93380488 cultura si civilizatie grecia antica
Post on 23-Dec-2015
379 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Grecia Antica
Cultura vizeaza totalitatea valorilor materiale si spirituale create de
omenire in procesul muncii sociale desfasurate de-a lungul istoriei.
Civilizatia reprezinta totalitatea mijloacelor prin care omul se
adapteaza mediului fizic si mediului social, reusind sa-l transforme, sa-l
organizeze si sa-l integreze.
In sfera acestor notiuni sunt cuprinse aspecte ce tin de latura utilitara,
practica a existentei umane, in principal tehnologia, dar si activitati de natura
administrativa, de organizare sociala, politica, militara si juridica.
Civilizatia actuala este rezultatul unui efect. Orice civilizatie
presupune un spatiu, o societate, o economie si o mentalitate si deasemenea
existenta unei durate. Orice civilizatie e reprezentata de o societate care si-a
asimilat si asimileaza continuu valori materiale, culturale de care are nevoie.
Conceptul de civilizatie s-a constituit in Europa relativ tarziu, in
perioada Renasterii, acea perioada de avant cultural care a curpins Italia intre
sec 14-16.
Bazele solide ale civilizației europene se pun în Grecia. Oamenii
Eladei au marea capacitate de a deschide drumuri noi în economie, filosofie,
știință, artă etc. Colonizând bazinele Mediteranei și Mării Negre, ei
contribuie la răspândirea civilizației și la interferențele etno-culturale.
„Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere –
oligarhic și democratic –, promovează individualismul și drepturile civice și
încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor
cetățenilor – pe baze raționale. Prin epoca elenistică, grecii au dat naștere
celei dintâi civilizații de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie.
Civilizatia europeana nu are o vechime mai mare de 6000 de ani. Este
relativ tanara. Civilizatia egeeana este leaganul civilizatiei europene. Ea a
deschis drumul unui sir de civilizatii pana la civilizatia europeana pe care o
cunoastem astazi.
Exista 3 teorii referitoare la geneza civilizatiei europene:
teoria influentei
teoria emigratiei
teoria evolutiei
Teoria influentei afirma faptul ca civilizatia europeana este rodul influentei
civilizatiei orientale.
Teoria emigratiei afirma ca civilzatia noastra este rodul unor migratii
succesive venite din orient, indeosebi din Siria si Palestina.
Teoria evolutiei spune ca civilizatia europeana este rodul unei evolutii lente
petrecute pe continentul european.
Analizand aceste teorii s-a ajuns la concluzia ca toti cei trei factori au
contribuit aproape egal in geneza civilizatiei europene.
Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare
politică – practic, a „inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la
proprietatea privată, conducere reprezentativă și libertate juridică. Pe
fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului, meșteșugurilor, a
circulației monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de
teritoriu, locuire, instituții, valori juridice, religioase, morale etc. Întreaga
viață publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate,
garanție a drepturilor civile, a averii și persoanei fizice. În legătură cu
cetatea-stat, a luat naștere și s-a împlinit și calitatea grecilor de cetățeni, mai
exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei
comunități de tradiții, valori materiale, morale și religioase, de aspirații etc.
„Polisul este acolo unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul
de instituții dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al
strămoșilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar
hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii (prizonieri de război,
datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere meșteșugărești,
flotă, erau considerați aproape animale; celelalte populații neelene erau
numite barbari. Grecii trăiau organizați în triburi, fratrii, familii (génos) și
vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a evoluat
de la autoritatea regilor la cea a aristocraților agrari, pentru a atinge stadiul
în care averea se va impune în locul originii sociale și a prestigiului religios
și militar.
În acest context de instituții și tradiții, s-au întemeiat și polisurile de
referință ale Greciei, Sparta și Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în
Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele au fost rivale redutabile la
hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază economică
agricolă, dominată de aristocrația funciară tradițională, Atena – ca
democrație, mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante,
agricole, „industriale”, financiare, condusă de o aristocrație cu putere
financiară.
