african history of decolonization vol ii by viorel cruceanu

VIOREL CRUCEANU

ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII

VOL. 2

(EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR

ITALIENE, GERMANE, BELGIENE, SPANIOLE ŞI

PORTUGHEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)

De acelaşi autor:

- Quo vadis, Africa?, Bacău, Editura Deşteptarea, 1999;

- Asasinate ale secolului XX. Africa – radiografia

asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002;

- Asasinate ale secolului XX (Asia, Lumea arabă, America

Latină), Bacău, Editura Corgal Press, 2005;

- Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a

posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura

Corgal Press, 2010.

Tehnoredactare: Marius-Alexandru Istina

VIOREL CRUCEANU

ISTORIA DECOLONIZĂRII

AFRICII VOL. 2

(EMANCIPAREA POLITICĂ A

POSESIUNILOR ITALIENE, GERMANE,

BELGIENE, SPANIOLE ŞI PORTUGHEZE

DIN AFRICA NEAGRĂ)

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

n anul 2010 am publicat primul volum din Istoria

decolonizării Africii. Apariŝia sa a coincis cu aniversarea

jubileului de aur al independenŝei. Se ştie că, pe parcursul

anului 1960, nu mai puŝin de 17 ŝări africane şi-au proclamat

independenŝa: Camerun (1 ianuarie), Togo (27 aprilie), Madagascar (26

iunie), R.D. Congo (30 iunie), Somalia (1 iulie), Dahomey, astăzi Benin

(1 august), Niger (3 august), Volta Superioară, în prezent Burkina Faso

(5 august), Côte d’Ivoire (7 august), Ciad (11 august), Republica

Centrafricană (13 august), Congo-Brazzaville (15 august), Gabon (17

august), Senegal (20 august), Mali (22 septembrie), Nigeria (1

octombrie) şi Mauritania (28 noiembrie). Dintre acestea, 14 au fost

colonii franceze şi una singură colonie engleză; evoluŝia lor spre

statutul de suveranitate naŝională şi-a găsit reflectarea în paginile

primului volum, consacrat decolonizării fostelor posesiuni ale Angliei şi

Franŝei. Prin urmare, demersul nostru continuă cu un al doilea volum,

dedicat tot Africii Negre. De această dată este vorba de celelalte arii de

colonialism:

• Imperiul colonial german, ce a reprezentat un episod efemer în

istoria Africii. El cuprindea teritoriile „Deutsch Ostafrika”

(Tanganyika, Rwanda şi Burundi), „Deutsch Sudwest Afrika (actuala

Namibie), precum şi Kamerun şi Togo. Înfrântă, la sfârşitul primului

război mondial, Germania a pierdut toate aceste teritorii. Cele revenite

Angliei şi Franŝei au făcut obiectul atenŝiei noastre, anterior. Pentru

prezentul volum vom aborda decolonizarea statelor Rwanda şi Burundi

(revenite Belgiei) şi a Namibiei (preluată sub mandat de Uniunea Sud-

Africană). Totuşi, în momentul desăvârşirii sale, imperiul colonial

german, cu o suprafaŝă de 2.700.000 km2 şi o populaŝie de 11.411.000

locuitori, era al treilea de pe continent, după cel englez şi francez.

• Imperiul colonial belgian succeda, statistic, celui german. El se

mândrea cu o nestemată: imensul Congo, situat în miezul Africii, de 78

de ori mai vast decât metropola. Prin Tratatul de pace de la Versailles

(1919), Belgia primea şi regatele gemene Rwanda şi Burundi

(transformate în federaŝia Ruanda-Urundi). Astfel, imperiul african

Î

Viorel Cruceanu

6

belgian se întindea pe o suprafaŝă de 2.395.000 km2 şi cuprindea o

populaŝie de 8.450.000-10.000.000 locuitori.

• Imperiul colonial portughez, creat cel dintâi şi dispărut cel din

urmă. Imperiul lusitan cuprindea teritoriile Angola, Mozambic, Guineea

(Bissau), insulele Capului Verde şi insulele São Tomé şi Príncipe.

Această veche construcŝie colonială se plasa doar pe locul al cincelea,

cu o întindere totală de 2.370.626 km2 şi o populaŝie de 6.172.000 de

locuitori.

• Imperiul colonial italian de pe continentul negru dovedea că

Italia era „o putere de rang secund”. El acoperea o suprafaŝă de

2.119.000 km2, cu o populaŝie de numai 2.068.000 locuitori. Posesiunile

sale se limitau la Eritreea şi Somalia italiană (în Africa de Est), precum

şi la Cyrenaica şi Tripolitania (în Africa de Nord). Ocuparea vremelnică

a Etiopiei (1936-1941) de către Mussolini a permis crearea unei vaste

„Africa Orientale Italiana”. Înfrângerile suferite în cel de-al doilea

război mondial au dus la pierderea Eritreei (administrată de englezi în

perioada 1941-1952, devenită provincie a Etiopiei în 1952) şi a celor

două provincii libiene. La sfârşitul marii conflagraŝii (1945), Italia mai

păstra în Africa doar Somalia italiană.

• Imperiul colonial spaniol era cel mai redus: avea numai

320.490 km2 şi 608.000 locuitori. Posesiunile africane ale Spaniei se

concentrau în NV continentului: oraşele Ceuta şi Melilla („posesiunile

marocane”), insulele Canare şi teritoriul Sahara Occidentală. În

regiunea ecuatorială a Africii Negre, Spania stăpânea o colonie

minusculă: Guineea spaniolă, alcătuită din zona continentală Río Muni

(între Camerun şi Gabon) şi insula Fernando Poó.

În abordarea problematicii propuse, primele două capitole vor fi

consacrate realităŝilor pre-coloniale şi coloniale în care au fost implicate

puterile europene enumerate mai sus. Vor urma apoi capitolele

consacrate decolonizării, fiecare teritoriu bucurându-se de o atenŝie

specială.

CAPITOLUL I

DE LA „STATUL PRECOLONIAL” LA

„STATUL COLONIAL”

frica este un continent de o mare diversitate etnică, cu

populaŝii supuse unor dinamici sociale diferite. O

asemenea realitate, perpetuată în timp, i-a frapat şi pe

cei dintâi europeni sosiŝi aici. Ei au întâlnit societăŝi

tribale, cu grade diferite de evoluŝie şi dispersate într-o puzderie de

stătuleŝe. Aşa se face că, epoca precolonială oferea exteriorului

imaginea unei Africi fragile şi instabile. Fragmentarea teritorială,

alimentată de interminabile conflicte intestine, a transformat aceste

formaŝiuni într-o pradă uşoară pentru cuceritorii europeni. Uneori, noii

veniŝi au luat contact cu societăŝi bine structurate. Este cazul

portughezilor care, la sfârşitul secolului al XV-lea, au descoperit în

zona ecuatorială a continentului, o remarcabilă forŝă politică şi militară:

regatul Kongo (scriere ce desemnează vechiul regat, în scopul

diferenŝierii de statul colonial şi apoi statul independent Congo).

Destinul de excepŝie al Portugaliei a fost decis de poziŝia sa

geografică. Chemarea mării şi simŝul mercantil au transformat această

ŝară într-o putere navală de primă oră. Alături de Spania, ea a devenit

una din promotoarele marilor descoperiri geografice. Astfel, în vremea

„Statului renascentist” a fost elaborat „proiectul drumului maritim

oriental”1, ce avea ca scop fundamental descoperirea căii maritime spre

India. Or, drumul spre India presupunea circumnavigarea Africii. De

fapt, investigarea coastelor Africii avea să aducă măreŝie şi glorie

lusitanilor! Pe parcursul secolului al XV-lea ei au procedat cu metodă,

coborând, treptat, de la Ceuta (1415), atingând (1488) şi apoi depăşind

Capul Bunei Speranŝe (1498). Un moment de referinŝă s-a consumat în

anul 1482, când căpitanul Diogo Cão, „adevăratul premergător al lui

1 A.H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică,

1996, p. 60.

A

Viorel Cruceanu

8

Bartolomeo Dias şi Vasco da Gama”2, şi-a aruncat ancora în estuarul

fluviului Congo. Aici, portughezii vor trăi cea mai interesantă

experienŝă din istoria contactelor lusitano-africane. Diogo Cão a întâlnit

un puternic regat ce acoperea „platoul de la sud de fluviul Congo, până

în nordul Angolei”3 (sud-vestul R.D. Congo, nord-vestul Angolei şi

partea de vest a Zambiei). Întemeiat de populaŝia bakongo, de origine

bantu, regatul „era de mari dimensiuni”4, acoperind „un teritoriu de

mărimea Franŝei [şi] ajungând până la vreo 500 de kilometri în

interiorul continentului”5. El era condus de un monarh numit mani-

Kongo, adulat de supuşi ca „un personaj semidivin şi sacru”6. La fel ca

şi în alte părŝi ale Africii, stabilitatea din Kongo se baza pe un

compromis fragil între tendinŝele absolutiste ale regelui şi o

descentralizare administrativă ce conferea certe atribuŝii vasalilor şi

guvernatorilor provinciali7. Deşi existent de scurtă vreme, în momentul

apariŝiei portughezilor regatul Kongo „atinsese culmea puterii sale”8,

bazată pe „o ordine desăvârşită până la amănunte, ca în marile state

bine organizate”9. El se integra unei prospere arii comerciale, având

strânse legături cu regiunile de schimb din Africa Centrală, conectate, la

rândul lor, comerŝului swahili din bazinul Oceanului Indian. Timp de

două secole, regatul Kongo s-a manifestat ca un hegemon regional (în

zonă mai existau şi alte formaŝiuni, precum regatele Luba sau Lunda,

dar care nu atinseseră nivelul său de organizare), puterea lui bizuindu-se

pe o armată de circa 80.000-100.000 de oameni. Cel ce întruchipa

această forŝă, mani-Kongo, era foarte mândru de imaginea proiectată.

Iată ce spunea misionarul papalităŝii, Cavazzi, care la 1687 a fost

oaspetele acestor ŝinuturi: «El este convins că nu mai există în lume

2 B. Davidson, Mama neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică,

1967, p. 149-150. 3 E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura Minerva,

1981, vol. 1, p. 285. 4 Eric R. Wolf, Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Editura Arc, 2001, p. 217.

5 G. Linde, E. Brettschneider, Înainte de venirea omului alb, Bucureşti, Editura

Ştiinŝifică, 1967, p. 204. 6 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 286.

7 Vezi şi W.M. Spellman, Monarhiile între anii 1000 şi 2000, Bucureşti, Editura

Artemis, 2001, p. 76. 8 Louis C.D. Joos, Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura Politică, 1966,

p. 81. 9 Leo Frobenius, Cultura Africii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, vol. 1, p. 12.

Istoria decolonizării Africii, vol. 2

9

vreun alt monarh care să-i fie egal sau să-l întreacă în putere şi

bogăŝie»10

. Şi acelaşi Cavazzi adăuga: «Dat fiind că nu au călătorit

niciodată în afara Africii, ei [regii kongolezi – nota ns.] îşi închipuie că

ŝara lor este nu numai cea mai mare din lume, ci şi cea mai fericită, cea

mai plăcută şi cea mai frumoasă»11

.

Măreŝia etalată de succesivii mani-Kongo se datora, în mare

măsură, şi relaŝiilor stabilite cu portughezii. Chiar de la contactele

iniŝiale, din vremea lui Diogo Cão, cele două părŝi au dovedit empatie.

Aşa cum bine sesiza marele africanist Basil Davidson, primele raporturi

lusitano-congoleze au coincis cu o „eră de aur a păcii şi prieteniei”12

între Europa şi Africa. Disponibilitatea cunoaşterii reciproce s-a

transformat într-un dialog sui-generis al civilizaŝiilor: deşi animistă,

„elita” kongoleză a manifestat o apetenŝă frapantă faŝă de creştinism. O

surpriză „divină” pentru portughezi care, „creştini fanatici, erau

obsedaŝi de dorinŝa de a converti întreaga lume”13

. Aşa se face că, la 3

mai 1491, în săptămâna Paştelui, regele Nzinga Nkuwu s-a creştinat,

fiind numit João I (după numele omologului său portughez). Gestul său

a fost urmat, în aceeaşi zi, de majoritatea familiei regale şi a Curŝii. De

asemenea, numele capitalei a devenit San Salvador, în loc de Mbanza-

Kongo. Însă, adevărata „idilă” portughezo-kongoleză a început în anul

1506, odată cu urcarea pe tron a lui Nzinga Mbemba sau Affonso I. Pe

parcursul unei domnii de aproape patru decenii, el a marcat istoria

regatului din centrul Africii. Affonso „era stăpânit de viziunea unui

mare regat creştin în inima Africii”14

şi, pe aceste baze, „a iniŝiat un

grandios plan de modernizare, cu secole înaintea oricărei acŝiuni

similare în altă parte a Africii Negre”15

. Rege vizionar, Affonso I

„vedea în creştinism o cale de înnobilare şi dezvoltare a poporului

său”16

. De aceea, el a cerut omologului portughez, Manuel I cel Mare

(1495-1521), asistenŝă (asistenŝă tehnică, în terminologia de astăzi, dar

lusitanii i-au oferit doar asistenŝă religioasă) şi a trimis la Lisabona,

pentru informare, mulŝi tineri kongolezi. O altă cale de cunoaştere

10

B. Davidson, op.cit., p. 31. 11

Ibidem. 12

Ibidem, p. 153. 13

G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, Edit. R. Laffont, 1966, p. 191. 14

E. Jefferson Murphy, op.cit., p. 290. 15

Ibidem, p. 287. 16

Ibidem.

Viorel Cruceanu

10

ducea la Sfântul Scaun, unde unul din fiii săi, don Henrique, va fi

ordonat episcop, la 5 mai 1518. Asemenea contacte au prilejuit

europenilor o percepŝie corectă a lumii africano-kongoleze. Astfel,

portughezii îi considerau pe kongolezi drept „un popor pe deplin stăpân

al ŝării sale, analfabet, dar nu sălbatic sau barbar”17

. De aceea, ei şi-au

asumat sarcina de a face din Kongo o «copie africană a societăŝii

portugheze»18

. Prin urmare, sub domnia lui Affonso, în Kongo s-au

înregistrat „un mare număr de căsătorii mixte portughezo-africane”19

,

iar la San Salvador au pătruns „alimentele, manierele şi ceremonialul de

la Curte [de la Curtea portugheză – nota ns.]”20

. Demn de menŝionat

este şi faptul că relaŝiile dintre cei doi suverani, Manuel şi Affonso, se

întemeiau pe respect şi onestitate. Între ei, condescendenŝa nu-şi avea

locul, dovadă cele 22 de scrisori ale monarhului kongolez, păstrate în

arhivele portugheze. Astfel, Affonso I şi începea demersul epistolar cu

formula «Către Înălŝimea sa, puternicul prinŝ şi rege, fratele meu», în

timp ce Manuel îl trata, la rândul său, în termeni de «prieten şi frate»21

.

Din nefericire, această „idilă” nu a fost de lungă durată. Relaŝiile

dintre cele două părŝi se vor degrada constant după moartea regelui

Manuel I, în 1521. Urmaşii săi s-au dovedit meschini şi ipocriŝi.

Incapabili să continue parteneriatul lusitano-kongolez, ei au sacrificat o

prietenie ce conŝinea germenii durabilităŝii, de dragul politicii

mercantile. Acum s-a impus concepŝia conform căreia „sclavii, aurul şi

mirodeniile erau articolele cele mai rentabile în traficul de peste

mări”22

. Ce ofereau portughezii în schimb? Ei bine, lusitanii transportau

în Africa „textile din Anglia, Irlanda, Franŝa şi Flandra, grâu din nordul

Europei, unelte de alamă şi mărgele de sticlă din Germania, Flandra şi

Italia, precum şi cochilii de stridii din Canare”23

. Se poate lesne

constata că, în fapt, ei erau „reexportatori ai mărfurilor altora”24

. Din

17


Ibidem. 19

G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 207. 20

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 291; vezi şi Y. Tambwe Ya Kasimba, La

question de la nationalité en République Démocratique du Congo et la paix dans

la region des Grands Lacs africains, în vol. Negru pe Alb/ Noir sur Blanc,

Bucureşti, ICR, 2006, p. 94. 21


A.H de Oliveira Marques, op.cit., p. 65. 23

Eric R. Wolf, op.cit., p. 193. 24

Ibidem.


11

1520, dinamica schimburilor bilaterale a cunoscut o schimbare. În acest

an a început cultivarea trestiei de zahăr în Brazilia, „bijuteria” Coroanei

portugheze, care „a devenit în scurtă vreme cel mai mare consumator de

sclavi”25

. Prin urmare, în mod inevitabil, relaŝiile amicale cu regatul

Kongo vor fi subminate de „hrăpăreŝii negustori de sclavi”26

. Disperat,

regele Affonso I îi scria, patetic, în 1526, omologului său lusitan, João

al III-lea: «Negustorii îmi răpesc supuşii, fiii acestei ŝări; fii de nobili şi

vasali, ba chiar membri ai familiei noastre [...]. Corupŝia şi lipsa de

scrupule sunt atât de răspândite, încât ŝara noastră va fi complet

depopulată [...]. Ne dorim ca regatul nostru să nu mai fie un teritoriu al

comerŝului sau al tranzitului de sclavi»27

. Din nefericire, apelurile lui

Affonso au rămas fără ecou. După moartea sa, în 1543, relaŝiile bilaterale

s-au alterat complet. Pe bună dreptate, susŝine Basil Davidson, „comerŝul

a ieşit învingător” în faŝa „misiunii civilizatoare”28

. Mai mult, lusitanii au

atras în rentabilitatea negoŝului cu sclavi atât nobilimea locală, cât şi pe

majoritatea vasalilor puternicului rege de la San Salvador. Acest fapt a

determinat erodarea puterii centrale încât, de la sfârşitul secolului al

XVII-lea, „Kongo se află în declin accentuat”29

. Perseverenŝa

portughezilor a avut efecte nefaste, ei reuşind să distrugă „edificiul social

pe care îl găsiseră”30

. Ireparabilul s-a produs în deceniile următoare, când

rezervorul de sclavi kongolez a secat. Pe acest fond, în perioada 1545-

1561, lusitanii şi-au concentrat interesul asupra regatului vasal Ndongo,

din sud, nucleul viitoarei colonii Angola. Dezastrul provocat în Kongo a

dus la „slăbirea creştinismului”31

şi transformarea strălucitorului regat de

odinioară într-o pradă facilă pentru alŝi cuceritori avizi, precum regele

belgian Léopold al II-lea.

Angola le-a răsplătit pe deplin cupiditatea. Timp de peste un secol

(1701-1810), Portugalia a exportat de aici, în „lumea nouă”, peste

600.000 de sclavi32

. Marea majoritate au fost destinaŝi plantaŝiilor de

25

Ibidem, p. 194. 26

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 290. 27

N. Wittmann, Slavery reparations are a must, în New African, no. 488, October

2009, p. 26; vezi şi E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 288-289. 28


A Stamm, Civilizaţiile africane, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 55. 30

B. Davidson, op.cit., p. 187; vezi şi Eric R. Wolf, op.cit., p. 219. 31

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p.292. 32

Eric R. Wolf, op.cit., p. 194.

Viorel Cruceanu

12

trestie de zahăr din Brazilia. Între cele două colonii s-a creat un veritabil

cordon ombilical, Angola devenind «mama neagră»33

a Braziliei.

Amiralul Diogo Cão, care din Kongo s-a deplasat spre sud (până

în zona coastelor Namibiei), a întrezărit că Africa poate fi

circumnavigată prin sud. Intuiŝia sa a fost confirmată de Bartolomeo

Dias, care în 1488 a atins Capul Bunei Speranŝe, şi de Vasco da Gama,

care în 1498 a ajuns în India, punctul terminus al „proiectului oriental”

portughez. De acum înainte, portughezii stăpâneau calea maritimă a

comerŝului cu India, alternativa cea mai viabilă la calea terestră ce

trecea prin Orientul Apropiat (stăpânită de turci). În afară de aur şi

sclavi, „comerŝul de peste mări mai cuprindea şi fildeş, piei şi blănuri,

mosc, vite, gumă etc., din Africa, şi o varietate enormă de produse,

frumoase, rare sau exotice, din Asia”34

. „Atracŝia exercitată de India”35

este explicată printr-o simplă constatare statistică: „monopolul

mirodeniilor aducea Coroanei [portugheze – nota ns.] un câştig net de

circa 89%”36

. Însă, calea spre India le-a oferit lusitanilor o surpriză

imensă: pe coastele Africii de Est au întâlnit o civilizaŝie comercială

înfloritoare. Rădăcinile acestui tip de civilizaŝie coborau adânc în timp;

coasta est-africană „s-a aflat în permanent contact cu lumea greacă,

romană şi egipteană din antichitate, [dar] şi cu lumea arabă, persană,

indiană şi chineză a Oceanului Indian din timpurile mai recente”37

.

Către sfârşitul mileniului întâi, întreprinzătorii negustori arabi au

întemeiat „mici colonii de-a lungul întregii coaste africane a Oceanului

Indian, din sudul Mozambicului până în Somalia”38

. Astfel, s-a format o

salbă de circa 150 de oraşe-porturi precum Sofala, Sinna, Pate, Lamu,

Mombasa, Malindi, Vumba, Gedi sau Mogadiscio. Dintre toate, se

detaşa Kilwa, în Tanzania de astăzi. Celebrul cronicar berbero-marocan,

Ibn Battuta, poposit pe aceste meleaguri în 1331, îl caracteriza drept

„unul dintre cele mai frumoase şi dintre cele mai bine construite oraşe

din lume”39

. Chiar Vasco da Gama şi oamenii săi au fost impresionaŝi de

33

A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 111; vezi şi E. Obrea, Angola, Bucureşti,

Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 26; Eric R. Wolf, op.cit., p. 197. 34

A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 65-66. 35

Ibidem, p. 65. 36

Ibidem. 37


Ibidem, p. 15. 39

Vezi The magic of Kilwa Island, în New African, January 2003, no. 414, p. 43.


13

măreŝia Kilwa, un oraş «cu numeroase case elegante de piatră şi cărămidă

[...], după moda noastră, foarte frumos aranjate pentru a forma străzi şi cu

multe terase [...]. În jurul oraşului sunt râuri, livezi şi grădini şi

numeroase canale cu apă potabilă»40

. Peste timp, s-a perpetuat concepŝia

eronată conform căreia, vasta arie de civilizaŝie costieră est-africană, ar fi

o creaŝie exclusiv arabă. În realitate este vorba de un „sincretism” între

populaŝiile bantu locale şi masivele influenŝe externe (arabe, persane,

indiene). A rezultat astfel o civilizaŝie distinctă, numită civilizaţia

swahili, zămislită din „aporturile musulmane şi hinduse integrate într-o

cultură africană în care animismul rămâne foarte prezent”41

şi menită

„comerŝului şi unei arte rafinate de a trăi”42

. Unii istorici consideră

civilizaŝia swahili, în mod just, drept „un fascinant mozaic de diferite

culturi, limbi, religii, economii şi chiar trăsături rasiale”43

. Totuşi,

aspectul cel mai pregnant al acestui melting pot îl reprezenta însuşirea

islamului. Este vorba de un islam „tolerant şi deschis”44

, devenit

„multirasial” şi numit „un islam al musonului”45

. Aşa se face că întreaga

coastă, desemnată în epocă „ţara Zandj”, era presărată cu impresionante

moschei, «la fel de mari precum catedralele medievale din Europa»46

.

Cum am văzut mai sus, raŝiunea de a fi a acestor aşezări o reprezenta

comerŝul. Ele au creat o vastă reŝea a schimbului, produsele est-africane

fiind la mare căutare pe pieŝele din Peninsula Arabică, Persia, India,

Ceylon şi China. O scurtă trecere în revistă, ne permite să vedem

varietatea ofertei centrelor comerciale est-africane:

• aurul, procurat de la regii din interior, în special din

Monomotapa, supranumit şi „regatul aurului”. Chiar portughezii s-au

implicat, văzând în minele de aur de aici resurse similare celor ce

„constituiau averea Spaniei în America”47

. Din acelaşi regat, luau calea

oceanului şi mari cantităŝi de cupru, dar şi de fier, din care indienii

40

B. Davidson, Imperiul comercial Kilwa, în Magazin istoric, nr. 2, febr. 1968, p. 61. 41

Cf. Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane , Bucureşti, Editura

Univers Enciclopedic, 2006, p. 189. 42

Ibidem. 43


A. Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, vol. 2,

p. 115. 45

Ibidem, vol. 1, p. 376. 46

Vezi R. Walker, When We Ruled, în New African, October 2006, no. 455, p. 17. 47

Larousse. Dicţionar..., p. 219.

Viorel Cruceanu

14

făceau „cele mai bune săbii din lume”48

. Principalul debuşeu al

râvnitelor resurse era oraşul port Sofala (în Mozambic);

• fildeşul, extrem de căutat în India şi China. Produsul se bucura de

notorietate la artizanii din cele două ŝări: „fildeşul din Africa răsăriteană

este cu mult mai bun pentru sculptură decât orice alt fildeş”49

(India fiind,

ea însăşi, o mare producătoare, dar nu de calitate similară);

• produse agricole: nuca de cocos, portocale, lămâi, mei, sorg şi

bumbac;

• pene de struŝ, cornul de rinocer (destinat în special Chinei, care-l

folosea „în scopuri medicale”50

) şi chihlimbar.

În sens invers, societatea swahili absorbea mătăsuri, ŝesături,

mărgele, scoici (ce serveau ca monedă) şi porŝelanuri. Datorită „rolului

său în comerŝul din Oceanul Indian”, coasta est-africană „a înflorit în

perioada secolelor IX-XVI”51

. S-a creat o armonie socio-economică,

valabilă timp de sute de ani, ce avea să fie răsturnată violent de

portughezi. „Primul european cunoscut”52

ce a vizitat coasta swahili a

fost Vasco da Gama, în perioada ianuarie-aprilie 1498, în drum spre

India, şi apoi ianuarie-martie 1499, la întoarcerea din India. El şi

oamenii săi „au rămas surprinşi” de nivelul de civilizaŝie al acestor

oraşe, în timp ce localnicii „nu erau prea mult impresionaŝi de

portughezi”53

. Nu ştim ce fapt să fi trezit instinctele belicoase ale

lusitanilor: fie această „insolenŝă”, fie bogăŝia întregii coaste! Ştim însă

că, un rege lucid precum Manuel I cel Mare, atât de preocupat de relaŝia

sa specială cu regele Affonso I din Kongo, s-a metamorfozat brusc,

preferând armele, dialogului54

. Aşa se face că „au urmat zece ani de

invazii şi atacuri sângeroase”, la sfârşitul cărora oraşele est-africane „au

fost fie zdrobite, fie nevoite să se supună”55

. Spre exemplu, în 1502,

flota lui Vasco da Gama a bombardat Kilwa, provocându-i mari

distrugeri. Apoi, în 1505, o nouă armada, condusă de Francesco de

48

B. Davidson, Mama neagră..., p. 221. 49

Idem, Imperiul comercial..., p. 61. 50

Larousse. Dicţionar..., p. 284. 51

R. Walker, op.cit., p. 17. 52


Ibidem, p. 54-55; vezi şi G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 237-238. 54

Vezi textul scrisorii în care Manuel I dădea indicaŝii belicoase flotei sale în E.

Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 56-57. 55

B. Davidson, Mama neagră..., p. 223-224.


15

Almeida, a ocupat Kilwa, jefuind „multe bogăŝii ce includeau aur,

argint, perle, pietre preŝioase şi îmbrăcăminte de lux”56

. Acelaşi de

Almeida a atacat şi Mombasa, masacrând întreaga populaŝie. Îngrozit,

sultanul local îi scria omologului său din Malindi: n-a mai rămas „nici o

fiinŝă în viaŝă, bărbaŝi sau femei, tineri sau bătrâni, sau copii cât de

mici; toŝi care nu au putut să fugă au fost ucişi sau daŝi pradă focului”57

.

La capătul acestor acŝiuni „Oceanul Indian a ajuns de fapt o mare

portugheză”58

, iar Manuel I putea să-şi aroge titlul de «domn al

cuceririlor victorioase, al navigaŝiei şi comerŝului cu Etiopia, Arabia,

Persia şi India»59

. Cu siguranŝă că portughezii n-au urmărit doar

subordonarea coastei est-africane, cât scoaterea din circuit a unui

concurent redutabil. Devastate şi distruse, oraşele swahili „şi-au pierdut

importanŝa comercială”60

. De acum înainte „comerŝul de pe coastă a

decăzut”, rolul său nodal fiind preluat de corăbiile portugheze ce

„transportau mărfurile din Indii direct în Europa”61

. Prin urmare, la

sfârşitul secolului al XVI-lea, „coasta Africii răsăritene era pustie”, iar

peisajul oferit dezolant: „cele mai multe din oraşele cândva prospere

erau acum în ruine sau simple sate cu prea puŝină activitate

comercială”62

. Dominaŝia absolută a portughezilor a durat un veac. La

sfârşitul secolului al XVII-lea, hegemonia lor în Orient a început să se

fisureze în faŝa concurenŝei olandeze. Situaŝia creată va fi speculată de

sultanul din Oman, care va reuşi să-i alunge pe lusitani de pe coasta

swahili. El va întemeia aici „o puternică «thalassocraŝie» a cărei piesă

de rezistenŝă va fi Zanzibarul”63

(intrat, în secolul al XVIII-lea, sub

influenŝă engleză). Faptul îi dovedeşte lui André Miquel că

„experimentul portughez” nu a întrerupt „tradiŝia negustorească a

acestui Islam african al ŝărmurilor”64

(revitalizată pe parcursul secolului

al XIX-lea de un înfloritor comerŝ zonal cu sclavi).

Concuraŝi în tot bazinul Oceanului Indian de olandezi, englezi şi

56

The magic of..., în New African, January 2003, no. 414, p. 45. 57

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 57-58. 58

Ibidem, p. 87. 59



Ibidem. 62

Ibidem. 63

A. Miquel, op.cit., vol. 1, p. 377. 64

Ibidem.

Viorel Cruceanu

16

francezi, portughezii s-au repliat în partea sudică a coastei est-africane,

la Sofala. Ei au profitat şi de accentuatul declin al regatului

Monomotapa, care în momentele sale de glorie controla teritoriile

moderne Zimbabwe şi Mozambic, precum şi părŝi din Republica Sud-

Africană65

. Privat de posibilitatea schimbului, în urma prăbuşirii coastei

swahili, Monomotapa s-a fărâmiŝat în mici formaŝiuni neînsemnate.

Partea sa răsăriteană a rămas sub control portughez, constituind nucleul

coloniei Mozambic.

La extremitatea nordică a coastei swahili se află Somalia,

cunoscută în vechime sub numele de ŝinutul Punt (de altfel, o regiune a

Somaliei de astăzi se intitulează Puntland). Pe cât de arid şi dezolant

este astăzi teritoriul, pe atât de fermecător era acum câteva milenii.

Astfel, pentru „faraonii vechiului Egipt”, Punt reprezenta un loc mirific,

„o ŝară a aurului şi tămâiei”66

. Relaŝia dintre Egipt şi Punt datează din

jurul anului 3000 î.Hr., de pe vremea faraonului Sahure, din dinastia a

cincea. O inscripŝie din 1495 î.Hr., din timpul reginei Hatşepsut,

conŝinea referiri elogioase la adresa ŝării Punt: «acolo cresc arbori de

tămâie proaspătă şi se găsesc tot soiul de lucruri frumoase care se pot

închipui»67

. Câteva secole mai târziu, în vremea înŝeleptului rege evreu

Solomon, Puntul era identificat cu ŝinutul Ofir, legendara „ŝară a

aurului”, căreia i s-au dedicat „texte în templele egiptene şi capitole

întregi în Biblie”68

. Din Ofir, corăbiile lui Solomon aduceau aur, dar şi

santal şi pietre preŝioase. Mentalul colectiv a întreŝinut, constant, iluzia

unui tărâm fabulos. Două milenii mai târziu, ŝara Ofir era plasată în

sudul coastei swahili. Astfel, pentru El Masudi, scriitor arab din secolul

al X-lea, Ofir se confunda cu Sofala; în mod identic, un negustor

portughez îi scria, în 1505, regelui Manuel I: «[ŝara aurului] este

socotită de mulŝi a fi Ofir şi astăzi poartă numele de Sofala»69

.

Revenind la anticul Punt, să spunem că a fost vizitat, la sfârşitul

secolului al XIX-lea, de marele scriitor polonez, Henryk Sienkiewicz

(laureat, în 1905, al Premiului Nobel pentru literatură). În Scrisori din

Africa, el îi tratează fără menajamente pe somalezi, adevăraŝi epigoni ai

înaintaşilor din Punt: «sunt un popor în permanentă mişcare: îi

65

Vezi amănunte în R. Walker, op.cit., p. 17. 66


Ibidem, p. 242. 68

Ibidem, p. 247. 69

Ibidem, p. 240.


17

întâlneşti în număr mare în Aden, la Massawa, în Obockul francez şi în

Berberia britanică. Cu venirea musonilor, ei coboară până în Zanzibar,

unde i-am întâlnit cu sutele. Majoritatea sunt lipsiŝi de cuvânt; nu cred

să existe, în toată Africa, trădători mai mari, precum aceşti hamiŝi»70

.

Ultimele cuvinte ale lui Sienkiewicz ne permit să înŝelegem mai bine

evoluŝiile din Somalia, de după 1990...!

O surpriză interesantă au avut europenii în regiunea „Marilor

Lacuri”, unde au întâlnit două regate bine structurate: Rwanda şi

Burundi. Evoluŝia spre statalitate a fost influenŝată decisiv de

configuraŝia etnică. La periferia societăŝii s-au aflat, şi se află şi în

continuare, cei mai vechi locuitori din zonă: pigmeii twa. Ei şi-au

păstrat modul de viaŝă preistoric, îndeletnicindu-se cu vânatul, olăritul

şi artizanatul. Peste această populaŝie ancestrală s-au suprapus, către

sfârşitul primului mileniu al erei creştine, valurile de migratori bantu,

venite din Africa de Vest (din arealul cuprins între fluviul Niger şi lacul

Ciad). Populaŝiile bantu practicau agricultura şi cunoşteau tehnica

metalurgiei fierului. Ele au cunoscut o amplă expansiune demografică,

populând Africa de la Ecuator până la Capul Bunei Speranŝe. Cei care

s-au răspândit în regiunea „Marilor Lacuri”, au intrat în istorie sub

numele de hutu. Aici, ei au devenit sedentari şi au constituit mici

regate, semn al unui debut de organizare politico-statală. Liniştea

acestor „oameni” („bantu” înseamnă tocmai „om”) a fost tulburată, pe

parcursul secolelor XV-XVII, de venirea altor migratori. Este vorba de

triburile tutsi, „păstori de tip etiopid”71

(din zona Nilului Albastru de

unde şi denumirea de nilotici), ce ieşeau în evidenŝă prin tenul mai

deschis şi talia longilină (cu o medie a înălŝimii de 1,80-1,90 m). O

legendă tutsi spune că, alungaŝi de secetă de pe terenurile din nord,

păstorii au plecat cu turmele lor spre sud: „drumul era istovitor şi părea

că nu se mai sfârşeşte; mulŝi pieiră răpuşi de foame, de sete, de

oboseală”72

. Epuizarea copleşea pe puŝinii supravieŝuitori. Salvarea le-a

venit de la animale. Ei şi-au încleştat mâinile pe coarnele lor, „iar vacile

îi târâră aşa mai departe, mereu spre miazăzi, până au ajuns la păşunile

mănoase aflate în ŝinutul cuprins între lacurile Kivu şi Tanganyika”73

.

70

Les héritiers du Punt, în Temps Nouveaux, no. 9, 28 févr.-6 mars 1989, p. 17. 71

M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre

mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 239. 72

M. Fodoreanu, Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 168. 73

Ibidem.

Viorel Cruceanu

18

Acest ŝinut de vis, colinar, „cu un climat blând, îndulcit de

altitudine”74

, coincidea cu actualele state Rwanda şi Burundi şi cu estul

R.D. Congo. Confirmând tradiŝia dominatoare a triburilor pastorale,

tutsi şi-au subordonat populaŝiile twa şi hutu. Deoarece în Africa

izvoarele epigrafice lipsesc, nu avem dovezi că migraŝia tutsi a fost

însoŝită de violenŝe. Cert este că tradiŝia orală nu reŝine, în memoria sa

foarte vie, amintirea vreunui conflict sângeros. De aceea înclinăm să

credem că între hutu şi tutsi s-au stabilit, încă de la început, norme de

convieŝuire paşnică. Liantul dintre cele două comunităŝi a fost asigurat

de vitele cornute aduse de tutsi. Prin urmare, îndeletnicirile

complementare au favorizat aplicarea unui „contract social” sui-

generis. Astfel, proprietarul tutsi de vite, numit shebuja (în

kinyarwanda), a arendat animalele sale cultivatorilor hutu. Trebuie

precizat că prezenŝa turmelor de vite a „revoluŝionat” modul de viaŝă al

hutu. Pe de o parte, consumul de carne a determinat o netă ameliorare a

regimului alimentar. Pe de altă parte, dejecŝiile cornutelor au fost

folosite ca îngrăşământ natural. S-a obŝinut o fertilitate sporită a solului

ce a determinat „un formidabil avânt economic în secolele XVI-XVIII”75

.

Noile realităŝi au asigurat populaŝiei tutsi o poziŝie privilegiată în

societate. Dar şi arendaşul hutu, numit umugaragu (tot în

kinyarwanda), a beneficiat la rândul său. Întreŝinerea uneia sau mai

multor vite era şi „un semn evident de ascensiune socială”76

. Pe baza

acestor înŝelegeri s-a constituit o piramidă socială având ca bază

ŝărănimea hutu, în timp ce palierele superioare aparŝineau „aristocraŝiei”

tutsi, alcătuită din şefii turmelor de animale, şefii colinelor (ai

terenurilor agricole) şi şefii militari. Deoarece nu se ocupau „cu munci

fizice”, tutsi aveau răgazul „să cultive arta vorbirii, poezia [şi]

manierele rafinate”77

. În vârful piramidei se afla regele, numit mwami,

care domnea în chip absolutist şi era considerat „garantul prosperităŝii şi

fecundităŝii poporului său”78

.

74

G. Logiest, Mission au Rwanda, Bruxelles, Didier Hatier, 1988, p. 85. 75

O. Fournaris, Au commencement était la surpopulation, în Jeune Afrique, no.

1861, du 4 au 10 sept. 1996, p. 39. 76

G. Logiest, op.cit., p. 86. 77


J.P. Chretien, E. Mwareka, Mwezi Gisabo et le maintien d’une fragile

indépendance au Burundi, în Les Africains, Paris, Edit. Jeune Afrique, tome II,

1977, p. 258.


19

Constituirea regalităŝii are partea sa de mister. Majoritatea

istoricilor consideră că ea a prins formă către sfârşitul secolulu i al

XVI-lea. În Burundi, dinastia a fost fondată de Ntare I Rushatsi, un

hutu venit fie din Rwanda, fie din Buha (în Tanzania de astăzi).

Mitologia locală ne atenŝionează că până atunci, ŝara cinstea „o fiară

cumplită, un leu (intare)”79

, pe care viteazul Rushatsi l-a ucis. Drept

recompensă a fost recunoscut rege, preluând numele fiarei: Ntare .

Primul monarh burundez şi-a organizat o stăpânire ce avea ca nucleu

actuala provincie Muramvya. În Rwanda, dacă ar fi să dăm crezare

listei monarhilor80

, dinastia era tot de origine hutu. Inima regatului o

reprezenta ŝinutul Kigali, din Rwanda centrală. Treptat, în urma unui

„lung proces de cucerire şi asimilare”81

, au fost ocupate şi teritoriile

limitrofe. Odată cu sosirea niloticilor, dinastia a devenit comună celor

două ŝări, dar controlată de tutsi, cu numele de Banyingya82

.

În Burundi, dinastia Banyingya prezenta câteva aspecte

particulare. În primul rând, monarhii purtau patru nume ce se succedau

ciclic. Un asemenea ciclu cuprindea următoarea onomastică: Ntare (ce

inaugura ciclul), Mwezi, Mutaga şi Mwambutsa (ce încheia ciclul). În

al doilea rând, este bine de ştiut că fiecare nume avea o semnificaŝie:

Ntare personifica „leul”, Mwezi se traducea prin „lună plină”, Mutaga

simboliza „soarele de dimineaŝă”, iar Mwambutsa semnifica truda

„luntraşului”83

. În al treilea rând, să evidenŝiem că numele regale

defineau şi domniile respective. Astfel, Ntare şi Mutaga erau căpetenii

războinice, Mwezi domnea paşnic, în timp ce Mwambutsa avea de

înfruntat dificultăŝi majore84

. Atât în Burundi, cât şi în Rwanda,

persoana celor doi mwami friza sacralitatea: „puterea lor divină se etala

prin tambururile regale (Kalinga), stropite cu sânge de bivol şi în faŝa

cărora focul ardea atât ziua cât şi noaptea”85

. Legătura cu trupele de

79

M. Fodoreanu, op.cit., p. 170. 80

Vezi M.D. Popa, H.C. Matei, Mică Enciclopedie de Istorie universală, Bucureşti,

Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1983, p. 664-665. 81

Terre e Popoli del Mondo. Africa, Novara, Instituto Geografico De Agostini,

2001, vol. 9, p. 352. 82

E. Grigorescu, Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1984,

p. 32. 83

Vezi J.P. Chretien, E. Mwareka, op.cit., p. 256. 84

M. Fodoreanu, op.cit., p. 172. 85

Cf. H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF,

1970, p. 35.

Viorel Cruceanu

20

animale părea cvasimistică, ele făcând „obiectul unui cult sentimental şi

artistic”86

deosebit de profund.

Se poate constata, din rândurile de mai sus, că în domeniile

economic şi politic, preeminenŝa tutsi era indubitabilă. Însă, sub aspect

cultural, tutsi au fost practic asimilaŝi. Prin urmare, ei au adoptat

credinŝele şi dansurile hutu şi, mai ales, limba acestora: kirundi, în

Burundi şi kinyarwanda, în Rwanda. Făcând o radiografie a

raporturilor interetnice din cele două ŝări, marile africanist Basil

Davidson insistă pe faptul că „timp de secole înaintea invaziei

europene, hutu şi tutsi trăiau în perfectă armonie”87

. Ei „au edificat

o societate în care drepturile şi obligaţiile unora şi altora erau

respectate mutual”88

. Mai mult, subliniază Basil Davidson, „cele două

comunităţi au împărţit aceeaşi viaţă, depinzând una de alta, fără

sentimentul superiorităţii şi inferiorităţii”89

. Aprecierile lui

Davidson, împărtăşite şi de alŝi africanişti, „infirmă interpretarea facilă ,

dar cea mai uzitată, a urii atavice dintre hutu şi tutsi”90

. În realitate,

demonii dezbinării etnice au fost provocaŝi de prezenŝa colonială:

germană, între 1894 şi 1916, respectiv belgiană, din 1916 până la

independenŝa din 1962. Ca pretutindeni în Africa, europenii au colportat

şi în regiunea „Marilor Lacuri” prejudecăŝile lor rasiale. Pe bună

dreptate Leo Frobenius scria că „imaginea «negrului barbar» este o

creaŝie a Europei”91

. Aici europenii au „aclimatizat” teoriile lui

Gobineau (autorul faimosului Eseu asupra inegalităţii dintre rasele

umane), de la mijlocul secolului al XIX-lea, descoperind, subit,

flagrante diferenŝe între hutu şi tutsi. Iată cum descrie universitarul

burundez, Gabriel Mpozagara, impactul segregaŝionist indus de europeni:

„minoritarii tutsi erau consideraţi mai inteligenţi şi mai îndreptăţiţi

să conducă datorită trăsăturilor lor «caucaziene», în timp ce hutu, cu

aspect pronunţat «negroid», erau consideraţi mai puţin inteligenţi şi

mai puţin dotaţi”92

. Drept consecinŝă, subliniază şi africanistul Gérard

86

M. Fedoreanu, op.cit., p. 167. 87

Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 56, mai 1994, p. 6. 88

Ibidem. 89

Ibidem. 90

V. Cruceanu, Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în Historia, nr. 87,

oct. 2008, p. 72. 91

L. Frobenius, op.cit., vol. 1, p. 12. 92

Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 58-59, juillet-aôut 1994, p. 30; vezi şi idem, no. 70-


21

Prunier, decenii la rând, hutu „s-au înfundat într-un complex al

inferiorităŝii”93

, ce a provocat evidente sechele psihologice populaŝiei

majoritare. Manifestările modelului segregaŝionist au culminat în anii

interbelici, când etnicii tutsi au cooperat la buna funcŝionare a

administraŝiei indirecte, promovate de belgieni. Abia acum ei se

comportă ca o castă aristocratică, bucurându-se de exclusivitatea

privilegiilor. Normele impuse de stăpânii europeni au făcut ca hutu „să

vegeteze”94

, în timp ce monopolul tutsi părea „fixat petru eternitate”95

.

Inegalităŝile perpetuate au determinat şi „un prezent conflictual”, cele

două populaŝii oferind, atât în Rwanda, cât şi în Burundi, „cele mai

sângeroase confruntări interetnice de pe continentul negru”96

.

Am constatat, în rândurile de mai sus, nivelul diferenŝiat în care se

aflau teritoriile africane în momentul contactului cu europenii. Treptat,

superioritatea tehnico-militară a noilor veniŝi s-a impus. Exportul

valorilor materiale şi spirituale europene, circumscrise „misiunii

civilizatoare” a omului alb, şi subordonarea deplină a posesiunilor de

peste mări au făcut ca „imperialismul colonial să evolueze spre un

imperialism total”97

. Matricea acestui imperialism se regăsea în

politicile coloniale, mai vechi, ale Angliei şi Franŝei98

. Iată de ce noii

sosiŝi au încercat să adapteze modelele oferite de „înaintaşi”:

guvernarea indirectă (Germania, Belgia), respectiv guvernarea directă

(Portugalia, Spania, Italia). Rezultatele şi consecinŝele unor asemenea

politici le vom regăsi în capitolul următor.

71, juillet-aôut 1995, p. 20. 93

Cf. Jeune Afrique, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 70. 94

R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, Paris, Payot, 1975, tome 3, p. 515. 95

Ibidem. 96

Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 74-75; p. 195; vezi şi V.

Cruceanu, op.cit., p. 71-75. 97

R. Girault, Diplomatie européenne. Nations et impérialisme (1871-1914), Paris,

A. Colin, 1997, p. 161. 98

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea

politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră , Bacău, Editura

Corgal Press, 2010, p. 39-48.

CAPITOLUL AL II-LEA

„SATUL COLONIAL”; POLITICI COLONIALE

rezenŝa europeană în Africa s-a dovedit, multă vreme,

lipsită de coerenŝă. Lucrurile s-au schimbat, brusc, în a

doua jumătate a veacului al XIX-lea, când „progresul

economic al societăŝilor moderne se identifică aproape

total cu procesul «revoluŝiei industriale»1. Datorită acestui progres

economic, «vechea Europă» a fost înlocuită de „noua Europă”2, în care

„deceniile «de aur» ale liberei concurenŝe şi ale liberalismului” au

generat „un formidabil elan capitalist”3, ce a asigurat „preponderenŝa

Europei în politica şi economia lumii”4. Acum, Europa „orientează

activitatea celorlalte continente”5; totodată, „Europa le impulsionează

exploatarea resurselor, impunându-le metodele ei de producŝie, ritmul ei

de lucru şi organizându-le economia; le va furniza când mână de lucru,

când specialişti, pentru aplicarea tehnologiei «occidentale»; Europa

încearcă să modeleze, după propriul ei chip, societăŝi vechi prin

răspândirea concepŝiilor sale în religie, în politică şi în domeniul

social”6. Momentul ce a adus coerenŝa necesară, în politica

extraeuropeană a marilor puteri, l-a constituit Conferinţa colonială de

la Berlin (15 noiembrie 1884-26 februarie 1885)7. Ea a reprezentat un

punct de reper în istoria relaŝiilor internaŝionale de la sfârşitul secolului

al XIX-lea. În mare măsură, Conferinŝa s-a datorat acŝiunilor

1 C. Mureşanu, Europa modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 69.

2 Ibidem.

3 P. Renouvin, E. Preclin, G. Hardy, L’Epoque contemporaine. La paix armée et la

grande guerre (1871-1919), Paris, PUF, 1939, p. 3. 4 P. Renouvin, Criza europeană şi Primul Război Mondial, Bucureşti, Prietenii

Cărŝii, 2008, p. 11. 5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea

politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura

Corgal Press, 2010, p. 25-29.

P


23

intempestive, în bazinul fluviului Congo, ale regelui belgian Léopold al

II-lea de Saxa-Coburg (1865-1909). Suveranul de la Bruxelles era un

amestec bizar de „om de stat şi om de afaceri”8, „de pasiune şi

realism”9, atras de tărâmuri exotice. În septembrie 1876, el a pus bazele

„Asociaţiei internaţionale pentru cercetarea şi civilizarea Africii”,

ce avea ca scop „facilitarea pătrunderii civilizaŝiei europene în Africa,

sub toate formele sale, de la abolirea traficului cu sclavi, până la

schimburile comerciale libere”10

. Însuşi regele afirma cu lirism: «A

străpunge întunericul care învăluie populaŝii întregi, aceasta înseamnă,

aş îndrăzni să spun, o cruciadă demnă de acest secol al progresului»11

.

Cuvinte frumoase, ce aveau menirea să-l prezinte pe Léopold al II-lea

drept un «binefător al negrilor»12

. În realitate, dincolo de aparenŝa

filantropică, Asociaŝia îi oferea monarhului „un alibi acceptabil pentru a

revendica drepturi în Africa”13

. Precum un veritabil „conchistador

financiar”14

, regele belgienilor avea şi un interes foarte precis: ocuparea

bazinului fluviului Congo. Pentru aceasta el „a închiriat serviciile

exploratorului Stanley”15

, ce i-a oferit pe tavă un teritoriu „pe care nu a

pus niciodată piciorul”16

. Un ziarist englez americanizat, Henry Morton

Stanley a străbătut Africa Ecuatorială, de la est la vest, în 999 de zile

(1874-1877)17

, fiind pe aceeaşi lungime de undă cu protectorul său:

«Sunt convins că această excepŝională cale fluvială va deveni cu timpul

o problemă politică (...). Aş putea să dovedesc că ŝara care ar stăpâni

8 P. Renouvin, Histoire des relations internationales, tome VI, Le XIX

e siècle; II.

De 1871 à 1914. L’Apogée de L’Europe, Paris, Libr. Hachette, 1955, p. 91. 9 M. Baumont, L’Essor industriel et l’impérialisme colonial (1878-1904), Paris,

PUF, 1937, p. 94. 10

R. Girault, Diplomatie européenne. Nations et impérialisme (1871-1914), Paris,

A. Colin, 1997, p. 108. 11

B. Davidson, Mama neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică,

1967, p. 303. 12

M. Baumont, op.cit., p. 94. 13

E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura

Minerva, 1981, p. 186. 14


R. Girault, op.cit., p. 108; vezi şi J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa. A Modern

History (1800-1975), New York, APC, 1980, p. 188. 16

E. M’Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome II, Paris, Hatier-

Aupelf, 1992, p. 280. 17

Vezi pe larg H.M. Stanley, În căutarea lui Livingstone, vol. 1-2, Bucureşti,

Editura Minerva, 1982.

Viorel Cruceanu

24

bazinul fluviului Congo ar domina (...) întregul comerŝ cu vastul bazin

pe care-l străbate»18

. Conexiunea Léopold-Stanley a dus la naşterea

„Statului Liber Congo”. În fapt, era vorba de o creaŝie atipică: un „stat

personal”, tolerat pentru că reprezenta „un fel de tampon între ambiŝiile

marilor puteri”19

. El încurca pe toată lumea deoarece „împiedica marile

puteri colonizatoare să-şi creeze imperii unitare, prin realizarea unor

legături între orientul şi occidentul continentului”20

. Se evidenŝia astfel

spiritul machiavelic al regelui belgian, ce a ştiut să profite cu abilitate

de gravele divergenŝe dintre cei mari. De altfel, la începutul lui 1884, el

obŝinea sprijinul SUA ce recunoşteau „scopul uman şi generos”21

al

Asociaŝiei şi sprijinul Germaniei care „prefera pe Léopold al II-lea,

Angliei”22

. Conferinŝa colonială de la Berlin oficializa această realitate,

ea apărându-i lui Maurice Baumont şi ca „o stavilă pusă voracităŝii

primilor ocupanŝi”23

. Totuşi, articolele 1, 2 şi 3 ale Actului General al

Conferinŝei făceau o concesie Angliei, impunând regimul Free Trade

(comerŝul liber), respectiv Fair Trade (egalitatea şanselor economice

între comercianŝi)24

. Prin reglementările impuse de Acordul General se

inaugura ceea ce ziarul Times numea, încă din epocă, «The Scramble

for Africa» (Lupta pentru împărŝirea Africii). Noua realitate era

reliefată, în 1891, şi de premierul britanic, lordul Salisbury, care

anterior ocupase portofoliul afacerilor externe: «Când am părăsit

Foreign Office-ul în 1880, nimeni nu se gândea la Africa. Când am

revenit, în 1885, naŝiunile Europei se înverşunau, unele împotriva

altora, fiecare urmărind să-şi procure fel de fel de bucăŝi din diferite

părŝi ale Africii»25

.

Nu întâmplător, această «ghota» colonială s-a ŝinut la Berlin. Prin

urmare, ea a marcat un moment aşteptat: intrarea Germaniei în

competiŝia pentru dobândirea de posesiuni coloniale. Doar că, Germania

18


R. Girault, op.cit., p. 111. 20

Cf. A. Filimon, Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981, p. 129. 21


Ibidem. 23

Ibidem. 24

Cf. P. Albin, Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, Edit. F. Alcan,

1932, p. 389; vezi The Berlin Act of 1885, Chapter IV: Act of navigation for the

Congo (Art. 13), în New African, no. 492, February 2010, p. 22. 25

Cf. E. M’Bokolo, op.cit., p. 269.


25

apăruse „prea târziu”, când „nu mai existau prea multe locuri vacante

[în afara Europei]”26

. În acele momente, Germania creată de Bismarck

„era la zenit: naŝiune model, ea triumfă printr-o competenŝă

organizaŝională pe care nici un alt popor nu o egalează”27

. Mai mult,

într-o perioadă foarte scurtă de timp, ea trece „de la un nivel de viaŝă

modest, la o prosperitate uimitoare”28

. Nimic surprinzător, prin urmare,

că „marele succese din perioada bismarckiană îi confereau populaŝiei

[germane] credinŝa în superioritatea germanismului”29

şi chiar în

„superioritatea sa asupra altor popoare”30

. Iată de ce, germanii, de la cei

mai puternici, până la cei mai umili, doreau „să-şi afirme prestigiul”31

,

inclusiv «sub soarele Africii»32

. Numai că, speranŝele expansioniste

erau veştejite de însuşi „Cancelarul de Fier”, ce manifesta „o indiferenŝă

dispreŝuitoare faŝă de politica colonială”33

, pe care o considera „excesiv

de scumpă [şi] o sursă de conflicte inutile cu alte state ale Europei”34

.

Pentru Bismarck, tânăra Germanie „era şi trebuia să rămână un imperiu

european şi continental”35

. De aceea, el repeta adesea: «Eu nu sunt un

colonialist»36

. Dorindu-se categoric, Bismarck îi declara unui membru

al Reichstag-ului, în 1881: «Atâta timp cât voi fi cancelar, noi nu vom

face o politică colonială»37

. Totuşi, „febra colonială” era atât de

puternică încâ, în cele din urmă, bătrânul cancelar „s-a lăsat luat de

valul opiniei publice”38

, devenind şi el „un om modern”39

.

Trebuie precizat că iniŝiativa colonială a aparŝinut unei persoane

private: negustorul Adolf Lüderitz, din Bremen. În 1883, el a cumpărat

de la căpeteniile nama (triburile hotentote), în schimbul a 1070 de lire

26


Ibidem, p. 7. 28

P. Renouvin, Criza europeană…, p. 89. 29

Ibidem, p. 132. 30

Ibidem, p. 139. 31

Ibidem. 32

Cf. J. Droz, Istoria Germaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p. 69. 33


E. M’Bokolo, L’Eveil du nationalisme. L’Est africain au XIXe et au XX

e siècle,

Paris, ABC, 1977, p. 55. 35


Ibidem, p. 65. 37

P. Renouvin, Histoire…, tome VI, p. 41. 38


Ibidem.

Viorel Cruceanu

26

sterline şi a 200 de puşti40

, o suprafaŝă de teren pe coasta Africii de Sud-

Vest. Apoi, în lunile ce au urmat, Lüderitz a cerut cu insistenŝă protecŝia

statului german. Atitudinea favorabilă a opiniei publice, a determinat

reacŝia lui Bismarck: într-o telegramă din 24 aprilie 1884, adresată

consulului german de la Cap, cancelarul proclamă «protecŝia Reich-ului»

asupra celor 1500 kilometri de coastă, dintre Cunene şi Orange41

. De

atunci, data respectivă a fost numită Geburtstag, adică „ziua de

naştere”42

a imperiului colonial german. Dorind, parcă, să recupereze

timpul pierdut, în numai şapte luni de zile, Germania şi-a impus

stăpânirea şi în alte teritorii africane: Togo, Camerun, Tanganyika,

Burundi şi Rwanda.Dintre toate, Africa de Sud-Vest „ocupa un loc

specific în dispozitivul colonial german”43

, devenind „una dintre cele

mai valoroase posesiuni germane”44

. Câteva cifre susŝin aceste

aserŝiuni: astfel, până la începutul secolului al XX-lea în teritoriu s-au

stabilit 3000 de colonişti, comparativ cu 700 în Camerun, 190 în Togo

şi doar 100 în Africa Orientală germană45

. Din nefericire, politica

represivă germană a transformat în «copilul durerii»46

posesiunea din

sud-vestul Africii. Foarte repede, coloniştii germani şi-au însuşit, prin

expropriere, pământurile şi vitele populaŝiilor locale (în special herero

şi nama). Pauperizarea indigenilor a fost însoŝită şi de o severă

discriminare: o lege din 1903 prevedea că «orice persoană de culoare

trebuie să privească pe orice alb ca pe o fiinŝă superioară»47

. Umilinŝele

îndurate au făcut ca, la numai două decenii de la impunerea stăpânirii

germane, africanii să se răscoale. Semnalul revoltei a fost dat de

căpetenia herero, Samuel Maharero, pe 12 ianuarie 1904. Dorind

crearea unei coaliŝii a nemulŝumiŝilor, Maharero îi scria căpeteniei

nama, bătrânul Hendrick Witbooi, de care-l separa o veche rivalitate:

«Să murim împreună luptând, decât să murim în urma maltratărilor şi

40

Cf. B. Davidson, Genocid în deşert, în Lumea, nr. 27, 29 iun. 1972, p. 25; vezi şi

Trecut şi prezent în Namibia (din Medunarodna Politika), în Lumea, nr. 11, 7 mart.

1974, p. 28. 41

R. şi M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre

mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 298. 42

Ibidem. 43

E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 293. 44

Cf. New African, no. 414, January 2003, p. 63. 45



J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 282.


27

încarcerărilor. Spune căpitanilor tăi că a venit vremea să ne ridicăm la

luptă»48

. Unui alt şef local, el îi argumenta: «Dacă ne răsculăm am

putea fi anihilaŝi deoarece poporul nostru este neînarmat şi fără muniŝie,

dar cruzimea şi nedreptatea germanilor ne-au făcut să ne pierdem

speranŝa. Din cauza condiŝiilor în care trăim, oamenii nu se mai tem de

moarte»49

. Demersurile lui Maharero nu au avut ecou; cu toate acestea,

herero au trecut la acŝiune.

Răscoala a constituit „o surpriză totală pentru albi, care îi credeau

pe negri incapabili să se apere”50

. Timp de şase luni, iniŝiativa a

aparŝinut răsculaŝilor care şi-au recuperat pământurile expropriate şi „au

ucis aproximativ 100 de colonişti şi soldaŝi germani”51

. Situaŝia s-a

schimbat odată ce albii au primit întăriri: 7000 de soldaŝi, dotaŝi cu

maşini de război, sub conducerea generalului Lothar von Trotha, ce

servise şi în Tanganyika. Generalul avea reputaŝia unui „dur” şi încă de

la sosire se dovedea extrem de ameninŝător: «Cunosc aceste triburi

africane. Toate sunt la fel. Nu înŝeleg decât de forŝă. Politica mea a fost

şi este de a aplica această forŝă, [adică] teroare făŝişă şi chiar

cruzime»52

. Fidel acestui spirit, von Trotha adresa, la 2 octombrie 1904,

un ultimatum populaŝiei herero: «Toŝi herero trebuie să părăsească ŝara.

Dacă refuză, îi voi alunga cu biciul. Orice herero care va rămâne în

cadrul frontierelor germane va fi împuşcat. Nu voi face nici o excepŝie

pentru femei şi copii, ci îi voi izgoni sau îi voi împuşca»53

. În faŝa

determinării lui von Trotha, herero s-au retras în munŝii Waterberg. Era

singura soluŝie, dar şi cea mai riscantă: generalul german a instituit

asediul „până când herero vor rămâne fără alimente şi apă”54

. În egală

măsură, el s-a dovedit diabolic: a lăsat un culoar de retragere, spre est,

„în regiunea Omaheke, lipsită de apă, parte a marelui pustiu

Kalahari”55

. Generalul nu cunoştea mila: «[Herero] trebuie să moară în

nisipurile deşertului sau să încerce să scape trecând frontiera în

Bechuanaland [protectorat britanic – nota ns]. Practica terorii împotriva

48

Vezi New African, no. 470, February 2008, p. 57. 49

Ibidem. 50

B. Davidson, Genocid…, p. 25. 51

Ibidem. 52

Ibidem. 53

Ibidem. 54

Ibidem, p. 26. 55

Ibidem; vezi şi New African, no. 470/2008, p. 57.

Viorel Cruceanu

28

oricărui herero care se arată va fi menŝinută atâta timp mă aflu aici.

Această populaŝie trebuie să dispară»56

. Prin urmare, mii de herero şi-au

pierdut viaŝa în deşert; doar 1200 au reuşit să se refugieze în

Bechuanaland. Întra-devăr, tactica lui von Trotha s-a soldat cu un

adevărat genocid: „în 1904, potrivit unui recensământ oficial, mai erau

în viaŝă doar 15.130 [de herero]”57

.

Hotentoŝii (nama) au refuzat oferta de a face cauză comună cu

herero. În mod neaşteptat, s-au răsculat şi ei în octombrie 1904. Tactica

lor a fost diferită: timp de doi ani au dus o adevărată „luptă de

gherilă”58

. După moartea octogenarului şef Witbooi, grav rănit în luptă

(octombrie 1905), conducerea a fost preluată de Jacob Morenga, cel

care a cules „elogii chiar din partea adversarilor”59

. Până la urmă,

superioritatea germană şi-a spus cuvântul: „numărul morŝilor [nama] era

mai mic decâ printre herero. În timp ce herero pierduseră 80% din

populaŝia lor, se pare că nama au pierdut doar jumătate: recensământul

[din 1911 – nota ns.] a constatat că în 1907 se mai aflau în viaŝă

20.000”60

. Revista New African apreciază că în timpul conflictelor din

1904-1907 „a fost ucisă mai mult de jumătate din populaŝia nativă, iar

supravieŝuitorii au fost aduşi la statutul de semi-sclavie”61

Germanii nu s-au bucurat multă vreme de rezultatele acestei

pacificări sângeroase. În cursul primului război mondial, Africa de Sud-

Vest a fost invadată şi ocupată de trupe sud-africane62

. La sfârşitul

ostilităŝilor, Societatea Naŝiunilor a repartizat teritoriul, sub mandat,

Uniunii Sud-Africane. Imediat, noii stăpâni, tot albi, au introdus

„propriul lor sistem de asuprire”, desăvârşind „ceea ce începuseră

germanii”63

. Nu este de mirare că, în scurt timp, „populaŝiile din Africa

de Sud-Vest nu au simŝit nici cea mai mică diferenŝă între stăpânirea

germană şi stăpânirea sud-africană”64

.

56


Ibidem; vezi şi New African, no. 470/2008, p. 57; E. M’Bokolo, Afrique Noire…,

tome II, p. 294. 58

Cf. New African, no. 470/2008, p. 57. 59


Ibidem. 61

New African, no. 470/2008, p. 54. 62

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Africa şi primul război mondial, în Dosarele

Istoriei, nr. 6 (94), iun. 2004, p. 53. 63




29

Alături de Bismarck, un alt mare câştigător al Conferinŝei de la

Berlin a fost regele Léopold al II-lea. Încă de pe vremea când era prinŝ

moştenitor, el nutrea gânduri de mărire pentru Belgia. La început a avut

ambiŝii asiatice (Filipine, Formosa, China de Sud, Borneo), pentru ca

apoi să se orienteze spre sudul Africii (Transvaal şi Mozambic). În cele

din urmă a făcut o adevărată obsesie pentru bazinul fluviului Congo, ce

acoperă jumătate din suprafaŝa R.D. Congo de astăzi: „Fluviul are o

lungime de peste 4320 km [4370 după alte surse – nota ns.] şi atinge o

lăŝime de 16 km. Cu numeroşii săi afluenŝi este una din principalele

artere ale ŝării”65

şi „drenează un bazin ecuatorial şi subecuatorial de

3.690.000 km2”

66. Sesizând „valoarea economică”

67 a zonei şi imensele

perspective de câştig, regele şi-a finanŝat „ambiŝiile personale” din

„imensa lui avere”, estimată la 50 milioane franci-aur68

. De aceea,

pentru întreprinzătorul monarh, „Statul Liber Congo” era „propria sa

operă, fructul muncii sale”69

. Mai mult, Léopold s-a dovedit „un

imperialist vizionar”70

: Belgia ajunsese „unul din principalele focare de

producŝie din lume” (spre exemplu, exporturile sale crescuseră de la

200 milioane franci, în 1850, la 1300 milioane franci, în 1883)71

şi el a

înŝeles că „era gata [şi] pentru întreprinderea colonială”72

. În contrast cu

Germania, opinia publică belgiană nu se dovedea pregătită: ea rămânea

ataşată neutralităŝii Belgiei (proclamată prin Constituŝia din 1831), fiind

destul de reticentă faŝă de „aventurile şi fanteziile africane ale

regelui”73

. Exaltatul monarh a compensat lipsa de suport intern, cu o

activă reŝea de prieteni şi colaboratori, răspândiŝi în toate principalele

capitale europene (precum bancherul Léon Lambert, agentul familiei

Rothschild la Bruxelles). Totuşi, politica faptului împlinit şi

recunoaşterea internaŝională i-a făcut pe belgieni, în cele din urmă, „să

65

Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 9, Bucureşti, Editura Litera şi

„Financiarul”, 2009, p. 16. 66

Vezi amănunte în I. Hârjoabă, E. Rusu, Geografia continentelor. Africa,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 38. 67

Cf. Larousse du XXe siècle, tome II, Paris, Librairie Larousse, 1929, p. 410.

68 E. M’Bokolo, op.cit., tome II, p. 283.

69 Larousse du…, p. 410.

70 J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XX

e siècle, Paris, Sirey,

1966, p. 452. 71


Ibidem. 73

E. M’Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 294.

Viorel Cruceanu

30

îmbrăŝişeze mistica colonială”74

.

Devenit „proprietarul exclusiv al vastelor întinderi congoleze”75

,

regele Léopold al II-lea a iniŝiat un „regim de exploatare avidă”76

, menit

să facă din Congo „o colonie productivă ce-şi merita banii”77

. În primii

ani, regele belgian a cheltuit „20 de milioane din fonduri proprii”78

, la

care s-au adăugat sumele diferitelor societăŝi comerciale (belgiene,

engleze şi americane), investite în „plantaŝii, mine, depozite de mărfuri

şi mijloace de transport79

. Aceste masive plasamente aveau drept scop

realizarea de „construcŝii de drumuri şi căi ferate, înfrângerea

rezistenŝei băştinaşilor, organizarea de centre administrative

[Léopoldville, Stanleyville, Loulouabourg, Bangala etc. – nota ns.],

construirea de vase fluviale cu abur, instalaŝii portuare şi [alte

modalităŝi] de valorificare rentabilă a produselor din regiune”80

. O tristă

amintire a lăsat construirea celor 400 de kilometri ai căii ferate

Léopoldville-Matadi (complementari zonei cataractelor de pe fluviul

Congo). Pe şantier, oamenii lui Léopold aplicau un tratament inuman:

„bătăi, biciuiri, mutilări sau împuşcarea sumară”81

. Pierderile umane au

fost atât de mari încât în mentalul colectiv s-a perpetuat ideea că

«pentru fiecare traversă a murit un negru»82

.

După punerea bazelor infrastructurii, a urmat „exploatarea brutală

a ŝării (mai ales a fildeşului şi cauciucului natural)”83

. De aceea, sub

Léopold al II-lea, „Congo a devenit scena cruzimilor barbare ale

conducătorilor coloniali”84

. Timp de două decenii, „Statul Liber Congo”

s-a transformat într-unul din „cele mai înalte niveluri ale ororii

74

Ibidem, p. 284. 75

Mark Twain, Monologul regelui Léopold, Bucureşti, Editura Politică, 1961, p. 3. 76


Ibidem. 78


Ibidem. 80

Ibidem. 81

O. Luŝaş, Zodia leopardului, Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 49. 82

Ibidem, p. 50. 83

Marea Enciclopedie…, vol. 9, p. 17; vezi şi Afrique-Asie, no. 5, avril 2006, p. 15-

16. 84

Cf. Enciclopedia Universală Britannica, vol. 9, Bucureşti, Editura Litera şi

„Jurnalul Naŝional”, 2010, p. 124; vezi şi M. Meredith, The State of Africa. A

History of Fifty years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free

Press, 2006, p. 96.


31

coloniale”85

. Asemenea orori însemnau: folosirea pe scară largă a

muncii forŝate, aplicarea pedepselor corporale (frecvente fiind tăierea

mâinilor şi a urechilor), perceperea unor împovărătoare dări în bani şi

produse, banalizarea terorii, devenită o stare generală86

. O parte a

acestor grozăvii au fost redate şi de un român, Aurel Varlam , care a

servit ca magistrat în teritoriu; el concluziona că totul se întâmpla „sub

domnia lui Léopold al II-lea, fondatorul acestui stat de negri pentru

profitul albilor”87

. Câştigul cu orice preŝ, promovat de regele belgian,

„devenit unul dintre cei mai bogaŝi oameni ai Europei”88

, a produs o

adevărată catastrofă demografică: „sclavia şi tratamentul inimaginabil

de brutal exercitat de trimişii lui Léopold au dus la depopularea unor

zone [întinse]. Numărul locuitorilor a scăzut cu aproximativ zece

milioane [oameni]”89

. Teribila realitate din centrul Africii a trezit şi

indignarea marelui scriitor american Mark Twain, care scria: «Peste

Statul liber Congo se aşterne umbra sinistră a lui Léopold. La umbra

aceasta se ofileşte şi piere cu iuŝeală de neînchipuit un popor de 15

milioane de oameni. Ŝara aceasta a mormintelor nu e alta decât

Cimitirul liber Congo. E uluitor să vezi cum distruge regele această ŝară

cu tot cu locuitorii ei paşnici, şi asta numai pentru bani, de dragul

metalului sunător...”90

. Un secol mai târziu, un alt american, istoricul şi

antropologul E. Jefferson Murphy afirma că, în Congo, „aproximativ

jumătate din populaŝie fusese ucisă, fie cu armele, fie prin înfometare şi

subnutriŝie”91

.

Atrocităŝile comise au făcut ca din 1900 „să apară rapoarte despre

brutala administraŝie şi exploatare din Congo”92

. Pe rând, au luat

atitudine Camera Comunelor din Marea Britanie care cerea «măsuri de

curmare a practicilor brutale din acest stat»93

, preşedintele SUA,

85

Marc H. Piault (dir.), La colonisation: rupture ou paranthèse, Paris,

L’Harmattan, 1987, p. 8. 86

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol 2, p. 227-228. 87

Vezi M. Anghelescu, Călători români în Africa, Bucureşti, Editura Sport-Turism,

1983, p. 217. 88

M. Meredith, op.cit., p. 96. 89

Marea Enciclopedie…, vol. 9, p. 17; vezi şi M. Twain, op.cit., p. 31. 90

Cf. O. Luŝaş, op.cit., p. 50; vezi şi M. Fodoreanu, Tanganyika, Bucureşti, Editura

Albatros, 1970, p. 149-150. 91

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 225; M. Meredith, op.cit, p. 96. 92


Ibidem, p. 229.

Viorel Cruceanu

32

Theodore Roosevelt, membri ai guvernului francez etc. Supus presiunii

internaŝionale şi opiniei publice belgiene, Léopold al II-lea a aprobat, în

1904, crearea unei comisii independente de anchetă, ce a constatat că

„multe din învinuirile aduse erau reale”94

. Deoarece „situaŝia devenise

de nesuportat”95

, monarhul s-a văzut nevoit să transfere „proprietatea”

sa, statului belgian (act oficializat prin „Charta Colonială” din 18

octombrie 1908). Dar, înainte de cesiune, el „a avut grijă să ardă

arhivele cele mai compromiŝătoare”96

. Resemnat, bătrânul rege declara:

«Pot să-mi ia Congo, dar nu au dreptul să afle ce-am făcut acolo»97

.

Totuşi, astăzi, datorită abnegaŝiei istoricilor, printre care congolezii

Thomas Kanza şi Elikia M’Bokolo, „sistemul exterminării este foarte

bine cunoscut”98

.

Dacă în timpul stăpânirii personale a lui Léopold al II-lea,

colonizarea a fost „violentă şi crudă”99

, după 1908 ea „s-a îndulcit”100

.

În anii care au urmat, guvernanŝii belgieni şi-au propus „să şteargă

amintirea abuzurilor lui Léopold al II-lea”101

. Numai că, şi urmaşii

brutalului monarh erau convinşi că africanii sunt „incapabili să se

administreze liber”102

. De aceea, ei au pus în practică o administraŝie

omniprezentă, „impregnată de paternalism”103

. Până la analizarea

acestui tip de administrare să spunem că, după deposedarea lui Léopold

al II-lea, Congo a fost preluat, practic, de marile companii industriale şi

financiare. Aşa se face că, în 1934, patru grupuri financiare controlau

75% din capitalul investit în Congo belgian (60% din acest capital

revenea „Societăţii Generale a Belgiei”, ce controla toate uniunile

miniere din teritoriu, inclusiv faimoasa „Union Minière du Haut

Katanga” – UMHK, înfiinŝată încă din 1906)104

. Se ştie că provincia

94

Ibidem. 95





I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux

independances, Paris, ABC, 1977, p. 70. 100

Ibidem. 101

E. M’Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 353. 102

M. Merle (dir), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p. 147. 103

E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 353; M. Merle (dir.), op.cit, p. 137; J.

Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 456. 104

I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XXe siècle, Paris,


33

Katanga beneficiază de reputaŝia unui adevărat „scandal geologic”. În

timpul celui de-al doilea război mondial, SUA au cumpărat de aici cele

1000 tone de uraniu, folosite la fabricarea bombei atomice lansate la

Hiroshima. De asemenea, în perioada 1940-1944, Anglia şi-a procurat

din Katanga, 800.000 tone cupru. Pe bună dreptate, francezul Robert

Cornevin consideră că, prin materiile prime furnizate, Congo belgian a

avut „o contribuŝie esenŝială la victoria aliaŝilor”105

. Pe linia deschisă în

anii războiului, valorificarea regiunilor miniere (Katanga şi Kasaï) s-a

intensificat după 1945. Astfel, în 1958, UMHK producea 75% din

producŝia mondială de diamante industriale, 63% din cea de cobalt

(primul loc în lume), 50% din producŝia de uraniu (locul doi mondial),

16% germaniu (a treia poziŝie mondială), 8,3% cupru (tot locul trei în

lume), 5% etan şi magneziu, 4,3% zinc şi 3,6% cadmiu106

. Această

dinamică a exploatării a adus UMHK, în deceniul 1951-1960, beneficii

cuprinse între 2,5 miliarde şi 4,5 miliarde franci belgieni anual107

.

Dezvoltarea minieră a determinat creşterea numărului salariaŝilor

industriali, ce reprezentau 37% din totalul forŝei de muncă108

. În egală

măsură, ea a generat „un nivel de urbanizare superior zonelor similare

din alte colonii”109

. Aşa se face că, în 1956, „un congolez din cinci trăia

în oraşe”110

, cu un standard de viaŝă acceptabil, dat fiind că „muncitorii

congolezi erau, probabil, cel mai bine plătiŝi din Africa”111

.

Belgienii erau extrem de mulŝumiŝi de rentabilitatea Congoului,

pe care-l considerau „o colonie model”112

. Un aspect pozitiv al politicii

lor coloniale rezidă în faptul că ei au avut inspiraŝia să complinească

„grija profitului material”, cu „grija pentru realizările sociale”113

. Din

ABC, 1977, p. 73. 105

R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot, 1975, p. 461. 106

Vezi J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier,

1972, p. 518; M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième

guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 228; M. Meredith, op.cit, p. 97. 107

M. Cornevin, op.cit., p. 228. 108

J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 518. 109

J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 386. 110

I. Grenier, op.cit., p. 109. 111

J.B. Belasco, H.E. Hammond, The New Africa. History, Culture, People, New

York, CBC, 1968, p. 78. 112

E. M’Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980, p. 138. 113

H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours,

tome II, Paris, PUF, 1971, p. 374.

Viorel Cruceanu

34

această perspectivă, cele mai bune rezultate s-au obŝinut în educaŝie.

Rolul decisiv l-au jucat misiunile creştine, catolice şi protestante. În

1948, în Congo belgian se înregistra „un misionar la două mii de

locuitori”114

, rezultând „o densitate misionară unică în Africa”115

; de

altfel, „în 1950, mai mult de o treime din populaŝie era creştină”116

.

Reŝeaua de şcoli, creată de misionari, a permis ca, în preajma

independenŝei, 45% dintre congolezi să fie alfabetizaŝi. Deci,

învăŝământul primar era „relativ dezvoltat”117

. Totuşi, el asigura doar un

program educaţional minimal (subiecŝii învăŝau să scrie şi să

citească). La nivelurile superioare, rezultatele decepŝionau: mai puŝin de

3000 congolezi aveau 7 ani de şcolarizare şi sub 150 aveau 12 ani de

şcolarizare; de asemenea, în momentul independenŝei (30 iunie 1960),

existau doar 12 congolezi cu studii universitare (primul a fost istoricul

Thomas Kanza, înscris în 1952 la Universitatea din Louvain)118

. În

acest sistem, „africanii erau încurajaŝi să ajungă clerici, asistenŝi

medicali sau muncitori industriali, dar nu puteau să devină doctori,

avocaŝi sau arhitecŝi”119

. Prin neglijarea promovării autohtonilor în

învăŝământul superior, Belgia s-a situat pe o poziŝie total opusă Angliei

şi Franŝei. Iată de ce, în Congo belgian nu s-a format o elită intelectuală

care să-şi asume responsabilităŝile transferului de autoritate.

Pentru unii autori, politica socială a metropolei a permis „apariŝia

unei clase a evoluaţilor, alcătuită din africani care, beneficiind de un

nivel [relativ – nota ns.] crescut de sănătate şi educaŝie, a devenit un fel

de clasă de mijloc”120

. Afirmaŝia este sprijinită şi de faptul că, în

perioada 1950-1958, numărul funcŝionarilor salariaŝi, din rândul

autohtonilor, a crescut de la 26.050 la 68.498 în sectorul privat, şi de la

18.911 la 45.812 în sectorul public121

. Însă, aceste „cadre indigene”

ocupau poziŝii subalterne: subofiŝeri în „Forŝa publică”, comercianŝi,

funcŝionari mărunŝi (cum erau factorii poştali, din rândul cărora s-a

114

E. M’Bokolo, Le Continent…, p. 139. 115

Ibidem. 116


V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale , Praha,

SPN, 1970, p. 36. 118

P. de Vos, Vie et mort de Lumumba, Paris, Calmann-Levy, 1961, p. 141. 119



E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 458.


35

ridicat Patrice Lumumba). În aceste condiŝii, viaŝa întregii colonii se

afla în mâinile unui guvernator general belgian, cu reşedinŝa la

Léopoldville. Guvernatorul imensului teritoriu se subordona ministrului

coloniilor de la Bruxelles (care, la rândul său, depindea de ministrul de

externe şi, bineînŝeles, de primul ministru). O asemenea ierarhizare, fără

verigi intermediare, este specifică guvernării directe. Prin urmare,

putem considera corectă alegaŝia conform căreia „politica belgiană

consta în guvernarea directă de la Bruxelles, consultările cu locuitorii

din Congo fiind minime şi sporadice”122

. Totuşi, în exercitarea

atribuŝiilor la faŝa locului, apar nuanŝele. Astfel, guvernatorul general se

rezema pe doi piloni de bază: administraŝia (alcătuită din câteva mii de

funcŝionari ce proveneau din cei 80.000 de belgieni stabiliŝi în teritoriu)

şi „Forŝa publică” (formată atât din albi, cât şi din negri). De asemenea,

guvernatorul general coopera strâns cu şefii tradiŝionali, încât se realiza

conducerea „prin intermediul şefilor indigeni şi a drepturilor

cutumiare”123

. Acest mod de administrare este specific guvernării

indirecte care, mai ales în Congo belgian, lua forma unui „despotism

descentralizat”124

. O altă particularitate a colonialismului belgian se

regăsea în faptul că nici coloniştii belgieni din posesiune nu participau

la viaŝa publică. În consecinŝă, „atât albii, cât şi negrii erau excluşi, în

Congo, de la reprezentarea politică sau de la activităŝi importante”125

.

Această atitudine atipică denotă, o dată în plus, incapacitatea Belgiei de

a înŝelege că teritoriile africane puteau aspira, mai devreme sau mai

târziu, la statutul de subiect al relaŝiilor internaŝionale.

Poziŝii similare au adoptat belgienii şi în teritoriile Rwanda şi

Burundi. Anterior, „regatele gemene” fuseseră anexate de Germania

(1894-1899) şi incluse, alături de Tanganyika, coloniei „Deutsch

Ostafrika” (Africa Germană de Est). Umiliŝi pe continent în 1914,

belgienii şi-au luat revanşa în Africa: în 1916, trupele conduse de

generalul Tombeur, venite din Congo, au reuşit să-i alunge pe germani

din Rwanda şi Burundi. La sfârşitul războiului, prin acordul Orts-

Milner, Belgia şi Marea Britanie îşi împărŝeau întinsa colonie germană

122

V. Opluštil, op.cit., p. 35. 123

Y. Tambwe Ya Kasimba, La question de nationalité en République

Démocratique du Congo et la paix dans la région des Grands Lacs , în Negru pe

Alb/ Noir sur Blanc, Bucureşti, ICR, 2006, p. 104. 124

Ibidem. 125

V. Opluštil, op.cit., p. 35.

Viorel Cruceanu

36

răsăriteană: britanicii preluau Tanganyika, în timp ce belgienii primeau

Rwanda şi Burundi. Se ştie că, prin Tratatul de pace de la Versailles,

din 28 iunie 1919, Germania pierdea posesiunile sale de peste mări126

.

Apoi, printr-o decizie specială a Consiliului Societăŝii Naŝiunilor (20

iulie 1922), teritoriile ce ne interesează erau reconfirmate Belgiei, ca

teritorii sub mandat. Noua metropolă a decis, în 1923, alipirea lor într-o

federaŝie numită Ruanda-Urundi. Procesul de organizare s-a încheiat la

21 august 1925 când, printr-o lege specială, Parlamentul de la Bruxelles

hotăra: «Teritoriul Ruanda-Urundi este unit, din punct de vedere

administrativ, coloniei Congo belgian, sub forma unui viceguvernorat

general. În acest teritoriu, sunt valabile legile din Congo belgian...»127

.

Uşor de intuit, prin urmare, că şi în Ruanda-Urundi, belgienii au aplicat

sistemul administraţiei indirecte, ce fusese uzitat şi de germani.

Administrarea indirectă era cu atât mai indicată, cu cât societatea din

cele două regate se prezenta riguros ierarhizată (cum am constatat în

capitolul anterior). În egală măsură, ea a însemnat şi menŝinerea statu

quo-ului, supremaŝia tutsi faŝă de hutu fiind „confirmată şi extinsă”128

.

Dar, ca şi în cazul Congo, politica belgiană era „atât paternalistă, cât şi

autoritară”129

. De aici, acel hibrid ce permitea transformarea

administraŝiei indirecte şi într-o administraŝie directă. Aşa se explică

faptul că, cei doi regi erau aleşi potrivit dreptului cutumiar, dar trebuiau

investiŝi de guvernatorul belgian. La fel, monarhii aveau libertatea să

numească şefii şi sub-şefii locali, dar cu nelipsita condiŝie a confirmării

lor de către administraŝia mandatară. În plus, ca o culme a ingerinŝei

externe, „regii, şefii şi sub-şefii erau strict supravegheaŝi nu doar în

viaŝa publică, ci şi în viaŝa particulară”130

.

Dacă pentru colonia Congo, belgienii au manifestat o vizibilă

preocupare, în schimb pentru Ruanda-Urundi s-au dovedit complet

indiferenŝi. Datorită „densităŝii [demografice] excepŝionale”131

, cele

126

Vezi art. 119, al Tratatului de pace de la Versailles, în Relaţii internaţionale în

acte şi documente, vol. 1 (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1974, p. 29. 127

Y. Tambwe Ya Kasimba, op.cit., p. 98. 128

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 461. 129

G. Mpozagara, La République du Burundi, Paris, Berger-Levrault, 1971, p. 22. 130

Ibidem; vezi şi E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Academiai Kiado,

vol. IV, 1974, p. 325. 131

G. Mpozagara, op.cit., p. 22.


37

două ŝări au reprezentat un „rezervor de forŝă de muncă”132

pentru

minele din Katanga, sau pentru plantaŝiile din posesiunile engleze

vecine, Uganda şi Tanganyika. Lipsa transformărilor interne şi „absenŝa

industrializării vor păstra intacte structurile sociale şi economice

tradiŝionale”133

. O timidă deschidere s-a făcut în 1923, când au fost

înfiinŝate două şcoli pentru copiii şefilor locali: la Kitega, în Burundi,

respectiv la Nyanza, în Rwanda. Abia în 1930 au apărut şcoli primare şi

pentru restul populaŝiei, pentru ca, în 1954, să se deschidă singurul

colegiu din federaŝie. Nu este de mirare că, în momentul independenŝei

(1 iulie 1962), Burundi avea doar doi absolvenŝi cu studii universitare.

Perpetuarea ignoranŝei indigenilor a favorizat apariŝia tensiunilor inter-

etnice, de care belgienii s-au folosit cu abilitate, mai ales în anii

postbelici. Iată de ce, aşa cum vom vedea mai târziu, decolonizarea

acestor teritorii se va dovedi problematică, o mare parte din

responsabilitate revenind Belgiei.

Conferinŝa colonială de la Berlin a fost provocată, involuntar, de

Portugalia. Cea mai îndepărtată prezenŝă europeană pe continentul

negru, alarmată de intrigile lui Léopold al II-lea, a cerut să i se

recunoască „drepturile vechi de patru sute de ani asupra cursului

superior al Congoului, drepturi pe care nu le exercitase, dar nici nu-i

fuseseră contestate [până atunci]”134

. Cerinŝele lusitane au fost

întâmpinate pozitiv de Marea Britanie. În schimb, Franŝa şi Germania

au reacŝionat negativ. Prin urmare, la cumpăna anilor 1883-1884,

„problema Congo a declanşat o complicată dispută între Marea Britanie,

Franŝa, Portugalia, regele Léopold şi Germania”135

. Fiind „o ŝară mică şi

săracă, fără prestigiu în arena internaŝională”136

, Portugalia „se

mulŝumea să ducă o politică defensivă în lupta dintre puterile europene

pentru Africa, căutând pe căi diplomatice să-şi păstreze vastele

posesiuni”137

. Privită ca «omul bolnav al Europei»138

, ea a pierdut

Congo, revenit regelui belgian, dar a primit, drept consolare, enclava

132

Ibidem. 133

Ibidem. 134


Ibidem. 136

Ibidem, p. 202. 137

Ibidem. 138

Vezi A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore and

London, The Johns Hopkins University Press, 1990, p. 31.

Viorel Cruceanu

38

Cabinda. Totuşi, grosso modo, la Berlin, Regatul iberic „ a obŝinut un

surprinzător succes (...): şi-a păstrat vastele zone din Angola şi

Mozambic, mica regiune continentală şi insulară a Guineei (Bissau) din

Africa de Vest şi Insula São Tomé”139

. Astfel, în pofida aparenŝelor, un

stat cu probleme financiare, rămânea dotat cu „un frumos patrimoniu

colonial”140

. Pentru elita portugheză, Acordul de la Berlin „a înzestrat

Portugalia cu un nou imperiu – al treilea din istoria ei”141

(după cel al

posesiunilor din India şi cel al Braziliei, devenită independentă la 7

septembrie 1822). Aşa se face că, la sfârşitul secolului al XIX-lea,

societatatea lusitană şi-a regăsit vitalitatea «în jurul expansiunii

coloniale africane»142

.

În acest context, foarte interesantă ni se pare evoluŝia politicii

coloniale portugheze. Primele contururi au fost trasate prin Constituŝia

liberală din 1822. Astfel, ea definea naŝiunea lusitană drept „uniunea

tuturor portughezilor de pe ambele emisfere”143

, nefăcând „nici o

distincŝie între albi şi negri, sau între portughezii din Portugalia şi cei

născuŝi în teritoriile de peste mări”144

. De asemenea, regimul

constituŝional iniŝia şi principiul reprezentativităŝii, fiecare colonie

având „reprezentanŝi în parlament”145

; numai că, puŝinii delegaŝi în

Cortesuri erau „proclamaŝi” direct de guvernul metropolitan. Din 1835,

tendinŝele liberale din politica colonială au fost stopate. În consecinŝă,

pe parcursul deceniilor ce au urmat s-a impus o viziune restrictivă,

conservatoare. Sinuozităŝile din politica colonială erau rezultatul

profundelor contradicŝii interne, marcate de „antagonismul dintre

liberali (republicani) şi conservatori (regalişti)”146

, antagonism ce a

degenerat în „frecvente războaie civile”147

. De aceea, la sfârşitul

veacului, Portugalia prezenta imaginea unei „monarhii decadente”148

,

139



A.H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică,

1996, p. 143. 142


A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 138. 144

Ibidem. 145

Ibidem, p. 139. 146

Mică Enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane,

Bucureşti, Editura Iri, 1993, p. 313. 147

Ibidem. 148

R. Girault, op.cit., p. 81.


39

momentul de maximă criză reprezentându-l asasinarea „risipitorului

rege” Carlos I (1889-1908), împreună cu prinŝul moştenitor, la 1

februarie 1908, „în miezul zilei, în plin centrul Lisabonei”149

. Sfâşierile

interne au culminat cu revolta militară ce a dus la abolirea Monarhiei şi

la proclamarea Republicii, pe 5 octombrie 1910. Restaurarea atmosferei

liberale şi-a găsit corespondentul în elaborarea unei noi legislaŝii

coloniale (1920). Acum, coloniile redobândeau o serie de libertăŝi: ele

„au ajuns să se bucure de autonomie financiară şi de o mai mare

descentralizare”150

. În egală măsură, regimul republican imprima

coerenŝă aparatului administrativ din colonii. Acestea, erau conduse, în

continuare, de un guvernator numit de Lisabona. Elementul de noutate

îl reprezenta înfiinŝarea Consiliilor executive şi a Consiliilor legislative

locale. Se experimenta, pentru prima dată, aplicarea unei administraţii

indirecte care, din nefericire, a fost de foarte scurtă durată.

Regimul republican s-a dovedit extrem de fragil. De slăbiciunile

sale a profitat extrema dreaptă, care prin lovitura de stat militară a

generalului Oscar Carmona, din 9 iulie 1926, va impune o nouă

dictatură. Circumstanŝele schimbării ne sunt explicate de politicianul

Mário Soares (ce a studiat istoria, filosofia şi dreptul la Universitatea

din Lisabona), proeminent lider al opoziŝiei de la începutul anilor

şaptezeci. Într-un interviu acordat revistei L’Express, el află geneza

dictaturii în faptul că Portugalia „ieşise (...) slăbită din punct de vedere

economic”151

, din primul război mondial (la care participase alături de

Antanta). Prelungirea crizei a determinat „agitaŝii muncitoreşti”,

existând frapante similitudini cu Italia, unde, într-un context

asemănător, puterea a fost preluată de Mussolini. Continuându-şi

analiza, Mário Soares constată că şi în Portugalia „clasele privilegiate –

marii latifundiari, industriaşii, bancherii, ofiŝerii superiori [şi] Biserica

au început să se teamă”152

şi „au intervenit pentru a pune capăt

Republicii constituŝionale [1910-1926 – nota ns.] şi a o înlocui cu o

dictatură militară”153

. Însă, cum era de aşteptat, spune Soares, „militarii

149



Interviu din L’Express, preluat de revista Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28; vezi şi

V. Cruceanu, Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor” , în Istorie şi

Civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 40-49. 152

Vezi Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28. 153

Ibidem.

Viorel Cruceanu

40

au adus ŝara în pragul falimentului”154

. Pe acest fond, în 1928, „ei au

făcut apel la un profesor de economie de la Universitatea din Coimbra,

sprijinit de Partidul catolic. Au făcut apel la el ca la un «om

providenŝial». Era Salazar!”155

. Desemnat iniŝial ministru de finanŝe,

Salazar a acaparat întreaga putere, fiind numit prim-ministru la 5

februarie 1932. El a pus bazele unui regim puternic personalizat, numit

„l’Estado Novo”. Salazar „a structurat definitiv sistemul său politic

după modelul fasciştilor italieni”156

. Astfel, el „s-a inspirat din

fascismul lui Mussolini şi edictele papale «Rerum Novarum» din 1891

şi «Quadragesimo Anno» din 1931”157

, rezultând astfel „un amestec

de fascism şi feudalism, de paternalism autoritar şi puritan”158

. În acest

regim autoritar, cu tentă totalitară, „Puterea legislativă este împărŝită

din punct de vedere teoretic între Adunarea Naŝională şi Adunarea

Corporaŝiilor. Cele 120 de mandate în Adunarea Naŝională aparŝin unui

partid legal, Uniunea Naŝională, în fruntea căruia se află Salazar.

