Cuprins:

Inrtoducere 21. Arta militară a grecieie antice. Primul război 22. Al doilea război 6

Concluzie 8Bibliografie 9

1

Figure 1- Ipostază din bătălia de la Maraton

Figure 2 - Războinic grec

ARTA MILITARĂ ÎN GRECIA ANTICĂ. RĂZBOAIELE MEDICE

Introducere Arta militară, cunoscută și sub denumirea de „arta razboiului" în epocile veche și medie, înainte

de a deveni o componentă a științei militare a fost identificată, multa vreme, cu îndemanarea,

talentul, maiestria și spiritul de orientare în situații critice, inițiativa si exemplul personal în luptă al

comandantului. Ea reprezinta arta de a organiza și conduce lupta în conformitate cu anumite

principii, norme și reguli elaborate, de cele mai multe ori, pe cale empirică sau desprinse din

experiența unor lupte anterioare.

Arta militară este denumită ca „domeniu specializat al organizării și conducerii luptei armate",

incluzând doua laturi principale: latura teoretică (teoria artei militare), care studiază și generalizează

experiența luptei armate, în vederea elaborării principiilor, procedeelor, metodelor și regulilor de

pregătire și ducere a acțiunilor militare și latura practică, care se referă la pregatirea și ducerea

acțiunilor de lupta în timp de război.

1. Arta militară a greciei antice. Primul război

Razboaiele medice sau Războaiele persane (500 - 448 î.Hr) au fost o serie de conflicte militare

dintre lumea Greciei antice și Imperiul Persan. Aceste războaie au o mare însemnatate pentru arta

militară, întrucât s-au desfășurat pe spații mari, în doua medii strategice – pe mare și pe uscat- și au

opus două armate extrem de diferite, de fapt două state, atât în ceea ce privește modul de viață, cât

și mijloacele de luptă.

Armata grecească urma principiile filosofiei și societății grecești. Cetățenii, adică nobili,

negustorii și țăranii, erau cei cărora li se încredința (de către consiliul agorei) apărarea cetății.

Sclavii și străinii, mai ales cei care proveneau din popoarele supuse, nu aveau acest privilegiu. Era

o onoare să faci parte din armata grecească. Spre deosebire de alte armate ale antichității care

presupuneau mai ales mercenariatul, armata Greciei antice era o armată a poporului, adică, în

termenii de azi, o armată națională. Consiliul alegea un strateg care răspundea de organizarea

armatei, de instruirea ei și de apărarea cetății. Grecii sunt cei care au creat noțiunea de cetățean-

soldat.

2

Majorittaea acestei armate era construiă din

reprezentanți ai clasei de mijloc, care alcătuiau

infanteria grea. Era o infanterie în armură de bronz,

foarte greoaie, cu o cască, un scut și jambiere din

metal. Echiparea se făcea pe cont propiu. De aceea

echipamentul era foarte diferit, în funcție de

mijloacele propii (vezi imaginea alăturată ). Soldații

greci erau înarmați cu sabie, pumnal și lance. Ordinea de bătaie prevedea intervale de un pas între

luptători (tot de un pas era și distanța între randuri), astfel încât soldații să aibă libertatea de miscare

necesară luptei apropiate și să poată folosi la maximum armamentul din dotare. Acestea erau

considerate arme demne de ei, celelalte – cum ar fii arcul – erau privite ca fiind sub demnitatea lor

și, de aceea, ele reveneau militarilor din păturile inferioare. De asemenea cei din păturile inferioare

erau încadrați ca vâslași, pe galere, în marină.

Luptătorii castelor superioare se angajau, de regulă, în cavalerie. Cavaleria nu era însă punctul

forte al grecilor. Ei nu cunoșteau bine calul și nu se bazau pe el. Cavaleria grecilor a apărut, pe de o

parte, ca umare a faptului că armatele cu care se confruntau aveau multă cavalerie și, pe de altă

parte, din nevoia de a avea mai multă mobilitate, nu numai pe câmpul de luptă ci și în procesul de

pregătire a armatei.

Imperiul persan care se întindea în prima jumătate al secolului al V-lea î.e.n., până la coastele

mediteraneene ale Asiei Mici, se confruntă cu o revoltă a orașelor ionene. Darius I a luat măsuri

foarte severe penru înăbușirea acestei revolte. A distrus, în 494 î.e.n., orașul Milet, și a hotărât să îi

pedepsească pe greci, întrucât i-au sprijinit pe rebeli. Așa au început Razboaiele Medice. Inițial,

Darius supuse orașele Corint, Argus și Egine, apoi treaversează Marea Egee și debarcă pe plaja de

la Maraton, la 32 km est de Atena. Acolo, Pisistratide Hipias, cetățean grec ce fusese ostracizat1

datorită tendințelor sale tirane, stabileste tabăra.