Viața publică în ambele orașe-stat se desfășura în cadrul cetății
(activități politice, religioase, sportive, spectacole, războaie). Instituțiile de
putere se asemănau în mod formal; cele militare erau aproape identice și
porneau de la:
obligația tuturor cetățenilor de a presta serviciul militar; organizarea pentru
luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib și teritoriale; divizarea armatei
în infanterie (grea – hopliți), cavalerie și flotă.
Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor
cetății), spectacolelor, ceremoniilor de inițiere, teatrului. Spațiul public al
cetății era dominat la spartani de război și zei, la atenieni de politică, afaceri,
teatru etc. Numai bărbații liberi aveau dreptul de a alege și de a fi aleși, de a
deține și transmite proprietăți.
Viața privată în Sparta și Atena evolua în jurul familiei, condusă
autoritar de bărbați. Femeile aveau în grijă gospodăria și educația copiilor,
mai ales a fetelor, și, uneori, purtau armele. Controlul statului se exercita
mai evident la Sparta, prin norme morale și comportamente fixate de Licurg
(secolul IV î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.
Democrația ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor
cetățenilor în fața legii (isonomia); libertatea individuală; libertatea
cuvântului; participarea la guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o
guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democrație
directă, cu întrebuințarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraș-
stat și la categoria bărbaților liberi, cu excluderea femeilor, metecilor,
sclavilor etc.
Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta și Atena se
regăsesc, cu adaosuri originale, desigur, și în alte polisuri grecești. În Grecia
propriu-zisă, orașele-stat mai puternice erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe
țărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăți prospere precum:
Milet, Efes, Halicarnas. În alte părți ale Mediteranei se evidențiau: Cumae,
Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră
ființau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis,
Mesembria. Întreaga lume grecească împărtășea valori culturale, instituții și
aspirații politice comune. Pentru prima dată în istorie apărea în Europa, în
bazinele Mării Mediterane și ale Mării Negre, o asemenea unitate de înaltă
civilizație; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei
produsele alimentare de bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” și o
piață de desfacere stimulativă pentru metropole. Economia de bani a spart
tiparele economiei închise de „supra venituri”.
Difuzarea valorilor vechii Elade pe spații întinse, în Antichitate, a fost
rezultatul și unei „mari colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele
dintre orașele-stat, creșterea populației, conflictele sociale au determinat
contingente de cetățeni să-și părăsească locurile natale și să întemeieze
colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei,
Africii, Europei Centrale, de Est și de Vest, au stimulat relațiile dintre
culturi, până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigație și piețe
comerciale; procesele de întrepătrundere etno-culturală și de civilizație au
început, în consecință, să se intensifice pe Vechiul Continent.
Totuși, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forțe
exclusiv proprii. Rivalitățile dintre polisuri și dintre „partidele” politice au
împiedicat constituirea unei „mari puteri” grecești. La un moment dat,
această tendință părea să fie stimulată din exterior de amenințarea persană.
În fața ei, Atena și Sparta, urmate de majoritatea cetăților elene, și-au pus în
comun resursele militare, câștigând așa-numitele Războaie medice (490–479
î.Hr.), în urma marilor victorii de la Marathon (490 î.Hr.) și Salamina (480
î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena și Liga
de la Delos (alianță patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei și a
Ligii peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului
civil. Victoria Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri
contra ei și, în final, afirmarea Tebei ca putere hegemonă în Grecia
continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.
Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea și Alexandru Macedon,
va unifica Elada, prin cucerire (336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de
Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia și Africa de
Nord avea să dea naștere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda
regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta și Atena își vor
pierde atunci definitiv importanța politică, dar vor rămâne și după cucerirea
romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de organizare și
exercitare a puterii politice: oligarhia și democrația.
Institutii politice si juridice in Sparta si Atena:
Sparta Atena
Conducerea
superioara
2 regi di familiile
aristocratice
Sfatul batranilor
5 efori care
9 arhonti (religie,
armata, finante etc)
Sfatul batranilor
Consiliul militar
(executiva) controlau activitatea
regilor
–
10 strategi
Adunarea poporului
(legislativa)
Apella – toti
cetatenii
cu “drept de cetate” in nr.
limitat de 10.000
Vot prin aclamatii
Eclessia – toti
cetatenii liberi, nascuti
atenieni (circa 40.000)
Vot direct
Justitia
Sfatul batranilor si
Eforii
Areopagul
(format
din foști arhonți).