Dreptul de vot îl are numai circa 15 la sută din populaŝie. Puterea

legislativă reală o deŝin de fapt Salazar şi cabinetul său; ei promulgă

legi pe care Adunarea Naŝională nu are voie să le critice”159

. „L’Estado

Novo” „şi-a găsit aliaŝii principali şi cei mai activi în rândurile armatei,

154

Ibidem. 155

Ibidem. 156

Idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23. 157

Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. Câteva cuvinte

despre cele două enciclice sunt necesare. Astfel, Rerum Novarum, elaborată de papa

Leon al XIII-lea, la 15 mai 1891, reprezintă o veritabilă doctrină socială a Bisericii

romano-catolice. Ea condamna lupta de clasă şi preconiza „îmblânzirea controversei”

dintre capital şi muncă. Pentru atenuarea injustiŝiei sociale era admisă intervenŝia

statului. Dar, aspectul cel mai interesant îl reprezenta „poziŝia sa de mediere”:

enciclica preconiza constituirea asociaţiilor corporative, care să reunească,

deopotrivă, pe patroni şi muncitori. La rândul său, Quadragesimo Anno (elaborată la

15 mai 1931, de papa Pius al XI-lea) reia ideea unei reforme sociale catolice, bazată

pe „deproletizarea proletariatului” (marxismul era considerat „o rătăcire”). Pentru

aceasta, capitalismul trebuia să propună ca obiective binele general şi dreptatea

socială. Aceste obiective se puteau realiza numai într-o societate reconciliată, bazată

pe existenŝa organizaţiilor corporative. Prin urmare, enciclicele Rerum Novarum şi

Quadragesimo Anno s-au transformat într-un adevărat suport ideologic al

regimurilor corporatiste. 158

Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 159

Ibidem.


41

clerului şi ale oligarhiei financiare”160

, Salazar exercitând o putere

discreŝionară timp de 40 de ani (până pe 27 septembrie 1968, când a

fost victima unei comoŝii cerebrale, ce i-a adus sfârşitul în ziua de 27

iulie 1970).

Regimul salazarist a promovat o nouă filosofie colonială,

impregnată de conservatorism şi paternalism. Astfel, „sistemul de

colonizare urmărea întotdeauna să transforme pe african într-un

portughez. Învăŝământul era în portugheză şi numai portugheza era

limba oficială. Religia şi morala erau creştine şi, pe cât posibil, catolice.

Obiceiurile, tradiŝiile şi modul de viaŝă se raportau la patria portugheză,

nu la trecutul african”161

.

Noile reguli erau clarificate de „Actul colonial” din 1930, care

decreta „unificarea administraŝiei şi a finanŝelor”162

, supuse de acum

înainte controlului direct al metropolei. Acest control se exercita prin

intermediul guvernatorului general, ce avea atât atribuŝii civile cât şi

militare. Portughezii aplicau în colonii modelul administraţiei directe,

preluat de la francezi. Conform acestui model, ierarhia administrativă

cobora „de la guvernatorul general la şeful de circumscripŝie”163

, singurul

autohton reprezentându-l „regulo” (şeful satului), omologul şefului de

canton din coloniile franceze. De asemenea, prin „Actul colonial”,

Portugalia urmărea ca „interesele economice ale coloniilor să fie

subordonate celor ale metropolei”164

. Iată de ce, pe bună dreptate, într-un

discurs din 1930, Marcelo Caetano, membru al Consiliului Inperial

Colonial, declara: «Africa este pentru noi o justificare morală şi o raŝiune

de a fi o putere. Fără ea, am fi o mică naŝiune; cu ea, suntem o ŝară

mare»165

. Numai că, măreŝia lusitană se baza pe subordonarea completă a

coloniilor şi a populaŝiilor locale; cum bine s-a spus, în posesiunile

portugheze „erau puŝine inovaŝii, cu excepŝia intensificării exploatării”166

.

160

Ibidem. 161


C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours, Paris,

PUF, 1998, p. 67. 163

Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, L’Afrique depuis 1935 (édition

abrégée), Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1974, p. 158. 164

Ibidem. 165

R. Vasiliu, Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică,

1972, p. 144. 166

Histoire générale…, tome VIII, p. 67.

Viorel Cruceanu

42

Or, în teritoriile portugheze, la fel ca în coloniile franceze, întâlnim un

veritabil sistem al exploatării, indigenatul, caracterizat de: impozite,

muncă forŝată, pedepse corporale, supraveghere strictă etc.167

.

Realitatea a devenit şi mai complicată, din 1933, când ministrul

coloniilor sugera „deplasarea proletariatului alb din Europa spre Africa

pentru a descotorosi metropola de contestarea muncitorilor şi a asigura,

astfel, «albirea» coloniilor portugheze”168

. Îndemnul a fost urmat de

suficienŝi oameni simpli, care sperau să le fie mai bine peste mări. Aşa

se explică de ce, în coloniile portugheze, spre deosebire de cele engleze,

franceze şi chiar belgiene, au ajuns colonişti „săraci şi puŝin

instruiŝi”169

, în majoritatea lor „ŝărani anafalbeŝi sau proletari în

şomaj”170

. Lipsa lor de educaŝie degenera într-un comportament brutal,

justificat doar de culoarea pielii. Prin urmare, s-a ajuns la „o agravare a

rasismului şi a exploatării mâinii de lucru africane”171

, indigenii fiind

expediaŝi „la cel mai de jos nivel al structurii sociale”172

.

În 1933 a fost elaborată o nouă Constituŝie (ce legitima puterea lui

Salazar), care la articolul 135 proclama coloniile «parte integrantă a

Portugaliei»173

. De acum înainte, în ciuda realităŝii concrete, regimul

salazarist se dorea „promotorul unei politici multirasiale, bazată pe

fuziunea celor mai bune elemente ale celor două rase”174

. Un prim pas

în această direcŝie l-a reprezentat acordul cu Sfântul Scaun, din 1939, ce

inaugura misionariatul catolic în coloniile lusitane, cu scopul „educării

populaŝiei africane”175

. Din perspectiva timpului, decizia a avut efecte

pozitive (stabilind o diferenŝă netă între colonialismul portughez şi cel

belgian): aşa s-a ajuns ca, în preajma lui 1950, la Lisabona să se afle nu

mai puŝin de 50 studenŝi africani: 20-30 din isulele Capului Verde, în

jur de 10 din Angola, 10 din insulele São Tomé şi Príncipe şi 3 sau 4

din Mozambic176

. De asemenea, un alt grup de studenŝi africani se afla

167

C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 158. 168

Histoire générale…, tome VIII, p. 68. 169

Ibidem. 170

Ibidem, p. 188. 171

Ibidem. 172

Ibidem, p. 67. 173

E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 354; vezi şi P. Guillaume, Le monde

colonial, XIXe siècle-XX

e siècle, Paris, A. Colin, 1974, p. 189.

174 V. Opluštil, op.cit., p. 40.

175 Histoire générale…, tome VIII, p. 68.

176 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 461.


43

la Coimbra, al doilea centru universitar al Portugaliei. Interesant este

faptul că „studenŝii africani puteau să se angajeze, colectiv, în

militantismul cultural şi politic”177

, în ciuda „climatului de teroare

instaurat de regimul salazarist”178

. De altfel, după al doilea război

mondial, în Portugalia s-a produs un „radicalism intelectual puternic

influenŝat de comunism”179

(ce a captat majoritatea intelligentsiei

portugheze). Sub influenŝa acestui curent, studenŝii africani din

Lisabona au creat un „Centro dos Estudos Africanos”, centru

preocupat de „problemele teoretice ale luptei de eliberare naŝională şi

de rolul culturii în procesul emancipării”180

. Prin temele dezbătute şi

prin coagularea tinerilor intelectuali africani în devenire, centrul s-a

transformat într-o pepinieră a viitoarelor cadre ale mişcării naŝionale din

cele cinci colonii africane.

Constituŝia din 1933 încuraja emigrarea metropolitanilor în

colonii, promovându-se astfel „mitul foarte tenace al asimilării şi

integrării”181

. Cea mai atractivă s-a dovedit Angola, unde numărul

albilor a sporit de la 44.000 albi (1940), la 78.800 (1950), atingând

nivelul record de 172.500 albi (1960)182

. Însă, aşa cum am văzut mai

sus, „în spatele unei faŝade asimilaŝioniste, discriminarea era foarte

brutală”183

. Prin urmare, numărul africanilor consideraŝi integraŝi

valorilor portugheze, aşa numiŝii assimilados, era foarte mic: 4.400 în

Mozambic, 8.320 în Guineea-Bissau şi 30.000 în Angola184

(în jurul

anului 1950). De fapt, singura realizare a politicii asimilaŝioniste

portugheze a reprezentat-o „libertatea sexuală”185

, ce a dus la apariŝia

unui număr mare de metişi. Mulŝi dintre aceştia, vom vedea, vor juca un

rol deosebit de important în rândul mişcărilor de eliberare naŝională.

Modesta calitate intelectuală şi profesională a coloniştilor şi

îngrădirea politică a indigenilor accentuau starea precară a vieŝii din

imperiul colonial portughez. Aşa se face că, în anii ’50, coloniile

177

Ibidem. 178

Ibidem. 179

Ibidem. 180

Ibidem. 181

Idem, Le Continent…, p. 141 182

Idem, Afrique Noire…, tome II, p. 454. 183


Cf. V. Opluštil, op.cit., p. 42. 185

E. M’Bokolo, Le Continent..., p. 142.

Viorel Cruceanu

44

portugheze „erau foarte înapoiate în raport cu celelate colonii

vecine”186

. Pentru a disimula această realitate, Salazar a procedat, în

1951, la câteva retuşuri cosmetice. Printr-un decret al primului ministru

era abolită denumirea de imperiu colonial (introdusă prin Constituŝia

din 1933) şi cea de colonii, considerate de acum înainte „teritorii de

peste mări”. Salazar iniŝia, practic, o nouă „doctrină colonială”,

conform căreia „nu existau teritorii coloniale supuse comunităŝii

metropolitane; nu exista decât o comunitate naŝională, acoperind un

teritoriu care este, din punct de vedere juridic, unul, în ciuda distanŝelor

geografice”187

. Premierul lusitan rămânea ataşat misticii coloniale, el

considerând că prezenŝa Portugaliei în Africa avea unicul scop de a

„apăra valorile civilizaŝiei occidentale şi ale catolicismului”188

; de

asemenea, Portugalia colonialistă nu era doar „o entitate geografică, ci

şi un stil de viaŝă care trebuie să fie menŝinut”189

. Pe acelaşi ton

apologetic, ministrul coloniilor, Sarmento Rodrigues, declara:

«Portugalia nu este o naŝiune continentală europeană, ci o putere

maritimă şi misionară. Expasiunea peste mări, iniŝiată de Portugalia

acum 500 de ani, este cea mai puternică raŝiune de a fi a naŝiunii»190

. La

rândul său, ministrul de externe al lui Salazar, Franco Nogueira, dorea

să exprime un adevăr cu valoare de paradigmă: «viitorul Portugaliei nu

este în Europa, ci în Africa»191

.

Prezenŝa portugheză în Africa s-a transformat în obstinaŝie.

Salazar nu a sesizat amploarea «vântului schimbării»192

ce străbătea

continentul de la nord la sud, şi de la est la vest. La 6 martie 1957 şi-a

186


Cf. Lumea, nr. 38, 12 sept. 1974, p. 20; vezi şi idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23. 188

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 29. 189

Ibidem, în idem, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 190

R. Vasiliu, op.cit., p. 144. 191

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 192

O expresie superbă folosită pentru prima dată de premierul britanic, Harold

Macmillan, în ianuarie 1960, într-un discurs rostit la Cap: «În secolul al douăzecelea,

şi în special de la sfârşitul războiului, asistăm la trezirea conştiinŝei naŝionale a

popoarelor care, de secole, trăiau în dependenŝă faŝă de alte puteri. În urmă cu

cincisprezece ani, o asemenea mişcare s-a răspândit în întreaga Asie (...). Astăzi, un

lucru identic se întâmplă în Africa. Vântul schimbării [subl.ns.] suflă de la un capăt

la celălalt al continentului şi, chiar dacă ne place sau nu, această creştere a conştiinŝei

naŝionale este un fapt politic de care trebuie să ŝinem cont» (vezi V. Cruceanu, Istoria

decolonizării..., p. 118).


45

proclamat independenŝa Ghana, fostă colonie engleză. Ea a fost urmată,

la 2 octombrie 1958, de o fostă colonie franceză, Guineea. Apoi, pe

parcursul anului 1960, au devenit libere 17 foste colonii ale Africii

Negre (printre care Congo belgian). Portugalia rămânea imobilă. În

aceste condiŝii, africanii nu aveau decât o singură soluŝie: lupta armată.

Semnalul l-a dat, în 1961, Mişcarea Populară pentru Eliberarea

Angolei (MPLA), condusă de medicul Agostinho Neto. Exemplul

angolez a fost urmat, în 1963, de partizanii din Guineea-Bissau,

organizaŝi în Partidul African al Independenţei din Guineea-Bissau

şi insulele Capului Verde (PAIGC), condus de inginerul agronom

Amílcar Cabral, şi, în 1964, de Frontul de Eliberare din Mozambic

(FRELIMO), animat de antropologul Eduardo Mondlane. De acum

înainte, Portugalia se va confrunta cu o gravă „problemă colonială”, ce

va contribui la eroziunea regimului salazarist. Este vorba de un

costisitor război colonial, purtat pe trei fronturi, şi care va avea un

impact economic considerabil. Povara războiului colonial valida

supoziŝia că „această ŝară, altădată atât de bogată, riscă să devină cea

mai săracă din Europa”193

, deoarece „cheltuieşte zilnic un milion de

dolari”194

. De altfel, după un deceniu de război colonial, Portugalia a

fost inspirat desemnată drept „ŝara superlativelor sumbre”195

. Presa

vremii scria că, „după 40 de ani de regim fascist şi corporatist”,

Portugalia „este astăzi una din ŝările cele mai înapoiate de pe continent:

cel mai scăzut venit pe cap de locuitor, cel mai mare număr de

analfabeŝi (38 la sută), cea mai ridicată mortalitate infantilă (59 ,3 la

sută)196

. Sistemul economic autarhic, promovat de regim, a generat o

slabă productivitate a muncii. Faptul se datora în mare măsură şi unei

motivaŝii scăzute, „muncitorul portughez [fiind] cel mai rău plătit din

Europa”197

. Astfel, în Portugalia „un textilist [primea] un salariu

echivalent cu o pătrime din cel al unui coleg al său francez, [iar] un

metalurgist chiar o cincime...”198

. Dimensiunea contrastului ieşea în

evidenŝă şi printr-o altă comparaŝie: „un muncitor portughez câştigă pe

193

Cf. Financial Times, în Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20. 194

Ibidem. 195

Ibidem. 196

Ibidem; vezi şi idem, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 197

Cf. L’Unità, în Lumea, nr. 10, 5 mart. 1970, p. 30. 198

Ibidem.

Viorel Cruceanu

46

zi cât câştigă un muncitor suedez sau francez într-o oră”199

. În egală

măsură, declinul economic se explica şi prin migrarea forŝei de muncă:

„în zece ani, 1.200.000 de persoane [dintr-o populaŝie ce depăşea cu

puŝin 9.000.000 de locuitori – nota ns.], au emigrat în străinătate, în

căutare de lucru”200

(mai ales în RFG, Belgia şi Franŝa). Aşa se face că,

Portugalia a devenit „o naŝiune lipsită dramatic de învăŝători, medici [şi]

lucrători specializaŝi”201

. Dar, situaŝia determina şi o stare „avantajoasă

pentru regim”: „cei care au plecat îşi trimit câştigurile familiilor de

acasă. Astfel, devizele emigranŝilor reprezintă peste 30 la sută din

balanŝa de plăŝi portugheză”202

. Concluzia se impunea de la sine: „dacă

portughezii din afară n-ar mai trimite banii în ŝară”, regimul salazarist

„nu ar mai fi probabil în stare să susŝină greutatea celor trei războaie

coloniale”203

.

Un rol determinant în obstinaŝia belicoasă a Portugaliei l-a avut

sprijinul NATO. În condiŝiile „Războiului Rece”, Portugalia a căpătat,

alături de Spania, „o pondere deosebită în strategia atlantică şi

mediteraneeană a Statelor Unite”204

, devenind „pilonul indispensabil al

securităŝii în Mediterana”205

(mai ales după ce Franŝa generalului de

Gaulle a părăsit structurile militare ale Organizaŝiei, în 1966).

Comuniunea de interese a transformat NATO în „principalul sprijinitor

al Portugaliei în războiul colonial împotriva popoarelor din Guineea-

Bissau, Angola şi Mozambic”206

. Ea a fost demascată de „armele şi

muniŝiile capturate [de partizani] de la soldaŝii portughezi luaŝi

prizonieri, [provenite] din depozitele NATO”207

. Acelaşi joc de interese

a adus Portugaliei alŝi doi aliaŝi, „jenanŝi, dar preŝioşi”208

: Rhodesia şi

Africa de Sud, conduse de regimuri minoritare rasiste şi care în epocă

alcătuiau un bastion al politicii occidentale de prevenŝie a extinderii

comunismului pe continentul negru. Această alianŝă a fost denunŝată,

199

Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 200

Vezi Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20. 201

Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 29. 202

Lumea, nr. 33/1972, p. 20. 203

Ibidem. 204

Cf. Rinascita, în Lumea, nr. 37, 6 sept. 1973, p. 29. 205

Cf. Remarques Africaines, în Lumea, nr. 3, 14 ian. 1971, p. 12. 206

Ibidem. 207

Ibidem. 208

Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29/1969, p. 30.


47

într-un interviu exclusiv pentru Lumea, de preşedintele MPLA, dr.

Agostinho Neto, care spunea: «fasciştii şi rasiştii din Africa australă

visează să-şi perpetueze dominaŝia asupra popoarelor din această parte a

continentului african. Ei îşi acordă reciproc ajutor politic, diplomatic şi

material»209

. El evidenŝia că, «cel mai periculos regim este fără îndoială

cel din Africa de Sud»210

, care joacă rolul de «jandarm al Africii»211

.

Militantul angolez mai reliefa că, «prin ajutorul pe care NATO şi aliaŝii

[săi] îl dau Portugaliei»212

, lupta partizanilor s-a «internaŝionalizat»213

(sugerând ajutorul de la ŝările socialiste şi anticipând intervenŝia directă,

de mai târziu, a Uniunii Sovietice şi a trupelor cubaneze).

Americanii şi NATO şi-au găsit un alibi în persoana lui Marcelo

Caetano, succesorul lui Salazar (de la 27 septembrie 1968), căruia au

încercat să-i confecŝioneze o imagine de „liberal”. Numai că, noul prim-

ministru era un produs pur al salazarismului. El a fost remarcat de

Salazar încă din 1929 şi promovat în ierarhia regimului. „Înalt, cu o

figură severă, exprimându-se în cuvinte căutate şi prudente”214

, el a

jucat un rol politic major, în preajma dictatorului de la Lisabona. Astfel,

„datorită lucrărilor sale în domeniul dreptului administrativ, fiscal şi

corporatist, [Caetano] este considerat teoreticianul sistemului

corporatist iniŝiat de Salazar, care reglementa raporturile economice şi

sociale între diferitele «grupe de interese» din ŝară”215

. În consecinŝă,

urmaşul lui Salazar se dovedea omul potrivit, la locul potrivit, întrunind

„sufragiile armatei şi bisericii care văd în el garanŝia perpetuării

«salazarismului fără Salazar» [subl.ns.]”216

. Observatorii scenei

politice lusitane au sesizat foarte bine că Marcelo Caetano dorea «o

evoluŝie în continuitate»217

, urmărind „o precaută modernizare a

salazarismului”218

. Acest din urmă aspect reieşea foarte clar şi din

primul său discurs, rostit în calitate de premier: «Preocuparea mea este

209

Vezi Lumea, nr. 14, 28 mart. 1968, p. 8. 210

Ibidem. 211

Ibidem, p. 9. 212

Ibidem. 213

Ibidem. 214

Vezi Profil, în Lumea, nr. 42, 10 oct. 1968, p. 30. 215

Ibidem. 216

Ibidem. 217

Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29/1969, p. 30. 218

Ibidem.

Viorel Cruceanu

48

de a asigura continuitatea. Dar această continuitate implică o idee de

mişcare, de actualizare... Continuarea liniilor majore ale politicii

portugheze şi a principiilor constituŝionale ale statului nu va împiedica

deci guvernul să procedeze, de câte ori va considera oportun, la

reformele ce vor fi necesare...»219

.

Trebuie precizat că premierul Caetano era posedat de aceeaşi

„mistică” imperială, ca şi Salazar. Şi el era convins că Portugalia «apără

în Africa nu numai o civilizaŝie specială, dar civilizaŝia în sensul cel

mai larg al cuvântului»220

. Iată de ce, ascensiunea lui Caetano a fost

primită cu rezerve în Africa. Astfel, într-un interviu acordat în

exclusivitate revistei Lumea, liderul FRELIMO, Eduardo Mondlane,

declara: „Unii ziarişti din Occident consideră această înlocuire drept o

«moarte politică» a lui Salazar. Cred că nu este vorba de o «moarte

politică», ci de o «moarte fizică». «Moartea politică» va veni mai

târziu, odată cu revoluŝia portugheză ce va începe în interiorul

Portugaliei. Personalitate puternică, Salazar este tehnicianul acestui

regim. Teoreticianul, creatorul regimului corporatist portughez este

Caetano (...). Politica colonială a fost stabilită de Caetano; «codul

coloniilor» el l-a creat. Şi pentru a-l diferenŝia de alŝi lideri salazarişti,

vă voi spune că el e mai conservator decât ceilalŝi”221

. Prin urmare,

Caetano a decis intensificarea operaŝiunilor militare din Africa.

Concomitent, pentru opinia publică portugheză, subiectul războiului

colonial era un subiect tabú. Atmosfera din mass-media friza

suprarealismul: „ziarele portugheze descriu cu amănunte dramatice

evenimentele din jungla vietnameză [intervenŝia SUA în Vietnam –

nota ns.], dar nu dau ştiri despre războiul din coloniile africane222

. Mai

mult, în presa portugheză din epocă se publica lista celor «morŝi pentru

patrie», însă „nu se precizează niciodată unde au murit aceşti

oameni”223

. Dacă cenzura portugheză opera fără scrupule, în schimb

presa mondială cunoştea adevărata situaŝie. În 1969, revista Lumea

publica şi ea un bilanŝ ce menŝiona că pentru logistica războiului se

risipea „40 la sută [ulterior s-a ajuns la 50% - nota ns.] din bugetul

219

Vezi Profil… 220

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 221

Vezi Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 21. 222

Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29/1969, p. 29. 223

Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 29.


49

naŝional”224

; în acelaşi timp, în colonii staŝiona „o armată de 180.000

oameni (...): 55.000 în Angola, 60.000 în Mozambic şi 57.000 în

Guineea-Bissau”225

. De asemenea, serviciul militar s-a prelungit la

patru ani şi „pentru prima dată în istoria Portugaliei au fost înrolate şi

femeile”226

. Din nefericire, pe cele trei fronturi din Africa s-au

înregistrat şi însemnate pierderi de vieŝi omeneşti. Tot Lumea

consemna, având ca sursă revista Jeune Afrique, că după zece ani de

război, situaŝia devenise dramatică: portughezii au pierdut 40.000 de

oameni, „aproape tot atâŝia cât au avut americanii în Vietnam”227

. În

pofida evidenŝei, nici Salazar şi nici Caetano n-au înŝeles că „războiul

colonial închide într-un cerc fără ieşire Portugalia”228

. Acelaşi lucru l-a

sesizat şi Bruno Crimi, corespondentul săptămânalului Jeune Afrique la

Lisabona, care scria că „numai când se va înŝelege că teritoriile africane

reprezintă călcâiul lui Achile al premierului Caetano se va putea face

ceva”229

.

Pe măsura adâncirii impasului colonial, semnele schimbării se

arătau tot mai evident. În ciuda omniprezenŝei poliŝiei politice, sinistra

PIDE („Polícia Intérnacional e de Defesa do Estado”), considerată de

Mário Soares drept „un stat în stat”230

, lucrurile au început să se mişte.

Un aspect deloc neglijabil l-a reprezentat lenta, dar ireversibila

distanŝare a Bisericii de regim. Chiar primatul António Ribeiro îşi

reproşa, în 1972, că «Biserica portugheză (...) n-a făcut nimic public

pentru a încuraja guvernul Caetano să evolueze»231

. Totuşi, clerul

superior a perceput frământările societăŝii şi, în mai 1973, printr-o

scrisoare pastorală, „a luat poziŝie în favoarea pluralismului politic”232

.

Rămânea un ultim bastion de sprijin al regimului: Armata. Dar şi

rândurile sale au fost cuprinse de efervescenŝă. Trupa, gradele inferioare

şi tinerii ofiŝeri manifestau tendinŝe de frondă. Numai că, oarecum

224

Idem, nr. 52, 18 dec. 1969, p. 20. 225

Ibidem. 226

Ibidem. 227

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2/1972, p. 29. 228

Cf. Rinascita, în idem, nr. 37/1973, p. 29. 229

Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21. 230

Interviu din L’Express, în Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28. 231

Idem, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21. 232

Vezi interviu cu Mário Soares, preluat din L’Espress, în Lumea, nr. 17, 18 apr.

1974, p. 28.

Viorel Cruceanu

50

atipic, surpriza avea să vină chiar de la vârful ierarhiei. Este vorba de

generalul António de Spinola, adjunctul şefului de Stat Major al

Armatei care, la 22 februarie 1974, a publicat o carte cu un conŝinut

incendiar: „Portugal e o futuro” („Portugalia şi viitorul”). Veteran al

războiului din Africa (a luptat în Angola, după care a fost guvernator şi

comandant militar al Guineei-Bissau), generalul Spinola afirma tranşant

că «din punct de vedere militar, războiul din Africa este practic pierdut;

nu există o soluŝie militară»233

. Generalul „nu era nici alarmist şi nici

complotist ci, pur şi simplu, onest şi lucid”234

. În cazul său, dubiile

ideologice nu-şi aveau rostul: „Spinola nu are nimic comun cu stânga;

este un om al vechii drepte [în tinereŝe a luptat ca voluntar în războiul

civil spaniol, de partea armatei franchiste – nota ns.], dar care, pe baza

experienŝei lui personale, considera că Portugalia nu poate decât să piardă

în cele din urmă războaiele ei coloniale”235

. Această „părere realistă”236

era împărtăşită şi de şeful Statului Major al Armatei, generalul Francisco

da Costa Gomes, care la rândul său deŝinuse responsabilităŝi militare în

Angola şi Mozambic. Premierul Caetano a reacŝionat previzibil: el a

cedat elementelor „ultras” ale regimului, regrupate în jurul preşedintelui

Americo Thomaz şi, la 14 martie 1974, a decretat „starea de alertă”, iar

generalii Spinola şi Costa Gomes au fost demişi. S-au creat astfel

ingredientele „celei mai grave crize pe care a cunoscut-o Portugalia de la

instalarea la putere, în 1928, a lui [Antonio de] Oliveira Salazar”237

, o

criză „cu atât mai gravă cu cât (...) sfidarea lansată regimului Caetano

provine din rândurile militarilor”238

. Evenimentele dovedeau, aşa cum

opina Mário Soares, că „în ciuda aparenŝelor, armata portugheză nu este

în totalitate fascistă (...). Există militari care ar vrea ca Portugalia să

devină un stat democrat”239

. Atitudinea intransigentă a guvernului

Caetano a declanşat „ruptura dintre armată şi regimul fascist [subl.

ns.]”240

. A urmat apoi „o descătuşare fulgerătoare a primăverii”241

: în

233

Vezi Lumea, nr. 13, 21 mart. 1974, p. 15; vezi şi idem, nr. 14, 28 mart. 1974, p. 31. 234

V. Cruceanu, Portugalia…, p. 45. 235

Cf. La Libre Belgique, în Lumea, nr. 15, 4 apr. 1974, p. 18. 236

Ibidem. 237

Lumea, nr. 13/1974, p. 15. 238

Ibidem. 239

Interviu din L’Espresso, în Lumea, nr. 17/1974, p. 28. 240

Vezi Lumea, nr. 42, 10 oct. 1974, p. 28. 241

Idem, nr. 20, 9 mai 1974, p. 8.


51

zorii zilei de 25 aprilie 1974, gruparea tinerilor căpitani portughezi

(136 de persoane, în frunte cu Otelo Saraiva de Carvalho), organizaŝi în

„Movimento das Forças Armadas”, a pus capăt regimului salazarist.

În „numai câteva ceasuri, o jumătate de secol de imobilism, de

anacronică sfidare a timpului şi istoriei”242

, lua sfârşit în Portugalia. A

fost o lovitură de stat, ce a redat libertatea poporului portughez, intrată

în istorie sub numele de „Revoluţia garoafelor”243

. În acele momente

de mare euforie, ziaristul Felix Naggar ne oferea o analiză pertinentă a

evenimentului: «Cu greu se poate imagina din străinătate ce reprezintă

revoluŝia din Portugalia. Nu este vorba de înlocuirea unui guvern civil

cu un guvern militar, ci de o schimbare completă a unui sistem care,

timp de cincizeci de ani, a menŝinut Portugalia într-un vas închis, izolat

de lume, ca şi de o schimbare a unui întreg popor. [Este o] schimbare de

instituŝii, de stil, de viaŝă, de psihologie şi mentalitate a tuturor

portughezilor»244

.

„Revoluŝia garoafelor” a creat şi premisele înfăptuirii

decolonizării. Noua Portugalie democratică a venit în întâmpinarea

dezideratului eliberării coloniilor sale africane. Pe rând, Guineea-

Bissau, insulele Capului Verde, insulele São Tomé şi Princípe,

Mozambic şi Angola şi-au proclamat independenŝa. Destrămarea

ultimului mare imperiu colonial şi apariŝia noii familii de state africane

libere va fi abordată pe larg în capitolul următor, consacrat

decolonizării.

Spania a jucat un rol discret în Africa Neagră. În 1778, prin

Tratatul de la El Pardo, Spania prelua de la Portugalia insula Fernando

Póo (2017 km2, în prezent Bioko; descoperită în 1469 de navigatorul

lusitan Fernão do Po) şi alte câteva insuliŝe (cu suprafeŝe cuprinse între

0,19 km2 şi 17 km

2), cea mai importantă fiind Annobón, numită şi

242

Idem, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18. 243

Vezi seria de articole: Portugalia. În sfârşit, un început, în Lumea, nr. 19, 2 mai

1974, p. 19-21; Portugalia – descătuşare, în idem, nr. 20, 9 mai 1974, p. 8-11;

Lisabona. Definirea priorităţilor, în idem, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18-19;

Primăvara garoafelor roşii, în idem, nr. 27, 27 iun. 1974, p. 24-25; Primăvara

garoafelor roşii (2), în idem, nr. 28, 4 iul. 1974, p. 25-26. Despre pregătirea şi

desfăşurarea operaŝiunii, vezi Înainte şi după 25 aprilie, interviu cu Otelo Saraiva de

Carvalho, general de brigadă, comandant adjunct al COPCON (Comandamentul

Operaŝional Continental), guvernatorul militar al Lisabonei, în Lumea, nr. 4, 23 ian.

1975, p. 12-13; vezi şi V. Cruceanu, Portugalia…, p. 47-48. 244

Vezi Lumea, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18.

Viorel Cruceanu

52

Pagalu. Sub portughezi, insulele au devenit „un punct intermediar de

oprire al navelor cu sclavi care se îndreptau [din Angola – nota ns.]

spre America de Sud [destinaŝia fiind Brazilia – nota ns.]”245

. Cu

sosirea spaniolilor, lucrurile s-au schimbat: cele două insule au căpătat

un rol economic real, bazat pe cultura arborelui de cacao. Plantaŝiile de

aici produceau o cacao scumpă, dar în acelaşi timp şi de foarte bună

calitate. De la primul preşedinte al Ghanei, dr. Kwame Nkrumah, aflăm

că, în 1879, un oarecare Tetteh Quarshie, de lângă Accra, după o

vilegiatură în Fernando Póo, a adus cu sine şi câteva seminŝe de cacao,

pe care le-a plantat la Mampong. Solul s-a dovedit favorabil noii

culturi, care a ajuns principalul produs de export al coloniei Coasta de

Aur246

. De aici, arborele de cacao a fost aclimatizat, cu rezultate

spectaculoase, în toată Africa de Vest.

La jumătatea secolului al XIX-lea, Spania a ocupat şi o minusculă

posesiune continentală, Río Muni (26.000 km2), încadrată de Camerun

şi Gabon. Trebuie menŝionat că, la Conferinŝa colonială de la Berlin,

celelalte puteri europene au recunoscut, în mod oficial, prezenŝa

spaniolă în aceste mici teritorii ecuatoriale. Faptul a permis organizarea

lor administrativă: în 1904, insulele au format „Africa Occidentală

Spaniolă”; apoi, în 1910, ele au fost alipite zonei Río Muni (separate de

o distanŝă de 36 km.), luând astfel naştere colonia Guineea Spaniolă.

Timp de câteva decenii, îndepărtata posesiune africană a rămas un

tărâm uitat pentru guvernanŝii spanioli. Situaŝia s-a schimbat după

accesul lui Franco la putere (1939), colonia intrând într-o etapă „de

intensă exploatare”247

. Accentul a fost pus pe dezvoltarea turismului

(insula Fernando Póo având reputaŝia unei „perle a Africii”248

,

„împânzită de păduri, cu munŝi înalŝi acoperiŝi de vegetaŝie luxuriantă şi

imense cascade a căror apă zgomotoasă străluceşte în soare”249

) şi pe

extinderea plantaŝiilor de cacao. Valorificarea potenŝialului economic al

coloniei a adus frumoase venituri puterii metropolitane. Interesant este

245

Marea Enciclopedie…, vol. 8, p. 93. 246

K. Nkrumah, Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura Politică, 1958,

p. 282. 247

Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De

Agostini, 2001, p. 292. 248

R. Holeindre, Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no. 1607, 14 mars

1980, p. 26. 249

Ibidem.


53

faptul că, regimul franchist a reinvestit o parte a veniturilor în

infrastructură, prioritate având domeniul sanitar şi educaŝia. Prin

urmare, colonia a fost dotată cu un echipament sanitar de calitate, astfel

încât spitalul din Bata (reşedinŝa zonei Río Muni) era considerat „cel

mai modern de pe coasta occidentală a Africii”250

. La fel, înainte de

independenŝă, Guineea spaniolă deŝinea un adevărat record al

alfabetizării, rata ştiutorilor de carte ridicându-se la 80% dintre

autohtoni251

. Promovarea învăŝământului a avut şi un aspect practic: ea

a permis emergenŝa unei elite care şi-a descoperit, în scurt timp, o certă

vocaŝie naŝională.

Discursul nostru consacrat puterilor colonialiste europene (altele

decât Marea Britanie şi Franŝa) se încheie cu Italia. Naŝiune tânără, ce

şi-a încheiat unificarea teritorială abia în 1870, Italia era o mare putere

„doar cu numele”252

şi făcea figură de „rudă săracă”253

, în areopagul

bogaŝilor Europei.

Abia trecuse un deceniu de la unificare şi în straturile societăŝii

italiene „a început să se dezvolte o largă mişcare de expansiune

imperialistă”254

. Această „febră expansionistă” avea o dublă

determinare. Pe de o parte, ea se datora faptului că intelligentsia italiană

de după 1880 „se formează la şcoala germană”255

. Prin urmare, cele mai

bune produse intelectuale doreau ca Italia să se comporte, în relaŝiile

internaŝionale, asemenea Germaniei. Pe de altă parte, ea se datora

factorului economic: în timp ce nordul s-a industrializat, sudul rămânea

agrar. A apărut, astfel, «o problemă meridională»256

, reprezentată de

„ŝărani săraci, cu o situaŝie mizerabilă”257

. Speranŝa unei vieŝi mai bune,

a declanşat mirajul emigrării. Foarte repede, „mizeria şi problema

demografică au devenit coşmarul economiştilor [italieni]”258

, pentru

care singura soluŝie o reprezenta procurarea de colonii. Dar, ca şi

Germania, Italia se confrunta cu un serios handicap: sosise cea „din

250

H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 534. 251

Ibidem. 252

P. Renouvin, Histoire..., p. 23. 253

Ibidem, p. 175. 254

Ibidem, p. 36. 255

P. Guichonnet, Istoria Italiei, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 106. 256


Ibidem. 258

Ibidem.

Viorel Cruceanu

54

urmă pe scena africană”259

.

Aşa cum a avut un „campion al unificării” în persoana lui Camillo

Cavour, naŝiunea latină la care ne referim a avut şi un „campion al

expansiunii coloniale” în persoana lui Francesco Crispi (de două ori

prim-ministru: 7 august 1887-6 februarie 1891 şi 15 decembrie 1893-9

martie 1896). Inspirându-se din vechea tradiŝie romană, Italia a

manifestat o firească „preocupare mediteraneeană”260

(asupra căreia

vom reveni, pe larg, în volumul al treilea).

Dificultăŝile întâlnite în Africa de Nord (faimoasa „problemă

tunisiană”, în care Italia s-a văzut devansată de Franŝa), au generat o

nouă zonă de interes: ŝărmurile Africii de Est. Fără a se dezminŝi ,

italienii s-au entuziasmat proclamând: «cheile Mediteranei sunt în

Marea Roşie»261

! Aşa se face că, prima lor anexiune în Africa Neagră, a

fost golful Assab, ocupat în 1880. Bucurându-se de complicitatea

Angliei, italienii au ocupat în 1885 şi portul Massawa (englezii

considerau Italia o „putere prietenă” şi „fără veleităŝi colonialiste”262

).

Joncŝiunea Assab-Massawa a permis constituirea primei colonii italiene,

denumită, de la 1 ianuarie 1890, Eritreea (o fâşie de 121.320 km2, pe

ŝărmul african al Mării Roşii). Acŝiunile în estul Africii erau justificate,

încă din 1888, de premierul Crispi, care, adresându-se Parlamentului,

declara: «Coloniile sunt o necesitate a vieŝii moderne. Nu putem rămâne

inerŝi şi să lăsăm ca celelalte puteri să ocupe singure părŝile neexplorate

ale lumii... Suntem la Massawa şi vom rămâne»263

. Metropla s-a grăbit

să trimită pe cei dintâi colonişti: „ŝărani săraci care munceau cu râvnă

pământul, ajungând să fertilizeze această regiune aridă”264

. Ca un aspect

pozitiv, „ei ignorau rasismul şi nu aveau dispreŝ faŝă de băştinaşi”265

.

Exista însă şi un aspect negativ: coloniştii manifestau „o foame de

pământ”, fiind tentaŝi să-şi extindă proprietăŝile şi în Etiopia vecină,

măcinată de un război civil. Italienii au ştiut să profite de starea de

instabilitate din imperiu. Astfel, la 2 mai 1889, trimişii lui Crispi au

259

R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 255. 260

P. Renouvin, Histoire…, p. 36. 261


R. Luraghi, op.cit., p. 256. 263

N.Z. Lupu, Mari crize ale vieţii internaţionale interbelice. Războiul italo-

etiopian (1935-1936), Bucureşti, Editura Politică, 1981, p. 17. 264


Ibidem.


55

semnat Tratatul de la Ucciali, cu rasul din Shoa, Menelik, ce se

ridicase împotriva puterii centrale. Prin tratat, pretendentul etiopian era

„recunoscut negus de către Italia”266

, care-i promitea şi „un împrumut

de 4 milioane lire pentru a-şi procura armament”267

.

La rândul său, rasul din Shoa, devenit negus sub numele de

Menelik al II-lea (1889-1906/1913), „recunoştea cedarea definitivă a

Eritreei, Italiei”268

. Numai că o gravă controversă a fost declanşată de

articolul 17. Astfel, guvernul lui Crispi „a interpretat acest articol în

sensul unui protectorat implicit asupra Etiopiei”269

. Respingând o

asemenea interpretare, Menelik al II-lea invoca textul în amharică,

conform căruia „Etiopia putea recurge la ajutorul Italiei în relaŝiile cu

celelalte puteri europene, fără să-şi fi asumat vreo obligaŝie în acest

sens”270

. Situaŝia s-a detensionat după ce regele Umberto I l-a demis pe

Crispi, la 6 februarie 1891. Totuşi, pentru mai multă siguranŝă, la 12

februarie 1893, negusul Menelik al II-lea a denunŝat Tratatul de la

Ucciali. Gestul a fost urmat de o circulară adresată marilor puteri

europene în care afirma că „imperiul său este destul de important pentru

a nu avea nevoie de vreun protector şi a trăi independent”271

.

În decembrie 1893, bătrânul Crispi a revenit la guvernare. De

acum înainte, întreaga sa politică externă va sta sub semnul frustrării.

Principalul obiectiv viza reluarea „expansiunii coloniale”, pe care o

lăsase „la jumătate când trebuise să-şi prezinte demisia în 1891”272

.

Crispi era un „om impulsiv”273

, „autoritar şi inflexibil”274

, ce poseda din

plin „sensul grandorii naŝionale”275

; numai că, el era şi o fire exaltată: la

Crispi „îndrăzneala depăşeşte clarviziunea”276

, lipsindu-i „buna măsură

266

N.Z. Lupu, op.cit., p. 18. 267

Ibidem. 268

R. Girault, op.cit., p. 200. 269


Ibidem; vezi şi V. Urum, Menelik II – unificatorul Etiopiei, în Magazin istoric,

nr. 6, iun. 1971, p. 62-63; C. Giurcăneanu, Etiopia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,

1965, p. 69; A. Adu Boahen, op.cit., p. 54. 271


G. Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 396. 273


P. Guichonnet, op.cit., p. 103. 275


Ibidem, p. 41.

Viorel Cruceanu

56

a posibilităŝilor materiale şi morale [ale ŝării – nota ns.]”277

. Dintr-un

astfel de calcul greşit s-a născut războiul: Crispi a ordonat generalului

Oresto Baratieri, aflat în Eritreea, să atace Etiopia, cerându-i ca

«problema abisiniană să fie lichidată pentru totdeauna»278

. Marele

criticist italian, Benedetto Croce, subliniază şi el eroarea lui Crispi, care

a decis să atace „singurul stat din Africa (...) puternic din punct de

vedere militar”279

. Faptul poate fi explicat şi prin aroganŝa italienilor

care „au subestimat naŝionalismul etiopian şi calităŝile de conducător

militar ale negusului [alături de care s-a remarcat rasul Makonnen, tatăl

viitorului împărat Hailé Sélassié I – nota ns.]”280

. Menelik al II-lea a

ştiut să-şi mobilizeze exemplar supuşii. Iată ce frumos sună textul uneia

din proclamaŝiile sale: «Omule al ŝării mele! Ajută-mă! Tu, cel puternic,

să mă sprijini cu forŝa ta; tu, cel slab, să mă sprijini cu ruga ta... Nimeni

să nu rămână acasă, toŝi sunt datori să intre în acŝiune pentru apărarea

patriei şi vetrelor!»281

. Îndemnul a fost urmat şi negusul a strâns „o

armată de 112.000 oameni, înzestrată cu 42 tunuri cu tragere rapidă”282

(de circa cinci ori mai numeroasă decât a italienilor, dar inferioară,

totuşi, din punct de vedere tehnic). Ghanezul Albert Adu Boahen ne

furnizează date şi mai precise: efectivele armatei etiopiene se ridicau la

100.000 de oameni, în timp ce armata italiană avea doar 17.000 oameni,

dintre care 10.596 erau italieni şi restul eritreeni283

. Bătălia decisivă s-a

dat în ziua de 1 martie 1896, la Aduwa (în provincia Tigre), şi s-a

încheiat „cu o catastrofă pentru Italia”284

, care a pierdut jumătate din

corpul ofiŝeresc (261 de ofiŝeri ucişi) şi o treime din soldaŝi (în jur de

6.000 morŝi; alte surse dau 8.000 şi chiar 10.000 de morŝi), la care se

adăugau şi 5.000 de prizonieri285

. De asemenea, forŝele italiene au

277

Ibidem, p. 36. 278


Ibidem, p. 16 (subsol). 280

Vezi Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1997, p. 20. 281

V. Urum, op.cit., p. 63. 282

Ibidem. 283

A. Adu Boahen, op.cit., p. 56. 284

Cf. A.J.P. Taylor, The struggle for mastery in Europe. 1848-1918, London,

OUP, 1971, p. 367. 285

A. Adu Boahen, op.cit., p. 55; N.Z. Lupu, op.cit., p. 20; M. Baumont, op.cit., p.

261; V. Urum, op.cit., p. 63-64; Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii

africane, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2006, p. 15.


57

pierdut „întreaga artilerie şi întregul echipament de război”286

. Pentru

epica africană, momentul Aduwa are o profundă semnificaŝie: el

reprezintă «cea mai mare victorie a unei armate africane asupra unei

armate europene, de la Hannibal încoace»287

. În egală măsură, de acum

înainte „Etiopia devine simbolul speranŝei, supravieŝuirii şi

regenerării”288

continentului negru.

Înfrângerea lui Baratieri la Aduwa „a ruinat cariera politică a lui

Crispi”289

. Extrem de nepopular (mulŝimile manifestau strigând chiar

«Trăiască Menelik»), el şi-a prezentat imediat demisia. S-a format un

nou guvern, condus de Antonio di Rudini, care a început negocierile de

pace. Discuŝiile bilaterale s-au încheiat cu Tratatul de pace de la

Addis-Abeba, din 26 octombrie 1896. Documentul „recunoştea

independenŝa absolută şi fără rezerve a Etiopiei şi consacra anularea

definitivă a Tratatului de la Ucciali”290

, iar agresorul era obligat la plata

unei despăgubiri de război de 400.000 de lire italiene291

. De asemenea,

tratatul de la Addis-Abeba avea şi valoare internaŝională: „independenŝa

era recunoscută şi de celelalte puteri europene”292

. În perioada ce a

urmat, poziŝia lui Menelik al II-lea s-a consolidat prin semnarea

acordului din 20 martie 1897 cu Franŝa (privind delimitarea frontierei

între Etiopia şi Somalia franceză)293

şi prin sprijinul Rusiei,

fundamentat pe solidaritatea ortodoxă294

. În schimb, aşa cum bine s-a

spus, „norocul african [al Italiei] s-a năruit la Aduwa”295

, mai ales că

dezastrul de pe platourile etiopiene „o va îndepărta de Africa pentru un

sfert de secol”296

.

Totuşi, în afară de Eritreea, italienii au mai păstrat Somalia. După

cum am văzut şi în Capitolul I, înainte de 1880, ŝara somalilor era

286

V. Urum, op.cit., p. 63. 287


Ibidem, p. 56. 289

P. Guichonnet, op.cit., p. 103; G. Procacci, op.cit., p. 396. 290


C. Giurcăneanu, op.cit., p. 73. 292


Vezi Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Iere

série (1871-1900),

Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XIII, documentul 158, p. 277-278; vezi şi

tome XII, documentul 99, p. 129. 294

Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1977, p. 20-21. 295


Ibidem, p. 202.

Viorel Cruceanu

58

cunoscută sub numele Punt. Somalezii, răspândiŝi în întreg Cornul

Africii, au creat „o cultură cvasiuniformă [caracterizată] de un puternic

ataşament la Islam”297

. În ciuda acestei uniformităŝi, somalezii au fost

supuşi la trei dominaŝii: franceză, britanică şi italiană. Pe rând, s-au

constituit tot atâtea arii coloniale: Somalia franceză (1884-1885),

Somaliland (1887) şi Somalia italiană (1889, cea mai întinsă, cu o

suprafaŝă de 461.585 km2). Italianul Raimondo Luraghi ne spune că

„penetraŝia italiană în Somalia (...) a fost lipsită de dramatism”298

. În

bună măsură ea s-a datorat unei persoane private: Luigi de Savoia, duce

de Abruzzi. Acesta a creat o „colonie agricolă”, după modelul căreia

„au fost întemeiate sate, au fost experimentate noi culturi, au fost

fertilizate întinderi pe jumătate pustii”299

. Prin eleganŝa sa, Luigi de

Savoia a reuşit „să pună bazele unei colaborări reale între europeni şi

africani, care nu s-a bazat pe o exploatare brutală”300

.

Odată estompată amintirea umilinŝei de la Aduwa, mistica

colonială şi-au făcut reapariŝia în spiritul italienilor, la începutul

secolului al XX-lea. Ea a fost promovată, pe plan cultural, de scriitorul

şi poetul Gabriele d’Annunzio, ce milita pentru „o concepŝie mai virilă

despre drepturile şi datoriile naŝiunii”301

. Pe plan politic, ea şi-a găsit

corespondentul în acŝiunile liderului fascist, Benito Mussolini.

Redescoperind „vocaŝia colonială” a Italiei, Il Duce declara: «Relaŝiile

dintre naŝiuni sunt întemeiate pe forŝă: forŝa armelor»302

. El considera că

«Imperialismul este legea eternă şi imuabilă a vieŝii»303

, specificând

condescendent că, «noi fasciştii, avem supremul curaj de a ne numi noi

înşine imperialişti»304

. Mânat de asemenea imbolduri, Mussolini dorea

să răzbune, cu orice preŝ, ruşinea de la Aduwa. Excelent orator, el ştia

să-şi disimuleze gândurile în spatele „bunelor intenŝii”: «Italia este în

măsură (...) să introducă tot mai mult Africa în cercul lumii civilizate.

Poziŝia Italiei în Mediterana, marea care şi-a recâştigat funcŝia ei de a

297

Cf. Histoire générale..., tome VII (L’Afrique sous domination coloniale. 1880-

1935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 642. 298


Ibidem, p. 261. 300

Ibidem. 301


Max Gallo, Italia lui Mussolini, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 326. 303


Ibidem.


59

lega estul cu vestul, îi dă dreptul şi datoria să-şi îndeplinească această

sarcină»305

. În egală măsură şi excelent actor, Il Duce a făcut tot

posibilul să adoarmă vigilenŝa Etiopiei. Exemplul cel mai elocvent îl

reprezintă încheierea „Tratatului de prietenie, conciliere şi arbitraj”,

dintre cele două ŝări, de la Addis-Abeba, din 2 august 1928. Chiar la art.

1, documentul stipula că «Între Regatul Italiei şi Imperiul Etiopiei va

domni o pace constantă şi o prietenie veşnică»306

. În realitate, pentru

dictatorul italian ocuparea Etiopiei se transformase într-o fixaŝie.

Nereuşind să realizeze «marea politică europeană» la care nutrea (un

pact în patru, între Anglia, Franŝa, Germania şi Italia), Mussolini a

trebuit să se vadă mulŝumit cu o «mare politică africană». În consecinŝă,

prin atacul asupra Etiopiei, la 3 octombrie 1935, el nu a pregetat să

provoace „ cea mai gravă criză internaŝională de la sfârşitul primului

război mondial”307

. Agresiunea împotriva Etiopiei a fost un „război

asimetric”: „armata fascistă se ridica la 400.000 de oameni, cu un

armament superior”308

(condusă de doi străluciŝi strategi, Emilio de

Bono, şi apoi de Pietro Badoglio), în timp ce „armata etiopiană putea

conta în ajunul conflictului pe 350.000 oameni, din care doar un sfert

fuseseră instruiŝi din punct de vedere militar”309

(cu o înzestrare tehnică

desuetă). De altfel, informaŝiile militare italiene cunoşteau că „armata

etiopiană nu făcuse încă, nici sub raportul organizării, nici sub cel al

dotării, în sensul modern al acestor noŝiuni, prea mari progrese”310

. În

schimb, agenŝii italieni ştiau că etiopienii se bazau pe „elementul om”

care «este cumpătat, rezistent, preocupat de onoarea sa, iar, în focul

luptei, dispreŝuitor până la inconştienŝă în faŝa morŝii»311

. În mod

paradoxal, un element aparent minor, a jucat un rol decisiv în

deznodământul războiului: cea mai mare parte a armatei etiopiene „era

echipată în cămăşi albe, ŝinte ideale pentru inamic”312

. Aşa se face că,

armatele italiene „modern înzestrate şi comandate, susŝinute de o aviaŝie

305

Ibidem, p. 42. 306

Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 1 (1917-1939), Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, documentul nr. 37, p. 132. 307

Max Gallo, op.cit., p. 328. 308


N.Z. Lupu, op.cit., p. 165. 310

Ibidem, p. 164. 311

Ibidem, p. 164-165. 312

Ibidem, p. 165.

Viorel Cruceanu

60

excelentă, de artilerie de toate calibrele (...) şi de tot felul de «lichide

speciale»”313

au înaintat lejer pe toate fronturile, timp de şapte luni. În

ziua de 5 mai 1936, italienii şi-au atins ŝinta: ei au ocupat Addis-Abeba,

părăsită de familia imperială, ce a luat calea exilului. După numai

câteva ore, cuprins de euforie, Mussolini perora în faŝa mulŝimii,

adunată în „Piaŝa Veneŝia”: «Anunŝ poporului italian şi lumii întregi că

pacea a fost restabilită: Pacea noastră, Pacea romană! Etiopia este

italiană»314

. În acelaşi registru, Il Duce încheia: «O, legionari, ridicaŝi

sus emblemele voastre, armele voastre şi inimile voastre pentru a saluta,

după cincisprezece secole, reapariŝia Imperiului pe colinele sfinte ale

Romei»315

! Aşa cum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după

cucerirea Indiei, Disraëli îi conferea o coroană imperială reginei

Victoria, la fel a procedat şi Mussolini cu regele Victor Emmanuel al

III-lea. Actul era oficializat prin Decretul regal din 9 mai 1936 care, la

art. 1, proclama: «Teritoriile şi populaŝiile care au aparŝinut Imperiului

Etiopiei sunt puse sub întreaga şi deplina suveranitate a regatului Italiei.

Regele Italiei îşi arogă titlul de Împărat al Etiopiei, pentru el însuşi şi

pentru succesorii săi»316

.

În drum spre exilul său de la Bath (Anglia), împăratul Hailé

Sélassié I s-a oprit la Geneva, unde a cerut Societăŝii Naŝiunilor să nu

recunoască anexarea Etiopiei. În timpul discursului, s-a produs un

incident ce l-a pus în dificultate. În acel moment, o singură persoană s-a

ridicat în sprijinul său: marele diplomat român , Nicolae Titulescu. Iată

episodul, redat de însuşi Negusa Nagast („Regele Regilor”), într-un

interviu acordat revistei Lumea în 1964: «Deşi au trecut de atunci

aproape trei decenii, păstrez vie amintirea întâlnirii cu Nicolae

Titulescu. El ne-a dat ajutor în cea mai grea perioadă din istoria

Etiopiei, agresiunea fascistă împotriva ŝării mele. În acele zile triste am

expus la Liga Naŝiunilor de la Geneva poziŝia poporului etiopian.

Provocatorii fascişti s-au dedat la tulburări în sala Adunării Ligii

Naŝiunilor, m-au insultat în timp ce vorbeam şi chiar m-au întrerupt.

Atunci Nicolae Titulescu s-a ridicat în sprijinul meu şi mi-a acordat un

ajutor nepreŝuit care, în condiŝiile respective, poate fi apreciat drept o

313

Ibidem; vezi şi C. Giurcăreanu, op.cit., p. 86. 314

Max Gallo, op.cit., p. 333. 315

Ibidem. 316

Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 1, documentul nr. 70 E, p. 228.


61

faptă de eroism [subl.ns.]. Titulescu a luat atitudine împotriva celor

care provocaseră dezordine şi a obŝinut ca huliganii fascişti să fie scoşi

din incinta Adunării Ligii Naŝiunilor. Pentru solidaritatea manifestată

atunci, pentru sprijinul moral acordat, nici eu, nici poporul ŝării mele

nu-l uităm pe acest om mare, curajos şi cinstit [subl.ns.]»317

.

Etiopia ocupată, Eritreea şi partea italiană a Somaliei au fost

reunite de Mussolini în „L’Africa Orientale Italiana”, un „ansamblu

de 12 milioane de locuitori”318

. Neavând o suficientă experienŝă

colonială, Italia s-a confruntat cu o serie de probleme economice.

Astfel, în 1939, guvernul de la Roma constata că „ŝara nu realiza cu

propriul Imperiu decât 2% din comerŝul total”319

şi, mult mai grav,

„cheltuia în coloniile sale de zece ori mai mult decât obŝinea de pe urma

lor”320

. În ciuda acestui bilanŝ negativ, Mussolini nu şi-a putut reprima

impulsurile coloniale şi, profitând de problemele Angliei, a ocupat în

1940 şi Somalilandul. Implicarea ducelui în luptele de pe „bătrânul

continent” (atacul asupra Greciei), a avut grave consecinŝe asupra

imperiului colonial italian: de aici au fost retrase cele mai bune unităŝi

şi cei mai valoroşi ofiŝeri. Strategii britanici au înŝeles foarte bine

situaŝia. Prin urmare, în ianuarie 1941, englezii declanşează o dublă

contraofensivă împotriva Italiei: pe frontul din Africa de Nord şi pe

frontul din Africa de Est. Dacă în nord, lucrurile s-au complicat datorită

intervenŝiei „Afrika Korps” a lui Erwin Rommel, în schimb, în est,

contraofensiva britanică s-a dovedit irezistibilă. Pe rând, au fost

ocupate: Mogadiscio (26 februarie), capitala Somaliei italiene, Berbera

(17 martie), reşedinŝa Somalilandului, şi Asmara (2 aprilie), capitala

Eritreei. Apoi, forŝele britanice din aceste teritorii, combinate cu forŝele

ce coborau din Sudan, au prins Etiopia ca într-un cleşte. Lor li s-au

alăturat şi numeroşii partizani etiopieni, aflaŝi chiar sub comanda

împăratului (după trecerea frontierei sudaneze, la 18 ianuarie). În faŝa

ameninŝării, italienii au părăsit Addis-Abeba (3 aprilie 1941), fără luptă.

La 5 mai 1941, Negusa Nagast Hailé Sélassié I şi-a făcut o intrare

triumfală în oraşul pe care-l părăsise cu exact cinci ani înainte. Ocupaŝia

mussoliniană s-a dovedit doar o efemeră paranteză, suficientă pentru a

317

Interviu cu Hailé Sélassié I, în Lumea, nr. 40, 1 oct. 1964, p. 3; vezi şi V.

Cruceanu, Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 65-66. 318


P. Guichonnet, op.cit., p. 118. 320

Ibidem.

Viorel Cruceanu

62

„ucide aproape un milion de etiopieni”321

(Alte surse dau cifre mai

exacte: 760.000 de etiopieni morŝi şi pagube materiale de 132,5

milioane lire sterline322

). Aventura colonială a ducelui a sfârşit

catastrofal: în primăvara lui 1941, regimul corporatist pierduse toate

coloniile din estul Africii. Această realitate şi-a găsit reflectarea în

„Tratatul de pace cu Italia”, semnat la 10 februarie 1947, la Paris.

Astfel, la art. 33 se preciza că «Italia recunoaşte şi se obligă să respecte

suveranitatea şi independenŝa Statului etiopian»323

, căruia îi plătea şi o

despăgubire de război „în valoare de 25 milioane dolari”324

. De

asemenea, art. 23 prevedea, în mod categoric, faptul că «Italia renunŝă

la toate drepturile sale asupra posesiunilor teritoriale italiene din Africa

şi anume: Libia, Eritreea şi Somalia italiană»325

.

Italia republicană va beneficia de o măruntă concesie: în ianuarie

1949, Adunarea Generală a ONU i-a transferat, pe 10 ani, sub tutelă,

fosta colonie Somalia italiană. În deceniul care a urmat, italienii aveau

să asiste la evoluŝia lentă, dar ireversilă, a teritoriului spre

independenŝă.

321

M. Zeleke, Libres mais soumis, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 40. 322

C. Giurcăneanu, op.cit., p. 89. 323

Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 3, 1983, p. 21. 324

Ibidem, p. 20; vezi şi C. Giurcăneanu, op.cit., p. 178. 325

Relaţii internaţionale..., vol. 3, 1983, p. 21.

CAPITOLUL AL III-LEA

EMANCIPAREA FOSTELOR POSESIUNI

ITALIENE, BELGIENE, SPANIOLE ŞI

PORTUGHEZE DIN AFRICA NEAGRĂ

ecolonizarea a reprezentat paradigma întregii evoluŝii

a Africii, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Momentul de cotitură s-a datorat rezultatelor celui de-al

doilea război mondial, ce a determinat un nou raport

de forŝe în lume, defavorabil puterilor coloniale. Marea conflagraŝie a

dovedit că „imperiul colonial european nu era un monolit de neschimbat

în peisajul istoriei umanităŝii”1. Atitudinea de respingere a

colonialismului, manifestată de super-puteri (SUA, URSS, R.P.

Chineză), l-a făcut pe istoricul Joseph Ki-Zerbo să afirme că „în primul

deceniu de după război, un fel de complicitate planetară îndemna Africa

Neagră spre libertate”2. Noul „deal” inaugurat de Charta Atlanticului

a permis coloniilor africane să-şi redobândească libertatea. Procesul a

fost deschis de Ghana, fosta colonie engleză Coasta de Aur, devenită

independentă la 6 martie 1957, sub conducerea omului politic de

excepŝie, dr. Kwame Nkrumah. În lumea francofonă, exemplul său a

fost urmat de Guineea lui Sékou Touré, la 2 octombrie 1958. Apoi, pe

parcursul anului 1960, s-a produs o adevărată „revoluŝie

anticolonialistă”: 17 ŝări africane şi-au proclamat independenŝa (14

foste colonii franceze, una engleză, una italiană şi una belgiană). De

atunci, anul 1960 este considerat drept „Anul Africii”. Sub imperiul

acestei schimbări şi având în vedere că alte teritorii africane se aflau în

1 R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963,

p. 243; despre consecinŝele celui de-al doilea război mondial asupra Africii Negre,

vezi V. Cruceanu, Africa Neagră şi marele război, în vol. Structuri politice în

secolul XX, volum omagial – Constantin Buşe: o viaţă închinată istoriei,

Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000, p. 426-445. 2 J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972,

p. 474.

D

Viorel Cruceanu

64

continuare sub dominaŝie europeană (în special portugheză), Adunarea

Generală a ONU a aprobat „Declaraţia privind acordarea

independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale”, din 14 decembrie

1960. Câteva dintre formulările sale sunt sugestive. Astfel, la punctul 1,

se sublinia că «Supunerea popoarelor unei subjugări, dominaŝii şi

exploatări străine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale

omului [subl.ns.], este contrară Cartei Naŝiunilor Unite şi o piedică în

calea promovării păcii şi cooperării mondiale»3. Extrem de generos era

punctul 2, ce considera că «Toate popoarele au dreptul la

autodeterminare; în virtutea acestui drept, ele îşi decid în mod liber

statutul politic şi urmăresc în mod liber dezvoltarea lor economică şi

culturală»4. Urma punctul 3, care viza eliminarea subterfugiilor juridice,

menite să permită menŝinerea statu-quo-ului: «Inadecvarea pregătirii

politice, economice, sociale sau educaŝionale nu poate în nici un caz

servi drept pretext pentru a întârzia independenŝa»5. În sfârşit, la

punctul 5, se preciza că «Vor fi luate măsuri imediate (...) pentru a fi

transferată întreaga putere populaŝiilor acestor teritorii (...), conform

voinŝei şi dorinŝei lor liber exprimate»6.

Ca orice act al Adunării Generale a ONU, documentul exprima un

deziderat şi nu avea un caracter coercitiv. El a fost elaborat într-o epocă

tensionată a „Războiului Rece” şi unii membri permanenŝi ai

Consiliului de Securitate (SUA, Anglia, Franŝa) l-au privit ca pe un

document facultativ. Importanŝa declaraŝiei rezidă în nobleŝea

principiilor sale; invocarea şi susŝinerea lor de către majoritatea statelor

lumii, le-a probat validitatea şi justeŝea. Sub influenŝa lor, în deceniile

ce au urmat, şi în ciuda tuturor vicisitudinilor, decolonizarea se va

săvârşi pe deplin (cu foarte mici excepŝii).

În primul volum al Istoriei decolonizării Africii, ne-am

concentrat atenŝia asupra emancipării posesiunilor engleze şi franceze

din Africa Neagră. Diferenŝele majore dintre cele două sisteme

coloniale, ne-au permis abordarea subiectului într-o manieră

comparativă. Aceeaşi idee ne-a permis să stabilim o tipologie a

decolonizării:

3 Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 3 (1945-1982), Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 97. 4 Ibidem.

5 Ibidem, p. 98.

6 Ibidem.


65

cazurile generale, ce includeau posesiunile în care

decolonizarea s-a realizat paşnic (dialog, negocieri, alegeri

libere);

cazurile particulare, ce înglobau posesiunile în care

emanciparea s-a dovedit problematică (răscoale, insurecŝii armate

sau războaie de eliberare).

În studiul de faŝă diversitatea este la fel de pregnantă. Pe parcursul

capitolului precedent, comparaŝiile între cele cinci sisteme coloniale pe

care le abordăm se raportează, în mare măsură, tot la cele două sisteme

coloniale clasice (englez şi francez). Chiar tipologia de mai sus

presupune acum o serie de nuanŝe. Totuşi, ne-am asumat riscul şi am

ordonat teritoriile ce ne preocupă, după cum urmează:

- cazuri generale: Somalia, R.D. Congo, Burundi, Rwanda şi

Guineea Ecuatorială;

- cazuri speciale: Guineea-Bissau, Mozambic, Insulele Capului

Verde, Insulele São Tomé şi Príncipe, Angola, Namibia şi Eritreea.

Cazuri generale:

III-1. Emanciparea fostelor teritorii italiene

SOMALIA

Ofensiva britanică în Africa de Est a dus, pe parcursul anului

1941, la eliberarea Etiopiei, recuperarea Somalilandului şi ocuparea

Somaliei italiene şi a Eritreei. În consecinŝă, guvernul Majestăŝii Sale

şi-a creat o nouă vastă zonă de influenŝă pe continentul negru. Cu

trecerea anilor, englezii se arătau tot mai puŝin dispuşi să părăsească

teritoriile ocupate. De aceea, în repetate rânduri, situaŝia va deveni

subiect de discuŝii în cadrul Consiliului Miniştrilor de Externe ai celor

patru puteri învingătoare: SUA, URSS, Anglia şi Franŝa. Un asemenea

moment s-a produs la întâlnirea din aprilie 1946, de la Paris, unde

responsabilul Foreign Office, Ernest Bevin, a propus unificarea

Somalilandului, Somaliei italiene şi Ogadenului, sub protecŝie britanică.

Astfel, datorită englezilor, s-a născut ideea „Somaliei Mari”,

transformată în obsesie pentru mişcarea naŝională somaleză. Propunerea

Viorel Cruceanu

66

lui Bevin a fost respinsă de secretarul Departamentului de Stat al SUA,

J.F. Byrnes, care a recomandat tutela ONU (poziŝie agreată şi de

URSS), în timp ce ministrul Georges Bidault (Franŝa) a optat pentru

tutelă italiană. La 10 mai, argumentele lui Bidault l-au convins şi pe

Molotov. Un alt adversar al propunerii Bevin era împăratul Hailé

Sélassié I, ce revendica «drepturi istorice»7 asupra Somaliei italiene şi

Eritreei. În 1951, Etiopia a semnat un Tratat de prietenie şi colaborare

cu SUA, document ce a pus temeliile unei lungi şi durabile prietenii

între cele două ŝări. Sprijiniŝi de americani, etiopienii au obŝinut

importante succese diplomatice: prin protocolul anglo-etiopian din 28

iulie 1948, imperiul est-african recupera Ogadenul, iar prin decizia

ONU din 2 decembrie 1950, Eritreea era federată cu Etiopia (act

oficializat la 15 septembrie 1952). Eşecul englezilor în faŝa acestor

combinaŝii a făcut ca teritoriile somaleze să revină la „statu quo ante”8.

Prin urmare, datorită poziŝiilor Franŝei, URSS şi SUA, în noiembrie

1949, Adunarea Generală ONU a hotărât transferarea fostei Somalii

italiene sub tutela Republicii Italiene, care devenea «autoritate

administrantă», conform Art. 81 al Cartei ONU9. Acelaşi document

stabilea, la punctul b, al Art. 76, unul din obiectivele fundamentale ale

sistemului de tutelă: «de a promova progresul politic, economic şi

social şi în domeniul educaŝiei al populaŝiei din teritoriile sub tutelă şi

evoluŝia lor progresivă spre autodeterminare sau independenŝă, ŝinând

seama de condiŝiile specifice fiecărui teritoriu (...) şi de năzuinŝele liber

exprimate ale populaŝiei interesate...»10

.

Pe baza acestor prevederi, „italienii şi-au luat în serios sarcina ce

le revenea privind decolonizarea [Somaliei]”11

. Astfel, ei au iniŝiat „un

intens program de educare şi formare”12

, care a „furnizat ŝării, în scurt

timp, tehnicienii şi funcŝionarii necesari”13

. De asemenea, ei s-au

preocupat pentru crearea condiŝiilor unei vieŝi politice fecunde.

7 E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol. 4, p. 369.

8 La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de l’Afrique , Paris,

UNESCO, 1981, p. 113. 9 Cf. Relaţii internaţionale…, vol. 2, p. 229.

10 Ibidem, p. 227-228.

11 J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa – A Modern History (1800-1975), New York,

APC, 1980, p. 341. 12

Ibidem. 13

Ibidem, p. 342.


67

Majoritatea africaniştilor sunt de acord că „somalezii au fost mai lenŝi

în elaborarea unei mişcări politice [naŝionale]”14

. Începuturile acesteia

datează din mai 1943 când, la Mogadiscio, s-a fondat „Clubul Tinerilor

Somalezi”, iniŝiat de Haji Mohammed Hussein. La 1 aprilie 1947,

Clubul s-a transformat în partid politic, sub numele de „Liga dei

Giovani Somali” (LGS). Datorită „structurii pe clanuri a societăŝii

somaleze”15

, până în 1954 au apărut 21 de partide politice. În toată

perioada, LGS a rămas „partidul politic dominant”16

: el număra 25.000

de aderenŝi şi avea secŝiuni în Ogaden, Somaliland şi Kenya.

Trebuie precizat că, la începuturile sale, Liga era ostilă

reîntoarcerii italienilor. Într-un mesaj adresat Adunării Generale a

ONU, partidul cerea: «nu sacrificaŝi poporul [somalez] pe altarul

târguielilor politice»17

. LGS vorbea despre «despotismul brutal» al

italienilor şi de «starea de sclavie» din timpul dominaŝiei italiene18

.

Atitudinea intransigentă a Ligii s-a prelungit până în 1953, când H.M.

Hussein a fost înlăturat din fruntea partidului. Înlocuitorul său,

Abdullahi Issa, se situa pe poziŝii moderate, recomandând LGS să

colaboreze cu administraŝia italiană. Apropierea dintre cele două părŝi s-

a accentuat, odată cu numirea ca preşedinte al LGS a lui Aden Abdullah

Osman, în 1954. Faptul a permis transformarea Consiliului Teritorial

(înfiinŝat în 1951), în Adunare Legislativă, şi organizarea primelor

alegeri în februarie 1956. Adunarea cuprindea 70 de locuri, repartizate

după cum urmează: 60 pentru africani, 4 pentru italieni, alte 4 reveneau

arabilor şi câte unul, atribuite populaŝiei de origine indiană, respectiv

pakistaneză. Regulamentul de organizare al scrutinului prevedea un vot

diferit: direct şi secret, în oraşe, şi indirect (prin intermediul colegiilor

tribale), în provincii.

Alegerile generale s-au soldat, cum era de aşteptat, cu o

categorică victorie a LGS, care a obŝinut 43 din cele 60 de locuri

rezervate africanilor. În urma consultării populare, s-a format primul

guvern somalez, condus de Abdullahi Issa, în timp ce Aden Abdullah

14


Paris, PUF, 1971, tome II, p. 563. 15

Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition

abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1998, p. 118. 16

Ibidem, p. 117. 17

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 378. 18

Ibidem.

Viorel Cruceanu

68

Osman devenea preşedintele Adunării Legislative. Cel dintâi guvern

local, cuprindea 6 miniştri; ei erau propuşi de primul ministru, dar

trebuiau să primească aprobarea administratorului italian al teritoriului.

În plus, fiecare ministru african, avea un consilier italian. De asemenea,

guvernul era răspunzător în faŝa administratorului şi nu al Adunării. Se

vede marea influenŝă a administraŝiei tutelei, care „beneficia de drept de

veto absolut şi controla afacerile militare şi afacerile externe”19

(administratorul italian putea dizolva chiar Adunarea).

După alegeri, a revenit din exilul său cairot, Haji Mohammed

Hussein, fondatorul LGS. El rămânea, în continuare, ostil colaborării cu

administraŝia tutelară. Dezamăgit, în 1958, părăseşte LGS şi pune

bazele unui nou partid politic, „Liga de Grande Somalia”. Partidul

avea aceeaşi abreviere ca şi „Liga dei Giovani Somali” şi putea

provoca sensibile confuzii în rândul electoratului. Iată de ce, premierul

Issa a profitat de manifestaŝiile antiguvernamentale de la începutul

anului 1959, pentru a dizolva noul partid şi aresta pe H.M. Hussein. Tot

în 1958, a fost redactată prima Constituŝie a teritoriului, ce stabilea

premisele trasformării Somaliei într-o republică independentă.

Pe baza Constituŝiei din 1958, s-au organizat alegerile din martie

1959. Prin interzicerea partidului creat de H.M. Hussein, „Liga dei

Giovani Somali” practic nu avea adversar. Aşa se face că, LGS a

obŝinut 83 de locuri, din totalul de 90 (după alegeri, radicalul Hussein

şi-a recăpătat libertatea)20

. Victoria categorică a „Ligii” conforta şi

Administraŝia tutelară ce a decis devansarea datei proclamării

independenŝei, de la 2 decembrie 1960, la 1 iulie 1960.

În perioada 1958-1960, un proces electoral asemănător s-a

desfăşurat şi în Somaliland. În protectoratul britanic, alegerile au fost

câştigate de o coaliŝie a unificării21

, condusă de Mohammed Hadj

Ibrahim Egal (ce a stabilit data independenŝei pentru 26 iunie 1960).

Prin urmare, cu acceptul Angliei şi Italiei, în primăvara anului 1960,

cele două teritorii somaleze au purtat negocieri la nivelul guvernelor şi

al parlamentelor. Foarte repede, delegaŝiile din Somaliland şi Somalia

italiană au decis unificarea sub «un drapel, un preşedinte şi un guvern»

19


E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 398. 21

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea

politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura

Corgal Press, 2010, p. 205-206.


69

comun. În consecinŝă, data de 1 iulie 1960 marca apariŝia unui stat

independent în Cornul Africii, sub numele de Republica Somalia.

Funcŝiile cheie reveneau unor personalităŝi din fosta Somalie italiană:

Aden Abdullah Osman22

, preşedinte, şi Abdirashid Ali Shermarke23

,

prim-ministru (în timp ce Ibrahim Egal, premierul din Somaliland,

devenea doar ministru al apărării în guvernul unificat). Noul stat şi-a

ales ca emblemă o stea albă, cu cinci braŝe, corespunzătoare celor cinci

„ŝări somaleze”: Somalia de Sud (ex-italiană), Somaliland, Somalia

franceză, Ogaden şi N.E. Kenyei (ultimele trei considerate o veritabilă

«terra irredenta»24

). Visul „Somaliei Mari”, al politicienilor de la

Mogadiscio, a generat conflicte armate de graniŝă cu Etiopia (1963-

1964) şi Kenya (1966). Realitatea era redată eufemistic de unul din

aceşti politicieni: „Republica Somalia a preluat o moştenire grea şi

periculoasă, lăsată de dominaŝia colonială, care a înrăutăŝit într-o

oarecare măsură relaŝiile cu vecinii săi africani”25

. Eşecurile militare şi

izolarea diplomatică au făcut ca anul 1967 să marcheze „falimentul

politicii [somaleze] de expansiune”26

.

Întreaga conduită politică a primelor guverne somaleze, atât pe

plan extern, cât şi pe plan intern, era clădită pe nisipuri mişcătoare.

Liderii somalezi „aveau şanse minime să edifice o economie viabilă,

deoarece resursele naturale erau cvasiinexistente, iar pământul extrem

de sărac”27

. În plus, regimul era gangrenat de „corupŝie, trafic de

22

Născut în 1908, într-o familie foarte săracă. A învăŝat să scrie şi să citească datorită

unui colonist italian. Poliglot, vorbea fluent italiana, engleza şi araba. Inteligenŝa sa

nativă l-a ajutat în politică, fiind ales primul preşedinte al Somaliei independente (1

iulie 1960-30 iunie 1967). În 1967, a devenit cel dintâi preşedinte african ce a pierdut

votul (este drept, un vot indirect, în Parlament). A.A. Osman a încetat din viaŝă la 8

iunie 2007, la venerabila vârstă de 99 ani! 23

Născut la 16 noiembrie 1919, într-o familie modestă. Şi-a finalizat studiile târziu

(1958): ştiinŝe politice la Universitatea „La Sapienza”, Roma. A fost unul din liderii

LGS, fapt ce i-a asigurat o frumoasă carieră politică: prim-ministru (12 iulie 1960-14

iunie 1964) şi, apoi, preşedinte (1 iulie 1967-15 octombrie 1969); vezi şi Profil, în

Lumea, nr. 27, 29 iun. 1967, p. 31. 24

M. Perham, Africa Outline, London, OUP, 1966, p. 7. 25

Vezi interviu cu preşedintele Abdirashid Ali Shermarke, în Lumea, nr. 17, 18 apr.

1968, p. 3. 26

Terre e Popoli del Mondo, Africa, Novara, Instituto Geografico De Agostini,

2001, vol. 8, p. 387. 27

How Somalia Crumbled, în Time, no. 50, December 14, 1992, p. 32.

Viorel Cruceanu

70

influenŝă şi nepotism”28

. Aşa se face că, „poporul s-a înstrăinat de

guvernanŝi, simŝind că, de multă vreme, aceştia nu-i mai reprezintă

interesele”29

. În mod previzibil, „nemulŝumirea a explodat în octombrie

1969”30

: preşedintele Abdirashid Ali Shermarke a căzut victimă unui

asasinat (15 octombrie 1969), iar şase zile mai târziu armata a preluat

puterea prin lovitura de stat a generalului Mohamed Siad Barré, în

fruntea unui Consiliu Revoluŝionar Suprem.

*

* *

Generalul Mohamed Siad Barré, născut pe 6 octombrie 1919, a

dominat cu autoritate viaŝa politică internă, timp de aproape 22 de ani.

Regimul său a început promiŝător şi a sfârşit dezastruos. De aceea am

împărŝit „era” Barré în două perioade distincte:

Perioada promiţătoare, relativ scurtă, cuprinsă între 1969-

1977. În această etapă, generalul-preşedinte s-a comportat ca un

„despot luminat”. El a promovat o serie de reforme sociale curajoase,

precum: egalitatea între sexe (într-o societate patriarhală, impregnată de

islam), gratuitatea asistenŝei medicale, gratuitatea învăŝământului,

introducerea limbii somaleze ca limbă scrisă prin folosirea alfabetului

latin şi încurajarea sedentarizării nomazilor.

Pe 21 octombrie 1970, la prima aniversare a preluării puterii, Siad

Barré a proclamat socialismul ca doctrină de stat; liderul militar de la

Mogadiscio dorea o simbioză între marxism şi Islam, redată prin

sintagma „socialism somalez”. În virtutea regulii marxiste, el a

procedat la un vast program de naŝionalizări: au devenit proprietatea

statului „cele câteva modeste fabrici existente”31

, a fost „iniŝiată şi

extinsă pe scară largă mişcarea cooperatistă a ŝăranilor săraci”32

, s-a

preluat controlul asupra „comerŝului exterior şi interior”33

etc.

Justificându-şi orientarea de stânga, preşedintele Siad Barré declara:

28

Ibidem. 29

Ibidem. 30

Ibidem. 31

Vezi Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p.

407; vezi şi Lumea, nr. 40, 28 sept. 1972, p. 29-30; idem, nr. 43, 19 oct. 1978, p. 28. 32

Gândirea…, p. 408 33

Ibidem.


71

„am făcut naŝionalizările şi pentru faptul că somalezii trebuie să fie cei

care să-şi administreze patrimoniul, să hotărască asupra lui pentru un

profit exclusiv social şi nu personal, al câtorva exploatatori”34

. La

vremea aceea, regimul se bucura şi de o presă favorabilă; astfel, revista

Rinascita, de la Roma, considera că măsurile luate se încadrau în

„trecerea de la o logică a dependenŝei, la o logică a independenŝei”35

.

Angajat pe calea „transformării socialiste” a ŝării, la 1 iulie 1976,

generalul Siad Barré dizolva „Consiliul Revoluŝionar Suprem” şi anunŝa

crearea „Partidului Socialist Revoluŝionar Somalez” (PSRS), partid

unic, declarat „instanŝa supremă a ŝării”36

. În aceeaşi zi, Siad Barré

depunea jurământul ca preşedinte constituŝional al Republicii

Democratice Somalia (act ce echivala cu revenirea la un regim civil).

Tot în prima perioadă, Somalia şi-a refăcut şi imaginea externă,

serios zdruncinată anterior. Faptul s-a datorat, în mare măsură,

charismaticului ministru de externe, Omar Arteh Ghalib37

. Fost

ambasador în Etiopia (1965-1968), Ghalib a reuşit să-l convingă pe

împăratul Hailé Sélassié I ca, în 1973, să facă prima deplasare în

Somalia. De asemenea, datorită eforturilor sale, Somalia a fost aleasă,

în 1974, gazda celui de-al 11-lea „summit” al Organizaŝiei Unităŝii

Africane (OUA). Statura continentală şi internaŝională dobândită de

Omar Arteh Ghalib îl jena pe Siad Barré; prin urmare, la 5 iulie 1977, el

a fost demis şi înlocuit de fratele preşedintelui, Jama Barré. O cauză

suplimentară a demiterii a reprezentat-o şi poziŝia pacifistă a lui Ghalib

faŝă de Etiopia. Or, la fel ca predecesorii săi, Siad Barré s-a lăsat atras

de mirajul „Somaliei Mari” şi „a visat permanent să-i unească pe

somalezii risipiŝi între Etiopia, Djibouti, Kenya, Somalia Britanică şi

Somalia Italiană”38

. Încrezător, el declara prezumŝios: «Am venit la

putere să-i unesc pe toŝi somalezii şi nimic nu mă va întoarce din acest

drum»39

. Generalul somalez se baza, în planurile sale, pe alianŝa strânsă

cu URSS. El a concesionat ruşilor trei baze militare (cea mai importantă

34

Vezi Lumea, nr. 3, 13 ian. 1972, p. 23. 35

Cf. idem, no. 40, 28 sept. 1972, p. 30. 36

Lumea azi, nr. 6, 7 febr. 1991, p. 13. 37


Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Univers

Enciclopedic, 2006, p. 53. 39

Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 12. Somalie, în Jeune Afrique, no. 2582, du 4 au

10 juillet 2010, p. 42.

Viorel Cruceanu

72

fiind baza navală de la Berbera), în schimbul „unei injecŝii masive de

armament”40

, completată de „prezenŝa substanŝială a tehnicienilor şi

experŝilor sovietici”41

(2.000 de persoane). Ambiŝia nemăsurată a lui

Siad Barré „a transformat ŝara într-un arsenal”42

, în care „numărul

armelor depăşea pe cel oamenilor”43

. Numai că, URSS îşi urmărea

propriile interese: alianŝa cu Somalia era dictată de ostilitatea faŝă de

politica pro-occidentală a împăratului Etiopiei. Dar, pe 12 septembrie

1974, bătrânul negus a fost răsturnat de armată. Junta ce a preluat

puterea manifesta simpatii de stânga, accentuate odată cu ascensiunea

colonelului Mengistu Hailé Mariam (devenit şef al statului pe 11

februarie 1977). De acum înainte, URSS se va apropia tot mai mult de

noul regim de la Addis-Abeba. Siad Barré a înŝeles sensul mişcării de

translaŝie şi a încercat să precipite lucrurile: în iulie 1977, a ordonat

armatei sale invadarea Ogadenului etiopian. Acŝiunea intempestivă a

somalezilor a pus colosul sovietic în faŝa unei dileme: fidelitatea faŝă de

vechiul aliat (cu o populaŝie de doar 3.000.000 locuitori) sau exuberanŝa

faŝă de noul aliat (o forŝă regională, de 30.000.000 locuitori)?

Conducerea moscovită nu s-a lăsat pradă ezitărilor şi a preferat Etiopia.

perioada eşecurilor, a început cu grava eroare strategică din

iulie 1977. Ea este cuprinsă între 1977-1991 şi corespunde lungii agonii

a regimului. Trebuie să spunem că, în prima fază a războiului din

Ogaden, somalezii au avut iniŝiativa, ocupând cea mai mare parte a

provinciei. Integritatea teritorială a Etiopiei a fost salvată de intervenŝia

decisivă a URSS şi a aliaŝilor săi. Astfel, la luptele de pe frontul din

Ogaden au participat aproape 20.000 de soldaŝi cubanezi (transportaŝi

din Angola, printr-un amplu „pod aerian”, din noiembrie 1977 şi până

în martie 1978) şi 2.000 de soldaŝi sud-yemeniŝi, încadraŝi de 1.500 de

consilieri sovietici. De asemenea, Uniunea Sovietică a furnizat Etiopiei

60.000 tone de armament: tunuri, tancuri, transportoare blindate,

lansatoare de rachete, rachete sol-aer, avioane de luptă MIG-21,

elicoptere de transport şi asalt44

. Datorită acestui „efort logistic de un

40

S. Klein, Cornul Africii râvnit la festinul Kremlinului, în Lumea Magazin, nr.

11, nov. 1997, p. 22. 41

Ibidem. 42

R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New York, Public

Affairs, 2009, p. 85. 43

Ibidem. 44

Vezi amănunte în S. Klein, op.cit., p. 23.


73

miliard de dolari”45

, somalezii au fost alungaŝi din Etiopia (martie

1978). Umilit, Siad Barré a renunŝat la socialism, devenind aliatul SUA

(cărora, în 1980, le-a oferit fosta bază sovietică de la Berbera). De

asemenea, înfrângerea l-a marcat profund, trăsăturile despotice ale

personalităŝii sale accentuându-se. Tot mai suspicios, el s-a izolat de

oamenii competenŝi şi s-a înconjurat de oportunişti. Prin urmare,

regimul Barré a împrumutat tot mai pregnant trăsăturile regimului

anterior, bazat pe nepotism şi măcinat de corupŝie. Pe bună dreptate s-a

afirmat că, „visătorul din 1969 s-a transformat într-un Duvalier

african”46

. Adâncirea crizei interne, „pe fondul înăspririi regimului

dictatorial”47

, a dus la apariŝia unor profunde forŝe centrifuge. Astfel, în

nord, s-a constituit, încă din 1981, „Somali National Movement”

(SNM), ce „va deveni cea mai activă dintre mişcările armate de

opoziŝie”48

. Apoi, la sfârşitul anilor ’80, au apărut alte două grupări

armate contestatare, bine organizate: „Somali Patriotic Movement”

(SPM), activă în sud, şi „United Somali Congress” (USC), prezentă în

centrul ŝării. Acŝiunea convergentă a celor trei grupări „are ca urmare

izbucnirea, în 1988, a unui război civil, care împinge ŝara într-o anarhie

generală”49

. Rebelii au câştigat permanent teren, în faŝa unei armate

demoralizate; în realitate, doar Garda Prezidenŝială îl mai sprijinea,

necondiŝionat, pe bătrânul dictator. La 27 ianuarie 1991, după patru

săptămâni de lupte crâncene, purtate în capitală cu insurgenŝii USC,

Siad Barré a părăsit Mogadiscio şi s-a refugiat în Kenya (de unde a fost

expulzat în Nigeria, ŝară ce i-a acordat azil politic; el şi-a găsit sfârşitul

aici, pe 2 ianuarie 1995, în urma unei crize cardiace).

Cu fuga lui Siad Barré s-au prăbuşit şi instituŝiile statului. La

rândul său, armata s-a pulverizat în bande rivale, bazate pe „reŝele de

clan, mafiotice”50

, conduse de „seniori” ai războiului (în majoritate,

foşti generali ai lui Barré), ce şi-au parcelat ŝara (în preajma anului

2000 existau 26 de asemenea facŝiuni). Astfel, Somalia a devenit un caz

45

Histoire générale…, tome VIII, p. 535; vezi şi S. Klein, op.cit., p. 23. 46

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 65, févr. 1995, p. 21. 47

Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 212. 48

Cf. Lumea azi, nr. 6, 7 febr. 1991, p. 13. 49

Enciclopedia Africii, p. 212; vezi şi R. Dowden, op.cit., p. 101. 50

Qu’avez-vous fait..., p. 42; vezi şi http://www.jeuneafrique.com/Articles/Dossier/

ARTJAJA2582p042-043.xm10/onu-ua-gouvernement-pirateriesomalie-impossible-

unite.html.

http://www.jeauneafrique.com/Articles/Dossier/

Viorel Cruceanu

74

unicat: ea s-a transformat dintr-un stat, cu toate atribuŝiile specifice,

într-un non-stat, căzut pradă anarhiei. În ultimii ani, situaŝia s-a

complicat datorită recrudescenŝei grupărilor islamiste radicale (precum

„Shebab”, branşa somaleză a faimoasei „Al-Qaida”) şi a apariŝiei

fenomenului pirateriei (în largul coastelor somaleze)51

.

O analiză pertinentă a tristei soarte a Somaliei, din ultimele două

decenii, ne este oferită de scriitorul Nuruddin Farah, într-un interviu

acordat revistei Jeune Afrique. Bun cunoscător al tradiŝiilor somaleze, el

porneşte de la o comparaŝie istorică: „Un lucru asemănător s-a petrecut

în 1530. Există o mulŝime de similitudini între războiul civil din anii

’90 şi luptele de acum patru secole. Conform tradiŝiei orale,

confruntările de atunci au durat 50 de ani şi au opus pe orăşeni, deja

foarte cosmopoliŝi, crescătorilor de animale, din regiunile de interior,

înapoiate. Aceşti păstori erau strămoşii seniorilor războiului de astăzi,

ridicaŝi ei înşişi din zonele reculate şi deci, funciarmente, neîncrezători

în cultura orăşenească, seculară. Ei sunt veritabili «urbanofobi», străini

de cultura toleranŝei şi diversităŝii, specifică oraşului Mogadiscio (...).

Acest război, nu este un război al clanurilor, aşa cum afirmă, îndeobşte,

analiştii occidentali. În Somalia, clanul nu este o entitate politică sau

identitară. Seniorii războiului care-şi revendică apartenenŝa la un clan

sau altul, o fac pur şi simplu pentru a justifica vandalismul bandelor

incontrolabile aflate în slujba lor. De altfel, adesea, miliŝiile care se

înfruntă aparŝin aceluiaşi clan”52

. Apoi, într-o manieră cvasididactică,

Nuruddin Farah se opreşte asupra surselor crizei somaleze: „Cauzele

acestor dezbinări ar trebui căutate, în primul rând, în jocul ingerinŝelor

externe cărora Somalia le-a căzut victimă datorită situării sale

strategice, în preajma rutelor navale către Golful Oman. În al doilea

rând, ele ar trebui căutate în apetitul pentru putere al oamenilor politici

somalezi, aşa cum a fost cazul cu Siad Barré şi complicii săi. Barré a

preluat puterea cu ajutorul sovieticilor şi, când aceştia l-au abandonat,

în anii ’80, în favoarea Etiopiei lui Mengistu, el a renunŝat la doctrina

socialismului ştiinŝific şi s-a reorientat, brusc, spre America lui Reagan.

Acest om era capabil să se alieze şi cu diavolul pentru a rămâne în

fruntea ŝării”53

. Comparând pe bătrânul dictator, însetat de putere, cu

51

Vezi FP (Foreign Policy) România, iul-aug. 2010, p. 46-47. 52

Vezi Jeune Afrique, no. 2485, du 24 au 30 août 2008, p. 35-36. 53

Ibidem, p. 36.


75

urmaşii săi, care au sfâşiat republica, scriitorul somalez îi consideră pe

aceştia „mai răi, pentru că Siad Barré a reuşit, cel puŝin, să menŝină

unitatea ŝării”54

. Totuşi, Nuruddin Farah nu caută ŝapi ispăşitori şi ne

împărtăşeşte concluzia sa, extrem de severă: „Trebuie să admitem că

noi, ca popor, suntem toŝi vinovaŝi, pentru că nu am reacŝionat la timp

în faŝa autoritarismului, atât de inerent societăŝii somaleze. Tradiŝiile

patriarhale sunt ostile toleranŝei şi secularismului, atât de necesare

înfloririi democraŝiei. Slăbiciunea ce ne-a cuprins nu este doar a statului

somalez ci a noastră, a tuturor, pentru că ne-am angajat, cu toŝii, pe

calea sinucigaşă a autodistrugerii”55

.

La 50 de ani de independenŝă, conform acestei analize lucide,

Somalia se dovedeşte un eşec al decolonizării. Faptul este oglindit şi de

lista „locatarilor” de la „Villa Somalia”; primii trei au exercitat efectiv

magistratura supremă, în timp ce următorii s-au intitulat, doar,

preşedinŝi ai Somaliei (ironizaŝi, frecvent, ca fiind „primari” de

Mogadiscio):

Aden Abdullah Osman – 1 iulie 1960-30 iunie 1967;

Abdirashid Ali Shermarke – 1 iulie 1967-15 octombrie 1969;

general Mohamed Siad Barré – 21 octombrie 1969-27 ianuarie 1991;

Ali Mahdi Mohammed – 28 ianuarie 1991-25 august 2000;

Abdulkassim Salad Hassan – 25 august 2000-10 octombrie 2004;

Abdullahi Yusuf Ahmed – 14 octombrie 2004-29 decembrie 2008;

Sheikh Sharif Sheikh Ahmed – 31 ianuarie 2009.

*

* *

După cum am văzut mai sus, un rol important în alungarea lui

Siad Barré l-a jucat „Somali National Movement” (SNM). În

noiembrie 1990, insurgenŝii SNM au ocupat principalele centre din

nord, Hargeissa şi Berbera, fostul Somaliland fiind, practic, dezlipit de

Somalia. Revista Jeune Afrique notează inspirat că „visul «Somaliei

Mari» a fost înmormântat de Somaliland în 1991”56

. Actul a devenit

oficial în data de 23 mai 1991, când a fost proclamată Republica

54

Ibidem. 55

Ibidem. 56

Qu’avez-vous fait…, p. 43.

