piaŢa de monopol
Post on 12-Dec-2015
19 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
‘
CuprinsINTRODUCERE.............................................................................................2
CAPITOLUL I - PIAŢA DE MONOPOL
1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)....................................................................3
1.2 Echilibrul monopolului...............................................................................................4
1.3 Monopolul practică preţuri diferenţiate....................................................................7
1.4 Procesul monopolului..................................................................................................9
1.5. Piaţa cu concurenţă monopolistică..........................................................................11
CONCLUZII................................................................................................15
Bibliografie.................................................................................. 16
1
INTRODUCERE
Monopolul, în economie, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu
există concurenţă din partea ofertei, întrucât nu se prezintă decât un singur
vânzător. În viziunea lui E. H. Chamberlin, monopolul exprimă controlul
exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există
înlocuitor sau situaţia când o marfă este vândută pe o piaţă doar de o singură
firmă care fixează preţul.
Monopolul poate fi caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează
totalitatea producţiei ramurii luată în considerare, respectiv ca situaţia în care
un producător unic al unui bun omogen se află în faţa unei infinităţi de
2
cumpărători, producătorul unic dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de
activitate.
Aceste concepţii au o trăsătură comună, şi anume, o singură firmă
realizează producţia ramurii, respectiv asigură oferta unui bun economic pe
o anumită piaţă. Aceste situaţii sunt rar întâlnite în economie. De aceea, în
definirea monopolului, adesea se apelează la noţiunea de elasticitate
încrucişată.
Funcţia esenţială a monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a
ofertei unui bun economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îl
constituie obţinerea profitului ridicat de monopol.
CAPITOLUL I - PIAŢA DE MONOPOL
Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe
La o primă evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune facilă ;
pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic vânzător),
monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este
concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă,
care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare
cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu
are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l
producă. Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur , ar fi viabilă dacă
3
nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea
covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă -
de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice
care nu au înlo-cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în
sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.
1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)
Monopolul absolut sau pur poate să apară ca:
a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de
comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se
bucura de uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită perioadă de timp;
b) monopolul natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale (mine de
cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital (reţele de
distribuţie sau de transport prin conducte);
c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau individ talentat (violonist de
concert, creator de modă, designer etc.);
d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi
mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o firmă mare,
puternică, care deţine economii de scară substanţiale sau sunt „preluate” prin mijloace
economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de
monopol natural. Chiar şi în aceste situaţii, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului
pur pot fi subminate sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea
unor producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri legislative
sau acţiuni ale organizaţiilor de consumatori.
În consecinţă, putem aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu
totul particulară; există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un
agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în
mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe
piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă
4
1.2. Echilibrul monopolului
Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl
reprezintă maximizarea profitului, adică:
VT – CT = Profit total max.
Pieţe imperfecte
Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de
gestiune, respectiv:
a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există
riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar
sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;
b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru
consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice
din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;
c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării
subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.
Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un
monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.
Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de
echilibru, (qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg Profitul total este maxim.
Dacă Vmg ar fi mai mare decât costul marginal, o unitate suplimentară de producţie
ar permite obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total ar creşte în continuare. Dacă
Vmg ar fi inferior costului marginal, diferenţa ar reprezenta pierderea obţinută de pe urma
ultimei unităţi adiţionale şi care ar diminua profitul total.
Starea de echilibru a monopolului este ilustrată în figura 1şi analitic în tabelul 1,
construit pe baza unei funcţii a cererii C x= 178 – P x
5
În figura 1, starea de echilibru este jalonată de qem (cantitatea de echilibru a
monopolului) şi pem (preţul de echilibru al monopolului), dimensiunile profitului fiind
jalonate de aria GFHI; acesta este profitul pur, de monopol, stabil atât pe termen
scurt, cât şi pe termen lung. Egalitatea cost marginal = venit marginal se realizează în
punctul E, din care s-a imaginat o paralelă la ordonată, care intersectează curba cererii
monopolului în punctul F, ale cărui coordonate sunt punctul G pe axa preţului (preţul de
echilibru al monopolului pem) şi D pe axa cantităţii, care desemnează cantitatea de
echilibru a monopolului (qem).
Datorită poziţiei pe care monopolul o ocupă pe piaţă, el obţine un supraprofit
durabil (profit pur) peste cel normal (inclus în costul mediu) atât pe termen scurt, cât şi
lung. Acest lucru este posibil datorită poziţiei de forţă pe care o ocupă în ramură
pătrunderea a noi concurenţi fiind îngreunată sau prohibită ca urmare a unor factori
economici şi extraeconomici (bariere de intrare).