Heliaia–tribunalul
poporului, format prin
alegeri.
Vechii greci s-au preocupat îndeaproape de problemele moralei și
politicii, războiului și artei. Politicul și războiul, aflându-se în primul plan al
atenției lor, s-au cristalizat de timpuriu modele de educație a tinerelor
generații spre a se asigura funcționarea normală a cetății. În Epoca homerică,
dinaintea constituirii polisurilor clasice, educația îmbrăca forme tradiționale,
militare și religioase. Treptat, influența legăturilor de sânge s-a redus și,
odată cu diversificarea preocupărilor politice și juridice, orizontul
educațional s-a lărgit considerabil, fără ca respectul față de strămoși, eroi și
zei să fie, însă, vreodată abandonat. În Epoca clasică, acolo unde rolul
statului ajungea covârșitor, precum în Sparta, valorile se impuneau prin
prestigiul lor mitic și prin ascultare de legi; în alte polisuri, în special la
Atena, individul avea o libertate de alegere și exprimare mult mai mare.
Sparta cultiva valorile războinice ale ascetismului, disciplinei, dezvoltării
forței fizice. Astfel, comportamentul militar și social se standardizau și
gândirea cutezătoare își găsea cu greu formele de exprimare.
Cetatea se îngrijea de educația fetelor și a băieților. Se asigurau
cunoștințe minime de scris și citit. Fetele și femeile trebuiau să știe să apere
cetatea atunci când bărbații se aflau în campanie. Băieții se întruneau, de la 7
ani, în tabere militare, fiind antrenați pentru luptă, prin exerciții fizice,
disciplină severă, spirit de grup, descurajarea inițiativelor personale,
exprimarea sintetică și la obiect a opiniilor (laconismul).
Calitățile militare determinau, în mare parte, statutul de cetățean. Fuga
de pe câmpul de luptă sau nerespectarea disciplinei antrenau automat
decăderea din poziția privilegiată de cetățean. Pentru această râvnită poziție,
sistemul educațional nu insista, totuși, pe dezvoltarea elocinței, a artei
dialogului și discursului. În Sparta „gândeau” înțelepții și aristocrații, iar
cetățenii le aprobau opiniile și le exercitau, în stil militar, ordinele. O morală
strictă reglementa comportamentul social și familial, bărbatul conducând
precum un comandant. Spectacolele de teatru și, mai ales, comedia nu aveau
trecere, poezia eroică și jocurile sportive dominând universul cultural
spartan, alături de ceremoniile religioase.
În Sparta se împământenise, deci, un model educațional specific
„statului cazarmă”, în care supunerea necondiționată față de superiori,
disciplina, reținerea în manifestarea sentimentelor, precauția în relațiile cu
autoritățile, disprețul criticii și al comportamentului liber deveniseră trăsături
caracteristice ale profilului moral al cetățeanului.
La polul opus Spartei, cetatea Atena făcea din educație o armă
redutabilă pentru formarea unui cetățean complet, cu o construcție fizică și
intelectuală armonioasă, capabil să fie luptător, administrator al treburilor
publice, gânditor, comerciant, artist etc.; nu înseamnă însă că atenienii
ignorau pregătirea militară sau dezvoltarea aptitudinilor sportive și forței
fizice, unită, desigur, cu „ascuțimea minții”.
Educația se aplica diferențiat. Băieții își începeau educația la 8 ani,
sub supravegherea pedagogilor. De fete se îngrijeau mamele, în gineceu.
Exercițiile fizice ale băieților se desfășurau în palestre și constau din
antrenamente și probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea
discului și a suliței (pentatlon). Pe lângă exercițiile fizice, se cultiva simțul
muzical, pentru ca, până la 14 ani, copiii să deprindă și cititul, scrisul,
socotitul și gramatica. Efebia, un fel de școală militară, asigura pregătirea
tinerilor cu vârste cuprinse între 18–20 ani. Tinerii intrau apoi în fratriii,
asociații militare bazate pe relații de prietenie și sprijin reciproc în luptă și în
agora.