Viorel Cruceanu

76

Somaliland. Liderii secesiunii îşi exprimau frustrarea pentru

marginalizarea la care au fost supuşi, pe parcursul celor trei decenii

petrecute în cadrul Somaliei unificate; astfel, ei repetau adesea că, încă

«de la începuturi, în trecutul istoric, Somalia şi Somaliland au fost două

entităŝi»57

. Curios pare faptul că, în timp ce Somalia se afundă în abisul

dezordinii, Somalilandul se dovedeşte un stat funcŝional58

. Aici, s-au

creat instituŝii viabile, s-au adoptat regulile democraŝiei şi s-au

organizat alegeri libere ce au permis mai multe alternanŝe la guvernare.

Există o singură problemă: acest stat, ce întruneşte toate cerinŝele, nu a

obŝinut recunoaşterea internaŝională. Atât statele africane, cât şi

comunitatea mondială se cramponează de Carta Organizaŝiei Unităŝii

Africane (în prezent Uniunea Africană), care la Art. 3 (punctul 3)

stipulează, ca regulă imuabilă, «respectarea suveranităŝii şi integrităţii

teritoriale [subl.ns.] a fiecărui stat membru»59

. Iată de ce,

Somalilandul este considerat, de jure, ca parte integrantă a Somaliei.

Totuşi, o abordare onestă a realităŝilor somaleze ne impune să trecem în

revistă succesiunile prezidenŝiale de la Hargeissa, de după 1991:

Abdurahman Ahmed Ali Tuur – 28 mai 1991-16 mai 1993;

Mohammed Hadj Ibrahim Egal (fost prim-ministru al Somaliei, în

două rânduri: 1-12 iulie 1960 şi 15 iulie 1967-1 noiembrie 1969) – 16

mai 1993-3 mai 2002;

Dahir Riyale Kahin – 3 mai 2002-26 iulie 2010;

Ahmed Mohamud Silanyo – 26 iulie 2010.

57

Somaliland. No recognition yet, în New African, no. 472, April 2008, p. 40; vezi şi

Jeune Afrique, no. 2367, du 21 au 27 mai 2006, p. 32-39. 58

Vezi amănunte în G. Prunier, Le Somaliland, une exception africaine, în Le

Monde diplomatique, no. 679, oct. 2010, p. 6. 59

Vezi Carta Organizaţiei Unităţii Africane, în Lumea, nr. 21, 21 mai 1964, p. 14;

idem, în Relaţii internaţionale…, vol. 3, p. 102.

III-2. Emanciparea fostelor posesiuni belgiene

CONGO

După cum am văzut în capitolul anterior, misiunile creştine

belgiene au jucat un rol însemnat în ridicarea nivelului de educaŝie al

autohtonilor. Faptul a permis emergenŝa unei elite locale, puŝin

numeroase, alcătuită, la începuturi, mai ales din clerici. Formaŝi în

spiritul dogmei universale creştine, unii clerici africani şi-au propus să

revalorizeze şi tradiŝiile lor spirituale. Printre aceştia s-a aflat şi Simon

Kimbangu (născut în 1889, la Nkamba, în plină ŝară bakongo), convins

că avea menirea „să întemeieze în Africa o mişcare religioasă cu spirit

evlavios mai profund”1. Astfel, dulgherul evanghelist din Nkamba a pus

bazele „Bisericii lui Iisus Christos pe pământ” (21 martie 1921). Fidel

spiritului Evangheliei, el a încercat „să descopere o formă africană,

specifică, de creştinism”2, bazată pe fuziunea valorilor creştine, cu

valorile vechilor culte locale. Prin urmare, Kimbangu tindea spre un

sincretism religios ce ar fi condus, pe plan spiritual, la reabilitarea

negrilor. Propovăduind egalitatea între fiii lui Dumnezeu, indiferent de

culoarea pielii, o asemenea construcŝie religioasă se îndrepta, în modul

cel mai clar, spre „o contestare a ordinii coloniale”3. De altfel, Simon

Kimbangu se considera „un emisar al lui Dumnezeu trimis să-i salveze

pe africani de stăpânirea colonială”4. Iată de ce, el îi îndemna pe etnicii

bakongo să refuze plata impozitelor şi să nu se mai supună sistemului

muncii obligatorii5. Era un îndemn împotriva ordinii prestabilite, motiv

1 E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura

Minerva, 1981, p. 271. 2 J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New York,

APC, 1980, p. 387. 3 E. M’Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisation, tome II, Paris, Hatier-

Aupeulf, 1992, p. 419; vezi şi O. Luŝaş, Zodia leopardului, Bucureşti, Editura

Albatros, 1985, p. 51. 4 A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore and London, The

Johns Hopkins University Press, 1990, p. 88. 5 Vezi A. Filimon, Istoria Africii. Prelegeri (II), Iaşi, Editura Universităŝii „Al.I.

Cuza”, 1999, p. 97; O. Luŝaş, op.cit., p. 51.

Viorel Cruceanu

78

pentru care „mişcarea sa capătă rapid aspectul unei revendicări

politice”6. Depăşirea cadrului religios, cu toate consecinŝele sale, ne

este explicată de marele istoric congolez, Elikia M’Bokolo: «regatul lui

Dumnezeu», propovăduit de Kimbangu, se identifica, în realitate, cu

„plecarea europenilor” şi restabilirea „unui regat kongo independent”7.

În şase luni de apostolat, Kimbangu a dobândit un mare prestigiu, fiind

adulat cu adjective precum „Ngunza” („Profetul”) sau „Mvuluzi”

(„Salvatorul”)8. În egală măsură, biserica kimbanguistă a devenit „locul

construcŝiei sociale, culturale, morale şi politice”9 a lumii bakongo.

Afirmarea spontană şi viguroasă a kimbanguismului a determinat

reacŝia autorităŝilor belgiene: pe 14 septembrie 1921, Kimbangu a fost

arestat iar biserica sa interzisă. A urmat condamnarea la moarte a

„Profetului” şi deportarea sa în Katanga (unde a murit în 1951, după 30

de ani de detenŝie). Represiunea a lovit pe scară largă biserica

kimbanguistă: 37.000 de adepŝi au fost osândiŝi sau exilaŝi10

. În ciuda

determinării stăpânilor europeni, mişcarea a reuşit să supravieŝuiască

prin numeroase „societăŝi secrete”11

. În anii care au urmat, aceste

societăŝi „s-au răspândit cu o uimitoare viteză în întreg bazinul

Congoului inferior”12

, alimentând un anticolonialism tot mai vehement.

Mişcarea a fost legalizată în 1956 şi „a continuat să activeze până în

zilele noastre, miile de adepŝi venerându-l pe Kimbangu ca pe un profet

de-o seamă cu Christos”13

. Ea a marcat profund mentalul colectiv, E.

M’Bokolo insistând pe mesajul istoric: „Simon Kimbangu a jucat un rol

major în conştientizarea injustiŝiilor colonialismului şi în formularea

unei revendicări clare: eliberarea de sub stăpânirea colonială”14

.

Un fenomen similar s-a produs şi în Katanga unde, în 1923, Tomo

Nyirenda a pus bazele bisericii Kitawala. Adepŝii săi insistau pe ideea

egalităŝii rasiale. Ei invocau Biblia, care «nu face nici o deosebire între

albi şi negri (...). Numai în Congo, guvernul consideră că nativii sunt

6 E. M’Bokolo, op.cit., tome II, p. 419.

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Ibidem, p. 420.

11 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 387.

12 A. Adu Boahen, op.cit., p. 88.

13 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 272.

14 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 419.


79

sclavi. Noi ne-am săturat de aşa ceva şi, prin urmare, noul Dumnezeu al

doctrinei kitawaliste este aici să ne ajute...»15

. Liderul mişcării, Tomo

Nyirenda, avea o viziune mai largă, cererile sale încadrându-se între

minimal («egalitatea raselor») şi maximal («Africa pentru africani»)16

.

În foarte scurtă vreme, biserica Kitawala s-a extins şi în câteva

posesiuni engleze (Rhodesia de Nord, Nyassaland şi Tanganyika),

dobândind o audienŝă regională. Amploarea mişcării îngrijora ambele

puteri coloniale. Urmărit de belgieni, Nyirenda s-a refugiat, în 1926, în

Rhodesia de Nord. Numai că, şi englezii îl considerau drept un

„element subversiv”; de aceea, el a fost arestat şi, în cele din urmă,

executat. Însă, ca şi în cazul kimbanguismului, „eliminarea profetului a

grăbit şi mai mult extinderea mişcării”17

(la sfârşitul anilor ’30,

aderenŝii săi se numărau cu miile). Aşa se explică de ce adepŝii

Kitawala s-au aflat printre organizatorii boicotului de la Elisabethville

(1931) şi ai grevelor din unităŝile miniere de la Jadotville (1936)18

.

Cele două manifestări mesianice, caracteristice anilor interbelici,

au reprezentat preludiul mişcării naŝionale din Congo belgian. Apoi, în

perioada celui de-al doilea război mondial s-a înregistrat reacŝia

„poporului mărunt”19

: greve, răzvrătiri, insurecŝii ŝărăneşti. Cunoscător

avizat al realităŝilor din ŝara sa, istoricul E. M’Bokolo desemnează

aceste acŝiuni cu sintagma „radicalism spontan şi violent”20

. După 1945,

când continentul negru cunoaşte „o fierbere a spiritelor de o rară

intensitate”21

, în Congo belgian se naşte cu adevărat mişcarea naŝională,

promovată de „o elită cu revendicări legaliste”22

. Dar, mai mult decât în

oricare altă ŝară africană, această mişcare va fi adânc marcată de

factorul etnic şi de factorul regional.

În primul deceniu de după cel de-al doilea război mondial, în

Congo belgian nu a existat „o presiune naŝionalistă”. Prin urmare,

belgienii, care se considerau „cei mai buni colonizatori”, erau convinşi

„că vor putea menŝine colonia lor, sub o tutelă paternalistă, vigilentă şi

15



Ibidem, p. 89. 18

Ibidem. 19

E. M’Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montreal, Etudes Vivantes, 1980, p. 147. 20

Ibidem. 21

Idem, Afrique Noire…, tome II, p. 458. 22

Idem, Le Continent…, p. 147.

Viorel Cruceanu

80

paşnică, timp de decenii bune, chiar secole”23

. Singurul element demn

de luat în seamă l-a reprezentat apariŝia de asociaŝii culturale întemeiate

de „evoluaŝi” (africanii ce absolviseră şcoli misionare). Cea mai

reprezentativă dintre ele se va dovedi „Alianţa Bakongo” (Abako), cu

rădăcini în kimbanguism, creată în 1950 de Edouard Nzeza Landu .

Abako îşi propunea să militeze pentru „unificarea, conservarea şi

expansiunea limbii kikongo”24

(limbă vorbită pe cursul inferior al

fluviului Congo). Ea era, deci, „o simplă asociaŝie de apărare

culturală”25

a acestei limbi, confruntată cu „expansiunea lingala” (limbă

vorbită pe cursul Congoului mijlociu), devenită „limba comerŝului

fluvial”, dar şi „limba Forŝei Publice”26

. În primii săi ani, asociaŝia se

limita la un cerc restrâns de numai 200 de persoane. Lucrurile s-au

schimbat din martie 1954, odată cu alegerea ca preşedinte a lui Joseph

Kasavubu. Noul lider începe politizarea Abako, pe care-l

implementează şi în zonele rurale. Treptat, asociaŝia se metamorfozează

în partid politic, impunându-se ca „unul din principalii vectori pe calea

spre independenŝa Congo belgian”27

. Kasavubu era o figură foarte

interesantă: un „om scurt, dar masiv, a cărui figură impasibilă şi privire

ascunsă de lentilele groase ale ochelarilor îl transformau într-o persoană

enigmatică”28

. Din această cauză era numit „taciturnul” şi impresiona

prin „calmul său de mandarin”29

(aluzie la presupusa origine chineză a

bunicului său). Pasivitatea de care dădea dovadă conducea spre părerea,

eronată, conform căreia Kasavubu nu proba „nicio ambiŝie personală”30

.

Alegaŝia este amendată de marele africanist Philippe Decraene, care

constată că preşedintele Abako „ascundea, sub o aparenŝă flegmatică,

un gust pronunŝat pentru putere şi ambiŝii ce-l făceau să fie prea puŝin

scrupulos în privinŝa mijloacelor politice folosite”31

. Ei bine, acest om

destinat unui rol naŝional de prim-plan, era tributar apartenenŝei sale

23

M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Edit. Hachette

Supérieur, 2008, p. 222. 24

E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol. 4,

p. 293-294. 25


Ibidem, p. 474. 27

Ibidem. 28

Vezi Joseph Kasavubu, le président oublié, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 61. 29

P. de Vos, Vie et mort de Lumumba, Paris, Calmann-Levy, 1961, p. 179. 30

Ibidem, p. 64. 31

… le président oublié, p. 61.


81

etnice. Împreună cu abatele Fulbert Youlou, din Congo francez,

Kasavubu „împărtăşea dorinŝa de reconstituire a fostului regat Kongo”32

(triburile bakongo erau răspândite pe trei teritorii: Congo belgian,

Congo francez şi Angola portugheză). Iată de ce, până la urmă, Abako

„a lăsat Congoului belgian o apăsătoare moştenire, cea a unei voinŝe

separatiste ce va ipoteca, pe termen lung, viaŝa tânărului stat”33

.

În 1954, după patru ani de guvernare de dreapta, social-creştină,

la conducerea Belgiei a venit un guvern de coaliŝie, alcătuit din

socialişti şi liberali, condus de Achille van Acker. Prezenŝa socialiştilor

în cabinetul de la Bruxelles avea să permită o anume relaxare a politicii

coloniale belgiene. Această relaxare a fost probată de două importante

evenimente, derulate pe parcursul anului 1955: vizita regelui Baudouin

I în Congo belgian, respectiv elaborarea Planului Van Bilsen.

Voiajul regelui s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni, în

iunie 1955. Baudouin, care avea 25 de ani, a făcut o bună impresie,

africanii numindu-l, afectuos, „Bwana Kitoko” („Tânărul cel

Frumos”)34

. Într-un miting ŝinut pe stadionul din Léopoldville, în faŝa a

100.000 de oameni, monarhul avea să declare că «Belgia şi Congo

formează o singură naŝiune»35

. El preconiza atragerea „evoluaŝilor” la

actul guvernării coloniei, fapt ce ar fi permis realizarea «unei adevărate

comunităŝi belgo-congoleze»36

. Cuvintele regelui erau întărite de

ministrul coloniilor, liberalul Auguste Buisseret, ce afirma că «Belgia şi

Congo reprezintă unul şi acelaşi stat; teritoriile Belgiei şi Congo

alcătuiesc împreună teritoriul naŝional»37

. Atitudinea oficialilor belgieni

semăna, surprinzător de mult, cu doctrina colonială salazaristă, care

vorbea tot de o „comunitate naŝională”, bazată pe „spiritualizarea”

distanŝelor geografice38

.

Totuşi, în laboratoarele politicii de la Bruxelles nu se dorea

copierea modelului portughez. Iată de ce, în decembrie 1955, a fost

elaborat faimosul „Plan Van Bilsen” (după numele şefului de cabinet al

32

O. Guitard, Bandoung et le réveil des peuples colonisés, Paris, PUF, 1969, p. 93. 33


Baudouin Ier

. Profession: roi des Belges, în Le Point, no. 980, 29 juin 1991, p. 85. 35


V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale , Praha,

SPN, 1970, p. 39. 37

Ibidem, p. 38 (subsol). 38

Vezi Capitolul al II-lea, p. 43-44.

Viorel Cruceanu

82

ministrului educaŝiei), ce stabilea un termen de 30 de ani, pentru

decolonizarea „Africii belgiene”. Pentru belgieni, planul părea temerar,

mai ales că referirile la decolonizare lipseau din limbajul oficial. Pentru

africani, planul se plasa în afara realităŝii, fiind „foarte moderat, în

raport cu evoluŝia Africii din acea epocă”39

. Astfel, spre exemplu, în

Africa de Vest, teritoriul Coasta de Aur (Ghana), dobândise autonomia

în 1954; la rândul lor, posesiunile franceze vecine se bucurau de un

statut de semi-autonomie (însoŝit de acordarea votului universal în

1956). Mai mult, în perioada 18-24 aprilie 1955, s-a desfăşurat

Conferinŝa de la Bandung, ce reunea pentru prima dată, la nivel

mondial, tinerele state independente din Asia şi Africa. Aşadar, în

îndepărtata staŝiune balneară indoneziană, se asista la „intrarea bruscă,

imprevizibilă şi dezordonată în scenă, a celor obscuri, fără ifose şi fără

un loc precis pe eşichierul planetei (...), o masă enormă de bărbaŝi şi

femei de culoare, uniŝi în voinŝa lor comună de a se elibera de «lumea

albă», şi determinaŝi să-şi realizeze aspiraŝiile, împreună”40

.

Aceste noi realităŝi nu puteau rămâne fără ecou, în mijlocul

Africii. Aşa se face că, anul 1956 a marcat „sfârşitul pasivităŝii politice

a colonizaŝilor din Congo belgian”41

. Prima reacŝie a reprezentat-o

publicarea „Manifestului Conştiinţei africane”, redactat de Joseph

Iléo, un „evoluat” din Léopoldville. Documentul se dorea o replică la

„Planul Van Bilsen” şi are o importantă semnificaŝie: „pentru prima

dată se cerea o evoluŝie progresivă spre independenŝă”42

. Manifestul

avea două exigenŝe:

«Dorim să fim congolezi civilizaŝi şi nu europeni cu pielea

neagră»;

«Nu dorim sub nici o formă integrarea Congo în statul belgian

unitar»43

.

Totuşi, Manifestul lua în considerare masiva prezenŝă a albilor în

39


J. Bertoin, Bandoung. Le congrès des «damnés de la Terre», în Jeune Afrique

L’Intelligent, no. 2311, du 24 au 30 avril 2005, p. 17; vezi şi M. Michel, op.cit., p.

157-161; vezi amănunte în C. Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii,

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, p 460-466. 41

B. Verhaegen, Patrice Lumumba (1925-1961) martyr d’une Afrique nouvelle, în

Les Africains, tome II, Paris, Editions JA, 1977, p. 207. 42

P. de Vos, op.cit., p. 57. 43

Ibidem.


83

Congo. De aceea, el vorbeşte de «o naŝiune congoleză», alcătuită «din

africani şi europeni»44

, de o «societate originală», fondată pe «sinteza

fructuoasă dintre europenitate şi africanitate»45

. Intuind că lucrurile nu

se vor aşeza uşor, „Manifestul Conştiinţei africane” le cerea

europenilor, patetic, «să fie înainte de toate cetăŝeni congolezi [şi] să

caute, împreună cu noi, binele marii comunităŝi congoleze»46

.

Autorul manifestului, Joseph Iléo, era de origine bangala, populaŝie

aflată într-o rivalitate tradiŝională cu etnicii bakongo. Prin urmare, la 23

august 1956, s-a produs replica Abako, ce a lansat un „Contramanifest”.

Documentul preciza că «poporul congolez este decis să-şi hotărască singur

destinele»47

, cerându-se «recunoaşterea şi proclamarea imediată

[«aujourd’hui même», în text – nota ns.] a independenŝei Congo»48

.

Rezultate dintr-o rivalitate etnică, cele două manifeste dovedeau,

indubitabil, maturizarea conştiinŝelor. Supuşi unei presiuni în creştere,

belgienii au organizat alegerile municipale din 8 decembrie 1957 (în

primele trei aglomerări urbane: Léopoldville, Elisabethville şi Jadotvillle),

ce au marcat „prima participare a congolezilor”49

la o consultare electorală.

Alegerile din capitală au fost câştigate, cu o zdrobitoare majoritate, de

Abako, iar liderul său, Joseph Kasavubu, a devenit primul magistrat al

oraşului. Victoria din Léopoldville îi conferea lui Kasavubu calitatea de

„lider” al populaŝiei africane din Congo belgian. Numai că, poziŝia sa se

vedea ameninŝată de mai tânărul şi dinamicul Patrice Lumumba. Dar, cine

era noua stea politică, în ascensiune?

Patrice Emery Lumumba s-a născut la 2 iulie 1925, într-o familie

săracă din Katako-Kombé, un sătuc din nordul provinciei Kasaï. Deşi

extrem de inteligent, datorită limitelor impuse autohtonilor, educaŝia lui

s-a redus la studii secundare. Interesant este faptul că tatăl său dorea să-l

orienteze spre cariera ecleziastică, în timp ce unchiul său (gradat în

„Forŝa Publică”) voia să-l facă soldat. Tânărul Patrice nu avea, însă,

„nici vocaŝie religioasă, nici vocaŝia armelor”50

. După o şcoală de

44

Vezi fragmente din Manifest, în E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 463. 45

Ibidem, p. 462. 46

Ibidem, p. 463. 47


Ibidem; vezi şi B. Verhaegen, op.cit., 207; M. Cornevin, Histoire de l’Afrique

contemporaine de la deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, p. 225. 49


P. de Vos, op.cit., p. 16.

Viorel Cruceanu

84

infirmieri, el s-a angajat, la 18 ani, ca slujbaş la societatea minieră

Symaf-Simétain, din Kindu, în provincia Kivu (est). După câteva luni, a

ajuns funcŝionar PTT, la Stanleyville (reşedinŝa „Provinciei Orientale”).

Acum se dovedeşte un adevărat autodidact; un apropiat al său spunea că

„era mereu în compania unei cărŝi”51

. Lecturile sale cuprindeau nume ca

Molière, Rousseau, Churchill, dar mai ales Voltaire şi Victor Hugo,

„care au făcut să se nască în el aspiraŝiile de justiŝie socială”52

.

Remarcat de superiori, în iulie 1947 este trimis la Léopoldville, unde

urmează cursuri de contabilitate. În capitală, el primeşte „o primă

iniŝiere politică”53

, având contacte inclusiv cu Kasavubu, faŝă de care

dezvoltă „o admiraŝie nemărginită”54

. După reîntoarcerea la

Stanleyville, Lumumba este tot mai prezent în viaŝa publică. Aşa se face

că, la mijlocul anilor ’50, el „devenise, incontestabil, figura cea mai

eminentă a elitei africane”55

din „Provincia Orientală”. După un deceniu

de muncă în sistemul PTT, Lumumba părăseşte Stanleyville pentru

Léopoldville, în iunie 1957. Aici, el se angajează ca director de vânzări

al societăŝii „Bracongo” (ce patrona cea mai vastă reŝea de braserii, din

colonie). În această calitate, tânărul Patrice „străbate ŝara în lung şi în

lat”56

, înŝelegând mai bine problemele vastului Congo. Iată de ce, el şi-a

dezvoltat o concepŝie naŝională autentică, mai presus de clivajele etnice

şi interesele regionale. Treptat, omul „înalt şi zvelt, elegant, cu o

îngrijită cărare a părului şi cu nelipsiŝii ochelari de vedere”57

, se impune

în peisajul cosmopolit din Léopoldville. Împreună cu alŝi doi „evoluaŝi”,

ce se bucurau de notorietate, Joseph Iléo şi Cyrille Adoula, la 5

octombrie 1958, pune bazele partidului „Le Mouvement National

Congolais” (MNC). Formaŝiunea, heteroclită, regrupa sindicalişti,

liberali, socialişti şi democrat-creştini. Ea nu avea o doctrină proprie,

motiv pentru care promova revendicări generale precum: eliminarea

tuturor formelor de discriminare, creşterea salariilor, industrializarea

51

B. Verhaegen, op.cit., p. 198. 52

Vezi Patrice Lumumba, héros fondateur, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 62;

vezi şi P. de Vos, op.cit., p. 17. 53




Patrice…, p. 62. 57

Vezi dosarul „Qu’avez-vous fait de vos 50 ans” 11. R.D. Congo, în Jeune

Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 26.


85

ŝării, separarea bisericii de stat58

etc. În schimb, MNC se dorea un

autentic partid naŝional, opânundu-se tendinŝelor de «balcanizare»59

a

Congoului. Nu întâmplător, partidul reunea lideri din cele patru puncte

cardinale: Lumumba era din est, Iléo, un bangala din nord, Adoula, un

bakongo din vest, iar Albert Kalondji, provenea din sud (Kasaï).

Tot în anul 1958, s-au produs două evenimente externe ce şi-au

pus amprenta asupra evoluŝiei ulterioare a Congo belgian. Primul

asemenea eveniment l-a reprezentat turneul african al premierului (în

acel moment!) Franŝei, generalul Charles de Gaulle. Pe 24 august 1958,

acesta s-a oprit la Brazzaville. Referindu-se la proiectul său de

constituire a unei „Comunităŝi franco-africane”, generalul de Gaulle

avea să declare, în capitala Congoului francez, că orice colonie franceză

are şi o alternativă: părăsirea Comunităŝii şi proclamarea independenŝei

(pas urmat doar de Guineea, la 2 octombrie 1958). Or, distanŝa care

separă Brazzaville de Léopoldville este de numai cinci kilometri. Prin

urmare, cuvintele lui de Gaulle au avut „un ecou remarcabil în Congo

belgian”60

. Sub imperiul acestora, J. Kasavubu, în contrast cu moderaŝia

„vărului” său Fulbert Youlou din Congo francez, se lasă furat de

retorica radicală şi cere «independenŝa imediată şi totală»61

a ŝării sale.

Al doilea moment determinant l-a reprezentat „All-African People’s

Conference” de la Accra, din 5-13 decembrie 1958. La conferinŝă au

participat peste 200 delegaŝi, reprezentând 50 de partide, organizaŝii

sindicale şi mişcări de tineret, din ŝările aflate, în continuare, sub regim

colonial62

. Pe lista participanŝilor se aflau nume sonore, precum Hastings

Banda (Nyassaland), Kenneth Kaunda (Rhodesia de Nord), Tom Mboya

(Kenya), prinŝul Louis Rwagasore (Burundi), iar din partea Congo belgian,

Patrice Lumumba (autorităŝile au interzis, în ultimul moment, şi deplasarea

lui Kasavubu). Proaspătul premier al Ghanei (devenită independentă la 6

martie 1957), dr. Kwame Nkrumah, îi saluta pe cei prezenŝi cu următoarele

cuvinte: «De acum înainte nimeni nu va mai putea domina Africa»63

.

Prezenŝa la Accra „îl va marca profund”64

pe Lumumba. Liderul ghanez

58

Patrice…, p. 62. 59

Ibidem. 60

P. de Vos, op.cit., p. 67; vezi şi M. Michel, op.cit., p. 222. 61


O. Guitard, op.cit., p. 93. 63

Ibidem, p. 85. 64


Viorel Cruceanu

86

devine „idolul său”65

, fapt reflectat şi în discursul rostit la conferinŝă.

Astfel, el se dovedea un adept al panafricanismului, atunci când

declara: «În ciuda frontierelor care ne separă, în ciuda deosebirilor

etnice, noi avem aceeaşi conştiinŝă, acelaşi suflet neliniştit, aceeaşi grijă

şi dorinŝă de a face din continentul african, un continent liber şi fericit,

eliberat de teamă şi nelinişte, de orice dominaŝie colonială»66

. Apoi,

referindu-se la situaŝia din Congo belgian, expunerea sa a căpătat

accente polemice: «Dorim să ne slujim ŝara cu credinŝă şi devotament.

Libertatea este idealul pentru care, în toate timpurile, de-a lungul

secolelor, oamenii au ştiut să lupte şi să moară (...). Istoria a

demonstrat că niciodată independenţa nu se dăruieşte pe un platou

de argint. Ea se cucereşte prin luptă [subl.ns.]»67

. Pe bună dreptate s-a

afirmat că, după momentul Accra, gândirea sa, influenŝată de Nkrumah,

s-a transformat într-un „amestec de radicalism politic şi de

panafricanism voluntarist”68

. În scurtă vreme şi opinia publică din

Congo a sesizat schimbarea. La 28 decembrie 1958, el a organizat un

miting la Léopoldville la care cerea «independenŝa totală şi unitatea

ŝării»69

. Această cerinŝă era justificată în modul cel mai logic:

«Independenŝa nu este un cadou al Belgiei, ci un drept fundamental al

poporului congolez»70

.

Nici nu se stinsese ecoul vorbelor lui Lumumba când, la 4

ianuarie 1959, Abako a convocat un miting la Léopoldville, la care au

participat 30.000 de oameni. Numai că, autorităŝile belgiene nu au

autorizat întrunirea. Forŝele de ordine au deschis focul, încercând să

disperseze mulŝimea. Represiunea nu şi-a atins scopul; din contră, ea a

declanşat revolta populaŝiei bakongo. Au urmat trei zile de incidente

încheiate, conform cifrelor oficiale, cu 42 de morŝi (toŝi, civili africani,

inclusiv femei şi copii), şi câteva sute de răniŝi71

(330 africani şi 49

europeni). Pe 7 ianuarie, calmul a revenit. A doua zi, Kasavubu a fost

arestat şi deportat în Belgia (ianuarie-mai 1959), iar apoi Abako interzis

65

Ibidem, p. 63. 66

Vezi Lumea, nr. 22, 27 mai 1965, p. 24; vezi şi P. de Vos, op.cit., p. 70-71; B. Verhaegen, op.cit., p. 214. 67

Lumea, nr. 22/ 1965, p. 24. 68




Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 59; vezi şi M. Cornevin, op.cit., p. 226; E. Sik,

op.cit., vol. 4, p. 301.


87

(12 ianuarie). Belgienii, surprinşi de evenimente, au înŝeles, conform

senatorului Henri Rolin, că „într-o mare parte din Congo, autoritatea

belgiană nu mai era respectată”72

, zilele liniştite din „ŝinutul zânelor”

fiind de domeniul trecutului. Spre cinstea sa, regele Baudouin I, deşi

profund conservator, a înŝeles că lucrurile se schimbă. Prin urmare, la

13 ianuarie, într-un discurs radio-difuzat, suveranul belgian şi-a anunŝat

hotărârea de a acompania «pe congolezi pe calea dobândirii

independenŝei, în prosperitate şi pace, dar fără o precipitare

nejustificată»73

. Independenŝa devenea, în ochii monarhului, «un scop

grandios şi falnic», care să angajeze pe toŝi «compatrioŝii belgieni şi

congolezi (...), cu credinŝă şi generozitate»74

.

Schimbarea de atitudine a Belgiei, i-a determinat pe istorici să

afirme că revolta de la Léopoldville a reprezentat „un eveniment major

în decolonizarea Africii belgiene”75

. De asemenea, pe bună dreptate,

acele zile sângeroase au rămas, în memoria colectivă, ca «zilele

martirilor independenŝei»76

.

Cuvântarea regelui ar fi putut inaugura un proces coerent al

decolonizării Africii belgiene. Din nefericire, oficialităŝile belgiene şi-au

făcut un adevărat program din sintagma «fără o precipitare

nejustificată». Aşa se face că, în următoarele 10 luni, nu s-a întreprins

nimic. Dezamăgit de această paralizie, Patrice Lumumba a convocat, în

octombrie 1959, la Stanleyville, o conferinŝă a MNC. El a profitat de

ocazie pentru a condamna tergiversările belgienilor şi pentru a cere

«independenŝa, în acest moment»77

. Inspirându-se din „acŝiunea

pozitivă” (1950) a lui Nkrumah în Coasta de Aur (alimentată, la rândul

ei, de „nonviolenţa” lui Mahatma Gandhi), Lumumba a cerut adepŝilor

săi „încetarea colaborării cu administraŝia colonială” şi declanşarea unei

mişcări de „nesupunere civilă”78

. Acŝiunea a fost pornită imediat. S-au

72

La dure voie de la décolonisation, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 57; M.

Michel, op.cit., p. 222. 73

La dure voie…, p. 56; vezi şi J.B. Duroselle, A. Kaspi, Istoria relaţiilor

internaţionale. 1948 – până în zilele noastre, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor

Sociale şi Politice, 2006, p. 163. 74

La dure voie..., p. 56. 75


Ibidem; vezi şi J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XXe siècle,

Paris, Sirey, 1966, p. 457. 77

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 303. 78

Ibidem; vezi şi M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of

Viorel Cruceanu

88

produs dezordini (înregistrându-se 20 de morŝi şi zeci de răniŝi), ce au

oferit pretextul arestării liderului MNC. În consecinŝă, către sfârşitul

anului 1959, impasul era total în Congo belgian. Pe acest fond,

metropola şi-a schimbat brusc poziŝia: ea a fost cuprinsă de „o grabă

dezastruoasă”79

, care a condus la „cele mai teribile consecinŝe”80

, pentru

imensa colonie africană.

Dar, până vom vedea despre ce este vorba, să spunem că, în

perioada 1958-1960, în Congo belgian au apărut circa 120 de partide

politice. Explicabil, dacă avem în vedere că teritoriul Congoului „era de

mărimea Europei occidentale şi era populat de peste 200 de triburi (...),

ce vorbeau nu mai puŝin de 400 de idiomuri”81

. Prin urmare, marea

majoritate a respectivelor partide aveau o audienŝă redusă, reprezentând

interese partizane locale. Faptul este cu atât mai evident, cu cât, chiar

liderii naŝionali purtau povara „intereselor tribale şi regionale”82

. Cel

mai ilustrativ era cazul lui Joseph Kasavubu, care-şi anunŝase intenŝia

de a crea o „Republică democratică şi socială a Kongo central”83

. Lui i

s-a alăturat, la jumătatea anului 1959, Moïse Tshombé, fondatorul

„Confédération des associations tribales du Katanga” (Conakat), ce

milita pentru „transformarea Congoului într-un stat federal”84

. Singurul

„partid interetnic”85

, „apărător al tezelor unităŝii şi ostil

federalismului”86

era MNC, condus de Lumumba. Numai că, atitudinea

tot mai radicală a liderului său a determinat sciziunea elementelor

moderate, Joseph Iléo, Cyrille Adoula şi Albert Kalondji, care vor

constitui un partid disident, MNC-K (K de la Kalondji); în iulie 1959,

după numai o lună, Iléo şi Adoula s-au separat şi de Kalondji. Plecările

nu au afectat prestigiul MNC, dar l-au privat, la vârf, de câteva

elemente extrem de valoroase (în special Iléo şi Adoula).

Caracteristicile tribale şi frământările din sânul tinerelor partide politice

dovedeau că societatea congoleză nu se maturizase şi că elita locală nu

Independence, London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 100. 79


Ibidem. 81

La dure voie…, p. 58. 82

J.O. Sagay, D.A Wilson, op.cit., p. 389. 83


Cf. Lumea, nr. 29, 13 iul. 1967, p. 14. 85

D.G. Lavroff, Les partis politiques en Afrique Noire, Paris, PUF, 1970, p. 23. 86

P. de Vos, op.cit., p. 130-131.


89

era pregătită să-şi asume responsabilităŝile guvernării. Totuşi, Belgia se

simŝea rănită în orgoliul său, după incidentele de la Léopoldville şi

Stanleyville. De acum înainte, ea se va lăsa pradă precipitării şi, la 20

ianuarie 1960, convoacă „Conferinţa Mesei Rotunde” de la Bruxelles,

consacrată decolonizării Congo belgian. Întâlnirea a durat o lună: 20

ianuarie-20 februarie. La ea au participat 44 de delegaŝi congolezi;

lipsea doar Lumumba, arestat pe 31 octombrie şi condamnat la şase luni

închisoare. Pentru a nu altera reprezentativitatea Conferinŝei, liderul

MNC a fost eliberat, ajungând la Bruxelles pe 26 ianuarie.

De la început, în cadrul „Mesei Rotunde” s-au conturat două

tendinŝe: federaliştii şi unitariştii. Primii erau reprezentaŝi de Kasavubu

şi Tshombé. Kasavubu se dorea conciliant: el a renunŝat la ideea

independenŝei separate a etnicilor bakongo şi, în schimb, solicita „o

formulă federativă, analogă celei a Nigeriei”87

. La rândul său, Tshombé,

ce provenea din „familia regală a tribului lunda”88

, insista pentru o largă

autonomie a provinciei Katanga, în cadrul „unei confederaŝii

congoleze”89

. Unitariştii aveau ca lider de necontestat pe Patrice

Lumumba. El şi-a asigurat sprijinul reprezentanŝilor etniilor minoritare,

printre care Antoine Gizenga, preşedintele „Partidului Solidarităţii

Africane” (PSA). Interesant este faptul că, acestui curent i s-au raliat şi

belgienii care „nu doreau împărŝirea Congo într-un număr mic de state

federale”90

. Chiar înainte de convocarea „Mesei Rotunde”, Ministerul

coloniilor a pus în circulaŝie o broşură în care erau respinse tendinŝele

centrifuge. Iată un fragment, extrem de sugestiv: «În momentul în care

capătă contur statul democratic Congo, în unele medii autohtone şi-au

făcut apariŝia o serie de tendinŝe. Este vorba de aceleaşi tendinŝe

retrograde care s-au manifestat şi în alte ŝări africane, recent constituite.

Sub acoperirea federalismului, ele reprezintă o ultimă tresărire a

vechiului spirit tribal care, de-a lungul secolelor, a împiedicat afirmarea

conştiinŝei naŝionale în Africa. Guvernul belgian consideră că acceptarea

acestor revendicări ar compromite unitatea Congoului şi ar atrage ŝara pe

calea periculoasă a regresului, în urma căruia poporul congolez se va

87

P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris, Bordas,

1973, p. 296. 88

Lumea, nr. 13, 26 mart. 1964, p. 28. 89

D.G. Lavroff, op.cit., p. 23. 90


Viorel Cruceanu

90

fărâmiŝa într-un nou mozaic de triburi”91

. Să mai spunem că, autorităŝile

belgiene au trecut peste neînŝelegerile dintre politicienii congolezi şi au

stabilit, în mod unilateral, data independenŝei pentru 30 iunie. De

asemenea, după sfârşitul „Mesei Rotunde”, ele au trecut la redactarea

„Legii Fundamentale” a Republicii Congo, publicată în ziua de 19 mai.

Această lege „concilia în modul cel mai abil aspiraŝiile unitariştilor şi ale

federaliştilor”92

. Astfel, Constituŝia prevedea un Parlament bicameral

central: Camera era aleasă prin vot universal, iar Senatul era desemnat,

indirect, de către Adunările provinciale. Se consfinŝea statutul unitar al

statului congolez, dar provinciile erau dotate cu adunări şi guverne

proprii93

. La o privire atentă se putea constata că „viitorul stat era dotat

cu instituŝii centrale, fără a fi însă monolitic”94

. Liderii celor două

curente, Kasavubu şi Lumumba, au acceptat acest compromis, pe baza

căruia au fost organizate alegerile legislative de la 20 mai 1960. Cele 137

de locuri ale Camerei erau disputate de o puzderie de partide, motiv

pentru care vom analiza doar performanŝa formaŝiunilor mai importante.

Astfel, MNC a obŝinut 36 de locuri: 21 în Provincia Orientală, 6 în Kivu,

6 în Kasaï, 2 în Provincia Ecuatorială şi doar un loc la Léopoldville.

Această zestre, ce reprezenta „puŝin peste un sfert din locurile

parlamentare”95

, a fost îmbogăŝită de aliaŝi: 13 locuri obŝinute de A.

Gizenga la Léopoldville, 8 deputaŝi din Katanga aduşi de partidul

Balubakat (ostil tezelor federaliste ale lui Tshombé), plus alte 5 locuri

furnizate de etniile mici din Kasaï. Prin urmare, lumumbiştii deŝineau

majoritatea în Cameră, cu 62 de deputaŝi din 13796

. Partidele cu bază

etnică, n-au obŝinut rezultatele scontate: doar 12 locuri au revenit Abako

la Léopoldville (din 26 mandate puse în joc), în timp ce Conakat al lui

Tshombé şi-a adjudecat 7 deputaŝi în Katanga, iar MNC-K (Kalondji) s-a

prezentat ceva mai bine, cu 8 locuri în Kasaï. Rezultate bune a obŝinut

91


Ibidem; vezi şi C. Duodu, Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting

symbol (2), în New African, no. 506, May 2011, p. 79. 93

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 458; vezi şi Terre e Popoli...,

vol. 9, p. 339. 94

Cf. La dure voie…, p. 58. 95


P. de Vos, op.cit., p. 178-179; vezi şi E. Sik, op.cit., vol 4, p. 315; B. Verhaegen,

op.cit., p. 217; C. Duodu, Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting

symbol (1), în New African, no. 505, April 2011, p. 46.


91

surprinzătorul „Partid Naţional al Progresului” (PNP), susŝinut de

administraŝia colonială, cu 14 mandate în 4 provincii97

.

Conform regulilor constituŝionale, liderul MNC a primit sarcina

formării guvernului. A rezultat un cabinet heteroclit, alcătuit din 21 de

miniştri, ce proveneau din 10 partide. Consecvent concepŝiilor sale ce

transgresau barierele etnice, Lumumba a cooptat în guvern chiar

membri ai Abako şi Conakat. În aceste circumstanŝe, pe 24 iunie 1960,

echipa sa a fost validată, fără probleme, de Parlament: ea a obŝinut 54%

din voturile Camerei şi 71, 5% din cele ale Senatului98

. Formarea

guvernului a fost precedată de încheierea unui acord politic între

Lumumba şi Kasavubu. De fapt, înŝelegerea reglementa modul de

exercitare a puterii executive. Conform „Legii Fundamentale”, Congo

devenea o republică parlamentară: puterea legislativă revenea

Parlamentului, în timp ce puterea executivă era împărŝită între primul

ministru (cu atribuŝii sporite, datorită votului popular) şi preşedinte (cu

prerogative limitate, fiind ales indirect, de corpurile reprezentative). În

aceeaşi zi de 24 iunie, Kasavubu a fost desemnat preşedinte, cu 159

voturi, faŝă de cele 43 ale contracandidatului Jean Bolikango. Aşa cum

s-a dovedit în scurt timp, sistemul nu era funcŝional. Lumumba a iniŝiat

acest compromis din dorinŝa „de a trece pragul independenŝei cu

aparenŝa unităŝii naŝionale”99

. În intimitatea sa, el „intenŝiona să doteze

Congo cu un regim prezidenŝial, considerând că o putere bicefală nu se

potrivea unei ŝări subdezvoltate, în plin proces al decolonizării”100

.

Totuşi, „compromisul istoric” Lumumba-Kasavubu a permis

proclamarea independenŝei, la data stabilită, 30 iunie 1960. La

festivităŝile de la Léopoldville au participat, ca invitaŝi de onoare, regele

Baudouin I (Belgia), regele Kigeri V (Rwanda) şi preşedintele Fulbert

Youlou (Congo-Brazzaville).

*

* *

Festivităŝile consacrate independenŝei au avut loc pe stadionul

97

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 315. 98



Ibidem.

Viorel Cruceanu

92

central din Léopoldville (în prezent, Kinshasa). Ele au fost deschise de

preşedintele Kasavubu care a omagiat Belgia pentru că «a găsit

înŝelepciunea de a nu se opune cursului istoriei şi de a fi înŝeles măreŝia

idealului libertăŝii»101

. A urmat apoi discursul regelui Baudouin I.

Pasionat de astronomie, tânărul monarh a minimalizat importanŝa

momentului, etalând „un fel de ascendenŝă extraterestră”102

. Astfel, el s-a

lansat într-un veritabil elogiu adus colonialismului belgian:

«Independenŝa Congoului constituie rezultatul operei concepute de

geniul regelui Léopold al II-lea, promovată cu tenacitate de acesta şi

continuată cu perseverenŝă de Belgia (...). Timp de 80 de ani, Belgia şi-a

trimis pe aceste pământuri cei mai buni fii care, la început, au eliberat

bazinul fluviului Congo de odiosul trafic de sclavi ce decima populaŝiile

de aici, iar apoi nu şi-au precupeŝit eforturile pentru a apropia toate

etniile, cândva aflate în duşmănie, şi care astăzi, împreună, se pregătesc

să constituie cel mai mare stat independent din Africa»103

.

Temperament vulcanic, premierul Patrice Lumumba a considerat

discursul regelui drept arogant şi jignitor. El a replicat, adoptând un

limbaj inchizitorial: «Chiar dacă independenŝa Congoului este

proclamată astăzi în deplină înŝelegere cu Belgia, ŝară prietenă cu care

vom trata de la egal la egal, nici un congolez, demn să poarte acest

nume, nu va putea uita vreodată că, totuşi, ea a fost cucerită prin luptă,

o luptă de zi cu zi, o luptă înverşunată şi plină de idealuri, o luptă

presărată cu privaŝiuni şi suferinŝe, în care nu ne-am cruŝat nici forŝele,

nici sângele. Suntem mândri că, deşi născută din lacrimi şi sânge, lupta

noastră a fost nobilă şi justă, eliberându-ne din sclavia umilitoare ce ne-a

fost impusă cu forŝa. Rănile sunt încă deschise şi prea dureroase, după

80 de ani de regim colonial, pentru a le putea şterge din memoria

noastră»104

. Reacŝia exaltată a lui Lumumba a fost percepută drept o

„gigantică operaŝiune de defulare”105

. În egală măsură, ea a constituit „o

101


Vezi Baudouin Ier

…, în Le Point, no. 980, 29 juin 1991, p. 82; vezi şi C. Duodu,

op.cit. (2), p. 79. 103

Cf. Histoire, Le monde actuel, Paris, Hatier, 1989, p. 98. 104

Vezi Histoire, Montreuil, Collection A. Gauthier, ABC édit., 1989, p. 67; vezi

fragmente mai ample în Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura

Politică, 1982, p. 463-464; vezi şi V. Mbougueng, L’indépendance confisquée, în

Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 42-43. 105



93

greşeală diplomatică”106

, regele belgian simŝindu-se umilit. Privit în

mediile conservatoare din metropolă ca „o verigă a «planului marxist

mondial»”107

, Lumumba devine, de acum înainte, inamicul public

numărul unu, ce trebuia eliminat cu orice preŝ.

Cvasitotalitatea istoricilor sunt de acord că „guvernul belgian a

acordat în mare grabă independenŝa totală, fără tranziŝie, unei ŝări ŝinută

până atunci într-o dependenŝă colonială absolută, care nu poseda nici

elite locale, nici exerciŝiul democraŝiei şi nici tehnica administrării”108

.

Africanistul francez, Hubert Deschamps, se întreabă dacă belgienii au

făcut-o din „calcul”, sau din „iluzie”. Prima variantă pare mai

plauzibilă: pentru a funcŝiona, Congoul independent avea nevoie de

vechea administraŝie şi de „Forŝa Publică”. Or, tocmai generalul Emile

Janssens, comandantul forŝelor de ordine, a detonat, premeditat sau

nepremeditat, criza congoleză. Ce s-a întâmplat? Imediat după

festivităŝile consacrate independenŝei, generalul Janssens a convocat pe

gradaŝii africani din subordinea sa arătându-le, scris cu cretă, pe o tablă

neagră, o egalitate sui-generis: «după independenŝă = înainte de

independenŝă»! Altfel spus: «pentru armată, independenŝa este egală cu

zero»109

. Gestul, perceput ca o nouă ofensă, a avut consecinŝe

imediate: soldaŝii africani ai „Forŝei Publice” (alcătuită din 25.000 de

persoane) s-au răsculat, în noaptea de 5-6 iulie 1960, împotriva

ofiŝerilor belgieni ce-i comandau. Congo este cuprins de anarhie!

Pentru a calma spiritele, pe 9 iulie, Lumumba l-a demis pe Janssens

(ce a părăsit clandestin ŝara), înlocuit de un fost sergent al „Forŝei

Publice”, Joseph-Désiré Mobutu (avansat la gradul de colonel şi

desemnat şef al Statului Major). Deoarece ŝinta răsculaŝilor o

reprezentau foştii stăpâni, Belgiei i s-a oferit un excelent pretext de a

interveni cu trupe (drept consecinŝă, la 15 iulie, guvernul congolez a

rupt relaŝiile diplomatice cu Belgia).

Prin această acŝiune, Belgia încălca Rezoluŝia numărul 290, a

ONU, din 1949, ce condamna acŝiunile care puneau în pericol

106

„Qu’avez-vous fait...”, p. 26. 107

Cf. M. Michel, op.cit., p. 222-223; vezi şi interviul cu E. M’Bokolo, în Afrique-

Asie, no. 5, avril 2006, p. 16. 108

H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF, 1970,

p. 65. 109

O. Boateng, The Confessions of a CIA agent, în New African, no. 461, April

2007, p. 12.

Viorel Cruceanu

94

„libertatea şi integritatea altui stat”110

. Imixtiunea militară a Belgiei

ameninŝa nu doar independenŝa, ci şi unitatea tânărului stat: pe 11 iulie,

Tshombé a proclamat secesiunea provinciei Katanga, urmată de cea a

provinciei Kasaï Oriental, la 9 august 1960 (la instigarea lui Kalondji,

care s-a declarat „împărat”). Secesiunea bogatelor provincii miniere

apare istoricilor drept „o manevră de recolonizare”111

a Congoului, atât

din partea Belgiei cât şi al conglomeratului UMHK. Conivenŝa

metropolă-secesionişti dovedea că „mica ŝară europeană nu dorea, cu

nici un preŝ, să piardă controlul asupra unei ŝări atât de bogate în

minereuri”112

. Mai mult, la 13 iulie, forŝele belgiene au ucis un mare

număr de soldaŝi congolezi, într-o ciocnire din oraşul-port Matadi.

Faptul a determinat o reacŝie emoŝională, ce ne este relevată de şeful

antenei CIA de la Léopoldville, din acea vreme, Lawrence (Larry)

Devlin: vicepremierul Antoine Gizenga şi ministrul de externe, Justin

Bomboko, l-au convocat pe ambasadorul SUA, Timberlake, cerându-i

ajutorul a „2000 de soldaŝi americani, pentru restabilirea ordinii”113

. Tot

de la Devlin aflăm răspunsul ambasadorului: «este o mare eroare să

inviŝi oricare mare putere să trimită trupe în Congo»114

. Atitudinea lui

Timberlake reflecta punctul de vedere oficial american: preşedintele

Eisenhower nu dorea o implicare directă, pentru a nu atrage reacŝia

Moscovei. Martor al ororilor războiului mondial, liderul de la Casa

Albă era obsedat de orice posibilă greşeală ca ar fi împins lucrurile până

acolo încât, „să se treacă dincolo de linia foarte subŝire ce separa

războiul rece de un război cald atomic”115

. Iată de ce, Eisenhower

privilegia recursul la serviciile „Căştilor albastre” ale ONU. De altfel,

pe 24 iulie, premierul Lumumba a plecat, pentru a pleda cauza

independenŝei şi unităŝii Congoului, într-un turneu de trei săptămâni ce

l-a purtat în Ghana, Anglia, sediul ONU din New York, SUA, Canada,

Tunisia, Maroc şi Guineea. Momentul de vârf al deplasării s-a

înregistrat pe parcursul vizitei în SUA. Astfel, la sediul ONU, el a

110

D. Moraru, Secvenţe africane, în Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 49. 111

Cf. R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p.

316; vezi şi J.B. Duroselle, A Kaspi, op.cit., p. 164. 112

H. Boroda, Lumumba attend sa revanche, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 150,

mars 2002, p. 25; vezi şi C. Duodu, op.cit. (2), p. 81; M. Meredith, op.cit., p. 103. 113

O. Boateng, op.cit., p. 11. 114

Ibidem. 115

Ibidem, p. 11-12.


95

obŝinut de la secretarul general, suedezul Dag Hammarskjöld, trimiterea

în Congo a 3.500 de „căşti albastre” (ulterior, efectivele ONU, recrutate

din ŝări africane, asiatice şi europene, au sporit la 20.000 de oameni).

Promiŝătoare la început, relaŝiile Lumumba-Hammarskjöld se vor

degrada rapid, premierul congolez acuzând pe secretarul general al

ONU „că ar conspira [împreună] cu Belgia”116

. Oprirea la Washington,

a fost decepŝionantă. Suspiciunea reciprocă era dovedită de faptul că,

preşedintele Eisenhower a plecat în vacanŝă la Newport (Rhode Island),

pentru a nu-l întâlni pe Lumumba. În plus, respingând sugestiile

Departamentului de Stat de a discuta cu secesioniştii, premierul congolez

a lăsat impresia că este un om «cu care nu se poate negocia»117

.

Dezamăgit de pasivitatea Occidentului, Lumumba s-a orientat, de

la jumătatea lunii august, spre „cealaltă extremă a evantaiului politic:

URSS”118

. Astfel, el a adresat un mesaj liderului sovietic Nikita

Hruşciov, în care se spunea: «neutralitatea Republicii Congo este

ameninŝată de Belgia şi unele ŝări occidentale ce sprijină complotul

Belgiei împotriva independenŝei noastre. De aceea vă rugăm să urmăriŝi

îndeaproape evoluŝia situaŝiei din Congo. Există posibilitatea să fim

constrânşi să cerem intervenŝia Uniunii Sovietice, dacă lagărul

occidental nu pune capăt agresiunii împotriva suveranităŝii Republicii

Congo»119

. Aflat la faŝa locului, spionul american Larry Devlin ne

spune că, pe parcursul lunii august, „câteva sute de sovietici şi-au făcut

apariŝia în Congo”120

. Alte surse completează că, nomenklatura de la

Kremlin i-a furnizat lui Lumumba „mijloace de transport, arme şi

consilieri militari, pentru a mătura regimurile separatiste din Katanga şi

Kasaï”121

. În consecinŝă, premierul congolez era privit de Occident ca

un „Fidel Castro african”122

, iar ŝara lui s-a transformat „în terenul de

confruntare dintre ideologia comunistă şi cea anticomunistă”123

.

116

D. Moraru, op.cit., p. 49; vezi şi J.B. Duroselle, A. Kaspi, op.cit., p. 164. 117

Vezi S. Andriamirado, Mobutu prend le pouvoir, în Dossiers secrets de

l’Afrique Contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA Livres, 1991, p. 112; M. Meredith,

op.cit., p. 104. 118


S. Andriamirado, op.cit., p. 111. 120



T. Vasconcelos, La CIA a financé les assassins de Patrice Lumumba, în Le

Nouvel Afrique Asie, no. 159, déc. 2002, p. 16. 123

J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit, p. 390.

Viorel Cruceanu

96

Americanii imaginaseră un scenariu catastrofă: „controlând pe

Lumumba şi, implicit, controlând Congo, sovieticii şi-ar fi extins

influenŝa şi în cele nouă ŝări vecine: Congo-Brazzaville, Republica

Centrafricană, Sudan, Uganda, Rwanda, Burundi, Tanzania, Zambia şi

Angola”124

. Vizibil exagerată, această percepŝie era ridiculizată, chiar

din epocă, de Mahmoud Khiari, şeful operaŝiunilor civile ale ONU în

Congo, care afirma că preşedintele Eisenhower „vedea «roşu»

pretutindeni, chiar sub culoarea cea mai «neagră», autentic africană”125

.

Mai realist, americanul Devlin consideră, fără echivoc, faptul că

«Lumumba nu era comunist»126

. El afirmă însă că, „Lumumba a

încercat să se folosească de sovietici, dar că, în cele din urmă, aceştia

s-au folosit de el”127

. Însă, dincolo de aceste exerciŝii de imaginaŝie, un

lucru este clar: prin apelul adresat Moscovei, „Lumumba şi-a semnat

sentinŝa de condamnare la moarte”128

.

Încheierea „Războiului Rece” ne-a dovedit că problema asasinării

lui Lumumba a fost o problemă de stat. Declasificarea a numeroase

documente secrete, după 1990, permite, astăzi, perceperea exactă a

nivelului de implicare al SUA şi al Belgiei, în neutralizarea şi

eliminarea liderului naŝional congolez129

.

*

* *

„Agenţia Centrală de Investigaţii” a Statelor Unite (CIA) a

124


Cf. Lumea, nr. 7, 11 febr. 1965, p. 30. 126


Ibidem, p. 13. 128

Vezi Patrice…, p. 63. 129

Vezi, pe această temă, excelentele producŝii semnate de: Ludo de Witte,

L’Assassinat de Lumumba, Paris, Karthala, 2000, 415 p; H. Boroda, Lumumba

vengé, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 129, juin 2000, p. 8-11; idem, Lumumba attend

sa revanche, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 150, mars 2002, p. 24-25; T. Vasconcelos,

op.cit., p. 15-16; B. Caron, Lumumba: histoire d’un assassinat, în Afrique-Asie, no.

26, janv. 2008, p. 26-28; S. Andriamirado, op.cit., p. 107-135; O Boateng, op.cit., p. 8-

18; vezi şi capitolul Asasinii lui Lumumba, în V. Cruceanu, Asasinate ale secolului

XX. Africa: radiografia asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002, p.

69-90; vezi capitolul Conspiraţia, în V.P. Borovička, Ştiţi la cât apune Soarele,

domnule general?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 71-99.


97

elaborat un plan secret de eliminare a lui Lumumba, imediat după vizita

premierului congolez la Washington. O parte din adevăr a ieşit la

lumină în 1975, datorită investigaŝiilor „Comisiei senatoriale Church”.

Remarcabilul ziarist Sennen Andriamirado, de la Jeune Afrique, a avut

acces la Raportul comisiei şi, în 1991, a publicat un studiu care, la

momentul respectiv, cuprindea revelaŝii surprinzătoare. Astfel,

referindu-se la şedinŝa „Consiliului Securităŝii Naŝionale” al SUA, de la

începutul lunii august 1960, Andriamirado citează un fragment din

mărturia lui Robert Johnson, membru al respectivului organism: «la un

moment dat preşedintele Eisenhower a spus ceva – nu-mi mai amintesc

exact cuvintele – dar am înŝeles că era un ordin de lichidare a lui

Lumumba»130

. Apoi, Johnson a procedat la un efort de memorie,

prezentând Comisiei şi precizările directorului general al CIA, Allen

Dulles: «Lumumba este la fel ca şi Castro, dacă nu chiar mai rău (...).

Lumumba a fost cumpărat de comunişti»131

. La rândul său, Robert

Bissel, şeful Departamentului „operaŝiuni clandestine” al CIA (în

perioada 1959-1962), a recunoscut că după o altă şedinŝă, cea din 18

august, prezidată tot de Eisenhower, el a comunicat rezidentului

Agenŝiei de la Léopoldville: «sunteŝi autorizat să declanşaŝi

operaŝiunea»132

. Dar, cea mai clară dovadă o reprezintă circulara CIA

din 26 august 1960, semnată de însuşi Allen Dulles, şi confirmată şi în

memoriile lui Lawrence Devlin. În document se spune: «Aici, la

cartierul general, s-a ajuns la concluzia foarte clară că atâta timp cât

Lumumba deŝine cea mai înaltă funcŝie, rezultatul inevitabil va fi

haosul, în cel mai bun caz, sau o cale deschisă comunismului în Congo,

în cel mai rău caz. Acest fapt va avea consecinŝe dezastruoase pentru

prestigiul Naŝiunilor Unite şi pentru interesele lumii libere. În

consecinŝă, am decis că îndepărtarea sa trebuie să fie un obiectiv

urgent şi principal, un obiectiv prioritar al acţiunilor noastre

secrete [subl.ns.]»133

. Americanii au apelat la otravă: „un tub cu pastă

de dinŝi pe care, dacă Lumumba l-ar fi folosit, ar fi murit, aparent, de

poliomielită”134

. Produsul a fost preparat de „chimistul” CIA, Sidney

130


Ibidem. 132

Ibidem, p. 113. 133

Vezi O. Boateng, op.cit., p. 14; S. Andriamirado, op.cit., p. 113; B. Caron, op.cit.,

p. 27; M. Meredith, op.cit., p. 106. 134

O. Boateng, op.cit., p. 15; M. Meredith, op.cit., p. 108.

Viorel Cruceanu

98

Gottlieb. Acesta, sosit la Léopoldville, la sfârşitul lui septembrie, i-a

înmânat lui Devlin substanŝa toxică. Numai că, „Devlin nu reuşeşte să

găsească omul care să ajungă în intimitatea liderului congolez şi planul

eşuează”135

. Rezidentul CIA din Congo fusese avertizat de şefii de la

Langley să „nu lase urme, care să ducă spre guvernul Statelor Unite”136

.

Să mai spunem că, în anul 2002, americanul Stephen R.

Weissman, membru al „subcomitetului Africa”, al Camerei

Reprezentanŝilor (1986-1991), a publicat o serie de documente secrete

(neaccesibile „Comisiei Church”), ce dovedeau că SUA au furnizat

însemnate sume de bani adversarilor politici ai lui Lumumba, inclusiv

Kasavubu şi Mobutu („proiectul Wizard”). Aceste sume erau cuprinse

între 250.000 şi 500.000 de dolari137

şi, adesea, au intrat direct în

buzunarul destinatarilor.

SUA n-au reuşit eliminarea fizică a liderului congolez, dar au

jucat un rol major în ruinarea carierei sale politice. Astfel, L. Devlin ne

mărturiseşte că principalii rivali ai lui Lumumba (Kasavubu, C. Adoula,

J. Iléo) erau „doar simple piese de şah în mâinile americanilor şi ale

occidentalilor”138

. Într-o primă fază, folosindu-se de aceste „piese”,

americanii au încercat să se debaraseze de Lumumba pe cale

„constituŝională”. Sub pretextul salvării ŝării de pericolul sovietic,

preşedintele Kasavubu l-a demis pe premierul Lumumba, la 5

septembrie. Numai că, actul preşedintelui trebuia confirmat de

Parlament. În ciuda „operaŝiunii de influenŝare”139

exercitate de

americani, Camera şi Senatul au respins lovitura de forŝă a

preşedintelui. Mai mult, pe 13 septembrie, ele au reconfirmat guvernul

Lumumba, căruia i-au acordat puteri depline. O asemenea perspectivă

reprezenta un dezastru pentru interesele occidentale în Congo. Iată de

ce, americanii au jucat ultima carte, decisivă, în ziua de 14 septembrie

1960: lovitura de stat efectuată de omul „situaŝiilor murdare”, colonelul

Joseph Désiré Mobutu, şeful Statului Major al Armatei. Parlamentul a

fost dizolvat, iar primul ministru arestat; în schimb, Kasavubu şi-a

păstrat funcŝia. Demiterea şi arestarea lui Lumumba au agravat situaŝia

din ŝară. Adepŝii săi s-au retras în regiunile estice formând, la

135

D. Moraru, op.cit., p. 50; vezi şi Newsweek, no. 16, April 21, 1997, p. 22. 136


T. Vasconcelos, op.cit., p. 16. 138


Ibidem, p. 14.


99

Stanleyville, un «guvern popular» sub conducerea lui Antoine Gizenga.

Acest guvern şi-a propus ca obiectiv esenŝial apărarea independenŝei şi

unităŝii Republicii Congo. Prin urmare, aici s-a constituit şi o „Armată

Populară de Eliberare” care, sub conducerea unor caractere puternice

precum Gaston Soumialot, Christophe Gbenye şi Pierre Mulele, va

rezista până în 1965.

După momentul 14 septembrie 1960, duşmanii lui Lumumba şi-au

dat seama că, fostul premier, «în opoziŝie, este la fel de periculos ca şi

la putere»140

. Pentru ei se impunea, mai mult ca niciodată, eliminarea

unui asemenea adversar incomod. Din acest moment a intrat în scenă

Belgia. Timp de peste trei decenii, autorităŝile belgiene au păstrat un

secret absolut asupra operaŝiunilor desfăşurate în Congo. Până în

septembrie 1999, când şi-a făcut apariŝia un „justiŝiar” al istoriei:

sociologul Ludo de Witte care a publicat, în limba flamandă, lucrarea

„De Moord op Lumumba”. După trei luni, ea a fost tradusă în limba

franceză, sub titlul „L’Assassinat de Lumumba” (apărută în ianuarie

2000). Dovedind onestitate şi rigoare ştiinŝifică, Ludo de Witte a

realizat o producŝie de excepŝie, fundamentată pe surse inedite, precum

Arhivele Naŝiunilor Unite de la New York, Arhivele Ministerului de

Externe de la Bruxelles, dar şi o multitudine de note de serviciu ale

funcŝionarilor coloniali belgieni.

În demersul său, de Witte a stabilit o corespondenŝă inedită între

două momente diferite ale istoriei coloniale belgiene: cel de l-a sfârşitul

secolului al XIX-lea, când regele Léopold al II-lea făcea să se graveze

în marmură o revendicare imperativă: «Belgia are nevoie de o colonie»,

respectiv cel de la mijlocul secolului al XX-lea, când, sub domnia

strănepotului său Baudouin I, „Belgia avea nevoie de un asasinat”141

.

Pornind de la această paradigmă, sociologul belgian stabileşte

responsabilităŝile factorilor implicaŝi. Din capul locului, el afirmă că

„guvernul belgian condus de Gaston Eyskens este direct responsabil de

asasinarea primului ministru congolez”142

. Mai mult, pe baza arhivelor

secrete investigate, Ludo de Witte stabileşte identitatea membrilor

cercului restrâns ce a decis soarta lui Lumumba: Harold d’Aspremont

Lynden, ministrul afacerilor africane, Pierre Wigny, ministrul afacerilor

140


L. de Witte, op.cit., p. 189. 142

Ibidem, p. 14.

Viorel Cruceanu

100

externe, maiorul Jules Loos, consilierul militar al ministrului afacerilor

africane, colonelul Frédéric Vandewalle, fost şef al serviciilor de

Securitate colonială (reactivat şi trimis în Katanga) şi colonelul Louis

Marlière, consilierul militar al lui Mobutu. Rămâne, însă, o

necunoscută: gradul de implicare al regelui, care nutrea convingerea că,

«nu se poate permite ca realizările ultimilor 80 de ani să fie distruse de

politica detestabilă a unui singur om»143

. Educaŝia sa religioasă

reprezenta un argument care să-l protejeze de orice suspiciune. Exista,

totuşi, un element ce conduce spre certitudinea că tânărul Baudouin era

la curent cu planul eliminării lui Lumumba: relaŝia sa, foarte specială,

cu familia d’Aspremont Lynden. Astfel, unchiul, Gobert, ocupa poziŝia

extrem de influentă de mareşal al Curŝii, în timp ce nepotul, Harold,

exercita nevralgica funcŝie de ministru al afacerilor africane. De altfel,

acesta din urmă a emis, la 5 octombrie 1960, o circulară în care se

afirma, cât se poate de explicit: «obiectivul principal ce trebuie urmat,

în interesul Congoului, Katangăi şi Belgiei este eliminarea definitivă a

lui Lumumba [subl.ns.]»144

. În acest sens, începând cu 6 octombrie,

persoanele menŝionate mai sus, au pus la punct detaliile operaŝiunii anti-

Lumumba, operaŝiune cunoscută sub numele de «Planul Barracuda».

Esenŝa planului o reprezenta «neutralizarea fizică»145

lui Lumumba cu

largul concurs al marionetelor locale.

Două evenimente, petrecute la sfârşitul lunii noiembrie 1960,

aveau să precipite lucrurile. Primul, a fost reprezentat de alegerile

prezidenŝiale din SUA. Scrutinul de peste Ocean s-a încheiat cu

înfrângerea candidatului republican, Richard Nixon (vicepreşedintele

lui Eisenhower) şi cu victoria candidatului democrat, John F. Kennedy.

În perspectiva transferului de putere (20 ianuarie 1961), administraŝia

Eisenhower a decis „clasarea” dosarului Lumumba. Totuşi, americanii

vor fi activi în continuare, dar în umbra belgienilor. Cel de-al doilea, l-a

reprezentat evadarea lui Lumumba (arestat la domiciliu, după 14

septembrie). El s-a îndreptat spre Stanleyville, unde se retrăseseră şi

adepŝii săi. Cursa spre libertate a fostului premier a durat doar cinci

zile: pe 2 decembrie, a fost arestat la Maweka (1200 kilometri de

143


Ibidem; vezi şi H. Boroda, Lumumba vengé, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129,

juin 2000, p. 8. 145

M. Meredith, op.cit., p. 109.


101

Stanleyville) de oamenii lui Mobutu. Numai că, reŝinerea

charismaticului Lumumba reprezenta o adevărată povară, pentru

autorităŝile centrale. De altfel, ministrul de externe al Katangăi, Evariste

Kimba, ironiza cu maliŝie că «guvernul de la Léo[poldville] nici nu este

capabil să-l ŝină prizonier pe Lumumba»146

. Prin urmare, fostul premier,

însoŝit de doi apropiaŝi colaboratori, Joseph Okito şi Maurice Mpolo, a

fost transferat la Elisabethville, la ireductibilul său rival, Moïse

Tshombé (în urma ordinului personal, din 16 ianuarie 1961, al

ministrului Harold d’Aspremont Lynden). Mutarea prizonierilor

confirma spusele colonelului Vandewalle, conform cărora «regimul [lui

Tshombé – nota ns.] este considerat, din ce în ce mai mult, ca fiind

afacerea a circa 100 de katanghezi vânduŝi albilor»147

. În acelaşi timp,

expedierea lui Lumumba în Katanga puncta „evoluŝia ineluctabilă spre

moarte a unui om care simboliza, de la început, inacceptabilul, deoarece

el ridica idealul său politic mai presus de interesele partizane”148

.

Timp de aproape patru decenii, responsabilitatea asasinării lui

Lumumba, Okito şi Mpolo a fost un act difuz. Pentru o bună parte a

cunoscătorilor vina revenea lui Joseph Désiré Mobutu. Fostul sergent

din „Forŝa Publică” a purtat, de la început, stigmatul trădării. Încă din

1959, Lumumba a fost avertizat că Mobutu era „un fost agent al

securităŝii belgiene”149

. Mai mult, ani de zile a circulat şi zvonul că

Mobutu „fusese recrutat, după proclamarea independenŝei, şi de

CIA”150

. Totuşi, în memoriile sale publicate în 2007, deci la 10 ani după

moartea celui incriminat, Larry Devlin afirmă că „Mobutu nu a fost

niciodată agent american şi nici nu a existat intenŝia să-l atragem pe

această cale”151

. Având în vedere interesele americane, Devlin

concluzionează că, „în septembrie 1960, Mobutu a fost omul potrivit la

locul potrivit”152

. Trebuie să admitem, aici, şi o eroare a lui Lumumba,

în ce priveşte selectarea cadrelor MNC: treptat, el s-a îndepărtat de

„democraŝi veritabili”, precum Iléo şi Adoula, şi s-a înconjurat de

146


Ibidem, p. 175. 148

Cf. Jeune Afrique L’intelligent, no 2073, du 3 au 9 oct. 2000, p. 51. 149

P. de Vos, op.cit., p. 240; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 103.. 150

Cf. The New York Times, în Jeune Afrique, no. 1900, du 4 au 10 juin 1997, p. 9;

vezi şi C. Duodu, op.cit. (2), p. 82. 151


Ibidem.

Viorel Cruceanu

102

„incapabili şi veleitari” precum Mobutu153

. Revenind la rolul jucat de

Mobutu în moartea lui Lumumba, să ne oprim şi asupra aprecierilor

colonelului Marlière; acesta declara că Mobutu «a acŝionat ca Pilat din

Pont: a pretins mereu că totul s-a petrecut fără ştiinŝa lui, în timp ce, în

realitate, era la curent cu tot ce se punea la cale”154

.

De asemenea, o parte a oprobriului public s-a îndreptat spre

Tshombé şi adjunctul său, Godefroy Munongo. La rândul lor, cei doi se

fac vinovaŝi de felonie. Nu întâmplător, Tshombé a rămas pentru istorie

drept „una din personalităŝile cele mai penibile dintre politicienii

africani”155

. „Moştenitorii” politici ai foştilor secesionişti katanghezi

caută să-i disculpe amintind că, „Lumumba fusese atroce torturat

înainte de a fi transportat la Lubumbashi”156

. Afirmaŝia este confirmată

de faptul că, în acele momente fierbinŝi, un medic autohton i-a avertizat

pe Tshombé şi Munongo că „ostaticii se aflau într-o stare foarte proastă

[şi] că le mai rămăseseră doar câteva ceasuri de trăit dacă, bineînŝeles,

nu vor fi transportaŝi de urgenŝă la un spital pentru a li se acorda o

îngrijire specială”157

. Orbiŝi de ură, cei doi nu au manifestat nici cea mai

mică îngăduinŝă pentru semenii lor. Din contră, ei au ordonat noi

„torturi oribile”158

: printre altele, spune un raport de anchetă belgian,

prizonierilor „li s-au înfipt aşchii de lemn sub unghiile de la mâini şi

picioare”159

. După noua porŝie de supliciu, Lumumba, Okito şi Mpolo

au fost predaŝi belgienilor din capitala Katangăi. Liderii secesionişti au

devenit cu atât mai suspecŝi, cu cât, în urma uciderii prizonierilor, au

folosit justificări îndoielnice precum „fuga de sub escortă”160

, sau

asasinarea lor de către „câŝiva ŝărani ce au dispărut de la locul

crimei”161

. Prin oameni ca ei sau Mobutu, belgienii şi-au atins scopul,

provocând impresia că asasinii se află printre rivalii politici locali.

Totuşi, adevărul a fost restabilit de către Ludo de Witte. Astfel,

153

P. de Vos, op.cit., p 98. 154



Révélations sur l’assassinat de Patrice Lumumba, în Le Nouvel Afrique Asie,

no. 94-95, juillet-août 1997, p. 31. 157

V.P. Borovička, op.cit., p. 77. 158

H. Boroda, Lumumba vengé, p. 11. 159


V.P. Borovička, op.cit., p. 79. 161

Ibidem.


103

după actele de barbarie menŝionate mai sus, în seara zilei de 17 ianuarie

1961 (la orele douăzeci şi două), cei trei au ajuns în faŝa unui „Consiliu

militar” belgian alcătuit din: colonelul Frédéric Vandewalle, locotenent-

colonelul André Grandjean, locotenent-colonelul Jean-Marie

Crèvecoeur, maiorul Guy Weber, comandantul Armand Verdickt şi

căpitanul-comandant René Smal. Fără complexe de conştiinŝă, aceşti

ofiŝeri au hotărât punerea în aplicare a dispoziŝiilor finale ale «Planului

Barracuda». Deznodământul a fost coordonat tot de doi belgieni:

comisarul de poliŝie Frans Verscheure (consilier al şefului serviciilor

katangheze de poliŝie, Pius Sapwe) şi căpitanul Julien Gat, de la poliŝia

militară din capital Katangăi (care a comandat plutoanele de execuŝie,

alcătuite din câte doi militari şi doi poliŝişti autohtoni, aparŝinând

trupelor lui Tshombé). Cei trei lideri naŝionalişti au fost executaŝi în

toiul nopŝii, în ordinea Okito, Mpolo, Lumumba. Ei au fost aşezaŝi cu

spatele la „un copac impozant, înalt de 10 metri şi cu un diametru de 80

centimetri”162

. Spectacolul a durat mai puŝin de cincisprezece minute şi

a avut, ca spectatori, pe Tshombé şi Munongo. La sfârşitul macabrei

scene, soldaŝii «au adunat o jumătate de kilogram de tuburi de

cartuşe»163

. Descriind tabloul asasinatului cu lux de amănunte, Ludo de

Witte reuşeşte să provoace o emoŝie intensă cititorului, culminând cu o

suprapunere de planuri: „când Brassinne [unul din participanŝii la

evenimente – nota ns.] va vizita locul execuŝiei, după 27 de ani,

arborele era în continuare ciuruit de gloanŝe”164

.

Cadavrele victimelor au fost înhumate, în mare grabă, la faŝa

locului. Însă, existenŝa gropii comune constituia o dovadă mult prea

elocventă a crimei. În consecinŝă, la patru zile după asasinat, comisarul

de poliŝie Gerard Soete a primit sarcina, împreună cu fratele său mai

mic, să organizeze dispariŝia cadavrelor. Cei doi „au decupat corpurile

cu un ferăstrău şi au dizolvat bucăŝile rezultate în acid sulfuric, într-un

recipient al UMHK”165

. După apariŝia cărŝii lui L. de Witte, octogenarul

Soete şi-a recunoscut faptele. Mai mult, el a exhibat în faŝa ziariştilor

care l-au intervievat suvenirurile sale: o falangă, doi dinŝi şi un glonte

ce a perforat craniul lui Lumumba166

(ulterior, într-o apariŝie TV, avea

162


Ibidem, p. 272. 164

Ibidem. 165

H. Boroda, Lumumba vengé, p. 11. 166

L. de Witte, op.cit., p. 9.

Viorel Cruceanu

104

să declare că s-a despărŝit de preŝioasele relicve, aruncându-le în Marea

Nordului).

Asasinarea lui Lumumba a reprezentat „încoronarea a şase luni de

intervenŝie occidentală în Congo”167

. Istoricul belgian, Benoît

Verhaegen, afirmă, cu deplin temei, că „eşecul şi moartea sa sunt în

ordinea lucrurilor coloniale şi postcoloniale”168

. Ideea se regăseşte, pe

un plan mai dezvoltat, şi la L. de Witte. Astfel, pe termen scurt,

eliminarea lui Lumumba a permis înscrierea fermă a Congoului pe

orbita sferei de influenŝă occidentale, act consolidat prin preluarea

puterii de către Mobutu, la 24 noiembrie 1965. Pe termen lung,

consideră de Witte, „succesul neocolonialist din Congo avea să anunŝe

refluxul mişcării anticolonialiste la scară continentală”169

. Judecata este

pertinentă, sociologul belgian referindu-se la întârzierea decolonizării

posesiunilor portugheze şi la răgazul câştigat de regimurile rasiste din

Rhodesia şi Africa de Sud. În sfârşit, istoricul congolez Anicet Mobe

apreciază că „după asasinarea lui Patrice Lumumba, Occidentul şi-a

consolidat mijloacele militare, politice, financiare, ideologice şi chiar

culturale, pentru a controla întregul eşichier politic congolez”170

. El

concluzionează că, prin cea de-a doua lovitură de stat a lui Mobutu (24

noiembrie 1965), „ŝara a fost încredinŝată omului cel mai dispus să

asigure salvgardarea intereselor occidentale”171

în Congo.

Din fericire, istoria şi-a corectat erorile de parcurs. În ultima

scrisoare adresată soŝiei sale, Pauline (mamă a trei copii, văduvă la 28

ani), Patrice Lumumba s-a dovedit profetic: «Nu există libertate fără

demnitate, cum nu există demnitate fără dreptate şi nici oameni liberi

fără independenŝă (...). Istoria îşi va spune cuvântul, într-o zi. Nu va fi

istoria predată la Bruxelles, Paris, Washington sau Naŝiunile Unite, ci

istoria care se învaŝă în ŝările eliberate de colonialism şi de lacheii

colonialismului. Africa îşi va scrie propria sa Istorie care va fi, atât la

nord cât şi la sud de Sahara, o istorie glorioasă şi demnă”172

. Astăzi,

167

H. Boroda, op.cit., p. 8. 168



Vezi Les racines du mal congolais, în Le Nouvel Afrique Asie, no 180, sept. 2004,

p. 15. 171

Ibidem, p. 11. 172

Vezi La dernière lettre de Lumumba, în Jeune Afrique, no 1838, du 27 mars au

2 avril 1996, p. 72-73.


105

această istorie nu poate fi concepută fără numele lui Lumumba, devenit

„simbolul unei Africi suferinde, revoltate şi victimizate”173

, şi pe care

„moartea l-a transformat într-unul dintre cei mai faimoşi martiri ai

timpurilor moderne”174

. Datorită destinului „tragic prin scurta sa

existenŝă, dar strălucitor prin ŝinuta şi densitatea faptelor”175

, fostul

premier congolez (ce a deŝinut magistratura doar 67 de zile) a dobândit

statura unui erou antic. Mentalul colectiv şi-a însuşit această

dimensiune grandioasă deoarece «Lumumba a intrat în istorie pe o uşă

largă: cea a eroismului şi martiriului»176

.

Cartea lui Ludo de Witte a avut profunde reverberaŝii. Imediat,

şase dintre persoanele implicate, foşti agenŝi sau funcŝionari coloniali,

şi-au recunoscut faptele în presă ori în emisiuni radio-televizate. Sub

impactul respectivelor mărturisiri, Parlamentul belgian a decis, în mai

2000, crearea unei comisii de anchetă parlamentare. Comisia a întocmit

un voluminos raport (1000 de pagini), publicat în noiembrie 2001.

Documentul a tratat cu menajamente elita politică belgiană din epocă,

în special pe regele Baudouin I şi pe premierul social-creştin Gaston

Eyskens. Astfel, raportul accentuează că guvernul belgian şi-a propus

doar „eliminarea politică”177

şi nu „eliminarea fizică”178

a lui

Lumumba. În schimb, el recunoaşte că transferul ex-premierului

congolez în Katanga a fost «organizat de autorităŝile congoleze cu

sprijinul instanŝelor guvernamentale belgiene»179

. Evitând să identifice

cu exactitate persoanele implicate direct, Raportul concluzionează că

„unii miniştri şi alŝi actori belgieni din epocă au o responsabilitate

morală”180

în asasinarea lui Lumumba. Totuşi, Belgia a dat dovadă de

curaj politic, cerând public scuze, la 5 octombrie 2002, prin persoana

ministrului de externe, Louis Michel: «Guvernul consideră că trebuie să

prezinte familiei lui Patrice Lumumba şi poporului congolez profundele

173

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 459; vezi şi C. Duodu, op.cit.

(1), p. 43. 174


Cf Lumea, nr. 22, 27 mai 1965, p. 24. 176

Cf. B. Verhaegen, op.cit., p. 197. 177

B. Caron, op.cit., p. 27-28; vezi şi C. Braeckman, La Belgique confrontée à son

passé colonial, în Le Monde Diplomatique, no. 574, janvier 2002, p. 23. 178

B. Caron, op.cit., p. 28. 179

Ibidem. 180

Ibidem; vezi şi C. Braeckman, op.cit., p. 23.

Viorel Cruceanu

106

şi sincerele lui regrete şi scuze pentru durerea pe care le-a provocat-o»181

.

Însă, important este şi faptul că, prin strădaniile lui Ludo de Witte şi

prin recunoaşterile implicite ale Raportului comisiei parlamentare de

anchetă, „generaŝiile viitoare s-au emancipat de obsesia unei enigme

neelucidate”182

.

*

* *

După moartea lui Lumumba, Congo s-a adâncit într-un costisitor

război civil, soldat cu moartea a 500.000 de persoane183

. Situaŝia a fost

restabilită de Mobutu184

(devenit între timp general), cu sprijinul

forŝelor ONU (care au lichidat secesiunea katangheză) şi cu ajutorul

americanilor şi occidentalilor (fapt ce a permis zdrobirea rebeliunii

lumumbiste din est). Privit ca „salvatorul patriei”, Mobutu se afla deja

în antecamera puterii. Nimic surprinzător, prin urmare, când, la 24

noiembrie 1965, a efectuat o nouă lovitură de stat, asumându-şi funcŝia

de preşedinte al Republicii (urmată de instituirea sistemului

prezidenŝial, la 26 octombrie 1966). Afirmaŝia conform căreia Mobutu a

preluat puterea cu sprijinul CIA, a ajuns, cu trecerea timpului, o

axiomă. Numai că, în memoriile sale, Larry Devlin pune lucrurile la

punct: «Nu am fost consultat şi nici nu am fost implicat [în al doilea

puci iniŝiat de Mobutu – nota ns.]»185

. Probabil că şeful spionilor

americani din Congo spune adevărul; dar, până atunci, pe tot parcursul

181

B. Caron, op.cit., p. 28; vezi şi Lumea Magazin, nr. 3, mart. 2002, p. 4. 182

V. Cruceanu, Asasinate…, p. 69. 183

Vezi idem, Africa: un continent al crizelor cu repetiţie, în Dosarele Istoriei, nr.

11 (39), nov. 1999, p. 44. 184

Joseph Désiré Mobutu s-a născut pe 14 octombrie 1930, la Lisala (Provincia

Ecuatorială). La 18 ani s-a angajat în „Forŝa Publică”. Neavând nici o şansă de

promovare, renunŝă la cariera armelor şi se dedică jurnalismului. În 1958 îl cunoaşte

pe Lumumba şi aderă la MNC (a făcut parte din delegaŝia partidului, la „Masa

Rotundă” de la Bruxelles). În contextul delicatelor evenimente ce au urmat

proclamării independenŝei, Lumumba l-a desemnat şef al Statului Major al Armatei,

cu gradul de colonel. Oportunist, Mobutu şi-a trădat mentorul şi s-a raliat

preşedintelui Kasavubu. Drept recompensă, acesta din urmă l-a avansat general

(februarie 1961) şi l-a numit comandant al Armatei Naŝionale. La momentul potrivit,

Mobutu l-a sacrificat şi pe Kasavubu, preluând întreaga putere. 185

O. Boateng, op.cit., p. 18.


107

crizei congoleze, CIA s-a aflat alături de Mobutu şi de cercul său

restrâns de adepŝi, numit „Grupul de la Binza” (Justin-Marie Bomboko,

Albert Ndele, Cyrille Adoula şi Victor Nendaka). De altfel, istoricul

congolez Anicet Mobe afirmă, cu deplin temei, că Mobutu „a fost cel

mai mare aliat al SUA pe continent”186

.

Referindu-se la momentul confiscării deplinei puteri, Mobutu

avea să afirme: «În prima zi nu ştiam ce să fac, sau cum să încep»187

;

însă, aşa cum arăta Sennen Andriamirado, „avea să înveŝe foarte repede

şi pentru multă vreme”188

. Un prim gest important a fost o adevărată

lovitură de imagine: pe 30 iunie 1966, Mobutu l-a reabilitat şi declarat

„erou naŝional” pe Patrice Lumumba189

. Simultan, cu o însemnată doză

de ipocrizie, el s-a autoproclamat moştenitorul spiritual şi politic al

premierului-martir. De asemenea, începând cu 1 iulie 1966, Mobutu a

decis africanizarea toponimelor: Léopoldville s-a transformat în

Kinshasa, Stanleyville în Kisangani, Elisabethville în Lubumbashi etc.

A urmat apoi crearea unei solide baze de putere, prin constituirea

partidului unic (20 mai 1967), „Le Mouvement Populaire de la

Révolution” (MPR). Apariŝia MPR legitima „viziunea sa autoritară, în

ce priveşte exercitarea puterii”190

. Mobutu „era convins că regimul

multipartit nu corespunde realităŝii locale, căci, aşa cum spunea el, «în

nici un sat african nu găseşti, la intrare, pe şeful majorităŝii, iar la ieşire,

pe cel al opoziŝiei»191

. Ştiind să se folosească, în mod abil, „de oameni

şi de ocazii”192

, el a exercitat, timp de 32 de ani, o putere

discreŝionară193

, bazată pe autencitate, cultul personalităţii şi

corupţie instituţionalizată.

Autenticitatea se dorea o „filosofie politică” menită să valorizeze

vechile tradiŝii africane194

. Ea a început timid, în 1966, cu africanizarea

186

Les racines du..., p. 12. 187


Ibidem. 189

Vezi cuvintele elogioase la adresa lui Lumumba, în primul său interviu acordat

revistei Lumea, nr. 24, 8 iun. 1967, p. 13-14; un al doilea interviu a fost publicat în

idem, nr. 36, 3 sept. 1970, p. 5. 190

Cf. Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 27. 191

Ibidem, p. 28; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 295-296. 192

Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 27. 193

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Homo tyrannicus: Mobutu şi Eyadéma, în

Istorie şi Civilizaţie, nr. 4, ian. 2010, p. 71-76. 194

Vezi teoretizarea „autenticităŝii” în Gândirea politică africană…, p. 464-470;

Viorel Cruceanu

108

toponimelor şi a continuat în 1967, cu naŝionalizarea UMHK şi a

companiei aeriene belgiene, Sabena. Autenticitatea a atins momentul de

vârf la începutul anilor ’70. Acum, procesul capătă amploarea unei

veritabile „revoluŝii culturale”, după modelul Chinei lui Mao Zedong.

De acum înainte, autenticitatea cuprinde toate compartimentele sociale,

de la „modul de viaŝă”, până la maniera „de a gândi, de a se îmbrăca,

sau chiar de a mânca...”195

. Astfel, „marea ofensivă” a autenticităŝii s-a

declanşat la 27 august 1971, când generalul J.D. Mobutu a decis

schimbarea denumirii ŝării din Congo (după numele bantu de N’Kongo

al fluviului), în Zair (de fapt o gravă eroare, numele de Zair fiind dat

cursului de apă chiar de... portughezi!). A urmat, prohibirea numelor

creştine. Exemplul a fost oferit chiar de preşedinte, „occidentalul”

Joseph-Désiré, fiind înlocuit de o lungă simbolistică autohtonă: Mobutu

Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, adică „războinicul

atotputernic, cu voinŝă de neînfrânt, ce pârjoleşte pământul în calea sa şi

zboară din victorie în victorie”196

. S-a schimbat modul de adresare

publică: termenii „domn” şi „doamnă” au fost înlocuiŝi cu „cetăŝean” şi

„cetăŝeană” (însuşi Mobutu era desemnat ca fiind „Cetăŝeanul-

Preşedinte-Fondator”). De asemenea, vestimentaŝia a suferit modificări:

costumul european şi cravata au fost interzise şi schimbate cu tunica

abacost (formulă restrânsă a expresiei în limba franceză „à bas le

costume”). Mobutu şi-a confecŝionat, el însuşi, o nouă imagine: în toate

ieşirile publice avea capul acoperit cu nelipsita tocă din blană de

leopard (animal ce simboliza puterea), sprijinindu-se într-un baston de

abanos sculptat, placat cu aur şi fildeş (al cărui mâner îngemăna două

acvile), simbol al autorităŝii tradiŝionale. Piatra unghiulară a

„autenticităŝii” o reprezenta cultul personalităŝii. Presa, emisiunile

radio-TV şi imensele panouri publicitare din principalele oraşe se

întreceau în glorificări precum: „Unicul ghid”, „Singurul şef”,

„Salvatorul nostru”, „Geniul Zairului”, „Strategul fără egal”,

„Pacificatorul Zairului” sau „Omul Leopard”. Pe bună dreptate s-a

afirmat că nemăsuratul cult al personalităŝii „a degenerat într-o liturghie

extravagantă, copiată după modelul nord-coreeanului Kim Ir Sen”197

.

vezi şi Lumea, nr. 51, 13 dec. 1973, p. 29. 195

Cf. Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 27. 196

M. Meredith, op.cit., p. 295; R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary

Miracles, New York, Public Affairs, 2009, p. 78-79; V. Cruceanu, op.cit., p. 74. 197

Cf. Jeune Afrique, no. 1914, du 10 au 16 sept. 1997, p. 7; vezi şi L’Événement du


109

„Autenticitatea” avea menirea să confere o identitate nouă

Zairului şi pe plan internaŝional. Astfel, Mobutu dorea ca „Zairul să

joace un rol de prim-plan în Africa şi să se bucure de respect în

lume”198

. Pentru aceasta, el „a făcut turul planetei şi s-a folosit de toate

tribunele pentru a-şi exprima, cu francheŝe, ideile; el voia să fie egalul

celor mari”199

. Rolul geostrategic jucat de Zair a crescut odată cu

preluarea puterii, în Angola, de către gruparea marxistă MPLA, condusă

de Agostinho Neto. Prin urmare, Mobutu şi-a consolidat statutul de

„campion” al luptei împotriva comunismului în Africa. În anii ’70-’80,

liderul zairez se afla pe creasta valului. În Occident era primit cu

onoruri. Pentru serviciile mai vechi şi mai noi, preşedintele SUA,

Ronald Reagan (1981-1989), i-a conferit „Ordinul Meritul

American”.

Complezenŝa Occidentului, în special a SUA, Franŝei şi Belgiei, l-a

încurajat pe Mobutu să se transforme într-un adevărat satrap. Procesul

de „zairizare” (o altă denumire a „autenticităŝii”) a condus la un efect

uşor previzibil: întreaga economie a ŝării a intrat pe mâinile clanului

Mobutu şi a camarilei sale. S-a declanşat un jaf instituŝionalizat,

desemnat de revista Le Nouvel Afrique-Asie cu termenul de

cleptocraţie, şi caracterizat de extinderea corupŝiei „la o scară

nemaiîntâlnită în Africa”200

. Clasa „noilor îmbogăŝiŝi”, eminamente

parazitară, alcătuia „un sistem clientelar asemănător celui roman”201

.

Unica sa raŝiune de existenŝă o reprezenta consumul; aşa se face că

Zairul a devenit „cel mai mare importator de automobile Mercedes de la

sud de Sahara”202

. Opulenŝa indecentă a clanului prezidenŝial sfida

bunul simŝ. Încă în 1982, ziaristul Sennen Andriamirado, de la Jeune

Afrique, îi atrăgea atenŝia lui Mobutu, într-un interviu, că averea sa

personală este evaluată la 3 miliarde dolari. Mobutu a dat un răspuns

liric: «Îmi atribuiŝi o avere pe care nu o am (...). Am fost şef de stat

major şi apoi şef al statului, dar, din 1960 până în prezent nu mi-am

Jeudi, no. 339, du 2 au 8 mai 1991, p. 26; idem, no. 301, du 9 au 15 août 1990, p. 28-

29; Newsweek, no. 21, May 26, 1997, p. 4. 198


Ibidem. 200


Cf. Le Point, no. 968, 8 avril 1991, p. 56; R. Dowden, op.cit., p. 371-372. 202

C. Braeckman, Qui fait tenir Mobutu?, în Actuel, no. 31/32, juillet-août 1993,

p. 153.

Viorel Cruceanu

110

schimbat nici dormitorul»203

. Doi ani mai târziu, un raport al „Centrului

naŝional belgian al cooperării pentru dezvoltare”, preciza: «preşedintele

Mobutu a deturnat, în zece ani, 60 de miliarde de franci belgieni

(aproximativ 10 miliarde franci francezi)»204

. Indignat de speculaŝiile pe

seama avuŝiei sale, Mobutu declara în 1988, pe ton de reproş, unui

congresman american: «credeŝi că este o sumă exorbitantă pentru

cineva care, de 22 de ani, este conducătorul unei ŝări atât de mari?»205

(în anii ’90, se pare că respectiva „sumă” se ridica, deja, la 4 miliarde

dolari).

La scurtă vreme după alungarea lui Mobutu, revista Jeune Afrique

a preluat fragmente dintr-o carte semnată de Pierre Janssen, ginerele de

origine belgiană al dictatorului zairez. După o trecere în revistă a

bunurilor imobiliare ale socrului său206

, Janssen a făcut referiri şi la

bani. Astfel, el apreciază că „sume cuprinse între cinci şi zece miliarde

dolari”, au trecut „efectiv prin mâinile preşedintelui”; dar, continuă el,

„în cea mai mare parte ele au fost redistribuite, iar o cotă însemnată a

fost deturnată de anturaj”207

. Prosperitatea clasei conducătoare zaireze

contrasta cu gradul de decrepitudine al statului, ce devenise o pură

„ficŝiune juridică”208

. În anii ’90, administraŝia nu mai funcŝiona:

vapoarele companiei naŝionale fluviale şi avioanele „Air Zaïre” fuseseră

vândute, reŝeaua telefonică amuŝise, reŝeaua rutieră era impracticabilă,

universităŝile şi-au închis porŝile, şcolile nu mai aveau cărŝi şi nici

bănci, în timp ce în spitale medicamentele şi hrana lipseau. Resemnaŝi,

zairezii se consolau cu o glumă plină de amărăciune: «Pe vremea

belgienilor ne obişnuisem cu trei mese pe zi. Cu prima Republică

[perioada 1960-1965 – nota ns.], ne-au fost suficiente două. Apoi, cu

cea de-a doua Republică [instituită la 24 noiembrie 1965 – nota ns.],

raŝia s-a redus la una. Unde se va opri progresul?»209

.

Prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi sfârşitul Războiului

Rece au anulat vechile repere geostrategice. Dictatorii compromiŝători,

203

Vezi Jeune Afrique, no. 1129-1130, du 25 août au 1er

septembre 1982, p. 48. 204

Cf. Le Point, no. 968/1991, p. 56. 205

Ibidem. 206

Vezi Jeune Afrique, no. 1918, du 8 au 14 octobre 1997, p. 40-41; vezi şi V.

Cruceanu, Homo tyrannicus…, p. 75; M. Meredith, op.cit., p. 298-299. 207

Cf. Jeune Afrique, no. 1918/1997, p. 37; vezi şi Newsweek, no. 21/1997, p. 4. 208

Les racines du…, p. 11. 209

Cf. Le Point, no. 1000, 16 nov. 1991, p. 82.


111

precum Mobutu, au ajuns indezirabili pentru protectorii de odinioară.

De pildă, după „sfârşitul războiului din Angola” (1991), dictatorul de la

Kinshasa „era inutil, din punct de vedere strategic”210

. Mai mult,

Mobutu a decăzut la nivelul unui paria, în vremea celor două mandate

ale democratului Bill Clinton (1993-2001). Pentru preşedintele

american, durata „domniei” lui Mobutu se punea şi în termeni etici: «pe

când eram student, el era preşedinte. Când eram guvernator, el încă era

preşedinte. Astăzi, am ajuns eu preşedinte şi el este, în continuare,

preşedinte»211

.

Numărătoarea inversă pentru Mobutu a început odată cu

genocidul din Rwanda (1994). Criza declanşată în regiunea Marilor

Lacuri a reliefat un surprinzător paradox: locul ciocnirii Est-Vest, de

dinainte de 1990, a fost luat de o ciocnire Vest-Vest, franco-

americană212

. Din dorinŝa apărării francofoniei, Franŝa s-a văzut în

ingrata poziŝie de susŝinătoare a regimurilor dictatoriale africane: în

Rwanda, Zair, Togo, Ciad, Djibouti etc. Astfel, paternalismul politic

francez a intrat în concurenŝă cu pragmatismul politic american, SUA

erijându-se în calitate de promotoare ale democraŝiei pe continent.

Primul eşec pentru Franŝa s-a produs în Rwanda unde regimul etnicist al

generalului Juvénal Habyarimana, care a instrumentat genocidul

populaŝiei tutsi (aprilie-iulie 1994), s-a prăbuşit, fiind înlocuit cu o

guvernare pro-americană. Detaşat de realitate, Mobutu, ce se dorea un

„jandarm al regiunii”, cocheta cu ideea invadării Rwandei, pentru

alungarea noului regim de la Kigali. Acest comportament de piroman a

dus la închegarea unei coaliŝii antizaireze, alcătuită din state cu

populaŝie de etnie tutsi: Rwanda, Burundi şi Uganda. De asemenea, cele

trei ŝări au jucat un rol determinant în sprijinirea „Alianţei Forţelor

Democratice pentru Eliberarea Congoului” (AFDLC), constituită în

estul Zairului, la 25 octombrie 1996, sub conducerea lui Laurent-Désiré

Kabila (un lumumbist, fost adept al lui „Che” Guevara). Aşa se face că,

după o impetuoasă ofensivă, pe un front cu o lungime de peste 2.000

km şi cu o durată de doar şapte luni de zile, forŝele AFDLC au ocupat

210

Idem, no. 993, 28 sept. 1991, p. 67. 211

Vezi interviul cu fiul dictatorului, Manda Mobutu, în Jeune Afrique, no. 1940, du

17 au 23 mars 1991, p. 22. 212

Pentru amănunte vezi F. Laloupo, L’Afrique et les rivalités franco-américaines,

în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 89, févr. 1997, p. 16-18.

Viorel Cruceanu

112

Kinshasa (17 mai 1997), alungându-l pe Mobutu213

. Rebelii s-au

bucurat şi de sprijinul altor state africane ce detestau profund regimul

mobutist: Tanzania, Zambia, Angola, Zimbabwe şi RSA. De altfel,

revista Le Nouvel Afrique-Asie consideră că în umbra lui Kabila s-a

aflat „o coaliŝie de conştiinŝă”214

, alcătuită din preşedinŝii Yoweri

Museveni (Uganda), Paul Kagamé (Rwanda), José Eduardo dos Santos

(Angola), Nelson Mandela (RSA) şi... Bill Clinton (SUA).

Inamovibilul dictator zairez s-a refugiat în Maroc, unde s-a stins

din viaŝă după numai patru luni (7 septembrie 1997), măcinat de un

cancer al prostatei215

. A rămas în urmă, dispreŝul său suveran pentru cei

pe care i-a terorizat timp de 32 de ani: «ei îmi datorează totul, eu nu le

datorez nimic»216

, dar şi o profeŝie cinică, ce dovedeşte cât de greu îşi

revine o ŝară după o dictatură crâncenă: «înainte de mine potopul, după

mine potopul!»217

.

*

* *

După alungarea lui Mobutu, Kabila a preluat puterea. Prima sa

măsură: abolirea denumirii de Zair şi revenirea la vechea onomastică

(Republica Democratică Congo). Din nefericire, „dintr-o mare speranŝă,

Kabila s-a transformat, în scurt timp, într-o mare decepŝie”218

, devenind

„un despot la fel de rău ca şi Mobutu”219

. El a sfârşit asasinat, la 16

ianuarie 2001, căzând sub gloanŝele unui caporal din propria gardă

prezidenŝială220

. În acele momente tulburi (ŝara era sfâşiată de luptele

dintre vechii aliaŝi ai lui Kabila – ugandezii, rwandezii – şi noii aliaŝi,

veniŝi din Angola, Namibia şi Zimbabwe), înaltul comandament al

213

Vezi pe larg V. Cruceanu, Kabila versus Mobutu, în Dosarele Istoriei, nr. 3 (43),

mart. 2000, p. 45-47; vezi şi F. Soudan, Chute de Mobutu: la vraie histoire, în

Jeune Afrique, no. 1947, du 5 au 11 mai 1998, p. 14-18. 214

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92, mai 1997, p. 6-13; idem, no. 93, juin 1997, p.

6-13; vezi şi Newsweek, no. 19, May 12, 1997, p. 22. 215

Vezi amănunte în Ziua, 9 sept. 1997, p. 3. 216

Cf. F. Soudan, Que reste-t-il de Mobutu, în Jeune Afrique, no. 2435, du 9 au 15

sept. 2007, p. 78. 217

Ibidem. 218

V. Cruceanu, Kabila versus…, p. 47. 219

Cf. Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 28. 220

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Asasinate…, p. 110-111.


113

AFDLC l-a desemnat ca preşedinte pe Joseph Kabila (născut pe 4 iunie

1971), fiul lui Laurent-Désiré (ajuns, astfel, „cel mai tânăr şef de stat

din lume”221

, al momentului). În ciuda vârstei şi lipsei de experienŝă,

Kabila jr. a reuşit să se impună. Discret, el şi-a constituit „o echipă de

consilieri de calitate”222

, tineri ce reprezentau „o nouă generaŝie, cu

studii în străinătate, fără nici o legătură cu mobutismul sau cu prima

fază a kabilismului”223

. Iată de ce, preşedintele Jacques Chirac (Franŝa)

s-a dovedit extrem de inspirat, referindu-se la calităŝile sale: «Încetaŝi să

mai spuneŝi că tânărul Kabila este timid. El este de o sută de ori mai

valoros ca tatăl său. Ştie ce vrea şi va ajunge departe»224

. Într-adevăr,

Joseph Kabila a readus pacea şi stabilitatea, iar în 2006 a câştigat cel

dintâi scrutin prezidenŝial liber, din istoria ŝării. Pe bună dreptate, el

apare astăzi ca „primul şef de stat [congolez], cu adevărat post-

colonial”225

, dar cu o sarcină pe măsură: clădirea statului de drept şi

realizarea decolajului economic, fapte echivalente „unei a doua

independenŝe”226

. Numai că, trecerea timpului i-a alterat calităŝile,

Kabila jr. păşind „pe urmele celor doi predecesori”227

, transformându-se,

tot mai mult, într-un „Mobutu light”228

.

RWANDA

Foste colonii germane, Rwanda şi Burundi au fost încredinŝate (în

1918) Belgiei, devenind teritorii sub mandat (după primul război

mondial) şi apoi teritorii sub tutelă (la sfârşitul celui de-al doilea

război mondial). Belgienii au procedat la o reorganizare a lor: ele au

fost unite într-o federaŝie, cu o ortografie schimbată: Ruanda-Urundi. În

1925, „regatele gemene” din regiunea „Marilor Lacuri” vor deveni un

221

Jeune Afrique L’intelligent, no. 2247, du 1er

au 7 févr. 2004, p. 18. 222

Ibidem, p. 19. 223

Ibidem. 224

Ibidem. 225


Ibidem. 227

Vezi idem, no. 2612, du 30 janv. au 5 févr. 2011, p. 20. 228

Ibidem.

Viorel Cruceanu

114

„Viceguvernorat general”, subordonate „Guvernatorului general” din

Congo belgian. După cum am văzut mai sus, la Somalia, puterile

tutelare aveau menirea de a supraveghea «evoluŝia progresivă spre

autodeterminare sau independenŝă» (conform Art. 76, pct. b, din Carta

ONU)229

. Dacă Italia şi-a luat în serios rolul în cazul Somaliei, Belgia s-a

dovedit mult mai reticentă, în Ruanda-Urundi. Ea a aplicat,

imperturbabilă, un gen de „Indirect Rule”, sprijinindu-se pe casta

aristocratică tutsi, în dauna majorităŝii hutu230

. Încurajate de belgieni,

diviziunile etnice se accentuează de aşa manieră încât hutu păreau

condamnaŝi „să vegeteze”231

, în timp ce monopolul tutsi se arăta „fixat

pentru eternitate”232

. Paternalismul belgian avea să fie contestat, de la

jumătatea anilor ’50, chiar de elita privilegiată tutsi (pepiniera cadrelor

tutsi reprezentând-o Colegiul de la Nyanza, întemeiat în 1923). Spiritul

lor de frondă a fost alimentat de vecinătatea coloniilor engleze Kenya,

Uganda şi Tanganyika (ce evoluau rapid pe calea emancipării), precum

şi de efervescenŝa din Congo belgian. Aşa se face că, prin atitudinea

contestatară afişată, liderii tutsi „apăreau în ochii străinilor ca adevăraŝii

naŝionalişti din teritoriu”233

. Numai că, în loc să analizeze cu seriozitate

reacŝia tutsi, puterea tutelară a considerat-o drept un capriciu al unor

răsfăŝaŝi. Şi au găsit şi antidotul: modificarea regulilor jocului prin

seducerea populaŝiei hutu, chemată, inopinat, să-şi asume un rol la care

nici nu ar fi îndrăznit să viseze.

La jumătatea anilor ’50, lumea profundă hutu, începuse, la rândul

său, să se mişte. Datorită misiunilor catolice belgiene a căpătat contur şi

o „elită” hutu, formată exclusiv în domeniul ecleziastic. Interesant este

faptul că, „spre deosebire de Urundi, Rwanda poseda o elită intelectuală

hutu destul de activă”234

. La aceşti slujitori ai credinŝei creştine, ieşiŝi de

pe băncile Seminarului de la Kabgayi, s-au manifestat primele frustrări,

transferate treptat şi masei amorfe majoritare. Trezirea „uriaşului”

adormit hutu s-a produs prin calculul politic al belgienilor. Aşadar,

229

Vezi Carta ONU, în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 2, (1939-

1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 229. 230

Vezi despre problemele etnice hutu-tutsi, Capitolul al II-lea, p. 36-37. 231

R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome 3, Paris, Payot, 1975, p. 515. 232

Ibidem. 233

Ibidem, p. 517. 234

Guy Logiest, Mission au Rwanda, Bruxelles, Didier Hatier, 1988, p. 23.


115

Rwanda era prezentată ca o „ŝară a tăcerii şi a fricii”235

, paralizată de

puterea discreŝionară a unui „sistem monarhic absolutist”236

. Printr-o

propagandă abilă, sentimentul de marginalizare al hutu a fost canalizat

către o răbufnire crescândă de ură împotriva minoritarilor tutsi. Intrarea

populaŝiei majoritare în scenă s-a realizat prin Manifestul Bahutu (24

martie 1957), redactat de nouă ecleziaşti în frunte cu Grégoire

Kayibanda. Documentul cerea: «o reală democratizare la toate

nivelurile, vot universal, monarhie constituŝională şi transferul gradual

al puterii, majorităŝii hutu”237

. Revendicările din Manifest erau

formulate onest. Însă, în esenŝa lor, ele se dovedeau revoluŝionare.

Astfel, apelul la o «monarhie constituŝională» nu însemna doar sfârşitul

unui regim absolutist, ci înlocuirea unui întreg sistem de privilegii. De

asemenea, introducerea «votului universal» ar fi dus, automat, la

victoria majorităŝii hutu. De aceea, revendicarea «transferului gradual al

puterii» ne apare ca un eufemism; recurgerea la votul universal ar fi

permis răsturnarea imediată a piramidei de putere. Hutu ştiau prea bine

că cerinŝele din Manifest erau sortite eşecului. Iată de ce ei îşi exprimau

încrederea deplină în Belgia, solicitând şi prelungirea tutelei cu un

interval de timp cuprins între 5-7 ani.

Tot sub oblăduirea puterii tutelare s-a trecut şi la organizarea

politică a hutu. Prima formaŝiune a reprezentat-o „Le Mouvement

Sociale Hutu” (MSN), creată în iunie 1957 de Grégoire Kayibanda.

Implantată mai ales în nordul ŝării, „unde şi-a creat baze solide”238

,

gruparea s-a transformat în partid politic, la 9 octombrie 1959, sub

numele de „Le Parti du Mouvement de L’émancipation Hutu”

(PARMEHUTU). Partidul a lansat un „Manifest-program”, considerat

„destul de curajos” deoarece „înfrunta deschis aristocraŝia tutsi”239

. În

document se condamna «servitutea impusă hutu», «hegemonia şi

aversiunea rasială a aristocraŝiei tutsi» şi se cerea, tranşant, «abolirea

acestui colonialism al negrilor asupra altor negri»240

. Mesajul

235

Ibidem, p. 86. 236


E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 328; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516; M. Cornevin,

op.cit., p. 240; A. Kagamé, Un abrégé de l’histoire du Rwanda de 1853 à 1972,

tome II, Butare, Editions Universitaires du Rwanda, 1975, p. 237. 238


Ibidem, p. 51. 240

Vezi fragmente din „Manifestul-program”, în G. Logiest, op.cit., p. 51-52; vezi şi

Viorel Cruceanu

116

„Manifestului-program” purta amprenta personalităŝii lui Kayibanda,

un om „mărunt, agitat, cu ochi expresivi (...), sincer şi generos”241

şi

care „compara sclavia fraŝilor săi de rasă cu sclavia evreilor în timpul

robiei egiptene”242

.

Pe poziŝii mai moderate se situa un alt lider hutu, Joseph

Habyarimana Gitera care, la 1 noiembrie 1957, a pus bazele

„L’Association pour la Promotion de la Masse” (APROSOMA),

devenită partid politic la 15 februarie 1959. „Sincer şi onest, oarecum

exaltat”243

, Gitera „se distingea prin cuvintele sale spuse pe şleau”244

. În

„discursuri cu tentă mesianică, el apăra într-o manieră poetică şi plină

de căldură pe fraŝii săi de rasă”245

, făcând un „cal de bătaie” din

simbolurile monarhice şi din persoana lui mwami246

. Logosul liderilor

hutu, clădit pe mesaje din Evanghelie, a trezit şi simpatia Bisericii (care

se apropie tot mai mult de populaŝia majoritară, din 1956). Aşa se face

că, vicarul apostolic Jacques Perraudin (sosit din metropolă în 1955)

sublinia, într-o scrisoare pastorală, din 11 februarie 1959, că

inegalităŝile sociale din Rwanda «nu sunt conforme cu morala

creştină»247

.

În faŝa activismului hutu, tutsi au creat propriile lor formaŝiuni

politice. Astfel, în mai 1959, adepŝii cei mai fervenŝi ai lui mwami au

constituit „L’Union Nationale Ruandaise” (UNAR), transformat în

partid politic la 3 septembrie. În mod paradoxal, liderul UNAR era un

hutu: François Rukeba, om de afaceri din Kigali (recunoscut pentru

sentimentele sale anti-belgiene). Partidul cerea respectarea tradiŝiilor

seculare şi acordarea autonomiei în 1960, respectiv a independenŝei în

1962; de asemenea, UNAR considera că „opoziŝia tutsi-hutu” este „o

invenŝie a colonialismului”248

. Atitudinea intransigentă a UNAR a

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 517. 241

G. Logiest, op.cit., p. 50-51. 242

Ibidem, p. 51. 243

Ibidem, p. 99. 244

Ibidem. 245

Ibidem. 246

J. Ganiage, H. Deschamps, O Guitard, op.cit., p. 64; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 328;

despre Gitera vezi amănunte la http:/www.musabyimana.be/lire/article/des-photos-

commentees/index.html 247

Cf. R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516. 248

H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 593; vezi şi R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516; E.

Sik, op.cit., vol. 4, p. 332.


117

sporit şi mai mult ostilitatea puterii tutelare faŝă de liderii tutsi.

La numai câteva zile după transformarea UNAR în partid politic,

a apărut „Le Rassemblement Démocratique Ruandais” (RADER – 14

septembrie 1959). Noul partid, inspirat de tineri intelectuali tutsi, „se

dorea moderat, regalist şi deschis tuturor oamenilor de bună

credinŝă”249

. El milita pentru „un regim constituŝional, democratic şi

imparŝial în privinŝa celor trei rase [tutsi, hutu şi twa – nota ns.]”250

.

Sugerând echilibrul, RADER se arăta critic atât faŝă de UNAR, cât şi de

PARMEHUTU şi APROSOMA. În plus, el preconiza o emancipare

progresivă care să ducă la autonomie internă în 1964 şi la independenŝă

în 1968251

. Datorită liniei de mijloc promovate, RADER s-a bucurat de

sprijinul deplin al Rezidentului belgian, Preudhomme (revocat o lună

mai târziu).

Apariŝia partidelor politice a sporit falia din interiorul societăŝii

ruandeze. Simŝind pericolul ce se apropia, mwami Mutara III (care

domnea din 1931) a convocat, în aprilie 1959, un Grup de Studiu,

alcătuit pe criterii paritare, menit să contribuie la limpezirea raporturilor

sociale din ŝară. În cadrul dezbaterilor, purtătorul de cuvânt al

delegaŝilor hutu, J. Gitera, a reiterat cerinŝele din Manifest.

Reprezentanŝii tutsi au ignorat aceste poziŝii şi s-au axat pe ideea

acordării necondiŝionate a independenŝei. În ciuda divergenŝelor etalate,

regele Mutara III a concluzionat, după o lună de dezbateri, că „în

Ruanda nu există o problemă hutu-tutsi”252

. Tot în aprilie 1959, un

Comitet de lucru belgian a studiat, la faŝa locului, posibilitatea

reorganizării Tutelei. Comitetul s-a pronunŝat „în favoarea unui regim

democratic”253

(cerere ce echivala cu acordarea de drepturi majorităŝii

hutu) şi a lansat, în premieră, „ideea dezvoltării separate a celor două

teritorii”254

(punct de pornire al constituirii statelor Rwanda şi Burundi).

Totuşi, preocupat de găsirea unei soluŝii politice, mwami Mutara

III a efectuat, în toamna lui 1958, un turneu de informare în Belgia,

Danemarca şi RFG (urmând, ca la o dată ulterioară, să viziteze şi SUA).

Istoricul rwandez Alexis Kagamé reliefează utilitatea voiajului,

249


Ibidem. 251

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 333. 252


Cf. G. Logiest, op.cit., p. 24. 254

H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 593.

Viorel Cruceanu

118

deoarece mwami a înŝeles acum că „Rwanda nu mai poate fi guvernată

după moda străveche”255

. Din nefericire, Mutara nu a mai avut timp să

aplice învăŝămintele însuşite în Europa. La 25 iulie 1959, el se afla la

Usumbura (astăzi Bujumbura, capitala Republicii Burundi), unde era

sediul viceguvernatorului general belgian al federaŝiei Ruanda-Urundi.

În timpul unei audienŝe, cu un grup de oameni de afaceri senegalezi,

regelui i s-a făcut rău. Monarhul a părăsit sala pentru a-şi consulta

medicul personal, belgianul Julien Vyncke. Istoricul A. Kagamé citează

un infirmier congolez, martor al evenimentului, care a declarat că

mwami a murit după o injecŝie cu antibiotic, făcută de Vyncke. Criza

regelui începuse cu o paralizie facială, însoŝită de o transpiraŝie

abundentă, simptome ale unei hemoragii cerebrale. Medicul belgian,

spune Alexis Kagamé, a încercat să ia măsuri energice, dar Mutara nu a

mai putut fi salvat256

. Imediat, pe fondul suspiciunii generale, s-a

răspândit zvonul că regele ar fi fost otrăvit de belgieni. Aristocraŝia tutsi

a reacŝionat sfidător: „gardienii tradiŝiilor ezoterice”257

, numiŝi Abiru,

n-au mai consultat puterea tutelară (conform uzanŝelor) şi au desemnat

ca rege (pe 28 iulie, înainte ca Mutara să fi fost înmormântat) pe fratele

mai mic al defunctului, Jean-Baptiste Ndahindurwa, încoronat cu

numele de Kigeri V (Kigeli V). În consecinŝă, belgienii s-au simŝit

ofensaŝi de Curtea tutsi, unde „domnea duplicitatea”258

.

De animozitatea Belgia-tutsi, au profitat liderii hutu care au

declanşat, la 1 noiembrie 1959, o răscoală populară de amploare,

considerată o veritabilă „Jacquerie africană”259

. Izbucnită la Gitarama

(centrul ŝării), ea s-a extins, pe parcursul a 15 zile, în regiunile vestice

şi, apoi, nordice, unde a atins apogeul. Răsculaŝii hutu au dat foc

aşezărilor tutsi, le-au distrus bunurile şi le-au masacrat familiile. Mai

mult, bărbaŝilor tutsi capturaŝi li s-a aplicat o metodă barbară:

amputarea picioarelor de la genunchi, pentru a fi mai puŝin... înalŝi260

!

Răscoala, considerată de liderii hutu drept „o revoluŝie”, a permis

preluarea puterii de către populaŝia majoritară hutu. Acest fapt s-a

255

A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 239. 256

Vezi amănunte în Ibidem, p. 250-253. 257


Ibidem, p. 51. 259

M. Cornevin, op.cit., p. 241; vezi şi P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R.

Pichon şi R. Duranz-Auzias, 1970, p. 248; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 517. 260

Vezi Lumea Magazin, nr. 5, mai 1994, p. 22.


119

realizat cu largul concurs al Rezidentului belgian, colonelul Guy

Logiest, cel care a restabilit ordinea după două săptămâni de atrocităŝi.

Colonelul belgian gândea în cel mai pur stil occidental: democraŝia era

sinonimă cu voinŝa majorităŝii. El şi-a expus planul chiar în faŝa regelui

Baudouin I, aflat la Usumbura (19 decembrie 1959). Iată ce scrie

colonelul Logiest: „Am avut onoarea să fac un expozeu asupra situaŝiei

din Ruanda şi să explic sensul în care înŝelegeam să-mi desfăşor

acŝiunea. Scopul meu era ca ŝara să acceadă la independenŝă pe baza

egalităŝii în drepturi şi obligaŝii, a tuturor locuitorilor”261

. Şi oficialul

belgian continuă: „Maiestatea Sa m-a ascultat cu atenŝie, fără să pună

întrebări, dar creându-mi impresia că mă aprobă”262

. Prin acest acord

tacit, Rwanda a devenit un „caz unic în Africa”263

: schimbarea elitei

locale „a fost încurajată şi susŝinută de puterea colonială”264

. Numai că,

la fel ca şi în Congo, Belgia a procedat fără o pregătire prealabilă;

astfel, o nedreptate a fost înlocuită cu alta, trecându-se de la tirania

unei minorităţi, la tirania unei majorităţi.

Încă în plină răscoală hutu, belgienii au anunŝat o amplă reformă

administrativă (10 noiembrie). Ea anula vechile unităŝi şi sub-unităŝi

teritoriale tribale, înlocuite de prefecturi şi comune (conduse de

bourgmesteri). Prin aceasta, majoritatea şefilor şi subşefilor tutsi îşi

pierdeau atribuŝiile, preluate, în cadrul noilor structuri, de către hutu.

Reforma a fost legitimată prin Alegerile comunale din iunie-iulie 1960.

Cum era de aşteptat, consultarea electorală s-a încheiat cu o zdrobitoare

victorie a partidelor populaŝiei majoritare: PARMEHUTU cu 70, 4%

din voturi şi APROSOMA cu 14 % din voturi (211 comune, din cele

229, urmau să fie administrate de hutu)265

. Rezidentul belgian Logiest

putea fi mulŝumit: alegerile comunale „au schimbat faŝa politică şi

administrativă a ŝării”266

. Ostil scrutinului, regele a fost consemnat la

domiciliu, dar pe 30 iunie i s-a permis să asiste la festivităŝile

consacrate independenŝei Republicii Congo (Léopoldville). Prudent,

Kigeri V nu a mai revenit în ŝară, luând calea exilului.

261


Ibidem. 263


Ibidem; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 160. 265

Vezi pe larg R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 519; G. Logiest, op.cit., p. 147; A.

Kagamé, op.cit., tome II, p. 284. 266

Cf. G. Logiest, op.cit., p. 147.

Viorel Cruceanu

120

Golul lăsat de suveran a fost umplut tot de politicienii hutu.

Astfel, la 26 octombrie s-a constituit primul guvern local, condus de

liderul PARMEHUTU, Grégoire Kayibanda (guvernul cuprindea 10

miniştri, dintre care 6 hutu, 2 tutsi şi 2 belgieni). Prima decizie

importantă a guvernului a reprezentat-o schimbarea ortografiei ŝării din

Ruanda, în Rwanda. Apoi, a urmat convocarea unei mari întruniri

populare, la Gitarama, în ziua de 28 ianuarie 1961. În faŝa a 25.000 de

oameni, liderii PARMEHUTU au anunŝat abolirea Monarhiei şi

proclamarea Republicii. Tot la Gitarama, s-a desemnat un preşedinte

interimar, în persoana lui Dominique Mbonyumutwa (PARMEHUTU),

iar guvernul a devenit monoetnic (10 miniştri hutu). De asemenea, a

fost constituită şi o Adunare Legislativă, prezidată de Joseph Gitera .

Aceste evenimente, care au determinat schimbarea formei de

guvernământ, nu erau posibile fără sprijinul tacit al Belgiei. Considerate

drept o acŝiune de forŝă, ele au fost consemnate de istorie sub numele de

«lovitura de stat de la Gitarama». Noul regim republican şi-a găsit

legitimitatea prin Referendumul din 25 septembrie 1961, desfăşurat sub

control ONU. Astfel, 1.006.399 votanŝi au optat pentru Republică

(80%) şi doar 253.963 pentru Monarhie267

. Simultan, s-au desfăşurat şi

alegeri legislative. În competiŝia pentru Parlament, PARMEHUTU a

obŝinut o victorie zdrobitoare: 77,7% din voturi, cu 35 locuri din 44. El

era urmat de UNAR cu 16,8% din sufragii (7 mandate), respectiv

APROSOMA, cu doar 3,5% din preferinŝe (două locuri

parlamentare)268

. Exact la o lună de la scrutin, viceguvernatorul general

al teritoriului, Jean-Paul Harroy, proclama solemn în Adunare abolirea

Monarhiei; în aceeaşi zi, Adunarea alegea ca preşedinte al Republicii pe

Grégoire Kayibanda (cei 7 deputaŝi tutsi ai UNAR s-au abŝinut).

Copleşit de satisfacŝie, artizanul radicalei schimbări, belgianul Guy

Logiest nota: „Este consacrarea revoluŝiei din noiembrie 1959, este

victoria totală şi definitivă a poporului rwandez”269

.

Evoluŝiile din Rwanda dădeau peste cap şi „utopicul plan al

augustei Adunări [Adunarea Generală a ONU]”270

, ce persista în ideea

267

A. Kagamé, op.cit., p. 326; H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 594; M. Cornevin,

op.cit., p. 242; J. Ganiage, H. Deschamps, O Guitard, op.cit., p. 463. 268

G. Logiest, op.cit., p. 198-199; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 520; A. Kagamé,

op.cit., tome II, p. 325; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 358. 269


A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 332.


121

unificării Rwandei cu Burundi într-un stat confederal. Resemnată, ONU

a acceptat separarea şi ridicarea tutelei, astfel încât, atât Rwanda cât şi

Burundi şi-au proclamat independenŝa la 1 iulie 1962.

*

* *

În perioada 1959-1964, Rwanda a fost scena unui adevărat

pogrom anti-tutsi. Pe parcursul celor cinci ani, ponderea tutsi a scăzut

de la 15% la 9% din populaŝie. Un asemenea declin demografic

sugerează că numărul victimelor s-a ridicat la câteva zeci de mii; în

egală măsură, peste 160.000 de tutsi s-au refugiat în ŝările vecine:

Congo-Kinshasa, Burundi, Tanzania şi, mai ales, Uganda. Mulŝimea

refugiaŝilor din Uganda (aproape 80.000) a transformat această ŝară în

sanctuarul contestaŝiei tutsi din exil. Aici, descendenŝii victimelor din

1959-1964 au constituit, în 1987, „Le Front Patriotique Rwandais”

(FPR), ce şi-a propus înlăturarea regimului de la Kigali prin luptă

armată. Mulŝi din tinerii lideri ai FPR, precum Fred Rwigyema şi Paul

Kagamé, „s-au alăturat mişcării de gherilă a lui Yoweri Museveni [care

a preluat puterea în Uganda, în ianuarie 1986]”271

şi apoi „au servit în

funcŝii înalte, în armata ugandeză [Rwigyema ca adjunct al ministrului

apărării, iar Kagamé ca şef al serviciilor de informaŝii militare – nota

ns.]”272

. Cum era de aşteptat, această nouă generaŝie tutsi a făcut din

revenirea în ŝara strămoşilor o adevărată „credinŝă mesianică”.

Preşedintele Grégoire Kayibanda (reales în 1965 şi 1969), care a

introdus regimul partidului unic, a fost răsturnat de la putere, pe 5 iulie

1973, de şeful Statului Major al Armatei, generalul Juvénal

Habyarimana. Generalul „a readus pacea şi stabilitatea”273

şi, până la

începutul anilor ’90, s-a dovedit rezonabil. Deschiderea democratică

iniŝiată în 1990, specifică întregului continent, făcea ineluctabilă

împărŝirea puterii cu etnicii tutsi. De altfel, prin Acordul de la Arusha

(Tanzania), semnat la 4 august 1993, se prevedea ca armata să fie

alcătuită din 60% etnici hutu şi 40% etnici tutsi, în timp ce corpul

271

Cf. Newsweek, no. 41, October 15, 1990, p. 25. 272

Ibidem. 273

Cf. Jeune Afrique, no. 1127, 11 août 1982, p. 99; vezi şi idem, no. 1939, du 10 au

16 mars 1998, p. 70.

Viorel Cruceanu

122

ofiŝeresc trebuia să devină paritar (50% la 50%); de asemenea, se

stipula că etnia minoritară va beneficia şi de câteva posturi ministeriale

importante. Pe acest fond, în jurul lui Habyarimana s-a format un

„nucleu dur”, dominat de rubedenii (provenite preponderent din familia

soŝiei sale, Agathe Habyarimana), ce se opunea partajului puterii.

Clanul prezidenŝial şi-a creat un vast sistem operativ, destinat să

împiedice orice schimbare, alcătuit din: Armată, compusă din 30.000

hutu înarmaŝi până în dinŝi274

, Garda Prezidenţială (echipată şi

antrenată de francezi), sinistra „Reţea Zero” („escadroane ale morŝii”,

comandate de colonelul Elié Sagatwa, cumnatul preşedintelui),

organizaŝia extremistă „Hutu Power” (ce promova un adevărat nazism

tropical), miliŝiile locale „Interahamwe” (renumite pentru cruzimea

lor) şi postul de radio „Kangura” sau „Radio al celor 1000 de coline”

(promotorul politicii etniciste). Acest „sistem operativ” nu aştepta decât

un moment prielnic pentru a trece la aplicarea „soluŝiei finale” etnicilor

tutsi. Mai trebuie spus că, regimul monoetnic hutu s-a bucurat

permanent „de sprijinul necondiŝionat al Franŝei şi Belgiei”275

. În mod

surprinzător pentru acest nivel, factorul subiectiv a jucat un rol

determinant. Astfel, ministrul Cooperării al Franŝei de la începutul

anilor ’90, Bernard Debré (fiul fostului premier gaullist, Michel Debré)

declara: «este greu de judecat politica franceză faŝă de Rwanda. Aceasta

deoarece preşedintele Mitterrand era extrem de ataşat faŝă de generalul

Habyarimana, de familia sa şi de tot ce însemna fostul regim

rwandez»276

. La fel, regele Baudouin I nutrea o profundă simpatie faŝă

de Habyarimana care-i „împărtăşea catolicismul său charismatic”277

. O

asemenea stare de lucruri a permis anturajului dictatorului de la Kigali

să declanşeze „al treilea genocid al secolului”278

(după cele împotriva

armenilor, respectiv evreilor).

Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborârea

avionului prezidenŝial, în seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30).

Aparatul, un Falcon-50 (oferit şi pilotat de francezi), a fost lovit de

două rachete sol-aer (de provenienŝă rusească) şi s-a prăbuşit, în flăcări,

274

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în

Historia, nr. 82, oct. 2008, p. 73-74. 275

C. Braeckman, La Belgique..., p. 22. 276

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 101, févr. 2007, p. 49. 277

Vezi Baudouin Ier

..., în Le Point, no 980, 29 juin 1991, p. 86. 278

C. Braeckman, La Belgique..., p. 22.


123

chiar în parcul reşedinŝei şefului statului, nu departe de pista

aeroportului din Kigali. La bordul său se aflau 10 personalităŝi oficiale,

din Rwanda şi Burundi, ce participaseră la Arusha, la un „summit”

regional, consacrat tocmai modului de aplicare a Acordului privind

împărŝirea puterii în Rwanda. Toŝi pasagerii şi-au pierdut viaŝa:

preşedintele Juvénal Habyarimana (57 ani), cumnatul său, sinistrul

colonel Sagatwa, generalul Déogratias Nsabimana, şeful Statului Major

al Armatei, dar şi Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai trei

luni ca preşedinte al Republicii Burundi, precum şi doi miniştri

burundezi ce-l însoŝeau. Asupra atentatului planează umbre de

mister279

; însă, majoritatea surselor atribuie vina extremiştilor hutu din

cercurile puterii. În orele ce au urmat atentatului, s-a declanşat infernul:

o vânătoare, la scară naŝională, a populaŝiei tutsi, motiv pentru care

africaniştii vorbesc de «un genocid planificat»280

. „Purificarea etnică”,

desfăşurată timp de trei luni („cel mai rapid genocid din istorie”281

), a

dus la o catastrofă umanitară: au fost masacraŝi între 800.000 şi

1.000.000 de tutsi, cărora li s-au adăugat şi 30.000 de hutu, ce nu

împărtăşeau ideologia genocidului282

. Se poate vorbi chiar de „un joc

macabru al cifrelor”283

: în cele 100 de zile de genocid, s-au comis 8.000

de crime pe zi; de asemenea, 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce echivala cu

exterminarea a 90% din populaŝia minoritară284

. Atrocităŝile au fost

stopate de ofensiva forŝelor FPR, conduse de generalul Paul Kagamé

(predecesorul său, generalul Fred Rwigyema fusese ucis în cursul

ofensivei din octombrie 1990, când elementele FPR au ajuns până în

capitală, fiind respinse cu ajutorul a 150 paraşutişti francezi şi 400

paraşutişti belgieni) care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali.

Înaintarea trupelor FPR a generat o altă catastrofă umanitară: 2.000.000

de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se în ŝările vecine, în special

279

Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2204, du 6 au 12 avril 2003, p.

38; Jeune Afrique, no. 2412-2413, du 1er

au 14 avril 2007, p. 64. 280

Jeune Afrique, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 71. 281

Vezi R. Dowden, op.cit., p. 235. 282

Vezi amănunte în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 56, mai 1994, p. 10-11; idem, nr. 57,

juin 1994, p. 14-15; idem, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 29-31; idem, no. 60, sept.

1994, p. 6-15; Le Point, no. 1126, 16 avril 1994, p. 76-77; vezi şi V. Cruceanu,

Drame…, p. 71-75; Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 196;

Lumea, nr. 8, aug. 2005, p. 10. 283

Cf. Jeune Afrique, no. 1836, du 13 au 19 mars 1996, p. 34. 284

Ibidem.

Viorel Cruceanu

124

Zair. Acest amalgam regional a avut şi un aspect pozitiv: el a generat

naşterea gherilei congoleze, conduse de Laurent-Désiré Kabila care, în

numai şapte luni de zile, l-a alungat de la putere pe mareşalul Mobutu

Sese Seko.

Evenimentele dramatice din Rwanda, din perioada 6 aprilie-4

iulie 1994, au creat o situaŝie atipică: hutu şi-au pierdut poziŝiile în stat,

tutsi din interior au fost reduşi la neant, iar tutsi din exterior au preluat

întreaga putere. Timp de şase ani, omul „forte” al noului regim,

generalul P. Kagamé a stat în umbră (vicepreşedinte al Republicii şi

ministru al apărării). Din anul 2000, el a îmbrăcat costumul civil,

asumându-şi magistratura supremă (desemnat de Parlament la 24

martie; confirmat prin vot popular, în alegerile din 25 august 2003, cu

un scor „sovietic”: 95,05% din voturi; a fost reales, pentru un nou

septenat, la 9 august 2010, cu 93% din sufragii).

Sub conducerea lui Paul Kagamé285

, „ŝara celor 1000 de coline” s-a

schimbat radical: „rwandezii muncesc, administraŝia funcŝionează,

statul este respectat iar capitala, Kigali, în plină expansiune urbanistică,

este un oraş sigur”286

(printre cele mai sigure din Africa!). Mai mult,

Rwanda beneficiază de o „bună guvernare”: „fascinat de modelul

asiatic de dezvoltare”, Kagamé „intenŝionează să transforme ŝara sa,

până în 2020, într-un Singapore african”287

. Riguros, auster, de o

disciplină spartană, tânărul preşedinte rwandez şi-a dobândit reputaŝia

„de Bismarck sau Lee Kwan Yew [cel care a condus cu autoritate

Republica Singapore, ca prim-ministru, timp de 25 de ani: 9 august

1965-28 noiembrie 1990 – nota ns.] al Marilor Lacuri”288

. El a impus în

ŝară o atmosferă de „garnizoană”. Aşadar, în Rwanda sunt interzise

„cerşetoria, plimbatul desculŝ, portul hainelor nespălate, fumatul în

locurile publice, şofatul fără centura de siguranŝă, aruncatul deşeurilor

menajere în stradă şi consumul de alcool la locul de muncă”289

. În egală

285

Născut la 23 octombrie 1957. A părăsit ŝara, împreună cu părinŝii săi, la numai doi

ani, în timpul teribilelor evenimente din noiembrie 1959. A făcut şcoala în Uganda, în

limba engleză. S-a dedicat carierei armelor, specializându-se, la sfârşitul anilor ’80, la

Fort Leavenworth (SUA). Din octombrie 1990, după moartea în lupte a lui Fred

Rwigyema, devine lider al FPR. 286

Jeune Afrique L’intelligent, no. 2249, du 15 au 21 févr. 2004, p. 32. 287

Cf. Jeune Afrique, no. 2404, du 4 au 10 févr. 2007, p. 49. 288

Ibidem, p. 53. 289

Idem, no. 2466, du 13 au 19 avril 2008, p. 24.


125

măsură, preşedintele Kagamé promovează o nouă cultură politică,

fundamentată pe toleranŝă şi armonie interetnică. Încet, dar sigur,

Rwanda se emancipează de ororile trecutului său recent. Astăzi, în „ŝara

celor 1000 de coline” nu mai există twa, hutu sau tutsi; există doar

rwandezi!

În cei 50 de ani de independenŝă, funcŝia prezidenŝială a fost

exercitată de:

Grégoire Kayibanda – 1 iulie 1962-5iulie 1973

gen. Juvénal Habyarimana – 5 iulie 1973-6 aprilie 1994

interimar: Théodore Sindikubwabo – 9 aprilie-4 iulie 1994

pastorul Bizimungu – 19 iulie 1994-23 martie 2000

Paul Kagamé – 24 martie 2000 (ales în 2003 şi reales în 2010).

BURUNDI

Burundi este sora geamănă a Rwandei. În ciuda asemănărilor

izbitoare, „cele două ŝări trăiau cu mentalitatea unei curioase

adversităŝi, moştenite de la înaintaşi, care luptaseră unii împotriva altora

de-a lungul generaŝiilor”290

. Rwanda trebuie să fi reprezentat o

ameninŝare serioasă, având în vedere „reputaŝia cruzimii războinicilor

săi”291

. De aceea, la burundezi s-a dezvoltat un sentiment al solidarităŝii

mai puternic. Prin urmare, în Burundi, „opoziŝia de rase şi de clase era

mai puŝin tranşantă”292

. În plus, colaborarea cu puterea tutelară se

dovedea „normală şi paşnică”293

. Coroborate, aceste realităŝi au făcut ca

istoria decolonizării Burundi să fie „mult mai puŝin sângeroasă”294

,

comparativ cu decolonizarea Rwandei. O altă diferenŝă consta în faptul

că mwami Mwambutsa IV era vizibil înclinat să accepte rolul de

monarh constituŝional, în timp ce partidele politice s-au constituit „mai

degrabă pe baze ideologice decât etnice”295

.

290

A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 333. 291


J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 463. 293

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 346. 294


Cf. Histoire générale..., tome VIII, p. 148.

Viorel Cruceanu

126

La fel ca în Congo belgian şi Rwanda, partidele burundeze au

apărut târziu (1958-1960). Dar, în pofida perioadei scurte, ele vor

prolifera, numărul lor depăşind cifra douăzeci. Primul partid politic l-a

reprezentat „L’Union pour le Progrès National” (UPRONA), fondat

de un lider tutsi, André Nugu, destinat anonimatului. În funcŝie de

surse, naşterea UPRONA diferă: martie 1957, septembrie 1958 sau

septembrie 1959; certă este o altă dată: 7 ianuarie 1960, când a fost

autorizat de autoritatea tutelară. Partidul avea un program cuprinzător:

autonomie internă (în ianuarie 1960) urmată imediat de independenŝă,

instituŝii democratice, vot universal, dezvoltarea economică a ŝării

precum şi educaŝie şi asistenŝă socială, asigurate de stat296

. În iulie-

septembrie 1959, s-a constituit „L’Union Nationale Africaine du

Ruanda-Urundi” (UNARU), creat de emigranŝii reveniŝi din

Tanganyika (după modelul „Tanganyika African National Union” –

TANU, al lui Julius Nyerere). Condus de Barnabé Ntunguka, vădit şi el

uitării, UNARU se dorea un partid al ambelor teritorii. Numai că, în

realitate, audienŝa sa se reducea doar la perimetrul oraşului Usumbura,

reşedinŝa federaŝiei297

. Apoi, în perioada ianuarie-februarie 1960, s-au

constituit mai multe partide, printre care: Partidul Democrat-Creştin

(PDC), condus de tineri aristocraŝi tutsi, ostili UPRONA, Partidul

Poporului (PP), al elitei hutu, Partidul Democratic-Rural (PDR),

Mişcarea Progresistă din Burundi (MPB) şi Vocea Poporului (VP).

Din multitudinea de partide burundeze, cel mai important s-a

dovedit a fi UPRONA, mai ales după ce leadership-ul său a fost preluat

de prinŝul Louis Rwagasore, fiul mai mare al regelui Mwambutsa IV.

Născut la 10 ianuarie 1952, prinŝul Rwagasore a făcut şcoala primară în

ŝara natală, iar cea secundară la Butare, în Rwanda. Apoi, el a fost

trimis în Belgia, la „Universitatea Teritoriilor de peste mări” din

Anvers. Atras de viaŝa politică, el şi-a întrerupt studiile revenind în

patrie. Tatăl său l-a desemnat şef la Butanyerera, ca o iniŝiere

preliminară, în perspectiva moştenirii tronului. Tânărul prinŝ a refuzat

funcŝia cutumiară, preferând să preia conducerea UPRONA (o

similitudine frapantă cu Seretse Khama, din Botswana). Ca lider de

partid, el a dovedit o „atitudine progresistă”298

, devenind un apropiat al

296

Cf. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 346; vezi şi R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 543. 297

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 347. 298

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 543.


127

lui Patrice Lumumba. De altfel, în scurt timp, el va fi considerat un

adevărat «Lumumba burundez»299

. Principala sa preocupare o

reprezenta unitatea naŝională. În acest sens, prinŝul credea şi în valoarea

exemplului personal. Prin urmare, în septembrie 1959, s-a căsătorit cu o

femeie de etnie hutu. În egală măsură, prinŝul Rwagasore, conectat la

realităŝile continentului, era preocupat de acordarea independenŝei cât

mai rapid posibil. Independenŝa a reprezentat şi principala temă a

congresului UPRONA, desfăşurat între 14-20 martie 1960. Nemulŝumit

de tergiversările puterii tutelare, prinŝul a cerut la congres declanşarea

unei acŝiuni de nesupunere civilă (conform doctrinei «nonviolenţei»,

sau «rezistenţei pasive» a lui Mahatma Gandhi, promovate de partidele

naŝionale din coloniile engleze vecine). Acŝiunea viza neplata

impozitelor, boicotarea produselor comercializate de belgieni etc.

Trebuie spus că, în momentul în care prinŝul Rwagasore a optat

pentru activismul politic, relaŝiile cu tatăl său, mwami Mwambutsa IV,

au devenit încordate. Ele s-au degradat şi mai mult după congresul

UPRONA. De acest fapt au profitat belgienii care, acuzându-l pe prinŝ

de «cripto-comunism»300

, au făcut tot posibilul să-l marginalizeze.

Reforma administrativă, aplicată de belgieni în Rwanda, începând

cu 10 noiembrie 1959, a fost pusă în practică şi în Burundi. Şi aici,

instituŝia tradiŝională a şefilor şi subşefilor a fost înlocuită cu instituŝii

moderne (prefecturi şi comune). Numai că, în Burundi nu exista un

rezident precum Guy Logiest, care să bulverseze întreaga societate. Prin

urmare, majoritatea şefilor şi subşefilor tutsi s-au metamorfozat în

„bourgmesteri” locali. Dar, şi în Burundi, belgienii au încercat o

manipulare: ei au sprijinit, pe faŝă, partidul PDC, în dauna UPRONA.

Deci, tutsi vs tutsi! Prin urmare, în perspectiva alegerilor comunale de

la sfârşitul anului 1960, prinŝul Rwagasore a fost plasat sub

supraveghere la domiciliu. Recluziunea sa a acoperit perioada 27

octombrie-9 decembrie, fiind justificată prin «interesul păstrării ordinii

publice în perioada electorală»301

. Astăzi nu există nici o îndoială că

partidul UPRONA „a fost sabotat”302

în timpul consultării electorale,

desfăşurate între 15 noiembrie şi 8 decembrie. Deloc surprinzător că

299

Ibidem, p. 545-546. 300



Histoire générale…, tome VIII, p. 148.

Viorel Cruceanu

128

victoria a revenit coaliŝiei partidelor moderate, Frontul Comun, cu

74% din sufragii (PDC – 32%, PDR – 17%, PP – 8% etc.), în timp ce

UPRONA a cules doar 19% din voturi303

. Consecinŝa scrutinului a

reprezentat-o formarea primului guvern burundez. Cabinetul avea cinci

miniştri, furnizaŝi de Front (din care doi, membri PDC). Alegerile

comunale au constituit un prim test, înaintea unei consultări

determinante: alegerile legislative de la 18 septembrie 1961. De această

dată, scrutinul s-a desfăşurat sub control ONU. A fost marea şansă a

UPRONA, ce a obŝinut o victorie zdrobitoare: 80% din voturi.

Cuantificate, cele optzeci de procente însemnau 56 de locuri, din totalul

de 64 ale Parlamentului (coaliŝia Frontului Comun şi-a adjudecat doar

6 mandate)304

. Având în vedere programul UPRONA, istoricul

burundez Gabriel Mpozagara consideră că „triumful UPRONA a

însemnat destrămarea nopŝii coloniale”305

.

Conform uzanŝelor constituŝionale, prinŝul Louis Rwagasore a fost

desemnat prim-ministru, la 28 septembrie 1961. El a format un guvern

alcătuit din 15 membri. Personajul secund al cabinetului era un hutu:

Pierre Ngendandumwe, numit viceprim-ministru şi ministru de finanŝe

(departamentul apărării revenea unui belgian). În seara victoriei, prinŝul

Rwagasore a rostit un discurs radio-difuzat remarcabil. Astfel,

reamintind concepŝia sa ce se situa deasupra barierelor etnice, prinŝul

afirma că «victoria electorală de astăzi nu este aceea a unui partid, ci

triumful ordinii, al disciplinei, al păcii, al liniştii publice (...). Este

triumful democraŝiei, aşa cum o înŝelege şi o vrea poporul, şi anume

adevărata dreptate socială, mai curând decât formele exterioare ale unei

democratizări de suprafaŝă»306

. În continuare, prinŝul anticipa ceea ce

astăzi numim „buna guvernare”: «cei care deŝin posturi importante, în

mai mare măsură decât cei umili, trebuie să dea exemplu în ceea ce

priveşte voinŝa de bună înŝelegere, de răbdare şi de toleranŝă»307

. De

303


Ibidem, p. 545; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 358; M. Cornevin, op.cit., p. 243; H.

Deschamps (dir.), op.cit., p. 594; vezi şi Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 6,

sept. 1989, p. 59. 305

G. Mpozagara, La République du Burundi, Paris, Berger-Levrault, 1971, p. 25;

vezi E. Grigorescu, Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti, Editura Albatros,

1984, p. 33. 306

Vezi Gândirea…, p. 72. 307

Ibidem, p. 74.


129

asemenea, cel pe care belgienii l-au etichetat drept «copilul teribil»308

al

federaŝiei, se adresa în termeni eleganŝi şi puterii tutelare: «Vă cerem să

ne ajutaŝi să abordăm viitorul cu încredere, să continuaŝi să ne ajutaŝi cu

generozitate, să ne sfătuiŝi respectându-ne demnitatea, interesele şi

propria noastră concepŝie asupra interesului naŝional”309

.

Prin aceste cuvinte şi prin cele dintâi abordări ca premier (printre

care adoptarea ortografiei de Burundi, în loc de Urundi), prinŝul

Rwagasore se releva „un lider naŝional incontestabil”310

, cu „o

personalitate excepŝională”311

. Numai că, eminentul politician burundez

avea duşmani puternici, care ŝeseau intrigi din umbră. Aşa se face că, pe

13 octombrie 1961, la numai două săptămâni de la instalarea ca şef al

guvernului, Louis Rwagasore a fost asasinat, în restaurantul unui

proprietar grec, situat pe ŝărmul lacului Tanganyika. Asasinul s-a

dovedit a fi tot un grec, Jean Kageorgis, asistat de trei complici

burundezi. Ancheta care a investigat cazul a constatat că atentatul a fost

pus la cale de liderii PDC (doi din cei trei burundezi erau chiar fiii unui

înalt şef tutsi; ei au sfârşit în ştreang, în timp ce grecul Kageorgis a fost

trimis în faŝa plutonului de execuŝie). Numai că, PDC era „copilul

răsfăŝat” al administraŝiei tutelare belgiene. Iată de ce, asasinarea

prinŝului burundez, la numai 30 de ani, ridică suficiente semne de

întrebare312

(mai ales că ea a survenit la doar 10 luni după eliminarea

altui lider incomod pentru belgieni, congolezul Patrice Lumumba). Cu

moartea tânărului prinŝ, dispărea „unul din marii lideri ai Africii”313

şi,

bineînŝeles, cel mai proeminent om de stat din Burundi. Anihilarea

prinŝului Rwagasore a avut, aşa cum vom vedea mai târziu, consecinŝe

pe termen lung: ea a favorizat „reapariŝia şi chiar exacerbarea urii între

hutu şi tutsi”314

.

Imediat după asasinat, regele Mwambutsa IV a desemnat ca prim-

ministru pe André Muhirwa, ginerele său şi fost ministru de interne în

guvernul Rwagasore. Deşi „nu era de valoarea lui Louis Rwagasore”315

,

308

Cf. G. Mpozagara, op.cit., p. 26. 309

Gândirea…, p. 74. 310

Cf. Asie et Afrique…, p. 59. 311


Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129, juin 2000, p. 11; vezi şi C. Braeckman, La Belgique…, p. 23. 313

Cf. G. Mpozagara, op.cit., p. 26. 314

Asie et Afrique…, p. 59. 315

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 546.

Viorel Cruceanu

130

noul premier a continuat politica predecesorului. Astfel, la începutul

lunii decembrie, vicepremierul Pierre Ngendandumwe a participat,

alături de rwandezul Grégoire Kayibanda, la discuŝiile de la Bruxelles

privind viitorul celor două ŝări. Negocierile s-au finalizat cu

„Protocolul de la Bruxelles” (21 decembrie 1961) ce stipula acordarea

autonomiei interne, de la 1 ianuarie 1962. Era ultimul act, înaintea

proclamării independenŝei, la 1 iulie 1962. Cu menŝiunea specială că

Burundi a realizat o decolonizare paşnică, sub forma unei monarhii

constituŝionale, în care mwami Mwambutsa IV era venerat ca

„părintele naŝiunii”316

.

*

* *

Răscoala populaŝiei hutu din Rwanda (noiembrie 1959) a afectat

şi Burundi, unde s-au refugiat peste 50.000 de tutsi rwandezi. Dintr-o

dată, liniştea internă era tulburată, cu „efecte negative pentru încrederea

dintre hutu şi tutsi”317

. Apoi, asasinarea prinŝului Louis Rwagasore a dat

o nouă lovitură coeziunii etnice din Burundi. Pentru a evita un scenariu

asemănător celui din Rwanda, regele Mwambutsa IV a desemnat, în

primii ani după independenŝă, ca prim-ministru, pe rând, reprezentanŝi

ai celor două etnii principale. Primul politician hutu numit premier a

fost Pierre Ngendandumwe (UPRONA), la 17 iunie 1963. El „era foarte

popular”318

şi preocupat de „grija unităŝii naŝionale”319

. Ngendandumwe

(născut în 1930, cu studii universitare la „Universitatea Lovanium” din

Kinshasa) se dorea un continuator al politicii prinŝului Rwagasore. Prin

urmare, el s-a dovedit un „promotor al unor tendinŝe progresiste”320

:

reforme sociale pe plan intern (sub deviza «pâine şi pace») şi stabilirea

de relaŝii diplomatice cu ŝările socialiste (URSS şi R.P. Chineză).

Deschiderea din politica externă (în special apropierea de China) a

reprezentat un excelent pretext pentru mwami să-l demită, la 6 aprilie

1964. A urmat un premier tutsi, după care, pe 7 ianuarie 1965, regele a

făcut din nou apel la competentul Pierre Ngendandumwe. Acesta a

316

Vezi Gândirea…, p. 74. 317

Asie et Afrique…, p. 59. 318

Ibidem. 319


Vezi Lumea, nr. 4, 21 ian. 1965, p. 10.


131

format un guvern alcătuit din 13 membri (7 tutsi şi 6 hutu). Reŝinea

atenŝia secretarul de stat de la ministerul apărării (post deŝinut chiar de

regele Mwambutsa IV): tânărul căpitan tutsi Michel Micombero, de

numai 25 de ani. Din nefericire, după numai câteva zile, premierul

cădea victimă unui complot, orchestrat de extremiştii tutsi. Astfel, în

seara zilei de 15 ianuarie 1965, la orele 20:00, P. Ngendandumwe era

asasinat în faŝa spitalului „Prinŝul Rwagasore” (după o vizită la

maternitate, unde soŝia sa născuse cel de-al treilea copil). Asasinul s-a

dovedit a fi un refugiat tutsi rwandez, angajat la ambasada SUA din

Bujumbura. Au fost efectuate mai multe arestări; totuşi, nu s-a deschis

nici un proces şi cazul a rămas clasat. Aşadar, „în decurs de numai patru

ani, Burundi pierdea pe cei mai reprezentativi oameni de stat, singurii

capabili să promoveze o politică de unitate naŝională, peste barierele

etnice. Ratarea acestei oportunităŝi, alimentată de meschine interese

interne şi externe, a propulsat ŝara într-un infernal cerc al violenŝei”321

pentru mai bine de patru decenii.

Furtuna s-a declanşat asupra Burundi la 19 octombrie 1965 când,

un grup de ofiŝeri hutu a încercat o lovitură de stat. Puciştii au asasinat

500 de oficialităŝi tutsi. Premierul Léopold Biha (tutsi), instalat de

numai 20 de zile, a fost grav rănit (el a necesitat tratament, în Elveŝia,

până în martie 1966). Forŝele loialiste, conduse de căpitanul

Micombero, au reuşit, cu greu, să reprime puciul. A urmat o răzbunare

cruntă: 5.000 de hutu au fost masacraŝi. De asemenea, 80 de persoane

din cadrul elitei hutu, printre care şi ex-premierul Joseph Bamina

(ianuarie-septembrie 1956) au sfârşit executate322

. Evenimentele din

toamna lui 1956 au avut două consecinŝe importante: detronarea

„bătrânului şi uzatului rege Mwambutsa al IV-lea”323

, la 8 iulie 1966,

de către propriul fiu, Charles Ndizeye (19 ani), încoronat mwami sub

numele de Ntare V, şi apoi abolirea Monarhiei şi proclamarea

Republicii, la 28 noiembrie 1966, prin lovitura de stat a căpitanului

Michel Micombero324

(avansat colonel, iar mai târziu, general). La doar

26 de ani, Micombero devenea cel mai tânăr preşedinte de republică din

321

V. Cruceanu, Asasinate…, p. 103. 322

Idem, Drame…, p. 74; vezi şi idem, Africa: un continent al…, p. 45. 323

Idem, Un an fierbinte pe “continentul fierbinte”: Africa în 1966 , în Dosarele

Istoriei, nr. 7 (119), iul. 2006, p. 36. 324

Vezi Profil, în Lumea, nr. 10, 2 mart. 1967, p. 31; vezi şi

http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Micombero

Viorel Cruceanu

132

lume! Micombero a introdus regimul monopartit (UPRONA a devenit

partid unic), a reluat relaŝiile diplomatice cu R.P. Chineză (întrerupte

după dispariŝia lui P. Ngendandumwe) şi a făcut eforturi în direcŝia

menŝinerii echilibrului etnic. Liniştea precară a fost tulburată la sfârşitul

lui aprilie 1972, de o tentativă de lovitură de stat a elementelor

monarhiste tutsi325

. Fostul rege efemer, Ntare V, a fost făcut prizonier şi

ucis cu sânge rece (29 aprilie), în palatul regal de la Gitega. Luptele

pentru putere dintre tutsi au fost speculate de elemente hutu radicale,

venite din Tanzania, care au declanşat o amplă răscoală anti-tutsi.

Represiunea, condusă de însuşi preşedintele Micombero, a fost teribilă:

ea a provocat, în decursul a trei luni, moartea a peste 100.000 de etnici

hutu, alŝi 150.000 refugiindu-se în statele vecine326

.

După impresionanta defulare de ură din primăvara lui 1972, a

urmat un deceniu şi jumătate de relativă acalmie. Se părea că, în „micul

paradis”de la Ecuator, convieŝuirea era posibilă. Până în august 1988,

când rebeli hutu ireductibili au ucis între 2.000 şi 3.000 de tutsi, în

comunele Ntega şi Marangara (în nord, în apropierea frontierei cu

Rwanda). Excesele au fost prelungite de două batalioane ale armatei,

trimise să restabilească ordinea, şi care au provocat între 5.000 şi

20.000 de victime hutu. Incertitudinea se insinua, din nou, în sufletele

burundezilor.

Din 1990, liderul militar tutsi, maiorul Pierre Buyoya, a iniŝiat un

vast program de democratizare. În mod inevitabil, la primele alegeri

libere (după cele din 1965), organizate în iunie 1993, învingătorul nu

putea fi decât un hutu: candidatul „Le Front pour la Démocratie au

Burundi” (FRODEBU), Melchior Ndadaye (care a obŝinut 65% din

voturi, comparativ cu doar 32% pentru Buyoya). Noul ales (instalat la

10 iulie 1993) a precipitat lucrurile, încercând să submineze monopolul

tutsi asupra armatei. Nemulŝumită, minoritatea, deposedată şi de o serie

de privilegii economice, a început să condamne „democraŝia”,

sinonimă, în accepŝiunea sa, cu „etnocraŝia”. Punctul culminant al

contestării a fost atins la 21 octombrie 1993, când ofiŝeri şi subofiŝeri

tutsi au declanşat o lovitură de stat în care, cel dintâi preşedinte hutu

(aflat în funcŝie de doar 100 de zile) a fost asasinat327

. Aceeaşi soartă au

325

Vezi Lumea, nr. 20, 11 mai, 1972, p. 5. 326

Vezi amănunte în idem, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 22; idem, nr. 52, 23 dec. 1976, p. 26-27; Enciclopedia Africii, p. 75. 327

Vezi amănunte în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 51, déc. 1993, p. 8-11; vezi şi R.


133

împărtăşit-o preşedintele Adunării Naŝionale, Pontien Karibwami,

vicepreşedintele Adunării, Gilles Bimazubute şi şase miniştri hutu. A

urmat o nouă dezlănŝuire de ură, ce a generat cortegiul său de victime:

50.000 de tutsi şi 50.000 de hutu ucişi (alŝi 700.000 de burundezi s-au

refugiat în ŝările vecine). Mai puŝin cunoscut este faptul că, după

evenimentele de la 21 octombrie, populaŝia hutu din Burundi a fost

manipulată de regimul hutu din Rwanda. Astfel, specialista belgiană în

regiunea „Marilor Lacuri”, Colette Braeckman, scria că „imediat după

ce s-a anunŝat moartea preşedintelui Melchior Ndadaye, postul de radio

rwandez [„Radio al celor 1.000 de coline” sau „Kangura” – nota ns.] a

chemat ŝăranii [hutu] să intre în acŝiune”328

. Mai explicit a fost un alt

belgian, Marcel Niemegeers, care a trăit 40 de ani în Burundi. Fin

cunoscător al realităŝilor locale, el consemna într-o carte consacrată

evenimentelor din octombrie 1993: «Încă din momentul asasinării lui

Melchior Ndadaye, la Bujumbura totul era pregătit pentru genocid. De

fapt era vorba de o repetiŝie generală a ceea ce avea să se întâmple în

Rwanda, câteva luni mai târziu. Din fericire, armata din Burundi a ştiut

să se interpună şi să împiedice, într-o mare măsură, masacrul

programat, contrar celor întâmplate în Rwanda unde armata era

complice»329

. Totuşi, în Burundi, în 1993 s-a declanşat un război civil

mocnit, ce a durat 10 ani, şi a făcut un surplus de 200.000 de victime. În

toată această perioadă, la iniŝiativa fostului preşedinte tanzanian, dr.

Julius Nyerere, toate tendinŝele burundeze au început negocieri pentru

restabilirea păcii. După moartea lui Nyerere (14 octombrie 1999), rolul

de mediator a fost preluat de primul preşedinte de culoare al RSA

(1994-1999), faimosul Nelson Mandela. Măreŝia şi calmul olimpian al

liderului sud-african s-au impus în faŝa ireductibililor rebeli hutu

burundezi. Prin urmare, la 20 septembrie 2000, 19 partide şi grupări

armate burundeze au semnat Acordul de la Arusha, urmat de Acordul

final de la Lusaka, din 11 iulie 2001. Se inaugura o fază de tranziŝie ce

s-a încheiat cu alegerile pluraliste din iunie-iulie 2005 (ce au propulsat

în magistratura supremă un preşedinte hutu, provenit chiar din rândurile

gherilei armate). Cheia de boltă a noului sistem o reprezintă o

complicată alchimie politică ce prevede cote etnice, în toate domeniile:

Dowden, op.cit., p. 224. 328

Le Nouvel Afrique-Asie, no. 82-83, juillet-août 1996, p. 15. 329

Ibidem.

Viorel Cruceanu

134

în armată – 60% hutu şi 40% tutsi; la fel în administraŝie şi la nivelul

comandamentului operaŝional militar. De asemenea, partidele tutsi

trebuie să aibă 40% cadre hutu, iar cele hutu, 40% cadre tutsi. În sfârşit,

la nivelul Parlamentului, indiferent de coloratura politică, se aplică

acelaşi raport: 60% deputaŝi hutu şi 40% deputaŝi tutsi.

După o decolonizare paşnică, Burundi a cunoscut decenii de

instabilitate, marcate de lovituri de stat militare, incidente inter-etnice şi

războaie civile. Această instabilitate este oglindită şi de lista alungită a

şefilor de stat:

Mwambutsa IV – 1 iulie 1962-8 iulie 1966;

Ntare V – 8 iulie/1 septembrie-28 noiembrie 1966;

gen. Michel Micombero – 28 noiembrie 1966-1 noiembrie 1976;

col. Jean-Baptiste Bagaza – 1 noiembrie 1976-3 septembrie 1987;

maior Pierre Buyoya – 3 septembrie 1987-10 iulie 1993;

Melchior Ndadaye – 10 iulie-21 octombrie 1993;

interimar: François Ngeze – 21-27 octombrie 1993;

interimar: Sylvie Kinigi – 27 octombrie 1993-5 februarie 1994;

Cyprien Ntaryamira – 5 februarie-6 aprilie 1994;

Sylvestre Ntibantunganya – 12 aprilie/1 octombrie 1994-25 iulie

1996;

maior Pierre Buyoya – 25 iulie 1996-30 aprilie 2003;

Domitien Ndayizeye – 30 aprilie 2003-26 august 2005;

Pierre Nkurunziza – 26 august 2005 (reales în 2010)

III-3. Emanciparea fostelor posesiuni spaniole

GUINEEA ECUATORIALĂ

La sfârşitul secolului al XIX-lea, „orgoliosul imperiu”

1 pe întinsul

căruia «soarele nu apunea niciodată» se reducea la câteva „teritorii

reziduale”2. În 1898, Spania a pierdut Cuba, Puerto Rico, Guam şi

Filipine şi era clar că pentru ea „nu se mai pune problema unei redresări

în domeniul colonial”3. Rămâneau, drept consolare, teritoriile din

Africa de Nord şi cele, minuscule, din Golful Guineei. Iată de ce, unele

voci, printre care cea a „tribunului aragonez”4 Joaquin Costa, reclamau

„o politică africană reală”5. Lucrurile s-au dovedit extrem de

complicate în nordul Africii; în schimb, în Golful Guineei, spaniolii au

asigurat, unicei lor colonii din Africa Neagră, standarde sociale dintre

cele mai ridicate, în special pe plan medical şi în educaŝie. Aşa cum am

văzut în capitolul precedent6, aceste realizări s-au datorat, în mare

măsură, regimului franchist. Or, regimul instituit de Franco era

considerat un „supravieŝuitor al fascismului”7. El Caudillo a probat

inteligenŝă politică şi, încă din timpul războiului, prin „oferta sa de

reconciliere occidentală”8, a ştiut să se facă util SUA. După marea

conflagraŝie, în condiŝiile Războiului Rece, Spania lui Franco a devenit

indispensabilă sistemului de securitate occidental. Aşa se face că, ea a

beneficiat de „Planul Marshall” (cu o serie de restricŝii), a fost admisă

în NATO (chiar ca membru fondator) şi, suprema consacrare, a fost

primită în ONU, la 14 decembrie 1955. Organizaŝia mondială a jucat,

prin „Comitetul decolonizării”, un rol determinant în raporturile dintre

Spania şi colonia sa din Golful Guineei. Astfel, Comitetul a făcut

1 M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Hachette

Supérieur, 2008, p. 18. 2 Ibidem.

3 P. Vilar, Istoria Spaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2006, p. 85.

4 Ibidem, p. 79.

5 Ibidem, p. 85.

6 Vezi Capitolul al II-lea, p. 50.

7 P. Vilar, op.cit., p. 140.

8 Ibidem, p. 139.

Viorel Cruceanu

136

permanent presiuni asupra Madridului să dovedească „bunăvoinŝă” în

ce priveşte emanciparea Guineei spaniole; în schimb, Comitetul a fost

de partea Spaniei, „în litigiul ei cu Anglia, cu privire la Gibraltar”9.

Antrenată în acest subtil joc diplomatic, Spania franchistă s-a angajat

într-o „politică de decolonizare relativ liberală”10

în posesiunea din

zona ecuatorială a Africii.

Începuturile mişcării naŝionale ecuato-guineeze se leagă de

apariŝia organizaŝiei „Idea Popular de la Guinea Ecuatorial” (IPGE).

Ea a fost fondată, în 1947, de un grup restrâns de intelectuali printre

care Enrique Nvo Ndongo, Acacio Mane Ela şi Lorenzo Ochaga.

Organizaŝia a activat „ani îndelungaŝi” în „adâncă ilegalitate”11

, fiind

recunoscută ca partid politic abia la 30 septembrie 1959. În 1950, la trei

ani de la crearea IPGE, s-a constituit „Movimiento National de

Liberatión de la Guinea Ecuatorial” (MONALIGE), sub conducerea

lui Anastasio Ndong Miyone. Mişcarea, devenită partid politic în 1962,

avea un obiectiv foarte clar: obŝinerea, cât mai rapid posibil, a

independenŝei. Militantismul imprimat de Ndong irita pe spanioli.

Urmărit de autorităŝi, Anastasio Ndong a părăsit clandestin ŝara, în 1951

(urmând un exil de 15 ani, în SUA). El şi-a luat însă revanşa, la New

York, unde s-a adresat Adunării Generale a ONU. În consecinŝă, forul

mondial a cerut, pentru prima oară în toamna lui 1956, acordarea

independenŝei posesiunilor spaniole din Golful Guineei. Luate prin

surprindere, autorităŝile spaniole „au răspuns prin teroare”12

: au avut loc

sute de arestări, iar în 1958 s-au produs „episoadele cele mai

sângeroase”13

, prin asasinarea liderilor IPGE, Enrique Nvo şi A. Mane

Ela. Mai mult, pentru a controla curentul naŝionalist, spaniolii au

încurajat crearea, în octombrie 1959, a unui partid local după imaginea

Falangei spaniole. Este vorba de „Movimiento por la Unidad National

de Guinea Ecuatorial” (MUNGE), condusă de Bonifacio Ondó Edu,

„un apropiat mediilor catolice şi conservatoare spaniole”14

. Pe bună

dreptate s-a apreciat că MUNGE era adepta „ideologiei franchiste, într-o

9 Vezi Lumea, nr. 38, 12 sept. 1968, p. 20.

10 Idem, nr. 12., 13 mart. 1969, p. 3.

11 Idem, nr. 50, 7 dec. 1967, p. 30.

12 Ibidem.

13 Cf. Jeune Afrique, no. 1084, 14 oct. 1981, p. 104.

14 Ibidem.


137

versiune adaptată Guineei Ecuatoriale”15

.

Represiunea spaniolă a produs o impresie penibilă pe coridoarele

de la sediul ONU din New York. Conştient de acest fapt, ministrul

spaniol de externe, Fernando Maria de Castiella, a inaugurat acel deal

liberal, invocat mai sus. Un prim pas l-a reprezentat schimbarea

structurii administrative: statutul de colonie a fost abolit, la 30 iulie

1959, şi înlocuit de o formulă mai suplă, „Provinciile spaniole Fernando

Póo şi Río Muni”. Această schimbare este considerată de africanişti

drept punctul de plecare în decolonizarea teritoriului16

. Marea noutate o

reprezenta faptul că locuitorii „provinciei de peste mări” primeau

cetăŝenia spaniolă şi dreptul de reprezentare în Cortesuri. În consecinŝă,

la şedinŝa legislativului spaniol din 19 decembrie 1960, s-a înregistrat o

premieră: participarea a 3 colonişti, ca delegaŝi ai celor 8.000 de

europeni, şi a 3 africani, ca reprezentanŝi ai celor 246.000 de autohtoni.

Anul 1963 a adus însemnate progrese. La 10 august, au început

dezbaterile în Cortesuri privind etapele următoare de parcurs. Discuŝiile

s-au încheiat pe 29 noiembrie cu elaborarea Legii de bază, ce prevedea

autonomia provinciei africane la 1 ianuarie 1964. De semnalat că la

prezentarea conŝinutului documentului a participat şi împăratul Etiopiei,

Hailé Sélassié I (ce s-a oprit la Madrid, la întoarcerea de la funeraliile

preşedintelui SUA, John F. Kennedy, asasinat pe 22 noiembrie, la

Dallas; el va reveni în Spania, pentru o vizită oficială, în aprilie 1971).

„Legea de bază” a fost supusă unui referendum (15 decembrie

1963). Pe listele electorale erau înscrise 126.378 de persoane; dintre

acestea, au votat 94.817. Din totalul voturilor exprimate, 59.280 au fost

voturi favorabile (două treimi din participanŝi) şi 35.537, voturi

împotrivă (o treime din sufragii)17

. Validată de electorat, „Legea de

bază” devenea prima constituŝie a teritoriului. Ea prevedea că puterea

legislativă aparŝine unei Adunări Generale, cu sediul la Bata (în R ío

Muni). Documentul mai stipula câte un Consiliu Provincial pentru

fiecare entitate teritorială (Río Muni, respectiv Fernando Póo). În

schimb, puterea executivă era încredinŝată unui Consiliu de Guvernare,

alcătuit din 8 miniştri (câte 4 pentru fiecare provincie) desemnaŝi de

15

Vezi http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu 16


tome II, Paris, PUF, 1971, p. 534. 17

Vezi E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol.

4, p. 405.

Viorel Cruceanu

138

Adunarea Generală. Conducător al acestui guvern local a fost numit

liderul MUNGE, Bonifacio Ondó Edu. Se afirmă că Ondó Edu şi-a

datorat ascensiunea amiralului Luis Carrero Blanco, vicepreşedintele

guvernului spaniol. Iată de ce, moderatul politician african era privit

drept un „agent fidel al Spaniei”18

. Totuşi, adepŝii săi consideră că, în

cei patru ani de preşedinŝie ai guvernului autonom, el a lăsat „o imagine

pozitivă în amintirile ecuato-guineezilor”19

. Să mai spunem că, mai

presus de aceste instituŝii, se afla guvernatorul-general spaniol, înlocuit

apoi de un comisar-general, în competenŝa căruia se aflau probleme

fundamentale precum apărarea, afacerile externe şi finanŝele.

Impunerea lui Ondó Edu a reprezentat victoria „durilor” din jurul

lui Carrero Blanco (cel mai apropiat colaborator al lui Franco), în dauna

politicii „excesiv de liberale”20

a ministrului Castiella. Aşa se face că, în

provinciile africane din Golful Guineei, situaŝia semăna din nou cu

atmosfera tensionată din perioada 1956-1959. Pe acest fond, s-a

implicat iarăşi ONU. La 16 decembrie 1965, Consiliul de Tutelă al

ONU a adoptat o rezoluŝie (85 de voturi pentru şi 9 abŝineri) prin care

se reconfirma „dreptul inalienabil la independenŝă”21

al „Provinciilor

spaniole Fernando Póo şi Río Muni”. De asemenea, rezoluŝia cerea

organizarea unor alegeri credibile, prin vot universal, sub

supravegherea ONU. Această declaraŝie a fost urmată de o deplasare în

teritoriu, în august 1966, a unei delegaŝii speciale a Comitetului de

decolonizare al ONU. Reprezentanŝii forului mondial au desfăşurat o

activitate laborioasă, consultând toate părŝile implicate: comisarul-

general spaniol, membrii „guvernului autonom” şi pe liderii celor trei

principale partide politice (inclusiv pe Anastasio Ndong, revenit cu

acest prilej din exil). Delegaŝia ONU a întocmit un studiu amănunŝit, ce

constata că: regimul de autonomie nu mai este satisfăcător, partidele

politice sunt persecutate, se practică discriminarea faŝă de africani şi că

majoritatea populaŝiei este favorabilă independenŝei imediate şi păstrării

unităŝii teritoriului22

. Aspectul privind unitatea teritorială merită

detaliat. Astfel, majoritatea populaŝiei provenea din etnia fang (85%),

prezentă în Río Muni. Pe insule, predominau minoritarii bubi (15% din

18

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu. 19

Ibidem. 20

Cf. Lumea, nr. 12/1969, p. 3. 21

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 208. 22

Ibidem, p. 412.


139

populaŝie). Încurajaŝi de spanioli, care cochetau cu ideea separării

Fernando Póo de Río Muni, liderii bubi se situau pe poziŝii separatiste

(ei au creat chiar un partid, „Unión Bubi” – UB, condus de Edmundo

Bosio Bioko). În plus, se manifestau şi ingerinŝe externe: Nigeria

râvnea la Fernando Póo, în timp ce Río Muni era aproape strivită între

vecinii săi, Camerun şi Gabon, ce urmăreau scopuri anexioniste.

Asemenea tendinŝe pernicioase, interne şi externe, au fost combătute

categoric de IPGE şi MONALIGE. Studiul „Comitetului de

decolonizare” s-a dovedit stimulativ pentru cele două autentice forŝe

naŝionale. Dovadă a seriozităŝii travaliului depus, studiul era însoŝit de

un „caiet de recomandări”, pe adresa Spaniei. Acestea vizau:

organizarea unei conferinŝe constituŝionale cu participarea forŝelor

politice locale, restabilirea libertăŝilor democratice, introducerea votului

universal şi acordarea independenŝei până la data de 15 iulie 1968.

Încă din epocă s-a sesizat că independenŝa fostei Guineea spaniole

era „impusă în mod imperativ de contextul african [subl.ns.] şi,

concomitent, de Comitetul de decolonizare al ONU”23

. Aşa cum

subliniam anterior, Comitetul era critic faŝă de Spania în Africa, dar

sprijinea tezele spaniole în contenciosul Gibraltarului24

. Iată de ce,

regimul de la Madrid a decis să dea curs recomandărilor ONU. Prin

urmare, de la 15 septembrie 1967, în capitala spaniolă s-au desfăşurat

lucrările unei prime Conferinŝe constituŝionale. În urma discuŝiilor s-a

ajuns la un numitor comun: acordarea independenŝei la 15 iulie 1968.

Apoi, la 17 aprilie 1968, s-a convocat o a doua Conferinŝă al cărei scop

îl reprezenta elaborarea unei noi Constituŝii. Negocierile s-au prelungit

până pe 22 iunie, fiind necesare „nu mai puŝin de 30 de şedinŝe plenare

şi 75 de şedinŝe pe comisii”25

. La sfârşitul său, Conferinŝa a jalonat

etapele procesului de emancipare: convocarea unui referendum privind

noua Constituŝie la 11 august, organizarea de alegeri prezidenŝiale şi

legislative la 23 septembrie, respectiv proclamarea independenŝei la 12

octombrie 1968 (dată aleasă simbolic deoarece ea reprezintă „Ziua

Hispanităŝii”, fiind celebrată ca „sărbătoare comună a naŝiunilor de

limbă spaniolă”26

).

23

Vezi Lumea, nr. 38/1968, p. 20. 24

Ibidem. 25

Ibidem. 26

Ibidem.

Viorel Cruceanu

140

Referendumul s-a desfăşurat la data prevăzută. Participarea la vot

a fost masivă: 93,7% din electorat. Noua lege fundamentală (ce instituia

o republică prezidenŝială) a întrunit 74.458 din sufragii (un coeficient de

63,1%), comparativ cu 41.197 voturi ostile (35%)27

. Au urmat, apoi,

alegerile prezidenŝiale din 23 septembrie 1968. Pentru magistratura

supremă s-au prezentat patru candidaŝi: Bonifacio Ondó Edu, şeful

guvernului autonom, Anastasio Ndong Miyone, considerat marele

favorit, Edmundo Bosio Bioko, cu şanse minime dar care dorea să arate

că separatismul bubi era de domeniul trecutului, şi Francisco Macías

Nguema, fost vicepreşedinte al MUNGE, „un obscur funcŝionar devenit

primar al micii comune Mongomo şi care a început să se impună

afişând un oarecare naŝionalism antispaniol”28

. Alegerile s-au încheiat

cu o mare surpriză: pe primul loc s-a clasat Macías Nguema, cu 36.716

voturi, urmat de Ondó Edu, cu 31.914 voturi29

. O altă surpriză a

reprezentat-o eliminarea lui Anastasio Ndong, plasat pe a treia poziŝie.

În aceste condiŝii, la 30 septembrie, s-a organizat un al doilea tur de

scrutin, ce opunea pe primii doi clasaŝi. Premierul Ondó Edu s-a

comportat cu aroganŝă: el a refuzat dialogul cu A. Ndong, fiind sigur de

reuşita finală, graŝie funcŝiei deŝinute şi sprijinului Spaniei. Numai că,

pentru Ndong, el era „omul spaniolilor”30

. De aceea, liderul

MONALIGE, împreună cu Bosio Bioko (şeful UB, clasat al patrulea),

s-a aliat cu Macías, ce l-a surprins prin „naŝionalismul său

intransigent”31

, manifestat în timpul Conferinŝei constituŝionale de la

Madrid. Al doilea tur al alegerilor prezidenŝiale a asigurat o victorie

confortabilă lui Macías Nguema, la o diferenŝă de 27.000 de voturi32

.

Rezultat al aranjamentelor pre-electorale, E. Bosio Bioko a fost numit

vicepreşedinte (în deplin acord cu litera Constituŝiei ce stipula că dacă

preşedintele este fang, atunci vicepreşedintele trebuie să fie bubi), iar

A. Ndong desemnat ministru de externe.

Astfel, la 12 octombrie 1968, Guineea Ecuatorială devenea cel de-

al 41 stat independent african, a 21-a republică a familiei popoarelor

hispanice şi al 126-lea membru al ONU. La festivităŝile de la Bata,

27

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 414; vezi şi H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 534. 28

Vezi Jeune Afrique, no. 1048/1981, p. 104. 29

Cf. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 414. 30


Ibidem. 32

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 30.


141

regimul franchist a fost reprezentat de un membru al facŝiunii „durilor”,

Manuel Fraga Iribarne, ministrul informaŝiilor şi turismului. Cu acest

prilej, preşedintele Macías afirma că „guvernul său va promova o

politică de pace, de participare activă la problemele africane, de întărire

a unităŝii naŝionale şi a independenŝei economice a ŝării”33

.

*

* *

Un destin ingrat a vrut ca Guineea Ecuatorială, o ŝară veselă şi

liniştită, înzestrată cu „plantaŝii prospere şi bogate”34

, să-şi aleagă un

preşedinte „puŝin cultivat şi tradiŝionalist”35

. A devenit un adevăr

axiomatic faptul că, politicienii cu o educaŝie precară, se cufundă rapid

în „beŝia” puterii. Ecuato-guineezul Francisco Macías Nguema Biyogo

reprezintă chiar un concludent „studiu de caz”. El a condus ŝara, ca un

tiran absolut, timp de 11 ani. Suficient pentru ca, Macías să transforme

„micul paradis” tropical într-un „veritabil «Dachau» african”36

;

suficient şi pentru ca „obscurul funcŝionar” din Mongomo să se

metamorfozeze în „cel mai obtuz şi cel mai sângeros dintre dictatorii pe

care i-a cunoscut Africa vreodată”37

.

„Delirul” puterii personale are şi un punct de plecare: presupusa

tentativă de lovitură de stat, din 5 martie 1969, iniŝiată de ministrul de

externe, Anastasio Ndong Miyone. Se pare că, rafinatul şi cultul Ndong

„urmărea înlăturarea preşedintelui, considerat prea favorabil regimurilor

«revoluŝionare» din Africa”38

. Asupra acestui moment persistă, şi în

prezent, dubiile. Pentru unii, complotul a fost, în mare parte, montat de

Macías39

, pentru a-l înlătura pe incomodul Ndong; pentru alŝii,

complotul a fost cât se poate de real, eşuat printr-un hazard al sorŝii40

.

Nefericitul Ndong a fost arestat, torturat şi ucis. O lună mai târziu, o

33


Jeune Afrique, no. 974, 5 sept. 1979, p. 17. 35

Idem, no. 1084/1981, p. 104. 36

http://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Macías_Nguema 37

Cf. Jeune Afrique, no. 1866, du 9 au 15 oct. 1996, p. 62. 38

Lumea, nr. 12/1969, p. 3. 39

Vezi R. Holeindre, Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no. 1607, 14

mars 1980, p. 29. 40

Vezi amănunte în Jeune Afrique, no 1084/1981, p. 104.

Viorel Cruceanu

142

moarte atroce i-a fost rezervată şi lui Bonifacio Ondó Edu. Şi aici,

sursele sunt divergente: fie a fost „ucis cu lovituri de bâtă”41

, fie „a fost

strangulat în celulă”42

. După anihilarea potenŝialilor adversari interni,

Macías s-a întors şi împotriva fostei metropole, obŝinând retragerea

celor 12.000 de militari spanioli (până pe 28 martie, din Río Muni,

respectiv pe 5 aprilie, din Fernando Póo). Apoi, pentru a-l sfida pe

Franco43

, animat de un anticomunism visceral, Macías a rupt legăturile

diplomatice cu Spania (1973), stabilind relaŝii privilegiate cu ŝările

socialiste din Europa de Est şi Asia.

Ŝările socialiste i-au oferit un excelent model de exercitare al

puterii. Astfel, preşedintele ecuato-guineez devine o variantă

caricaturală de „El Lider Maximo”, cumulând toate funcŝiile

importante: prim-ministru, ministru de externe, ministru al apărării etc.

„Iluminarea” sa ideologică, ce se dorea de sorginte marxist-leninistă, s-a

obiectivat în crearea unui partid unic (1970), pretenŝios intitulat „Partido

Unico National de Trabajadores” (PUNT). Pe urmă, printr-un decret

special, la 14 iulie 1972, Macías şi-a asumat magistratura supremă pe

viaŝă. Destinaŝiile externe ale lui Macías au fost limitate: ŝările vecine,

Cuba (unde a primit cadou, de la Fidel Castro, o armă performantă) şi

statele socialiste din Asia (R.P. Chineză, R.P.D. Coreeană şi R.S.

Vietnam). În Asia, la fel ca şi alŝi dictatori africani, Macías s-a lăsat

sedus de „revoluŝia culturală” a lui Mao Zedong şi de „cultul

personalităŝii” al lui Kim Ir Sen. Modelul oferit de chinezi s-a regăsit

într-o variantă locală de africanizare: capitala Santa Isabel (aflată pe

insula Fernando Póo) şi-a schimbat numele în Malabo, teritoriul Río

Muni, în Mbini, în timp ce insula Fernando Póo devenea insula...

Macías Nguema. La rândul său, modelul nord-coreean s-a concretizat

într-un grotesc cult al personalităŝii, modulat pe 44 de titluri printre

care: „Liderul de oţel”, „Părintele libertăţii”, „Protectorul culturii”,

„Tigrul”, „Omul-leopard” sau „Unicul miracol produs de Guineea

Ecuatorială”44

. „Atins probabil de schizofrenie”45

, liderul de la Malabo

se credea un lider mesianic; dovadă, transformarea numelui Macías, în

41

R. Holeindre, op.cit., p. 29. 42

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu. 43

Cf. R. Holeindre, op.cit., p. 29. 44

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, no.

11 (63), nov. 2001, p. 55-56. 45

Vezi L’Express, no. 1466, 18 août 1979, p. 48.


143

Masie...!

Izolarea de Occident a dus la ruinarea ŝării. Măsura eşecului

economic s-a reflectat în prăbuşirea producŝiei de cacao, produs

emblematic pentru Guineea Ecuatorială. Astfel, cantitatea de cacao a

scăzut de la 45.000 t, în 1968 (dintre care 40.000 t de cacao-extra), la

8.000 t (în 1978) şi chiar 4.000 t (în 1979)46

. Faptul s-a datorat, în mare

măsură, unei măsuri xenofobe luate în 1975: expulzarea celor 40.000

lucrători din Nigeria, angajaŝi pe plantaŝiile de cacao. Lipsa forŝei de

muncă a dus, practic, la instituirea muncii forŝate: „toŝi funcŝionarii şi

întreaga populaŝie activă trebuiau să consacre, o zi din două, muncii de

pe plantaŝiile statului (în realitate confiscate de Macías), fără nici un

salariu”47

. În aceste condiŝii, o soartă identică a avut şi producŝia de

cafea şi cea de ulei de palmier. Simptom al unui dezastru programat ,

starea de abandon lua amploare: „în zece ani, suprafaŝa cultivată s-a

diminuat cu 60%”48

. Nimic de mirare că, într-un cadru natural mirific,

s-a instalat penuria de lapte, pâine, peşte (pescuitul fiind una din

activităŝile de bază), zahăr, săpun, medicamente etc. Pe bună dreptate s-a

spus că, „încet dar sigur, ŝara a regresat cu un secol”49

.

Sub „domnia” lui Macías, Guineea Ecuatorială a trăit în plină

„eră” suprarealistă. Aici, „toate resursele financiare erau la dispoziŝia

exclusivă a şefului statului”50

. S-a ajuns până acolo încât „moneda

locală [ekuele], tezaurizată de dictator, să dispară din circulaŝie”51

.

Ulterior, el avea să se disculpe dând un răspuns liric: «toŝi ştiu că eu

sunt şeful tribului (...). Eu sunt regele poporului meu; totul îmi

aparŝine»52

. De o suspiciune maladivă, Macías şi-a transformat

reşedinŝele în adevărate bunkere53

. La Malabo, a evacuat o treime din

oraş, din zona palatului prezidenŝial, înconjurând perimetrul cu un zid

(un veritabil „zid al Berlinului”, în plină zonă ecuatorială); asemenea

„zone interzise” a mai creat la Bata, Mongomo şi Nzang Ayong, satul

natal, transformat în reşedinŝă oficială în 1978. La rândul ei, populaŝia

46



Cf. L’Express, no. 1466/1979, p. 48. 49

Ibidem; vezi şi R. Holeindre, op.cit., p. 32. 50


L’Express, no. 1466/1979, p. 48. 52

Vezi ultimul interviu al lui Macías, în Jeune Afrique, no. 979, 10 oct. 1979, p. 25. 53

Vezi amănunte în idem, no. 1084/1981, p. 104.

Viorel Cruceanu

144

era înfricoşată de Macías. Toŝi guineezii au fost cantonaŝi în sate, pe

care nu le puteau părăsi fără autorizaŝie specială. Manifestările de

nemulŝumire erau crunt reprimate, una din pedepsele aplicate fiind

crucificarea. Singura instituŝie ce mai funcŝiona o reprezenta aparatul

represiv. Organizat şi echipat de sovietici, acesta era încadrat de

„consilieri” cubanezi, est-germani şi... români54

! Represiunea a fost

teribilă. Ea a lovit toate categoriile: preoŝi, ŝărani, pescari, funcŝionari,

militari. Numărul victimelor regimului Macías se ridică la cifre

cuprinse între 50.000 şi 90.000 de morŝi. De asemenea, alŝi 150.000 de

ecuato-guineezi, adică 1/3 din populaŝie, s-au salvat luând calea

exilului: 60.000 în Gabon, între 30.000 şi 40.000 în Camerun, 10.000

până la 15.000 în Nigeria şi 15.000 în Europa, majoritatea lor în

Spania55

. Cifre înfiorătoare, ce-l transformă pe Macías într-un adevărat

«Caligula african»56

.

Macías manifesta neîncredere şi faŝă de propriul anturaj. Iată de

ce, încă din 1976 nu mai organizase nici o şedinŝă de guvern. Periodic,

însă, convoca în „fortăreŝele” sale, câte un membru al guvernului; cei

apelaŝi nu se mai întorceau niciodată... În iulie 1979, o asemenea

audienŝă îi fusese fixată şi ministrului adjunct al apărării, locotenent-

colonelul Teodoro Obiang Nguema Mbazogo (născut la 5 iunie 1942;

nepot al dictatorului). Ştiind ce-l aşteaptă, acesta şi-a contactat colegii

de promoŝie de la Şcoala militară din Saragossa (1963-1965). Era vorba

de 10 tineri ofiŝeri, printre care căpitanii Salvador Ela Nseng şi Eulogio

Oyo Riqueza, şi locotenentul de vas Florencio Maye Ela. Împreună, au

trecut la acŝiune şi, în zorii zilei de 3 august 1979, au declanşat lovitura

de stat militară. Macías a părăsit precipitat Bata (unde se purtau grele

lupte între complotişti şi loialişti, soldate cu sute de victime de ambele

părŝi)57

, plănuind să reziste la Nzang Ayong. După zece zile de urmărire

prin junglă a fost prins şi arestat.

Capturarea lui Macías a marcat sfârşitul coşmarului Guineei

Ecuatoriale. Consiliul Militar Suprem (CMS), noua instanŝă

diriguitoare, aflat sub conducerea lui Obiang Nguema, a decis judecarea

54

R. Holeindre, op.cit., p. 32; vezi amănunte în Jeune Afrique, no. 974/1979, p. 19. 55

Vezi R. Holeindre, op.cit., p. 29; Jeune Afrique, no. 1866/1996, p. 63; L’Express,

no. 1466/1979, p. 48; L’Humanité, 14 août 1979, p. 5. 56


Vezi filmul evenimentelor în Jeune Afrique, no. 974/1979, p. 16-19; vezi şi R.

Holeindre, op.cit., p. 44.