Armata condusă de Darius avea un efectiv de aproximativ 15.000 de oameni, incluzâd vâslașii

și cavaleria.

1 OSTRACIZÁ, ostracizez, vb. I. Tranz. A înlătura pe cineva din viața publică, dintr-un colectiv; a proscrie; a exclude, a exila, a persecuta. – Din fr. ostraciser.

3

Figure 3 - Soldați din infanteria grea a grecilor

Armata lui Mithiliade număra 8 – 10 mii de oameni. Ea s-a dispus în ordine de bătaie probabil

la intrare în Valea Vrana. În condițiile în care drumul spre Atena trecea pe acolo, aceasta a fost o

decizie bună.

Armata persană s-a așezat în fața grecilor la 1,2 km. Cele două formații de luptă au rămas așa,

mai multe zile. Grecii aveau zece șefi militari, fiecare dintre aceștia comandând dispozitivul în câte

o zi. Bătălia a început în ziua în care Miltiades era la conducerea armatei grecești, moment în care a

poruncit amatei, cu aproximativ 9000 de atenieni și 1000 de plateeni așezați în linie de bătaie între

înălțimile de la Agriliki și Krotoni, să atace în pas alergător infanteria persană, care era mai

numeroasă.

În prima fază a bătăliei, perșii înaintaseră în

partea centrală a frontului (vezi prima hartă „situația

bătăliei inițiale”), dar la cele doua aripi grecii au

reușit să-i copleșească, întorcându-se împotriva

dușmanului învingător la centru și zdrobindu-l (o

„manevră clasică de dublă învăluire” - vezi a doua

hartă). Presiunea deosebit de puternică exercitată de

rândurile compacte ale hopliților, greu înarmați, a

zdrobit și risipit masa lipsită de coeziune a arcașilor

și

călărimii persane.

Bătălia de la Maraton reliefează rolul

mnevrei, al gândirii. Acestă confruntare

reprezintă prima manevră dublu învăluitoare,

gândită înainte de lupă și materializată ca atare.

Flota persană i-a cules pe învinși și a

ridicat ancora. Pierderile lor erau importante:

6400 de morți, precum și 7 corăbii arse de greci

spre finalul bătăliei.

Pierderile atenienilor au fost surprinzător de mici: Herodot vorbește despre 192 de morți din

rândurile atenienilor și 11 dintre aliații veniți din Plateea.

4

Figure 4 - Bătălia de la Marathon situația inițială

Figure 5 – Bătălia de la Marathon, manevra de dublă învăluire

Armata persană fusese înfrântă, dar flota lor rămăsese aproape intactă. Persista încă

pericolul unei debarcări chiar la Atena. Pentru a preîntâmpina acest pericol, Miltiades și ceilalți

nouă strategi ai Atenei (comandantul suprem, Callimachus, căzuse în luptă) au hotărât readucerea

armatei la Atena. A fost un marș forțat destul de dificil, având în vedere terenul accidentat și

oboseala hopliților după luptă; totuși trupele au ajuns în timp util pentru a preîntâmpina o încercare

de debarcare a perșilor la Faleron (lângă Atena). Această regrupare în mare viteză a atenienilor

înspre cetatea lor a făcut ca perșii să renunțe la ideea unei noi debarcări; văzând coasta Atticei așa

de bine aparată, Datis și Artafernes n-au mai insistat și s-au reîntors în Asia Mică, ducând cu ei

prada si prizonierii făcuti în insulele Ciclade și Eubeea.

În ochii lui Darius această expediție poate a apărut ca fiind pe jumătate reușită. Desigur,

Atena scapase de răzbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celălalt oraș vinovat de a-i fi ajutat pe

ionienii răsculați și de incendierea orașului Sardes, a fost aspru pedepsit. Toate acestea însă nu

puteau face uitat eșecul debarcării în Attica. Darius aflase acum că pentru a cuceri întreaga Grecie,

o debarcare susținută de flotă era insuficientă - era necesară o invazie pe calea terestră. El dorea să

reia la o scară mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-au

împiedicat (înfrângerea de la Marathon a determinat revolta Babilonului și a Egiptului, revolte care

s-au prelungit până după moartea lui Darius).

Pentru greci însă, bătălia de la Marathon a ramas în amintire ca o victorie cu urmări capitale.

Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită în

câmp deschis de catre hopliți. La Marathon, a fost salvată nu numai independența unui popor, ci o

întreagă civilizație. Atenienii s-au salvat pe ei înșiși și au salvat, în același timp, Grecia. Plini de o

legitimă mândrie, atenienii și-au onorat eroii căzuți în luptă, ridicând un tumul înalt pe câmpia de la

Marathon și au oferit un tezaur templului din Delfi, dedicându-l acelorași eroi.

În concluzie putem spune că bătălia de la Marathon a fost un episod hotărâtor din cadrul

Războaielor medice, fiind prima dată când perșii au fost înfrânți decisiv într-o bătălie deschisă.

Aceasta a marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia.

Deși războaiele dintre greci și perși au continuat, cu unele întreruperi, încă mulți ani, bătălia de la

Marathon a demontat mitul invincibilității persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii

victorioase ale grecilor, precum ceale de la Termopile și Salamina.

5

2. Al doilea război

Dupa un deceniu de pregăiri, Xerxes(fiul lui Darius) adună forțe militare terestre și navale

uriașe. Timp în care conducătorul atenian Temistocle, anticipând reluarea luptei, îi convinge pe

cetățenii Atenei să-și întărească flota.

În 480 î.Hr., armata lui Xerxes începe marșul spre Europa traversând Helespontul

(strâmtoarea dintre Marea Egee și Marea Marmara- Dardanele) pe un pod de nave regale (un

miracol ingineresc pentru vremea aceea). Grecii primesc numeroase avertismente cu privire la

sosirea acesteia, dar majoritatea nu par paralizați de frică.Temistocle a luat atunci hotărârea

curajoasă de a abandona Atena și de a-și evacua poporul pe insula Salamina. Unii sunt nemulțumiți,

dar majoritatea atenienilor sunt de acord să fie transportați pe insulă și să se adăpostească în colibe

improvizate, făcute din paie și ramuri. Între timp, atenienii le cer tuturor grecilor să-și adune navele

în Strâmtoarea Salamina, lângă portul Pireu. Aici era locul potrivit, după părerea lui Temistocle,

pentru lupta împotriva flotei persane, deși mulți conducători greci îl dezaprobă, făcând presiuni

pentru retragerea la sud de Pelopones.

Spartanii, încorsetați de o tradiție militară care descuraja ideile inovatoare de genul celei

propuse de Temistocle, îl trimit pe Leonidas împreună cu 300 de hopliți (infanteriști bine înarmați)

să apere trecătoarea de la Termopile împotriva valului copleșitor al armatei persane. Deși incredibil,

Leonidas și cei 300 de spartani ai săi reușesc să-l oprească pe Xerxes până când un trădător le

dezvăluie persanilor o potecă ascunsă care le permite acestora să cadă în spatele spartanilor și să-i

măcelărească până la ultimul. Perșii

continuă să înainteze, invadează Atena și

dau foc Acropolei. Așadar decizia lui

Temistocle de a evacua orașul fusese

justificată.

Apoi, atenția se îndreaptă către

mare(vezi harta de mai sus„Bătălia de la

Marathon și deplasarea către Salamina a

perșilor”), unde urmează să aibă loc

confruntarea decisivă (pentru că doar învingând forțele navale grecești perșii puteau să fie siguri de

cuceririle lor). Masiva flotă persană, pe care Herodot o estimează la 1200 de nave (majoritatea

trireme cu o lungime de 30 de metri ), suferise deja pierderi în timpul unei furtuni în dreptul

6

Figure 6 - Bătălia de la Marathon și deplasearea la Salamina

Capului Sepias. Dar era încă o armada puternică, care se baza pe forța multor oameni pentru care

marea era un mod de a fi.

Flota grecească aliată, care cuprindea 366 trireme, avea la bord mai mulți soldați decât marinari.

Aceasta era comandată de generalul spartan Eurybiades si a lui Temistocle.

Îndreptându-se una spre alta, cele două flote încetează toate manevrele și se angajează într-o

încleștare de proporții. Sute de galere se unesc formând o platformă imensă, pe care mii de soldați

luptă corp la corp. Pintenii de bronz ai galerelor

grecești distrug carenele navelor persane.