În Atena și în alte polisuri, unde democrația se afla la loc de cinste, se
acorda o atenție specială studierii politicii, stăpânirii cuvântului, cunoașterii
logicii și expunerii argumentate a ideilor și opiniilor. Dacă în Sparta
învățătura înaltă rămânea un privilegiu al oligarhiei, un monopol și o putere
a sa, în Atena a gândi, a raționa se impuneau, deopotrivă, și pentru aristocrați
și pentru demos.
Experiența Atenei în materie de educație este unică în Antichitate. În
centrul educației se punea formarea omului ca entitate superioară.
Perfecționarea fizică, intelectuală și artistică era idealul cetății din Attica.
Inițierea spre atingerea idealului fericirii se realiza în trepte, în cicluri
școlare primare, secundare și superioare, cu sau fără intervenția statului.
Educația cetățeanului continua și dincolo de vârsta școlii, prin intermediul
instituțiilor democrației, ce puneau în centrul lor „omul ca ființă politică”.
În același timp, societatea greacă, în ansamblul ei, a introdus, pentru
prima dată în istoria civilizației, marile dezbateri asupra sistemelor de valori.
Adevărul, fericirea, justiția, frumusețea, armonia, legea, statul ca organizare
perfectibilă, egalitatea între cetățeni, respectul proprietății și al individului
sunt tot atâtea valori comune atât Eladei, cât și lumii de astăzi. Necesitatea
introducerii de reguli morale în comportamentul politic și în viața de zi cu zi
este un important principiu al vechilor greci. Ideile de patrie și patriotism,
restrânse pentru secole de polis, s-au născut tot în Antichitatea greacă și au
fost cultivate prin educație. Din acele vremuri vin și concepțiile înalte despre
pace ca ideal al oamenilor, precum și cele despre unitatea și unicitatea
omenirii, străfulgerări ale minților luminate ce treceau dincolo de
mentalitatea comună a separării umanității în greci și „barbari”.
Academia din Atena - prima Scoala superioara politica din Europa, a
fost fondată de Platon, „academia a avut ca primă funcție formarea pe bază
rațională a oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea (...). Ea a avut un
imens succes, primind mulți tineri îndrăgostiți de știință și înțelepciune din
toate colțurile lumii grecești și inspirând numeroase constituții
«platoniciene». Ea va supraviețui 1000 de ani fondatorului ei, Școala nefiind
închisă decât în 529 d.Hr.” (Berstein, S. și Milza, P – Istoria Europei, vol. V
– Editura Institutul European, Iași).
Pe lângă instituții, politică, democrație, educație și spirit civic, Grecia
antică a lăsat moștenire Romei și, mai apoi, Europei moderne o știință
cutezătoare și o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca element central al
preocupărilor cunoașterea și slăvirea omului, în conformitate cu idealurile
umanismului elen; ambele se raportau direct la progresul gândirii abstracte și
speculative (încurajată de inventarea unui alfabet propriu în secolul VII
î.Hr.).
Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr.,
detașându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru
înțelegerea omului naturii și Universului i-au determinat să încerce depășirea
explicațiilor tradiționale oferite de religie; tendința către alte căi de
cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat
în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor
pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.
Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de
secole pe miturile homerice, pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona
familia patriarhală a lui Zeus, spiritul științific punea la îndoială schema
divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele,
molimele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci,
bântuiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de origine
orientală sau spre zeități precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în
speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață
de apoi”. Alții, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-
se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce reglementau viața
și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, știința,
unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată
doar ca un simplu exercițiu de ritual.
Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din
Efes identificau ca elemente fundamentale ale naturii și cosmosului apa,
aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la Heraclit, lumea începea
să fie percepută în relație cu devenirea și lupta creatoare. Lupta contrariilor
și unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica).
Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii și
matematismului sistematic. „Totul este număr”, considera acest
matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în
secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase
caracteristici de sectă ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia).
Democrit din Abdera susținea o cosmogonie mecanicistă cu rezonante
divizibile și imuabile – atomii în veșnică mișcare.