145

sinistrului tiran. Procesul lui Macías a reprezentat un fapt inedit în

Africa: pentru prima dată un lider politic era tradus în justiŝie,

consecinŝă a faptelor sale. Completul de judecată a reŝinut trei capete de

acuzare: genocid, deturnare de fonduri şi trădare (pentru că a cerut

ajutorul instructorilor cubanezi şi sovietici, în încercarea de a reprima

puciul). Procesul, desfăşurat public, a durat o săptămână. Macías s-a

apărat cu înverşunare; el a oferit imaginea „unui om sigur de sine şi în

deplinătatea facultăŝilor mintale”58

. Găsit vinovat (500 de crime i-au

fost imputate direct), Macías a fost condamnat la moarte, împreună cu

şase dintre miniştrii săi. La 29 septembrie 1979, sentinŝele au fost

executate. Plutonul de execuŝie era alcătuit numai din soldaŝi marocani

(trimişi în sprijinul noului regim), localnicii aflându-se sub imperiul

superstiŝiei: ei considerau pe „tigrul” Macías invulnerabil (tigrul era

totemul lui Macías; de aici puterile magice atribuite de „supuşii” săi) şi

se temeau de posibila reîntoarcere, pentru a-şi răzbuna moartea...

La un an după evenimente, colonelul (devenit ulterior general)

Teodoro Obiang Nguema Mbazogo explica motivele schimbării istorice

din Guineea Ecuatorială: «Ŝara petrecuse unsprezece ani sub un regim

dictatorial şi îndurase cele mai mari ofense cunoscute vreodată de un

stat din Africa centrală. Am fost şi noi, militarii, socotiŝi ca părtaşi la

înfăptuirea tuturor acestor distrugeri ale regimului (...). Schimbarea nu

se datoreşte ambiŝiei. Noi nu urmărim puterea. Noi dorim să ne asumăm

conducerea statului pentru a ne salva poporul şi a-i reda libertăŝile

democratice...”59

.

*

* *

Cuvintele de mai sus s-au dovedit simple „gânduri pioase”.

Dovedind răbdare, abilitate şi inteligenŝă politică, Obiang Nguema a

ştiut să-şi consolideze şi să păstreze puterea. Pentru el şi familia sa:

posturile cheie sunt ocupate de fraŝi, veri, cumnaŝi şi fii. De altfel, fiul

cel mare, Teodorino, este considerat drept potenŝial... succesor! În cele

peste trei decenii de comandă, Obiang a parcurs mai multe etape ale

58


Cf. idem, în Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică,

1982, p. 205.

Viorel Cruceanu

146

puterii: regimul militar (1979-1982), regimul partidului unic (1982-

1992) şi regimul pluralist (din 1992; în realitate o democraŝie limitată şi

strict controlată). Generalul ecuato-guineez are un temperament

autoritar. Perpetuând unele practici ale vechiului regim, el şi-a creat o

imagine preponderent negativă, în special în presa anglo-saxonă. Astfel,

un ziar englez îl plasa, la loc de frunte, în topul „celor mai fioroşi

dictatori ai momentului”60

. Recent, revista Newsweek se indigna că

„dintr-un autocrat sângeros, [Obiang] a devenit un aliat şi prieten al

Statelor Unite”61

. În acest sens, în timpul administraŝiei Bush jr.,

secretarul Departamentului de Stat, Condoleezza Rice, afirma că liderul

de la Malabo este un «bun prieten»62

. Realist, el explica poziŝia SUA

într-un interviu acordat revistei Jeune Afrique: «guvernul american nu

poate fi insensibil la argumentele şi interesele societăŝilor petroliere

americane, ale căror investiŝii în Guineea Ecuatorială depăşesc 5

miliarde de dolari. În SUA, cum se ştie, economia precede

diplomaŝia»63

.

Până în 1992, Guineea Ecuatorială a continuat să fie «cenuşăreasa

Africii centrale»64

. Situaŝia s-a schimbat din 1992, odată cu începerea

exploatării petrolului din largul Golfului Guineei. Rezervele sunt atât de

însemnate, încât comparaŝiile abundă: «emirat african», «Qatar african»

sau «Kuweit ecuatorial». S-a produs un adevărat «miracol economic»65

,

ce a permis transformarea Guineei Ecuatoriale, în cea mai bogată ŝară a

Africii centrale şi „una dintre cele mai bogate de pe continent”66

. În anii

care au urmat, ŝara a cunoscut o creştere economică exprimată în două

cifre, ajungându-se chiar la „cifra record de 30%”67

. Într-un material

publicitar, destinat presei panafricane, se spunea: „eliberatorii ŝării sunt

pe punctul de a transforma o ŝară extrem de săracă în una emergentă. O

reuşită pe care poporul ecuato-guineez o datorează preşedintelui

60

Cf. Ziua, 28 aug. 2004, p. 16. 61

Vezi Adevărul, 29 iun. 2010, p. 18. 62

Vezi interviul cu Obiang Nguema, în Jeune Afrique, no. 2387, du 8 au 14 oct. 2006,

p. 54. 63

Ibidem. 64

Idem, no. 1866/1996, p. 63. 65

Idem, no. 2483-2484, du 10 au 23 août 2008, p. 123. 66

Ibidem; vezi şi amplul „Le Plus de Jeune Afrique”, consacrat Guineei

Ecuatoriale, în idem, no. 2630, du 5 au 11 juin 2011, p. 59-92. 67

Idem, no. 2387/2006, p. 56.


147

Teodoro Obiang Nguema Mbazogo, care a ştiut să reconcilieze oamenii,

să democratizeze progresiv instituŝiile şi să aşeze ŝara pe calea

dezvoltării, datorită boom-ului petrolier”68

. Pe bună dreptate, un

diplomat în post la Malabo afirma că, „ecuato-guineezii au realizat, în

zece ani, cât au reuşit alte state în patruzeci de ani»69

. În cele două

decenii scurse de la descoperirea „manei petroliere”, Guineea

Ecuatorială a dobândit o faŝă nouă: un port ultramodern la Malabo,

cartierul de afaceri, „futurist”, intitulat „Malabo II”, modernizarea

portului şi aeroportului din Bata, dublarea reŝelei rutiere, edificii

publice (şcoli, spitale), hoteluri moderne şi noi unităŝi administrative

etc.70

. În perspectiva găzduirii celui de-al 17-lea „summit” al Uniunii

Africane (30 iunie-1 iulie 2011), în apropiere de Malabo a fost ridicat,

„în mijlocul pădurii luxuriante”71

, un cochet cartier rezidenŝial, Sipopo,

considerat drept «oraşul Uniunii Africane»72

. De asemenea, probând o

veritabilă etică a responsabilităţii, preşedintele Obiang Nguema a

lansat o strategie de perspectivă, intitulată «Horizonte 2020». Ea

reprezintă o „ambiŝioasă politică de mari lucrări publice”73

, ce vor

culmina cu edificarea unei noi capitale, la Oyala, „în inima [provinciei]

Río Muni”74

. Nu este de mirare că, în prezent, «cenuşăreasa» de

altădată „are venitul pe cap de locuitor cel mai ridicat de pe continent:

17.000 de dolari”75

. Există însă o problemă: gestiunea imenselor

fonduri provenite din petrol. Se spune că administrarea lor «este mai

bună decât în alte ŝări ale Africii centrale [aluzie la Gabon şi Ciad –

nota ns.]»76

. Totuşi, „indicele dezvoltării umane” rămâne în continuare,

extrem de scăzut: 77% dintre ecuato-guineezi beneficiază de mai puŝin

de 1 dolar pe zi şi, prin urmare, pentru ei „miracolul petrolier este, în

continuare, un miraj”77

. Aceasta în timp ce, averea familiei

68

Vezi „la Lettre de la Guinée Equatoriale”, în Jeune Afrique L’intelligent, no.

2326, du 7 au 13 août 2005, Message, p. 1. 69

Cf. Jeune Afrique, no. 2483-2484/2008, p. 124. 70

Vezi amănunte în Ibidem, p. 124-125; vezi şi idem, no. 2398-2399, du 24 déc.

2006 au 6 janv. 2007, p. 79-88. 71

Idem, no. 2634, du 3 au 9 juillet 2011, p. 12. 72

Ibidem. 73

Cf. Afrique-Asie, no. 64, mars. 2011, p. 7. 74

Vezi amănunte în Jeune Afrique, no. 2630/2011, p. 76-77. 75

Vezi idem, no. 2482-2483/2008, p. 124. 76

Ibidem. 77

Ibidem; vezi şi Afrique-Asie, no. 26, janv. 2008, p. 22.

Viorel Cruceanu

148

prezidenŝiale este estimată la peste 600 milione de dolari78

. Preşedintele

Obiang consideră speculaŝiile pe seama patrimoniului său drept «un

montaj grosier din partea celor ce vor să ne destabilizeze (...). Eu nu am

nevoie să deturnez banii ŝării (...). Cetăŝenii sunt recunoscători pentru

munca mea. Toŝi ştiu că mă implic pentru ei şi pentru viitor. Eu lucrez

pentru popor, nu pentru străini şi nici pentru presă»79

. Având în vedere

paternalismul societăŝilor africane, Obiang Nguema este un amestec

între şeful tradiŝional (autoritar) şi liderul modern (instituŝional); prin

urmare, în procesul exercitării puterii el se comportă ca un „despot

luminat”. Faptul reiese, cum nu se poate mai limpede, din faptele şi

vorbele sale: «Am restabilit unitatea poporului şi ne-am angajat pe

calea progresului societăŝii. Acum avem partide politice, asociaŝii şi o

societate civilă din ce în ce mai activă. Economia s-a transformat.

Petrolul ne oferă un mare viitor. Întreprinderile au început să apară.

Infrastructura iese parcă din pământ şi toate aceste elemente noi vor

schimba faŝa ŝării noastre. Peste timp, în viitor, oamenii îşi vor aminti

tot ce am făcut eu pentru Guineea Ecuatorială. Aceasta pentru că,

muncim şi pentru Istorie»80

. Dincolo de retorică şi grija pentru propria

imagine, se impune o concluzie: datorită petrolului, Teodoro Obiang

Nguema Mbazogo, care în perioada ianuarie 2011-ianuarie 2012 a

exercitat şi funcŝia de preşedinte în exerciŝiu al Uniunii Africane

(suprema consacrare pentru cariera sa politică), a reuşit să recreeze o

ŝară ce, acum patru decenii, zăcea în tenebrele istoriei.

78

Cf. FP (Foreign Policy). România, iul-aug 2010, p. 51. 79

Interviu cu preşedintele Obiang Nguema, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2319,

du 19 au 25 juin 2005, p. 40. 80

Ibidem, p. 48; vezi şi interviul din Jeune Afrique, no. 2387, du 8 au 14 oct. 2006, p.

52-57 (inclusiv date biografice la p. 56).

III-4. Emanciparea fostelor posesiuni portugheze

Aşa cum am constatat în capitolul anterior, la problematica

dedicată politicilor coloniale, Portugalia rămăsese, în plin secol al

XX-lea, prizoniera propriului trecut. Numai că, lumea evolua rapid.

După al doilea război mondial, marile imperii coloniale s-au dizolvat,

unul după altul. Prin urmare, conform anticipaŝiei liderului „Frontului

de Eliberare din Mozambic” (FRELIMO), Eduardo Mondlane,

„coloniile portugheze nu puteau rămâne izolate de mişcarea de eliberare

ce cuprinsese popoarele continentului”1. Din nefericire, datorită

atitudinii retrograde a Portugaliei, spunea Mondlane, „am fost nevoiŝi

încă de la început să luptăm împotriva colonialiştilor cu arma în

mână”2. De aceea, în posesiunile portugheze „cucerirea independenŝei a

fost violentă, sângeroasă şi îndelungată”3. În mare măsură, o asemenea

evoluŝie poartă şi amprenta definitorie atmosferei generate de Războiul

Rece. De aici, un complex de factori ce caracterizează modul în care s-a

realizat emanciparea fostelor colonii luso-africane. Este vorba de:

apropierea de marxism. Această apropiere s-a produs la

mijlocul anilor ’50, când o serie de tineri africani au fost admişi la

universităŝi portugheze. Ideologii salazarismului plănuiau crearea unei

elite africane, educată în spiritul valorilor portugheze. A fost o eroare

de calcul, deoarece tinerii respectivi doreau să rămână „africani” şi nu

să se transforme în „portughezi” cu pielea neagră. Mai mult, foarte

repede ei s-au lăsat antrenaŝi în acŝiunile desfăşurate de „Centro dos

Estudos Africanos” din Lisabona. După cum am constatat anterior,

centrul manifesta preocupări şi în ce priveşte „problemele teoretice ale

luptei de eliberare naŝională şi de rolul culturii în procesul emancipării”.

Trebuie precizat că liderii acestei generaŝii, angolezii Agostinho Neto,

Mário de Andrade şi Viriato da Cruz, mozambicanul Marcelino dos

Santos şi chiar guineezul Amílcar Cabral erau şi poeŝi. Foarte repede, ei

au trecut de la actul cultural la actul politic. Un rol important în

1 Vezi interviu cu Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 20.

2 Ibidem.

3 Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition

abrégée, Paris, Présence Africaine/Edicef/UNESCO, 1998, p. 135.

Viorel Cruceanu

150

transformarea lor l-au jucat legăturile cu Partidul Comunist Portughez.

Formaŝiunea lui Álvaro Cunhal acŝiona în clandestinitate, cu reŝele

foarte bine structurate. Ea reprezenta cea mai determinată forŝă

antisalazaristă şi anticolonialistă. Contactul studenŝilor africani cu PCP

a fost înlesnit şi de faptul că, în marea sa majoritate, intelectualitatea

lusitană aderase la ideile stângii (socialiste şi comuniste). Aşa se face

că, prin simbioza instrucŝie-ideologie, tinerii africani menŝionaŝi mai sus

vor deveni „profund impregnaŝi de cultura marxistă”4, dobândind „o

optică revoluŝionară şi antiimperialistă”5. De altfel, bizuindu-se pe

cooperarea acestor tineri, partidul lui Cunhal preconiza crearea unor

„secŝii” ale sale în posesiunile africane (după modelul marilor partide

politice franceze, care au avut asemenea prelungiri pe sol african; spre

exemplu impozanta „Rassamblement Démocratique Africaine” –

RDA, reprezenta secŝia africană a P.C. Francez). Calculele comuniştilor

au fost dejucate, elita formată în Portugalia constituind adevărate

partide naŝionale: „Partidul African al Independenţei din Guineea-

Bissau şi insulele Capului Verde” (PAIGC), în 1956, „Mişcarea

Populară pentru Eliberarea Angolei” (MPLA), tot în 1956, şi

„Frontul de Eliberare din Mozambic” (FRELIMO), în 1962.

Afinităŝile ideologice s-au păstrat şi, în consecinŝă, P.C. Portughez a

reprezentat „cartea de vizită” ce a facilitat stabilirea de relaŝii apropiate

între aceste tinere partide africane şi regimurile comuniste din Europa,

Asia şi America latină. De altfel, africanii nu aveau cale de mijloc: de o

parte se afla Portugalia, promotoarea statu quo-ului, sprijinită de marile

puteri occidentale şi NATO, iar de cealaltă parte, ŝările socialiste care

luptau împotriva „imperialismului şi colonialismului”. Iată de ce, în anii

de luptă armată, liderul PAIGC, Amílcar Cabral, considera că „există o

alianŝă istorică, între mişcările de eliberare (...) şi ŝările socialiste”6, iar

conducătorul MPLA, dr. Agostinho Neto aprecia că „ŝările socialiste

sunt aliaŝii noştri naturali”7. Într-adevăr, ŝările socialiste au furnizat

partizanilor armament (în special URSS şi R.P. Chineză, parvenit prin

intermediul ŝărilor africane vecine), consilieri militari (URSS, RDG,

4 M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Hachette

Supérieur, 2008, p. 233. 5 Ibidem.

6 C. Vlad, Când luptătorii îşi curăţă armele..., Bucureşti, Editura Politică, 1972, p.

45; vezi şi interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 28, 6 iul. 1972, p. 14. 7 C. Vlad, op.cit., p. 128.


151

Cuba etc.) şi sume de bani. De asemenea, ele au livrat şi mijloace

materiale, necesare organizării şi reluării activităŝii productive în

regiunile eliberate. Dar, aportul cel mai important a fost adus prin

formarea în ŝările socialiste a mii de specialişti (ingineri, medici,

profesori etc.) ce vor deveni forŝa de muncă superior calificată, după

dobândirea independenŝei (în URSS, R.S. România, R.S.F. Iugoslavia,

R.P. Chineză etc.).

Dacă ar fi să particularizăm, România socialistă a oferit mişcărilor

de eliberare naŝională de pe continentul negru „un valoros sprijin

politic, moral şi material”8 (A. Cabral). Unii lideri luso-africani, precum

Agostinho Neto sau Marcelino dos Santos au luat contact cu ŝara

noastră în 1953, la scurtă vreme după instalarea regimului comunist, în

timpul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenŝilor; Eduardo

Mondlane a vizitat România o singură dată, în toamna lui 1968;

recordul deplasărilor revenea lui Amílcar Cabral, care a fost oaspete al

R.S. România de trei ori, în intervalul 1967-1972. Contactul cu

România le-a prilejuit impresii pozitive, redate în cuvinte agreabile.

Astfel, mozambicanul Eduardo Mondlane afirma: „Doream de mult să

vizitez România; ea este una din ŝările socialiste care ne ajută (...). Şi pe

urmă mai e un lucru care ne apropie: limba pe care o vorbim. În

Mozambic, limba oficială este portugheza, care se aseamănă mult cu

româna. În timpul şederii mele în România am deschis foarte des

aparatul de radio: înŝeleg aproape trei sferturi din ceea ce se

vorbeşte...”9. La rândul său, angolezul Agostinho Neto declara că

„solidaritatea deplină a Partidului Comunist Român şi a guvernului

dumneavoastră, a întregului popor român este primită de către

combatanŝii noştri, angajaŝi din plin în lupta pentru obŝinerea

independenŝei, cu o caldă simpatie”10

. În ce-l priveşte, bissau-guineezul

Amílcar Cabral şi-a exprimat în repetate rânduri recunoştinŝa,

evidenŝiind faptul că „România contribuie la construcŝia vieŝii noi în

Guineea-Bissau. Multe din cadrele noastre au fost formate în România,

altele sunt în curs de pregătire... Apreciem aşa cum se cuvine acest

ajutor [deoarece] existenŝa unor cadre temeinic pregătite constituie o

garanŝie în plus pentru dobândirea şi consolidarea independenŝei

8 Interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1972, p. 7.

9 Vezi Lumea, nr. 45/1968, p. 21.

10 Idem, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 9.

Viorel Cruceanu

152

politice şi economice a oricărei ŝări”11

. De aceea, spunea Cabral, „ŝara

dumneavoastră, conducătorii ei sunt aproape de inima noastră în lupta

pe care o purtăm pentru independenŝă, iar valoarea ajutorului pe care ni-l

acordaŝi este de nepreŝuit”12

. De asemenea, Cabral ŝinea să evidenŝieze

că, la 27 iunie 1972, România „a semnat cu noi primul comunicat

comun din istoria luptei noastre”13

, fapt ce echivala, practic, cu o

recunoaştere internaŝională a statului Guineea-Bissau, pe cale să se

constituie.

Cum era de aşteptat, şi în cadrul asistenŝei acordate ŝărilor luso-

africane s-a manifestat, uneori de o manieră ascuŝită, rivalitatea sino-

sovietică. Dacă a fost mai puŝin pregnantă vis-à-vis de PAIGC şi

FRELIMO, în schimb, în cazul Angolei, ea s-a etalat în toată

splendoarea sa. Astfel, sovieticii şi sateliŝii lor au rămas profund ataşaŝi

MPLA; în schimb, chinezii s-au alăturat grupărilor rivale, „Frontul

Naţional pentru Eliberarea Angolei” (FNLA), condus de Roberto

Holden, şi „Uniunea pentru Independenţa totală a Angolei”

(UNITA), animată de Jonas Savimbi. Discordia dintre cele două mari

puteri comuniste a persistat, ele având o parte din responsabilitatea

războiului fratricid ce a răvăşit Angola, după proclamarea

independenŝei (11 noiembrie 1975).

Să spunem, în concluzie, că marxismul a reprezentat, indubitabil,

suportul ideologic al mişcărilor de eliberare din posesiunile africane ale

Portugaliei. De altfel, după proclamarea independenŝei, toate cele cinci

teritorii au optat pentru regimul partidului unic, având la bază teoria

marxistă14

. Odată cu prăbuşirea comunismului est-european, emulii săi

africani şi-au revăzut conduita. Este şi cazul ŝărilor ce fac obiectul

studiului nostru şi care, pe rând, au optat pentru sistemul pluralist:

insulele Capului Verde şi insulelele São Tomé şi Príncipe, încă din

1990, Guineea Bissau, în 1991, Mozambic în 1992 (deşi referirile la

marxism fuseseră suprimate în toamna lui 1990) şi Angola, tot din 1992

(afectată, însă, de reluarea şi prelungirea războiului civil până în 2002).

existenţa „unei Africi independente”, reprezintă o altă

caracteristică a desfăşurărilor ce ne interesează. Se ştie că, după 1960,

11

Idem, nr. 47/1972, p. 7. 12

Ibidem, p. 6. 13

Ibidem, p. 7. 14

Vezi amănunte în J.F. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste (din 1945

până în zilele noastre), Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 206-207.


153

majoritatea vecinilor coloniilor portugheze şi-au proclamat

independenŝa. Acest fapt a generat o solidaritate profundă a „Africii

libere” cu „Africa luptătoare”. Deloc surprinzător, prin urmare, că

forŝele partizanilor au beneficiat de baze de antrenament şi de

aprovizionare, pe teritoriul statelor vecine. Asemenea puncte de sprijin

au devenit: Guineea şi Senegal, pentru PAIGC; Congo-Brazzaville

(ulterior, R.P. Congo), pentru MPLA; Congo-Kinshasa (ulterior, R. Zair,

ce avea o frontieră de 2.000 km cu Angola), pentru FNLA şi UNITA;

Tanzania, pentru FRELIMO. Cum am văzut în Capitolul al II-lea,

Portugalia a opus acestei solidarităŝi africane, o alianŝă a regimurilor

populaŝiei albe (cu participarea RSA şi a Rhodesiei). La sfârşitul anilor

’70, datorită impasului militar în care se afla, regimul de la Lisabona a

cochetat chiar cu ideea „soluŝiei rhodesiene”, care să fie aplicată atât

Angolei cât şi Mozambicului. Planul a eşuat, confirmând ironia lui

Marcelino dos Santos, vicepreşedintele FRELIMO: „ipoteza este

probabilă, însă (...), nu e realizabilă”15

.

Un moment important în desăvârşirea decolonizării Africii l-a

reprezentat fondarea Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), la Addis-

Abeba (22-25 mai 1963)16

. Documentul constitutiv, intitulat Carta

OUA, stabilea la Articolul 2, scopurile organizaŝiei. Astfel, la punctul

d, se afirma categoric faptul că OUA îşi propune «să abolească toate

felurile de colonialism din Africa»17

. De asemenea, punctul 6, al

Articolului 3, cerea statelor membre «dedicarea, fără rezerve, cauzei

emancipării totale a teritoriilor africane care nu sunt încă

independente»18

. Analizând formulările Cartei, constatăm că ele au

favorizat transformarea solidarităŝii de proximitate, într-o veritabilă

solidaritate africană. Pentru a-i conferi eficacitate, organizaŝia

panafricană a creat un instrument special: Comitetul de Eliberare al

OUA, cu reşedinŝa la Dar es Salaam (Tanzania). Teritoriile ŝărilor din

Comitet (în număr de 18, la jumătatea anilor ’70) au devenit locul de

tranzit al ajutoarelor externe pentru combatanŝii africani. Trebuie

15

Vezi interviu cu Marcelino dos Santos, în Lumea, nr. 36, 28 aug. 1969, p. 14. 16

Vezi amănunte cespre crearea OUA în V. Cruceanu, Organizaţia Unităţii

Africane – La peste un sfert de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42,

nr. 9, sept. 1989, p. 945-954. 17

Vezi Relaţiile internaţionale în acte şi documente, vol. III (1945-1982),

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 102. 18

Ibidem.

Viorel Cruceanu

154

precizat că în această imensă operaŝiune nu s-au implicat doar statele

„progresiste” din epocă (Algeria, Egipt, Mali, Guineea, Ghana, R.P.

Congo, Tanzania), ci şi statele moderate (Etiopia, Nigeria, Camerun,

Gabon etc.).

Un salt calitativ s-a produs la „summit”-ul OUA, din iulie 1972,

de la Rabat (Maroc). Aici, „şefii de stat [africani] au admis pentru

prima oară ca reprezentanŝii mişcărilor de eliberare să participe la

reuniuni, mai întâi cu statut de observatori, apoi şi să intervină în

dezbateri”19

. Tot la Rabat „s-a suplimentat cu 50 la sută fondul destinat

luptei de eliberare”20

, fapt ce reprezenta un însemnat efort financiar

consimŝit de ŝările independente. Referindu-se la întâlnirea de la Rabat,

liderul MPLA, Agostinho Neto, constata de justeŝe că „prin

recunoaşterea personalităŝii politice şi juridice a mişcărilor de eliberare

de pe continentul african, a fost făcut încă un pas pe calea obŝinerii

independenŝei”21

.

După numai trei ani, în vara lui 1975, coloniile portugheze şi-au

dobândit neatârnarea şi au fost admise în marea familie a OUA.

Imediat, ele s-au integrat procesului de solidaritate continentală. Astfel,

Angola şi Mozambic s-au alăturat Tanzaniei, Zambiei şi Botswanei,

formând grupul statelor din „prima linie” a confruntării cu regimurile

rasiste din sudul Africii. Au urmat ani dificili în care acŝiunile agresive

şi destabilizatoare ale albilor nu au putut stăvili mersul istoriei. Aşa se

face că, Zimbabwe (fosta Rhodesie) şi-a cucerit independenŝa în 1980,

urmat de Namibia, în 1990. «Vântul schimbării» din Africa australă a

culminat cu accesul populaŝiei majoritare din RSA la guvernare, în

1994, când legendarul Nelson Mandela a fost ales preşedinte. După

decenii de efort conjugat, popoarele Africii întorceau ultima filă din

grandioasa epopee a eliberării depline.

noul ambient internaţional reprezintă un factor ce a favorizat,

la rândul său, avântul mişcării de emancipare. Sfârşitul anilor şaptezeci

a coincis cu perioada „destinderii relative”. Pe acest fond, „lumea a

treia”, ce reprezenta cvasitotalitatea componenŝei „Mişcării de

Nealiniere” (fondată în 1961, la Belgrad, de Tito, Nehru şi Nasser), a

devenit o „voce” tot mai pregnantă în diplomaŝia mondială. Ea s-a făcut

19

Cf. Lumea, nr. 28/1972, p. 14. 20

Ibidem. 21

Idem, nr. 9, 22 febr. 1973, p. 6.


155

auzită, la intensitate maximă, în incinta Adunării Generale a ONU, de la

New York. Acum, bucurându-se de susŝinere asiatică şi latino-

americană, statele africane au iniŝiat numeroase rezoluŝii de condamnare

a Portugaliei. Practic, regimul salazarist a fost plasat, în instanŝele

ONU, „în poziŝia de acuzat internaŝional”22

. O dovadă elocventă o

reprezenta rezoluŝia privind „Problema teritoriilor sub administraŝie

portugheză”, din 14 decembrie 1962. Documentul îşi exprima «adânca

îngrijorare faŝă de refuzul continuu al guvernului Portugaliei de a

recunoaşte dreptul inalienabil al popoarelor africane de sub dominaŝia

sa la autoguvernare şi independenŝă»23

şi preciza, tranşant, că Adunarea

Generală «condamnă războiul colonial purtat de guvernul Portugaliei

împotriva popoarelor din teritoriile de sub dominaŝia sa»24

(pct. 5). În

plus, documentul stabilea că Adunarea Generală «reafirmă legitimitatea

luptei popoarelor din aceste teritorii pentru independenŝa şi libertatea

lor»25

(pct. 2). Numai că, rezoluŝiile Adunării Generale (una

asemănătoare a fost redactată şi la 19 decembrie 1968) erau blocate de

aliaŝii Portugaliei din Consiliul de Securitate (SUA, Marea Britanie şi

Franŝa). Iată de ce, ineficacitatea organizaŝiei mondiale nu surprindea pe

naŝionaliştii africani, Amílcar Cabral considerând-o, lucid, drept „cea

mai importantă şi reprezentativă organizaŝie pe care a avut-o vreodată

omenirea”26

, dar care avea „o înfăŝişare complexă şi, nu o dată,

contradictorie”27

. Totuşi, în ciuda incoerenŝelor sale, ONU a făcut ca

militantismul luso-african să se transforme într-o victorie politică şi

diplomatică, ce a precedat bunele rezultate de pe câmpurile de luptă.

Maturitatea liderilor mişcării de eliberare era dovedită şi de faptul

că „au avut grijă să menŝină legătura cu Occidentul”28

, încercând să

afişeze „o poziŝie de nealiniaŝi”29

care, de altfel, chiar li se potrivea.

Prin concursul unor organizaŝii non-guvernamentale, în principalele

capitale europene (Paris, Roma, Londra) s-au organizat, periodic,

manifestaŝii de sprijin cu lupta popoarelor din coloniile portugheze. Un

22

M. Michel, op.cit., p. 233. 23

Vezi Relaţii internaţionale..., vol. III, p. 99. 24

Ibidem. 25

Ibidem. 26

Interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 47/1972, p. 6. 27

Ibidem. 28


Ibidem.

Viorel Cruceanu

156

asemenea moment l-a reprezentat „Conferinŝa internaŝională” de la

Roma, din 29 iunie 1970. În „Apelul” întrunirii, războaiele coloniale

purtate de Portugalia erau considerate, pur şi simplu, drept „crimă

împotriva umanităŝii”30

. Prezenŝi la conferinŝă, A. Cabral, A. Neto şi M.

dos Santos au fost primiŝi în audienŝă de papa Paul al VI-lea, eveniment

considerat drept un remarcabil succes mediatic.

Tot aici trebuie să menŝionăm poziŝia specială adoptată de statele

scandinave (Danemarca, Norvegia şi Suedia). De la început, ele s-au

situat de partea mişcărilor de eliberare naŝională. Monarhiile scandinave

s-au implicat în reorganizarea producŝiei în teritoriile eliberate, în

strângerea de fonduri pentru populaŝia civilă şi în pregătirea de cadre

(asistente medicale, medici, profesori, jurişti). Campionul unei

asemenea politici constructive a fost renumitul premier suedez Olof

Palme (1969-1976, 1982-1986), un spirit generos, devotat cauzei „lumii

a treia”, în general, şi cauzei Africii, în special (asasinat în 1986, fără ca

mobilul crimei să fi fost elucidat).

O bună parte din factorii invocaŝi mai sus se puteau constitui în

premisele unei decolonizări paşnice a fostelor posesiuni portugheze.

Regimul salazarist nu a fost capabil să se ridice la înălŝimea acestui

deziderat. Timpul s-a scurs şi, treptat, regimul s-a erodat. A fost nevoie

de „Revoluŝia garoafelor”, din 25 aprilie 1974, pentru ca Portugalia să

se elibereze de complexul său colonial. Însă, datorită obstinaŝiei obtuze

din anii ’50 ,’60 şi’70, decolonizarea celor cinci posesiuni africane se

încadrează tipologiei cazurilor speciale. Iată, în rândurile ce urmează,

evoluŝia fiecărui „caz” în parte:

GUINEEA-BISSAU

Lupta de eliberare naŝională din Guineea-Bissau este legată de

numele lui Amílcar Cabral. Născut la 12 septembrie 1925, la Bafata, din

părinŝi cap-verdieni, Amílcar s-a bucurat de „o situaŝie familială

confortabilă”31

. Statutul de „asimilat” al tatălui său reprezenta condiŝia

30

Vezi fragmente din „Apelul de la Roma”, în M. Michel, op.cit., p. 248. 31

http://www.sacp.org.za/docs/history/dadoo-19.htlm


157

apriorică a unei frumoase cariere. Prin urmare, la sfârşitul celui de-al

doilea război mondial (1945), tânărul vest-african a fost admis la

facultatea de agronomie a Universităŝii din Lisabona. După cum am

văzut mai sus, studenŝii africani din capitala „Imperiului lusitan” au

stabilit o trainică prietenie comună. Frecventarea „Centrului de studii

africane” şi a mediilor de stânga portugheze, l-au apropiat pe Cabral de

marxism. La sfârşitul celor 5 ani de studii (la care s-a adăugat un stagiu

de doi ani în metropolă), Amílcar Cabral se dovedea un agronom de

mare viitor, dar şi un om politic matur. Revenit în patrie în 1952, s-a

angajat la „Serviciul pentru Agricultură şi Păduri”. La cererea

autorităŝilor coloniale a efectuat mai multe studii de specialitate,

inclusiv un recensământ al populaŝiei rurale. Faptul i-a permis „să

dobândească o cunoaştere profundă”32

a „lucrătorilor rurali”33

.

Seriozitatea şi competenŝa dovedite i-au adus notorietate, studiile

sale reprezentând, în epocă, o sursă de referinŝă în ceea ce priveşte

„economia agrară şi structura socială a Guineei [portugheze]”34

. În

paralel, tânărul inginer agronom încerca să le insufle conaŝionalilor săi

„idei subversive”. Militantismul lui Cabral era cunoscut agenŝilor PIDE

şi, în consecinŝă, guvernatorul Melo e Alvim l-a detaşat în Angola

(1955). Aici, Cabral s-a reîntâlnit cu mulŝi colegi angolezi din vremea

studenŝiei. Aşa se face că el se implică în viaŝa coloniei iar numele său

apare pe actele constitutive ale „Mişcării Populare pentru Eliberarea

Angolei” (MPLA). Devenit „persona non grata”, Cabral este expulzat

din Angola, revenind la Bissau în 1956. Experienŝa angoleză l-a

motivat: pe 19 septembrie 1956, împreună cu fratele său mai mic, Luís

Cabral şi patru apropiaŝi (Aristides Pereira, Osvaldo Vieira, Julio de

Almeira şi Fernando Fortes), Amílcar a creat primul partid politic din

Guineea-Bissau: „Partido Africano de Independência da Guiné et

Cabo Verde” (PAIGC). Timp de trei ani, activitatea PAIGC a fost

„esenŝialmente urbană şi pacifistă”35

, selectându-şi aderenŝii din rândul

„muncitorilor şi funcŝionarilor”36

. Promovând o conduită legalistă,

partidul îşi limita acŝiunile de protest la greve şi manifestaŝii. Numai că,

32

R. Oulianovski, Amílcar Cabral et le socialisme scientifique, în Asie et Afrique

aujourd’hui, no. 2, mars-avril 1979, p. 45. 33

http://www.vidaslusofonas.pt/amilcar_cabral_2.htm 34

R. Oulianovski, op.cit., p. 45. 35

Histoire générale..., tome VIII, p. 136. 36

R. Oulianovki, op.cit., p. 45.

Viorel Cruceanu

158

„metodele legale de luptă şi-au dovedit limitele, transformând, adesea,

pe cei mai buni militanŝi în pradă uşoară pentru aparatul represiv”37

.

Aşa s-a întâmplat în august 1959, în timpul grevei muncitorilor portuari

de la Pidjiguiti, când, 50 de docheri au fost ucişi. Acest tragic

eveniment a determinat o dramatică reconsiderare a strategiei

partidului: la conferinŝa PAIGC din septembrie 1959 s-a decis

„declanşarea pregătirilor pentru lupta armată, extinderea activităŝii

clandestine în oraşe şi, mai ales, mobilizarea populaŝiei rurale”38

. De

acum înainte, A. Cabral se va transforma într-un veritabil strateg şi

ideolog39

al mişcării de eliberare din Guineea-Bissau şi insulele Capului

Verde, căreia „i s-a dedicat cu toată fiinŝa sa”40

. Timp de patru ani

„militanŝii partidului au fost trimişi în diverse regiuni pentru a mobiliza

populaŝia”41

şi „a pregăti minuŝios lupta armată”42

. Simultan, din motive

de securitate, conducerea partidului a fost transferată la Conakry.

Astfel, Guineea lui Sékou Touré a devenit principalul punct de sprijin al

partizanilor PAIGC.

De la început, PAIGC a adoptat o tactică ce se va dovedi

fructuoasă. Ea se baza pe acŝiunea unor „mici grupuri de gherilă”43

,

extrem de mobile, permanent „susŝinute şi ajutate de populaŝia

satelor”44

. Semnalul luptei armate l-a reprezentat atacul asupra taberei

militare portugheze de la Fulakung (în sud), din 23 ianuarie 1963. În

acelaşi timp, în nord, comandantul Osvaldo Vieira a declanşat

operaŝiunea, având doar 10 oameni şi trei arme. El „a organizat o

ambuscadă, a distrus trei vehicule militare, a ucis şapte soldaŝi

portughezi şi a capturat opt arme”45

. Peste ani, O. Vieira îşi amintea că

«ŝăranii nu voiau să creadă că am putea să-i lovim pe portughezi, nu

credeau nici că vom încerca (...). După această acŝiune, situaŝia a

37

Ibidem. 38

Ibidem; vezi şi Histoire générale..., tome VIII, p. 136; B. Davidson, În maquis-ul

din Guineea-Bissau, în Lumea, nr. 11, 8 mart. 1973, p. 25. 39

Vezi Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De

Agostini, 2001, p. 124. 40

C. Vlad, Testamentul politic al lui Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 5, 25 ian. 1973,

p. 30. 41

R. Oulianovki, op.cit., p. 46. 42

Ibidem. 43


Ibidem. 45

B. Davidson, op.cit., p. 25.


159

început să se schimbe»46

. În consecinŝă, acŝiunile de gherilă s-au extins,

transformându-se în operaŝiuni de amploare, purtate pe trei fronturi:

sud, nord şi est. Organizarea partizanilor s-a dovedit atât de utilă încât,

în pofida „luptei inegale”47

(numărul efectivelor portugheze a sporit de

la 1.000 de oameni, în 1961, la 30.000 de militari, în 1967), Guineea-

Bissau a devenit «vârful de lance»48

al luptei de eliberare din coloniile

portugheze. Acest „statut” special era dovedit şi de faptul că, în 1967,

PAIGC controla deja două treimi din teritoriul Guineei Bissau.

Surpriza guvernului de la Lisabona a fost atât de mare încât, în

1964, la un an după debutul insurecŝiei, a decis cumularea funcŝiei de

guvernator al coloniei cu funcŝia de comandant militar. Astfel, cel dintâi

personaj căruia i s-au încredinŝat „depline puteri civile şi militare”49

a

fost generalul Arnaldo Schultz. Numai că, la plecarea sa, în 1968

(demis pentru incompetenŝă), „partizanii erau mai puternici ca

oricând”50

. O moştenire dificilă asumată de noul guvernator şi

comandant, cunoscutul general António de Spinola. Penibilul situaŝiei

era plastic redat de A. Cabral revistei Lumea. Referindu-se la vizita

premierului Caetano la Bissau, în vara lui 1969, liderul PAIGC nu-şi

ascundea satisfacŝia că ea „n-a putut depăşi şase ore” şi că „s-a

consumat exclusiv în palatul guvernatorului, deoarece statul major

portughez nu s-a simŝit capabil să-i asigure condiŝiile de securitate

necesare pentru a călători în ŝară”51

. În egală măsură, Cabral evidenŝia

faptul că generalul Spinola dădea dovadă de realism, declarând „în mod

public că războiul nu poate fi câştigat prin forŝa armelor”52

. Iată de ce,

Spinola a reconsiderat priorităŝile, punând accentul pe „domeniul

confruntării politice”53

. Astfel, portughezul a lansat programul «Pentru

o Guinee mai bună» («Por Una Guiné Melhor»), ce se dorea „un

program de «reconciliere» cu africanii”54

. Marele africanist Basil

46

Ibidem. 47

R. Oulianovski, op.cit., p. 46. 48


B. Davidson, Complotul împotriva lui Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 22, 24 mai

1973, p. 20. 50

Ibidem. 51

Vezi interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41, 2 oct. 1969, p. 6. 52

Ibidem. 53

Ibidem. 54

B. Davidson, Complotul..., p. 20.

Viorel Cruceanu

160

Davidson considera acŝiunea drept „o diversiune politică”55

deoarece, în

realitate, ea urmărea ca africanii „să întoarcă spatele lui Cabral şi

PAICG”56

. De altfel, charismaticul lider guineez a afirmat că „şi noi

suntem pentru o Guinee mai bună, dar n-avem nevoie de colonialismul

portughez pentru a asigura îndeplinirea acestei aspiraŝii”57

.

Spusele lui Cabral aveau acoperire în fapte: demararea unui

veritabil proiect alternativ. În zonele eliberate, liderii PAIGC „au abolit

impozitele şi drepturile coloniale şi au pus capăt muncii forŝate şi

culturilor obligatorii”58

. În locul structurilor coloniale, PAIGC „a

realizat un nou sistem comercial, a creat şcoli şi dispensare în brusă şi a

instaurat o veritabilă democraŝie”59

. Deşi lupta armată reprezenta o

condiŝie sine qua non a dobândirii independenŝei, PAIGC ducea în

paralel şi „o complexă activitate de reconstrucŝie naŝională”60

. Însuşi

Cabral expunea, în 1969, cu vizibilă mândrie, realizările din spatele

frontului: „în zonele eliberate avem peste 100 de posturi sanitare şi (...)

şcoli pentru furnizarea de cadre medicale medii în ŝară (...). Considerăm

drept un succes deosebit al nostru înfiinŝarea a peste 150 de şcoli (...)

frecventate de circa 15.000 de elevi [în timp ce] câteva zeci de tineri

studiază deja în străinătate”61

. Trei ani mai târziu, după o vizită în

regiunile eliberate, Basil Davidson actualiza bilanŝul: 156 de şcoli, „în

locuri care nu s-au mai văzut până atunci”62

, frecventate de 8.574 elevi

(din care 2.155 fete) la care se adăugau 7.000 de bărbaŝi şi femei ce

urmau „cursuri parŝiale pentru adulŝi”63

, precum şi „125 dispensare

mici, 9 spitale mici şi 3 spitale mari”, deservite de „medici diplomaŝi”

(formaŝi în străinătate) şi de infirmieri pregătiŝi în Europa sau chiar „la

faŝa locului de PAIGC [169 persoane]”64

.

Impasul de pe frontul de luptă l-a determinat pe Spinola să

55

Ibidem. 56

Ibidem. 57

Interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41/1969, p. 6; vezi şi C. Vlad, Când

luptătorii..., p. 41. 58


Ibidem. 60

Interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41/1969, p. 6. 61

Ibidem; vezi şi Lumea, nr. 35, 22 aug. 1974, p. 29. 62

B. Davidson, În maquis-ul din Guineea-Bissau (II), în Lumea, nr. 12, 15 mart.

1973, p. 24. 63

Ibidem. 64

Ibidem.


161

apeleze şi la „războiul murdar”. Astfel, împreună cu statul său major şi

cu agenŝii PIDE din colonie, el a pus la cale operaŝiunea „Mar Verde”

(„Marea Verde”) care-şi propunea capturarea sau eliminarea fizică a

liderilor PAIGC (precedentul fusese creat în Mozambic, prin asasinarea

lui Eduardo Mondlane, la 3 februarie 1969). Acŝiunea a constat într-o

operaŝiune de comando asupra cartierului general al PAIGC de la

Conakry. Atacul a fost declanşat în ziua de 22 noiembrie 1970 şi se

pare că viza inclusiv eliminarea preşedintelui Ahmed Sékou Touré.

Numai că, forŝele armate guineeze s-au dovedit pregătite şi au respins

agresiunea. Din nou, Portugalia s-a ales cu oprobriul opiniei publice

internaŝionale. Dar, regimul salazarist nu s-a resemnat şi, aşa cum vom

vedea mai târziu, a apelat la planul de rezervă: subminarea PAIGC din

interior.

Între timp, partizanii guineezi au iniŝiat şi procesul de asumare a

puterii politice în teritoriile eliberate. Realizările sociale şi

organizatorice prefigurau existenŝa unei veritabile entităŝi statale. De

altfel, în toamna lui 1972, Cabral declara: „putem spune de pe acum că

suntem un stat constituit, care are toate instituŝiile sale politice,

administrative, economice, judiciare şi îşi exercită prerogativele în mod

suveran asupra celei mai mari părŝi a teritoriului naŝional”65

. Pornind de

la aceste realităŝi, liderul PAIGC a decis instituŝionalizarea puterii

PAIGC. Primul pas l-a reprezentat convocarea unei Adunări Populare

Naŝionale (parlament), alcătuită din 120 de membri (80 aleşi, din rândul

diverselor categorii sociale, şi 40 numiŝi din rândurile militanŝilor

PAIGC). Alegerile pentru Adunare, primele din istoria Guineei-Bissau,

s-au desfăşurat în perioada august-octombrie 1972 şi au acoperit toate

cele 15 regiuni eliberate. Selecŝia s-a făcut „pe baza votului universal şi

secret”66

, vârsta minimă de participare fiind de 15 ani. Adunarea avea

ca principal obiectiv proclamarea Republicii, act prevăzut pentru primul

trimestru al anului 1973.

Din nefericire, iniŝiatorul procesului, Amílcar Cabral, nu a mai

trăit şi momentul final. În zorii zilei de 20 ianuarie 1973, acest „om

impresionant”67

a căzut victimă unui „complot sinistru şi dramatic”68

,

65

Vezi interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1972, p. 7. 66

Cf. Lumea, nr. 48, 22 nov. 1973, p. 15. 67

Idem, nr. 6, 1 febr. 1973, p. 22. 68

Vezi amănunte în B. Davidson, Complotul..., p. 20.

Viorel Cruceanu

162

organizat de cadre „dezorientate”69

din PAIGC. Nici astăzi nu se ştie cu

exactitate cine s-a aflat în umbra asasinării lui Cabral. Posibilele

răspunsuri ne sunt sugerate de ziaristul portughez José Pedro

Castanheira care în 1996 a publicat cartea „Quem mandou matar

Amílcar Cabral?” („Cine a ordonat moartea lui Amílcar Cabral?”).

Autorul ne propune trei ipoteze:

politica „divide et impera” a Portugaliei, care a ştiut să-i opună

pe guineezi, cap-verdienilor. Astfel, locuitorilor de pe continent li s-a

indus sentimentul inferiorităŝii, ei fiind destinaŝi muncilor servile şi

necalificate. Prin contrast, cap-verdienii insulari, proveniŝi din

numeroase căsătorii mixte (aşa numiŝii „mestiços”), erau educaŝi şi

folosiŝi ca funcŝionari în administraŝia colonială. Paradoxul s-a

menŝinut, deloc surprinzător, şi la nivelul PAIGC: conducătorii săi erau

cap-verdieni, în timp ce combatanŝii proveneau din Guineea-Bissau (de

altfel, în insulele Capului Verde lupta armată a fost inexistentă). Posibil

că, în perspectiva victoriei finale, nativii din Guineea-Bissau, care au

dat cele mai multe jertfe, să se fi simŝit frustraŝi de leadership-ul cap-

verdienilor. Este adevărat că A. Cabral era un pasionat adept al unităŝii

Guineei-Bissau cu insulele Capului Verde, dar el însuşi a subestimat

tendinŝele centrifuge.

Preşedintele Guineei, Ahmed Sékou Touré, „un lider de mare

prestigiu după 1958 [când a opus faimosul „nu” generalului Charles de

Gaulle – nota ns.], aflat acum în pierdere de influenŝă”, gelos pe

Amílcar Cabral, tot mai „binecunoscut în Africa şi pe scena politică

internaŝională”. În plus, ne spune Castanheira, Sékou Touré visa la o

„Guinee Mare”, ce ar fi înghiŝit şi mica Guinee Bissau. Pentru aceasta

avea nevoie de controlul asupra PAIGC şi „este foarte probabil să-şi fi

dat consimŝământul ca rebelii [din PAIGC – nota ns.] să comită

asasinatul”. Ca argument suplimentar, Castanheira citează o declaraŝie,

din mai 1974, a preşedintelui Republicii Senegal, Léopold Sédar

Senghor (adversar neînduplecat al liderului de la Conakry), în care

susŝinea că „Sékou Touré a fost instigatorul morŝii lui Amílcar Cabral”.

După asasinarea lui Cabral, complotiştii au sechestrat pe Aristides

Pereira, secretar general adjunct al PAICG, împreună cu alŝi doi fruntaşi

ai partidului, Vasco Cabral şi José Araújo, pe care plănuiau să-i

transporte pe mare la Bissau şi să-i predea portughezilor. Dacă planul ar

69

Ibidem; vezi şi idem, nr. 7, 7 febr. 1974, p. 31.


163

fi reuşit, PAICG ar fi fost decapitat de aproape întreaga sa conducere.

Opinăm că un asemenea scenariu aduce mai degrabă cu operaŝiunea

„Mar Verde”, decât cu eventualitatea unui plan diabolic al lui Sékou

Touré. De altfel, imediat după asasinat, forŝele speciale guineeze au

intrat în acŝiune, dejucând întregul complot. Toŝi cei implicaŝi au fost

predaŝi aparatului PAIGC: este vorba de circa 100 de persoane, judecate

sumar şi executate.

poliţia secretă portugheză, faimoasa PIDE, care încă din 1967

plănuia asasinarea lui Cabral. Portughezii au apelat la o metodă clasică:

racolarea unor luptători căzuŝi prizonieri care, în schimbul libertăŝii, au

devenit colaboratorii lor. De la Basil Davidson ştim că un astfel de

„târg” a fost acceptat de Momu Touré şi Aristides Barbosa. Aceştia au

atras de partea lor şi oameni din apropierea lui Cabral: Innocêncio Cani,

şeful marinei PAIGC, João Tomas, fost comandat de unitate în

interiorul Guineei Bissau, Koda Nabonia, garda de corp a lui Cabral şi

Mamadou Ndiaye, şeful unităŝii de pază a sediului PAIGC din Conakry.

Dintre ei, doi s-au dovedit criminali siniştri: I. Cani şi J. Tomas. Totuşi,

Castanheira ŝine să sublinieze că „deşi este dovedit că [portughezii] se

aflau în legătură cu unii dintre participanŝii la asasinat, totuşi, într-un

anume grad, PIDE nu avea cunoştinŝă de conspiraŝie”. Autorul

menŝionat ne reliefează că mai degrabă Amílcar Cabral „era conştient

de faptul că ar putea fi trădat de camarazii săi”. El citează o afirmaŝie a

liderului PAIGC, rostită cu puŝin timp înainte de dramă, prin care s-a

dovedit profetic: «Dacă se va întâmpla ca cineva să-mi facă un rău,

acesta va fi dintre noi. Nimeni altcineva nu va putea distruge PAIGC,

decât noi înşine»70

.

Asasinarea lui Cabral a determinat amânarea proclamării

Republicii Guineea-Bissau. Evenimentul a avut loc, în cele din urmă, la

24 septembrie 1973, în provincia Madina do Boe (est). El marca,

conform reputatului jurnalist Simon Malley (fondatorul revistei

Afrique-Asie), „consacrarea triumfală a războiului de eliberare

naŝională”71

. La rândul său, Aristides Pereira, succesorul lui Cabral la

conducerea PAIGC, considera proclamarea Republicii drept un act de

„fidelitate totală faŝă de testamentul [politic]”72

al lui Amílcar Cabral.

70


Vezi Lumea, nr. 18, 25 apr. 1974, p. 28. 72

Idem, nr. 48, 22 nov. 1973, p. 15.

Viorel Cruceanu

164

Desăvârşirea operei fondatorului PAIGC ilustra, de asemenea, „însăşi

raŝiunea vieŝii şi activităŝii noastre”73

, după cum ŝinea să precizeze

acelaşi A. Pereira. Proclamarea Republicii a fost însoŝită şi de intrarea

în funcŝiune a instituŝiilor tânărului stat, prezentate pentru revista

Lumea de succesorul lui Cabral:

- Consiliul de Stat – un organ ce exercita „puterea legislativă

în perioada dintre sesiunile Adunării”74

. Noul lider al PAIGC insista pe

aspectul că el însemna „o formă de conducere colectivă a treburilor

ŝării”75

. De altfel, leadership-ul colegial devenise o tradiŝie, B.

Davidson remarcând că „încă din primii ani conducerea partidului a fost

puternic colectivă şi nu a încetat vreodată să fie astfel”76

. Deŝinătorul

acestui portofoliu reprezenta „interesele statului pe plan internaŝional”,

fiind, totodată, şi „comandantul şef al forŝelor armate”77

. Mai trebuie

spus că preşedinte al Consiliului de Stat (cu rolul de şef de stat) a fost

desemnat fratele mai mic al lui Amílcar, Luís Cabral, secretar general

adjunct al PAIGC.

- Consiliul Comisarilor de Stat reprezenta „organul executiv

suprem” (guvernul) şi era alcătuit din „activişti politici de frunte”78

ai

PAIGC. Primul preşedinte al Consiliului Comisarilor a fost numit

Francisco Mendes (mort într-un accident de circulaŝie, la 7 iulie 1978, şi

înlocuit de João Bernardo Vieira).

- Constituţia, ce proclama „rolul conducător şi călăuzitor al

PAIGC”79

, partid unic de guvernământ. Ea preciza că Republica

Guineea-Bissau este un „stat suveran, democratic [şi] antiimperialist”80

,

în care „puterea aparŝine poporului”81

. Legea fundamentală mai statua

un principiu de bază: „unitatea popoarelor din Guineea-Bissau şi

Insulele Capului Verde”82

.

După festivităŝile de la 24 septembrie 1973, tânăra republică a

73

Ibidem. 74

Ibidem. 75

Ibidem. 76

B. Davidson, În maquis-ul (I)..., p. 24. 77

Lumea, nr. 48/1973, p. 15. 78

Ibidem. 79

Ibidem, p. 16. 80

Ibidem, p. 15. 81

Ibidem. 82

Ibidem; vezi şi idem, nr. 45, 1 nov. 1973, p. 26.


165

dobândit consacrarea internaŝională, fiind recunoscută de 82 state ale

lumii. Printre ele, România socialistă ce a stabilit o premieră: ea a fost

cel dintâi stat european ce a făcut acest pas83

. Aşa cum se hotărâse încă

din timpul vieŝii lui Amílcar Cabral, Etiopia împăratului Hailé Sélassié I

şi Nigeria generalului Yakubu Gowon au depus o rezoluŝie, în numele

OUA, „invitând ONU să recunoască noul stat”84

. Organizaŝia mondială a

dat curs solicitării şi, în august 1974, Guineea-Bissau devenea al 136-lea

membru al ONU.

Între timp s-a produs un eveniment crucial: „Revoluŝia

garoafelor” din Portugalia, de la 25 aprilie 1974. Strategul operaŝiunii,

generalul Otelo Saraiva de Carvalho, avea să declare ulterior că

Mişcarea Forţelor Armate s-a reunit pentru prima oară, pe 24 august

1973, chiar în Guineea-Bissau85

. De altfel, victoriile partizanilor din

această colonie au provocat „prăbuşirea mitului invulnerabilităŝii

supremaŝiei militare portugheze”86

. Pe bună dreptate Luís Cabral afirma

că, „fără a minimaliza amploarea luptei de ani de zile a poporului

portughez, suntem fericiŝi că şi sacrificiile noastre au contribuit la

răsturnarea regimului fascist din Portugalia”87

.

„Dosarul decolonizării” a fost gestionat cu multă competenŝă de

socialistul Mário Soares, ministru de externe în primele trei cabinete de

tranziŝie, de la Lisabona. Sub impulsul său, la 25 mai 1974, au început

negocierile de la Londra cu delegaŝia PAIGC, condusă de comandantul

Pedro Pires (membru al Comitetului Executiv al PAIGC). Ele au

continuat la Dakar (Senegal) şi s-au încheiat la Alger, pe 24 august

1974, prin semnarea unei „Declaraţii Comune Portugalia-PAIGC”.

Documentul cuprindea opt puncte şi preciza că negocierile bilaterale s-au

desfăşurat „într-un climat de mare cordialitate”88

. Câteva formulări ne-au

reŝinut atenŝia. Astfel, art. 1 stipula că „Recunoaşterea de jure a

Republicii Guineea-Bissau ca stat suveran de către statul portughez va

avea loc la 10 septembrie 1974”89

. La art. 2 se prevedea încetarea

83

Idem, nr. 15, 8 apr. 1976, p. 8. 84

B. Davidson, În maquis-ul (I)..., p. 24. 85

Vezi V. Cruceanu, Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor” , în

Istorie şi civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 47. 86

Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 18/1974, p. 27. 87

Vezi interviu cu L. Cabral, în Lumea, nr. 22, 23 mai 1974, p. 4. 88

Vezi textul integral al Declaraţiei, în Lumea, nr. 36, 29 aug. 1974, p. 22. 89

Ibidem.

Viorel Cruceanu

166

focului începând din ziua semnării Declaraŝiei, în timp ce art. 3 stabilea

retragerea completă a trupelor portugheze, până la data de 31 octombrie

1974 (termen pe deplin respectat). În schimb, art. 4 se dorea prospectiv,

scoŝând în relief acordul părŝilor de a promova relaŝii „pe bază de

independenŝă, respect reciproc, egalitate, reciprocitate a intereselor şi

raporturi armonioase între cetăŝenii fiecăreia dintre cele două

republici”90

.

Declaraŝia Comună de la Alger a avut menirea să oficializeze

calitatea de stat suveran a Republicii Guineea-Bissau. Ea a mai generat

însă şi o altă profundă semnificaŝie: a inaugurat un laborios proces de

negocieri ce a condus la independenŝa tuturor fostelor colonii africane

ale Portugaliei.

*

* *

După momentul 20 ianuarie 1973, impactul emoŝional determinat

de asasinarea lui Amílcar Cabral a permis strângerea rândurilor PAIGC.

În scurtă vreme, însă, dispariŝia „părintelui fondator” s-a dovedit

dramatică. Prin urmare, „demonii” dezbinării şi-au făcut simŝită

prezenŝa, accentuând falia dintre partea continentală şi cea insulară. Prin

urmare, negocierile cu Portugalia au condus la independenŝa separată a

Republicii Guineea-Bissau. Privită iniŝial ca o reală speranŝă, mica

republică vest africană s-a transformat într-o mare decepŝie. După

înlăturarea lui Luís Cabral91

, prin lovitura de stat a generalului J.B.

Vieira, la 14 noiembrie 1980, existenŝa Guineei-Bissau a decăzut la

pragul „asasinatelor cu repetiŝie, impunităŝii, infiltrării cartelurilor

drogului, sărăciei şi dezolării”92

. Faptul este dovedit şi de ritmicitatea

succesiunilor prezidenŝiale:

Luís Cabral – 24 septembrie 1973-14 noiembrie 1980 (decedat la

Lisabona, la 30 mai 2009, după o îndelungată suferinŝă; avea 78 de ani);

gen. João Bernardo “Nino” Vieira – 14 noiembrie 1980-7 mai 1999;

gen. Ansumane Mané – 7-14 mai 1999;

90

Ibidem. 91

Vezi Profil, în Lumea, nr. 15, 8 apr. 1976, p. 28; vezi şi Lumea, nr. 41, 4 oct. 1973,

p. 14. 92

Cf. Afrique-Asie, no. 45-46, juillet-août 2009, p. 6.


167

interimar: Malam Bacai Sanha – 14 mai 1999-17 februarie 2000;

Kumba Yala – 17 februarie 2000-14 septembrie 2003;

gen. Verissimo Correia Seabra – 14-28 septembrie 2003;

interimar: Henrique Rosa – 28 septembrie 2003-1 octombrie 2005;

João Bernardo “Nino” Vieira – 1 octombrie 2005-2 martie 2009

(asasinat de militari violenŝi, la doar câteva ore de la moartea şefului de

Stat Major, generalul Tagmé Na Waié, un erou al războiului de

eliberare, într-un atentat cu bombă);

interimar: Raimundo Perreira – 3 martie-8 septembrie 2009;

Malam Bacai Sanha – 8 septembrie 2009.

INSULELE CAPULUI VERDE

Cele 15 mici insule, aflate la 600 kilometri vest de Dakar

(Senegal), alcătuiesc un arhipelag „de-o frumuseŝe ce-ŝi taie

respiraŝia”93

. Ele au fost descoperite în 1456 de navigatorul veneŝian

Alvise Ca’da Mósto, aflat în slujba Portugaliei. Trei decenii mai târziu,

împreună cu o limitată fâşie a coastei continentale, vor da naştere

posesiunii Rios da Guiné e Cabo Verde. Deşi nu reprezentau decât

„un grăunte de nisip în imensitatea imperiului colonial”94

, datorită

poziŝiei lor strategice, insulele Capului Verde au fost „o veritabilă cheie

de boltă a colonizării portugheze în Africa”95

. Ele au jucat rolul de

escală pentru vasele de sclavi cu destinaŝia America, punct de

aprovizionare pentru navele pornite spre noi cuceriri în Africa, rezervor

de cadre pentru Guineea-Bissau şi bază pentru navele şi avioanele

NATO în timpul luptei de eliberare a patrioŝilor africani.

În ciuda numelui, „pe majoritatea insulelor solul este sărac sau

foarte erodat de vânturi, iar o mare parte s-a transformat într-o stepă

aridă, cu forme răzleŝe de vegetaŝie”96

. Aşa se face că, în istoria sa,

93

J. Ziegler, Le Cap-Vert, cet archipel de liberté, în Jeune Afrique, no 1009, 7 mai

1980, p. 38. 94

Cf. Lumea, nr. 27, 3 iul. 1975, p. 16. 95

Ibidem. 96

Vezi Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 8, Bucureşti, Editura Litera şi

„Financiarul”, 2009, p. 54.

Viorel Cruceanu

168

arhipelagul a cunoscut lungi perioade de secetă, precum cea din anii

1944-1948, când 15% din populaŝie a murit de foame (30.000 de

victime). Istoria a consemnat cinismul guvernatorului portughez care,

asaltat de cereri de ajutor, a replicat: «ajutorul nu va veni, măriŝi

cimitirele»97

. Prin urmare, încă din timpul stăpânirii coloniale, mulŝi

cap-verdieni au ales calea exilului. Fenomenul a luat o asemenea

amploare încât a provocat o realitate atipică: în momentul

independenŝei populaŝia din arhipelag se ridica la doar 300.000 de

oameni, în timp ce, diaspora cap-verdiană cuprindea 600.000 de suflete:

300.000 în SUA şi alte 300.000 în Portugalia, Franŝa, Italia, Olanda,

Angola, Senegal98

. Şi totuşi, oamenii au reprezentat şi reprezintă cea

mai mare bogăŝie a insulelor. Dacă „insularitatea făcea imposibilă o

rezistenŝă”99

, similară celei din Guineea-Bissau, în schimb elita PAIGC

era alcătuită din cap-verdieni: fraŝii Amílcar şi Luís Cabral, Aristides

Pereira, Carmen Pereira, Pedro Pires ş.a. Iată de ce, fondatorul

partidului era un pasionat luptător pentru unitate: „Vrem independenŝă

deplină, vrem să construim pacea, progresul social, economic şi

cultural”, numai în condiŝiile „unităŝii dintre Guineea şi Insulele

Capului Verde”100

. Dar, aşa cum am văzut la portughezul J.P.

Castanheira, „probabil că iminentul succes în luptă a exacerbat

confruntările în interiorul partidului”101

. Prin urmare, după asasinarea

lui A. Cabral unitatea a încetat să mai fie o prioritate şi s-a transformat

într-un vag obiectiv de perspectivă. Însuşi succesorul lui Cabral,

Aristides Pereira, se exprima nuanŝat, sugerând „să se ŝină seama de

particularităŝile fiecărei ŝări”102

, deoarece „unitatea nu se poate realiza

decât în independenŝă şi egalitate”103

. Această nouă optică se reflecta şi

în „Declaraţia comună Portugalia-PAIGC”, de la Alger (26 august

1974). Astfel, la punctul 5 se specifica: „Delegaŝia portugheză, în

numele guvernului portughez, reafirmă dreptul poporului din Insulele

Capului Verde la autodeterminare şi la independenŝă...”104

. Chiar şi

97

J. Ziegler, op.cit., p. 38. 98

Cf. Jeune Afrique, no. 1677, du 25 févr. au 3 mars 1993, p. 54. 99


C. Vlad, Când luptătorii..., p. 31. 101


Vezi Lumea, nr. 27/1975, p. 15. 103

Ibidem. 104

Vezi textul declaraŝiei în idem, nr. 36/1974, p. 22.


169

punctul 6, făcea referiri la „obŝinerea independenŝei de către Insulele

Capului Verde în cadrul general al decolonizării teritoriilor africane”105

.

Urmarea a fost că PAIGC a negociat separat independenŝa insulelor, pe

parcursul lunii noiembrie 1974, la Lisabona. Discuŝiile s-au finalizat

prin Acordul din 18 decembrie, semnat de premierul portughez Vasco

dos Santos Gonçalves şi liderul PAIGC, Aristides Pereira, ce prevedea

proclamarea independenŝei la 5 iulie 1975.

Accesul la suveranitatea internaŝională a fost precedat de alegerile

pentru Adunarea Naŝională a insulelor. Cum era de aşteptat, scrutinul a

marcat victoria deplină a PAIGC. Pe 5 iulie 1975, în cadrul

ceremoniilor de independenŝă, Aristides Pereira a depus jurământul ca

preşedinte al Republicii Capului Verde, iar Pedro Pires, ca prim-

ministru. În discursul de investitură, preşedintele Pereira şi-a propus ca

prioritate lupta împotriva sărăciei cronice. Adept al filosofiei marxiste,

el propunea „edificarea unei naŝiuni democratice şi socialiste”106

.

Pereira (născut la 17 noiembrie 1923)107

s-a dovedit un lider atipic: el a

reuşit să reconcilieze marxismul cu democraŝia, regimul său deŝinând

„recordul respectării drepturilor omului, comparativ cu multe alte ŝări

africane”108

; de asemenea, Republica Capului Verde s-a afirmat ca „una

dintre cele mai democratice ŝări [africane], în ciuda restricŝiei impuse

activităŝii partidelor politice”109

. Prin urmare, „în insule nu exista nici

un prizonier politic şi nici un fel de represiune poliŝienească; libertatea

cuvântului, de mişcare, de expresie şi de asociere a cetăŝenilor era

totală”110

. Cum să ne explicăm un asemenea comportament politic într-un

regim cu partid unic? Răspunsul ni-l dă sociologul elveŝian Jean

Ziegler: prin „excepŝionala calitate” a conducătorilor, născuŝi dintr-un

război de eliberare, şi care ştiau foarte bine „preŝul vieŝii şi fericirii

oamenilor”111

. Era o atitudine total diferită de cea a fraŝilor de arme din

Guineea-Bissau. De altfel, pe continent, deriva a continuat şi înlăturarea

lui Luís Cabral a condus, ineluctabil, spre ruptura finală. Referindu-se

la eveniment, Pedro Pires declara că Luís Cabral «a fost trădat de

105

Ibidem. 106

http://en.wikipedia.org/wiki/Aristides_Pereira 107

Vezi Profil, în Lumea, nr. 35, 22 aug. 1973, p. 29; idem, nr. 30, 24 iul. 1975, p. 27. 108

http://en.wikipedia.org/wiki/Aristides_Pereira 109

Ibidem. 110

J. Ziegler, op.cit., p. 38. 111

Ibidem.

Viorel Cruceanu

170

dorinŝa sa de a avansa prea repede, subestimând rezistenŝele sociologice

specifice societăŝii bissau-guineeze»112

. Totuşi, P. Pires conştientiza că

puciul de la Bissau, din 14 noiembrie 1980, marca sfârşitul unei epoci:

«vremea revoltei, a visului permis şi a incertitudinilor, a disponibilităŝii

în ciuda sacrificiilor, a convingerii că serveam cauza eliberării Africii şi

a celor două ŝări ale noastre, oprimate şi umilite»113

.

Imediat după schimbările de la Bissau, PAIGC s-a scindat într-o

secŝie continentală (Partidul African al Independenţei din Guineea-

Bissau: PAIGB) şi una insulară (Partidul African al Independenţei din

Insulele Capului Verde: PAICV). Înstrăinarea reciprocă s-a consumat,

iremediabil, la Congresul PAICV de la Praia, din 19-20 ianuarie 1981,

când s-a renunŝat la principiul unităŝii cu Guineea-Bissau (act oficializat

printr-un amendament adus Constituŝiei, în februarie 1981).

În februarie 1990, Insulele Capului Verde, alături de Benin, au

marcat încă o premieră: cele două ŝări au inaugurat procesul de

democratizare pe continentul negru. Alegerile din ianuarie 1991

(legislative şi prezidenŝiale) au permis alternanŝa la guvernare (victoria

a revenit Mişcării pentru Democraţie – MPD, de factură liberală).

Apoi, după 10 ani, s-a realizat o nouă alternanŝă, în 2001 PAICV

revenind la putere pe calea urnelor. Acest fapt este reliefat şi de

succesiunile prezidenŝiale:

Aristides Pereira – 5 iulie 1975-24 februarie 1991 (decedat la 22

septembrie 2011, la venerabila vârstă de 88 de ani);

Antonio Mascarenhas Monteiro – 24 februarie 1991-22 martie 2001;

Pedro Pires – 22 martie 2001-9 septembrie 2011;

Jorge Carlos Fonseca – 9 septembrie 2011.

În cele două decenii de democraŝie multipartită, Insulele Capului

Verde au devenit un model de reuşită economică (în ciuda resurselor

limitate) şi un model de bună guvernare. Saltul se datorează,

indubitabil, unui înalt nivel de calitate umană şi profesională a celor

360.000 de cap-verdieni. În acest sens, premierul José Maria Neves

(PAICV) declara: „obişnuim să spunem că oamenii sunt pietrele noastre

preŝioase, diamantele noastre ce ne reprezintă pe o piaŝă a muncii tot

mai exigentă”114

.

112

Cf. Afrique-Asie, no. 45-46, juillet-août 2009, p. 6. 113

Ibidem. 114

Vezi Afrique-Asie, no. 56-57, juillet-août 2010, p. 40.


171

Destinul istoric şi socio-cultural comun al Guineei-Bissau şi

Insulelor Capului Verde ne-a determinat să conferim continuitate

discursului nostru privind decolonizarea acestor două posesiuni. Totuşi,

între datele independenŝei lor s-a situat un alt teritoriu: Mozambic!

MOZAMBIC

Colonia Mozambic, situată pe coasta de sud-est a Africii, era a

doua ca mărime după Angola. Ea se întindea pe o suprafaŝă de 783.030

km2 şi avea o populaŝie de 8.234.000 locuitori (în 1970)

115. Lupta sa de

independenŝă a fost influenŝată de numărul şi statutul vecinilor: ŝări

independente (Tanzania, Zambia şi Malawi), ce sprijineau mişcarea

patriotică, şi state aflate sub dominaŝia regimurilor rasiste minoritare

albe (Africa de Sud şi Rhodesia), aliate cu Portugalia şi care se opuneau

cererilor legitime de autodeterminare. „Libertăŝile” africane din

vecinătate au contribuit la coagularea primelor sentimente naŝionale

manifestate de mozambicani. Începuturile contestării ordinii coloniale

se leagă de numele preotului din Beira, Uria Simango, extrem de „critic

la adresa oficialilor [portughezi]”116

. Pentru „a scăpa de sub

supravegherea poliŝiei”117

, el s-a refugiat la Salisbury, în Rhodesia de

Sud (ce făcea parte atunci din Federaŝia Rhodesia-Nyassaland).

Profitând de clemenŝa legilor britanice din federaŝie, Simango a creat, în

1959, „União Democratico Nacional de Moçambique”

(UDENAMO). Apărea astfel, prima formaŝiune politică mozambicană,

ce reprezenta pe muncitorii emigranŝi din regiunile Laurenço Marques,

Gaza, Manica şi Sofala, veniŝi la lucru pe plantaŝiile şi în minele din

ŝara vecină. Numai că, dinamicul prelat a intrat şi în vizorul poliŝiei albe

sud-rhodesiene. Aflat în pericol, el s-a refugiat la Dar es Salaam, iar

conducerea UDENAMO a fost preluată de Adelino Gwambe. După

modelul UDENAMO, în rândul proletarilor emigraŝi la muncă în

Nyassaland (ulterior Malawi) s-a constituit, în 1961, „Uniunea

115

Cf. Statele lumii (coordonator ştiinŝific: M. Maliŝa), Bucureşti, Editura Ştiinŝifică

şi Enciclopedică, 1985, p. 412. 116


Ibidem.

Viorel Cruceanu

172

Naţională Africană a Mozambicului Independent” (UNAMI). Noua

formaŝiune reprezenta pe mozambicanii proveniŝi din provinciile Tete,

Zambezia şi Nyassa. Tot în 1961, la Mombassa (Kenya), reprezentanŝii

populaŝiei makonde, în frunte cu Lazaro Nkavandame, au pus bazele

„Moçambique African Nationalist Union” (MANU). Onomastica

engleză reprezenta încă o dovadă că MANU a fost creat după modelul

KANU (din Kenya) şi TANU (din Tanganyika)118

.

Apariŝia a trei formaŝiuni naŝionale mozambicane poate sugera

ideea divizării. În realitate, ele reprezentau fragmente prin a căror

compoziŝie se putea realiza întregul. De altfel, liderii UDENAMO,

UNAMI şi MANU erau profund ataşaŝi principiului solidarităŝii şi

unităŝii. Centrul de coagulare al acestor energii l-a reprezentat oraşul

Dar es Salaam. Aici s-a luat o decizie istorică: la 25 iunie 1962, cele trei

organizaŝii au fuzionat constituindu-se „Frente de Libertação de

Moçambique” (FRELIMO). De la început, FRELIMO se dovedea

„un vast front de patrioŝi (...) cu o linie politică anticolonialistă şi

antiimperialistă foarte clară”119

. Remarcabil este şi faptul că liderii

formaŝiunilor anterioare, lipsiŝi de anvergură (cu excepŝia lui Uria

Simango), au consimŝit să se derobeze în faŝa unei personalităŝi de

excepŝie: antropologul Eduardo Mondlane.

Mondlane s-a născut la 20 iunie 1920, în provincia Gaza, fiind al

patrulea din cei 16 copii ai unui şef tribal tsonga. Cursurile primare le-a

urmat la şcoli misionare protestante din Mozambic, iar pe cele

secundare în Transvaal (Africa de Sud). În 1948, se înscrie la

Universitatea Witwatersrand din Johannesburg, de unde „este

exmatriculat după numai un an, datorită opoziŝiei sale faŝă de politica de

apartheid”120

. În aceste condiŝii, în iunie 1950, se înscrie la

Universitatea din Lisabona, fiind primul student mozambican din

Portugalia. Dar şi aici, pentru tânărul Mondlane, atmosfera era

irespirabilă. Iată de ce, la cererea sa, în 1951, se transferă la Oberlin

College, Ohio. După trei ani de studii strălucite, îşi ia licenŝa în

antropologie şi sociologie. Apoi, şi-a desăvârşit formaŝia la

Northwestern University din Evanston (Illinois), unde obŝine titlul de

118

Vezi amănunte despre crearea celor trei partide mozambicane în E. M’Bokolo,

L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIXe et au XX

e siècle, Paris, ABC,

1977, p. 102-103; vezi şi Histoire générale..., tome VIII, p. 188. 119

Vezi Lumea, nr. 7, 10 febr. 1977, p. 9. 120

Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Eduardo_Mondlane


173

doctor în sociologie (1960). Astfel, el devine „cel mai cunoscut, cel mai

educat şi cel mai proeminent african din Mozambic”121

. Căsătorit cu

Janet Rae Johnson, o americană albă, Mondlane şi-a stabilit domiciliul

în Chicago. Mai mult, în perioada 1957-1961 lucrează ca funcŝionar la

Consiliul de Tutelă al ONU, iar în 1962, ca profesor la Universitatea

Syracuse din New York122

. Prestigiul dobândit în SUA şi antecedentele

sale de contestatar îl recomandau pentru poziŝia de lider al mişcării

naŝionale. Aşa se face că, Mondlane renunŝă la viaŝa comodă din SUA

şi, în iunie 1962, revine în Africa după o absenŝă de 12 ani (în 1963 îşi

aduce întreaga familie la Dar es Salaam).

Crearea FRELIMO a fost urmată de organizarea primului congres

al partidului, la Dar es Salaam, în perioada 23-28 septembrie 1962. Cu

acest prilej s-a adoptat „programul de acŝiune” ce prevedea:

«1. organizarea şi educarea politică a maselor în interiorul ŝării;

2. crearea unei forŝe militare, aptă pentru lupta armată;

3. stabilirea contactelor cu restul Africii, cu Asia, cu ŝările

progresiste ale lumii;

4. organizarea unui sistem de pregătire a cadrelor în vederea

luptei anticolonialiste»123

.

După cum se confesa Eduardo Mondlane revistei Lumea, „doi ani

s-a pregătit FRELIMO pentru a pune la punct acest program”124

. Prin

urmare, spunea liderul FRELIMO, la 25 septembrie 1964 „ne-am simŝit

suficient de pregătiŝi pentru a începe lupta armată”125

. Iată cum suna

Proclamaţia FRELIMO: «În numele vostru, al tuturor, FRELIMO

proclamă astăzi solemn o insurecŝie generală armată a poporului din

Mozambic împotriva colonialismului portughez, în scopul cuceririi

independenŝei complete a Mozambicului»126

. Aşa cum susŝin istoricii

africani data menŝionată are semnificaŝia sa: ea „a marcat trecerea de la

naŝionalismul «ortodox», la mişcarea de eliberare şi de la acŝiunea

militantă, la lupta armată”127

. Mondlane recunoştea că, în momentul

declanşării insurecŝiei, „numărul luptătorilor noştri nu trecea de 250-

121

http://www.answers.com/topic/eduardo_mondlane 122

Vezi şi Profil, în Lumea, nr. 13, 23 mart. 1967, p. 31. 123

Vezi interviu cu Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 20. 124

Ibidem. 125

Ibidem. 126

Vezi Lumea, nr. 38, 12 sept. 1974, p. 14. 127

Histoire générale..., tome VIII, p. 188.

Viorel Cruceanu

174

300; un an după aceea el ajunsese la 2.000”128

. O altă figură de marcă a

rezistenŝei mozambicane, Samora Moises Machel, afirma că „am plecat

de la nimic, de la un pumn de oameni şi acum am reuşit să organizăm o

adevărată şi puternică armată”129

. Tot Eduardo Mondlane reliefa, la

sfârşitul lui 1968, un sensibil progres: „avem mai mult de 15.000 de

bărbaŝi şi femei instruiŝi, peste jumătate din ei fiind echipaŝi cu

armament modern”130

. Trebuie precizat că, în primii ani, patrioŝii

mozambicani au desfăşurat doar operaŝiuni de gherilă. În mod

inteligent, strategii FRELIMO s-au adaptat perfect condiŝiilor

„războiului asimetric”: ei şi-au stabilit sanctuarele în „regiunile

interne”131

din nord-vest (Cabo Delgado şi Nyassa), mai puŝin populate.

Treptat gherila a căpătat consistenŝă, ajungând să controleze „o treime

din teritoriu”132

. Realist, liderul FRELIMO oferea o analiză lucidă a

raportului de forŝe din teren: „în ciuda creşterii rapide a puterii noastre

militare, coloniştii portughezi rămân, încă, mai puternici (...). Deşi

puternici din punct de vedere politic, suntem încă slabi pe plan

militar”133

.

Pentru a elimina acest handicap, Eduardo Mondlane „a străbătut

globul”134

, făcându-şi aliaŝi preŝioşi. Astfel, după modelul taberelor

existente în Tanzania, Algeria şi Egiptul au contribuit la instruirea

combatanŝilor FRELIMO. Necesarul de arme, muniŝia şi uniformele

militare au fost asigurate de ŝările socialiste, în special URSS şi RP

Chineză. La rândul lor, ŝările scandinave au furnizat consistente

ajutoare umanitare, atât de necesare populaŝiei din regiunile eliberate135

.

Prin urmare, capacitatea ofensivă a FRELIMO a sporit considerabil.

Aşa se face că, în martie 1968, a fost deschis cel mai important front,

cel din provincia Tete, „un ŝinut bogat şi mai dens populat”136

. De

asemenea, provincia Tete avea şi o însemnată valoare strategică:

portughezii au iniŝiat, aici, construirea barajului de la Cabora Bassa, pe

128

Cf. Lumea, nr. 45/1968, p. 20. 129

Vezi interviu cu Samora Moises Machel, în Lumea, nr. 28, 5 iul. 1973, p. 18. 130

Cf. Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45/1968, p. 20. 131

Cf. Lumea, nr. 20, 18 mai 1989, p. 14. 132

Cf. Mondo Nuovo, în Lumea, nr. 11, 6 mart. 1969, p. 27. 133

Vezi interviu cu E. Mondlane, în Lumea, nr. 45/1968, p. 21. 134

http://www.answers.com/topic/eduardo_mondlane 135

Ibidem. 136

C. Vlad, op.cit., p. 88.


175

cursul mijlociu al fluviului Zambezi. Barajul reprezenta „cea mai

spectaculoasă investiŝie portugheză”137

, ce nu se limita doar la

considerente economice. Adevărata sa menire era prezentată de Samora

Machel: „Giganticul proiect de la Cabora Bassa, destinat să furnizeze

energie electrică, la un preŝ scăzut, Africii de Sud şi întregii Africi

australe, reprezintă punctul de plecare pentru înjghebarea unei pieŝe

comune, având drept scop să pună întreaga noastră zonă sub tutela

autorităŝilor de la Pretoria. Mai mult, în valea fluviului Zambezi, ce

urmează a fi irigată de viitorul dig, colonialiştii şi-au propus să instaleze

peste un milion de colonişti europeni, ceea ce ar însemna un fel de dig

uman contra avântului mişcării de eliberare”138

. Din fericire pentru

mozambicani, proiectul s-a dovedit caduc. Atacurile partizanilor au

zădărnicit, încă de la început, planurile portughezilor. În ultimul său

interviu, acordat revistei Mondo Nuovo, Eduardo Mondlane evidenŝia că

primele „zeci de mii de colonişti care au venit în Mozambic (...) au

preferat să părăsească ŝara şi să plece în alte zone, considerate mai

sigure”139

. Tendinŝa s-a accentuat în anii care au urmat. La începutul lui

1973, Samora Machel anunŝa că FRELIMO controlează „un sfert din

teritoriul ŝării”140

, în pofida creşterii efectivelor portugheze la 70.000

oameni, sprijinite de „unităŝi sud-africane sau rodhesiene [dotate] cu

elicoptere, avioane cu reacŝie [şi] personal tehnic”141

. Toată această

mobilizare de forŝe nu a putut împiedica „izolarea Caborei Bassa”142

.

Avântul mişcării de eliberare îl determina pe ideologul FRELIMO,

vicepreşedintele Marcelino dos Santos, să scruteze viitorul cu încredere:

„...suntem hotărâŝi să fim liberi (...). Dacă vom învinge colonialismul

portughez, nu vom fi numai noi învingători: civilizaţia va fi cea care

va triumfa împotriva barbariei [subl.ns.]”143

.

Dovadă a ascendentului câştigat de combatanŝi, în iulie 1968 cel

de-al doilea Congres al FRELIMO s-a organizat în zonele eliberate.

Treptat, în rândurile sale s-au conturat două tendinŝe:

gruparea majoritară, reprezentată de Eduardo Mondlane,

137


Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17, 19 apr. 1973, p. 18. 139

Cf. Mondo Nuovo, în Lumea, nr. 11/1969, p. 27. 140

Vezi Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 141

Cf. lui Marcelino dos Santos, în C. Vlad, op.cit., p. 87. 142

Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 143

Cf. L’Unità, în Lumea, nr. 9, 26 febr. 1970, p. 29.

Viorel Cruceanu

176

Samora Moises Machel, Marcelino dos Santos şi Joaquim Alberto

Chissano, care „nu lupta numai pentru independenŝă ci şi pentru o

societate socialistă”144

;

gruparea minoritară, însufleŝită de Uria Simango şi Lazaro

Nkavandame, care „dorea independenŝa, dar fără o schimbare

fundamentală în relaŝiile sociale; ea urmărea doar o substituire a elitei

albe cu elita neagră”145

.

În confruntarea de idei, de la Congres, s-a impus gruparea

majoritară şi, în consecinŝă, FRELIMO a optat pentru orientarea

socialistă. De altfel, în teritoriile eliberate în paralel cu acŝiunea de

reconstrucŝie ce viza „dezvoltarea producŝiei şi a educaŝiei”146

, au fost

create „organisme politico-administrative şi instanŝe judecătoreşti”147

proprii, iar „comitetele populare desemnate în mod democratic au

înlocuit dominaŝia (...) vechilor capi tribali”148

. Iată de ce, Samora

Machel invoca un proces în plină desfăşurare bazat pe „structurile

politice, economice şi sociale ale puterii populare”149

, ce viza

„eliberarea de exploatare, dispariŝia triburilor şi naşterea naŝiunii”150

.

A devenit un adevăr axiomatic faptul că liderii mişcărilor

naŝionaliste din lumea a treia şi-au asumat riscuri majore, inclusiv riscul

propriei vieŝi. Este şi cazul lui Eduardo Mondlane care a renunŝat la

tihna unei cariere universitare în SUA, pentru a deveni „unul din cei

mai puternici adversari ai colonialismului portughez”151

. Deşi o

persoană extrem de expusă, liderul FRELIMO s-a dovedit temerar.

Astfel, „stilul său deschis” l-a transformat într-o „ŝintă uşoară pentru

duşmanii politici”152

. Inevitabilul s-a produs în ziua de 3 februarie

1969, la cartierul general al FRELIMO din Dar es Salaam: „Eduardo

Mondlane a fost ucis de o bombă ascunsă într-o carte trimisă prin

poştă”153

. Explozibilul a avut o asemenea forŝă încât „a dezintegrat

144

http://en.wikipedia .org./wiki/Eduardo_Mondlane 145

Ibidem. 146

Vezi C. Vlad, op.cit., p. 90. 147

Ibidem, p. 92. 148

Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 149

Ibidem. 150

Ibidem. 151

Cf. Lumea, nr. 45/1968, p. 20. 152

http://www.answers.com./topic/eduardo-mondlane 153

Vezi Lumea, nr. 10, 27 febr. 1969, p. 32.


177

practic biroul liderului mozambican chiar în momentul în care acesta se

afla la masa de lucru”154

. Deşi asasinii „au rămas necunoscuŝi”155

,

suspiciunile converg, în majoritatea lor, spre sinistra poliŝie politică

portugheză. De altfel, însuşi Mondlane avertiza „că se află pe lista celor

care PIDE urmăreşte să-i elimine”156

.

Moartea charismaticului Mondlane l-a propulsat în prim-plan pe

moderatul Uria Simango. Am văzut mai sus ce urmărea tendinŝa pe care

el o reprezenta, mai ales pe plan doctrinar. În consecinŝă, adepŝii

„moştenirii” liderului defunct au reacŝionat şi, în aprilie 1969, au impus

la conducerea frontului un triumvirat, în care Simango împărŝea puterea

cu Samora Machel şi Marcelino dos Santos. Pe parcursul a şapte luni,

Simango s-a văzut constant marginalizat de cei doi reprezentanŝi ai

liniei „marxiste”. Dizgraŝia lui s-a oficializat în noiembrie 1969, când a

fost exclus din Comitetul Central al FRELIMO (ulterior a renunŝat la

confruntare şi, în aprilie 1970, a optat pentru exilul în Egipt).

Încă din timpul triumviratului, africaniştii considerau pe

Marcelino dos Santos drept figura cea mai reprezentativă a FRELIMO.

„Teoretician şi om politic, lider militar şi diplomat”157

, dos Santos era

considerat «speranŝa realizată a revoluŝiei mozambicane»158

. Şi totuşi,

intelectualul mişcării (cu studii universitare la Lisabona şi la Sorbonna)

a preferat, tot timpul, funcŝiile subalterne. De altfel, dos Santos a fost

artizanul desemnării lui Samora Machel159

ca preşedinte al FRELIMO,

în mai 1970. O dată reglată problema succesiunii, patrioŝii mozambicani

şi-au reluat, cu intensitate sporită, lupta armată de eliberare. Aşa se face

că, din vara lui 1972, a fost deschis un nou front, în provincia Manica-

Sofala, ce făcea legătura „între nordul şi sudul ŝării”160

. Surprins de

acŝiunile impetuoase ale FRELIMO, comandantul şef al armatei

portugheze din Mozambic, generalul Kaulza de Arriada a apelat la una

din caracteristicile „războiului murdar”161

: arma chimică, folosită în

zonele rurale pentru „a distruge sursele de subzistenŝă ale populaŝiei”162

.

154

Idem, nr. 11/1969, p. 27. 155

http://www.answers.com./topic/eduardo-mondlane 156

Cf. Lumea, nr. 10/1969, p. 32. 157

C. Vlad, op.cit., p. 84. 158

Ibidem. 159

Vezi Profil, în Lumea, nr. 28, 10 iul. 1975, p. 27. 160

Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 161

Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1972, p. 27. 162

Ibidem, p. 28.

Viorel Cruceanu

178

În plus, „barbaria şi dispreŝul faŝă de om”163

au condus la o adevărată

„escaladare a crimei generalizate”164

: „sate bombardate, populaŝii

jefuite şi deportate (...), torturarea şi asasinarea prizonierilor de

război”165

. Portughezii se inspirau, astfel, din procedeele folosite şi de

americani în Vietnam, cu puŝin timp înainte. Generalul de Arriada părea

dispus să-şi ducă până la capăt doctrina: „limitarea populaŝiei negre”166

.

Numai că, asemenea masacre (precum mediatizatul caz petrecut în satul

Wiriyamu167

), deveniseră un caz de conştiinŝă pentru „gruparea

căpitanilor” din armata colonială. Excesele din Mozambic au avut,

indubitabil, rolul lor în catalizarea mişcării ce a dus la „Revoluţia

garoafelor”, din 25 aprilie 1974. Schimbarea istorică de la Lisabona s-a

dovedit benefică şi pentru imensa colonie din estul Africii: „în mai

puŝin de trei luni, noul regim portughez a abolit patru secole de istorie

colonială”168

. Sfârşitul vechii ordini a debutat, în iunie 1974, odată cu

iniŝierea negocierilor de la Lusaka (Zambia). Tratativele s-au finalizat

cu Acordul de la Lusaka, din 7 septembrie, semnat de preşedintele

FRELIMO, Samora Machel, respectiv ministrul portughez de externe,

Mário Soares. Documentul era salutat de ambele părŝi; astfel, premierul

lusitan Vasco dos Santos Gonçalves îl definea drept „un eveniment

istoric de o importanŝă extraordinară” ce confirma „sinceritatea

intenŝiilor Portugaliei”169

, în timp ce liderii FRELIMO îl percepeau ca

„primul mare pas spre independenŝa Mozambicului”170

.

Principalele articulaŝii ale Acordului de la Lusaka au fost

publicate de revista Lumea171

. Priorităŝile sale vizau:

crearea de „structuri guvernamentale pentru a asigura

transferul puterilor (...): a) un înalt comisar numit de preşedintele

Republicii Portugheze; b) un guvern de tranziŝie numit prin acord între

FRELIMO şi statul portughez”172

. În ce priveşte componenŝa

163

Ibidem, p. 27. 164

Ibidem. 165

Ibidem, p. 28. 166

Ibidem. 167

Vezi amănunte preluate din The Times, în Lumea, nr. 30, 19 iul. 1973, p. 8. 168


Ibidem, p. 12. 170

Ibidem, p. 13. 171

Vezi Acordul Portugalia-FRELIMO, în Ibidem, p. 12. 172

Ibidem.


179

cabinetului, documentul preciza că, „dat fiind caracterul provizoriu al

activităŝii guvernamentale, miniştrii vor fi numiŝi de Frontul de

Eliberare din Mozambic şi de înaltul comisar în proporŝie de două

treimi şi, respectiv, o treime”173

. De asemenea, Acordul stipula, cu

limpezime, că „misiunea guvernului de tranziŝie va fi aceea de a pregăti

independenŝa Mozambicului”174

.

crearea unei comisii militare mixte, „numită prin acord între

FRELIMO şi statul portughez”175

. Conform înŝelegerii, ea urma să fie

formată „dintr-un număr egal de reprezentanŝi ai forŝelor armate ale

statului portughez şi FRELIMO”176

. Documentul fixa „principala sa

sarcină”: „aceea de a controla aplicarea încetării focului”177

.

recunoaşterea „dreptului poporului mozambican la

independenŝă”178

. În acest sens, Acordul menŝiona că „independenŝa

completă a Mozambicului va fi proclamată solemn la 25 iunie 1975,

data aniversării creării FRELIMO”179

. De asemenea, actul mai preciza

că „statul independent al Mozambicului îşi va exercita suveranitatea

completă în domeniile intern şi extern, stabilindu-şi instituŝiile publice

şi alegându-şi sistemul social pe care îl va considera drept cel mai bun

pentru interesele poporului său”180

.

Conform înŝelegerii de la Lusaka, pe 20 septembrie 1974 a fost

instalat guvernul de tranziŝie, condus de Joaquim Alberto Chissano.

Menirea acestui guvern era evidenŝiată de liderul FRELIMO, Samora

Machel: instaurarea „unei guvernări populare şi democratice” şi

eliberarea „energiilor creatoare ale maselor”181

. Optimist, Machel se

declara convins că „transformarea societăŝii coloniale într-o societate

socialistă nu va fi o problemă de câteva luni şi nici măcar de câŝiva

ani”182

, deoarece „regiunile eliberate au fost, de la început, dotate cu

structuri administrative noi, stabile şi controlate de FRELIMO”183

.

173

Ibidem. 174

Ibidem. 175

Ibidem. 176

Ibidem. 177

Ibidem. 178

Ibidem. 179

Ibidem. 180

Ibidem. 181

Interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 1, 1 ian. 1975, p. 21. 182

Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 27, 3 iul. 1975, p. 11. 183

Ibidem.

Viorel Cruceanu

180

Prestigiul dobândit în perioada războiului de eliberare şi asumarea

tranziŝiei dovedeau că „FRELIMO va conduce întreaga ŝară”184

şi că,

„în Mozambicul independent, FRELIMO va fi partid unic”185

.

La 25 iunie 1975, zi în care se împlineau 13 ani de la constituirea

FRELIMO, Mozambicul devenea un stat suveran, sub forma unei

republici populare sub preşedinŝia lui Samora Moises Machel. Cu acest

prilej, Machel declara: „Am câştigat bătălia pentru independenŝa

naŝională. Acum, am început bătălia pentru reconstrucŝia naŝională”186

.