În acest sens, acţionează:
- exclusivitatea folosirii unor licenţe, brevete sau mărci de produs;
- volumul minim de capital necesar pentru organizarea producţiei rentabile care
este inaccesibil firmelor mici şi mijlocii;
- înţelegeri cu autoritatea publică care-i conferă unele drepturi de exclusivitate etc.
6
Barierele de intrare pot fi depăşite doar pe termen foarte lung.
În raţionamentele anterioare am pornit de la premiza că monopolul îşi asigură
producţia într-o singură fabrică (uzină). În practică, bunurile de acelaşi fel, se asigură de
regulă în mai multe fabrici (uzine) de cele mai multe ori situate şi în ţări diferite. Datorită
condiţiilor de producţie diferite, şi costurilor (marginale şi medii) vor diferi de la o uzină
la alta. Cum va aloca monopolul producţia totală între diferite uzine pentru a-şi maximiza
profitul? Între uzinele componente, producţia se alocă astfel încât costurile marginale
să fie egale, doar astfel asigurându-se maximizarea profitului.
1.3 Monopolul practică preţuri diferenţiate
Încă de la începutul secolului al XX-lea, A. D. Pigou1 a pus în evidenţă practica
monopolurilor de a folosi mecanismul preţurilor diferenţiate pentru a-şi susţine poziţia
de monopol şi a asigura supraprofitul durabil.
Discriminarea prin preţ este o strategie care constă în a vinde acelaşi bun la
preţuri diferite, diferenţele de preţ nefiind asociate cu diferenţele de cost. Aceasta
este posibilă în măsura în care se consideră cererea ca o variabilă nonomogenă, care în
realitate grupează consumatori care nu au aceeaşi funcţie de preferinţe. Unii sunt dispuşi
să achiziţioneze, iar alţii nu, un anumit bun economic, în condiţii determinate de loc, de
timp şi de preţ.
Nu toate diferenţele de preţuri reprezintă discriminări de preţuri.
Diferenţele de preţ între vânzările cu ridicata şi cu amănuntul, cele care variază în
funcţie de sezon sau pentru energia electrică furnizată pe timp de zi, de noapte şi în
momentele de vârf de sarcină etc. sunt determinate de diferenţele de costuri. Ele nu
sunt discriminări.
Sunt discriminatorii acele diferenţe care se bazează pe evaluări diferite ale
cumpărătorilor aceluiaşi produs. Ele sunt expresia faptului că cererea pieţei este o
variabilă nonomogenă: diferite categorii de cumpărători au structuri şi intensităţi diferite
ale trebuinţelor, elasticitatea cererii diferă între diferite categorii de cumpărători. De
regulă, persoanele bogate au o cerere inelastică la preţ, iar la cele sărace, mult mai
elastică. De aceea la un preţ dat pe piaţa unui bun, ar avea acces doar anumite categorii
7
de cumpărători; dacă preţul ar fi diferenţiat, cu siguranţă ca ar fi captaţi atât cei de la
preţul iniţial (mai mare) dar şi alţii pentru care produsul este neinteresant la preţul iniţial.
Presupunem în figura 1.2 că două pieţe ale unui bun sunt delimitate în funcţie de
elasticitatea cererii: piaţa A pe care au acces persoane cu venituri mari şi cerere inelastică
şi piaţa B cu cererea elastică. Costul marginal al bunului este acelaşi indiferent de piaţă.
Comentariu: În ambele situaţii starea de echilibru (E) se realizează la producţia
şi preţul unde Vmg = Cmg; QA şi PA pe piaţa cu cerere inelastică şi QB şi PB pe cea elastică. În
ambele cazuri se obţine profit pur (supraprofit), dar mai ridicat pe piaţa A decât pe piaţa
B. În lipsa preţurilor discriminatorii, probabil că majoritatea cumpărătorilor de pe piaţa B
nu ar avea acces datorită preţurilor ridicate PA.