Apariția sofiștilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluție” în
gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii,
antidogmatismul manifest. Învățați precum Protagoras din Abdera, Gorgias
din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul
reflecției filosofice, în locul zeilor și al „principiilor fondatoare”. Sofist și,
totodată, antisofist, Socrate s-a străduit să „predice” îndoiala creatoare, să
condamne superstițiile, incultura, viciile concetățenilor, să fundamenteze o
metodă de gândire (rațională) și o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor
stă în virtutea luminată de rațiune.
În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante
lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda
lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica și a făcut sinteza între
raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În sistemul său Ideile erau o
realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale. Opera
politică ne înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de
tentativele de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să
ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.
Discipol al lui Platon, Aristotel (Metafizica, Politica, Fizica, Despre
suflet etc.) a ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de
„cale a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica
are drept scop fericirea lui prin justiție.
Sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel au operat mutația esențială în
gândirea filosofică a Antichității: omul este obiectul exclusiv al gândirii
filosofice, direcție de gândire transmisă ca moștenire spiritualității moderne
europene. Artele au lărgit, la rândul lor, orizontul preocupărilor intelectuale
ale grecilor și au dat glas gusturilor și sentimentelor lor. Ca și manifestările
religioase ori sportive, artele nu puteau fi separate de polis, mult timp
exprimându-se în strânsă dependență de religie și politică.
Vorbind, la începuturi, mai multe dialecte, grecii și-au creat o limbă
comună în epoca elenistică (secolele IV – I î.Hr.), denumită „Koiné”.
Arta dramatică, de pildă, și-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu
precădere în cultul lui Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfășurau
procesiuni, cu recitări, muzică și dans, de origine asiatică. Inițial, pe scenă
apăreau doar corul și un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecțiunii
prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creațiile
rafinatului Sofocle (Antigona, Orestia, Oedip etc.) și ale sensibilului
Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel drept „cel mai tragic dintre
poeți” și preluat creator de Corneille și Racine. Spre deosebire de tragedie –
axată pe temele solide ale eroismului și nedreptului destin uman – comedia
funcționa ca un neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, cu
Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea femeilor), viciile „demagogilor” și
ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”, în special, a înflorit în secolele V
– IV î.Hr., în contextul manifestării individualismului și erodării valorilor
tradiționaliste.
Poezia și muzica au marcat îndeaproape viața publică și privată a
vechilor greci. Iliada și Odiseea, atribuite legendarului Homer, echivalau cu
un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuțile războinice, viața
„cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a
Greciei și s-au educat generații de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin
Munci și zile și Teogonia, cultiva idealurile omului simplu, ale
agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de liniște, stabilitatea și
prosperitatea cetății.
Știința a înregistrat în Grecia antică performanțe remarcabile în planul
teoretic; în cel al experimentului și tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a
constatat abia în epoca elenistică. Totuși, Elada a propulsat știința ca mod de
cunoaștere a omului, a lumii și a Universului printr-o serie de descoperiri
epocale.
Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca
arhaică la atitudini din ce în ce mai corespunzătoare realităților umane.
Corpul omului și omul, în general, au stat în centrul atenției artiștilor.
Clasicismul a propulsat o artă oficială, triumfală, generos subvenționată de
stat. Pictura, sculptura și arhitectura și-au unit eforturile pentru edificarea de
mari complexe de cult ale cetății, elemente de etalare a puterii, prestigiului și
solidității acesteia. În secolele elenismului, însă, creatorii au dat frâu liber
exprimării sentimentelor omenești și surprinderii trupului uman în cele mai
diferite ipostaze. A fost o reacție la clasicismul artei oficiale; în aceeași
epocă, au apărut și mari protectori particulari ai artelor, în concurența cu
statul.
Romanii vor organiza, asimila și îmbogăți zestrea științifică și
culturală a Eladei, turnând temelii de nezdruncinat civilizației europene.
Civilzatia greaca este, asadar, rodul unei sinteze, ea insasi devenind
apoi un centru de geneza pentru intreaga lume europeana. Karl Jaspens
(filosof german) a afirmat ca “grecii au avut un rol eminent in civilizatia
lumii. Grecia a deschis epoca axiala din civilizatia omenirii”. In epoca
axiala, omul devine om cu sufletul deschis spre problemele existentei,
deasemenea se releva ceea ce denumim astazi personalitate si rationalitate,
iar sensul epocii axiale este comunicarea. Nu e intamplator faptul ca orice
renastere culturala europeana s-a bazat pe reintoarcerea la valorile culturale
ale elenismului.