Conştient de sarcina asumată, el adăuga: «Scopul nostru final nu este să

ridicăm un steag diferit de cel portughez, ori să organizăm alegeri

generale – mai mult sau mai puŝin oneste – prin care negrii să fie aleşi

în locul albilor, sau să avem un preşedinte negru în locul unui

guvernator alb... Scopul nostru este obŝinerea independenŝei totale,

stabilirea puterii poporului, edificarea unei noi societăŝi fără exploatare

şi în beneficiul tuturor mozambicanilor»187

.

*

* *

Aşa cum am constatat mai sus, liderii mozambicani erau câştigaŝi,

de multă vreme, la cauza ideilor de stânga. Opŝiunea s-a oficializat prin

declararea FRELIMO ca „partid de avangardă al clasei muncitoare şi

ŝărănimii mozambicane”, la cel de-al treilea congres, din februarie

1977. În Rezoluŝia adoptată se spunea că FRELIMO „îşi propune să

traseze direcŝiile de dezvoltare ale societăŝii mozambicane, aplicând

creator, la condiŝiile specifice ale ŝării, gândirea marxist-leninistă, să

mobilizeze energiile creatoare pentru construirea în Mozambic a unei

societăŝi bazate pe principiile socialismului ştiinŝific”188

. Iată de ce,

deviza partidului era, la rândul ei, extrem de sugestivă: «Să construim

socialismul de la Rovuma [nordul extrem al ŝării, la frontiera cu

Tanzania – nota ns.], până la Maputo [capitala, în extremitatea sudică,

184

Ibidem. 185

Ibidem. 186

Cf. Lumea, nr. 7, 10 febr. 1977, p. 9. 187

M. Meredith, The State of Africa, A History of Fifty Years of Independence,

London-New York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006, p. 312. 188

Ibidem.


181

pe ŝărmurile Oceanului Indian – nota ns.]”189

. Orientarea tânărului stat

nu era pe placul regimurilor rasiste din RSA şi Rhodesia. Simŝindu-se

ameninŝate de „comunism”, acestea şi-au dat întregul concurs, material

şi logistic, la constituirea, în 1976, a unei forŝe armate de opoziŝie:

„Rezistenţa Naţională Mozambicană” (RENAMO), condusă de Andre

Matsangaissa. Ucis în 1979 de forŝele guvernamentale, Matsangaissa a

fost urmat, după o sângeroasă luptă pentru succesiune, de Afonso

Dhlakama. În timp ce proceda „cu realism la redresarea unei situaŝii

economice dezastruoase”190

, Samora Machel s-a văzut confruntat cu „o

insurecŝie foarte brutală”191

. Prin urmare, regimul său a devenit rigid,

sfârşitul anilor ’70 reprezentând „o perioadă de violare a drepturilor

omului”192

. Printre victimele „justiŝiei revoluŝionare”193

s-au aflat şi

disidenŝi din FRELIMO (Uria Simango, Paulo Gumane, Adelino

Gwambe ş.a.), executaŝi în octombrie 1979. Precaritatea situaŝiei era

alimentată şi de repetatele agresiuni ale armatei sud-africane pe

parcursul anilor 1981-1983 (la 23 mai 1983, aviaŝia sud-africană a

bombardat chiar o suburbie a capitalei). Totuşi, Machel era „un marxist

lipsit de dogmatism”194

şi nu urmărea să contribuie la „exportul” de

revoluŝie în ŝările vecine. De aceea, el s-a angajat pe calea unei

„Realpolitik”, ce viza normalizarea raporturilor cu vecinul sud-african.

După trei runde de negocieri, purtate la nivelul miniştrilor de externe

(Joaquim Chissano, respectiv Roelof Botha), la 16 martie 1984 s-a

semnat „Pactul de neagresiune şi bună vecinătate între Mozambic şi

RSA” de la Nkomati („Râul hipopotamilor”). Lua astfel afârşit starea de

război nedeclarat între cele două ŝări cu ideologii atât de diferite. Pactul

semnat de RSA, nu a fost urmat de instalarea armoniei în Mozambic.

De aceea, periodic, preşedintele Machel participa la întruniri cu şefii de

stat din regiune, în căutarea păcii. Un asemenea „summit” a avut loc în

ziua de 19 octombrie 1986, la Mbale, în Zambia. A fost ultima

deplasare a liderului mozambican: în cursul serii, la zborul de

întoarcere, avionul său, un Tupolev-134 A (TU-134 A, pilotat de un

189

Cf. K. Strjijovski, Le Mozambique: La lutte pour une vie nouvelle, în

L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984, p. 117. 190

J.F. Soulet, op.cit., p. 207. 191

http://en.wikipedia.org/wiki/Uria_Simango 192

Ibidem. 193

Ibidem. 194

J.F. Soulet, op.cit., p. 207.

Viorel Cruceanu

182

echipaj sovietic), a deviat de la traseu, în mod suspect, şi s-a prăbuşit în

teritoriul sud-african, chiar în apropiere de Nkomati. Din cele 43 de

persoane aflate la bord, 33 au murit şi 10 au supravieŝuit. Printre

victime se aflau preşedintele Machel, ziaristul Aquino de Bragança de

la Afrique-Asie, precum şi doi miniştri mozambicani. Cauzele

accidentului nu au fost elucidate195

; ele stârnesc polemici şi astăzi,

detaşându-se două „teze”: „un sabotaj deliberat din partea Africii de

Sud, sau o eroare de pilotaj”196

.

Samora Machel, cu barbă à la Castro, „mic de statură, cu ochi

mari, strălucitori şi o privire mereu zâmbitoare”197

, a lăsat în urmă

amintirea „unui om călduros, curajos, imprudent uneori”198

, un om care

„era popular şi ascultat, atât la sat cât şi la oraş”199

. Dispariŝia acestui

om charismatic ar fi putut avea consecinŝe dramatice pentru Mozambic.

Numai că, FRELIMO a fost un permanent rezervor de cadre strălucite.

Astfel, lui Machel i-a succedat dinamicul său ministru de externe şi fost

premier al tranziŝiei, Joaquim Alberto Chissano200

. El s-a dovedit un

pragmatic, continuând politica moderată, degrevată de corsetul

dogmatismului, iniŝiată de Machel. Din nefericire, războiul civil s-a

prelungit până în 1992. Prin urmare, statisticile Băncii Mondiale

calificau Mozambicul drept „ŝara cea mai săracă din lume”. Astfel, 60%

din populaŝie se situa sub pragul sărăciei şi doar 24% avea acces la apă

potabilă. Venitul pe cap de locuitor se situa în jur de 80 dolari. Războiul

civil a produs economiei pagube ce se ridicau la 15 miliarde dolari (ele

contabilizau, printre altele, distrugerea a 1.000 de dispensare rurale şi a

4.000 de şcoli primare). Bilanŝul era întregit de calvarul a 3.000.000 de

mozambicani deplasaŝi în interiorul frontierelor şi a altor 600.000 refugiaŝi

peste graniŝe. De asemenea, numărul victimelor a 16 ani de război fratricid

se ridica la cifre cuprinse între 600.000 şi 1.000.000 de persoane201

.

195

Vezi amănunte în Qui a tué Samora Machel?, în Temps Nouveaux, no. 25, juin

1987, p. 27-28; A. Conchiglia, Samora Machel a été assassiné, în Le Nouvel

Afrique-Asie, no. 101, févr. 1988, p. 31; http://wikipedia.org/wiki/Samora_Machel 196

Mort de Samora Machel, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2336, du 16 au 22 oct.

2005, p. 47; vezi pe această temă şi New African, no. 414, January 2003, p. 46-47. 197

Vezi Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 198

Mort de..., p. 47. 199

Ibidem. 200

Vezi Profil, în Lumea, nr. 20, 18 mai 1989, p. 15. 201

Vezi Peace or War in Mozambique?, în Newsweek, no. 9, March 1, 1993, p. 36;

Jeune Afrique, no. 1876-1877, du 18 au 31 décembre 1996, p. 36-37; V. Cruceanu,


183

Preşedintele Chissano şi-a dat seama că opŝiunea pentru socialism

nu mai era de actualitate. Iată de ce, la cel de-al IV-lea Congres al

FRELIMO (iulie 1989), el a făcut un pas curajos: referirile la marxism-

leninism din programul partidului au fost expurgate. Apoi, la 30

noiembrie 1990, a intrat în vigoare o nouă Constituŝie ce anula toate

însemnele marxiste (inclusiv denumirea de „republică populară”),

instituia libertăŝile democratice şi recunoştea pluralismul politic. Astfel,

Chissano dovedea, în ce-l priveşte, că „marxistul s-a reconvertit într-un

liberal convins”202

. Reformele înfăptuite şi evoluŝiile din RSA (unde

regimul de Klerk a decis eliberarea lui Nelson Mandela la 11 februarie

1990) au netezit calea unor negocieri directe între FRELIMO şi

RENAMO (rolul determinant revenind comunităŝii Sant Egidio de la

Vatican, implicată constant în problemele semenilor noştri defavorizaŝi

şi marginalizaŝi). Aşa s-a ajuns la semnarea Acordului de pace de la

Roma, din 4 octombrie 1992, ce punea capăt, definitiv, războiului civil.

„Explozia de pace”203

, de după 1992, a fost urmată de un

spectaculos avânt economic, ce a făcut din Mozambic „un model pentru

continent”204

(cu o creştere anuală medie de 10%, în perioada 1995-

2000, ŝara a cunoscut „cel mai ridicat [ritm de dezvoltare – nota ns.]

din Africa”205

). De asemenea, Mozambicul a devenit şi un model de stat

democratic. Astfel, primele alegeri libere (27-28 octombrie 1994 şi 3-4

decembrie 1999), au transformat confruntarea de pe câmpul de luptă,

într-o confruntare electorală. De fiecare dată victoria a revenit

FRELIMO (la scrutinul legislativ) şi lui Joaquim Alberto Chissano (la

alegerile prezidenŝiale). Acceptând verdictul urnelor, RENAMO şi

Afonso Dhlakama au dat dovadă de maturitate. Era un semn bun: acela

al intrării Mozambicului în normalitate. Supremaŝia politică a fostului

partid unic a fost confirmată şi la întâlnirea cu urnele din 2004 şi 2009

astfel încât, FRELIMO a furnizat toŝi preşedinŝii Republicii:

Samora Moises Machel – 25 iunie 1975-19 octombrie 1986;

Joaquim Alberto Chissano – 6 noiembrie 1986-2 februarie 2005;

Armando Guebuza – 2 februarie 2005.

„Dinozauri” sau „cameleoni” ai revoluţiei?, în Dosarele Istoriei, nr. 4 (44), apr.

2000, p. 46. 202

Cf. Jeune Afrique, no. 1876-1877/1996, p. 34. 203

Le Nouvel Afrique-Asie, no. 61, oct. 1994, p. 18. 204

Idem, no. 129, juin 2000, p. 77; vezi şi V. Cruceanu, op.cit., p. 47. 205

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 133, oct. 2000, p. 13.

Viorel Cruceanu

184

SÃO TOMÉ ŞI PRÍNCIPE

Insulele São Tomé şi Príncipe, de origine vulcanică, au o

suprafaŝă de 1.001 km2 (859 km

2 pentru São Tomé, respectiv 142 km

2

pentru Príncipe). Ele fac parte din categoria teritoriilor liliput ale

Africii, ocupând locul 52, într-un clasament în care sunt devansate de

insulele Comore şi urmate de arhipelagul Seychelles. Au fost

descoperite, la interval de zece zile, de navigatorii portughezi João de

Santarem şi Pedro d’Escobar: São Tomé, pe 21 decembrie 1470 şi

Príncipe, pe 1 ianuarie 1471. Deşi pustii la început, ele „au fost

atribuite, rând pe rând, ca feude, unor gentilomi ai Casei regale”206

. Cel

dintâi posesor, Jean de Paiva, le-a furnizat „primii locuitori”: „criminali

şi evrei expulzaŝi din Portugalia”207

. Noii sosiŝi şi-au dat seama că

insulele sunt „prielnice pentru cultivarea trestiei de zahăr”208

şi, în

consecinŝă, „au fost înfiinŝate plantaŝii, primele create de europeni la

tropice”209

. Aşa se face că, prin anii 1570-1580, aici existau „peste

douăzeci de plantaŝii şi fabrici de zahăr”210

, insulele devenind „un mare

producător şi exportator de zahăr ieftin”211

. Forŝa de muncă o reprezenta

numeroşii sclavi „aduşi aici din diverse regiuni ale Africii, mai ales din

Angola”212

. Prosperitatea dobândită a transformat insulele într-un

„adevărat centru economic şi politic al puterii portugheze”213

în Africa

de Vest. Însă, un complex de factori (o boală a trestiei, răscoale ale

sclavilor, raiduri ale piraŝilor olandezi şi francezi, dar mai ales

concurenŝa Braziliei) a determinat „declinul culturilor de trestie de

zahăr”214

, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Prin urmare, insulele

s-au transformat „dintr-o prosperă colonie de plantaŝii”215

, într-un „simplu

206

Cf. Lumea, nr. 52, 19 dec. 1974, p. 21. 207

Marea Enciclopedie..., vol. 8, p. 91. 208

Ibidem. 209

Ibidem. 210


Ibidem. 212



Lumea, nr. 52/1974, p. 21. 215

A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 93.


185

antrepozit de sclavi”216

. Reconversia s-a făcut în avantajul unui număr

restrâns de indivizi, lipsiŝi de scrupule. Aşadar, în prima jumătate a

secolului al XVIII-lea, puterea „era în mare parte deŝinută de o

«aristocraŝie» locală de traficanŝi de sclavi”217

. Situaŝia s-a degradat de

o asemenea manieră încât insulele deveniseră „cele mai corupte colonii

ale Imperiului Portughez”218

. Degringolada a fost stopată la sfârşitul

secolului al XVIII-lea, în urma intervenŝiei energice a ministrului

Pombal. Acesta a venit cu ideea revalorificării potenŝialului economic

al insulelor şi, în 1787, s-a introdus cultura arborelui de cafea, urmată,

în 1822, de cultura arborelui de cacao. Consecinŝa a fost că, treptat,

„fermele de cafea şi cacao, bine administrate”219

, au generat un adevărat

«miracol economic»220

. Un exemplu rămâne elocvent: în 1909, insulele

produceau 30.000 tone cacao, înregistrând „cea mai înaltă producŝie din

istorie”221

. În epocă, ele deveniseră al treilea producător mondial de

cacao, după Coasta de Aur şi Brazilia. Prin urmare, insulele erau

prezentate acum drept o „dovadă a capacităŝii de colonizatori a

portughezilor”222

, o veritabilă „vitrină a teritoriilor de peste mări ale

Portugaliei”223

. Dar, aşa cum se întâmplă în asemenea situaŝii,

inegalităŝile se dovedeau flagrante: „majoritatea pământurilor cultivate

(...) aparŝineau unui număr de circa treizeci de familii”224

. După un veac

de prosperitate, a început declinul: din anii ’40, „diminuarea fertilităŝii

naturale a solurilor avea să provoace o accentuată scădere a exporturilor

de cacao”225

. Prăbuşirea producŝiei până la 9.000 tone (la începutul

anilor ’60) a făcut ca insulele „să nu mai reprezinte, pentru Lisabona,

un interes economic special”226

. Odată cu apariŝia „problemei

coloniale” (după 1960), ele au căpătat o „utilitate strategică”, deoarece

„avioanele şi navele de război portugheze cu destinaŝia Angola,

216

Ibidem. 217

Ibidem, p. 113. 218

Ibidem. 219

Ibidem, p. 140. 220

Ibidem. 221

http://www.navetur-equatour.st/history.php; vezi şi A. de Figueiredo, The price of

progress, în New African, no. 443, August/September 2005, p. 47. 222


Ibidem. 224


Ibidem, p. 68. 226

Vezi Il y a 20 ans, în Jeune Afrique, no. 1406, 16 déc. 1987, p. 56.

Viorel Cruceanu

186

tranzitau prin São Tomé şi Príncipe”227

.

Amplul curent de emancipare africană, ce a cuprins continentul

după al doilea război mondial, a reverberat şi în minusculele insule din

Golful Guineei. Astfel, la 3 februarie 1953, insula „São Tomé a devenit

teatrul primei rebeliuni împotriva Portugaliei: o răscoală ŝărănească

îndreptată împotriva muncii forŝate”228

. Din „dorinŝa de a da un

exemplu sever”229

, autorităŝile au reacŝionat disproporŝionat: la ordinul

guvernatorului Carlos Gorgulho forŝele de ordine au deschis focul,

înregistrându-se sute de victime. Tristul eveniment apare consemnat în

istoria locală ca „masacrul de la Batepá”230

. În unele medii, revolta din

1953 este considerată drept „momentul începerii luptei de eliberare

naŝională”231

. Sintagma „luptă de eliberare naŝională” pare uşor

exagerată. La o comunitate umană de numai 60.000-70.000 oameni, un

asemenea efort nu putea fi susŝinut. Iată de ce, acŝiunile revendicative

s-au redus la „o serie de greve ŝărăneşti”232

. În schimb, spiritul

contestatar a câştigat în consistenŝă la nivelul elitei în formare. Prima

formă de organizare locală a reprezentat-o „Comitetul de Eliberare al

Insulelor São Tomé şi Príncipe” (CLSTP), constituită în 1960 de

„tineri intelectuali şi studenŝi”233

, printre care Manuel Pinto da Costa şi

Miguel Anjos Trovoada. „Comitetul” a câştigat în maturitate şi, la 12

iulie 1972, s-a transformat în „Movimento de Libertaçao de São

Tomé e Príncipe” (MLSTP), având ca secretar general pe Manuel

Pinto da Costa, licenŝiat în economie la Universitatea din Berlin

(RDG)234

. Câteva zile mai târziu, „summit”-ul OUA de la Rabat

(Maroc) recunoştea MLSTP ca unicul reprezentant al populaŝiilor din

São Tomé şi Príncipe. Ameninŝările poliŝiei coloniale i-au forŝat pe

liderii mişcării să se refugieze fie în Guineea Ecuatorială, fie în Gabon.

Exilul a avut şi un aspect pozitiv: Pinto da Costa a putut să se deplaseze

în străinătate, mult mai uşor, în căutare de aliaŝi. Vizitele sale au

cuprins cu predilecŝie ŝările socialiste, inclusiv România. La fel ca şi

227

Ibidem. 228

Ibidem. 229

http://www.navetur-equatour.st/history.php 230

Ibidem. 231

Vezi Lumea, nr. 52/1974, p. 21; idem, nr. 28, 10 iul. 1975, p. 12. 232

Cf. Il y a..., p. 56. 233

Ibidem. 234

Vezi Profil, în Lumea, nr. 51, 18 dec. 1975, p. 29.


187

ceilalŝi lideri luso-africani, conducătorul MLSTP avea cuvinte

elogioase la adresa regimului comunist de la Bucureşti, evidenŝiind

„fermitatea cu care sprijină şi ajută concret şi efectiv popoarele care

luptă pentru eliberarea lor de sub dominaŝia colonială, pentru afirmarea

celor care sunt în faza reconstrucŝiei naŝionale, ca şi celor care au păşit

pe drumul dezvoltării de sine stătătoare”235

. Mai mult, imediat după

proclamarea independenŝei, devenit preşedinte, Pinto da Costa s-a

gândit la România. Iată ce declara el revistei Lumea: „prima noastră

vizită oficială a avut loc în Gabon, ŝară africană ce a avut un rol

important în sprijinirea mişcării noastre de eliberare, a luptei noastre

pentru independenŝă. După Gabon, am vizitat România (...). Vizitând-o,

am dorit să mulŝumim (...) pentru ajutorul multilateral şi necondiŝionat

acordat luptei noastre...”236

.

MLSTP se afla în plin elan diplomatic în momentul producerii

„Revoluţiei garoafelor” din Portugalia. Schimbarea de la Lisabona a

permis „recunoaşterea dreptului la autodeterminare şi independenŝă

pentru cele două insule”237

. Un imbold suplimentar a venit de la noul

preşedinte al Republicii Portugheze, generalul António de Spínola care,

la 27 iulie 1974, declara: «Popoarele africane sunt pe deplin capabile să

se doteze cu instituŝii politice şi să-şi apere propria lor libertate»238

.

Ideea era împărtăşită şi de prodigiosul ministru portughez de externe,

Mário Soares, care a gestionat, cu multă competenŝă, întregul dosar al

decolonizării. Astfel, după finalizarea negocierilor cu Guineea-Bissau şi

Mozambic, a venit rândul insulelor São Tomé şi Príncipe. O primă

rundă a avut loc la Libreville (Gabon), în perioada 28 septembrie-3

octombrie 1974. Delegaŝia portugheză a fost condusă de Victor Manuel

Pereira de Castro, în timp ce delegaŝia MLSTP avea în fruntea sa chiar

pe Manuel Pinto da Costa. Dialogul s-a reluat la Alger (Algeria) între

26-26 noiembrie şi s-a finalizat cu un Acord ce prevedea proclamarea

independenŝei pe 12 iulie 1975. Documentul stipula că „părŝile au

hotărât să stabilească relaŝii de cooperare activă”239

, bazate pe

„respectarea independenŝei, egalităŝii şi intereselor reciproce”240

. În

235

Vezi interviu cu Manuel Pinto da Costa, în Lumea, nr. 11, 13 mart. 1975, p. 9. 236

Cf. Idem, nr. 52, 25 dec. 1975, p. 6. 237

Idem, nr. 52, 19 dec. 1974, p. 21. 238

Idem, nr. 32, 1 aug. 1974, p. 15. 239

Idem, nr. 52/1974, p. 21. 240

Ibidem.

Viorel Cruceanu

188

conformitate cu înŝelegerile de la Alger, pe 21 decembrie 1974 a fost

instalat oficial un guvern de tranziŝie, condus de Leonel Mário d’Alva

(guvern format din 4 miniştri desemnaŝi de MLSTP şi unul numit de

autorităŝile portugheze).

Perioada de tranziŝie a mai cuprins un moment esenŝial: alegerile

pentru cele 16 locuri ale Adunării Constituante, adjudecate de MLSTP.

Adunarea a elaborat o constituŝie de inspiraŝie marxistă, ce legitima

regimul partidului unic. De asemenea, denumirea oficială a ŝării

devenea Republica Democratică São Tomé şi Príncipe. Ultima etapă a

reprezentat-o transferul de putere: la 12 iulie 1975, cel din urmă

guvernator portughez, António Elísio Capelo Pires Veloso, părăsea

insulele, iar Manuel Pinto da Costa era învestit preşedinte al Republicii.

La 15 iulie se forma un nou guvern, în care Miguel Trovoada deŝinea

calitatea de prim-ministru, iar Leonel Mário d’Alva exercita funcŝia de

ministru al afacerilor externe.

*

* *

Manuel Pinto da Costa s-a dovedit un marxist inflexibil. Crezul

său politic se regăsea într-o declaraŝie făcută ziarului Polityka, de la

Varşovia: „După obŝinerea independenŝei, am ales calea menită să ne

ducă spre făurirea unei societăŝi cu totul noi (...), o societate a dreptăŝii

în care să nu mai existe exploatare”241

. Prin urmare, el a iniŝiat o

„gestiune etatistă”242

, bazată pe naŝionalizarea a peste 90% din plantaŝii,

a băncilor, crearea de cooperative agricole etc. Numai că, bilanŝul s-a

dovedit „catastrofal”243

. În plus, Pinto da Costa s-a orientat exclusiv

spre URSS şi celelalte ŝări socialiste, „contactul cu restul lumii fiind

limitat”244

. Dogmatismul său a provocat o ruptură brutală de cei mai

fideli aliaŝi: Miguel Trovoada şi Leonel Mário d’Alva (primul acuzat de

complot şi arestat, celălalt constrâns la exil). Ameninŝarea falimentului

economic a dus la adoptarea primelor măsuri de liberalizare (1987) şi la

acceptarea sistemului pluralist (22 august 1990). Democraŝia a prins

241

Cf. idem, no. 39, 22 sept. 1977, p. 28. 242

Enciclopedia Africii, p. 199. 243

Ibidem. 244

http://www.navetur-equator.st/history.php


189

rădăcini în insule şi, în ciuda unor momente de criză (provocate de

puciurile militare eşuate din august 1995 şi august 2003), ea

funcŝionează. Dovada o reprezintă succesiunea la vârf, care s-a

desfăşurat după cum urmează:

Manuel Pinto da Costa – 12 iulie 1975-4 martie 1991;

interimar: Leonel Mário d’Alva – 4 martie-3 aprilie 1991;

Miguel Anjos Trovoada – 3 aprilie 1991-3 septembrie 2001;

Fradique de Menezes – 3 septembrie 2001-3 septembrie 2011;

Manuel Pinto da Costa – 3 septembrie 2011.

ANGOLA

Aşa cum am stabilit încă de la începutul demersului nostru,

fostele posesiuni portugheze se încadrează cazurilor particulare ale

decolonizării. Ei bine, Angola reprezintă chiar excepŝia acestor cazuri

particulare. Faptul se datorează unui complex de factori, interni şi

externi, ce şi-au pus amprenta asupra modului de emancipare a vastului

teritoriu african. Procedând la o abordare kantiană, vom constata o

condiŝionalitate apriorică a întregului proces de emancipare: apariŝia a

trei mişcări de eliberare, rivale. Este vorba de „Movimento Popular de

Libertaçao de Angola” (MPLA), „Frente Nacional de Libertaçao de

Angola” (FNLA) şi „União Nacional par a Independência Total de

Angola” (UNITA). Concurenŝa lor sterilă, determinată de considerente

etnice, ideologice şi personale, a alterat iremediabil nobleŝea unui ideal,

provocând o imensă şi profundă suferinŝă umană.

Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA) se

dorea continuatoarea primei formaŝiuni politice locale, „Liga Nacional

Africana”, constituită în 1926. Ea reprezenta grupul de populaŝii

kimbundu (25% din populaŝia ŝării, în prezent), răspândite în zona

Luanda şi în regiunile din nord (limitrofe unei părŝi din graniŝa cu fostul

Congo belgian). MPLA a fost fondată de trei poeŝi: Mário de Andrade,

Viriato da Cruz şi Antônio Agostinho Neto, deveniŝi camarazi în timpul

studiilor universitare din Portugalia. În cadrul întâlnirilor organizate de

„Centrul de studii africane” de la Lisabona, cei trei s-au remarcat prin

versurile lor militante, dar şi prin apetenŝa pentru marxism. De altfel,

Viorel Cruceanu

190

reveniŝi în patrie, Mário de Andrade şi Viriato da Cruz au pus bazele

„Partidului Comunist Angolez” (PCA), în 1955. La rândul său, cu o

şedere prelungită în metropolă, Agostinho Neto a activat, în

clandestinitate, în rândurile Partidului Comunist Portughez. În

decembrie 1956, PCA a fuzionat cu „Partidul Luptei Unite a

Angolei” (PLUA), luând astfel naştere MPLA, condusă de un

triumvirat: M. de Andrade, preşedinte executiv, V. da Cruz, secretar

general şi A. Neto, preşedinte de onoare. Cum bine s-a spus, „încă de la

început, schemele ideologice [ale MPLA – nota ns.] reflectau originea

marxistă a liderilor săi”245

. Acest fapt era oglindit şi în Manifestul

constitutiv al MPLA: «Colonialismul nu se va prăbuşi fără luptă. De

aceea, poporul angolez nu se va putea elibera decât printr-un război

revoluŝionar. Acest război va fi încununat de izbândă numai prin

realizarea unui front unit al tuturor forŝelor antiimperialiste din

Angola»246

. Specialiştii în probleme angoleze evidenŝiază originalitatea,

dacă nu unicitatea MPLA, în contextul afirmării spiritului naŝional, la

sfârşitul anilor ’50: ea „punea accentul mai degrabă pe contradicŝiile

dintre puterea colonială şi masele exploatate (muncitorii şi ŝăranii),

decât pe caracterul naŝionalist al luptei anticolonialiste”247

. Treptat, graŝie

formării intelectuale a liderilor săi, MPLA s-a metamorfozat într-o

veritabilă formaŝiune naŝionalistă (fără a părăsi orientarea marxistă).

Născută „în mediul urban, într-un univers detribalizat”248

, organizaŝia

şi-a asigurat sprijinul „muncitorilor, funcŝionarilor, studenŝilor şi, mai

ales, a marii majorităŝi a tinerilor care nu se mai regăseau în vechiul

context tradiŝional”249

. Pentru aceste categorii, „MPLA reprezenta

Angola modernă [subl.ns.]; ea nu preconiza o simplă alăturare de

populaŝii ci trasa chiar schiŝa unei naŝiuni”250

. În condiŝiile în care se

profila structurarea grupării rivale FNLA, MPLA considera că «lupta

pentru independenŝă este unul din factorii de coagulare a naŝiunii»251

.

245

B. Crimi, L’audacieux pari d’Agostinho Neto, în Jeune Afrique, no. 780, 19 déc.

1975, p. 15. 246

Vezi Agostinho Neto, José Eduardo dos Santos, Scrieri alese, Bucureşti, Editura

Politică, 1988, p. 8; vezi şi E. Obrea, Angola, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 111. 247

B. Crimi, op.cit., p. 15. 248

Cf. Jeune Afrique, no. 790, 27 févr. 1976, p. 16. 249

Ibidem. 250

Ibidem. 251

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107, juillet-août 1998, p. 41.


191

De aceea, încă în primul număr al organului său de presă, „Unidade

Angolana”, din decembrie 1961, se spunea: «Noi avem curajul şi

onestitatea să declarăm că nici un partid angolez nu poate, de unul

singur, să elibereze integral Angola de sub dominaŝia străină. Unitatea

de acŝiune a tuturor partidelor este imperativă...”252

. Numai că, matricea

marxistă a MPLA provoca aprehensiuni, adversarii din FNLA

considerând-o, cu dispreŝ, drept o «mişcare de intelectuali şi

mulatri»253

. Aceeaşi orientare ideologică a determinat reacŝia

guvernatorului portughez, Álvaro da Silva Tavarès. La ordinul său, în

martie 1959, au avut loc masive arestări în rândul militanŝilor MPLA.

Urmarea a fost stabilirea sediului mişcării la Conakry, în Guineea lui

Sékou Touré (independentă de la 2 octombrie 1958), unde s-au refugiat

M. de Andrade şi V. da Cruz. Rămas în Angola şi acŝionând în

clandestinitate, A. Neto a început „să pregătească oameni în tehnicile

agitaŝiei”254

. Deconspirat, la 8 iunie 1960 a fost arestat de către agenŝii

PIDE din Angola şi expediat în Portugalia (încarcerat pentru a treia

oară). Adepŝii medicului angolez au organizat un marş de protest,

încheiat cu „masacrul de la Icolo e Bengo”255

(localitatea natală a lui

Neto): în urma intervenŝiei brutale a forŝelor de ordine, 30 de africani au

fost ucişi şi alŝi 200 răniŝi. În acest context încărcat, conducerea din exil

a MPLA a publicat, la 13 iunie 1960, faimosul Memorandum adresat

chiar lui Salazar. Documentul cerea:

«1. Recunoaşterea solemnă şi neîntârziată a dreptului poporului

angolez la autodeterminare;

2. Amnistierea totală şi necondiŝionată a deŝinuŝilor politici;

3 Acordarea de libertăŝi politice şi, în primul rând, a dreptului de

constituire a unor partide politice (...);

4. Retragerea imediată a forŝelor armate portugheze şi lichidarea

neîntârziată a bazelor militare de pe teritoriul Angolei;

5. Convocarea unei conferinŝe a mesei rotunde cu participarea

tuturor partidelor politice din Angola pentru elaborarea unei soluŝii

paşnice a problemei angoleze»256

.

Cum era de aşteptat, doleanŝele MPLA au fost respinse. Un lider

252


Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107/1998, p. 41. 254


http://en.wikipedia.org/wiki/Agostinho_Neto 256

Cf. E. Obrea, op.cit., p. 115.

Viorel Cruceanu

192

al mişcării declara: «Am încercat toate mijloacele de a duce tratative

(...). Noi suntem oameni paşnici, dar am fost aduşi la disperare!»257

. În

consecinŝă, mai rămăsese o singură cale: revolta armată. Aşa se face că

militanŝii MPLA au pus mâna pe arme: la început „pe securile trudei

zilnice, pe arcuri cu săgeŝi şi pe sticle cu benzină”258

, iar mai apoi pe

„puştile procurate din arsenalele portugheze devastate în miez de

noapte”259

.

„Furtuna a izbucnit”260

în noaptea de 3 spre 4 februarie 1961,

când grupuri de militanŝi ai MPLA au atacat, prin surprindere, trei

obiective portugheze simbolice din Luanda: închisoarea militară,

închisoarea civilă şi cazarma grupului mobil al poliŝiei. Luptele au durat

trei ore şi s-au încheiat cu uciderea a 36 de africani şi a 8 soldaŝi

portughezi261

. Scânteia revoltei a cuprins întreaga capitală şi, în zilele

ce au urmat, străzile oraşului au devenit „scena unor violente

confruntări între naŝionalişti şi poliŝie”262

. Dorind să ofere un exemplu

de eficienŝă, autorităŝile „au ripostat sălbatic, masacrând 3.000 de

persoane la Luanda şi 5.000 la Baixa de Cassange”263

. Faptul confirma

spusele conform cărora, militanŝii MPLA ştiau că „din acea clipă aveau

să sacrifice totul pentru cauza independenŝei”264

. De altfel, „atacul

spectacular”265

din februarie 1961 are semnificaŝia sa: prin el „MPLA a

dat semnalul insurecŝiei armate din Angola”266

. Pacificarea a fost doar

aparentă. După numai cinci săptămâni, pe 15 martie 1961,

reprezentanŝii populaŝiei bakongo au declanşat, la rândul lor, lupta

armată pe plantaŝiile din NE Angolei (evenimente asupra cărora vom

reveni în rândurile consacrate FNLA). Trebuie precizat, însă, că

represiunea a fost din nou cruntă, portughezii restabilind ordinea „cu o

mare brutalitate”267

. Astfel, ei au atacat sute de plantaŝii, din nordul

257

Ibidem. 258

Ibidem. 259

Ibidem. 260


M. Cornevin, op.cit., p. 282; vezi şi E. Obrea, op.cit., p. 117. 262

J.O. Sagay, D.A Wilson, op.cit., p. 405. 263

Cf. Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8. 264

Vezi interviu cu Agostinho Neto, în Lumea, nr. 14, 28 mart. 1968, p. 8. 265

Lumea, nr. 3/1975, p. 9. 266

Ibidem. 267



193

coloniei, procedând la „represalii civile şi militare dezechilibrate şi

sângeroase”268

. În epocă, un ofiŝer salazarist declara cu cinism: «Cred

că până acum noi am ucis vreo 30.000 dintre aceste animale (sic!).

Circa 100.000 de angolezi s-au răsculat şi noi intenŝionăm să-i ucidem

pe toŝi»269

. Cert este că militarii lui Salazar s-au ŝinut de cuvânt:

numărul victimelor, a trei luni de represiune oarbă, inclusiv femei şi

copii, s-a estimat la cifre cuprinse între 30.000 şi 50.000 de morŝi270

. Şi

iată cum, dintr-o dată, situaŝia se schimba dramatic „în al treilea

teritoriu de populare europeană, de la sud de Sahara [după Africa de

Sud şi Rhodesia de Sud – nota ns.]”271

. Prin urmare, în cea mai

„portugheză” colonie africană, «mitul armoniei rasiale lua sfârşit (...).

Sosise momentul neîncrederii rasiale»272

. Era clar că, „după tulburările

din 1961, nimic nu mai putea fi la fel ca înainte”273

şi că «vârsta de aur

a colonizării portugheze în Angola luase sfârşit»274

.

Amploarea evenimentelor a făcut ca liderii din exil ai MPLA să-şi

schimbe locaŝia: ei şi-au transferat cartierul general de la Conakry la

Kinshasa, în octombrie 1961. Deplasarea era benefică, prin apropierea

de teatrul de operaŝiuni. Numai că, în capitala congoleză şi-au găsit

refugiul şi liderii bakongo din Angola, în frunte cu Holden Roberto. În

plus, clasa politică din Congo purta, în continuare, stigmatul asasinării

lui Patrice Lumumba. Antecedentele acestui caz făceau ca preşedintele

Joseph Kasavubu şi premierul Cyrille Adoula să fie extrem de

suspicioşi faŝă de cei ce erau etichetaŝi ca fiind de stânga. Aşadar, mai

bine de doi ani, oficialii MPLA au suportat un adevărat calvar în ŝara

vecină, proaspăt independentă. S-a ajuns până acolo, încât, patrioŝii

angolezi ai MPLA din Kinshasa să fie, pur şi simplu, „vânaŝi de poliŝia

congoleză”275

. Mai mult, „numeroşi combatanŝi ai MPLA au fost

deturnaŝi din calea lor spre [frontul] din Angola, arestaŝi şi apoi

executaŝi în taberele militare [ale FNLA – nota ns.] din Kinshasa şi

268


E. Obrea, op.cit., p. 132-133. 270


Ibidem, p. 230. 272

Ibidem, p. 233. 273



A. Conchiglia, Des indépendances au bout du fusil, în Afrique-Asie, no. 54, mai

2010, p. 44.

Viorel Cruceanu

194

Kindu”276

. O asemenea situaŝie, ce friza suprarealismul, şi-a găsit

rezolvarea după înlăturarea regimului pro-francez al abatelui Fulbert

Youlou, din Congo-Brazzaville. În urma a trei zile de manifestaŝii –

„cele trei glorioase” (13-15 august 1963) – puterea a fost preluată de

un „regim progresist” condus de Alphonse Massamba-Débat.

Orientarea marxistă a noului regim de pe celălat mal al fluviului Congo

a permis MPLA să-şi stabilească sediul la Brazzaville, până la

proclamarea independenŝei, în 1975.

Un alt eveniment important s-a produs în anul 1962. Datorită

presiunii opiniei publice, doctorul Agostinho Neto a fost eliberat din

închisoare şi internat la domiciliu. Schimbarea s-a dovedit benefică. În

iulie, Neto a reuşit să evadeze din Portugalia, refugiindu-se în Maroc

(pe vremea aceea, Marocul făcea parte din „Grupul de la Casablanca”,

ce reunea „statele progresiste” ale Africii). Apoi, ajuns la Brazzaville,

dr. Neto a preluat preşedinŝia executivă a MPLA de la Mário de

Andrade (devenit preşedinte de onoare). De acum înainte, MPLA va

purta amprenta specifică a lui Neto care, conform marelui africanist

Basil Davidson, „s-a născut între zidurile şi barierele asupririi”277

,

găsindu-şi forŝa în „identificarea lui intimă cu adevărul poporului

său”278

. Neto avea o personalitate puternică; aşa cum spunea jurnalistul

Bruno Crimi, în ciuda „unei aparente timidităŝi”, liderul MPLA se

dovedea „un om foarte determinat”279

. El şi-a canalizat întreaga energie

în două direcŝii: organizarea mişcării, respectiv impunerea ei pe plan

diplomatic. Pe plan organizatoric, aplicând modelul partidelor

comuniste europene, Neto a creat o formaŝiune redutabilă. Astfel, „în

zece ani de muncă minuŝioasă, [MPLA] a fost dotată cu structuri pe

care nu le poseda nici FNLA şi cu atât mai puŝin UNITA”280

. De

asemenea, „superioritatea cadrelor politice ale MPLA”281

a devenit o

realitate de necontestat. Iată de ce, liderul FNLA, Holden Roberto, „s-a

opus încercărilor lui Neto de a unifica toate grupările rebele angoleze,

ostile Portugaliei”282

, fiind convins că „FNLA va fi absorbită de

276

Ibidem. 277

Vezi Prefaţă la A. Neto, Sfinţenia speranţei, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 7. 278

Ibidem. 279




http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto


195

MPLA”283

. În egală măsură, dr. Neto s-a preocupat şi de aspectul

ideologic. El „reprezenta o anumită ortodoxie marxistă”284

pe care a

impus-o şi mişcării. Această atitudine s-a reflectat într-o serie de idei

specifice, precum:

«● MPLA trebuie să se afle în mâinile poporului;

● Să construim o societate în care omul să nu mai fie exploatat de

către om;

● Puterea exercitată de popor este condiŝia esenŝială ce va permite

ŝării să se salveze de colonialism şi neocolonialism»285

.

Agostinho Neto, un om de „un calm implacabil”286

şi de „o mare

sobrietate în gândire”287

, s-a dovedit şi un remarcabil diplomat. În

calitate de preşedinte al MPLA a străbătut globul, pledând cauza

poporului angolez. Primul cerc de aliaŝi l-au reprezentat ŝările africane.

Astfel, peste ani, devenit cel dintâi preşedinte al Angolei independente,

A. Neto deconspira, în cadrul unui „summit” al OUA, câteva din

secretele acestei solidarităŝi africane. El evidenŝia că „în Maroc şi-au

făcut pregătirea militară o parte din ofiŝerii şi soldaŝii noştri care au

iniŝiat cea mai serioasă ofensivă împotriva colonialismului, în nordul

ŝării noastre. Tot din Maroc am primit primele douăzeci de tone de arme

şi muniŝii”288

. Din acelaşi areal geografic, Neto evoca Algeria, „pe

teritoriul căreia luptătorii noştri au avut de învăŝat, participând alături

de bravii soldaŝi algerieni, la ambuscade împotriva coloniştilor

francezi”289

. De asemenea, el omagia efortul Ghanei din vremea lui

Kwame Nkrumah, dar şi Sudanul, unde „au fost pregătiŝi, în ultima

etapă a luptei, unii dintre ofiŝerii angolezi”290

. De la Bruno Crimi aflăm

că, în anii ’70, OUA oferea MPLA „un ajutor de aproximativ 70.000

dolari pe an”291

; sprijinul nu era prea mare, dacă avem în vedere că un

grup mult mai restrâns de state, printre care Algeria, R.P. Congo şi

Tanzania, livrau MPLA aceeaşi sumă.

283

Ibidem. 284


Ibidem. 286

C. Vlad, op.cit., p. 115. 287

Ibidem, p. 116. 288

A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 31. 289

Ibidem. 290

Ibidem. 291

B. Crimi, op.cit., p. 16.

Viorel Cruceanu

196

Un alt cerc de prieteni îl reprezentau ŝări precum Suedia,

Norvegia, Danemarca, Olanda şi Canada ce au acordat „în special, un

ajutor umanitar”292

. Însă, cel mai consistent lot de apropiaŝi al MPLA îl

constituiau, având în vedere afinităŝile ideologice, URSS şi ŝările

comuniste din estul Europei. Prin urmare, acestea au furnizat

„cvasitotalitatea ajutorului militar”, de care a beneficiat gruparea

angoleză, „pe întreaga desfăşurare a războiului de eliberare”293

. Un rol

special a revenit, încă de la jumătatea anilor ’60, Cubei lui Fidel Castro

care, „nu s-a limitat la antrenarea cadrelor militare [ale MPLA – nota

ns.], ci a trimis chiar consilieri militari ce s-au alăturat mişcării, în

taberele sale de antrenament de la Brazzaville, Lusaka şi Dar es

Salaam”294

. Se pare că România socialistă a adoptat o atitudine mai

prudentă faŝă de MPLA.

Deşi dr. Neto era un oaspete frecvent al României, la Bucureşti au

fost primiŝi şi rivalii săi, Holden Roberto (FNLA), respectiv Jonas

Savimbi (UNITA). Totuşi, Neto proba recunoştinŝă pentru ajutorul

primit. Iată ce declara el când era preşedinte al Republicii: „diferiŝi

conducători ai MPLA s-au aflat în România cu diferite scopuri, pentru a

putea rezolva unele probleme materiale importante şi, de asemenea,

pentru pregătirea de cadre. La un anumit moment, în România se afla

cea mai mare parte a studenţilor noştri din străinătate [subl.ns.]”

295.

După cum se poate constata, din referirile la ŝările socialiste

lipseşte un actor major: R.P. Chineză. Ei bine, regimul de la Beijing nu

vedea cu ochi buni relaŝia specială a MPLA cu Moscova. De aceea,

chinezii s-au plasat, oarecum, împotriva curentului, sprijinind activ

FNLA şi UNITA.

Neto, care părea „cât se poate de îndepărtat de tipul rebelului

belicos”296

, s-a dovedit şi un foarte bun coordonator militar. Deşi medic

de profesie, liderul MPLA avea o viziune integratoare. După acŝiunea

de la Luanda, din 4 februarie 1961 („primul front”), a urmat, în 1964,

deschiderea frontului din Cabinda (enclava portugheză dintre cele două

292

Ibidem. 293

Ibidem. 294

Ibidem, vezi amănunte şi în S. Klein, Cubanezii vroiau să-şi exporte revoluţia

în Africa, în Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 22-24. 295

A. Neto, J, Eduardo dos Santos, op.cit., p. 38. 296

C. Vlad, op.cit., p. 116.


197

state congoleze). Apoi, în 1966, liderul MPLA avea să lanseze cuvântul

de ordine «pentru generalizarea luptei armate»297

, ce viza extinderea

luptelor pe întregul teritoriu al ŝării. Urmarea a fost că MPLA a deschis

trei noi fronturi: în districtele Moxico şi Cuando Cubango, situate în SE

(1966), în provinciile Luanda şi Malanje (1967) şi în provincia Bié, în

centrul ŝării (1968). Era un „război asimetric”, de a cărui dificultate

Neto se dovedea conştient: „Forŝele noastre sunt de zece ori mai puŝin

numeroase... Celor 70.000 de militari din corpul expediŝionar portughez

(...), MPLA le face faŝă cu 7.000 de oameni...”298

. Totuşi, acŝiunile

partizanilor au cunoscut un real avânt. Prin urmare, la începutul anilor

’70, Neto declara că toate „cele cinci fronturi politico-militare conduse

de MPLA cuprind 10 din cele 15 regiuni ale ŝării”299

şi că mişcarea

controlează „o treime din teritoriul Angolei”300

. Acest avânt avea să fie

stopat, în unele cazuri chiar diminuat, de acŝiunea, mai mult sau mai

puŝin convergentă, a grupărilor ostile. Ajutate masiv de statele

occidentale, prin intermediul regimului zairez al lui Mobutu Sese Seko,

forŝele FNLA au generat un adevărat război fratricid, cu MPLA, în

nordul şi NE Angolei. La fel, un alt vechi aliat, preşedintele Kenneth

Kaunda (Zambia), a devenit un fervent susŝinător al UNITA (ce şi-a

impus controlul în regiunile estice, în detrimentul MPLA). Precarităŝii

din teren i s-au adăugat o serie de probleme intestine, determinate de

aspecte „rasiale” (preponderenŝa metişilor şi mulatrilor în conducerea

mişcării), respectiv de maniera profund personalizată în care Neto îşi

exercita „leadership-ul”. Astfel, aspectul „rasial” a generat, încă din

iulie 1963, defecŝiunea lui Viriato da Cruz, care s-a alăturat lui Holden

Roberto. Da Cruz preconiza „integrarea MPLA în FNLA”301

, fără

„condiŝii şi negocieri prealabile”302

. „Repede dezamăgit şi de

FNLA”303

, da Cruz a luat calea exilului, ajungând în depărtata R.P.

Chineză (1966), unde s-a stins din viaŝă, în deplină uitare, în iunie 1973

(la numai 45 de ani). Cel de-al doilea aspect, a produs un adevărat

seism în MPLA, la începutul anilor ’70. El a culminat cu ruptura

297

Ibidem, p. 117. 298

Ibidem, p. 118. 299

Ibidem, p. 117. 300

Vezi articol scris de Agostinho Neto, în Lumea, nr. 29, 10 iul 1969, p. 9. 301

A. Conchiglia, Leçons d’Histoire, în Afrique-Asie, no. 16, mars 2007, p. 72. 302

Ibidem. 303

Ibidem, p. 73.

Viorel Cruceanu

198

„grupării din Est”, animată de Daniel Chipenda, care în 1973 s-a raliat

FNLA, şi cu disidenŝa altui fondator, Mário de Andrade, care în 1974 a

iniŝiat o minusculă grupare, numită „Revolta Activa” (total izolat, după

proclamarea independenŝei în 1975, Andrade a dus o viaŝă de exilat ce

l-a purtat în Guineea-Bissau, insulele Capului Verde şi Mozambic).

Totuşi, în jurul lui Neto s-a coagulat un „nucleu dur” (Lucio Lara, Lopo

do Nascimento, José Eduardo dos Santos ş.a.) ce a surmontat

slăbiciunile de parcurs şi a impus MPLA ca principal vector al

independenŝei.

Frontul Naţional pentru Eliberarea Angolei (FNLA) s-a

constituit în capitala congoleză Kinshasa, la 27 martie 1962. Originile

grupării erau mai vechi, ele coborând până în 1954 când a apărut

„Uniunea Populaţiilor din Nordul Angolei” (UPNA). Creată de

Holden Roberto şi Barros Necaca, UPNA se dorea reprezentantul

autentic al populaŝiei bakongo (răspândită şi în cele două Congo,

vecine). Emigrat încă din copilărie în Congo belgian, Holden Roberto

şi-a găsit locul în elita bakongo locală, stabilind o strânsă prietenie cu

Cyrille Adoula şi Joseph Kasavubu. De altfel, având în vedere

asemenea antecedente, pe bună dreptate s-a spus că UPNA era o

„replică angoleză a ABAKO”304

(partidul lui Kasavubu). Căutând să

confere o „alură naŝională”305

formaŝiunii sale, Holden Roberto i-a

schimbat denumirea, la 14 iulie 1956, în „Uniunea Populaţiilor din

Angola” (UPA). Totuşi, liderul UPA şi-a arătat limitele: el „a rămas,

mereu, aproape de comunitatea bakongo”306

, fapt „ce l-a împiedicat să-şi

asume, cu adevărat, statutul de lider naŝional”307

. Holden Roberto a

compensat acest „etno-naŝionalism”308

rigid cu o virulentă atitudine

antimarxistă. Astfel, el şi-a asigurat „simpatia misionarilor protestanŝi

americani [din Congo belgian – nota ns.] şi a consulului Statelor Unite

la Léopoldville”309

, precum şi sprijinul necondiŝionat al regimurilor ce

s-au succedat la Kinshasa.

Holden Roberto nu şi-a ascuns niciodată frustrarea că rivalii din

MPLA l-au devansat, dând semnalul luptei armate, pe 4 februarie 1961.

304


Ibidem. 306

Vezi Afrique-Asie, no. 22, sept. 2007, p. 4. 307

Ibidem. 308


Ibidem.


199

Prin urmare, după numai 40 de zile, UPA a declanşat propria operaŝiune

armată, pe plantaŝia „Primavera”, situată în NE ŝării, „în regiunile cele

mai propice luptei de gherilă”310

. Peste ani, cuprins de lirism, liderul

UPA considera ziua de 15 martie 1961 drept „primăvara revoluŝiei

angoleze”311

, ce avea „să atingă rapid toate regiunile din nordul ŝării:

plantaŝii întregi au fost incendiate, [iar] posturi administrative rase de

pe faŝa pământului”312

(este vorba de 700 de plantaŝii atacate şi 33 de

posturi administrative abandonate de portughezi313

). Am văzut mai sus,

în rândurile consacrate MPLA, că portughezii au procedat la un

adevărat măcel: au ucis între 30.000 şi 50.000 de angolezi. Reacŝia

disproporŝionată a forŝelor metropolitane a mai avut o consecinŝă: ea a

generat cel dintâi „exod masiv de refugiaŝi din Africa tropicală”314

.

Imediat după evenimente, între 150.000 şi 200.000 de etnici bakongo au

trecut graniŝa în fostul Congo belgian, numărul lor sporind cu alŝi

400.000 de pribegi, cu trecerea timpului315

.

Faza luptei armate a catalizat procesul de refondare a mişcării

populaŝiei bakongo. Astfel, UPA s-a transformat în FNLA (27 martie

1962), iar efectivele sale militare au fost structurate în Armata de

Eliberare Naŝională a Angolei (ALNA). Inspirat sfătuit de premierul

congolez Cyrille Adoula, Holden Roberto şi-a confecŝionat o imagine de

lider incontestabil, inclusiv pe plan extern, prin crearea „Guvernului

Revoluŝionar Angolez din Exil” (GRAE), în aprilie 1962. Toate aceste

reamenajări au fost însoŝite de un adevărat manifest al FNLA, care cerea:

«1. Traducerea în viaŝă de către Portugalia a rezoluŝiei ONU

privind recunoaşterea dreptului popoarelor coloniale la autodeterminare

şi independenŝă.

2. Acordarea amnistiei generale [şi] eliberarea din închisori a

tuturor deŝinuŝilor politici.

3. Evacuarea din Angola a trupelor de reprimare.

4. Transmiterea puterii către adevăraŝii reprezentanŝi ai poporului

Angolei»316

.

310

Cf. Lumea, nr. 5, 24 ian. 1974, p. 9. 311

Ibidem, p. 8. 312

Ibidem. 313

Idem, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8. 314


Ibidem. 316

Vezi E. Obrea, op.cit., p. 167.

Viorel Cruceanu

200

Crearea GRAE conferea un surplus de legitimitate FNLA. Aşa se

face că, la „summit”-ul de constituire al OUA de la Addis-Abeba, din

mai 1963, gruparea lui Holden Roberto a fost recunoscută în calitate de

principală reprezentantă a poporului angolez. Prin antimarxismul afişat,

FNLA şi-a asigurat sprijinul durabil al SUA (la 25 aprilie 1961, H.

Roberto a fost primit, chiar la Casa Albă, de preşedintele J.F. Kennedy)

şi al Israelului. În anii care au urmat, liderul GRAE a efectuat

numeroase călătorii, în căutare de aliaŝi. Astfel, el evidenŝia „ajutorul

permanent pe care FNLA îl primeşte de la Republica Zair, Republica

Unită Tanzania, Republica Zambia, de la celelalte ŝări ale Africii,

precum şi de la India”317

. De asemenea, H. Roberto ŝinea să reliefeze că

„FNLA este deosebit de satisfăcut să numere în rândurile prietenilor

care-şi aduc contribuŝia la lupta sa de eliberare ŝări ca Republica

Populară Chineză şi Republica Socialistă România”318

.

Astăzi se ştie că, „China a început să se intereseze de Angola,

începând cu anul 1966, urmărind să contracareze influenŝa sovietică,

din ce în ce mai evidentă în cadrul MPLA”319

. După o perioadă de

tatonări, din 1970 FNLA devine un adevărat aliat al regimului comunist

de la Beijing, care i-a furnizat arme şi un lot de 120 de instructori

militari (sosiŝi, în iunie 1974, în tabăra militară de la Kinkuzu, din

Zair)320

. Prin urmare, în îndepărtata ŝară africană s-a purtat un adevărat

„război rece” între cele două mari puteri ale comunismului mondial.

Lucrurile au mers atât de departe încât, după 1978, China lui Deng

Xiao-ping a promovat „legături periculoase”321

cu regimul de apartheid

din Africa de Sud, în scopul destabilizării MPLA. Cât priveşte

România, regimul de la Bucureşti a privit cu multă simpatie mişcarea

lui Holden Roberto căreia, se spune, i-a livrat „mari cantităŝi de

arme”322

(în timp ce, după cum am văzut mai sus, ajutorul pentru

MPLA se concentra pe formarea de cadre). Cu siguranŝă, aceste arme

parveneau FNLA indirect: prin intermediul regimului zairez al lui

Mobutu, unul din amicii lui Ceauşescu din Africa Neagră. De altfel,

dictatorul zairez s-a dovedit cel mai angajat şi fidel aliat al FNLA; într-o

317

Cf. lui Holden Roberto, în Lumea, nr. 5, 24 ian. 1974, p. 9. 318

Ibidem. 319



Vezi amănunte în Afrique-Asie, no. 275, du 16 au 29 août 1982, p. 35-36. 322

S. Klein, op.cit., p. 24.


201

perioadă s-a vorbit chiar de pretinse legături de rudenie între el şi H.

Roberto (dezminŝite chiar de cel incriminat, într-un interviu acordat

revistei Jeune Afrique: „nu sunt cumnatul lui Holden Roberto”323

). Iată

cum prezenta Mobutu sprijinul Zairului faŝă de FNLA: „După data de

15 martie 1961, când a fost tras primul foc de armă împotriva

colonialiştilor portughezi (...), nu ne-am precupeŝit ajutorul faŝă de fraŝii

angolezi. Am găzduit pe solul zairez peste un milion de refugiaŝi

angolezi. Le-am deschis casele noastre; le-am pus la dispoziŝie

pământurile noastre, inclusiv taberele proprii de antrenament. Aceşti

refugiaŝi se pot trata în spitalele noastre; le-am primit copiii, de la

şcoala primară până la universitate. În cincisprezece ani, noi am format

pentru Angola mai multe cadre decât Portugalia în cinci secole”324

.

Din nefericire, Holden Roberto, despre care se spune că era

extrem de arogant, a făcut o adevărată obsesie din adversitatea sa faŝă

de MPLA. Prin urmare, el a fost artizanul „războiului fratricid” din

Angola: „FNLA a luptat atât împotriva dominaŝiei portugheze cât şi

împotriva partizanilor din MPLA”325

. Liderul FNLA a profitat de

relaŝiile sale privilegiate cu Mobutu şi „a încercat sistematic să-i

elimine [pe rivalii din MPLA – nota ns.] cu ajutorul jandarmilor

[zairezi]”326

. Iar când complicitatea dictatorului de la Kinshasa nu a fost

suficientă, H. Roberto va căuta sprijinul regimului rasist sud-african.

Dincolo de rigiditatea ideologică, liderul FNLA nu a putut depăşi

nici clivajele etnice. La începuturile anilor ’60, el reuşise să atragă în

mişcare câteva cadre din Cabinda şi un tânăr promiŝător, reprezentant al

populaŝiei ovimbundu, Jonas Savimbi. Acest Savimbi a fost numit

secretar general al UPA, iar în aprilie 1962, ministru de externe al

GRAE. Dar, comportamentul etnicist al lui H. Roberto a dezamăgit pe

noii sosiŝi. Aşa se face că, în plin „summit” al OUA, la Cairo, în 1964,

Savimbi a intrat în disidenŝă, acuzându-l pe H. Roberto de „tribalism şi

colaborare cu CIA”327

. Savimbi îi anunŝa pe liderii africani de intenŝia

de a-şi crea propria mişcare de eliberare, fapt ce va deveni realitate în

primăvara lui 1966.

Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei 323

Vezi interviu cu Mobutu Sese Seko, în Jeune Afrique, nr. 790, 27 févr. 1976, p. 20. 324

Ibidem. 325

Cf. Afrique-Asie, no. 22, sept. 2007, p. 4. 326

Ibidem. 327

Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151, avril 2002, p. 9; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 313.

Viorel Cruceanu

202

(UNITA) a fost fondată la 13 martie 1966. La fel ca MPLA şi FNLA,

noua mişcare era profund marcată etnic: militanŝii săi proveneau din

„rândurile populaŝiei rurale”328

ovimbundu, grupul etnic cel mai

numeros (37% din populaŝie, în prezent), răspândit pe vasta arie a

„platourilor centrale”329

ale Angolei. Această zonă mediană, ce se

întindea până la frontiera cu Namibia (în sud) şi la cea cu Zambia (în

est), cunoştea o densitate extrem de redusă. Se apreciază că băştinaşii

„n-au suportat decât indirect exploatarea colonială”330

, înşişi

portughezii considerând întinderile respective drept «ŝinuturile de la

capătul lumii»331

.

În aceste locuri îndepărtate a văzut lumina zilei, în 1934, în

familia unui şef de gară, Jonas Savimbi. Trimis la şcoala «părinŝilor

albi» (misionarii protestanŝi), Savimbi s-a dovedit „un elev silitor şi

inteligent”332

. Selectat de administraŝia locală colonială, a fost trimis la

Lisabona pentru a studia medicina. În capitala metropolei „a deprins

pasiunea pentru acŝiunea politică”333

, atitudine „ce nu era pe placul

autorităŝilor”334

. Simŝindu-se ameninŝat, tânărul Savimbi s-a refugiat în

Elveŝia. Aici s-a dedicat ştiinŝelor umaniste, la Universitatea din

Lausanne, obŝinând titlul de „doctor în filosofie şi ştiinŝe politice”335

. A

urmat o perioadă obscură din biografia sa, ce corespunde unei rezidenŝe

în R.P. Chineză, unde, după propria mărturisire, „şi-a însuşit tactica

luptei de gherilă”336

. Revenit în Africa, el s-a alăturat lui Holden

Roberto, fiind numit, aşa cum am văzut mai sus, secretar general al

UPA (februarie 1961) şi apoi ministru de externe al GRAE (martie

1962-iunie 1964). Pe cei doi îi apropia religia comună protestantă şi ura

viscerală faŝă de MPLA; în acelaşi timp îi separa o trăsătură esenŝială:

H. Roberto era un om al discursului, al combinaŝiilor de salon, cu o

profundă aprehensiune faŝă de constrângerile vieŝii de pe frontul de

luptă, în timp ce Savimbi se dovedea un om de teren, cu evidente

328

Cf. Lumea, nr. 3, 16. ian 1975, p. 9. 329


Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 9. 331

Ibidem. 332

Vezi Le «docteur noir», în Temps Nouveaux, no. 28, 1989, p. 13. 333

Ibidem. 334

Ibidem. 335

Ibidem. 336

Ibidem.


203

înclinaŝii militare. Iată de ce, ruptura dintre ei nu a surprins.

Conform spiritului epocii, Savimbi se prezenta drept un

revoluŝionar, dar în variantă maoistă. El şi-a confecŝionat, cu grijă,

imaginea unui „tip diferit”, „criticând cu vehemenŝă legăturile FNLA cu

«imperialismul american», precum şi raporturile MPLA cu ŝările din

blocul sovietic”337

. Considerând China lui Mao drept «centrul revoluŝiei

mondiale»338

, Savimbi şi UNITA şi-au atras, treptat, prietenia durabilă a

marii puteri comuniste asiatice. De asemenea, „discursul său inflamant

nu a lăsat indiferente diferitele mişcări europene prochineze”339

. În plus,

Savimbi a reuşit să capteze şi simpatia unor lideri africani foarte ataşaŝi

de Beijing, precum tanzanianul Julius K. Nyerere sau zambianul

Kenneth David Kaunda. Preşedintele Nyerere, un campion al luptei

pentru libertatea şi unitatea Africii, a văzut în el o alternativă viabilă

vis-à-vis de sfâşierile ideologice ce ipotecau viitorul mişcării naŝionale

angoleze. Numai că, deriva autoritară a liderului UNITA, tot mai

pregnantă cu trecerea anilor, i-a impus lui Nyerere o prudenŝă crescută

faŝă de Savimbi. În schimb, Kaunda i-a devenit un fervent susŝinător,

Zambia asigurând principalul punct de sprijin din spatele frontului. În

mod evident, apariŝia UNITA a complicat lucrurile. Aceasta pentru că,

din 1966, MPLA deschisese un front de luptă în SE Angolei, extins

progresiv şi spre zonele centrale (chiar în provincia natală a lui

Savimbi, Bié). Or, ambiŝiosul Savimbi dorea să aibă propriul său

„hinterland”. Iată de ce, la începutul anilor ’70, el a iniŝiat chiar o

colaborare cu... autorităŝile coloniale! Într-un memoriu adresat

generalului Luz Cunha, comandantul şef al armatelor portugheze din

Angola, la 26 septembrie 1972, Savimbi scria: «Poziŝia noastră este

ireversibilă (...). Nu ne vom lăsa ademeniŝi de iluzia de a reîntoarce

armele împotriva autorităŝilor. Noi le vom folosi doar împotriva MPLA,

pentru a o obliga să abandoneze, într-o bună zi, estul [Angolei]»340

.

După care, liderul UNITA adăuga: «odată cu slăbirea sau lichidarea

MPLA în est, largi orizonturi vor fi deschise pentru noi...»341

. Acest

„noi” din final nu însemna doar UNITA, ci UNITA şi Portugalia.

Complicitatea tacită dintre cele două părŝi era dovedită de lunga „listă

337




Ibidem, p. 11. 341

Ibidem.

Viorel Cruceanu

204

de bunuri”342

pe care Savimbi o solicita portughezilor (de la arme la

„furnituri şcolare şi medicamente”343

), dar şi de intenŝia noului

comandant şef al armatei, generalul Francisco da Costa Gomes , de a-i

atribui, „ca recompensă, lui Savimbi, administrarea provinciei Bié”344

.

În acest stadiu, mai degrabă de trădare decât de slujire a cauzei africane,

se aflau Savimbi şi UNITA, în momentul producerii „Revoluţiei

garoafelor” din Portugalia, la 25 aprilie 1974.

La 19 iulie, noul regim portughez a publicat „Legea privind

recunoaşterea dreptului la independenŝă al teritoriilor de peste mări”.

Am văzut anterior modul temeinic în care Portugalia s-a implicat în

decolonizarea posesiunilor sale africane. În cazul Angolei decolonizarea

s-a dovedit extrem de complicată. De la început, noul guvern portughez

a cerut MPLA, FNLA şi UNITA două chestiuni esenŝiale:

transformarea mişcărilor de eliberare în forŝe politice şi iniŝierea de

negocieri care să pună bazele unei platforme comune, în perspectiva

obŝinerii independenŝei. Vorbele au fost urmate de fapte: în octombrie

1974, Portugalia recunoştea „dreptul fiecăreia din cele trei mişcări de

eliberare din Angola de a desfăşura o activitate legală şi de a-şi instala

sediile centrale la Luanda”345

. Se realiza, astfel, „o consemnare juridică

a încetării neoficiale a focului”346

, după 13 ani de lupte. Demersurile

lusitanilor au beneficiat şi de sprijinul întregii comunităŝi africane. Prin

urmare, datorită implicării OUA, grupările angoleze au purtat mai multe

runde de negocieri în Kenya, finalizate cu acordul de la Mombassa, din

5 ianuarie 1975. Documentul prevedea hotărârea MPLA, FNLA şi

UNITA de „a pune capăt oricăror manifestări de ostilitate sau de

propagare a animozităŝilor între ele”347

şi de creare „a unei societăŝi

drepte şi democratice”348

. Înŝelegerile de la Mombassa, ce au reunit

pentru prima dată pe cei trei lideri africani, în jurul unei mese rotunde,

au permis trecerea într-o etapă superioară: tratativele cu metropola,

începute la 10 ianuarie 1975, la hotelul „Penina” din Alvor (pe coasta

sudică a Portugaliei). Delegaŝia portugheză era condusă de comandantul

342

Ibidem. 343

Ibidem. 344

Ibidem. 345

Cf. Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8. 346

Ibidem. 347

Ibidem. 348

Ibidem.


205

Melo Antunes, ministru de stat, şi cuprindea pe şeful diplomaŝiei, Mário

Soares şi pe ministrul coordonării interteritoriale, Almeida Santos. La

rândul său, delegaŝia angoleză reunea pe Agostinho Neto, Holden

Roberto şi Jonas Savimbi. Prima şedinŝă a lucrărilor a fost prezidată

chiar de preşedintele portughez, generalul Francisco da Costa Gomes,

care, adresându-se celor trei lideri africani, evidenŝia «ferma hotărâre pe

care aŝi manifestat-o în lupta armată [şi] inteligenŝa pe care a-ŝi

manifestat-o în lupta politică»349

, motiv pentru care «v-aŝi cucerit

dreptul de a decide viitorul ŝării»350

. Negocierile s-au încheiat în seara

zilei de 15 ianuarie 1975, prin semnarea Acordului de la Alvor.

Principalele articulaŝii ale documentului se referau la:

proclamarea independenŝei şi suveranităŝii totale a Angolei la

11 noiembrie 1975;

constituirea unui guvern de tranziŝie multipartit în care

„portofoliile ministeriale vor fi repartizate, în număr egal, între FNLA,

MPLA, UNITA şi Portugalia”;

integrarea elementelor armate într-o „forŝă militară mixtă, cu

următoarea structură: 8.000 de oameni pentru fiecare mişcare [MPLA,

FNLA şi UNITA – nota ns.] şi 24.000 ai forŝelor armate portugheze”;

retragerea trupelor portugheze: cele excedentare [30.000

oameni – nota ns.] până la 30 aprilie 1975, iar cele din forŝa mixtă, în

perioada 1 octombrie 1975-19 februarie 1976;

convocarea unei Adunări Constituante care va alege primul

preşedinte al Angolei, „reprezentantul legal şi legitim al voinŝei

supreme a poporului noii ŝări”351

.

Acordul de la Alvor a creat impresia că o soluŝie politică putea fi

viabilă pentru Angola. În acest sens, la 31 ianuarie, a fost instalat

guvernul de tranziŝie condus de Înaltul rezident portughez şi un Colegiu

prezidenŝial format din câte un membru pentru fiecare mişcare;

guvernul se compunea din 12 miniştri (trei desemnaŝi de preşedintele

Portugaliei şi câte trei reveniŝi grupărilor africane). Interesant este

faptul că, în perioada limitată în care a funcŝionat, s-a ajuns la „o

oarecare omogenitate”352

între miniştrii de tranziŝie. Totuşi, în foarte

349

Ibidem. 350

Ibidem. 351

Vezi idem, nr. 4, 23 ian. 1975, p. 13. 352

B. Crimi, op.cit., p. 17.

Viorel Cruceanu

206

scurt timp, au reapărut la suprafaŝă ascuŝitele neînŝelegeri dintre MPLA

şi FNLA. Perspectiva alegerilor pentru desemnarea Adunării

Constituante a reliefat „problema spinoasă a refugiaŝilor angolezi în

Zair”353

. Astfel, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaŝi avea în

evidenŝele sale cifre cuprinse între 300.000 şi 400.000 de persoane

(statistică însuşită de MPLA şi liderul său, A. Neto). Prin contrast,

conducătorul FNLA, Holden Roberto, aprecia că numărul acestora se

ridica la 1.000.000 de suflete354

. Poziŝia lui H. Roberto era confortabil

întărită de afirmaŝiile generalului Mobutu ce declara că „noi am primit

pe solul nostru peste un milion de refugiaŝi angolezi”355

. În plus,

şedinŝele de guvern au generat şi o poziŝionare a forŝelor în interiorul

său: „treptat, se ajunge la o alianŝă de fapt între FNLA şi UNITA”356

.

Toate aceste elemente, alimentate de o gravă suspiciune reciprocă, au

făcut inevitabilă recurgerea la arme. Nici nu se estompase amintirea

confruntărilor din timpul luptelor de eliberare şi Angola se cufunda în

ororile primului război civil (declanşat încă din martie 1975 şi având ca

actori, în primă fază, doar MPLA şi FNLA). Evenimentele din

primăvara lui 1975 arătau că Portugalia era „incapabilă să păstreze

controlul”357

asupra Angolei. În noile condiŝii, diplomaŝia africană s-a

pus din nou în mişcare. Aşadar, „ca urmare a apelului preşedintelui

Jomo Kenyatta”358

, cei trei lideri au consimŝit să se reunească din nou în

Kenya. Întâlnirea s-a desfăşurat la Nakuru, în perioada 16-21 iunie, şi s-a

încheiat cu semnarea unui nou acord. Documentul stipula renunŝarea la

folosirea forŝei, încetarea ostilităŝilor militare şi eliberarea

prizonierilor359

. Bunele intenŝii se regăseau şi în angajamentul MPLA,

FNLA şi UNITA de a crea «un climat de înŝelegere politică şi de unitate

naŝională, în cadrul diversităŝii politice şi ideologice din Angola»360

.

Din nefericire, respectivele „bune intenŝii” s-au dovedit doar „gânduri

pioase”. Acordul de la Nakuru a avut aceeaşi soartă ca şi Acordurile de

353

Ibidem. 354

Ibidem. 355

Vezi interviul cu preşedintele Mobutu Sese Seko, în Jeune Afrique, nr. 790/1976,

p. 20. 356


Vezi Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 51. 358

Idem, nr. 26, 26 iun. 1975, p. 26. 359

Ibidem. 360

Idem, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 21.


207

la Mombassa ori Alvor: el a fost încălcat, iar luptele s-au reluat cu o

intensitate sporită (de la începutul lui iulie implicându-se şi UNITA,

alături de FNLA). S-a ajuns la „o accentuată degradare a situaŝiei din

Angola, înfruntările armate cuprinzând, practic, întregul teritoriu al

ŝării”361

.

Lucrurile s-au complicat odată cu intervenŝia factorului extern:

URSS şi Cuba, de partea MPLA, respectiv SUA de partea FNLA şi

UNITA. Dincolo de pretextele ideologice, imensele zăcăminte de petrol

şi bogatele resurse în uraniu şi diamante ale Angolei erau intens râvnite

de marile puteri. Stimulativă s-a dovedit şi „poziŝia strategică a

porturilor angoleze la Oceanul Atlantic ce prezentau un real interes atât

pentru puterile maritime ale NATO, cât şi pentru cele din Pactul de la

Varşovia362

. Totuşi, principala vină revine celor trei grupări angoleze.

Pe bună dreptate, britanicul Martin Meredith consideră că „datorită

nesfârşitelor rivalităŝi [dintre ele], prezenŝa factorului extern în Angola

a dobândit o «importanŝă crucială»”363

.

Intervenŝia sovietică în Angola putea fi justificată de relaŝiile

istorice cu MPLA; în egală măsură, cererea de ajutor a lui Neto venea şi

în întâmpinarea intereselor de mare putere ale URSS. Astfel, infiltrarea

în Angola (cu o faŝadă maritimă de 1.500 kilometri) conferea Uniunii

Sovietice ocazia unui rol activ în Atlantic, considerat drept „un «ocean

american» prin definiŝie”364

. Influenŝa sovietică a fost favorizată şi de

prezenŝa amiralului António Rosa Coutinho, în calitate de Înalt

Rezident portughez la Luanda (iulie 1974-ianuarie 1975). Simpatiile

acestuia faŝă de P.C. Portughez „nu mai erau un secret pentru

nimeni”365

, motiv pentru care i s-a spus «Amiralul Roşu». Mai mult,

şeful serviciilor secrete franceze din epocă, Alexandre de Marenches , îl

considera „agent comunist”366

şi-l învinovăŝea de „înmânarea cheilor

Angolei reprezentanŝilor Estului”367

. Pe linia deschisă de Rosa Coutinho

şi în contextul declanşării războiului civil, livrările de armament ale

361

Ibidem. 362

Cf. Histoire Générale..., tome VIII, p. 539. 363



Ibidem, p. 16. 366

C. Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii, Bucureşti,

Editura Humanitas, 1992, p. 161. 367

Ibidem.

Viorel Cruceanu

208

URSS către MPLA „cresc în proporŝie geometrică”368

. În perioada

critică, din martie 1975, când MPLA a respins forŝele FNLA ce

încercau să ocupe capitala, gruparea lui Neto „a primit armament [şi] de

la Iugoslavia”369

. Se ştie că mareşalul Tito ducea o politică ostilă

Moscovei. În mod paradoxal, în criza angoleză, s-a creat o

imprevizibilă colaborare sovieto-iugoslavă. Explicaŝia rezidă în statutul

lui Tito de lider al „Mişcării de Nealiniere” (ce impunea un sprijin fără

echivoc faŝă de lupta anticolonialistă) şi în relaŝiile personale, foarte

speciale, stabilite cu intelectualul Agostinho Neto. De altfel, unele surse

suŝin că „prima menŝiune a unor livrări masive de arme sovieto-

iugoslave datează din 25 martie 1975, când 30 de avioane ruseşti au

aterizat la Brazzaville”370

. În afară de capitala congoleză, „portul Pointe

Noire a fost o altă bază de operaŝiuni sovieto-iugoslavă”371

. De

asemenea, tot de pe teritoriul R.P. Congo, condusă de Marien Ngouabi,

un militar cu afinităŝi marxiste, au pornit în ajutorul MPLA „3.000 de

militari cubanezi, dotaŝi cu 50 de tancuri şi 200 transportoare

blindate”372

. Aceste ajutoare consistente au permis ca MPLA să

dobândească supremaŝia pe câmpul de luptă (la 14 iulie, ea a preluat

controlul deplin asupra Luandei, forŝele FNLA fiind, practic, zdrobite).

Mai mult, la sfârşitul lui august, gruparea marxistă angoleză controla 17

din cele 19 reşedinŝe de provincii373

. Victoriile MPLA au avut două

efecte majore. Pe de o parte, ele au determinat exodul „a jumătate de

milion de colonişti portughezi care au părăsit în mare grabă Angola”374

.

Pe de altă parte, ele au produs reacŝia regimului rasist de la Pretoria,

sprijinit de SUA: «nu vom tolera instalarea unui regim marxist la

frontierele noastre»375

, declara ministrul apărării, Pieter Botha. Prin

urmare, încă din august 1975, „Africa de Sud declanşează o silenŝioasă

invazie a Angolei”376

. Ea capătă consistenŝă, după 23 octombrie, când

368


Cf. A. Conchiglia, Des indépendances..., p. 45. 370

Vezi Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 24. 371

Ibidem. 372

Ibidem. 373

A. Conchiglia, op.cit., p. 45; despre evoluŝia ostilităŝilor militare vezi şi Lumea, nr.

30, 24 iulie 1975, p. 7; idem, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 21; idem, nr. 39, 25 sept. 1975,

p. 21-22. 374

A. Conchiglia, op.cit., p. 45. 375


A. Conchiglia, op.cit., p. 45.


209

regimul sud-african lansează „un blitzkrieg cu panzere în stil

german”377

. Regia intervenŝiei RSA a fost stabilită de SUA: „În războiul

civil din Angola, americanii s-au angajat într-un grad ridicat: au

asigurat pregătirea unităŝilor de luptă [ale FNLA şi UNITA – nota ns.],

au efectuat misiuni de recunoaştere şi de aprovizionare şi chiar au

furnizat luptători (...). [În acest sens] relatări apărute în presa acelor ani

estimau că numărul americanilor care luptau în această ŝară se ridica la

aproape 300 [mercenari], fără a mai socoti agenŝii şi consilierii

militari”378

. În septembrie 1975, CIA a aprobat suma de circa 25

milioane de dolari „pentru o operaŝiune sub acoperire, menită să-l

sprijine pe Savimbi”379

. De asemenea, ea a decis „trimiterea de arme în

mod clandestin”380

: era vorba de „tone de arme”, multe „din timpul

celui de-al doilea război mondial, de care (...) nu mai dispunea nimeni

în lume”381

. La acest plan de eliminare al MPLA a fost atras şi Zairul

generalului Mobutu Sese Seko. Încercând să-şi salveze vechiul prieten

(H. Roberto), dictatorul de la Kinshasa a intervenit în zonele de N ale

Angolei (unde se repliaseră rămăşiŝele FNLA), trimiŝând „care de luptă,

trupe de comando şi trei batalioane [de luptători]”382

. Aşa se face că, „în

ajunul proclamării independenŝei”383

, Luanda era un oraş asediat: în

sud, forŝele sud-africane se aflau la o distanŝă de doar 150 de kilometri,

în timp ce, în nord, forŝele zaireze se apropiaseră la 60 de kilometri de

capitală384

.

Situaŝia extrem de complexă a impus Portugaliei o retragere fără

glorie. Fosta metropolă nu mai putea influenŝa evenimentele şi, pur şi

simplu, şi-a abandonat colonia. În pofida precarităŝii ambientului

politic, A. Neto a decis aplicarea unilaterală a celei mai importante

prevederi a Acordului de la Alvor: proclamarea independenŝei. Astfel,

„la ora zero a zilei de 11 noiembrie [1975]”385

, deşi „obuze de mortiere

explodau la câteva zeci de kilometri”386

, liderul MPLA anunŝa la

377

Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24. 378

Vezi Lumea, nr. 4/2007, p. 51. 379

Ibidem. 380

Ibidem. 381

Ibidem. 382

http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto 383

A. Conchiglia, op.cit., p. 45. 384

Cf. A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 33. 385

Ibidem. 386

Ibidem.

Viorel Cruceanu

210

Luanda, în mod oficial, naşterea Republicii Populare Angola. Făcându-se

ecoul realităŝii din teren, „Proclamaŝia de independenŝă” preciza că

«Republica Populară Angola reafirmă solemn hotărârea sa de a lupta

pentru integritatea teritorială a Angolei şi de a se opune oricărei

încercări de dezmembrare a ŝării»387

. De asemenea, ea reafirma opŝiunea

pentru ideologia marxistă a MPLA: «Republica Populară Angola îşi

propune să dinamizeze şi să sprijine instaurarea puterii populare la

scară naŝională. În felul acesta, masele de oameni ai muncii vor exercita

puterea la toate nivelele, aceasta constituind singura garanŝie a formării

omului nou şi a triumfului revoluŝiei noastre»388

. Proclamaŝia făcea şi

un îndemn la reconciliere: «Să respectăm caracteristicile fiecărei

regiuni, ale fiecărui nucleu populaŝional al ŝării noastre, pentru că toŝi,

în egală măsură, am făcut sacrificiul pe care patria îl cere ca să

trăiască»389

.

Dar, pentru a supravieŝui, tânăra Republică Populară Angola avea

să facă alte numeroase sacrificii. Salvarea republicii proclamate de

MPLA a venit tot de la ajutorul extern. Amănunte despre sprijinul

primit au fost oferite chiar de preşedintele Agostinho Neto, la

„summit”-ul OUA, de la Khartoum (Sudan), din 18 iulie 1978: «În

momentul acela, forŝele [noastre] militare, de-abia ieşite din lupta de

gherilă, nu erau capabile să facă singure faŝă ofensivei celor două

armate regulate [sud-africană şi zaireză – nota ns.]. A trebuit să cer

ajutorul ŝărilor prietene. Ajutorul ne-a fost acordat de ŝările socialiste

din Europa şi America Latină»390

. După care preşedintele angolez a

completat: «Iugoslavia, Uniunea Sovietică şi Cuba ne-au trimis arme,

ofiŝeri şi soldaŝi, care au constituit forŝa principală ce ne-a ajutat să

rezistăm»391

. Cu acelaşi prilej, Neto a furnizat şi informaŝii, inedite,

privind asistenŝa oferită de unele state africane: Guineea, «cu un

batalion, arme şi mijloace logistice»; Guineea-Bissau, «cu soldaŝi,

ofiŝeri şi mijloace de apărare antiaeriană»; Mozambic, Nigeria şi

Algeria, «cu mijloace militare»392

.

Rolul determinant în victoria MPLA l-a jucat o ŝară situată la

387

Ibidem, p. 12. 388

Ibidem. 389

Ibidem, p. 14. 390

Ibidem, p. 34. 391

Ibidem. 392

Ibidem.


211

10.000 kilometri distanŝă: Cuba lui Fidel Castro. Intervenŝia cubaneză a

purtat şi un nume de cod: „La Operacíon Carlota”393

. Lansată la 5

noiembrie 1975, ea a constat în trimiterea a zeci de mii de soldaŝi pe

frontul din Angola. Detractorii liderului de la Havana au pus „aventura

angoleză” pe seama spiritului hazardat al lui Castro, alimentat de „un

voluntarism nestăpânit”394

şi de o voinŝă de mărire ce contrasta cu

dimensiunea şi capacitatea de efort a ŝării sale. Pe aceleaşi coordonate

se aprecia că, „în raport cu populaŝia sa, implicarea Cubei în Africa este

comparabilă cu perioada de vârf a intervenŝiei americane în

Vietnam”395

. Deloc impresionat, Castro a replicat că angajamentul

cubanez a reprezentat „un răspuns la cererea liderului MPLA,

Agostinho Neto”396

, în condiŝiile în care, armatele sud-africane şi

zaireze „ajunseseră la porŝile Luandei”397

. Argumentele liderului

cubanez erau în logica „Războiului Rece”, exportat şi pe sol african.

Astfel, Castro acuza că «SUA au implementat un plan secret menit să

strivească interesele legitime ale poporului angolez şi să-i impună un

guvern marionetă (...) şi să transforme independenŝa Angolei într-un

condominium între Mobutu şi Africa de Sud»398

. O explicaŝie şi mai

interesantă ne oferă Jorge Risquet Valdés, unul din conducătorii

operaŝiunilor din Angola: „Motivele acestei operaŝiuni, atât de

îndrăzneŝe, nu au fost dictate nici de propriile interese, nici de

realpolitik, ci de internaţionalism [subl.ns.]. O victorie a axei

Pretoria-Washington ar fi însemnat mult mai mult decât simpla

înfrângere a MPLA: aceasta ar fi semnificat victoria apartheidului şi

consolidarea dominaŝiei rasiste asupra popoarelor din întreaga Africă

australă”399

.

Dincolo de aceste precizări, cu parfum geostrategic, realitatea se

dovedea mult mai complexă. Relaŝiile africano-cubaneze coboară mult

393

Carlota este numele unei sclave de origine africană. Ea a condus marea răscoală a

sclavilor din Cuba, izbucnită în anul 1843. Ucisă în cursul confruntărilor, Carlota a

devenit un simbol pentru istoriografia comunistă cubaneză. 394

M. Urbano Rodrigues, Fidel, Achille communiste, în Afrique-Asie, no. 14, janv.

2007, p. 32. 395


B. Ankomah, Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 15. 397

Ibidem. 398

Ibidem, p. 14. 399

Vezi Afrique-Asie, no. 31, juin 2008, p. 38.

Viorel Cruceanu

212

în timp, fiind indisolubil legate de perioada traficului de sclavi şi de

producŝia trestiei de zahăr, „o marfă cheie a comerŝului mondial din

secolul al XIX-lea”400

. Prin urmare „numărul sclavilor [din Cuba],

recenzaŝi în 1841, se ridica la 436.495 de suflete, echivalentul a 44%

din populaŝie şi a 80% din forŝa de muncă activă”401

. De altfel, istoricii

apreciază că „între 1511 şi 1886, numărul sclavilor aduşi în Cuba a

depăşit cifra de un milion de africani”402

. Iată de ce, Africa reprezintă

„continentul de origine a unei părŝi din strămoşii cubanezilor”403

. Doar

aşa se poate explica de ce cubanezii au urmat, aparent fără

discernământ, „aventura” africană a lui Fidel Castro. Ambientul

caraibean a făcut ca mentalul colectiv să fie impregnat de un «vis

african»404

, întreŝinut cu măiestrie de Comandante en Jefe. Orator

desăvârşit, Castro a formulat o adevărată doctrină, atunci când, în

decembrie 1975, declara: «Cuba nu este doar o ŝară latino-americană, ci

şi una latino-africană»405

. Atât în epocă, dar şi după schimbările

produse în 1989-1990, Castro a fost judecat exclusiv prin prisma

prejudecăŝilor ideologice. Totuşi, trebuie să recunoaştem că el a dovedit

„o solidaritate indefectibilă cu oprimaŝii din lumea întreagă”406

şi că, „în

a doua jumătate a secolului al XX-lea, Fidel Castro a fost conducătorul

din lumea a treia care, atât prin vorbă cât şi prin faptă, a exercitat

influenŝa cea mai mare asupra cursului evenimentelor ce au marcat

procesul decolonizării”407

.

Din considerente lesne de înŝeles, SUA au condamnat şi

minimalizat rolul Cubei pe continentul negru. Astfel, fostul secretar al

Departamentului de Stat, Henry Kissinger, afirma că Uniunea Sovietică

„a trimis forŝe mandatare în Africa”408

, încercând „să reducă rolul

cubanezilor la cel de simpli pioni ai URSS”409

. O asemenea retorică s-a

impus, dovadă şi butada maliŝioasă după care „capitala Cubei se află la

400

Idem, no. 14, janv. 2007, p. 16. 401

Ibidem. 402

Ibidem. 403

Vezi Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1er

mars 2008, p. 31. 404

Ibidem. 405

Ibidem. 406

M. Urbano Rodrigues, op.cit., p. 30. 407

Ibidem. 408

H. Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2003, p. 698. 409

Afrique-Asie, nr. 31/2008, p. 37.


213

Moscova, iar cimitirele în Africa”410

. În realitate, nu a existat o

„antantă” sovieto-cubaneză. Mai mult, Fidel Castro i-a pus pe sovietici

chiar în faŝa faptului împlinit. Elocventă este, în acest sens, declaraŝia

ex-vicepreşedintelui cubanez, Carlos Rafael Rodriguez: «Totul a fost o

iniŝiativă pur cubaneză. La început, am trimis trupe în Angola fără

sprijin sovietic (...). Dar mai târziu ne-am coordonat acŝiunile cu

[ei]»411

. Detalii suplimentare ne furnizează J. Risquet Valdés: «Când a

luat decizia trimiterii trupelor, Fidel nu informase în prealabil Moscova,

anticipând că Brejnev nu va fi partizanul unei asemenea operaŝiuni (...).

Iată de ce a trebuit să aşteptăm două luni până ce Moscova să ne

furnizeze ajutorul logistic necesar pentru transportul aerian al soldaŝilor

noştri spre Angola»412

. Însuşi Castro confirmă acest lucru: «Deşi

sovieticii nu au fost consultaŝi în privinŝa deciziei Cubei de a trimite

trupe în Angola, totuşi ei au furnizat, mai apoi, arme pentru crearea

armatei angoleze şi au răspuns pozitiv cerinŝelor noastre de a ne procura

material militar, pe toată durata războiului. Fără suportul politic şi

logistic al URSS, rezultatul pozitiv din Angola nu ar fi fost posibil»413

.

Recent, chiar Kissinger a recunoscut că s-a înşelat: «Nu ne puteam

imagina că insularii [cubanezi] acŝionau de o manieră atât de

provocatoare şi atât de departe de ŝara lor, fără ca Moscova să-i

grăbească şi să le ofere ajutor. Astăzi dispunem de dovezi ce ne arată că

totul s-a petrecut exact invers»414

.

În lucrarea biografică „My Life” (rezultată din seria de interviuri

luată de reputatul ziarist Ignacio Ramonet, în perioada 2003-2005),

comandantul cubanez rememorează momentele de vârf ale

„Operaţiunii Carlota”. Fidel Castro se exprimă la superlativ invocând

„bătăliile epice ale războiului pentru independenŝa Angolei”415

, dar şi

«eroica luptă a popoarelor angolez şi cubanez»416

. Operaŝiunea a

acoperit perioada noiembrie 1975-februarie 1976. În toată această

vreme, 36.000 de soldaŝi cubanezi s-au alăturat forŝelor MPLA. Pe

frontul de nord, ei au reuşit să zdrobească detaşamentele FNLA şi ale

410

Cf. Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24. 411

Ibidem. 412

Vezi Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37-38. 413

Cf. B. Ankomah, op.cit., p. 16. 414

Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37. 415

B. Ankomah, op.cit., p. 15. 416

Ibidem.

Viorel Cruceanu

214

armatei zaireze. Apoi, s-a declanşat ofensiva pe frontul de sud,

împotriva armatelor sud-africane. A fost o acŝiune de mare amploare şi

extrem de bine coordonată care a permis respingerea agresorului, pe un

front lung de 1.000 de kilometri, până la baza sa de lansare, la graniŝa

cu Namibia (aflată sub controlul RSA). După aproape patru luni de

lupte s-a produs „un fapt inedit în Africa”417

: „sud-africanii au

cunoscut, pentru prima oară în istorie, o înfrângere militară din partea

unui popor african”418

. Liderul cubanez, Fidel Castro, ne spune că, după

victorie, el a încercat „să oblige Pretoria să plătească un preŝ ridicat

pentru aventura sa”419

: un set de condiŝii care „să includă independenŝa

Namibiei”420

. Planurile conducătorului comunist de la Havana au eşuat

datorită presiunilor URSS „care se temea de eventuale reacŝii ale

americanilor”421

.

Totuşi, cum se explică dezinvoltura cubanezilor şi aparenta apatie

a americanilor? Ei bine, prin faptul că trecuseră „numai câteva luni de

la căderea Saigonului [pe 30 aprilie 1975 – nota ns.]”422

, iar „Statele

Unite [erau] paralizate de catastrofa din Vietnam”423

. La rândul său,

„exploatând trauma post-Vietnam a Americii”424

, Uniunea Sovietică a

căpătat curaj şi detaşându-se de prudenŝa sa anterioară (precum în cazul

„arogantelor bombardamente americane asupra Vietnamului de

Nord”425

), „nu a mai căutat, sub nici o formă, să-şi ascundă jocul”426

.

Unii observatori occidentali au mers mai departe, suspectând o

înŝelegere de culise sovieto-americană, un fel de „nouă Yalta”, al cărei

subiect îl reprezenta Angola. Întrebat pe marginea temei, preşedintele

zairez, Mobutu Sese Seko, actor principal în evenimente, a dat un

răspuns interesant: «Nu aş vorbi chiar de o nouă Yalta, dar există un

număr de fapte tulburătoare. Tot ce am să vă spun, reprezintă opinia

mea personală. Dar, înainte de a vorbi de Angola, să vedem ce s-a

417


Ibidem. 419


Ibidem. 421

Ibidem. 422

Lumea, nr. 4/2007, p. 51. 423

H. Kissinger, op.cit., p. 697. 424

Ibidem, p. 698. 425


Ibidem.


215

întâmplat în Portugalia. La un moment dat se credea la Lisabona că

elementele de stânga sunt în avantaj şi că Partidul Comunist avea să

pună mâna pe putere. Apoi, brusc, s-a produs contrariul. Totul a intrat

în ordine, a revenit la normal. Iată o altă Portugalie, gata să intre în

CEE şi să-şi reia locul în NATO! Or, cunoscând rolul jucat de Uniunea

Sovietică în Portugalia după 25 aprilie 1974 şi mai ales ajutorul furnizat

Partidului Comunist al lui Álvaro Cunhal, nu-ŝi rămâne decât să te miri

că prezenŝa sovietică în Portugalia a încetat deodată. Şi, în timp ce

Portugalia se reintegra în NATO, în Angola, Uniunea Sovietică avea

mâinile libere»427

.

