţă care ne dau dreptul să
afirmăm că evoluţia comunităţilor rămase pe un stadiu inferior de dezvoltare a fost, într-o măsură
importantă, influenţată de acest context istoric nou. Primul argument îl constituie împrejurarea că
formaţiunile statale care-şi fac apariţia într-o etapă mai recentă nu se mai înscriu în seria statelor
orientale clasice - respectiv acelea în care irigaţia complexă şi lucrările de mari proporţii legate de ea
joacă un rol deosebit. Aceasta înseamnă că în saltul care se realizează să spunem în Anatolia, Iran sau pe
coasta estică a Mediteranei (Siria, Fenicia, Palestina), caracterul statului a fost determinat de specificul
dezvoltării istorice interne, dar prezenţa unor formaţiuni statale în preajmă, interesul militar sau
comercial pe care-l manifestă aceste state pentru unele regiuni ale Orientului antic (organizarea
comerţului caravanier şi întemeirea de colonii comerciale) au grăbit cristalizarea unor procese, care în
unele cazuri cum este Anatolia, trenau de câteva milenii. Formaţiunile clasice nu continuă nici istoric şi
nici geografic lumea orientală. Dar ele rămân civilizaţii mediteraneene şi, în consecinţă, sunt strâns
legate de aceasta lume. De altfel, legăturile circummediteraneene rămân aproape neîntrerupte în ciuda
invaziei doriene care pune capăt civilizaţiei miceniene. Structura social-economică care caracterizează
56
oraşele-state greceşti poartă pecetea unui nivel diferit de dezvoltare a forţelor de producţie, dar ea nu
poate fi concepută fără tot ceea ce însemnă element fundamental de civilizaţie orientala preluat şi
vehiculat spre coastele nordice ale Mediteranei şi chiar în restul Europei continentale.
14.4.2. Concepte şi termeni de reţinut:
- bunuri de prestigiu – obiecte menite să pună în valoare statutul unui personaj în cadrul unei
comunităţi ce nu sunt destinate schimbului şi nu au o valoare economică prin care s-ar putea influenţa
funcţionarea comunităţii respective.
14.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt cauzele apariţiei diferenţelor sociale în Epoca Metalelor ?
Bibliografia obligatorie
1. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1994.
2. Radcliff-Brown, A. D., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000.
3. Gennep, A. Van, Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000.
4. Bourdier, Fr., Prehistoire de la France, Paris, 1967.
5. Camps, G., La prehistoire. A la recherche du Paradis perdu, Paris, 1982.
6. Glyn, D., Renfrew, C., The Idea of Prehistory, Edinbourgh, 1988.
7. Hultkrantz, Å., Ørnulf, V., (ed), The Hunters. Their culture and Way of Life, Froms-Oslo-Bergen,
1982
top related