Elenismul
Aportul Greciei antice la civilizaţia europeană s-a identificat şi prin
intermediul elenismului1. Acesta a reprezentat prima mare sinteză dintre
valorile unei civilizaţii de natură europeană (cea greacă) cu valorile
civilizaţiei asiatice. Alexandru Macedon (336 – 323 a. Chr.) sau Alexandru
cel Mare a iniţiat o nouă filozofie politică. Înaintea sa, filozofia politică era
cantonată fie în cercul strâmt, uniform şi autarhic al cetăţii greceşti (polis),
fie în incertitudinea organizatorică, în lipsa de contur a imperiilor despotice.
Omenirii îi lipsea perspectiva largă a istoriei, totul era local şi particular.
Generalizarea, chiar sub veşmânt empiric, nu era pe deplin posibilă din
cauza dimensiunilor reduse ale arenei pe care se desfăşurau evenimentele.
Alexandru Macedon a proiectat şi, parţial a şi realizat, conceptul statului
universal unitar, cel puţin sub aspect politic şi cultural.
Prin acţiunile sale, Alexandru cel Mare a anulat limitele impuse de
obştile orientale şi polisurile greceşti, de izolarea religioasă şi etnică şi a
deschis contemporanilor săi perspectiva unităţii întregii lumi2.
Pax macedonica instaurată de ilustrul general macedonean a favorizat
circulaţia bunurilor, a ideilor şi a oamenilor şi a obişnuit lumea din vreme sa
cu un nou concept: acela de stat cosmopolit.
1
2
Dacă sub aspect etnic statul creat de Alexandru Macedon a fost
extrem de eterogen, sub aspectul civilizaţiei şi a culturii a prezentat
surprinzător de multe aspecte unitare. Ca limbă oficială în întregul imperiu
s-a impus elina comună, cu dialectul său cel mai de seamă – cel atic. În
privinţa civilizaţiei, diferenţele locale s-au estompat semnificativ
înregistrându-se anumite omogenizări.
Cronologic, perioada elenistică a durat de la anul 323 a. Chr. (anul
morţii lui Alexandru Macedon) până în anul 30 a. Chr., (anul sinuciderii
Cleopatrei, ultima regină a Egiptului elenistic). Denumirea perioadei vine de
la numele de „elenişti”, termen dat orientalilor elenizaţi. A fost o perioadă cu
numeroase elemente de cultură şi civilizaţie originale datorate
caracteristicilor de natură politică şi economică mult diferite de ale Greciei
clasice. Lumea elenistică se întinde pe un imens teritoriu, din Sicilia până în
India şi din Egipt până în ţinuturile Mării Negre, acesta fiind spaţiul supus
influenţei greceşti. Marele imperiu a lui Alexandru Macedon s-a destrămat
în state imense ca teritoriu şi populaţie comparativ cu micile polis-uri
greceşti. În plan politic s-au manifestat preponderent regimurile monarhice
absolutiste. Viaţa politică liber organizată, lipsită de alte constrângeri în
afara celor impuse de lege s-a mărginit la un cadru mult mai restrictiv.
„Supusul” a luat locul cetăţeanului, iar locul Adunării poporului a fost luat
de către sfetnicii din palatul regal. Viaţa economică s-a intensificat
considerabil, legăturile comerciale dintre Asia şi bazinul oriental al Mării
Mediterane devenind frecvente. Urbanismul a cunoscut o dezvoltare
deosebită. Pentru acea vreme au fost întemeiate un număr impresionant de
noi oraşe începând din Macedonia până în delta Nilului şi până la Indus.