„Operaţiunea Carlota” a salvat republica populară proclamată

de MPLA (noul regim a dobândit şi legitimitate internaŝională, în

ianuarie 1976, prin recunoaşterea sa oficială de către OUA). Din

nefericire, la frontiera cu Namibia s-a menŝinut statu quo-ul, ce avea să

poarte germenii unei stări conflictuale pe termen lung. Pentru a

preîntâmpina o nouă agresiune sud-africană, cubanezii şi-au stabilit „o

linie de apărare”428

, la 250 kilometri nord de graniŝa cu Namibia, care se

întindea, de la est la vest, pe o lungime de 720 de kilometri. În

interiorul acestei zone tampon, dar şi în SE, la graniŝa cu Zambia, se

lucra la pregătirea unei absurde revanşe: refacerea forŝelor UNITA. S-a

ajuns chiar şi la o escaladă verbală: în timp ce preşedintele Jimmy

Carter (1977-1981) ameninŝa cu transformarea Angolei într-un „nou

Vietnam”429

, preşedintele Neto riposta, declarând că „trupele cubaneze

nu vor părăsi din ordinul meu Angola cât timp va persista agresiunea

militară, politică şi diplomatică împotriva Angolei”430

. Lucrurile s-au

precipitat, din ianuarie 1981, odată cu „sosirea lui Reagan la Casa

Albă”431

. Noul lider american şi-a propus să combată «imperiul răului»

şi pe fronturile din Africa. Aşa se face că, SUA şi RSA, mizând pe

Savimbi, au aruncat din nou Angola în ghearele războiului civil. În

cursul verii, ostilităŝile au fost reluate: 9.000 de soldaŝi sud-africani au

ocupat 55.000 km2 din provinciile sudice Cunene şi Cuando-Cubango,

ce reprezentau „grânarul” Angolei. Simultan, rebelii UNITA (dotaŝi cu

armament american, inclusiv cu faimoasele rachete sol-aer „Stinger”)

427

Ibidem, p. 21. 428

Cf. Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 38. 429


Ibidem. 431

A. Conchiglia, op.cit., p. 45.

Viorel Cruceanu

216

au reintrat în scenă. Astfel, pentru occidentali, UNITA devenea „marea

mişcare de rezistenŝă împotriva comunismului”432

. Datorită

armamentului sofisticat, rebelii au recuperat, până în aprilie 1986, toate

poziŝiile pierdute pe parcursul luptelor din 1975. În toată această

perioadă, Savimbi a beneficiat de o amplă propagandă mediatică,

devenind „o veritabilă vedetă a anilor optzeci”433

. Astfel, „tenacele lider

al gherilei”434

a fost gratulat cu epitete precum «combatantul

libertăŝii»435

sau «cel mai mare revoluŝionar al timpurilor noastre»436

. În

acelaşi registru, preşedintele portughez Mário Soares, nu ezita să-l

califice drept «unul dintre ultimii mari lideri africani»437

. Însă,

„adevărata faŝă a lui Savimbi”438

, ascunsă publicului de media

occidentală, a fost devoalată de revista panafricană Afrique Asie439

.

Publicaŝia fondată de Simon Malley îl caracteriza pe Savimbi drept

„omul tuturor situaŝiilor, care, mânat de un oportunism abil, nu a

pierdut niciodată din vedere scopul său primordial: puterea. O putere

absolută...”440

. Pentru aceasta, nu a ezitat să procedeze frecvent la

epurări în cadrul UNITA: el şi-a eliminat „rivalii potenŝiali [şi]

militanŝii cei mai străluciŝi (...) dovedind o înverşunare fără limite. În

câteva cazuri, şeful rebel a exterminat chiar mai multe generaŝii, pentru

ca familiile acestor oameni, care-i fuseseră totuşi fideli (...), să dispară

pentru totdeauna”441

. Pe bună dreptate, Savimbi era considerat „un şef

feudal, obscurantist şi nemilos”442

, concluzia trasă fiind negativă: „eroul

din timpul războiului rece se dovedea, în realitate, un tiran din alte

timpuri”443

.

Istoricii încadrează operaŝiunile militare din anii ’80 primului

432

C. Ockrent, Contele de Marenches, op.cit., p. 161. 433

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151, avril 2002, p. 8. 434

Cf. Newsweek, no. 4, January 25, 1993, p. 28; vezi şi R. Dowden, Africa. Altered

States, Ordinary Miracles, New York, PublicAffairs, 2009, p. 211. 435

Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 8. 436

Ibidem. 437

Ibidem; idem, no. 114, mars 1999, p. 46. 438

Vezi idem, no. 32, mai 1992, p. 17. 439

Ibidem, p. 17-21; vezi şi idem, no. 117, juin 1999, p. 21; idem, no. 123, dec. 1999,

p. 13-14. 440

Cf. idem, no. 151/2002, p. 8. 441

Ibidem. 442

Ibidem. 443

Ibidem.


217

război civil angolez. De altfel, actorii au fost aceiaşi. Astfel, pe

considerentul implicării multiforme a SUA şi RSA, de partea UNITA,

URSS a reacŝionat prompt şi, în 1982, a deschis Angolei un credit de

două miliarde dolari, „cel mai important ajutor de care a beneficiat

vreodată un stat african din partea sovieticilor”444

. La rândul său, Cuba

şi-a sporit „contingentul” internaŝionalist, numărul efectivelor

ridicându-se la 55.000 de oameni. Această escaladare prefigura

inevitabilul: o nouă ciocnire frontală cubanezo-sud-africană. Într-

adevăr, evenimentele şi-au urmat cursul, conducând la faimoasa bătălie

de la Cuito Cuanavale, din SV Angolei (la limita celor 250 kilometri ai

zonei tampon, dintre Angola şi Namibia), desfăşurată în perioada

noiembrie 1987-martie 1988. Tot în „My Life”, liderul de la Havana,

Fidel Castro, consideră confruntarea de la Cuito Cuanavale drept «o

campanie complexă şi de durată ce a reprezentat, neîndoielnic, cea mai

amplă operaŝiune militară la care au luat parte vreodată trupele

cubaneze»445

. Analizând episodul din perspectiva duratei istorice,

Castro conchide: «a fost o operaŝiune ce a decis, cu adevărat, soarta

războiului»446

. Amănunte despre înfruntare ne sunt furnizate de Jorge

Risquet Valdés, cel care a ŝinut să precizeze că, de această dată, „forŝele

cubaneze erau mult mai bine antrenate şi beneficiau de comandanŝi mai

valoroşi decât sud-africanii”447

. Ostilităŝile au fost deschise, în

septembrie 1987, de „South-Africa Defence Forces” care au atacat

poziŝiile deŝinute la Cuito Cuanavale de 8.000 de militari angolezi.

Alături de cei 6.000 de soldaŝi sud-africani, la lupte participau şi 9.000

de combatanŝi ai UNITA. Imediat, cubanezii au trimis în sprijinul

aliaŝilor angolezi din MPLA, 1.500 de oameni. Elementul decisiv,

plănuit de şeful operaŝiunilor, faimosul general Arnaldo Ochoa, l-a

reprezentat superioritatea aeriană cubaneză. Disperaŝi, ne spune Risquet

Valdés, „sud-africanii au lansat un ultim asalt la 23 martie 1988, dar

ofensiva lor a eşuat lamentabil”448

. A urmat apoi o contraofensivă

generală a cubanezilor. Firul narării este preluat de Fidel Castro:

«[după] Cuito Cuanavale, un alt grup alcătuit din 40.000 de soldaŝi

cubanezi, alături de 30.000 de angolezi şi circa 3.000 luptători

444

Histoire Générale..., tome VIII, p. 535. 445


Ibidem. 447

Vezi interviu cu Jorge Risquet Valdés, în Afrique-Asie, nr. 31/2008, p. 39. 448

Ibidem, p. 38..

Viorel Cruceanu

218

namibieni din SWAPO, sprijiniŝi de 600 tancuri, sute de piese de

artilerie, 1.000 de rachete antiaeriene şi eficientele formaŝiuni MIG-23,

au avansat în direcŝia frontierelor Namibiei, măturând forŝele sud-

africane întâlnite în cale»449

.

Starea de tensiune extremă din Africa australă contrasta cu paşii

în direcŝia destinderii, promovaŝi de proaspătul lider sovietic, Mihail

Gorbaciov (devenit secretar general al PCUS la 11 martie 1985). Noul

„deal” inaugurat de Gorbaciov („prestroika” şi „glasnost”)

„influenŝează [şi] politica externă. Gorbaciov face ca ŝara lui să intre

într-o nouă eră, iar prin aceasta relaŝiile dintre cele două supraputeri

evoluează şi ele”450

. Datorită atitudinii sale, „Uniunea Sovietică

manifestă dorinŝa reală de a pune capăt Războiului Rece”451

. Într-un

discurs politic, rostit pe 7 decembrie 1988 la tribuna ONU din New

York, conducătorul sovietic declara că «lupta onestă a ideologiilor (...)

nu trebuie transferată la relaŝiile dintre state. În caz contrar, noi nu vom

putea rezolva nici una din problemele mondiale...»452

. Prin starea de

comprehensiune, stabilită cu preşedintele american Ronald Reagan ,

Gorbaciov urmărea făurirea unui „plan global” de reglementare a

crizelor regionale. Bineînŝeles că acest „plan”, a cărui miză era „criza

afgană”, includea şi rezolvarea problemei angoleze. Bătălia de la Cuito

Cuanavale a reprezentat un moment de ruptură: sunetul armelor a făcut

loc negocierilor de pace. Ele au debutat în zilele de 3-4 mai 1988 la

Londra, având ca protagonişti Angola, Cuba şi RSA, iar ca mediatori

cele două superputeri, SUA şi URSS. Desfăşurate pe parcursul a „şapte

luni şi o săptămână”453

, ele au necesitat 13 întrevederi desfăşurate

succesiv la Cairo, New York, Praia, Geneva şi, mai ales, Brazzaville (ce

a stabilit un record de cinci întâlniri)454

. Încă de la început, scepticii

manifestau îndoieli, considerând că „ar fi un miracol dacă s-ar ajunge la

un acord”455

. Unul dintre participanŝii la negocieri, vice-ministrul

sovietic de externe, Anatoli Adamişin, evidenŝia că „era extrem de

449


J.B. Duroselle, A. Kaspi, op.cit., vol. II, p. 277-278. 451

Ibidem, p. 278. 452

Vezi J.F. Soulet, op.cit., p. 293-294. 453

Cf. Lumea, nr. 2, 12 ian. 1989, p. 13. 454

Ibidem. 455

Cf. Temps Nouveaux, no. 52, 26 déc. 1989, p. 32.


219

dificil de găsit un echilibru al intereselor”456

. El justifica starea de

aprehensiune: „părŝile nu manifestau nici un fel de încredere reciprocă.

Din contră, ele etalau o mare neîncredere, acumulată de-a lungul a zeci

de ani”457

. Soluŝia rezida în faptul că „trebuiau făcute concesii

mutuale”458

şi, astfel, „miracolul” a fost posibil. Aceste „febrile

negocieri”459

s-au finalizat la sediul ONU din New York, pe 22

decembrie 1988, cu semnarea a două documente: Acordul tripartit

(parafat de Angola, Cuba şi RSA) şi Acordul bilateral Angola-Cuba.

Primul document invoca „principiile unei soluŝionări paşnice a

conflictului din sud-vestul Africii”460

şi deschidea „calea accesului

Namibiei la independenŝă”461

, prin angajamentul RSA de a accepta

aplicarea Rezoluŝiei 435, din 1978, a Consiliului de Securitate al ONU

(rezoluŝie ce prevedea independenŝa teritoriului). Al doilea document

stipula „retragerea totală spre Cuba a contingentului de aproximativ

50.000 de oameni, ce formează trupele cubaneze staŝionate în Republica

Populară Angola”462

, menŝionând că „retragerea totală se va încheia la 1

iulie 1991”463

. Acordul bilateral era însoŝit de un document-anexă ce

stabilea calendarul retragerii trupelor cubaneze:

«● până la 1 noiembrie 1989 – 25.000 (50 la sută)

● până la 1 aprilie 1990 – 33.000 (66 la sută)

● până la 14 octombrie 1990 – 38.000 (76 la sută)

● până la 1 iulie 1991 – 50.000 (100 la sută), luând drept bază o

forŝă cubaneză cu un efectiv de 50.000 de oameni»464

.

Retragerea trupelor cubaneze a debutat pe 10 ianuarie 1989; ea a

fost eşalonată pe 27 luni şi s-a încheiat chiar mai devreme, pe 25 mai

1991. Ca orice eveniment controversat, „aventura” angoleză a

cubanezilor a devenit un adevărat subiect epic. O atenŝie particulară a

fost consacrată pierderilor de pe front, „secretomania” regimului

alimentând aprecieri fanteziste. Astfel, presa moscovită vorbea de

456

Ibidem. 457

Ibidem. 458

Ibidem. 459

Lumea, nr. 2/1989, p. 13. 460

Ibidem, p. 12. 461

Ibidem. 462

Ibidem, p. 13. 463

Ibidem. 464

Vezi textul documentului în Ibidem.

Viorel Cruceanu

220

pagube cifrate la 5.000 de oameni465

, în timp ce sursele occidentale

indicau 8.000 de morŝi466

; până şi prestigioasa revistă Jeune Afrique a

căzut în plasa cifrelor exagerate, vehiculând ideea unor pierderi umane

de 50.000 de oameni467

. Recent, presa panafricană a intrat în posesia

datelor exacte, confirmate de la Havana. Analiza lor ne dovedeşte, fără

putinŝă de tăgadă, că nu este vorba doar de o „aventură angoleză”, ci

chiar de o „aventură africană”, inaugurată la 24 aprilie 1965, când Che

Guevara s-a alăturat, pentru câteva luni, rezistenŝei lumumbiste din

estul Republicii Congo (Kinshasa). A urmat apoi un sfert de secol de

prezenŝă activă pe întreg continentul (Guineea-Bissau, Congo-

Brazzaville, Angola, estul Congo-Kinshasa, Mozambic, Etiopia,

Somalia etc.). În acest arc de timp, un număr de „381.482 militari

cubanezi au fost prezenŝi, alături de fraŝii lor africani, la lupta comună

pentru libertate”468

. Dintre aceştia, „2.077 de cubanezi şi-au dat viaŝa

cauzei libertăŝii Africii”469

. Simultan, „30.719 de tineri, proveniŝi din 32

de ŝări africane, şi-au obŝinut diplomele universitare în Cuba, ca bursieri

ai statului cubanez”470

.

Aşa cum am mai spus, multă vreme prezenŝa cubaneză în Africa a

fost reflectată prin prisma intereselor ideologice, convergente sau

divergente. Scurgerea timpului şi schimbările istorice de după 1990 au

atenuat pasiunile. Iată de ce este potrivit să acordăm tot creditul nostru

percepŝiei unui mare spirit: Nelson Mandela. Referindu-se la aportul

african al compatrioŝilor lui Fidel Castro, el afirma: «cubanezii au sosit

la noi în calitate de doctori, profesori, soldaŝi, specialişti agricoli, dar

niciodată în calitate de colonişti»471

. Apoi, analizând concret implicarea

lor militară, liderul populaŝiei de culoare sud-africane completa: «sute

de cubanezi şi-au pierdut viaŝa într-o luptă care a fost, în principal, a

noastră şi nu a lor (...). Noi, africanii, suntem obişnuiŝi să fim victimile

puterilor externe. În toată istoria Africii, nu există alt popor străin care

să se fi ridicat în apărarea unuia dintre popoarele noastre»472

. Om de

465

Cf. Temps Nouveaux, no. 52/1989, p. 35. 466

Cf. J.F. Soulet, op.cit., p. 208. 467

Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1er

mars 2008, p. 31. 468

Cf. J. Risquet Valdés, în Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 39. 469

Ibidem; vezi şi B. Ankomah, op.cit., p. 10. 470

Vezi Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 39. 471

Cf. B. Ankomah, op.cit., p. 12. 472

Ibidem.


221

înaltă conduită morală, Mandela concluziona: «nici o altă ŝară nu poate

pretinde că a fost atât de altruistă precum Cuba în relaŝiile cu Africa»473

.

La rândul său, Irene Alexandra Neto, fiica primului preşedinte al Angolei,

puncta, în deplină cunoştinŝă de cauză: „nu este nici o îndoială că acŝiunea

cubanezilor în Angola a fost decisivă pentru istoria noastră”474

.

*

* *

Acordul general, privind Africa australă, dintre cele două

superputeri, impunea şi o reglementare paşnică a problemei angoleze.

De voie, de nevoie MPLA şi UNITA au deschis negocieri ce s-au

încheiat cu semnarea Tratatului de pace, de la Bicesse (Portugalia), din

31 mai 1991. „Cheia de boltă” a documentului o reprezenta organizarea

de alegeri generale libere. Acestea s-au desfăşurat în zilele de 29 şi 30

septembrie 1992. Deoarece principalii competitori erau reprezentaŝi de

cele două forŝe ce s-au combătut militar timp de 16 ani, alegerile s-au

dovedit a fi de risc major. Scrutinul prezidenŝial s-a încheiat cu victoria

preşedintelui José Eduardo dos Santos, care a obŝinut 51,54% din

sufragiile exprimate, în timp ce Jonas Savimbi a beneficiat de 38, 83%

din voturi. Scrutinul legislativ a confirmat victoria MPLA care, cu

55,56 din opŝiuni, a fost creditată cu 123 din cele 220 de locuri

parlamentare. În schimb, UNITA a cules 32,90% din preferinŝele

electoratului, scor ce i-a asigurat 70 de aleşi în Parlament475

.

Cum era de aşteptat, Savimbi nu a recunoscut rezultatul votului476

şi „redeschide, cu o înverşunare sporită, confruntarea armată”477

.

Începea astfel, cel de-al doilea conflict civil, datorat doar capriciilor lui

Savimbi, ce „refuza să accepte o alternativă la război”478

. Pe parcursul

desfăşurării sale (1992-1994) s-au produs două evenimente care şi-au

pus amprenta asupra desfăşurării ostilităŝilor: restructurarea armatei

guvernamentale şi schimbarea atitudinii SUA faŝă de Savimbi.

Vechea armată angoleză, organizată după modelul Tratatului de la

473

Ibidem. 474

Cf. Afrique-Asie, no. 27, févr. 2008, p. 29. 475

Cf. file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4. 476

Vezi justificările lui Savimbi, în Ibidem, p. 4-5. 477


A. Conchiglia, La paix, enfin!, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 6.

Viorel Cruceanu

222

Varşovia, s-a dovedit ineficientă. De aceea, guvernul de la Luanda, care a

inaugurat în 1990 un proces de liberalizare, a făcut apel la specialişti

occidentali, inclusiv americani. Marile unităŝi mecanizate, dotate cu

armament greu, au fost înlocuite cu unităŝi mici, cu o mare capacitate

combativă, alcătuite din grupuri de trăgători de elită (echipaŝi cu armament

uşor şi sofisticat) şi din comandouri extrem de mobile. Tot pe criteriul

sporirii eficacităŝii a fost modernizată şi aviaŝia. Reconversia a necesitat

timp, iar acest lucru s-a reflectat în faptul că, pe parcursul anului 1993,

„UNITA ocupa aproape 70% din teritoriu”479

. Aşa se face că, rebelii aveau

o solidă bază economică, ei controlând, „cu excepŝia petrolului, majoritatea

celorlalte resurse ale ŝării [în special, diamante – nota ns.]”480

.

Modificarea poziŝiei SUA faŝă de Savimbi s-a produs odată cu

instalarea administraŝiei Clinton la Casa Albă (20 ianuarie 1993). Noua

echipă democrată americană şi-a formulat clar viziunea asupra Angolei:

încetarea războiului civil, promovarea democraŝiei şi a drepturilor

omului şi dezvoltarea economică durabilă. Promovând o realpolitik,

SUA au recunoscut în mod oficial Angola la 19 mai 1993. Punctul

culminant al normalizării a fost atins cu ocazia întâlnirii Clinton-dos

Santos, de la Washington, din 8 decembrie 1995. Reafirmând

obiectivele SUA, preşedintele Bill Clinton declara: «noi contăm să

întreŝinem bune relaŝii cu un stat angolez reconciliat, pacificat şi

stabilizat»481

. Schimbarea era confirmată şi de faptul că, între anii 1993-

1995, SUA au furnizat Angolei ajutoare umanitare şi alimentare de

peste 200 milioane de dolari. Angajamentul în Angola reprezenta „cea

mai importantă implicare americană în Africa după cel de-al doilea


. Printr-o asemenea politică, practic, SUA reuşeau să

se substituie, în Angola, fostei Uniuni Sovietice. Ele dobândeau o

excelentă poziŝionare geostrategică, dar şi una economică, Angola

furnizând 7% din importurile americane de petrol şi devenind al treilea

lor partener comercial din Africa Neagră483

.

Surprinzătoarea răsturnare de alianŝe l-a determinat pe Savimbi,

„răsfăŝatul” de odinioară al americanilor, să revină la masa tratativelor.

Savimbi, recunoscut pentru libertatea tonului său, nu-şi alegea cuvintele

479

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92, mai 1997, p. 19. 480

Ibidem. 481

Cf. idem, no. 76, janv. 1996, p. 6. 482

Ibidem. 483

Vezi idem, no. 72, sept. 1995, p. 32; idem, no. 76/1996, p. 6-7.


223

la adresa noii administraŝii americane: „ei au mers cu impertinenŝa până

acolo încât au calificat UNITA drept o mişcare totalitară condusă de

un tiran paranoic (subl.ns.). Cât de departe sunt vremurile în care

Ronald Reagan ne califica drept «combatanŝi ai libertăŝii»! (...). În

prezent [acei „combatanŝi”] sunt buni de aruncat la pubela istoriei (...).

Aliată de circumstanŝă a SUA, în timpul expansionismului sovietic,

UNITA a devenit un pericol pentru interesele americane, odată

ameninŝarea comunistă îndepărtată (...). Administraŝia americană se

teme că, odată cu preluarea puterii de către o UNITA prea puŝin docilă,

să nu înceteze jefuirea resurselor Angolei de către companiile străine,

inclusiv cele americane”484

. Totuşi, Savimbi nu putea face abstracŝie de

curentul general ce considera că, „după 1992, [el] a făcut un război

pentru nimic”, ce a reprezentat „un război în plus pentru angolezi”485

.

Mai mult, cei trei ani de confruntări „au cauzat distrugeri de o amploare

comparabilă celor din ultimii 20 de ani de război”486

. Părăsit şi de

majoritatea foştilor săi aliaŝi africani, liderul UNITA s-a văzut nevoit să

accepte încheierea Protocolului de la Lusaka, din 20 noiembrie 1994.

Documentul prevedea: constituirea unui guvern de uniune naŝională,

retrocedarea teritoriilor ocupate de rebeli după 1992 şi inserŝia

efectivelor UNITA în cadrul Forŝelor Armate Angoleze (FAA).

Aniversarea a 20 de ani de la proclamarea independenŝei, pe 11

noiembrie 1995, i-a prilejuit preşedintelui dos Santos un bilanŝ al

tragediei ce răvăşise Angola în această perioadă:

primul război civil (1975-1991) s-a soldat cu 30.000 de morŝi,

2.000.000 de refugiaŝi şi pagube în valoare de 12 milioane de dolari

(alte surse, printre care săptămânalul Jeune Afrique, indicau, pentru

aceeaşi perioadă, un număr de 500.000 de victime);

al doilea război civil (1992-1994) a provocat peste 300.000 de

morŝi civili, în timp ce pierderile militare s-au redus la câte 2.000 de soldaŝi

de fiecare parte. De asemenea, s-a înregistrat un milion de răniŝi, iar

3.000.000 de persoane au fost nevoite să-şi părăsească aşezările. În cei trei

ani de ostilităŝi luptele au fost atât de puternice încât, la ONU, se vorbea de

1.000 de morŝi pe zi487

.

484

Vezi file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4. 485

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92/1997, p. 19. 486

Idem, no. 52, janv. 1994, p. 16. 487

Idem, no. 75, déc. 1995, p. 19; idem, no. 76/1996, p. 6; vezi şi V. Cruceanu,

Viorel Cruceanu

224

Normalizarea politică a început cu instalarea celor 70 de deputaŝi

ai UNITA (aleşi în septembrie 1992) pe băncile Adunării Naŝionale. Au

urmat apoi, luni întregi de negocieri, la sfârşitul cărora, pe 11 aprilie

1997, la Luanda a intrat în funcŝiune şi „Guvernul de unitate şi

reconciliere naŝională” (GURN). În acest guvern (de 84 de membri),

UNITA avea 4 miniştri şi 7 miniştri adjuncŝi. De asemenea, gruparea

rebelă mai primea 3 posturi de guvernatori de provincie, 7 de

guvernatori adjuncŝi şi 6 nominalizări de ambasadori. Punctul nevralgic

îl reprezenta persoana lui Savimbi; el a refuzat funcŝia de

vicepreşedinte, acceptând în cele din urmă statutul de „şef al

principalului partid de opoziŝie”, calitate care-i asigura „numeroase

drepturi şi privilegii”488

. Aplicarea Protocolului de la Lusaka, îl îndreptăŝea

pe preşedintele dos Santos să nutrească speranŝa unei păci definitive, care

să facă din Angola „perla Africii secolului al XXI-lea”489

.

Numai că, Jonas Savimbi avea o optică total diferită. Victimă a

suspiciunii sale maladive, el vedea şi în Protocolul de la Lusaka un

complot internaŝional ce urmărea „menŝinerea, cu forŝa, a MPLA la

putere”490

. Iată de ce, liderul rebel nu s-a mai întors la Luanda,

retrăgându-se în fieful său, la Bailundo. Trebuie spus că, o parte din

cadrele politice şi militare ale UNITA, au aderat la prevederile

Protocolului de la Lusaka, integrându-se deplin procesului de pace.

Dobândind demnităŝi şi obişnuinŝa comodităŝilor urbane, aceşti lideri

nu-şi mai puteau imagina o reîntoarcere la condiŝiile vieŝii de gherilă.

Dar, Savimbi era irecuperabil. Într-un discurs rostit la a 30-a aniversare

a creării UNITA, la 13 martie 1996, liderul mişcării prefigura acŝiunile

sale viitoare. Cuvintele nu făceau decât să evidenŝieze, o dată în plus,

esenŝa personajului, în care luptătorul eclipsa politicianul, iar dorinŝa de

putere absolută făcea imposibilă o percepŝie corectă a realităŝii.

Neîndoios, discursul respectiv are chiar valoarea unui testament:

«Trebuie să fac faŝă unui moment dintre cele mai critice din istoria

UNITA. Cantonarea trupelor nu este o problemă, dar dezarmarea lor

este altceva (...). Imaginaŝi-vă cât de critică şi de dificilă este misiunea

mea. După livrarea armelor nu-mi rămâne decât să mor. Viaŝa mea nu

Africa: un continent al crizelor cu repetiţie, ân Dosarele Istoriei, nr. 11 (39), nov.

1999, p. 46. 488

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107, juillet-août 1998, p. 28. 489

Ibidem, p. 25. 490

Cf. file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4.


225

va mai avea sens după predarea armamentului (...). După dezarmare nu

voi mai fi deloc util. Niciunul din liderii istorici pe care-i cunosc, nu a

rămas la putere după ce a fost dezarmat (...). Sub nici o formă, eu nu voi

supravieŝui dezarmării trupelor UNITA»491

. Vorbele au fost urmate de fapte: prin diferite tertipuri, Savimbi s-a

sustras dezarmării şi, în primăvara lui 1998, UNITA a trecut la „recucerirea celor 200 de comune şi municipalităŝi retrocedate administraŝiei centrale”

492. Începea, astfel, cel de-al treilea război civil

datorat, în exclusivitate, lui Savimbi. Luptele au afectat „un teritoriu locuit de 1/3 din populaŝie”, celor „70.000 de rebeli înarmaŝi ai UNITA fiindu-le opuşi 110.000 de militari ai forŝelor guvernamentale”

493

Restructurarea FAA, de care vorbeam mai sus, şi-a arătat iarăşi roadele: din toamna lui 1999 au căzut, pe rând, toate bastioanele UNITA din sud: Bailundo, Andulo şi Jamba (reşedinŝa grupării din anii ’80). Urmărit, Savimbi a reuşit să scape în desişul pădurii ecuatoriale... Deşi oficialităŝile vorbeau, încă din vara lui 2000, doar de «pungi de rezistenŝă»

494, totuşi Savimbi se încăpăŝâna să supravieŝuiască. Până în

ziua de 22 februarie 2002 când, cu ajutorul americanilor, „care au divulgat armatei angoleze codurile sistemului de comunicare radio al UNITA”

495, a fost reperat de unitatea condusă de generalul Simão

Carlitos Wala. Iată versiunea celui direct implicat: «Şapte soldaŝi ai mei au deschis focul. A încercat să ne reziste, dar a murit cu arma în mână»

496. Şeful rebel „a fost lovit de cincisprezece gloanŝe, dintre care

două în cap”497

; alături de Savimbi au murit şi 21 din gărzile sale de corp

498. Scena s-a petrecut în apropierea satului Lucusse, pe malul

fluviului Luvuei (în provincia Moxico), la 1.300 kilometri de Luanda şi la doar 80 kilometri de graniŝa Zambiei. Un purtător de cuvânt al Casei Albe comenta, lacunar: «O victimă în plus într-un război care trebuia să se sfârşească de multă vreme»

499. Astfel dispărea „un despot al

brusei”500

care, printr-o abilitate remarcabilă, şi-a găsit aliaŝi 491

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 80, mai 1996, p. 18. 492

Idem, no. 112, janv. 1999, p. 35. 493


Cf. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2082, du 5 au 11 déc. 2000, p. 54. 495

R. Dowden, op.cit., p. 218. 496

Le Monde, 26 févr. 2002, p. 3. 497

Ibidem. 498


Le Monde, 26 févr. 2002, p. 3. 500

Ibidem, p. 17.

Viorel Cruceanu

226

surprinzători, de la „Portugalia lui Salazar, la China lui Mao” şi de la „America lui Reagan, la Africa de Sud a lui Pieter Botha”

501. Însă,

„nimeni nu poate ignora partea sa de responsabilitate în martiriul Angolei”

502, pe parcursul celor trei războaie civile: „un milion de civili

masacraŝi, sute de mii de schilodiŝi de război [victime ale minelor antipersoană, estimate la 10 milioane, aproape câte una de locuitor – nota ns.] şi patru milioane de persoane deplasate, la o populaŝie de 12 milioane de locuitori”

503. Cu moartea lui Savimbi, «obstacolul major în

calea păcii a fost eliminat»504

. Imediat, guvernul de la Luanda a decretat o încetare a focului ce a permis reluarea negocierilor între MPLA şi UNITA. Faptul a dus la încheierea, pe 4 aprilie 2002, a „unei păci a bravilor, între învingător – guvernul angolez – şi învins, rebeliunea UNITA”

505. Dacă avem în vedere şi războiul de independenŝă, început

în 1961, Angola încheia, cu dispariŝia fizică a lui Savimbi, o perioadă dramatică ce s-a întins pe parcursul a 41 de ani. Rănile conflictelor armate nu s-au închis pe deplin. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu s-a realizat o autentică împărŝire a puterii. Mai mult, decizia a fost confiscată de o oligarhie a MPLA (ce parazitează veniturile provenite din „mana” petrolieră) care, în ciuda unei faŝade liberale clădite pentru exterior, a perpetuat un regim monolitic şi corupt. Pentru Angola viitorului, mizele sunt multiple: reconciliere, democratizare şi bună guvernare.

*

* *

Deceniile de război fratricid nu au permis o reală experienŝă

democratică şi nici alternanŝa la guvernare. Prin urmare, de la

dobândirea independenŝei, Angola a cunoscut doar doi preşedinŝi, ambii

desemnaŝi de MPLA:

dr. Agostinho Neto – 11 noiembrie 1975-10 septembrie 1979

(decedat la Moscova, la doar 57 de ani, în timpul unei intervenŝii

chirurgicale la ficat);

José Eduardo dos Santos – 21 septembrie 1979.

501

Ibidem. 502

Ibidem. 503

Ibidem. 504

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 6. 505

Cf. Jeune Afrique, no. 2464-2465, du 30 mars au 12 avril 2008, p. 72.

CAPITOLUL AL IV-LEA:

NAMIBIA ŞI ERITREEA, ALTE CAZURI

PARTICULARE ALE DECOLONIZĂRII

NAMIBIA

upă cum am constatat în Capitolul al doilea, Namibia a

fost colonie germană cu numele de Deutsche Sudwest

Afrika. La sfârşitul primului război mondial, statutul

de putere colonială al Germaniei a luat sfârşit, fapt

consfinŝit prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919). La Art. 119,

documentul stipula că „Germania renunŝă în favoarea principalelor

Puteri aliate şi asociate la toate drepturile şi titlurile sale asupra

posesiunilor sale de peste mare”1. Apoi, prin Pactul Societăŝii

Naŝiunilor (Art. 22), se prevedea repartizarea fostelor colonii germane,

ca teritorii sub mandat, „naŝiunilor mai înaintate”2 (adică, puterilor

învingătoare). Aceste puteri exercitau „calitatea de mandatare, în

numele Societăŝii”3. Aşa s-a întâmplat şi cu Africa de Sud-Vest care a

fost încredinŝată guvernului «Majestăŝii Sale britanice». Însă, Marea

Britanie a procedat la un artificiu ce avea să inaugureze lunga serie a

evoluŝiilor particulare ale teritoriului: ea a delegat mandatul «pentru a fi

exercitat (...) de către guvernul Uniunii Sud-Africane»4 (Uniune creată,

la 31 mai 1910, sub forma unui dominion britanic). Conform

reglementărilor mandatului, Uniunea „trebuia să asigure creşterea

bunăstării materiale şi progresul social al locuitorilor teritoriului”5

primit. Numai că, foarte repede, conducătorii albi de la Pretoria şi-au

impus propriile reguli: din 1922 „negrii vor fi constrânşi să aibă permis

1 Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. I (1917-1939), Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 29. 2 Ibidem, p. 23.

3 Ibidem.

4 Cf. Lumea, nr. 25, 20 iun. 1985, p. 14.

5 Ibidem.

D

Viorel Cruceanu

228

de circulaŝie în zonele albilor”6, iar din 1925 s-a instituit „munca

forŝată”, regim ce se va perpetua până în 19727. Se poate constata, de la

prima vedere, că Africa de Sud „nu a făcut nimic pentru a traduce în

viaŝă principiile prevăzute în mandat”8.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prelungind spiritul

Chartei Atlanticului (semnată în 1941 de preşedintele Roosevelt şi

premierul Churchill), Charta ONU preconiza schimbări majore în viaŝa

popoarelor coloniale. Unul din aspecte viza chiar teritoriile sub mandat

care deveneau teritorii sub tutela organizaŝiei mondiale9. În contextul

noilor desfăşurări, guvernul sud-african a depus la sediul ONU din New

York, în 1946, o cerere de anexare a Africii de Sud-Vest. Adunarea

Generală a respins o asemenea pretenŝie, dar din acest moment se

deschidea „faza juridică”10

a problemei namibiene, transformată într-o

continuă „confruntare între Uniunea Sud-Africană şi majoritatea

anticolonialistă din cadrul ONU”11

. Guvernul de la Pretoria căuta să-şi

justifice politica unilaterală prin false pretexte juridice. Astfel, el nega

ONU „orice filiaŝie cu Societatea Naŝiunilor”12

, refuzând plasarea

teritoriului sub regim de tutelă. Lucrurile s-au agravat odată cu accesul

la putere, în 1948, a Partidului Naŝional, partid ultraconservator şi

segregaŝionist. Imediat el a extins şi la Africa de Sud-Vest „politica sa

de apartheid”13

, grăbind şi „procesul de anexare a teritoriului”14

,

transformat unilateral, în 1949, în cea „de-a cincea provincie sud-

africană”15

.

Devenită „o republică dominată de afrikaneri”16

[la 31 mai 1961 –

6 Cf. idem, nr. 13, 30 mart. 1989, p. 12.

7 Ibidem.

8 Cf. idem, nr. 26, 20 iun. 1968, p. 21.

9 Vezi Charta ONU (Art. 79-91), în Relaţii internaţionale..., vol. III (1945-1982), p.

226-232. 10

M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Edit. Hachette

Supérieur, 2008, p. 242. 11

Ibidem. 12

Cf. Lumea, nr. 13/1989, p. 12. 13

Ibidem, p. 13. 14

Ibidem. 15

Idem, nr. 22, 25 mai 1967, p. 15; M. Michel, op.cit., p. 242; vezi şi Le Nouvel

Afrique-Asie, no. 54, mars 1994, p. 3. 16

Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition

abrégée, Paris, Présence Africaine/Edicef/UNESCO, 1988, p. 192.


229

nota ns.], Africa de Sud şi-a accentuat presiunea asupra Africii de Sud-

Vest. Încă din 1962, regimul de la Pretoria a creat o comisie specială,

menită să realizeze un studiu privind administrarea directă a teritoriului.

A rezultat astfel „Planul Odendaal” (1964) ce iniŝia „politica de

bantustanizare”17

a Africii de Sud-Vest, după modelul sud-african. Prin

urmare, „fermele bogate, resursele naturale ale pământului, bogăŝiile

minerale, porturile şi mijloacele de comunicare”18

, reveneau, în

totalitate, minorităŝii albe (ce reprezenta doar 11,6% din populaŝie).

Conform „Planului”, oficializat prin „South West African Act” (nr.

54/1968), populaŝia era împărŝită „în 11 grupuri etnice”19

: 10 compuse

din negri şi metişi (repartizate în „homelands” sau „bantustans”), iar

al unsprezecelea alcătuit numai din albi. El proceda şi la o redistribuire

a pământurilor: zonele aride, adică 40% din suprafaŝă, reveneau

populaŝiei de culoare, forŝată să supravieŝuiască „într-o economie

primitivă şi anacronică”20

, în timp ce 43% din total erau repartizate

albilor. Dimensiunea contrastului se regăseşte şi în alte cifre: albii

dispuneau „de peste 87% din terenul pe care se practică agricultura”21

,

pe restul de 13% din suprafeŝele fertile africanii realizând doar „o

economie de subzistenŝă”22

. Paradoxul era aprofundat şi de faptul că

albii desemnau 6 deputaŝi în cele două camere ale Parlamentului sud-

african, comparativ cu populaŝia africană privată de „orice drept la

reprezentare”23

. Aşadar, „guvernul de la Pretoria şi-a desăvârşit

sistemul dominaŝiei şi al divizării populaŝiilor africane prin

intensificarea politicii de apartheid”24

.

Marea miză a ocupaŝiei sud-africane o reprezenta imensul

potenŝial în resurse naturale al Africii de Sud-Vest. În consecinŝă,

teritoriul şi bogăŝiile sale au condus la „un formidabil interes

economic”25

pentru RSA şi aliaŝii occidentali. În multe privinŝe, Africa

17

Lumea, nr. 13/1989, p. 13. 18

Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p. 29. 19

Vezi Lumea, nr. 13/1989, p. 13. 20

Cf. Medunarodna..., p. 29; vezi şi E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei

africane, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, vol. 2, p. 304. 21

Vezi Lumea, nr. 35, 26 aug. 1976, p. 12; idem, nr. 26/1968, p. 22; vezi şi Jeune

Afrique, no. 1045, 14 janv. 1981, p. 32. 22

Lumea, nr. 35/1976, p. 12. 23

Ibidem. 24

Ibidem. 25

M. Michel, op.cit., p. 241; vezi şi Le Nouvel Afrique-Asie, nr. 54/1994, p. 3.

Viorel Cruceanu

230

de Sud-Vest deŝine o succesiune de recorduri. Astfel, ea se plasa pe

„locul doi în lume la producŝia de diamante”26

. De asemenea, producŝia

de „metale rare”27

impresiona: prima poziŝie pe continent la plumb, a

doua la cadmiu şi respectiv a treia la litiu şi vanadiu28

. Subsolul său

adăpostea şi „importante zăcăminte”29

de aur, argint, cărbune, fier,

cupru, zinc, dar şi uraniu. Aici se impune o constatare: accesul la

resursele de uraniu ar fi permis RSA „să intre în posesia armei

nucleare”30

. O serie de investigaŝii efectuate după sfârşitul „Războiului

Rece” au scos la iveală faptul că, la 6 august 1977, liderul sovietic

Leonid Brejnev a adesat un mesaj preşedintelui Carter, în care avertiza

că „serviciile sale secrete au localizat un perimetru de experimente

nucleare în porŝiunea sud-africană a deşertului Kalahari”31

. Alertat,

conducătorul de la Kremlin „cerea o intervenŝie discretă a Casei Albe

pe lângă principalul său aliat din Africa australă, pentru a-i aduce la

cunoştinŝă că o participare a sa la cursa pentru producerea armelor

nucleare este inacceptabilă”32

. Demersul SUA nu a fost prea

convingător: pe 22 septembrie 1979, „un satelit american de observaŝie

(...) a înregistrat producerea unei puternice explozii nucleare, în largul

coastelor Africii de Sud din Oceanul Indian, în apropierea insulei

Prinŝul Edward”33

. Deşi informaŝia „a fost bine tăinuită”34

, experŝii CIA

au ajuns la o conluzie justă: „Pretoria dispune de arma nucleară”35

.

Aceiaşi specialişti au stabilit şi calea dobândirii unei asemenea

performanŝe: graŝie „unei îndelungate cooperări între Africa de Sud şi

Israel”36

. Complicitatea celor două state37

a fost de durată, ea

permiŝând, în 1983 şi 1986, lansarea experimentală a unor „rachete cu

26

Cf. Lumea, nr. 49, 27 nov. 1969, p. 21. 27

Ibidem. 28

Idem, nr. 35/1976, p. 12; vezi şi idem, nr. 25/1985, p. 14. 29

Idem, nr. 27, 3 iul. 1980, p. 30. 30

Cf. El Moudjahid, în Lumea, nr. 19, 8 mai 1980, p. 28. 31

Cf. P. Girard, Pretoria-Tel Aviv: Liaison dangereuse, în Dossiers secrets de

l’Afrique contemporaine, Paris, J.A. Livres, 1991, tome 3, p. 93. 32

Ibidem. 33

Ibidem, p. 94. 34

Ibidem. 35

Ibidem; vezi şi R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New

York, Public Affairs, 2009, p. 401. 36

P. Girard, op.cit., p. 94. 37

Vezi amănunte în Ibidem, p. 98-105.


231

capete nucleare”38

. Totuşi, nici astăzi nu se ştie exact în ce stadiu se afla

capacitatea nucleară a RSA şi cum au dispărut acele arme, după accesul

majorităŝii africane la putere! Elocvent este în acest sens, episodul

povestit de Fidel Castro în My Life. Astfel, în timpul unei întâlniri

oficiale, Castro l-a întrebat pe Nelson Mandela: «Domnule preşedinte,

ştiŝi unde sunt armele nucleare pe care Africa de Sud le avea?».

Răspunsul a venit prompt: «Nu ştiu». După care, liderul de la Havana a

continuat: «Ce v-au spus, pe această temă, responsabilii militari sud-

africani?». Din nou, Mandela a replicat, pe un ton calm: «Nu mi-au

spus nici un cuvânt»39

. De fapt, ignorarea „programului nuclear” a fost

unul din preŝurile reconcilierii albi-negri în RSA! În plus, Comisia

„Adevăr şi Reconciliere”, creată după 1994 şi care a investigat crimele

apartheid-ului, a scos la iveală că „RSA dispunea şi de arme chimice şi

biologice, dezvoltate tot cu ajutorul Israelului”40

. Pe bună dreptate,

publicistul britanic Richard Dowden evidenŝiază paradoxurile unei

asdemenea colaborări ce „a generat una dintre extraordinarele şi

amarele ironii ale istoriei”41

: „statul evreu, născut din rasismul european

şi genocidul nazist, a contribuit la înarmarea ultimului stat animat de

ideologia nazistă din secolul al douăzecelea, cu arme nucleare, chimice

şi biologice, arme ale genocidului”42

.

Revenind la aspectul economic, să spunem că resursele Namibiei

au transformat-o în „captiva Africii de Sud”43

şi că, „în mod practic,

[ea] a devenit o colonie a Republicii Sud-Africane”44

. De fapt, RSA, ea

însăşi extrem de bogată, juca rolul de intermediar, întreaga economie

locală fiind subordonată capitalului occidental. Într-o ŝară în care, „un

dolar investit (...) aduce un profit de patruzeci de ori mai mare”45

, erau

prezente mari societăŝi precum „De Beers” (RSA), „Newmont Mining”

(SUA), „Rio Tinto Zinc” (Marea Britanie), „Total” (Franŝa) sau

„Urangesellschaft” (RFG)46

. Iată de ce, având în vedere aceste multiple

38

Ibidem, p. 104. 39

Cf. B. Ankomah, Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 14. 40


Ibidem. 42

Ibidem, p. 401-402. 43

Histoire générale..., p. 192. 44

Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22. 45

Idem, nr. 19/1980, p. 28. 46

Idem, nr. 13/1989, p. 13; vezi şi idem, nr. 35/1976, p. 12.

Viorel Cruceanu

232

interese, considerăm extrem de inspirată aserŝiunea conform căreia

„bogăŝiile Namibiei sunt prea de preŝ pentru ca guvernanŝii de la

Pretoria să renunŝe la ele”47

. Însă, accentuarea prezenŝei străine nu putea

decât să alimenteze frustrarea băştinaşilor. Treptat, în teritoriu şi-au

făcut apariŝia primele forme de organizare, tonul fiind dat de etnicii

ovambo, din nord (etnia cea mai numeroasă).

Începuturile mişcării naŝionale se leagă de numele lui Herman

Toivo Ja Toivo care, împreună cu alŝi tineri aflaŝi la lucru în Africa de

Sud, a creat, în 1957, „o organizaŝie care să le apere interesele”48

:

„Ovamboland People’s Congress” (OPC). Anul următor, OPC şi-a

schimbat denumirea în „Ovamboland People’s Organisation” (OPO).

Fondatorul structurii, Toivo Ja Toivo, îşi va păstra statutul de „şef

istoric”49

, dar conducerea va fi exercitată, de acum înainte, de un tânăr

dinamic şi promiŝător, Sam Nujoma. Aflată la debuturile sale, OPO a

elaborat un set de cerinŝe decente, printre care: „abolirea muncii forŝate,

libertatea de circulaŝie şi dispariŝia oricărei forme de discriminare

rasială”50

. Principala preocupare a lui Nujoma o reprezenta extinderea

OPO şi la alte grupări etnice. Dezideratul reprezentativităŝii naŝionale a

făcut ca, la 19 aprilie 1960, OPO să-şi schimbe denumirea în „South

West Africa People’s Organization” (SWAPO). Într-adevăr, SWAPO

s-a impus foarte repede drept „cea mai importantă mişcare politică”51

din teritoriu. Aşa cum afirma Sam Nujoma, apariŝia SWAPO

„răspundea necesităŝii de a se da o expresie politică unică luptei

anticoloniale a poporului nostru”52

. În prima fază a existenŝei sale,

SWAPO s-a dovedit o „organizaŝie politică nonviolentă”53

. Urmărind

obiective precise, ea s-a dotat cu un program de acŝiune cuprinzător, ce-şi

propunea:

«eliberarea imediată şi dobândirea independenŝei prin orice

mijloace posibile, constituirea unui guvern democrat-popular, realizarea

unei independenŝe şi autonomii depline a Namibiei [la propunerea

SWAPO, ONU a oficializat această denumire a teritoriului la 12 iunie

47

Idem, nr. 49/1969, p. 21. 48

Ibidem, p. 22. 49


Lumea, nr. 13/1989, p. 13. 51

Ibidem, vezi şi idem, nr. 17, 23 apr. 1981, p. 9. 52

Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 42, 13 oct. 1977, p. 29. 53

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în idem, nr. 18, 30 apr. 1970, p. 14.


233

1968 – nota ns.] în domeniul economic, al apărării, culturii şi relaŝiilor

sociale;

mobilizarea şi organizarea maselor populare namibiene pentru a

participa la lupta de eliberare naŝională;

formarea şi ridicarea nivelului conştiinŝei naŝionale în cadrul

luptei de eliberare;

combaterea oricăror manifestări sau tendinŝe de tribalism,

regionalism etnic şi a oricăror tendinŝe de discriminare rasială;

unirea tuturor păturilor sociale namibiene – clasa muncitoare,

ŝărănimea şi intelectualitatea progresistă – într-un partid de avangardă,

capabil să cucerească independenŝa naŝională şi să edifice o societate

fără clase, fără exploatare, bazată pe idealurile şi principiile

socialismului ştiinŝific»54

.

Ŝelurile SWAPO erau foarte bine sintetizate de liderul mişcării,

Sam Nujoma: «Avem un program pentru instaurarea unui stat

democratic, în care toŝi namibienii vor avea aceleaşi drepturi, fără

deosebire de rasă sau culoare. Am întins albilor mâna noastră

prietenească. Este destul loc pentru toŝi. Nu am luptat niciodată contra

albilor, ci contra unui sistem colonial şi segregaŝionist»55

. Doar că,

spunea acelaşi Nujoma, „la apelul nostru paşnic în favoarea libertăŝii,

colonizatorii sud-africani au răspuns cu violente represalii”56

. Guvernul

rasist al lui John Vorster (prim-ministru al RSA în perioada 13

septembrie1966-20 septembrie 1978) a încercat să dea o formă „legală”

acŝiunilor sale anti-SWAPO. Astfel, Parlamentul sud-african a votat

„Actul de suprimare a comunismului”, în noiembrie 1966, şi „Legea

antiterorism”, în iulie 1967. Prin urmare, aceste legi îi defineau pe

luptătorii SWAPO fie „comunişti”, fie „terorişti”, şi prevedeau

„pedeapsa cu moartea pentru aşa-numitele «acte de terorism»”57

. În

virtutea unor asemenea clauze, pe 2 decembrie 1966, 37 de lideri ai

SWAPO au fost arestaŝi şi „supuşi o perioadă îndelungată unor torturi

inumane”58

. Apoi, ei au fost traduşi în faŝa Curŝii Supreme din Pretoria

care a pronunŝat, la 7 februarie 1968, sentinŝe grele: 19 condamnări la

54

Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14-15. 55

Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 36, 7 sept. 1989, p. 20. 56

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Temps Nouveaux, no. 49, 1988, p. 10. 57

Vezi Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 315. 58

Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22.

Viorel Cruceanu

234

închisoare pe viaŝă, 9 la termene de 20 de ani şi restul la privare de

libertate între 5 şi 10 ani59

. Semnificative sunt cuvintele lui Toivo Ja

Toivo, una din victimele procesului de la Pretoria: «Încă de când am

fost arestat am simŝit că nu suntem judecaţi de egalii noştri ci de

stăpânii noştri [subl.ns.]. Ne aflăm aici într-o ŝară străină, condamnaŝi

în baza unor legi întocmite de oameni pe care noi i-am considerat

totdeauna străini. Suntem judecaŝi de un judecător care nu este

compatriotul nostru şi care nu are trecutul nostru. Suntem cu toŝii

profund încredinŝaŝi că nu ar trebui să fim judecaŝi aici, la Pretoria...

Noi suntem namibieni, nu sud-africani (...). Nu vom recunoaşte

niciodată dreptul guvernului de la Pretoria de a ne guverna ŝara şi nu

vom recunoaşte nici legile la a căror întocmire noi nu am avut nici un

cuvânt de spus»60

. Majoritatea celor reŝinuŝi au fost expediaŝi pe

faimoasa „Robben Island”, unde se afla, din 1964, şi impresionantul lot

al prizonierilor ANC, în frunte cu Nelson Mandela.

Prin verdictul Curŝii Supreme sud-africane se dorea să se dea şi un

exemplu de intransigenŝă, mai ales că, pe parcursul anului 1966, s-au

produs două evenimente ce au marcat decisiv istoria Namibiei. Primul,

l-a constituit declanşarea luptei armate, de către SWAPO, la 26 august

1966. Iată ce declara Toivo Ja Toivo, în timpul procesului de la

Pretoria: «Este oare surprinzător că compatrioŝii mei au pus mâna pe

arme? (...) Violenŝa este într-adevăr înfricoşătoare, dar cine nu şi-ar

apăra bunurile şi viaŝa împotriva unui jefuitor? Şi suntem de părere că

Africa de Sud ne-a jefuit ŝara noastră»61

. După care, liderul namibian a

ŝinut să menŝioneze un fapt inedit: «În cursul celui de-al doilea război

mondial, când a devenit evident că atât ŝara mea cât şi Africa de Sud

erau ameninŝate de nazism, mi-am riscat viaŝa pentru a le apăra pe

amândouă, purtând o uniformă cu banderole portocalii (sud-africană).

Recunosc că astăzi am hotărât să ajut pe cei care au pus mâna pe arme.

Tovarăşii mei şi cu mine am suferit. Nu considerăm însă că eforturile şi

sacrificiile noastre au fost zadarnice»62

. Tonul optimist din final, de

altfel o constantă a liderilor SWAPO, se dovedea în perfectă armonie cu

numele lui Toivo Ja Toivo care, în limba populaŝiilor ovambo, se

59

Ibidem; vezi şi Gândirea..., p. 315; Lumea, nr. 42, 13 oct. 1977, p. 29. 60

Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22. 61

Ibidem. 62

Ibidem.


235

traduce prin «Speranŝă şi Speranŝă”»63

.

Aşa cum declara Sam Nujoma revistei Lumea, la început „au avut

loc acŝiuni de sabotaj împotriva autorităŝilor rasiste”64

, după care

„detaşamente de patrioŝi au angajat lupte cu trupele represive ale

guvernului RSA”65

. Atunci, în acea zi de 26 august 1966, „populaŝia din

Namibia şi-a dat seama, pentru prima dată, că este capabilă să înfrunte

duşmanul cu armele în mâini”66

. Pe bună dreptate, Nujoma afirma că

„independenŝa ne este prea scumpă, pentru a nu face totul ca să o

obŝinem”67

. Tenta romantică a discursului său, căpăta şi nuanŝe ferme:

„Atâta vreme cât un centimetru din pământul Namibiei este ocupat de

duşman, SWAPO va continua lupta până la victoria finală”68

. Liderul

mişcării naŝionale se dovedea neclintit în convingerile sale deoarece

„lupta pentru eliberare naŝională din Namibia, sub conducerea SWAPO,

este lupta poporului, lupta tuturor patrioŝilor, o luptă dreaptă”69

. Pentru

el, victoria finală era inevitabilă, reprezentând „doar o chestiune de

timp”70

.

La fel ca şi Angola, Namibia a devenit o importantă miză a

„Războiului Rece”. Şi în acest caz, cele două superputeri au intervenit

prin interpuşi. Astfel, datorită orientării sale marxiste, SWAPO „primea

sprijin financiar şi material din partea ŝărilor de pe orbita sovietică”71

.

Având în vedere colonizatorul din trecut, nu este de mirare că

detaşamentele SWAPO au fost pregătite, în special, de „consilieri est-

germani”72

, cărora li s-au adăugat şi un însemnat număr de instructori

cubanezi. Deşi „ajutorul provenit din Est nu poate fi cuantificat cu

exactitate în cifre”73

, totuşi „el a permis SWAPO să ameninŝe, suficient

de mult, pe sud-africani”74

. La rândul lor, sud-africanii se bucurau de

asistenŝa oferită de „trupele aparŝinând bazei militare a NATO (...)

63


Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 18/1970, p. 14. 65

Ibidem; vezi şi idem, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 12. 66

Cf. idem, no. 49/1969, p. 22. 67

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în idem, nr. 27, 28 iun. 1978, p. 6. 68

Idem, nr. 11, 12 mart. 1981, p. 4. 69

Ibidem, p. 3. 70

Ibidem, p. 4; vezi şi idem, nr. 10, 1 mart. 1979, p. 27. 71


Cf. Jeune Afrique, no. 1045, 14 janv. 1981, p. 32. 73


Ibidem.

Viorel Cruceanu

236

situată în vecinătatea oraşului Walvis-bey”75

(al doilea centru economic

al Namibiei şi singurul port cu ape adânci al teritoriului). Acesteia i se

adăuga alianŝa strategică stabilită între RSA şi Israel, ce aveau „multe

puncte în comun”76

. De altfel, o asemenea prietenie a fost încurajată

permanent de SUA care erau „obsedate de grija de a împiedica o

agravare a situaŝiei care să fie profitabilă Uniunii Sovietice”77

. Dincolo

de polarizarea doctrinară, Sam Nujoma scotea în evidenŝă şi „sprijinul

moral şi material al OUA, [al] unui mare număr de ŝări africane

independente”78

, cu o menŝiune specială pentru ŝările din „prima linie”

(Tanzania, Zambia, Botswana, Angola, Mozambic, iar din 1980,

Zimbabwe). De asemenea, presa progresistă de pe continent îşi

manifesta simpatia pentru lupta patrioŝilor namibieni. Să ne oprim

asupra unui singur exemplu: o publicaŝie guineeză remarca, laudativ, că

SWAPO „duce un război popular de mare anvergură”79

. În realitate

acest „război” se limita la operaŝiuni de gherilă desfăşurate, cu

precădere, în regiunea Ovamboland. Nici nu putea fi altfel, dacă luăm în

considerare disproporŝia de forŝe: SWAPO avea circa 5.000 de

combatanŝi, în timp ce elementele de ocupaŝie sud-africane au sporit

constant, cifrele variind între 20.000-35.000 de oameni, „superechipaŝi

şi omniprezenŝi”80

. Cu toate acestea, S. Nujoma prezenta un bilanŝ

încurajator: „mii de soldaŝi rasişti şi de mercenari au fost ucişi [şi] mari

cantităŝi de arme şi muniŝii au fost capturate”81

. Mai temperată, revista

Jeune Afrique vorbea de „un total de 10.000 de morŝi, civili şi militari,

dintre care 1.000 de sud-africani”82

Al doilea eveniment important al anului 1966 l-a reprezentat

Rezoluŝia numărul 2145 (XXI) a Adunării Generale a ONU, din 27

octombrie, ce anula mandatul exercitat de RSA în Namibia. Rezoluŝia

aprecia că „Africa de Sud asigură administrarea teritoriului de o

manieră contrară mandatului dat”83

şi stipula că „Africa de Sud nu mai

75

Cf. Lumea, nr. 22/1967, p. 15. 76

P. Girard, op.cit., p. 100. 77



Vezi Horoya, no. 2853, du 18 au 24 janv. 1981, p. 41. 80

Vezi M. Michel, op.cit., p. 244; Jeune Afrique, no 1045/1981, p. 32. 81



Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14.


237

are dreptul să administreze teritoriul care se află acum sub răspunderea

directă a ONU”84

. Decizia Adunării Generale a fost întărită şi de o

hotărâre a Consiliului de Securitate ce preciza, fără echivoc, că «orice

măsură luată de guvernul sud-african în numele Namibiei ori în ce o

priveşte, după încetarea mandatului, este ilegală şi nulă»85

. Pentru a

instrumentaliza această decizie juridică, în 1967 Adunarea Generală a

hotărât crearea „Consiliului ONU pentru Namibia”, alcătuit din 11 state

membre, organism care „devenea, de jure, autoritatea însărcinată cu

administrarea Namibiei”86

. Noua iniŝiativă ONU avea să fie validată, la

27 iunie 1971, de Curtea Internaŝională de Justiŝie de la Haga, al cărei

verdict statua că «Africa de Sud ocupă ilegal Africa de Sud-Vest şi că

este obligatoriu să-şi retragă administraŝia din teritoriu”87

. Avizul CIJ

era consultativ, dar el mai conŝinea şi alte precizări interesante: „statele

membre ale ONU au obligaţia [subl.ns.] să recunoască ilegalitatea

prezenŝei Africii de Sud în Namibia şi să respingă orice act al

guvernului sud-african care ar implica exercitarea unui mandat declarat

caduc; această obligaŝie incumbă şi statelor care nu sunt membre ale

ONU”88

. Numai că, bucurându-se de complicităŝi înalte, RSA „a sfidat

comunitatea mondială”89

, ignorând exigenŝele Rezoluŝiei 2145 (XXI).

Însă, ONU şi-a luat în serios rolul şi, atunci când ambientul

internaŝional o va permite, iniŝiativele sale îşi vor arăta rodul. Din

această perspectivă să evidenŝiem şi poziŝia României, devenită membră

a „Consiliului ONU pentru Namibia”, în 1972.

Sub regimul comunist, România a promovat o veritabilă politică

tiermondistă. Dintre celelalte ŝări socialiste europene, doar Iugoslavia

lui Tito s-a dovedit la fel de prezentă pe scena „lumii a treia”. În

consecinŝă, guvernul de la Bucureşti a manifestat o solidaritate activă şi

faŝă de SWAPO. Faptul este reflectat şi de cele patru vizite ale lui Sam

Nujoma în România: aprilie 1970, decembrie 1971, iunie 1979 şi

februarie 1981. Nu este de mirare că, liderul namibian a avut aprecieri

84

Cf. idem, nr. 26/1968, p. 22; vezi şi idem, nr. 11/1974, p. 29; idem, nr. 13/1989,

p. 13. 85

Idem, nr. 25/1985, p. 15. 86


M. Michel, op.cit., p. 242; vezi şi C. Vlad, Când luptătorii îşi curăţă armele...,

Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 133. 88

Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14. 89

Histoire générale..., p. 193.

Viorel Cruceanu

238

elogioase la adresa ŝării noastre şi a guvernanŝilor de atunci. Astfel, într-un

interviu acordat revistei Lumea, el afirma: „aici, în România, găsim un

prieten adevărat, un prieten de nădejde”90

. Acest „prieten” era Nicolae

Ceauşescu, pe care Nujoma îl considera „un apărător al popoarelor

oprimate din lumea întreagă”91

. El ŝinea să evidenŝieze şi că „este un

bun prieten şi sfătuitor, întotdeauna gata să dea sprijinul necesar,

material, politic, diplomatic”92

. Prin aceste cuvinte, Nujoma, recunoscut

pentru francheŝea sa, ne redă propria percepŝie asupra unui Ceauşescu

aşa cum era el la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Dincolo de

raporturile personale, Nujoma se ataşase de România. Iată o mostră în

acest sens: „De câte ori ne aflăm în ŝara dumneavoastră ne simŝim ca

acasă. România este a doua noastră casă [subl.ns.]”93

. Cuvinte

frumoase, ale unui om forŝat de împrejurări să trăiască în exil! În acelaşi

registru Nujoma puncta: „Trebuie să-mi exprim , de asemenea,

aprecierea pentru rolul important şi pozitiv al României, ca membră a

Consiliului ONU pentru Namibia. România ne acordă un mare ajutor în

lupta noastră diplomatică şi politică pentru eliberarea Namibiei de sub

ocupaŝia ilegală sud-africană. Aş putea spune că, în general, ajutorul dat

de România constituie un factor de încurajare de o importanŝă

covârşitoare în lupta noastră de eliberare naŝională”94

. De altfel, liderul

SWAPO se arăta recunoscător întregii comunităŝi internaŝionale:

„Apreciez efortul ONU de a ajuta poporul namibian să obŝină adevărata

libertate şi independenŝă, să pună capăt, odată pentru totdeauna,

ocupaŝiei sud-africane ilegale, oprimării şi exploatării”95

. Trecerea

anilor, l-a făcut pe liderul SWAPO să evolueze. Dacă iniŝial declara că

„independenŝa pe care o dorim şi pentru care facem cele mai mari

sacrificii nu poate constitui obiect de negocieri”96

, la începutul anilor

’80 afirma că SWAPO este „dispusă să negocieze fie direct, fie prin

intermediul ONU, cu regimul sud-african”97

. Însă, fin tactician, Nujoma

ştia că pentru a obŝine victoria, „acŝiunea politică prin intermediul

90


Ibidem. 92

Ibidem. 93

Ibidem. 94

Ibidem, p. 3-4. 95

Ibidem, p. 4. 96


Cf. Lumea, nr. 11/1981, p. 4.


239

Naŝiunilor Unite”98

trebuia complinită cu „rezistenŝa militară din

interior”99

, cele două posibilităŝi fiind „complementare una alteia”100

.

La 25 aprilie 1974 s-a produs „Revoluţia garoafelor” din

Portugalia, eveniment ce a reverberat şi în zona australă a continentului

negru. Schimbarea istorică de la Lisabona a permis emanciparea

coloniilor portugheze din Africa, pe parcursul anului 1975. În acest

context, accesul la independenŝă al Angolei şi Mozambicului a avut o

importantă consecinŝă: el a marcat „începutul sfârşitului ordinii albe

în sudul Africii”101

. O asemenea „schimbare fundamentală a datelor

geopolitice”102

din zonă a accentuat senzaŝia de „cetate asediată” a

RSA; prin urmare, creşte importanŝa strategică a Namibiei, menită să

preia rolul de «cordon sanitar»103

pentru regimul de la Pretoria

(lucrurile se vor complica şi mai mult după independenŝa Zimbabwe, în

1980). Iată de ce, RSA va deveni unul din principalii factori

destabilizatori ai Angolei, în anii ce vor urma. După cum se ştie, în

toamna lui 1975, armata sud-africană s-a implicat în războiul civil

dintre grupările angoleze, sprijinind FNLA şi UNITA, împotriva

MPLA. La începutul lunii noiembrie, forŝele sud-africane ajunseseră

aproape la porŝile Luandei. Intervenŝia trupelor cubaneze, prin

„Operaţiunea Carlota”, a schimbat cursul evenimentelor. Pe durata a

patru luni, invadatorii sud-africani au fost respinşi, repliindu-se la

bazele lor din Namibia. Aşa cum am constatat în rândurile consacrate

Angolei, Fidel Castro a încercat să impună o soluŝie radicală:

independenŝa Namibiei. Tentativa a eşuat datorită aprehensiunilor

Uniunii Sovietice. Prin urmare, trupele cubaneze, la presiunea

Moscovei, s-au oprit la 250 kilometri nord de frontiera cu Namibia. A

rezultat astfel, în sudul Angolei, un veritabil no man’s land, ce se va

transforma într-un loc propice refacerii efectivelor UNITA. Totodată,

această arie se va metamorfoza într-o nouă rampă de invazie a Angolei,

începând din 1981 (şi care va conduce la episodul final de la Cuito

98

C. Vlad, op.cit., p. 133. 99

Ibidem. 100

Ibidem; vezi şi Lumea, nr. 11/1981, p. 4. 101

Cf. V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a

posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press,

2010, p. 249. 102

Cf. El Moudjahid, în Lumea, nr. 19/1980, p. 28. 103

Vezi Lumea, nr. 13/1989, p. 13.

Viorel Cruceanu

240

Cuanavale, din 1988).

Până atunci, să revenim la încercările de soluŝionare diplomatică a

problemei namibiene. Eforturile în această direcŝie sunt legate de

numele secretarului general al ONU, austriacul Kurt Waldheim. În cele

două mandate ale sale (1972-1981), el „a răspuns de acordarea de

ajutoare pentru Bangladesh, Nicaragua şi Guatemala, precum şi de

misiunile de menŝinere a păcii în Cipru, Orientul Mijlociu [şi]

Angola”104

. Valorizând tradiŝia neutralistă a ŝării sale, Waldheim a

manifestat o preocupare specială pentru soarta Namibiei. În ciuda

entorselor repetate ale regimului sud-african, austriacul a elaborat, în

primăvara lui 1978, un plan special cunoscut sub numele de „Program

de acţiune pentru trecerea la independenţă a Namibiei”. Validat de

sesiunea extraordinară a Adunării Generale a ONU, din mai 1978,

planul a fost sancŝionat şi de Consiliul de Securitate, în ziua de 29

septembrie 1978, devenind Rezoluţia 435 a Consiliului de Securitate

al ONU (ce a mai purtat şi numele de „Planul Waldheim”).

Principalele articulaŝii ale documentului precizau:

«1. [Consiliul de Securitate] aprobă raportul secretarului general

(S/12827) privind aplicarea propunerii de reglementare a situaŝiei

Namibiei (...);

2. Reafirmă că obiectivul său este retragerea administraŝiei ilegale

a Africii de Sud din Namibia şi transferul puterii poporului namibian,

cu asistenŝa ONU (...);

3. Decide să creeze sub autoritatatea sa, pentru o durată de până la

12 luni, un Grup de Asistenŝă al Naŝiunilor Unite pentru perioada de

Tranziŝie (UNTAG) (...) [care] să asigure, într-un viitor apropiat,

independenŝa Namibiei prin intermediul alegerilor libere sub

supravegherea şi controlul Organizaŝiei Naŝiunilor Unite;

4. Constată cu satisfacŝie că SWAPO este dispusă să coopereze la

punerea în aplicare a raportului secretarului general şi, în special, că

este gata să semneze şi să respecte dispoziŝiile relative la încetarea

focului (...);

5. Cere Africii de Sud să coopereze imediat cu secretarul general

în aplicarea prezentei Rezoluŝii;

6. Declară că toate măsurile unilaterale luate de administraŝia

104

Vezi Enciclopedia Universală Britannica, Bucureşti, Jurnalul Naţional şi Editura

Litera, 2010, vol. 16, p. 183.


241

ilegală în Namibia în legătură cu procesul electoral, inclusiv stabilirea

unilaterală de liste electorale sau transferul puterii, contravin

Rezoluŝiilor 385 (1976), 431 (1978) şi prezentei rezoluŝii a Consiliului

de Securitate, sunt nule şi neavenite (...)»105

.

Prudent, Waldheim şi-a propus termene limită elastice: procesul

trebuia să debuteze la 1 aprilie 1979 şi să se încheie la 15 iunie 1980. În

toată această perioadă „de trecere la independenŝă”106

, în Namibia

trebuiau „să fie staŝionaŝi, pentru menŝinerea ordinii şi securităŝii, 7.500

militari ai ONU, iar pentru supravegherea campaniei electorale şi a

alegerilor (...) 1.200 funcŝionari ONU”107

. El şi-a însoŝit propunerile de

un discurs profetic: «trebuie să se treacă fără întârziere de la stadiul

discuŝiei la cel al aplicării deciziilor politice care se impun. Dacă

actuala ocazie a unei reglementări paşnice rapide este pierdută,

evenimentele care, după toate probabilităŝile, se vor produce, vor avea

cele mai grave consecinŝe pentru pacea în regiune»108

. Secretarul

general ONU s-a sprijint, în demersul său, pe două „instituŝii” special

înfiinŝate: comisarul special al ONU pentru Namibia (funcŝie

încredinŝată finlandezului Martti Ahtisaari) şi „Grupul de contact”

(creat încă din mai 1977 de principalele puteri occidentale – SUA,

Marea Britanie, Franŝa, Canada şi RFG), „care trebuia să acŝioneze ca

intermediar între părŝile aflate în conflict”109

. Din nefericire, politica de

«angajament constructiv»110

promovată de „grup” şi-a dovedit

parŝialitatea, ea fiind excesiv preocupată de „protejarea” RSA. Acest

fapt nu a făcut decât să alimenteze intransigenŝa sud-africană. Prin

urmare, la numai o lună de la votarea Rezoluŝiei 435, primind la

Pretoria pe cei cinci miniştri ai „Grupului de contact”, premierul Pieter

Botha (28 septembrie 1978-3 septembrie 1984) ŝinea să precizeze că

«Namibia este prea bogată pentru a fi guvernată, în viitor, de

SWAPO»111

. Nu-i de mirare, deci, că Africa de Sud s-a situat, în

continuare, pe o poziŝie obstrucŝionistă; ea a ignorat apelurile repetate

105

Vezi Rezoluţia 435 (principalele prevederi) în Lumea, nr. 14, 6 apr. 1989, p. 7;

vezi şi idem, nr. 25/1985, p. 14; Temps Nouveaux, no. 33/1988, p. 8. 106

Lumea, nr. 38, 14 sept. 1978, p. 21. 107

Ibidem. 108

Idem, nr. 27/1980, p. 31. 109


Lumea, nr. 25/1985, p. 15; vezi şi Le Nouvel Afrique-Asie, nr. 54/1994, p. 3. 111

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 27, 28 iun. 1979, p. 6.

Viorel Cruceanu

242

ale secretarului general ONU şi a promovat „o dublă strategie”112

:

destabilizarea vecinilor, prin susŝinerea grupărilor armate

antiguvernamentale (UNITA în cazul Angolei şi RENAMO în cazul

Mozambicului), sau prin raiduri militare de intimidare (în Zimbabwe şi

chiar în paşnica Botswana). Acŝiunile sud-africane au fost încurajate de

instalarea administraŝiei Reagan la Casa Albă (ianuarie 1981) care „nu-şi

ascunsese o anume înŝelegere şi acceptare a locului şi rolului Africii de

Sud pe eşichierul african”113

;

impunerea unei „soluţii interne”, după modelul rhodesian al

lui Ian Smith şi, apoi, Abel Muzorewa. Era o politică „împotriva

spiritului şi sensului rezoluŝiilor ONU”114

şi care „încerca să excludă

SWAPO”115

din procesul rezolvării crizei. Aici se ridică şi o problemă

de reprezentativitate: în timp ce RSA „se prevala de superioritatea sa

zdrobitoare în terenul de operaŝiuni militare”, invocând astfel

„nonreprezentativitatea SWAPO”116

, organizaŝia lui Sam Nujoma

dobândise la ONU, încă din 1973, calitatea de «unic reprezentant

legitim al poporului namibian»117

. De altfel, SWAPO străbătuse toate

căile recunoaşterii internaŝionale, începând cu agreement-ul OUA

(1965) şi culminând cu statutul de observator la ONU (1977), respectiv

de membru al Mişcării de Nealiniere (1979). În fapt, aşa cum spunea

Nujoma, poziŝia RSA se reducea la simple „manevre şi tactici pentru a

impune o soluŝie de tip neocolonialist în Namibia”118

. Aserŝiunea era

validată de artificiile regimului de la Pretoria. Astfel, încă din 1975, el a

iniŝiat crearea unei forŝe politice alternative „Democratic Turnhalle

Alliance” (DTA)119

, condusă de fermierul alb Dirk Mudge. DTA se

dorea „multirasială” şi era o grupare heteroclită alcătuită din 15 tendinŝe

ce reuneau albi, metişi, dar şi şefi tribali. Prevalându-se de compoziŝia

„multietnică” a DTA, regimul sud-african a organizat, în decembrie

1978, „alegeri interne” ce au revenit, cum era de aşteptat, respectivei

112


Cf. Lumea, nr. 17/1981, p. 9. 114

Idem, nr. 27/1979, p. 6. 115

Ibidem. 116


Cf. Lumea, nr. 25/1985, p. 15. 118

Idem, nr. 27/1979, p. 6; vezi şi Histoire générale..., p. 193. 119

„Turnhalle” era numele liceului german din Windhoek, în incinta căruia s-a

organizat întâlnirea constitutivă a DTA.


243

coaliŝii. Prin acest scrutin, RSA punea în practică un plan axat pe două

coordonate. Pe de o parte, lansa în arenă pe liderii DTA, încercând „să-i

impună comunităŝii internaŝionale ca interlocutori”120

. Pe de altă parte,

ea urmărea «ca DTA să obŝină sprijinul popular care-i lipsea, pentru a

învinge SWAPO în cadrul unor eventuale alegeri desfăşurate sub

supraveghere internaŝională”121

. „Soluŝia internă” s-a dovedit „fără nici

un viitor”122

şi, din februarie 1983, RSA a reintrodus administrarea

directă a Namibiei. Tergiversând, Africa de Sud a câştigat timp, dar

ipocrizia sa nu putea dura la infinit. Frustrările s-au acumulat, iar Sam

Nujoma le dădea glas: „pentru noi rămâne calea luptei armate şi nu

există nici o îndoială că vom învinge”123

. Opŝiunea militară alimenta şi

spiritul sud-africanilor, care doreau să-şi ia revanşa după înfrângerea

din 1975. Pretoria era „obsedată de pericolul comunist în Africa

australă şi de sindromul încercuirii”124

, urmărind, cu tenacitate, ca

statele vecine să fie „debarasate de mişcările revoluŝionare”125

. Victoria

lui Ronald Reagan la alegerile prezidenŝiale din SUA, în noiembrie

1980, a reprezentat un balon de oxigen pentru regimul sud-african

(considerat „regim terorist”126

de contracandidatul democrat al lui

Reagan, Michael Dukakis). După cum am văzut în rândurile de mai sus,

din 1981 RSA şi-a dat întregul concurs pentru refacerea structurilor şi

reînarmarea UNITA. Mai mult, ea a transformat zonele ocupate din

Namibia în „capete de pod pentru a lansa acŝiuni militare de anvergură

împotriva Angolei vecine”127

. Suma acestor provocări militare o va

reprezenta ofensiva de la Cuito Cuanavale, pornită la 23 martie 1988, şi

considerată drept «cea mai importantă operaŝiune declanşată de

armatele RSA după cel de-al doilea război mondial»128

. Iniŝiativa s-a

dovedit hazardată, deoarece „sud-africanii au fost în totalitate

striviŝi”129

. Iată cum descrie Sam Nujoma această confruntare decisivă:

120

Lumea, nr. 19/1980, p. 28. 121

Idem, nr. 27/1980, p. 30. 122


Vezi Lumea, nr. 27/1979, p. 6. 124


Ibidem. 126


Ibidem, p. 8. 128

Cf. Lumea, nr. 27/1980, p. 30. 129

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în New African, no. 472, April 2008, p. 27.

Viorel Cruceanu

244

„La Cuito Cuanavale, Africa de Sud a fost zdrobită. S-au purtat mai

multe bătălii de-a lungul râului Lomba, dar şi la Calueque, unde

avioanele cubaneze MIG-23 [fabricate în URSS – nota ns.] au distrus

baza militară sud-africană din zonă”130

. Acelaşi Sam Nujoma ne

înfăŝişează amploarea dezastrului sud-africanilor, amintind că

„modernele lor avioane de asalt, cumpărate în Franŝa şi Marea Britanie,

au fost scoase în totalitate din luptă”, mulŝi soldaŝi „înecându-se în

apele râului Kunene”131

. Disperat, preşedintele P.W. Botha (din 3

septembrie 1984, RSA s-a dotat cu un regim prezidenŝial) a jucat ultima

carte: angajarea, pe front, a redutabilului „Regiment prezidenŝial”.

Incontestabil, Botha a făcut din strategia staff-ului său militar o

chestiune de prestigiu personal. Iată de ce, „el a încasat o puternică

lovitură”132

, din care nu şi-a mai revenit, „neputând să înŝeleagă

înfrângerea Regimentului prezidenŝial”133

. Totuşi, deznodământul de la

Cuito Cuanavale a avut un efect pozitiv: „din acel moment regimul de

apartheid şi-a schimbat atitudinea”134

, realizând că „problemele sud-

vestului african nu puteau fi rezolvate manu militari”135

. De asemenea,

aşa cum declara Sam Nujoma, „ameliorarea generală a climatului în

lume a avut o însemnată incidenŝă asupra reglementării problemei

namibiene (...). O importantă contribuŝie la deblocarea conflictelor

regionale au adus-o, fără doar şi poate, întâlnirile la nivel înalt sovieto-

americane”136

. Aşa se face că „guvernul de la Pretoria s-a văzut nevoit

să se aşeze la masa negocierilor137

. Vocea raŝiunii triumfa, RSA

profitând de ocazia ce i se oferea de a ieşi din „izolarea sa

internaŝională”138

. Prin contrast, organizaŝia SWAPO a acceptat ideea

negocierilor fără pic de resentimente. În acest sens, Nujoma afirma:

„vom căuta să fim realişti şi pragmatici. Nu-ŝi poŝi alege vecinii, ci doar

prietenii. Africa de Sud este o realitate...”139

.

130

Ibidem. 131

Ibidem. 132

Ibidem, p. 28. 133

Ibidem. 134

Ibidem, p. 27. 135

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Temps Nouveaux, nr. 49, 1988, p. 10. 136

Ibidem. 137

Ibidem; vezi şi New African, no. 472/2008, p. 28; vezi amănunte despre negocieri

furnizate de Jorge Risquet Valdés, în Afrique-Asie, no. 31, juin 2008, p. 38-39. 138

Cf. Temps Nouveaux, no. 52, 1989, p. 35. 139

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 36/1989, p. 20.


245

Aşa cum am remarcat la Angola, discuŝiile au început pe 3 mai la

Londra, au continuat în alte diferite centre din Europa şi Africa, şi s-au

încheiat prin Acordurile de la New York, din 22 decembrie 1988.

Problema namibiană a fost cuprinsă în Acordul tripartit încheiat între

Angola, Cuba şi RSA. Pornind de la „principiile unei soluŝionări

paşnice a conflictului din sud-vestul Africii” şi „a aplicării Rezoluŝiei

435/78 a Consiliului de Securitate”140

, principalele puncte ale

documentului stipulau că:

«2. Toate forŝele militare ale Republicii Africa de Sud se vor

retrage din Namibia în conformitate cu Rezoluŝia 435/78;

3. În conformitate cu dispoziŝiile rezoluŝiei, Republica Africa de

Sud şi Angola vor coopera cu secretarul general [al ONU] pentru a

asigura independenŝa Namibiei prin intermediul unor alegeri libere şi

juste (...). Părŝile vor respecta integritatea teritorială şi inviolabilitatea

frontierelor Namibiei (...);

7. Părŝile vor aplica, cu bună credinŝă, toate obligaŝiile asumate

prin prezentul acord şi vor soluŝiona, prin negocieri şi în baza spiritului

de cooperare, orice diferend privind interpretarea sau aplicarea

acestuia»141

.

Acest acord tripartit a fost corelat cu Acordul bilateral Angola-

Cuba. Documentul stabilea un calendar precis al retragerii trupelor

cubaneze din Angola, fapt ce a permis trecerea la aplicarea Rezoluŝiei

435/78, începând cu 1 aprilie 1989. Din acest moment, Namibia a intrat

sub administrarea ONU, reprezentată în teritoriu de comisarul special,

Martti Ahtisaari. Rolul determinant revenea însă „Grupului de Asistenŝă

al ONU pentru Perioada de Tranziŝie” (UNTAG), alcătuit din 4.650 de

„căşti albastre” (cu efective mult diminuate faŝă de cifra iniŝială, de

7.500 oameni, prevăzută de Rezoluŝia 435). Comandantul UNTAG,

generalul-locotenent Dewan Prem Chand (India), declara că „misiunea

ONU are drept obiectiv să sprijine crearea unei noi naŝiuni”142

,

precizând că soldaŝii pe care îi comandă „sunt hotărâŝi să îndeplinească

misiunea ce le-a fost încredinŝată”143

. Într-adevăr, UNTAG a depăşit

diferitele incidente de parcurs, realizând obiectivele propuse:

140

Vezi textul Acordului, în Lumea, nr. 2, 12 ian. 1989, p. 12. 141

Ibidem, p. 12-13. 142

Idem, nr. 14, 6 apr. 1989, p. 6. 143

Ibidem.

Viorel Cruceanu

246

supravegherea încetării focului între combatanŝii SWAPO şi trupele

sud-africane (intrată în vigoare chiar la 1 aprilie), asigurarea repatrierii

celor aproape 70.000 de refugiaŝi namibieni (din Angola, Zambia şi

Botswana, proces inaugurat pe 15 mai) şi organizarea alegerilor pentru

Adunarea Constituantă (programate iniŝial pe 1 noiembrie şi decalate

ulterior pentru 7 noiembrie).

Deşi corpul electoral cuprindea doar 701.483 persoane cu drept de

vot, ONU a decis o consultare elaborată, desfăşurată pe parcursul a

cinci zile (7-11 noiembrie 1989). Participarea la urne a depăşit chiar şi

cele mai optimiste aşteptări: 670.273 persoane, adică 92% din

electorat144

. În competiŝia pentru totalul de 72 de locuri ale Adunării au

intrat 10 partide şi coaliŝii de partide. Dintre toate, se detaşau SWAPO

şi DTA. Formaŝia lui S. Nujoma era aureolată de lupta de 22 de ani, ce

a reprezentat „cel mai lung război de eliberare din istoria

contemporană”145

. Având în vedere trecutul istoric dar şi programul

unificator al mişcării sale, Sam Nujoma se dovedea sigur de reuşită: noi

ştim că SWAPO va fi forŝa politică cea mai importantă”146

. Conştient de

însemnătatea exerciŝiului democratic, el adăuga: „SWAPO nu se teme

de concurenŝa reprezentată de alte partide şi organizaŝii politice. Suntem

încrezători că vom obŝine victoria în alegeri”147

. În ce priveşte campania

electorală, SWAPO a mizat pe două teme majore: independenţa şi

reconcilierea. Din nou, cuvintele lui Nujoma se dovedeau sugestive:

«Acum, când războiul s-a terminat, vă cer tuturor să vă alăturaŝi

SWAPO şi să ne îndreptăm împreună spre libertate şi independenŝă»148

;

după care a completat: «Suntem gata să uităm şi să iertăm toate

abuzurile comise împotriva noastră, dar cealaltă parte trebuie să

acŝioneze în acelaşi spirit constructiv»149

(vocaŝia naŝională, manifestată

de SWAPO, era probată şi de faptul că din cei 72 candidaŝi ai săi, 6

proveneau din rândul albilor).

În antiteză cu SWAPO se afla DTA, ce reprezenta „interesele

cercurilor conservatoare, aproape în exclusivitate ale albilor”150

.

144

Idem, nr. 46, 16 nov. 1989, p. 14. 145

Idem, nr. 13/1989, p. 12. 146

Idem, nr. 42/1977, p. 29. 147


Vezi Lumea, nr. 44, 2 nov. 1989, p. 18. 149

Ibidem. 150

Ibidem.


247

Gruparea lui Dirk Mudge a desfăşurat o campanie în stil occidental,

arătând că dispune de „impresionante fonduri”151

, pe care nu ezita să le

„dezvăluie ostentativ”152

. De altfel, chiar liderul DTA recunoştea public

donaŝiile primite: «companiile care ne susŝin sunt sud-africane sau

(vest)-europene»153

. Încă din epocă se ştia că „Africa de Sud a cheltuit

aproape 50 de milioane [dolari] în sprijinul campaniei electorale a

partidelor prietene”154

. În ciuda logisticii impresionante, dublate de „o

autentică strategie a tensiunii orchestrată de Pretoria”155

, victoria

SWAPO nu a putut fi împiedicată. Rezultatele finale, publicate pe 14

noiembrie, creditau SWAPO cu 384.567 de sufragii, adică 57,33% din

voturi. Cuantificate, aceste procente echivalau cu 41 de locuri în

Adunarea Constituantă. Pe locul secund se plasa DTA, cu 191.532 de

voturi (28,55%), ce-şi adjudeca 21 din locurile Adunării156

. Astfel,

gruparea sprijinită de RSA devenea „a doua forŝă politică din ŝară după

SWAPO”157

. Restul de 10 locuri erau repartizate unui număr de cinci

formaŝiuni mai mici: Frontul Democratic Unit (4), Acŝiunea Creştină

Naŝională (3), respectiv Frontul Patriotic Naŝional, Convenŝia Federală

din Namibia şi Frontul Naŝional din Namibia (câte un loc)158

.

Lucrările Adunării Constituante au fost deschise în ziua de 21

noiembrie; încă din prima sesiune, ea şi-a ales preşedintele în persoana lui

Hage Geingob, un fruntaş al SWAPO. Adunarea Constituantă namibiană

şi-a propus două obiective majore: dotarea ŝării cu o Constituŝie şi alegerea

preşedintelui Republicii. De asemenea, prin componenŝa sa eterogenă,

Constituanta trebuia să demonstreze faptul că reconcilierea era posibilă.

Dând dovadă de un remarcabil simŝ al responsabilităŝii, cei 72 de aleşi au

depăşit diferenŝele ideologice şi au lucrat într-o armonie desăvârşită. A

rezultat astfel o lege fundamentală considerată drept „una dintre cele mai

liberale şi mai democratice din lume”159

. Grupările moderate din

151

Ibidem. 152

Ibidem. 153

Ibidem. 154

Cf. Asie et Afrique aujourd’hui, no. 2, janv.-févr. 1990, p. 48. 155

Vezi Lumea, nr. 44/1989, p. 18. 156

Cf. Asie et Afrique..., no. 2/1990, p. 49; vezi şi Lumea, nr. 47, 23 nov. 1989, p. 14;


Lumea, nr. 44/1989, p. 18. 158

Idem, nr. 47/1989, p. 14. 159

http://en.wikipedia.org/wiki/Hage-Geingob

Viorel Cruceanu

248

Adunare, în frunte cu DTA, erau liniştite deoarece constituŝia „îndepărta

tentaŝiile socialismului şi ale naŝionalizărilor”160

. Ea mulŝumea şi

SWAPO, având în vedere că „promova unitatea naŝională, reconcilierea,

democraŝia, domnia legii, demnitatea umană” şi „garanta respectarea

drepturilor dobândite de-a lungul şi dureroasei noastre lupte pentru

libertate şi independenŝă”161

, după cum se exprima un alt lider de seamă

al organizaŝiei, Theo-Ben Gurirab. La rândul său, ziaristul Simon Malley,

un apropiat al mişcărilor de eliberare din Africa australă, aprecia

constituŝia namibiană deoarece „ea asigură desfăşurarea de alegeri oneste

şi transparente, acordând tuturor namibienilor posibilitatea să se exprime

liber, fără a se teme de cenzura presei sau de ingerinŝa guvernamentală în

domeniul libertăŝilor politice ori ale drepturilor omului”162

. Procedând la

un exerciŝiu comparativ, S. Malley considera produsul muncii primilor

deputaŝi namibieni drept „o constituŝie exemplară în comparaŝie cu actele

similare din majoritatea ŝărilor africane”163

.

Starea de comprehensiune reciprocă a transformat tranziŝia

namibiană într-un model de reuşită. Noua constituŝie a fost promulgată

la 9 februarie 1990. Apoi, pe 16 februarie, Constituanta a ales ca

preşedinte al Republicii, cu unanimitatea celor 72 de voturi, pe liderul

SWAPO, Sam Nujoma. Anterior, ea stabilise şi data independenŝei: 21

martie 1990.

Ceremoniile proclamării independenŝei au avut loc la Windhoek.

Conform protocolului stabilit, Sam Nujoma a fost proclamat preşedinte

de către secretarul general al ONU, peruanul Javier Pérez de Cuéllar

(deŝinător a două mandate, în perioada 1982-1991), ce a avut şansa

ducerii la bun sfârşit a „Planului Waldheim” (de altfel, Namibia a

devenit cel de-al 160-lea membru al ONU). La rândul său, preşedintele

sud-african Frederik de Klerk (15 august 1989-10 mai 1994) a coborât

drapelul RSA, în locul căruia a fost înălŝat drapelul Namibiei

independente. Cele două superputeri mondiale, implicate atât de mult în

destinul Namibiei, au fost reprezentate de şefii diplomaŝiilor: James

Baker (SUA), respectiv Eduard Şevardnadze (URSS). Prima zi a

independenŝei Namibiei avea să anunŝe că sfârşitul „Războiului Rece”

160


http://en.wikipedia.org/wiki/Theo_Ben_Gurirab 162

Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 64, janv. 1995, p. 16. 163

Ibidem.


249

era aproape: ea a prilejuit numeroase întâlniri între şefii de delegaŝii,

multe în premieră absolută, precum cele dintre Nelson Mandela, liderul

istoric al ANC, şi secretarul Departamentului de Stat al SUA, James

Baker, dintre preşedintele sud-african Frederik de Klerk şi ministrul

sovietic de externe, Eduard Şevardnadze, dintre preşedintele angolez

José Eduardo dos Santos şi James Baker, precum şi dintre preşedinŝii de

Klerk (RSA) şi dos Santos (Angola). România, abia ieşită din

evenimentele produse în decembrie 1989, a fost reprezentată de noul

său ministru de externe, Sergiu Celac.

Decolonizarea Namibiei are o însemnată semnificaŝie: ea „a pus

punctul final lungii istorii a colonialismului”164

pe continentul african.

Se încheia, astfel, un laborios proces, iniŝiat în anii ’60 şi care a devenit

caracteristica definitorie a Africii secolului al XX-lea.

*

* *

În ziua proclamării independenŝei a intrat în funcŝiune şi primul

guvern al Namibiei suverane, condus de Hage Geingob (el va exercita

funcŝia de prim-ministru timp de 12 ani). Era un guvern de uniune

naŝională, ce cuprindea „toate grupările politice, inclusiv minoritatea

albă”165

, alcătuit în spiritul ireversibil al voinŝei de reconciliere

naŝională, atât de pregnant manifestat în perioada de tranziŝie. Sam

Nujoma, cel care declara că dacă s-ar fi născut într-o ŝară „normală” ar

fi fost un simplu „muncitor”166

, s-a dovedit un lider politic de foarte

bună calitate. Datorită „politicii pragmatice” promovate, el a asigurat

noului stat „pacea şi stabilitatea internă”167

. Prin urmare, la următoarea

consultare electorală (8-9 decembrie 1994), Nujoma a fost reales, prin

vot direct, cu 76,3% din voturi; de asemenea, SWAPO a obŝinut o

majoritate de două treimi (55 locuri parlamentare, din totalul de 72).

Constituŝia prevedea că o persoană nu poate exercita decât maximum

două mandate, a cinci ani fiecare. În 1999, Nujoma a atins această

limită. În mod surprinzător, dar explicabil pentru o democraŝie foarte

tânără, clasa politică a fost cuprinsă de teama de necunoscut. Iată de ce,

164

Temps Nouveaux, no. 52/1989, p. 35. 165


Cf. C. Vlad, op.cit., p. 144. 167

Enciclopedia Africii, p. 184.

Viorel Cruceanu

250

s-a căzut de acord asupra unui amendament constituŝional, care să

permită preşedintelui Nujoma să candideze pentru un al treilea mandat.

Agreement-ul încheiat prevedea că „excepŝia se aplică numai lui

Nujoma”168

. Aşa se face că, la scrutinul din 30 noiembrie 1999, liderul

SWAPO a fost reales cu 76% din voturi169

, iar SWAPO şi-a reînnoit

zestrea celor 55 de locuri. Tot în 1999, Namibia a cunoscut un alt

moment de mare prestigiu: în luna septembrie, ministrul său de externe,

Theo-Ben Gurirab, a fost desemnat preşedinte al celei de-a LIV-a

sesiuni a Adunării Generale a ONU (până în septembrie 2000).

Amendamentul constituŝional a indus şi aprehensiunea că Nujoma

ar putea încerca să se eternizeze la putere. Numai că, liderul istoric al

SWAPO a dat din nou dovadă de înŝelepciune: la sfârşitul celui de-al

treilea mandat, în 2004, el s-a retras de pe scena politică. Cum era de

aşteptat, succesorul său, Hifikepunye Pohamba provenea tot din

SWAPO (76,4% din voturi la alegerile din 15-16 noiembrie 2004;

reales în 2009, cu acelaşi coeficient). Colaborator de primă oră al

„părintelui independenŝei”, Pohamba impresiona prin „asemănarea

frapantă” cu Nujoma: „aceeaşi statură, aceeaşi barbă grizonată [la care

între timp a renunŝat – nota ns.], aceleaşi lentile groase ale ochelarilor

şi chiar acelaşi punct de vedere în ce priveşte gestiunea politică”170

.

Totuşi, ei se şi diferenŝiau: „spre deosebire de exuberanŝa jovială a

predecesorului său, Pohamba se dovedeşte modest şi discret”171

. Marea

sa calitate rezidă în faptul că este „un om al consensului”172

. De fapt,

Pohamba asigură o nouă tranziŝie: el este privit „ca o punte de legătură

între era Nujoma, căreia îi aparŝine [fapt dovedit şi de datele de stare

civilă: Nujoma s-a născut la 12 mai 1929, iar Pohamba la 18 august

1935 – nota ns.] şi noua generaŝie ce-şi aşteaptă rândul”173

.