Figura 1.2. Piaţa de monopol cu preţuri discriminatorii
Discriminarea prin preţ este posibilă când:
cumpărătorii care se confruntă cu preţul scăzut nu pot revinde bunurile
cumpărătorilor cu care se confruntă şi sunt dispuşi să accepte preţurile mai mari. Este
cazul majorităţii serviciilor;
8
vânzătorul este capabil să controleze oferta către fiecare grup delimitat în
funcţie de elasticitatea cererii. De exemplu, într-o sală de cinema unde rulează un film în
premieră şi în care se practică preţuri mai mici pentru studenţi, pensionari (pentru care
accesul ar fi prohibit la preţurile normale). Controlul ofertei spre aceste categorii se face
în limita locurilor care nu se acoperă de publicul larg şi a legitimaţiei de student,
pensionar etc.
pieţele pe care se practică preţuri discriminatorii sunt „despărţite” prin:
bariere administrative, costuri de transport şi de căutare ridicate (un client nu va
cumpăra de pe o piaţă mai îndepărtată unde preţul este mai mic dacă cheltuielile de
transport, timpul de căutare, aglomeraţia din trafic etc. sunt mari) sau în timp (vezi
preţurile de cazare în zonele turistice mari, discriminatorii în funcţie de sezon) etc.
Ca regulă, cu cât este mai mare capacitatea monopolului să practice discriminări
de preţ, venitul şi profitul sunt mai ridicate, o parte din surplusul consumatorului
transformându-se în venit al monopolului
1.4 Procesul monopolului
Ne reamintim figura 1 se prezintă echilibrul monopolului (E definit prin qem şi pem)
la care Vmg = Cmg comparativ cu cel al firmei concurenţiale (J definit prin Qec şi Pec)
realizat când p = Cmg. Se constată cantitatea că:
Pem > Pec, ceea ce, în ceteris paribus permite obţinerea de către monopol a
supraprofitului durabil
qem < Qec
Aceasta înseamnă că, datorită puterii de piaţă, monopolurile au capacitatea de
a mări preţurile şi restricţiona producţia în măsura în care bunurile substituibile nu
sunt direct accesibile şi perfect comparabile consumatorilor. De aceea monopolul
reprezintă un dublu atac la bunăstarea consumatorului: surplusul acestuia se reduce şi
creşte cel al producătorului; are loc o diminuare a producţiei ceea ce reprezintă o pierdere
de bunăstare netă pentru societate. În plus, când se sustrag concurenţei, monopolurile nu
au preocupare pentru reducerea costurilor şi ameliorarea calităţii generând suficienţă şi
9
ineficienţă managerială. Ele dezvoltă comportamentului „căutătorului de rentă”
inclusiv prin influenţarea unor decizii şi comportamente ale guvernului. Acestea sunt
doar câteva cauze pentru care, în ţările cu sisteme politice democratice, legea interzice în
mod formal situaţiile de monopol sau le acceptă în condiţiile unei stricte supravegheri
efectuată de autoritatea publică şi societatea civilă.
Dar, numeroşi specialişti recunoscând argumentele de mai sus recomandă ca în
judecarea monopolurilor să nu se ignore şi unele efecte favorabile, posibile pe care
acestea le pot genera. O argumentată luare de poziţie în acest sens realizează J.
Schumpeter. În viziunea acestora:
a) profitul de monopol poate deveni cel mai important motor al expansiunii şi
progresului pe termen lung, datorită stimulentului pe care-l oferă celor care îşi riscă banii
pentru a finanţa investiţii şi inovaţii. Profitul de monopol devine un stimulent şi o atracţie
şi pentru alte firme ca să inoveze, să caute soluţii pentru subminarea monopolului prin
noi produse şi tehnici, realizând „distrugerea creativă” a poziţiilor conservatoare ale
monopolului;
10
b) datorită forţei financiare şi tehnice, monopolurile pot aloca resurse mai mari
pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea progresului tehnic, asumându-şi cu mai multă
promptitudine riscul acestor activităţi. Astfel, pot genera creşterea productivităţii şi
reducerea costului mediu şi marginal, creând o bază favorabilă pentru formarea preţului
de echilibru;
c) monopolul poate organiza producţii pe scară mai mare, poate beneficia de
economiile de scară care apar în condiţiile legii randamentelor de scară crescătoare;
d) prin forţa economică pe care o deţine, monopolul are stabilitate mai mare faţă
de conjunctura nefavorabilă şi în competiţia cu partenerii externi. El conferă o mai mare
stabilitate locurilor de muncă, eficienţei economice de ansamblu şi programelor
investiţionale.
Din cele două grupe de efecte diametral opuse, generate de monopolul, a apărut
concepţia realistă privind atitudinea faţă de acesta cunoscută sub numele de procesul
monopolului, care poate fi sintetizat în concluzia: să se compare realist minusurile
monopolului (atentat la bunăstarea consumatorului) cu efectele pozitive (care favorizează
bunăstarea consumatorului) şi să se aleagă atitudinea şi decizia care generează răul cel
mai mic.