Construcţia oraşului s-a făcut, pentru prima dată, pe baza unor planuri
urbanistice unitare şi de o amploare nemaiîntâlnită3. Epoca elenistică a
deschis perspective nelimitate vieţii culturale, ştiinţei, filosofiei, artei şi
literaturii. Au fost create instituţii ştiinţifice de cercetare denumite „muzee”
(locuri dedicate Muzelor4), care dispuneau de biblioteci importante. De
exemplu, biblioteca din Alexandria avea circa 700 000 de volume (volumina
= rulouri de papirus sau de pergament), cea din Pergam aproximativ 200 000
de volume, dar şi cele din Rhodos, Antiohia, Pella, Efes şi aveau un mare
număr de volume. În asemenea condiţii, cercetarea ştiinţifică a cunoscut o
perioadă de excepţională intensitate şi diversitate. Progrese tehnice
importante s-au realizat în domeniul militar (au fost construite maşini de
asediu gigantice, balestre, catapulte, nave de război de până la 3 000 de tone
care puteau să transporte 600 de marinari şi 300 de soldaţi), în domeniul
amenajărilor portuare (farul din Alexandria şi digul de 1 300 m care leagă
insula Pharos de port), dar şi în alte domenii.
În această perioadă, în domeniul productiv, au fost inventate: pedala
de la roata olarului, moara de apă, maşinării de aer comprimat, producerea
pergamentului, tehnica suflatului sticlei etc.
Ctesibios (circa 310 – 240 a. Chr.), fondatorul şcolii de mecanică din
Alexandria, a inventat un ceasornic cu apă, pompa compresoare şi alte
echipamente hidraulice. Arhimede (287 – 212 a. Chr), cea mai
reprezentativă personalitate ştiinţifică a perioadei elenistice, este considerat
inventatorul roţii dinţate, angrenajului, şurubului fără sfârşit, macaralei cu
scripete triplu, al „focului grecesc” etc. În celelalte domenii au fost
înregistrate cuceriri importante. S-a creat geografia ştiinţifică (Pytheas din
Massilia, Hiparcos, Ptolemeu), s-a creat trigonometria şi s-a perfecţionat
3
4
algebra (Euclid, Arhimede, Apollonios). Au fost elaborate studii
fundamentale privind anatomia şi fiziologia omului: Herophilos şi
Erasistratos au emis observaţii ştiinţifice care au rezistat 18 secole, s-a
dezvoltat fizica şi astronomia etc. Rezultatele ştiinţei elenistice au fost
transmise Europei prin intermediul romanilor şi apoi al arabilor şi au rămas
modele de investigaţie ştiinţifică acceptate multă vreme, uneori 15 – 18
secole.
Filozofia elenistică şi-a pus o consistentă amprentă asupra multor
aspecte ale doctrinei etice creştine, mai ales asupra doctrinei stoicismului.
Cultura elenistică a contribuit în mod hotărâtor la formarea culturii
latine şi prin aceasta elenismul s-a constituit în element de bază, formativ şi
normativ al culturii europene.
Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, adică existenţa
statului imperial combinată cu omogenizarea supuşilor a fost preluată pe un
alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius
Caesar, ilustrul om politic roman. Tradiţiile elenistice au fost dezvoltate în
imperiul roman, a cărui capitală – Roma, avea puternice trăsături elenistice.
Ideea imperială a stârnit puternice nostalgii în epocile feudale şi
moderne fiind regăsită în gândirea politică şi faptele unor suverani precum
Carol cel Mare, Carol Quintul sau Napoleon Bonaparte.
BIBLIOGRAFIE: Guido A. Monsuelli, Civilizaţiile Europei vechi, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1978, p. 122 – 134. Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1987, p. 220. Sofocle, Antigona, v. 332 – 333.
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 561.
Guido A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. 1, p. 220-221.
Muzele – au fost fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei – în număr de 9 –
şi patronau artele şi ştiinţele şi pe slujitorii acestora.
Conceptul de elenism a fost elaborat în anul 1836 de către istoricul german Johann Gustav Droysen (1808 – 1884), autorul unor lucrări reprezentative asupra epocii.
Vladimir Hanga, op. cit. p. 5.
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL
REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”
Anul universitar: 2014-2015
Tematica lucrarii de domiciuliu: ”CULTURA SI CIVILIZATIA GRECIEI ANTICE” La disciplina: „CULTURI SI CIVILIZATII EUROPENE” Catedra: „ STIINTE JURIDICE”
Efectuat de: Postolachi Doina Grupa academica 532
Chisinau-2015
top related