Temistocle, dând lovitură după lovitură, reușește să

creeze o breșă între navele feniciene cu care se

confruntă. Aici s-a hotărât soarta bătăliei: hopliții

atenieni împotriva marinarilor fenicieni(vezi harta

alăturată). Departe de țărm, în condițiile existenței de

spațiu de manevră, n-ar fi existat nicio îndoială în

privința deznodământului. Dar Temistocle i-a silit pe

adversari să se îngrămădească, iar infanteria ateniană bine înarmată a făcut restul. Perșii își

judecaseră greșit adversarii. Angajându-se în luptă, ei își cedaseră toate avantajele infanteriștilor

greci foarte bine instruiți, mult mai buni în lupta corp la corp decât perșii. Doar conaționalii lor din

Ionia luptau cu aceeași abilitate, deși, în marea lor majoritate, nu și din toată inima. O excepție

notabilă a fost episodul în care o galeră greacă a abordat o navă din Samothrace. Înainte ca aceasta

să se scufunde, echipajul a sărit pe nava atacatoare și a ocupat-o prin forță.

Pe măsură ce sorții se înclină în favoarea atenienilor, navele persane din ariergardă2 încearcă

să se retragă(vezi harta alăturată-„bătălia de la Salamina), dar sunt lovite în flanc de mica escadră de

30 de galere egeene ascunsă în Golful Ambelaki. Efectul este devastator. Panica cuprinde triremele

persane îngrămădite. Insula Psytaleia, ocupată de perși, este atacată de Aristide și hopliții lui

atenieni, întreaga garnizoană fiind masacrată. Pentru perși, înfrângerea se transformă în dezastru.

Triumful grecilor la Salamina pune capăt dominației navale a perșilor asupra bazinului

Mării Egee. Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în Grecia, amenințându-i

astfel independența.

2 ARIERGÁRDĂ, ariergărzi, s.f. Parte a armatei care se află în urma forţelor principale, pentru a le asigura securitatea. [Pr.: -ri-er-] – Din fr. arrière-garde.

7

Figure 7 - Bătălia de la Salamina

Xerxes, zguduit de teribila luptă navală purtată chiar în fața tronului său și de țipetele

ostașilor săi de pe Psytaleia, care-i răsună în urechi, își pierde curajul. Regele lasă comanda

satrapului3 Mardonius și ordonă întoarcerea la Hellespont. Ca și retragerea lui Napoleon din Rusia,

întoarcerea lui Xerxes de la Salamina este însoțită de o mulțime de dezastre. Bolile și foametea

răresc și mai mult rândurile soldaților săi, iar vântul avariază atât de mult podul de nave, încât

armata trebuie să aștepte întoarcerea a ceea ce mai rămăsese din flotă pentru a traversa

Hellespontul. Armata lăsată sub comanda lui Mardonius este zdrobită în anul următor la Plataea de

o armată a grecilor uniți.

Concluzie

Prima concluzie importantă care se desprinde este aceea că, în antichitate, responsabilitatea

angajării unei bătălii era foarte mare. De aceea înainte de a declanșa acțiunea, armatele rămâneau

adesea, față în față, la distanțt mai mare decât bătaia armamentului din dotare. Această regulă era

impusă de miza enormă pe care o avea bătălia.

Războaiele medice au fost cele are au adus în premieră anumite elemente de artă militară

foarte impotante. Bătălia de la Marathon reliefează rolul manevrei, al gândirii. Această confruntare

reprezintă prima manevră dublu învăluitoare, gândită înainte de luptă și materializată ca atare.

Precum și manevra strategică, pe mare și pe uscat întrprinsă de Xerxes. Această manevră a făcut ca

războaiele medice să se desfășoare pe un spațiu imens, de o parte și de cealalta a Mării Egee, ceea

ce implică gândire strategică și un sistem de conducere adecvat. Reacția grecilor în astfel de

împrejurări este o expresie a superiorității culturale și militare, a științei asupra voinței,

argumentului patriotic asupra arbitrariului imperial.

Arta militară, la greci, este construită nu numai prin experiența războaielor, ci și prin contribuția

unor gânditori remarcabili, care, din acest punct de vedere, se ridica la nivelul școlii filosofice

elene.

3 SATRÁP, satrapi, s.m. Guvernator al unei satrapii, cu puteri absolute. ** Fig. Conducător despotic, rău; p. gener. persoană cu apucături dictatoriale. - Din fr. satrape, lat. satrapes.

8

Bibliografie:

1. Chamoux, François, Civilizația greacă, Ed. Meridiane, București, 1985, p. 56-70;2. Lévêque, Pierre, Aventura greacă, Ed. Meridiane, București, 1987,p. 10- 21;

3. Popa,M., Matei, H., Mică enciclopedie de istorie universală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983,p. 34- 52;

4. Popescu, Mihail, Arta militară de-a lungul mileniilor, vol.1,Ed.Centrul Tehnic-Editorial al Armaneti, Bucuresti, 2004,p. 27-33.

Webografie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Salamina

9