1.5. Piaţa cu concurenţă monopolistică
Este o formă de piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu economie modernă,
mai ales în contextul „exploziei” firmelor mici şi mijlocii care, prin metamorfozarea
funcţiilor şi relaţiilor cu marile firme, devin o prezenţă notabilă în peisajul economiei.
Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr
foarte mare de agenţi, fiecare având forţă economică redusă şi producând bunuri cu
anumite elemente de originalitate sau specificitate în cadrul genului (grupei) date.
Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui număr mare de cumpărători,
fiecare cu o forţă economică redusă. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică
întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă, dar şi
elemente de monopol fragil, slab.
11
Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă sunt:
atomicitatea: intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă (capitalul fix relativ
redus, importanţa redusă a licenţelor şi brevetelor de fabricaţie ş.a. facilitează procesul de
schimbare a profilului şi domeniului de activitate).
Elementele de monopol fragil constau în faptul că: fiecare producător aduce pe
piaţă bunuri cu elemente specifice, personalizate, intrinsec sau extrinsec, prin care un tip
de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel oferit de firmele B, C, D
ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate pe această piaţă erau de complexitate
redusă. În ultima perioadă, mai ales sub incidenţele informaticii, noilor tehnologii şi
metodelor moderne de management, situaţia tinde să se modifice.
Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar), pentru că
el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile concurenţilor: „copierea” sau imitarea
caracteristicilor intrinseci sau extrinseci ale produsului, modificare a preţurilor, o mai
bună informare etc.
Fundamentarea produsului, diferenţierea lui de cel al concurenţilor
reprezintă elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică. Fiecare
producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii globale, ci unui segment
dat, clientelei sale.
Aceasta promovează, în raport cu celelalte firme, similare ca obiect de activitate,
concurenţa mai ales prin produs pentru a impune produsul prin caracteristici de
originalitate intrinsecă sau extrinsecă (inclusiv modalităţi de comercializare), pentru a
atrage clientela. Fiecare producător este tentat să deturneze o parte a cererii pieţei spre
firma sa printr-o politică de vânzări (publicitate, comportament special, calitate,
promptitudine etc.) ceea ce poate deplasa spre dreapta şi în sus, diagrama cererii firmei.
Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor
bunuri economice, luând în considerare reacţia cererii la modificarea preţului.
Preţurile pe această piaţă se modifică frecvent, decizia aparţinând fiecărui producător
atomizat.
Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea este inelastică (în principal, ca
urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă de comerţ). La
modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de către o anumită
12
firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile, dar
ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul creşte substanţial, o parte importantă a
clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă.
Când preţul scade substanţial, cererea devine elastică, sporind şi pe seama
atragerii de noi clienţi, de la concurenţă.
Pe această piaţă, intrarea, respectiv ieşirea sunt facile pentru că restricţiile tehnice,
economice şi instituţionale sunt reduse sau chiar inexistente. Cum bunurile oferite sunt de
acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a bunului economic), un element
important care influenţează cererea firmei îl reprezintă cheltuielile de publicitate cu
dublă funcţie a publicităţii: de a-i informa pe cumpărători asupra bunului şi a
ofertantului şi de a exercita o anumită presiune psihologică pentru a-i incita, a-i convinge,
uneori chiar de a le atrage special atenţia spre o anumită marfă.
Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol. Ea
îşi realizează echilibrul la p şi q pentru care costul marginal este egal cu încasarea
(venitul marginal). În acest fel, obţine profitul normal, dar şi profit pur (supraprofit).
Ilustrarea grafică este cea din figura 1.
Existenţa acestuia din urmă incită atragerea în ramură a noi investitori, extinderea
producţiilor substituibile din partea concurenţei, mărirea ofertei industriei (cererea pieţei
fiind relativ constantă, cererea pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi
ofertanţi).
Intrarea în ramură a noilor concurenţi se realizează până în momentul când
dispare profitul pur. Ca atare, spre deosebire de monopol, firma monoplistică obţine
profit pur (supraprofit) doar temporar datorită ofertei care depăşeşte cererea; în faţa
excesului de ofertă preţurile scad periodic.
Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de
producţie pentru care preţul pieţei sau încasarea (venitul) marginal egalizează costul
total mediu pe perioadă lungă. Aceasta pentru că pe termen lung ea se compară cu o
firmă concurenţială.
Pe termen lung, echilibrul firmei monopolistice se deosebeşte de cel al
monopolului pentru că dispare profitul pur.
13
Ca regulă generală, firma monopolistică lucrează în condiţii suboptimale,
dispune de capacităţi şi factori de producţie incomplet utilizaţi.
Pe seama lor se formează o rezervă de capacitate pentru situaţiile când se impune
ca oferta să crească rapid pe termen scurt, iar conjunctura se îmbunătăţeşte. Existenţa
unor rezerve de capacitate face ca în structura costului mediu amortizarea să aibă o
pondere exagerată în raport cu nivelul tehnic şi de înzestrare tehnică a muncii: ca atare,
firma monopolistică are reţineri în a efectua noi investiţii, solicitând, de regulă, sprijin din
partea autorităţii, sub forma unor dobânzi preferenţiale, ajutoare şi alte forme de
stimulente atenuante pentru risc.
În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură tot mai
diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în care IMM-uri (întreprinderi mici
şi mijlocii) continuă să lucreze pentru consumatorul final, acţionând în coordonatele
descrise anterior. Este cazul majorităţii IMM-urilor care prestează servicii pentru
populaţie, mici producători din agricultură, mici meşteşugari în special din sectorul
confecţii, tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte, lucrări de construcţii.
Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari, puternice de tip
oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor contracte ferme, anumite
servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în produsul final comercializat
sub marca partenerului oligopol. Adeseori, firmele mari subcontractează către IMM-uri o
parte din comenzile pe care le obţin în urma unor licitaţii sau contracte de amploare. Un
fenomen specific se manifestă tot mai mult în cazul IMM din agricultura ţărilor
dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii contractuale ferme cu firmele mari,
puternice, aflate în amontele şi avalul producţiei vegetale sau zootehnice. Primele sunt
cele care pun la dispoziţia agricultorului cea mai mare parte a input-urilor (seminţe
selecţionate, carburanţi, consultanţă, asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de
credite pentru a obţine o anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze
contractuale producţia, care este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre
consumatorul final – intern sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de
mărfuri agricole rămân în contact cu consumatorul final, majoritatea acţionând pe o piaţă
în care imput-urile şi output-urile sunt de natură oligopol – oligopson.
14
CONCLUZII
Monopolul este o structură a pieţei cu următoarele caracteristici: pe piaţă există o
singură firmă, care vinde un produs unic şi care este protejată de intrarea rivalilor pe
piaţă. Aceasta este o structură ideală. În lumea reală, condiţiile monopolului pot fi doar
aproximate deoarece: (1) rareori se poate găsi o piaţă pe care operează o singură firmă,
(2) rareori se poate identifica un produs pentru care nu există substituenţi şi (3) nici o
firmă nu este perfect protejată de intrarea altor firme concurente pe piaţă. De exemplu,
proprietatea asupra unui zăcământ de minerale rare reprezintă o protecţie destul de bună,
dar există posibilitatea descoperirii şi altor zăcăminte. Chiar şi atunci când monopolul
este protejat prin lege – autorităţile nu permit firmelor rivale să intre pe piaţă – există
posibilitatea ca legea să se modifice.
Deşi nu există o piaţă care să întrunească în totalitate trăsăturile pieţei cu structură
de monopol, utilizarea unui model formal al monopolului permite înţelegerea
comportamentului firmelor care operează pe astfel de pieţe.
15
Bibliografie
1. Ilie Băbăiţa, Duta Alexandrina – Introducere în Microeconomie- Editura Universităţii de Vest , Timişoara, 1996
2. Constantin Popescu, Ilie Gavrilă, Dumitru Ciucur – Microeconomie Vol.1- Editura Humanitas , Bucureşti, 2005
3. Doltu Claudiu – Microeconomie şi Macroeconomie- Editura ASE, 2004
4. Huidumac Cătălin, Lazăr Alina – Microeconomie- Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
5. http://www.ase.ro/biblioteca/
16
Ministerul Educației al Republicii Moldova
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
Facultatea INGINIRIE ECONOMICĂ ȘI BUSINESS
Catedra Economiei și Management în Industrie
LUCRARE DE ANLA DISCIPLINA
“MICROECONOMIE”Tema: Pița monopolistă
A ELABORAT:Student: BA-141, Labaniuc Vasile
A VERIFICAT: ___________ Ala Oberșt, lect.univ. catedra EMI
17
Chișinău-2015
18
top related