*

* *

Am văzut mai sus că momentul Cuito Cuanavale a fost crucial

168

http://en.wikipedia.org/wiki/Sam_Nujoma 169

Ibidem. 170

Vezi Jeune Afrique L’intelligent, no. 2290, du 28 nov. au 4 déc. 2004, p. 43. 171

Ibidem. 172

Ibidem. 173

Ibidem.


251

pentru independenŝa Namibiei. Implicat în vâltoarea evenimentelor,

Sam Nujoma s-a dovedit profetic: el a intuit că înfrângerea militară sud-

africană „va fi urmată de consecinŝe similare chiar în interiorul

RSA”174

. De altfel, ŝara rasismului oficializat, de la mijlocul deceniului

al nouălea, al secolului al XX-lea, nu mai semăna cu Africa de Sud din

1960 (anul brutalei represiuni de la Sharpeville, când s-au înregistrat 69

de morŝi şi 178 de răniŝi), nici cu cea din 1964, anul în care prin

„procesul Rivonia”, întreaga elită a African National Congress – ANC

(Nelson Mandela, Govan Mbeki, Walter Sisulu, Ahmed Kathadra,

Raymond Mhlaba, Elias Motsoaledi şi Andrew Mlangeni) a fost

condamnată la perpetuitate (exceptând pe Oliver Tambo, aflat în

străinătate) şi nici măcar cu RSA din 1976, anul dramei de la Soweto

(când s-au înregistrat 176 de morŝi şi 1.000 de răniŝi). La începutul

anilor ’80, RSA devenise de neguvernat. Izolarea internaŝională, criza

economică provocată de sancŝiunile dictate de ONU şi lipsa drepturilor

civile pentru populaŝia majoritară, de culoare, au aruncat ŝara pe

marginea prăpastiei. Independenŝa Angolei şi Mozambicului (în 1975),

urmată de cea a Zimbabwe (în 1980), după îndelungate războaie de

eliberare, arăta că zona australă a continentului intrase într-o eră

ireversibilă a schimbărilor.

Sub presiunea vremurilor, guvernanŝii de la Pretoria au procedat,

în septembrie 1978, la o redistribuire a responsabilităŝilor, bazată pe

continuitate: înlocuirea premierului John Vorster (compromis de eşecul

din Angola) cu Pieter Willem Botha. Numai că, noul lider era un produs

„pur şi dur” al regimului de apartheid. Mai mult, el s-a dovedit o piesă

esenŝială a acestui angrenaj: timp de 13 ani (1964-1977), Botha a

deŝinut portofoliul apărării, perioadă în care Africa de Sud s-a

transformat într-o putere militară redutabilă (dotată cu un complex

militaro-industrial propriu). Ostil oricăror concesii făcute populaŝiei

majoritare, Botha declara: «nu pot sprijini un proces de reforme care ar

duce poporul meu [în fapt populaŝia albă – nota ns.] la o curată

sinucidere»175

. O asemenea prejudecată a accentuat caracterul securitar

al regimului şi, prin urmare, guvernarea Botha a coincis cu „anii cei mai

sumbri ai apartheidului”176

. În „spatele tronului”177

premierului (devenit

174

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în New African, no. 472/2008, p. 28. 175

Cf. Time, no. 13, March 30, 1992, p. 15. 176

Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369, du 28 nov. au 4 déc. 1991, p. 15.

Viorel Cruceanu

252

în 1984 preşedinte) se afla „o forŝă tenebroasă”178

, reprezentată de

«militarocraŝia»179

regimului (armată, poliŝie, servicii secrete). Partizan

convins al «dezvoltării separate a raselor», P.W. Botha nu ezita să-şi

exprime, constant, dispreŝul faŝă de negri: «Trăim în mijlocul unor

sălbatici care vor să ne sugă sângele, care ne urăsc şi care abia aşteaptă

să ne smulgă tot ceea ce noi am dobândit»180

.

Şi totuşi, sub acest politician ultraconservator, s-au produs

primele semne ale dezgheŝului. Astfel, în martie 1982, celebrii deŝinuŝi

ai ANC au fost transferaŝi de pe sinistra „Robben Island”, la „Pollsmoor

Prison”, pe continent, în apropiere de Cape Town, fapt ce a permis şi „o

ameliorare a condiŝiilor de detenŝie”181

. În epocă s-a speculat că gestul

avea ca scop „să pună capăt influenŝei bătrânilor lideri asupra noii

generaŝii de activişti negri încarceraŝi la Robben Island, proces cunoscut

sub numele de «Universitatea Mandela»”182

. Ulterior, mutarea s-a

dovedit strategică: ea a avut menirea să ofere „posibilitatea unui contact

discret între ei [deŝinuŝii ANC – nota ns.] şi guvernul sud-african”183

.

Pasul următor l-a reprezentat „reforma constituŝională”, din

septembrie 1984, ce instituia sistemul prezidenŝial. Ea a fost însoŝită şi

de o deschidere spre populaŝiile metisă şi indiană (2,5 milioane de

persoane), care primeau drepturi politice. Aşa se face că, pe 25 ianuarie

1985, a început să funcŝioneze cel dintâi „parlament multirasial”,

prevăzut cu trei camere (pentru albi, metişi şi indieni). Numai că,

asocierea celor două categorii etnice s-a dovedit formală, fapt

demonstrat de „competenŝa insignifiantă a camerelor parlamentare

speciale în care erau reprezentate fiecare din aceste populaŝii”184

.

Liderul din exil al ANC, Oliver Tambo, aprecia că „aceste mici

modificări ar fi fost semnificative în urmă cu douăzeci de ani”185

. El

respingea „pseudo-reforma” deoarece „întreaga structură de stat este

177

Temps Nouveaux, no. 27/1990, p. 25. 178

Ibidem. 179

Ibidem. 180

Cf. Jeune Afrique, no. 2391, du 5 au 11 nov. 2006, p. 49. 181

M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of Independence,

London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 433. 182

http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela 183

Ibidem. 184

Cf. Lumea, nr. 37, 12 sept. 1985, p. 14. 185

Vezi interviu cu O. Tambo în Newsweek, în idem, nr. 36, 4 sept. 1980, p. 25.


253

neatinsă (...). Nu este acceptabilă pentru că populaŝia majoritară din

Africa de Sud nu este luată în considerare (...). [Ea] este concepută

astfel încât să menŝină starea de lucruri şi să asigure, în continuare,

puterea pentru minoritatea albă, negrii fiind total excluşi”186

. În mod

tranşant, Tambo adăuga: „Nu vrem să fim guvernaŝi. Nu mai vrem ca

deciziile care ne privesc să fie luate de alŝii şi nu mai vrem să fim

sclavi. [Noi] vrem să guvernăm”187

. Invocând «Charta Libertăţii»,

elaborată încă din 1955 la Kliptown, liderul partidului populaŝiei

majoritare devenea cât se poate de explicit. „Obiectivul nostru este de a

elimina (...) întreg sistemul reprezentat de apartheid (...). [Dorim] o

Africă de Sud lipsită de orice formă de rasism şi în care democraŝia să

guverneze, pentru ca poporul african să capete controlul deplin asupra

destinului său (...)”188

.

Pieter Botha a fost un personaj al contrastelor. Politician cu

anvergură, el încerca să se situeze, în cadrul „National Party” (NP),

între stânga liberală şi dreapta ultraconservatoare. Deşi mai apropiat de

ultima, el era considerat un «luminat»189

al acestui curent. Marele său

merit constă în faptul că a tolerat discuŝiile din partid şi din guvern vis-

à-vis de necesitatea găsirii unei soluŝii politice interne. Aşa s-a ajuns la

întocmirea unui document secret pentru uzul „Consiliului de Securitate”

al RSA, în care şeful Serviciilor speciale, Neil Barnard, propunea, nici

mai mult, nici mai puŝin decât eliberarea lui Mandela. Ei bine, «marele

crocodil» (cum i se spunea lui P.W. Botha) şi-a însuşit sugestia şi, la

începutul lui februarie 1985, a propus, public, eliberarea lui Mandela,

dar cu o condiŝie: ca liderul african să-şi asume, în numele ANC,

renunŝarea la „lupta armată”. Ajunşi în acest punct, trebuie să facem o

precizare: timp de cinci decenii, după constituirea sa (8 ianuarie 1912),

ANC şi-a fundamentat doctrina pe gandhism (rezistenţa pasivă şi

nonviolenţa)190

. De altfel, Mahatma Gandhi a elaborat concepŝia ce

avea să ducă la independenŝa Indiei (1947), „pornind tocmai de la

propria experienŝă, trăită în Africa de Sud (în perioada 1893-1914),

186

Ibidem. 187

Vezi interviu cu O. Tambo în Le Nouvel Observateur, în idem, nr. 29, 14 iul. 1977,

p. 29; idem, nr. 34, 19 aug. 1976, p. 27. 188

Interviu cu Oliver Tambo, în Lumea, nr. 19, 3 mai 1973, p. 6. 189


Vezi V. Cruceanu, Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003,

p. 38-41.

Viorel Cruceanu

254

unde, ca tânăr jurist, a activat în slujba comunităŝii indiene stabilite

aici”191

. Gandhi nu a reuşit să provoace schimbările dorite în Africa de

Sud, dar şi-a atras consideraŝia multor localnici, inclusiv a

intransigentului lider al populaŝiei albe, Jan Christiaan Smuts (viitor

prim-ministru, în perioada 1919-1924), ce declara, pe ton admirativ:

«oameni ca el ne izbăvesc de rutina lucrului comun şi a

zadarnicului»192

. Perenitatea gandhismului este evidenŝiată şi de Nelson

Mandela care îl considera pe Gandhi atât „cetăŝean indian, cât şi

cetăŝean sud-african”193

, deoarece „ambele ŝări au contribuit la

afirmarea geniului său intelectual şi moral”194

.

Schimbarea doctrinară a ANC a intervenit după momentul

Sharpeville (21 martie 1960). Atunci, în rândurile partidului s-au

delimitat două curente: „unul pacifist, condus de preşedintele Albert

Luthuli [conducător al ANC în perioada 1952-1967 – nota ns.], adept al

strategiei nonviolente (recompensat pentru aceasta, în toamna lui 1960,

cu Premiul Nobel pentru Pace), şi un altul, radical, animat de N.

Mandela, O. Tambo şi W. Sisulu, convins că nu mai exista o altă

variantă decât lupta armată. Partidul şi-a păstrat unitatea deoarece A.

Luthuli a admis ca adepŝii căii radicale să poată constitui o organizaŝie

paralelă în interiorul ANC”195

. Aşa a apărut „aripa militară a ANC”196

,

cunoscută sub numele de «Umkhonto we Sizwe» («Lancea naţiunii»),

coordonată de dinamicul Nelson Mandela. Referindu-se la acest

moment, Mandela declara, în martie 1961, în faŝa unor cameramani

BBC: «Mulŝi dintre adepŝii noştri simt că este inutil să vorbim de pace

şi să folosim mijloace nonviolente în faŝa unui guvern care răspunde

doar cu atacuri sălbatice împotriva unor oameni neînarmaŝi şi fără

apărare. Cred că a sosit timpul, în lumina unei asemenea experienŝe, să

ne gândim dacă metodele pe care le-am aplicat până acum sunt

adecvate»197

. Reafirmându-şi crezul că «Africa de Sud este o ŝară

191

Ibidem, p. 38. 192

J. McGeary, Mohandas Gandhi, în Time, vol. 154, no. 27, December 31, 1999,

p. 90. 193

N. Mandela, Gandhi – The Sacred Warrior, în Ibidem, p. 94. 194

Ibidem. 195

Vezi V. Cruceanu, Nelson Mandela: o legendă vie, în Magazin istoric, nr. 7

(376), iul. 1998, p. 73. 196

Ibidem. 197

Vezi textul interviului în The Miracle of Freed Nation, Cape Town, Don Nelson


255

plurirasială» şi că «este destul loc pentru toate rasele în această ŝară»198

,

Mandela şi-a propus ca lupta armată să „nu provoace victime

omeneşti”199

. Iată de ce, ŝintele «Umkhonto we Sizwe» au fost „staŝiile

electrice, unităŝile economice şi clădirile guvernamentale, atacate cu

bombe artizanale, cu precădere în cursul nopŝii sau după orele de

program”200

.

Operaŝiunile de gherilă s-au declanşat la 16 decembrie 1961 şi au

avut un profund impact asupra opiniei publice. Însă, regimul sud-

african se bizuia pe aportul unor servicii secrete redutabile. Pe baza

informaŝiilor culese acestea au reuşit, în zorii zilei de 12 iulie 1963, să

captureze, într-o locuinŝă conspirativă din cartierul Rivonia (nordul

Johannesburgului), pe cei şapte principali conducători ai ANC din

clandestinitate, în frunte cu Nelson Mandela201

. Practic, „lupta armată”

a fost înăbuşită din faşă. Ea a rămas un obiectiv esenŝial al ANC202

dar,

în următoarele două decenii şi jumătate, „din cauza represiunii, acŝiunea

ANC-ului a fost mai ales sindicală şi diplomatică”203

. Fiind vorba de un

principiu, Mandela a refuzat, la 10 februarie 1985, „oferta de eliberare

condiŝionată făcută de Pieter W. Botha”204

. Mesajul a fost citit de fiica

sa, Zindzi Mandela, care preciza că „este bine de ştiut că tatăl meu nu

va părăsi închisoarea în condiŝiile stabilite de Botha”205

. În mesaj se

preciza că Mandela „respinge violenŝa, dar că îşi doreşte legalizarea

ANC pentru a putea negocia cu guvernul”206

. Mai mult, cel mai

cunoscut prizonier politic din lume afirma că nu va pune niciodată

„interesele personale” mai presus „de cauza poporului său”207

. În plus,

Mandela, cunoscând situaŝia din teren, cerea imperativ ca „preşedintele

să renunŝe la violenŝă”208

. Într-adevăr, societatea sud-africană devenise

Publishers and Sunday Times, 1994, p. 17. 198

Ibidem. 199

V. Cruceanu, Nelson Mandela..., p. 73. 200

Ibidem. 201

Vezi amănunte în Ibidem, p. 74. 202

Vezi interviul cu O. Tambo din Der Spiegel, în Lumea, nr. 36, 5 sept. 1985, p. 24-25. 203

Cf. Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane , Bucureşti, Editura

Univers Enciclopedic, 2006, p. 33. 204

Lumea, nr. 37/1985, p. 14. 205

The Miracle of..., p. 9. 206

Ibidem. 207

Ibidem. 208

http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela

Viorel Cruceanu

256

o societate a violenŝei, mai ales în faimoasele «oraşe dormitor»

(«townships») ale negrilor. Desigur, Mandela avea dreptate: regimul

segregaŝionist deŝinea monopolul violenţei. Poziŝia liderului ANC era

validată şi de atitudinea episcopului anglican, Desmond Tutu (devenit,

la 16 octombrie 1984, al doilea sud-african de culoare recompensat cu

Premiul Nobel pentru Pace). Exasperat de „terorismul de stat al

regimului rasist”209

, episcopul avertiza: «nu ne vom mai supune legilor

injuste şi inechitabile. Va veni o vreme când vom avea de ales între

două rele: între opresiune sau răsturnarea prin violenŝă a regimului

opresiv»210

.

Mandela a revenit în centrul atenŝiei, în noiembrie 1985, când a

fost internat la spitalul „Volks” din Cape Town şi supus unei operaŝii de

prostată. Modul în care decurgea convalescenŝa a reprezentat un

excelent pretext pentru ca bolnavul să primească vizita unui înalt

demnitar al regimului: Kobie Coetzee, ministrul justiŝiei. Întâlnirile s-au

reluat după întoarcerea lui Mandela la „Pollsmoor Prison”, dar şi la

„Victor Verster Prison”, unde liderul ANC a fost mutat, în 1988,

suferind de tuberculoză. Trebuie spus că negocierile au implicat doar pe

Mandela (care avea acceptul colegilor săi de detenŝie) şi că, datorită

atitudinii rigide impuse de Botha, „s-au realizat doar mici progrese”211

(unul dintre acestea fiind eliberarea lui Govan Mbeki, pe 5 noiembrie

1987, din considerente de sănătate).

„Un moment de cotitură”212

s-a produs în anul 1986 când a avut

loc o întâlnire, la Dakar (Senegal), între „o delegaŝie alcătuită din

academicieni, politicieni şi conducători ai bisericii”213

, condusă de

liderul opoziŝiei liberale albe, Frederik van Zyl Slabbert, şi o delegaŝie

din exil a ANC, în frunte cu Thabo Mbeki, responsabilul partidului

pentru probleme externe. Au urmat şi alte contacte, la Lusaka (în

Zambia, unde se afla cartierul general al ANC) şi la Londra, cărora li s-au

alăturat şi mediul de afaceri din RSA. Procesul, cunoscut sub numele

«getting to know you»214

a avut rezultatele scontate: „albii şi negrii

sud-africani au reuşit să se cunoască unii pe alŝii şi au încercat să

209

V. Cruceanu, Gandhi şi..., p. 39. 210

Ibidem; vezi şi Time, vol. 154, no. 27/1999, p. 102. 211

http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela 212


Ibidem; vezi şi Newsweek, no. 22, May 31, 1999, p. 42. 214

Cf. The Miracle of..., p. 8.


257

înŝeleagă punctele de vedere, aspiraŝiile şi temerile unora şi ale

altora”215

. Deşi nu au condus la rezultate spectaculoase, aceste întâlniri,

organizate între oameni „ce trăiau în lumi diferite”216

, au creat

premisele apariŝiei unei încrederi reciproce bazate pe „ideea unui stil de

viaŝă alternativ, care să includă, pe baze egale, pe toŝi sud-africanii”217

.

Această dinamică a dialogului nu a rămas fără ecou. Prin urmare,

la 5 iulie 1989, la reşedinŝa particulară a preşedintelui a avut loc „o

întâlnire privată senzaŝională”218

(la o ceaşcă de ceai, pe durata a 45 de

minute) între P.W. Botha şi N. Mandela. Din nefericire, „marele

crocodil” nu s-a dezminŝit; el s-a dovedit „captivul dogmelor

anchilozate”219

şi, în consecinŝă, „încercarea a rămas într-un punct

mort”220

. Acest nou impas a exasperat chiar şi pe unii dintre liderii NP.

Pentru aceştia nu exista decât o singură soluŝie: „ca Botha să părăsească

scena”221

. Ei bine, lucrurile s-au precipitat şi, diminuat de un accident

vascular cerebral, Botha s-a retras pe 14 august 1989, după un diferend

(un simplu pretext!?) cu doi dintre miniştrii săi (printre care

competentul ministru de externe, Roelof Botha).

În locul lui Botha, Parlamentul a ales ca preşedinte pe ministrul

educaŝiei, Frederik Willem de Klerk (care, după cinci săptămâni de

interimat, a fost instalat oficial pe 20 septembrie 1989). Cu de Klerk s-a

inaugurat o nouă etapă în istoria RSA: cea a reformelor. De altfel, noul

preşedinte s-a dovedit un veritabil «Gorbaciov sud-african», iar, prin

extensie, programul său înnoitor a fost numit «Pretoriastroika».

Trecutul şi faptele trecutului nu-l recomandau pentru un asemenea rol.

El provenea din structurile establishment-ului: era „strănepot de

senator, nepotul unui fost şef de guvern şi fiul unui ministru”222

.

Crescut „într-un mediu conservator, impregnat de un calvinism

riguros”223

, de Klerk „venea din rândurile dreptei cele mai profunde”224

.

215

Ibidem. 216

Cf. Time, no. 27, July 6, 1992, p. 18. 217



Ibidem. 220

Ibidem. 221


La force tranquille de l’Afrique de Sud, în L’Express, no. 2085, 28 juin 1991,

p. 25. 223

Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369/1991, p. 14. 224

Ibidem.

Viorel Cruceanu

258

Ca membru al Parlamentului, s-a remarcat „prin luările de poziŝie ale

unui conservatorism fără fisuri”225

. Apoi, în calitate de ministru, s-a

dovedit „în totalitate, devotat cauzei apartheidului”226

, fiind etichetat

drept «fiul spiritual»227

al lui Pieter Botha. În pofida întregului său

„cursus honorum”, acest om „a fost primul care a înŝeles, printre cei

cinci milioane de descendenŝi ai coloniştilor albi, că nimic nu mai putea

fi ca înainte, în Africa de Sud de la sfârşitul anilor ’90”228

. Prin urmare,

el „a făcut exact contrariul a ceea ce preconiza în trecut”229

şi s-a

metamorfozat, brusc, într-un „reformator luminat ce şi-a surprins

partizanii prin curajul său”230

.

De la început, de Klerk s-a impus ca „un om de echipă, echilibrat

şi meticulos, un om pe care se poate conta”231

. În plus, noul preşedinte

se dovedea seducător, cu „maniere făcute să placă”232

. Conştient de

rolul asumat, el a deschis numeroase „şantiere”. Iată, în cele ce

urmează, principalele momente ale programului de reforme:

● 15 octombrie 1989: eliberarea camarazilor lui Mandela din

„lotul Rivonia”. Gestul a fost urmat de întâlnirea de Klerk-Mandela, din

12 decembrie, în timpul căreia cei doi lideri au căzut de acord asupra

„investigării mijloacelor care să ducă la o reglementare paşnică a

conflictului rasial”233

. Aceste discuŝii au avut două consecinŝe majore:

pe de o parte, ele au probat că de Klerk şi Mandela au un limbaj comun,

fiind „personalităŝile politice cele mai influente din Africa de Sud”234

;

pe de altă parte, ele au marcat „legalizarea de facto a ANC”235

.

● 2 februarie 1990: discurs istoric al preşedintelui de Klerk în

Parlamentul de la Cap, început cu următoarele cuvinte: «Alegerile

generale din 6 septembrie 1989 au plasat ŝara noastră, în mod

irevocabil, pe calea unei schimbări radicale»236

. Amintind că «privirile

225

Ibidem. 226

La force..., p. 25. 227

Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369/1991, p. 15. 228

Ibidem, p. 14. 229

Ibidem, p. 15. 230

Ibidem. 231

Cf. Temps Nouveaux, nr. 27/1990, p. 24. 232

Ibidem, p. 25. 233

Idem, nr. 7/1990, p. 18. 234

Ibidem. 235

Ibidem. 236

Vezi discursul preşedintelui de Klerk, în The Miracle of..., p. 10.


259

guvernelor responsabile din întreaga lume sunt aŝintite asupra

noastră»237

, preşedintele sublinia că «scopul nostru este o nouă şi justă

împărŝire a sarcinilor constituŝionale, în care fiecare locuitor se va

bucura de drepturi, tratament şi oportunităŝi egale, în toate sferele

strădaniilor noastre – constituŝional, social şi economic»238

. Determinat

«de a continua, cu încredere şi convingere»239

pe calea reformelor,

preşedintele a transmis «un mesaj al speranŝei»240

, anunŝând legalizarea

celor trei partide ce au combătut sistemul de apartheid: African

National Congress (ANC), Pan Africanist Congress (PAC) şi South

African Comunist Party (SACP). Această oficializare reprezenta

«începutul unei noi Africi de Sud»241

, bazat pe o societate pluralistă.

● 11 februarie 1990: eliberarea lui Nelson Mandela, ultimul din

„lotul Rivonia”, după 27 ani de detenŝie. Momentul a fost urmat de

ample manifestaŝii de bucurie ce au avut loc în majoritatea marilor

oraşe sud-africane. Instinctul colectiv sugera majorităŝii de culoare că

asista la începutul sfârşitului sistemului de apartheid, pe care Mandela

îl considera drept „forma cea mai structurată a dominării şi

discriminării rasiale, pe care lumea a cunoscut-o după cel de-al doilea


. De acum înainte, de Klerk şi Mandela vor forma un

tandem (în interiorul căruia, treptat, s-a detaşat impresia că „veritabilul

şef de stat sud-african”243

este Mandela) care, întemeiat pe voinŝă

comună şi încredere reciprocă, va conduce RSA pe calea reconcilierii

(deşi au existat numeroase momente de suspiciune, de criză chiar –

precum asasinarea lui Chris Hani, 50 ani, considerat „cel mai

charismatic lider de culoare”244

după Mandela, şi „posibil succesor”245

al acestuia).

● 30 iunie 1991: abolirea, la capătul unui proces legislativ

laborios, ce a acoperit o perioadă de cinci luni, a tuturor legilor

237

Ibidem, p. 11. 238

Ibidem, p. 10. 239

Ibidem, p. 11. 240

Ibidem. 241

Ibidem, p. 10. 242

N. Mandela, Quand Histoire rime avec espoir, în Jeune Afrique L’intelligent, no.

2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 74. 243

Cf. Le Nouvel Observateur, no. 1496, du 8 au 14 juillet 1993, p. 49. 244

Newsweek, no. 16, April 19, 1993, p. 28; vezi amănunte şi în Time, nr. 16, April

19, 1993, p. 37. 245

Newsweek, no. 16/1993, p. 28.

Viorel Cruceanu

260

discriminatorii şi segregaŝioniste246

. De acum înainte, negrii deveneau

subiect de drept civil, dobândind egalitatea în drepturi cu albii.

● 17 martie 1992: Referendumul cu participarea exclusivă a

electoratului alb, chemat să aprobe („da”) sau să respingă („nu”)

politica de reforme a preşedintelui de Klerk. Prezenŝa la urne a

impresionat: 85% dintre albii cu drept de vot. De asemenea, rezultatul a

fost peste aşteptări: 68,6% din cei ce şi-au exprimat votul au optat pentru

„da”. Printr-un asemenea exerciŝiu democratic, grupul etnic privilegiat

până atunci şi-a dat asentimentul pentru crearea „unui nou sistem politic,

menit să permită şi deplina participare [la viaŝa publică – nota ns.] a

majorităŝii de culoare”247

. Vizibil satisfăcut, preşedintele declara:

«Astăzi, am închis cartea apartheidului»248

. La rândul său, într-un

interviu acordat revistei Time, Govan Mbeki declara că rezultatul

scrutinului „linişteşte şi dovedeşte majorităŝii de culoare că pacea este

posibilă, că reconcilierea naŝională este posibilă, că acŝiunea comună, ca

un singur popor, indiferent de culoarea pielii, este posibilă”249

.

● 15 octombrie 1993: Recunoaşterea internaŝională a eforturilor

de transformare a Africii de Sud: preşedintele de Klerk şi Nelson

Mandela (ales preşedinte al ANC, la 5 iulie 1991, în locul prietenului

său, Oliver Tambo, grav bolnav) au fost recompensaŝi cu Premiul Nobel

pentru Pace. Preşedintele sublinia, la ceremonia decernării de la Oslo,

că răsplata survenea în momentul în care «speranŝa şi-a făcut locul în

inima poporului nostru»250

, iar Mandela întărea că a sosit vremea «să

construim Africa de Sud a visurilor noastre»251

.

● 27-29 aprilie 1994: primele alegeri generale multirasiale şi

pluraliste („The Election Day”), bazate pe principiul ce a reprezentat

constanta istorică a cerinŝelor ANC: „One Man, One Vote”. Scrutinul

s-a desfăşurat „free and fair” şi a reprezentat „încoronarea triumfului

luptei antiapartheid”252

. În competiŝie s-au înscris 27 de partide şi

coaliŝii de partide. Cum era de aşteptat, consultarea electorală s-a

246

Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2320, du 26 juin au 2 juillet

2005, p. 43. 247

Cf. Time, no. 13/1992, p. 14. 248

Ibidem. 249

Ibidem, p. 16. 250


Ibidem. 252

Newsweek, no. 18, May 2, 1994, p. 13.


261

încheiat cu o strălucită victorie a ANC, care a obŝinut 62,65% din voturi.

Pe locul al doilea s-a clasat NP, al preşedintelui de Klerk, cu 20,39% din

sufragii. A urmat, în poziŝia a treia, gruparea Inkatha-Freedom Party, a

şefului zulu Mangosuthu Buthelezi, cu 10,3% din preferinŝele

electoratului. Cuantificarea procentelor conferea ANC o largă majoritate

parlamentară, cu 250 de locuri din cele 400 ale Parlamentului

(bicameral). Conform Constituŝiei, forul legislativ desemna şeful statului.

Prin urmare, la 9 mai 1994, Nelson Mandela devenea primul negru ales

preşedinte al RSA. Evenimentul are simbolistica sa: el punea capăt „unui

regim exclusivist, vechi de 350 de ani”253

. Mandela a fost instalat oficial,

la 10 mai 1994, în cadrul unor manifestări grandioase, transmise de toate

marile canale de televiziune (transmisie preluată inclusiv în România) şi

la care au participat delegaŝii oficiale din 150 de ŝări ale lumii, dintre care

42 reprezentate la nivel de şef de stat sau de guvern. Începea astfel ceea

ce revista Le Nouvel Afrique-Asie numea „era Mandela”254

. A doua zi se

instala un guvern de uniune naŝională, alcătuit din 17 miniştri ANC, 6

miniştri NP şi 4 miniştri proveniŝi din rândurile Inkatha. Ca şef al

executivului, preşedintele era secondat de un prim-vicepreşedinte

desemnat de ANC (Thabo Mbeki) şi un vicepreşedinte propus de NP

(Frederik Willem de Klerk).

Nelson Mandela a condus Africa de Sud pe durata unui singur

mandat prezidenŝial (1994-1999). A fost perioada celor „cinci ani

fondatori”255

, pe parcursul cărora înŝeleptul lider al ANC (născut la 18

iulie 1918, la Qunu, într-o zonă rurală din provincia Cap Oriental, în

familia regală Thembu, componentă a însemnatului grup etnic

Xhosa)256

, s-a dovedit garantul reconcilierii şi unităţii naţionale. El

însuşi scria: „Lumea gândea că suntem meniŝi să ne autodistrugem

printr-un sângeros război civil şi rasial. Or, nu doar am evitat o

asemenea conflagraŝie, dar am creat una din societăŝile democratice

nonrasiale şi nonsexiste printre cele mai exemplare şi mai progresiste

din lumea contemporană”257

. În acelaşi registru, ziarul Sunday Times

253

V. Cruceanu, Nelson Mandela..., p. 74. 254

Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 55, avril 1994, p. 8-12. 255

N. Mandela, Quand Histoire..., p. 75. 256

Vezi amănunte biografice despre Nelson Mandela, în Lumea Magazin, nr. 7, iul.

1998, p. 74-75; vezi şi interviul cu Nelson Mandela în Vogue, no. 742, déc. 1993/janv.

1994, p. 150-153 (vezi în plus şi p. 165-167). 257

N. Mandela, Quand Histoire..., p. 74.

Viorel Cruceanu

262

scria că, «Noi, poporul Africii de Sud, am creat un miracol [subl.ns.].

Noi am realizat ceea ce puŝine popoare din această lume gândeau că

vom reuşi: ne-am găsit noi înşine libertatea, ne-am construit o

democraŝie şi am realizat toate acestea fără război sau revoluŝie»258

.

Ideea este reluată şi de scriitorul alb, André Brink, pentru care

«miracolul sud-african» consta în „coexistenŝa dintre visuri şi

realitate”259

, dar şi în faptul că „viaŝa de zi cu zi a devenit posibilă între

comunităŝi care niciodată nu au cunoscut semnificaŝia normalităŝii”260

.

La rândul său, arhiepiscopul Desmond Tutu evidenŝia că «transformarea

Africii de Sud dintr-un stat care semăna dezbinarea şi ura într-un stat ce

promovează pacea şi reconcilierea este un miracol al timpurilor

moderne»261

. În sfârşit, publicistul britanic Anthony Sampson, specialist

în probleme ale Africii australe, reliefa rolul istoric jucat de Mandela,

datorită căruia Africa de Sud s-a prefigurat într-un „model de

reconciliere şi colaborare rasială”262

, şi a cărui luptă a permis „triumful

justiŝiei, moralei şi a demnităŝii omului”263

.

După un leadership de cinci ani, Madiba (numele clanic al lui

Mandela) a considerat că a sosit momentul schimbului de generaŝie. El

s-a retras la 15 iunie 1999 lăsând în urma sa, conform fericitei expresii

a lui Béchir Ben Yahmed, fondatorul revistei Jeune Afrique, imaginea

de „sfinŝenie rătăcită în viaŝa publică”264

. Anii de putere nu i-au erodat

popularitatea ci, din contră, i-au sporit-o. Aşa se face că, plecarea i-a

fost omagiată de expresii precum «cel mai popular preşedinte de pe

planetă» sau «şeful de stat al secolului». Alături de el s-au aflat, din

nou, membrii „lotului Rivonia”, care au avut şansa divină să fie martorii

marilor schimbări265

(unii au participat chiar la actul decizional, în

258


A. Brink, The Ordinary Is Miraculous, Too, în Newsweek, nr. 20, May 20, 1996,

p. 27. 260

Ibidem. 261

Vezi V. Cruceanu, Nelson Mandela, „africanul secolului”, în Dosarele Istoriei,

nr. 12 (52), dec. 2000, p. 45. 262

A. Sampson, Un arc-en-ciel inachevé, în Jeune Afrique L’intelligent, no.

2262/2004, p. 75. 263

Cf. L’Express, no. 2273, 2 févr. 1995, p. 38; vezi şi Vogue, no. 742, déc 1993/janv.

1994, p. 139. 264

V. Cruceanu, Nelson Mandela, „africanul secolului”, p. 46. 265

Deŝinuŝii negri din „lotul Rivonia” au avut un destin extraordinar. Ei au beneficiat

de şansa unei reparaŝii divine, supravieŝuind condiŝiilor abominabile din detenŝie şi


263

calitate de membri ai Parlamentului). De-a lungul anilor ce au urmat,

ANC şi-a consolidat palmaresul la succesivele alegeri generale (1999,

2004, 2009), desemnând în magistratura supremă a ŝării pe cei chemaŝi

să continue opera lui Mandela:

Thabo Mbeki – 16 iunie 1999-21 septembrie 2008;

Kgalema Motlanthe – 25 septembrie 2008-6 mai 2009;

Jacob Zuma – 9 mai 2009.

ERITREEA

Istoria Eritreei este indisolubil legată de istoria Etiopiei. Cu toate

acestea, ea a reprezentat „o entitate colonială distinctă”266

, fiind

subordonată Italiei în perioada 1890-1941. Vecinătatea Mării Roşii i-a

inspirat pe stăpânii europeni când i-au dat numele, „eruthros”

însemnând „roşu”; de altfel, numele grecesc al Mării Roşii era

„Erythra thalassa”267

. Bazele organizării administrative şi economice

ale coloniei au fost puse, în perioada 1897-1907, de guvernatorul

Ferdinando Martini. Prin „Ordinamento Giudiziario”, el a împărŝit

teritoriul în „comisariate generale”, ce respectau conturul regiunilor ce

alcătuiau Eritreea, dar şi factorii tradiŝionali locali268

. Martini şi-a lăsat

amprenta asupra coloniei „prin reforme (...) în agricultura tradiŝională,

trăind, cu toŝii, momentul eliberării. Ca o recompensă pentru anii risipiŝi în închisoare,

ei au fost martorii începutului de drum, pentru care şi-au sacrificat anii tinereŝii, a noii

Africi de Sud, democratice şi multirasiale. Cel dintâi care a părăsit această lume a fost

Elias Motsoaledi (70 de ani), la 9 mai 1994, cu numai o zi înainte de instalarea

oficială ca preşedinte a lui Nelson Mandela. Au urmat, pe drumul fără de întoarcere,

Govan Mbeki, pe 30 august 2001 (la 91 de ani), Walter Sisulu, pe 5 mai 2003 (la 91

de ani), Wilton Mkwayi, pe 26 iulie 2004 (la 81 de ani) şi Raymond Mhlaba, pe 20

februarie 2005 (la 85 de ani). În momentul redactării acestor rânduri se mai aflau în

viaŝă Ahmed Kathadra (născut în 1929), Andrew Mlangeni (născut în 1926) şi Nelson

Mandela (născut pe 18 iulie 1918). 266

Jeune Afrique, no. 908, 31 mai 1978, p. 74. 267

Vezi Marea Enciclopedie. Statele lumii, Bucureşti, Editura Litera şi

„Financiarul”, 2009, vol. 9, p. 42; vezi şi Lumea Magazin, nr. 8, aug. 2000, p. 62. 268

Terre e Popoli del Mondo. Africa, vol. 8, Novara, Instituto Geografico De

Agostini, 2001, p. 366.

Viorel Cruceanu

264

crearea unei infrastructuri [şi] naşterea unor întreprinderi mici şi

mijlocii”269

. Asemenea măsuri, continuate de succesorii săi, „au

antrenat [Eritreea] într-un sistem de producŝie modern, complet diferit

de cel al ŝării vecine, Etiopia”270

. La începutul secolului al XX-lea,

italienii stabiliŝi în ŝinut au ridicat o cochetă aşezare, Asmara, ce aducea

cu „un mic oraş, de provincie, sicilian”271

. Coloniştii s-au simŝit atât de

bine aici încât cele cinci decenii de prezenŝă italiană sunt considerate o

adevărată «la belle époque»272

. Se pare că şi localnicii s-au simŝit

reconfortant, motiv pentru care ei „recunosc şi acum rolul italienilor în

geneza ŝării lor”273

.

Aventura est-africană a lui Mussolini, din timpul celui de-al

doilea război mondial, a avut drept consecinŝă, cum am văzut în

Capitolul al doilea, disoluŝia imperiului colonial italian. Astfel, italienii

au pierdut Eritreea, de facto, încă din 1941 când a fost ocupată de

britanici (a căror administrare se va prelungi până în 1952). Apoi, prin

Rezoluŝia ONU din 15 septembrie 1952, s-a decis ca Eritreea să

formeze „o entitate autonomă federată [cu] Etiopia”274

. Documentul

stabilea fostei colonii „o largă autonomie, inclusiv în domeniile apărării

şi externelor”275

. Numai că, etiopienii „nu au ŝinut cont, sub nici o

formă, de particularităŝile culturale, istorice şi politice”276

ale

eritreenilor, iar „federaŝia a fost privită ca un pas în plus spre

unificare”277

. Aşa se face că, începând din 1955, guvernul imperial

etiopian al negusului Hailé Sélassié I a urmărit, cu perseverenŝă,

anihilarea autonomiei Eritreei. Procesul a culminat cu votul

Parlamentelor de la Asmara şi Addis-Abeba, din 14 şi 15 noiembrie

1962, când cele două foruri legislative au optat pentru dizolvarea

federaŝiei şi crearea unui stat unitar. Aparenŝa votului parlamentar nu

trebuie să înşele, sub un regim poliŝienesc precum cel al negusului; în

269

Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62; vezi şi Terre e Popoli..., vol. 8, p. 366. 270


Cf. VSD, no. 820, du 20 au 26 mai 1993, p. 40. 272

Ibidem, p. 41. 273


Ibidem. 275

Idem, nr. 11, nov. 1997, p. 22; vezi şi Lumea, nr. 24, 13 iun. 1991, p. 5; vezi

amănunte în M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of

Independence, London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 209. 276

Terre e Popoli..., vol. 8, p. 367. 277

M. Meredith, op.cit., p. 209.


265

fapt, el a fost un act de anexiune, „în dispreŝul mandatului încredinŝat,

cu zece ani înainte, de către ONU”278

. În consecinŝă, din „stat federat”,

Eritreea a devenit cea de-a paisprezecea provincie a Etiopiei imperiale.

Împăratul, care a fost „artizanul anexării”279

, a gândit în termeni

geostrategici: noua provincie îi oferea o „faŝadă maritimă”280

de 1.200

kilometri, dotată cu importante porturi precum Massawa şi Assab. Însă,

eritreenii erau oameni mândri. Ei „nu au acceptat niciodată tutela

Addis-Abebei [şi] cu atât mai puŝin anexiunea impusă de Hailé Sélassié

în 1962”281

. De acum înainte, „ocupanŝii etiopieni”282

vor deveni ŝinta

tuturor mişcărilor contestatare.

Prima organizaŝie iredentistă a reprezentat-o „Eritrean

Liberation Front” (ELF), cu vagi simpatii marxiste, constituită în

1958, la Cairo, de un grup de intelectuali şi studenŝi în frunte cu Ahmed

Mohammed Nasser, Idris Muhammad Adam şi Hiruy Tadla Bayru.

Apoi, sub impulsul lui Hamid Idris Awate, s-a constituit aripa militară a

ELF („Consiliul Revoluŝionar”) ce şi-a propus „să lupte cu armele

împotriva anexării Eritreei de către Etiopia”283

. Cele dintâi focuri de

armă s-au tras la 1 septembrie 1961, în Valea Barka, în apropierea

frontierei cu Sudanul. Se inaugura „cel mai lung război de eliberare din

istoria Africii”284

, derulat pe parcursul a trei decenii. Datorită locului şi

rolului Etiopiei pe scena politică africană, lupta rebelilor eritreeni a

îmbrăcat o însemnată particularitate: ea s-a desfăşurat „fără nicio

asistenŝă externă”285

. Pe toată durata „Războiului Rece”, aliaŝii

succesivi ai Etiopiei (SUA, în timpul regimului imperial, respectiv

URSS, după înlăturartea negusului) au susŝinut cu intransigenŝă

principiul integrităŝii teritoriale a marelui stat est-african. La rândul lor,

„celelalte ŝări ale Africii au păstrat o tăcere apăsătoare, urmărind cu

stricteŝe respectarea frontierelor moştenite de la colonialism”286

.

278


L’Express, no. 2084, 21 juin 1991, p. 31. 280

Vezi Le Point, no. 976, 3 juin 1991, p. 61. 281

Ibidem. 282

Cf. Newsweek, no. 18, May 3, 1993, p. 37. 283

Jeune Afrique, no. 1009, 7 mai 1980, p. 39. 284

Idem, no. 2367, du 21 au 27 mai 2006, p. 52; vezi şi Time, no. 18, May 3, 1993, p.

51; Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62. 285

Cf. Newsweek, no. 18./1993, p. 37. 286

Vezi Jeune Afrique, no. 2367/2006, p. 52.

Viorel Cruceanu

266

În pofida aparentei fragilităŝi apriorice, gherila eritreeană a ştiut să

valorifice puŝinele atuuri de care beneficia. Este vorba, în primul rând,

de terenul „esenŝialmente muntos”287

, extrem de favorabil luptei de

partizani. Aşadar, „naŝionaliştii au putut să înfrunte, cu armele lor

lejere, formidabila putere de foc a adversarului”288

. În al doilea rând,

rebelii eritreeni au reuşit să depăşească, relativ lejer, diferenŝele

confesionale (între musulmani şi creştinii ortodocşi), asigurându-şi

susŝinerea „marii majorităŝi a populaŝiei”289

. Pare incredibil, dar pe

parcursul celor 30 de ani, minuscula gherilă eritreeană „a epuizat

armata imperială, [iar] mai apoi pe cea a revoluŝiei”290

. În plus, aşa cum

s-a întâmplat şi în alte zări, ELF a trecut, în 1970, printr-o însemnată

sciziune, datorată „divergenŝelor privind chestiunile ideologice şi

strategice”291

. Aşa s-a ajuns la desprinderea elementelor marxist-

radicale, conduse de Issayas Afewerki (instruit în tactica de gherilă în

R.P. Chineză), care au pus bazele „Eritrean People’s Liberation

Front” (EPLF). Urmările nu au lipsit: între cele două grupări a avut loc

„un sângeros război civil”292

(1971-1974). El a dat câştig de cauză EPLF

care, bizuindu-se pe o „structură centralizată şi disciplinată”293

, s-a

dovedit „mai bine structurat, mai popular şi mai combativ decât ELF”294

.

Sfârşitul acestui conflict fratricid a coincis cu prăbuşirea

regimului imperial de la Addis-Abeba. Cu siguranŝă, gherila din

Eritreea a avut rolul său în subminarea puterii împăratului Hailé

Sélassié I (al 225-lea descendent al dinastiei solomoniene, veche de trei

milenii)295

. În realitate, regimul imperial traversa o profundă criză

structurală. Principala cauză, se regăsea în „perpetuarea modului

anacronic de proprietate asupra pământului”296

, ce făcea din Etiopia „o

ŝară esenŝialmente feudală”297

, în miezul secolului al XX-lea. Pe de altă

287

Idem, no. 908/1978, p. 74. 288

Ibidem. 289

Ibidem. 290

Cf. Lumea, nr. 24/1991, p. 5. 291



Cf. Terre e Popoli..., vol. 8, p. 368. 294


Vezi amănunte biografice despre împăratul Hailé Sélassié I, la V. Cruceanu,

Portrete africane, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 45-46. 296

Idem, Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 67. 297

Terre e Popoli..., vol. 8, p. 345; vezi amănunte în M. Meredith, op.cit., p. 207.


267

parte, un alt temei determinant s-a dovedit concepŝia paternalistă a

negusului, un veritabil „ascet al puterii”298

, ce reprezenta „unicul izvor

al legii”299

. Refractar la „evoluŝia mentalităŝilor”300

, împăratul a rămas

prizonierul unei viziuni arhaice, dovedind că «ori nu a putut, ori nu a

vrut să «abdice» de la condiŝia sa de monarh de drept divin»301

. Prima

contestare majoră a statu quo-ului veşnicit de negus a reprezentat-o

tentativa de lovitură de stat a fraŝilor Girmame şi Mengistu Niuay

(acesta din urmă general şi şef al Gărzii imperiale), din 13-16

decembrie 1960, înăbuşită într-o baie de sânge302

. Au urmat, apoi,

răscoala ŝăranilor din provincia Godjam (1968), care a avut o soartă

identică, dar şi repetatele revolte studenŝeşti, iniŝiate în decembrie 1969

şi care au atins apogeul în februarie 1974. Însă, „începutul sfârşitului

pentru regimul imperial”303

l-a reprezentat seceta din 1973, când s-au

înregistrat între 100.000 şi 200.000 de victime. Cum bine s-a spus,

«catastrofele naturale pun întotdeauna în evidenŝă viciile

societăŝilor»304

. În cazul Etiopiei, „teribila foamete din 1973 (...) a lăsat

statul inert. Mulŝimile aveau, în sfârşit, curajul să protesteze [iar] forŝele

represive să nu-şi mai îndeplinească ordinele”305

. Deşi regimul se afla

într-o stare avansată de decompoziŝie, realităŝile se dovedeau atât de

înşelătoare încât, chiar pentru etiopieni, „sfârşitul dinastiei era de

neconceput la începutul anului 1974”306

. Şi totuşi, puterea lui Hailé

Sélassié agoniza, reducându-se la „splendoarea miturilor imperiale”307

de odinioară. Aşa se face că, pe parcursul anului 1974, imperiul milenar

din estul continentului a cunoscut „revoluŝia socială cea mai profundă

din a doua jumătate a secolului al XX-lea, din Africa”308

. Lovitura de

298

R. Kapuściński, Împăratul, Bucureşti, Editura Globus, 1991, p. 82. 299

Ibidem, p. 111. 300

Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic, 2006, p. 156. 301

V. Cruceanu, Portrete..., p. 45; vezi şi idem, Ultimul împărat..., p. 67. 302

Vezi amănunte în R. Kapuściński, op.cit., p. 79-94. 303

V. Cruceanu, Ultimul împărat..., p. 68. 304

Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41, 3 oct. 1974, p. 28. 305

Ibidem. 306

R. Damien, Mengistu détrône le roi des rois, în Dossiers secrets de l’Afrique

contemporaine, tome 3, Paris, J.A. Livres, 1991, p. 34. 307

Ibidem, p. 37. 308

Histoire Générale de l’Afrique, tome VIII, L’Afrique depuis 1935, édition

abrégée, Paris, Présence Africaine/UNESCO, 1998, p. 320.

Viorel Cruceanu

268

graŝie a venit din partea armatei, cea care-l salvase pe negus în 1960,

reprimând puciul Gărzii imperiale. De această dată, ea s-a făcut ecoul

profundei nemulŝumiri populare, dând semnalul schimbării prin

rebeliunea Diviziei a II-a (26 februarie 1974), staŝionată la... Asmara, în

Eritreea. În următoarele patru săptămâni, rebeliunea militarilor s-a

extins, cuprinzând marina bazată la Massawa (tot în Eritreea),

paraşutiştii de la Debre Zeit (30 kilometri de Addis-Abeba), flota

aeriană de la Dire Dawa şi, în sfârşit, Divizia a IV-a, staŝionată în

capitală. Până în toamnă, Etiopia a înregistrat o evoluŝie sui-generis

marcată de trecerea „graduală, [dar] ireversibilă”309

a puterii de la Hailé

Sélassié, la Forŝele Armate. În toată această perioadă a surprins

„absenŝa oricărei reacŝii”310

din partea împăratului. Un slujitor din

anturajul său declara: „Stăpânul nostru numai cu blândeŝea mai putea

face ceva şi a dovedit o mare înŝelepciune, renunŝând la duritate şi

încercând să-i potolească pe complotişti cu metode blânde”311

.

Observatorii scenei politice etiopiene au explicat pasivitatea negusului,

în fapt „o capitulare necondiŝionată în faŝa armatei”312

, prin dorinŝa sa

de a asigura „trecerea Etiopiei la o nouă formă, modernă, de societate,

şi salvarea monarhiei”313

. Speranŝele bătrânului „Rege al regilor”, care

simŝea „tot mai greu povara anilor apăsându-i umerii”314

, s-au dovedit

deşarte: în zorii zilei de 12 septembrie 1974 (a doua zi a Noului An

etiopian), armata a ajuns, în contestarea sa, până la picioarele tronului.

Lua sfârşit, în acest mod, „comedia loialităŝii pe care luni de zile au

jucat-o militarii”315

. Împăratul a ascultat cu un calm imperturbabil

proclamaŝia prin care reprezentanŝii armatei îi anunŝau detronarea: «Cu

toate că poporul a avut încredere în tron, ca simbol al unităŝii, Hailé

Sélassié I a folosit autoritatea, demnitatea şi onoarea tronului pentru

scopurile sale personale. Ca urmare, ŝara a ajuns în stare de sărăcie şi

decădere. În afară de aceasta, monarhul, datorită vârstei înaintate de 82

de ani, nu mai este capabil să-şi îndeplinească atribuŝiile. Ŝinând seama

de toate acestea, Majestatea Sa Imperială, Hailé Sélassié I, este detronat

309

Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41/1974, p. 28. 310


R. Kapuściński, op.cit., p. 158. 312


Cf. Lumea, nr. 39/1974, p. 19. 314

R. Kapuściński, op.cit., p. 154. 315

Ibidem, p. 178.


269

în ziua de 12 septembrie 1974, iar puterea este preluată de Comitetul

Militar Provizoriu»316

. Negusul a răspuns, apoi, cu o demnitate

imperială ce a impresionat pe cei prezenŝi: «Accept această schimbare

în Etiopia şi ştiu că astfel de schimbări se petrec în toată lumea»317

. Mai

mult, el a avut puterea să afirme că, «dacă revoluŝia este bună pentru

popor, atunci sunt şi eu pentru revoluŝie»318

. Prin actul de la 12

septembrie, se trăgea cortina istoriei peste „una dintre cele mai lungi

guvernări imperiale din lume”319

(Hailé Sélassié a guvernat 14 ani ca

regent şi alŝi 44 de ani ca împărat).

Interminabila agonie a regimului imperial şi implicarea politică a

armatei au aruncat Etiopia în haos. După confiscarea puterii, militarii au

fost exclusiv preocupaŝi de „răfuiala cu tot ce a însemnat vechiul

sistem”320

(apogeul l-a reprezentat execuŝia a 59 înalte personalităŝi ale

fostului regim, în noaptea de 23/24 noiembrie 1974, intrată în mentalul

colectiv drept „Noaptea Sfântului Clement” şi considerată de istorici

ca o variantă etiopiană a „Nopţii Sfântului Bartolomeu”321

; a urmat

apoi, suprimarea împăratului, la 27 august 1975, „sufocat cu o pernă

îmbibată în eter”322

). În egală măsură, ei s-au sfâşiat în competiŝia

pentru cele mai înalte poziŝii în stat, competiŝie soldată cu eliminarea

fizică a generalilor Aman Andom (23/24 noiembrie 1974) şi Tafari

Bante (3 februarie 1977) ce au exercitat atribuŝiile de şef de stat, după

detronarea negusului. Disputele din sânul DERG (abrevierea în limba

amhară a Comitetului Militar ce a preluat puterea) s-au încheiat cu

victoria elementelor radicale, în frunte cu lt.col. Mengistu Hailé

Mariam (instalat şef al statului la 11 februarie 1977). Sub conducerea

acestui mic „Stalin african”, „pe parcursul a cincisprezece ani, vechiul

imperiu abisinian nu avea să cunoască decât lacrimi, foamete şi

disperare”323

.

Instabilitatea din Etiopia convenea de minune gherilei eritreene.

După cum am văzut mai sus, anul 1974 a adus o schimbare şi în

316

Ibidem, p. 185-186. 317

Lumea, nr. 39/1974, p. 18. 318

R. Kapuściński, op.cit., p. 188; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 216. 319

Lumea, nr. 39/1974, p. 18; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 207. 320


Vezi amănunte în Ibidem, p. 69-70. 322

Ibidem, p. 70; vezi şi idem, Portrete..., p. 46. 323

Cf. L’Express, no. 2081, 30 mai 1991, p. 21.

Viorel Cruceanu

270

configuraŝia rebeliunii din Eritreea: victoria militară a EPLF, care „ia

locul ELF ca principală grupare combatantă”324

(de altfel, în 1977,

EPLF a obŝinut primul succes remarcabil prin eliberarea oraşului

Keren). Treptat, situaŝia devine insolubilă, actorii crizei eritreene

situându-se pe poziŝii antagonice: de o parte rebelii lui I. Afewerki ,

partizani declaraŝi ai secesiunii, iar de cealaltă parte regimul lui

Mengistu, adept determinat al păstrării integrităŝii statale. Profitând de

moralul scăzut al soldaŝilor etiopieni (căderea regimului imperial nu a

ameliorat cu nimic situaŝia trupei), rebelii eritreeni au preluat iniŝiativa.

În paralel, reuşitele militare au fost însoŝite şi de un vast program de

creare a unei noi infrastructuri: în teritoriile eliberate, „luptătorii EPLF

au construit spitale, şcoli şi farmacii”325

. Ei au implementat astfel, în

zonele controlate, o formă de organizare „comparabilă cu cea realizată

de PAIGC în Guineea-Bissau”326

.

Un alt eveniment major avea să-şi pună amprenta asupra istoriei

regiunii: „războiul Ogadenului” (iulie 1977-martie 1978), provocat de

Somalia generalului Mohamed Siad Barré, cel mai fidel aliat al

Moscovei din estul Africii, până în acel moment. Pusă în faŝa unei

opŝiuni dramatice, conducerea sovietică a ales sprijinirea Etiopiei (de

confesiune ortodoxă şi de zece ori mai populată decât Somalia).

Alungarea invadatorilor somalezi a impus o implicare directă,

materializată prin prezenŝa a 1.500 consilieri sovietici, prin participarea

la lupte a 20.000 de soldaŝi cubanezi şi printr-un efort logistic cifrat la

un miliard de dolari327

. După respingerea agresorului, URSS şi Cuba s-au

afundat în conflictul intern etiopian, agravat prin intrarea în rebeliune a

provinciilor nordice Wollo, Oromo şi, mai ales, Tigre, considerată

„leagănul civilizaŝiei etiopiene”328

, dar şi „depozitara anticului regat

Axum, leagănul creştinismului în Abisinia”329

. Prin urmare,

angajamentul Moscovei a sporit, făcând din Etiopia „primul beneficiar

al ajutorului militar sovietic de pe continent”330

(ce a atins suma record

de 1,5 miliarde dolari, în 1981). Atitudinea „internaŝionalistă” sovieto-

324

http://en.wikipedia.org/wiki/Eritrean _Liberation_Front 325

Cf. Newsweek, no. 18/1993, p. 37. 326


Histoire Générale..., tome VIII, p. 535. 328

Cf. Temps Nouveaux, Moscou, no. 22/1989, p. 21. 329

Le Point, no. 976/1991, p. 61. 330

Cf. Histoire Générale..., tome VIII, p. 535.


271

cubaneză, care a funcŝionat şi în Angola, a permis consolidarea

vremelnică a regimului condus de Mengistu Hailé Mariam, supranumit

„Negusul roşu”. Pe parcursul perioadei critice determinate de „războiul

Ogadenului”, liderul militar de la Addis-Abeba a declanşat faimoasa

„teroare roşie”, soldată cu mii de victime (se spune că, „în medie, 100

de persoane au fost executate în fiecare noapte”331

).

A urmat, apoi, o nouă teribilă secetă (1984-1985). Suprapusă

prelungitului război civil, ea s-a transformat „într-un cataclism de o

amploare fără precedent”332

, înregistrându-se între unul şi 1,5 milioane

de victime333

. Profitând cu cinism de această suferinŝă umană imensă,

Mengistu „calcă pe urmele lui Pol Pot”334

şi declanşează strămutarea a

peste 12 milioane de persoane (în special din provinciile rebele Tigre şi

Wollo). Taberele destinate celor deplasaŝi (din regiunile vestice, în

proximitatea graniŝei sudaneze) se doreau a fi un model de „socialism

cooperatist”; în realitate, ele s-au transformat într-un „univers orwellian

în care domnea teroarea şi munca forŝată”335

. Încet, dar sigur, Mengistu

crea „o Etiopiei nouă, săracă şi marŝială”336

, aliniată „modelului

autoritar al socialismului de cazarmă importat”337

.

Trebuie menŝionat că, progresiv, problema eritreeană a început să

fie tratată nuanŝat în lumea comunistă. Astfel, pentru presa din

Iugoslavia şi cea a partidelor comuniste din Franŝa şi Italia,

„legitimitatea cauzei eritreene nu ridica nici o îndoială”338

. De

asemenea, aşa cum vom vedea în rândurile de mai jos, o schimbare de

atitudine s-a produs şi la nivelul elitei politice din blocul răsăritean.

Interesant este rolul jucat de regimul est-german; la iniŝiativa sa, pe

parcursul anului 1978, au avut loc primele întâlniri între reprezentanŝi ai

gherilei eritreene şi membri ai guvernului etiopian. Documente

declasificate, din arhivele unor partide comuniste, şi reunite în colecŝia

The Cold War in Africa, reliefează preocuparea URSS şi RDG pentru

găsirea unei situaŝii negociate la criza eritreeano-etiopiană. Semnificativ

331

http://upto11net./generic_wiki.php?q=tesfaye_gebre_kidan 332

Cf. Jeune Afrique, no. 1306, 15 janv. 1986, p. 38. 333

Vezi Lumea, nr. 23, 6 iun. 1991, p. 6; M. Meredith, op.cit., p. 341. 334


Ibidem, p. 39. 336

Ibidem, p. 42. 337

Temps Nouveaux, Moscou, no. 50/1989, p. 20. 338

Cf. Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 75.

Viorel Cruceanu

272

este textul din 11 mai 1978, ce redă tema discuŝiilor dintre

reprezentantul PCUS, R.A. Ulyanovsky, respectiv cel al PSUG, Friedel

Trappen. Delegatul sovietic sesiza că „marea dificultate [a problemei –

nota ns.] se datorează faptului că ideile separatiste au rădăcini adânci în

Eritreea, [fiind] foarte răspândite în rândul populaŝiei...”339

. Realist, el

evidenŝia că „marea masă a populaŝiei eritreene nu vede nici o diferenŝă

între regimul imperial al lui Hailé Sélassié şi Partidul Muncitoresc

Etiopian [partid unic, marxist-leninist, oficializat la 10 septembrie

1987, odată cu proclamarea Republicii Populare Democratice Etiopia –

nota ns.]”340

. De aceea, spunea Ulyanovsky, trebuie dovedit că

„politica PME nu se identifică, în nici un fel, cu regimul împăratului

Hailé Sélassié şi că interesele revoluŝiei etiopiene sunt în armonie cu

interesele forŝelor progresiste eritreene”341

. Delegatul sovietic reafirma

că politica PCUS „are ca scop menŝinerea unităŝii Etiopiei”342

; în ce

priveşte Eritreea, se urmărea „găsirea unei soluŝii corespunzătoare, în

cadrul statului etiopian”343

. Pornind de la aceste obiective,

reprezentantul sovietic propunea omologului său est-german o

platformă politică în patru puncte, ce trebuia supusă atenŝiei

negociatorilor eritreeni şi etiopieni. Era vorba de:

«● găsirea unei soluŝii politice şi încetarea vărsării de sânge;

● garantarea unei autonomii regionale pentru Eritreea, cu excluderea

unei independenŝe naŝionale separate,

● accesul necondiŝionat al Etiopiei la toate căile de comunicaŝie cu

porturile de la Marea Roşie;

● unificarea forŝelor progresiste ale ambelor părŝi»344

.

Formulările de mai sus probau că sovieticii au ajuns la concluzia

exactă: „acŝiunile militare, privite ca singura soluŝie în problema

eritreeană, sunt nepotrivite şi chiar periculoase”345

. De aceea,

Ulyanovsky propunea să se facă presiuni asupra lui Mengistu, pentru a-l

convinge „să se adreseze personal eritreenilor”346

. Dar, el atenŝiona că

339

Vezi Russian & East German Documents on Ethiopia and the Horn of Africa , 1977-’78, pe http://www.wilsoncenter.org 340

Ibidem. 341

Ibidem. 342

Ibidem. 343

Ibidem. 344

Ibidem. 345

Ibidem. 346

Ibidem.


273

„trebuie să procedăm cu mult tact în relaŝiile noastre cu Mengistu Hailé

Mariam”347

. Analistul PCUS, ce-l percepea pe liderul etiopian drept „un

om ce reprezintă poziŝiile internaŝionaliste”348

, se dorea precaut datorită

comportării unor fideli ai lui Mengistu, precum Berhanu Bayeh sau

Fikre Sellasie, acuzaŝi că „sunt marcaŝi de naŝionalism”349

. Până la o

eventuală înŝelegere, Ulyanovsky preconiza menŝinerea „presiunii

militare”350

asupra rebelilor, exprimându-şi temerea că separarea

Eritreei va duce la „izgonirea Uniunii Sovietice şi a celorlalte ŝări

socialiste din această regiune strategică”351

.

Documentele menŝionate ne informează că, în zilele de 7-8 iunie

1978, s-a aflat la Moscova liderul istoric al ELF, Ahmed Nasser. La

finalul discuŝiilor, Nasser a prezentat un comunicat prin care gruparea

sa „recunoştea caracterul progresist al Revoluŝiei etiopiene”, îşi exprima

„voinŝa să negocieze fără condiŝii prealabile” şi se declara „favorabil

unităŝii, pe baze comune, democratice”352

. La rândul său, revista Jeune

Afrique anunŝa că febrilitatea acestor discuŝii a avut efect şi asupra

radicalului EPLF care, în cele din urmă, a acceptat ideea «unei federaŝii

liber consimŝite între poporul eritreean şi etiopian»353

. Însă, speranŝele

într-o soluŝie negociată au fost spulberate de intransigenŝa lui Mengistu.

Evoluŝia evenimentelor a demonstrat că sovieticul Ulyanovsky s-a

înşelat: liderul de la Addis-Abeba „era mai mult un naŝionalist, decât un

marxist convins”354

. Rigiditatea sa friza absurdul: el respingea „nu doar

independenŝa, ci orice formă de federaŝie sau confederaŝie şi chiar orice

formă de autonomie eritreeană”355

. Dornici să-şi prezerve influenŝa în

Etiopia, sovieticii s-au resemnat cu perpetuarea statu quo-ului. Or, o

asemenea atitudine a generat, în continuare, mii şi mii de victime pe

câmpurile de luptă. Totul s-a modificat odată cu schimbarea vechii

gărzi, la Moscova, în 1985. Noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov , care

347

Ibidem. 348

Ibidem. 349

Ibidem. 350

Ibidem. 351

Ibidem. 352

Information on Talks of Ahmed Nasser (ELF-RC) in the URSS Solidarity

Committee, pe http://www.wilsoncenter.org 353


http://en.wikipedia.org/wiki/Mengistu_Haile_Mariam 355

Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 75.

Viorel Cruceanu

274

a moştenit un „dublu faliment, economic şi politic”356

, a imprimat un

nou curs politicii externe a URSS. Pe fondul viziunii globale, sovieto-

americane, de rezolvare a conflictelor regionale, Kremlinul a decis

reducerea drastică a dispenselor pentru regimurile sale clientelare din

lumea a treia. În consecinŝă, „lovitura e mai mult decât severă pentru

aceste regimuri care, dintr-o dată, pierd deopotrivă un model (...), un

bancher şi un protector (...) cu greutate”357

(în cazul Etiopiei, ultimele

livrări de armament sovietice au avut loc în decembrie 1989).

Dezangajarea sovietică a declanşat numărătoarea inversă pentru

Mengistu Hailé Mariam, considerat drept „ultimul dintre marii dictatori

africani”358

. În egală măsură, ea a determinat şi o schimbare a centrului

de greutate al războiului civil. De acum înainte, în afară de EPLF se vor

afirma, cu impetuozitate, şi alte grupări de gherilă, federate în

„Ethiopian People’s Revolutionary Democratic Front” – EPRDF (ce

reunea mişcările de rezistenŝă din Tigre, Shoa şi Wollo), condus de

Meles Zenawi. Adepŝii acestei structuri heteroclite, al cărei «vârf de

lance»359

îl reprezenta „Tigrayan People’s Liberation Front” – TPLF

(din care provenea Zenawi), „arătau o mare admiraŝie pentru «modelul

albanez» [comunismul lui Enver Hodja – nota ns.]”360

şi erau

consideraŝi „marxişti radicali, comparaŝi adesea cu Khmerii roşii”361

.

Coordonarea gherilei eritreene cu gherila etiopiană a fost favorizată şi

de faptul că I. Afewerki avea, la rândul său, origini tigreene. Rădăcinile

etnice comune, ale lui Afewerki şi Zenawi, au permis ca, la 23 februarie

1991, EPLF şi EPRDF să declanşeze „o ofensivă puternică împotriva

trupelor guvernamentale în nordul şi vestul ŝării”362

. După numai trei

luni, obiectivul era atins: la 21 mai, rebelii EPRDF au ocupat Addis-

Abeba, iar la 24 mai, combatanŝii EPLF intrau în Asmara. Trebuie

menŝionat că rebelii tigreeni din Etiopia „voiau să evite dezmembrarea

fostului imperiu”363

. Numai că, EPRDF „nu avea mijloacele să se opună

356

J.F. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele

noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 333. 357

Ibidem. 358

Cf. L’Express, no. 2081/1991, p. 21. 359

Idem, no. 2084, 20 juin 1991, p. 30. 360

Cf. Lumea, nr. 24/1991, p. 5. 361

Le Point, no. 976/1991, p. 61. 362

Vezi Cotidianul, nr. 10, 23 mai 1991, p. 1. 363

Le Point, no. 976/1991, p. 61.


275

puternicului EPLF”364

. Aşa se face că, la Asmara s-a constituit un

guvern provizoriu, sub conducerea lui Issayas Afewerki, ce marca, „de

facto”, secesiunea Eritreei. Se încheia, astfel, lunga paranteză a

războiului de eliberare, în timpul căruia 60.000 de eritreeni şi-au

sacrificat viaŝa.

Populaŝia eritreeană cu drept de vot a fost chemată să se pronunŝe

asupra viitorului ŝării prin Referendumul organizat în zilele de 23, 24 şi

25 aprilie 1993. Opŝiunea pentru independenŝă s-a dovedit ireversibilă:

„da” a obŝinut 99,8% din sufragii. Prin urmare, la 24 mai 1993, Eritreea

îşi proclama în mod oficial independenŝa, devenind al 53-lea stat

suveran al Africii. În aceeaşi zi, Issayas Afewerki, care între timp „a

renunŝat la retorica marxistă din timpul războiului, îmbrăŝişând

privatizările şi deschizând porŝile investiŝiilor externe”365

, a fost investit

ca preşedinte al tinerei republici. Apropierea de americani şi-a arătat

roadele, presa de peste Ocean făcându-i o prezentare elogioasă:

«Issayas Afewerki este un prototip [de luptător – nota ns.] al secolului

al XX-lea; conducător victorios al unei mişcări de gherilă, [el] a devenit

primul preşedinte al ŝării sale”366

. Mai mult, el era considerat şi un

exponent al „noii generaŝii”367

de conducători africani, alături de alŝi

lideri proamericani precum Meles Zenawi (Etiopia), Paul Kagamé

(Rwanda) şi Yoweri Museveni (Uganda).

*

* *

În primii ani, regimul Afewerki s-a dovedit un model de bună

guvernare. Entuziasmat, un diplomat occidental acreditat la Asmara

afirma că «Eritreea are potenŝialul să devină un Singapore al Africii»368

.

Doar că, foarte repede, răsfăŝatul americanilor s-a lăsat cuprins de beŝia

puterii. După amânarea sine die a preconizatelor alegeri libere din

1998, preşedintele eritreean n-a pregetat să-i provoace pe etiopieni. A

rezultat un conflict de frontieră (declanşat în mai 1998), transformat

într-un adevărat carnagiu: 100.000 de victime de ambele părŝi, fapt ce a

364

L’Express, no. 2084/1991, p. 31. 365

Newsweek, no. 7, Febr. 19, 1996, p. 32; vezi şi idem, no. 18/1993, p. 37. 366

Idem, no. 22, June 1, 1998, p. 62. 367

Ibidem. 368

Idem, no. 18/1993, p. 37.

Viorel Cruceanu

276

dus la „accentuarea mizeriei în două din cele mai sărace ŝări din

lume”369

. Înfrângerea suferită l-a îndepărtat de SUA şi i-a accentuat

solitudinea. Din anul 2002, „parlamentul a adoptat legi menite să

blocheze plănuita introducere a sistemului pluralist (...) şi promovarea

drepturilor civile şi ale omului”370

. Asupra ŝării s-a abătut o represiune

de plumb, Eritreea lui Afewerki transformându-se într-o «Coreea de

Nord a Africii».

369


Marea Enciclopedie..., vol. 9, p. 859.

ÎNCHEIERE

ecolonizarea Africii este un subiect fascinant. Pentru

început, ne-am propus abordarea decolonizării fostelor

posesiuni engleze şi franceze din Africa Neagră, căreia

i-am consacrat un volum distinct. A urmat, apoi,

decolonizarea fostelor posesiuni germane, italiene, belgiene, spaniole şi

portugheze. Cu acest al doilea volum am finalizat ampla frescă a

marşului spre libertate al Africii de la sud de Sahara. Tonul

decolonizării Africii Negre l-a dat Ghana lui Kwame Nkrumah,

devenită independentă la 6 martie 1957. Anul 1960 a reprezentat

momentul de apogeu, 17 ŝări africane proclamându-şi, pe rând,

neatârnarea („Anul Africii”). În deceniile care au urmat, marea familie

a statelor suverane de pe continentul negru a sporit, atingând cota 53!

Deşi ultimul teritoriu emancipat îl reprezintă Eritreea, putem spune că,

în mod real, procesul eliberării depline s-a încheiat odată cu accesul

majorităŝii africane la putere, în RSA, după organizarea celor dintâi

alegeri libere (26-29 aprilie 1994), pe baza principiului „un om, un vot”.

Pe durata primelor decenii de existenŝă suverană, Africa Neagră s-a

confruntat cu mari dificultăŝi: economie de subzistenŝă, prăbuşirea

preŝurilor materiilor prime, raporturi de schimb inechitabile, fenomene

naturale severe (secetă), flagelul bolilor epidemice, dar şi o gravă

instabilitate politică, alimentată de lovituri de stat cu repetiŝie şi

interminabile războaie civile1. Dispariŝia „lumii bipolare” şi a modei

ideologiilor „de import” a generat un deceniu (1991-2000) de evoluŝii

imprevizibile. Lumea a fost martora unor drame de nedescris, precum

genocidul din Rwanda (1994), sau a unor atrocităŝi de neimaginat,

produse în vremea războaielor civile din Liberia (1989-2003) şi Sierra

Leone (1992-2000). Concomitent, demonii dezbinării au aruncat alte

ŝări, printre care Zair, Congo-Brazzaville, Ciad, Uganda, Sudan,

Burundi, Angola, Mozambic, pe marginea prăpastiei2. A fost un deceniu

1 Vezi amănunte în capitolul 1960-2001: Lovituri de stat şi asasinate, în V.

Cruceanu, Asasinate ale secolului XX. Africa: radiografia asasinatului politic ,

Bacău, Editura Corgal Press, 2002, p. 91-115. 2 Vezi pe larg Newsweek, no. 25, June 21, 1993, p. 8-15.

D

Viorel Cruceanu

278

trist, de rătăciri şi căutări, reflectat în presa mondială de materiale ce

purtau titluri sugestive: „Agonia Africii”3, „Africa martirizată”

4 sau

„Lumea a treia a lumii a treia”5. Salvarea a venit de la convertirea la

liberalism a liderilor africani (un corolar al „bunei guvernări”) şi de la

primenirea, în limite variabile, a elitei politice de pe continent, urmare a

restaurării societăŝilor pluraliste şi a regulilor democraŝiei. Astfel,

Africa a făcut acumulări ca imagine şi credibilitate. Faptul a permis

creşterea fără precedent a investiŝiilor externe, devenite un adevărat

combustibil pentru redresarea economică a Africii. Deschiderea pieŝelor

a condus la diversificarea partenerilor economici. În consecinŝă, după

anul 2000 s-a înregistrat o prezenŝă susŝinută a statelor emergente,

Brazilia, India şi, mai ales, R.P. Chineză care, în abordarea raporturilor

cu ŝările africane aplică principiul „câştig-câştigi” („win-win” sau

„gagnant-gagnant”).

La rândul lor, în zorii noului mileniu, statele africane s-au

conectat la exigenŝele globalizării. Convinse că vremea naŝionalismelor

este revolută, ŝările africane au păşit pe calea integrării politice şi

economice. Primul gest s-a obiectivat prin transformarea Organizaţiei

Unităţii Africane (OUA), constituită la 25 mai 1963, la Addis-Abeba,

în Uniunea Africană (UA), oficializată în cadrul summit-ului de la

Durban, din 8-10 iulie 2002. Următorul pas l-a reprezentat apariŝia The

New Partnership for Africa’s Development (NEPAD), iniŝiat în

2001, la Lusaka, organism ce-şi propune „investigarea de noi priorităŝi

şi căi pentru transformarea politică, socială şi economică a Africii”6 şi

al cărui obiectiv aspiră la „sporirea creşterii economice, a dezvoltării şi

a participării Africii la economia globală”7. În sfârşit, anii 2010 şi 2011

au fost martorii deciziilor de integrare economică regională ce vizează

crearea unei pieŝe unice a celor 15 ŝări membre ale „Economic

Community of West Africa States” (ECOWAS), respectiv a unei alte

vaste pieŝe unice nord-est-sud („de la Cairo la Cap”), care să regrupeze

26 de state, repartizate în trei blocuri regionale: „Common Market for

Eastern and Southern Africa” (COMESA), „East African

3 Cf. Time, no. 36, September 7, 1992, p. 30-41.

4 Vezi amănunte în L’Express, no. 2153, du 8 au 14 oct. 1992, p. 64-80; Le Point, no.

1064, 6 févr. 1993, p. 5. 5 L’Express, no. 2153/1992, p. 65.

6 http://www.nepad.org

7 Ibidem.


279

Community” (EAC) şi „Southern Africa Development Community”

(SADC). Toate aceste încercări prefigurează împlinirea proiectului

Africii viitorului, sub forma „Statelor Unite ale Africii”, proiect

imaginat la începutul anilor ’60 de marele vizionar care a fost Kwame

Nkrumah.

Iată de ce, noile desfăşurări africane au menirea să sporească

interesul pentru continentul negru. Pe acest fond, rememorarea

condiŝiilor decolonizării Africii poate reprezenta o premisă pentru mai

buna înŝelegere a realităŝilor prezente. Este exact ce ne-am propus în

cele două volume din Istoria decolonizării Africii. Demersul nostru nu

se întrerupe aici. El va continua, cum este şi firesc, cu un al treilea

volum, dedicat Africii de Nord arabe. Până atunci, cu siguranŝă, Africa

nu va înceta să ne surprindă şi să ne fascineze!

BIBLIOGRAFIE

I. Colecţii de documente

ALBIN, P., Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, F.

Alcan, 1932.

Collection: The Cold War in Africa, pe http://www.wilsoncenter.org

Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Ire

série (1871-

1900), Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XII şi tome XIII.

Gândirea politică africană. Antologie (selecŝia textelor şi traducere

Gheorghe Dragoş), Bucureşti, Editura Politică, 1982.

NETO, A., DOS SANTOS, J.E., Scrieri alese, Bucureşti, Editura

Politică, 1988.

Relaţii internaţionale în acte şi documente, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, vol. 1 (1917-1939), 1974; vol. 2 (1939-

1945), 1976; vol. 3 (1945-1982), 1983.

II. Periodice

Actuel: 1993 (no. 31/32)

Afrique-Asie: 1982 (no. 275); devenită Le Nouvel Afrique-Asie: 1992

(no. 32); 1993 (no. 51); 1994 (no. 52, 54, 55, 56, 57, 58-59, 60,

61); 1995 (no. 64, 65, 70-71, 72, 75); 1996 (no. 76, 80, 82-83);

1997 (no. 89, 92, 93, 94-95); 1998 (no. 101, 106-107); 1999 (no.

112, 114, 117, 123); 2000 (no. 129, 133); 2002 (no. 150, 151,

159); 2004 (no. 180); redevenită Afrique-Asie: 2006 (no. 5); 2007

(no. 14, 16, 22); 2008 (no. 26, 27, 31); 2009 (no. 45-46); 2010

(no. 54, 56-57); 2011 (no. 64).

Asie et Afrique aujourd’hui: 1979 (no. 2); 1989 (no. 6); 1990 (no. 2).

Dosarele Istoriei: 1999 (nr. 11); 2000 (nr. 3, 4, 12) 2001 (nr. 11); 2003

(nr. 6), 2004 (nr. 6); 2006 (nr. 7).


281

FP (Foreign Policy, România): 2010 (iul-aug).

Historia: 2008 (nr. 82, 83).

Horoya: 1981 (no. 2853).

Istorie şi Civilizaţie: 2009 (nr. 2); 2010 (nr. 4).

Jeune Afrique: 1975 (no. 780); 1976 (no. 790); 1978 (no. 908); 1979

(no. 974, 979); 1980 (no. 1009); 1981 (no. 1045, 1084); 1982 (no.

1127, 1129-1130); 1986 (no. 1306); 1987 (no. 1364, 1406); 1991

(no. 1940); 1993 (no. 1677); 1996 (no. 1836, 1838, 1861, 1866,

1876-1877); 1997 (no 1900, 1914, 1918); 1998 (no. 1939, 1947);

devenită Jeune Afrique L’intelligent: 2000 (no. 2073, 2082); 2003

(no. 2204), 2004 (no. 2247, 2249, 2262, 2290); 2005 (no. 2311,

2319, 2320, 2326, 2336); redevenită Jeune Afrique: 2006 (no.

2367, 2387, 2391, 2398-2399); 2007 (no. 2404, 2412-2413,

2435); 2008 (no. 2459, 2464-2465, 2466, 2483-2484, 2485; 2010

(no. 2581, 2582); 2011 (no. 2630, 2634).

L’Événement du Jeudi: 1990 (no. 301); 1991 (no. 339, 369).

L’Express: 1979 (no. 1466); 1991 (no. 2081, 2084, 2085); 1992 (no.

2153); 1995 (no. 2273).

Le Monde-2: 2009 (3 janvier).

Le Monde diplomatique: 2002 (no. 574); 2010 (no. 679).

Le Nouvel Observateur: 1993 (no. 1496).

Le Point: 1991 (no. 968, 976, 980, 993, 1000); 1993 (no. 1064); 1994

(no. 1126).

Lumea: 1964 (nr. 13, 40); 1965 (nr. 4, 7, 20, 22); 1967 (nr. 10, 13, 22,

24, 27, 29, 50, 51); 1968 (nr. 14, 17, 26, 38, 42, 43, 45); 1969 (nr.

10, 11, 12, 29, 36, 41, 49, 50); 1970 (nr. 9, 10, 18, 36); 1971 (nr.

3); 1972 (nr. 2, 3, 20, 25, 28, 31, 33, 40, 47, 51); 1974 (nr. 5, 7,

11, 13, 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 27, 28, 32, 35, 36, 38, 39,

41, 42, 52); 1975 (nr. 1, 3, 4, 11, 26, 27, 28, 30, 34, 39, 42, 51,

52); 1976 (nr. 15, 34, 35, 52); 1977 (nr. 7, 29, 39, 42); 1978 (nr.

27, 38, 43); 1979 (nr. 10, 27); 1980 (nr. 19, 27, 36); 1981 (nr. 11,

17); 1985 (nr. 25, 36, 37); 1989 (nr. 2, 13, 14, 20, 36, 44, 46, 47);

1991 (nr. 6, 23, 24); devenită Lumea Magazin: 1994 (nr. 5); 1997

(nr. 11); 1998 (nr. 8); 1999 (nr. 3); 2000 (nr. 8); 2002 (nr. 3);

redevenită Lumea: 2005 (nr. 8); 2007 (nr. 4).

Magazin istoric: 1968 (nr. 2); 1971 (nr. 6); 1998 (nr. 7).

New African, 2003 (no. 414); 2005 (no. 443); 2006 (no. 455); 2007 (no.

461); 2008 (no. 470, 472); 2010 (no. 492); 2011 (no. 505, 506).

Viorel Cruceanu

282

Newsweek: 1990 (no. 41); 1993 (no. 4, 9, 16, 18, 25); 1994 (no. 18);

1996 (no. 7, 20), 1997 (no. 16, 19, 21); 1998 (no. 22); 1999 (no.

22).

Paris Match: 1980 (no. 1607).

Revista de istorie: 1989 (nr. 9).

Temps Nouveaux: 1987 (no. 25); 1988 (no. 33, 49); 1989 (no. 9, 22, 28,

50, 52); 1990 (no. 7, 27).

Time: 1992 (no. 13, 27, 36, 50); 1993 (no. 16, 18); 1999 (vol. 154, no.

27).

Vogue: 1993/1994 (no. 742).

VSD: 1993 (no. 820).

III. Lucrări generale de istorie

BAUMONT, M., L’Essor industriel et l’impérialisme colonial (1878-

1904), Paris, PUF, 1937.

BERTOIN, J., Bandoung. Le congrès des «damnés de la Terre», în

Jeune Afrique L’intelligent, no. 2311, du 24 au 30 avril 2005, p.

16-23.

BUŞE, C., Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii, Bucureşti,

Editura Enciclopedică, 2009.

DUROSELLE, J.B., Istoria relaţiilor internaţionale. 1919-1947, vol.

I, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor Sociale şi Politice, 2006.

DUROSELLE, J.B., KASPI, A., Istoria relaţiilor internaţionale.

1948-până în zilele noastre, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor

Sociale şi Politice, 2006.

GIRAULT, R., Diplomatie européenne. Nations et impérialisme

(1871-1914), Paris, A. Colin, 1997.

GUILLAUME, P., Le monde colonial, XIXe siècle-XX

e siècle, Paris,

A. Colin, 1974.

GUITARD, O., Bandoung et le réveil des peuples colonisés, Paris,

P.U.F., 1969.

LINDE, G., BRETTSCHNEIDER, E., Înainte de venirea omului alb,

Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967.

LURAGHI, R., Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică,

1971.


283

MIQUEL, A., Islamul şi civilizaţia sa, vol. 1-2, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1994.

MUREŞANU, C., Europa modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia,

1997.

PIAULT, M.H. (dir.), La colonisation: rupture ou parenthèse?, Paris,

L’Harmattan, 1987.

POPA, M.D., MATEI, H.C., Mică Enciclopedie de istorie universală.

Statele lumii contemporane, Bucureşti, Editura Iri, 1993.

RENOUVIN, P., Histoire des relations internationales, tome VI, Le

XIXe siècle; II. De 1871 à 1914. L’Apogée de L’Europe, Paris,

Librairie Hachette, 1955.

RENOUVIN, P., Criza europeană şi Primul Război Mondial,

Bucureşti, Prietenii Cărŝii, 2008.

RENOUVIN, P., PRECLIN, E., HARDY, G., L’Epoque

contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-

1919), Paris, P.U.F., 1939.

SOULET, J.F., Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945

până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998.

SPELLMAN, W.M., Monarhiile între anii 1000 şi 2000, Bucureşti,

Editura Artemis, 2001.

TAYLOR, A.J.P., The struggle for mastery in Europe. 1848-1918,

London, OUP, 1971.

VASILIU, R., Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale, Bucureşti,

Editura Politică, 1972.

WOLF, E.R., Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Editura

Arc, 2001.

IV. Lucrări speciale de istorie

Baudouin Ier

. Profession: roi des Belges, în Le Point, no. 980, 29 juin

1991, p. 82-87.

BRAECKMAN, C., La Belgique confrontée à son passé colonial, în

Le Monde diplomatique, no. 574, janvier 2002, p. 22-23.

CRUCEANU, V., Portugalia, presa românească şi „Revoluţia

garoafelor”, în Istorie şi Civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 40-49.

DE OLIVEIRA MARQUES, A.H., Istoria Portugaliei, Bucureşti,

Viorel Cruceanu

284

Editura Enciclopedică, 1996.

DROZ, J., Istoria Germaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2000.

GALLO, M., Italia lui Mussolini, Bucureşti, Editura Politică, 1969.

GUICHONNET, P., Istoria Italiei, Bucureşti, Editura Corint, 2002.

LUPU, N.Z., Mari crize ale vieţii internaţionale interbelice.

Războiul italo-etiopian (1935-1936), Bucureşti, Editura Politică,

1981.

MANDELA, N., Gandhi. The Sacred Warrior, în Time, vol. 154, no.

27, December 31, 1999, p. 94-96.

MCGEARY, J., Mohandas Gandhi, în Time, vol. 154, no. 27,

December 31, 1999, p. 86-91.

MICHEL, M., Décolonisations et emérgence du tiers monde, Paris,

Edit. Hachette Supérieur, 2008.

PROCCACI, G., Istoria italienilor, Bucureşti, Editura Politică, 1975.

VILAR, P., Istoria Spaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2006.

VLAD, C., Când luptătorii îşi curăţă armele, Bucureşti, Editura

Politică, 1972.

V. Lucrări generale de Istoria Africii

ANGHELESCU, M., Călători români în Africa, Bucureşti, Editura

Sport-Turism, 1983.

BABA KAKÉ, I., L’Afrique coloniale, De la Conférence de Berlin

(1885) aux indépendances, Paris, ABC, 1977.

BELASCO, J.B., HAMMOND, H.E., The New Africa. History,

Culture, People, New York, Cambridge Book Company, 1968.

BERTAUX, P., L’Afrique de la préhistoire à l’époque

contemporaine, Paris, Bordas, 1973.

BOAHEN, A.A., African Perspectives on Colonialism, Baltimore and

London, The Johns Hopkins University Press, 1990.

BONN, G., L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966.

CORNEVIN, M., Histoire de l’Afrique contemporaine de la

deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972.

CORNEVIN, R., Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot, 1975.

CORNEVIN, R., et M., Histoire de l’Afrique des origines à la

deuxième guerre mondiale, Paris, Payot, 1974.


285

COQUERY-VIDROVITCH, C., MONIOT, H., L’Afrique Noire de

1800 à nos jours, Paris, P.U.F., 1974.

CRUCEANU, V., Africa în secolul al XX-lea, în Dosarele Istoriei, nr.

6 (82), iunie 2003, p. 20-50.

CRUCEANU, V., Africa Neagră şi marele război, în vol. Structuri

politice în secolul XX, volum omagial – Constantin Buşe: o

viaţă închinată istoriei, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000,

p. 426-445.

CRUCEANU, V., Africa şi primul război mondial, în Dosarele

Istoriei, nr. 6 (94), iun. 2004, p. 50-54.

CRUCEANU, V., Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică

a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău,

Editura Corgal Press, 2010.

CRUCEANU, V., Organizaţia Unităţii Africane – La peste un sfert

de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42, nr. 9, sept.

1989, p. 945-954.

CRUCEANU, V., Un an fierbinte pe „continentul fierbinte”: Africa,

în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iulie 2006, p. 31-38.

DAVIDSON, B., Mama Neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti,

Editura Politică, 1967.

DESCHAMPS, H. (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de

1800 à nos jours, tome II, Paris, PUF, 1971.

DESCHAMPS H., Les institutions politiques de l’Afrique Noire,

Paris, PUF, 1970.

DOWDEN, R., Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New

York, Public Affairs, 2009.

Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002.

FILIMON, A., Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981.

FILIMON, A., Istoria Africii. Prelegeri (II), Iaşi, Editura Universităŝii

„Al.I. Cuza”, 1999.

FROBENIUS, L., Cultura Africii, vol. I-2, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1982.

GANIAGE, J., DESCHAMPS, H., GUITARD, O., L’Afrique au XXe

siècle, Paris, Sirey, 1966.

GONIDEC, P.F., L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-

Auzias, 1970.

Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, (L’Afrique depuis 1935),

édition abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO,

Viorel Cruceanu

286

1998.

JEFFERSON MURPHY, E., Istoria civilizaţiei africane, vol. 1-2,

Bucureşti, Editura Minerva, 1981.

JOOS, LOUIS C.D., Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura

Politică, 1966.

KI-ZERBO, J., Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris,

Hatier, 1972.

Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti,

Editura Univers Enciclopedic, 2006.

LAVROFF, D.G., Les partis politiques en Afrique Noire, Paris, PUF,

1970.

M’BOKOLO, E., Afrique Noire. Histoire et Civilisation, tome II,

Paris, Hatier-Aupeulf, 1992.

M’BOKOLO, E., Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes

Vivantes, 1980.

MBOUGUENG, V., L’indépendence confisquée, în Afrique-Asie, no.

54, mai 2010, p. 42-43.

MEREDITH, M., The State of Africa. A History of Fifty Years of

Independance, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press,

2006.

MERLE, M. (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A.Colin,

1968.

OLIVER, R., FAGE, J.D., A Short History of Africa, Baltimore,

Penguin Books, 1963.

OPLUŠTIL, V., Évolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre

mondiale, Praha, S.P.N., 1970.

PERHAM, M., Africa Outline, London, O.U.P., 1966.

SAGAY, J.O., WILSON, D.A., Africa: A Modern History (1800-

1975), London, Evans, 1978.

SIK, ENDRE, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai

Kiado, vol. IV, 1974.

STAMM, A., Civilizaţiile africane, Bucureşti, Editura Corint, 2003.

STANLEY, H.M., În căutarea lui Livingstone, vol. 1-2, Bucureşti,

Editura Minerva, 1982.

WALKER, R., When We Ruled, în New African, no. 455, October

2006, p. 8-14.


287

VI. Lucrări speciale de Istoria Africii

ANDRIAMIRADO, S., Mobutu prend le pouvoir, în Dossiers secrets

de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA Livres,

1991, p. 107-135.

ANKOMAH, B., Castro of Africa, în New African, no. 472, April

2008, p. 10-17.

BOATENG, O., The Confessions of a CIA agent, în New African, no.

461, April 2007, p. 8-18.

BORODA, H., Lumumba attend sa revanche, în Le Nouvel Afrique-

Asie, no. 150, mars 2002, p. 24-25.

BORODA, H., Lumumba vengé, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129,

juin 2000, p. 8-11.

BOROVIČKA, V.P., Ştiţi la cât apune soarele domnule general?,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, capitolul Conspiraţia, p. 71-

99.

BRAECKMAN, C., Qui fait tenir Mobutu?, în Actuel, no. 31/32,

juillet-août 1993, p. 148-155.

BRINK, A., The Ordinary Is Miraculous, Too, în Newsweek, no. 20,

May 20, 1996, p. 27.

CARON, B., Lumumba: histoire d’un assassinat, în Afrique-Asie, no.

26, janv. 2008, p. 26-28.

CHRETIEN, J.P., MWAREKA, E., Mwezi Gisabo et le maintien

d’une fragile indépendance au Burundi, în Les Africains,

Paris, Edit. Jeune Afrique, tome II, 1977, p. 249-276.

CONCHIGLIA, A., Angola: La paix, enfin!, în Le Nouvel Afrique-

Asie, no. 151, Avril 2002, p. 6-8.

CONCHIGLIA, A., Des indépendances au bout du fusil, în Afrique-

Asie, no. 54, mai 2010, p. 44-45.

CONCHIGLIA, A., Leçons d’Histoire, în Afrique-Asie, no. 16, mars

2007, p. 72-74.

CONCHIGLIA, A., Samora Machel a été assassiné, în Le Nouvel

Afrique-Asie, no. 101, févr. 1998, p. 31.

CRIMI, B., L’audacieux pari d’Agostinho Neto, în Jeune Afrique, no.

780, 19 déc. 1975, p. 14-17.

CRUCEANU, V., Africa. Un continent al crizelor cu repetiţie, în

Dosarele Istoriei, nr. 11 (39), nov. 1999, p. 43-47.

Viorel Cruceanu

288

CRUCEANU, V., Asasinate ale secolului XX. Africa: radiografia

asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002.

CRUCEANU, V., „Dinozauri” sau „cameleoni” ai revoluţiei?, în

Dosarele Istoriei, nr. 4 (44), apr. 2000, p. 46-48.

CRUCEANU, V., Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în

Historia, nr. 82, oct. 2008, p. 71-75.

CRUCEANU, V., Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82),

iun. 2003, p. 38-41.

CRUCEANU, V., Homo tyrannicus: Mobutu şi Eyadéma, în Istorie

şi Civilizaţie, nr. 4, ian. 2010, p. 71-76.

CRUCEANU, V., Kabila versus Mobutu, în Dosarele Istoriei, nr. 3

(43), mart. 2000, p. 45-47.

CRUCEANU, V., Nelson Mandela – o legendă vie, în Magazin istoric,

nr. 7 (376), iul. 1998, p. 71-74.

CRUCEANU, V., Nelson Mandela, „africanul secolului”, în Dosarele

Istoriei, nr. 12 (52), dec. 2000, p. 44-46.

CRUCEANU, V., Portrete africane: Hailé Sélassié I, în Dosarele

Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 45-46.

CRUCEANU, V., Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, nr. 11

(63), nov. 2001, p. 53-59.

CRUCEANU, V., Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov.

2008, p. 65-70.

DAMIEN, R., Mengistu détrône le Roi des rois, în Dossiers secrets

de l’Afrique contemporaine, tome 3, Edit. JA Livres, Paris,

1991, p. 29-47.

DAVIDSON, B., Complotul împotriva lui Amilcar Cabral, în

Lumea, nr. 22, 24 mai 1973, p. 20-21.

DAVIDSON, B., Genocid în deşert, în Lumea, nr. 27, 29 iun. 1972, p.

24-26.

DAVIDSON, B., Imperiul comercial Kilwa, în Magazin istoric, nr. 2,

febr. 1968, p. 58-62.

DAVIDSON, B., În maquis-ul din Guineea-Bissau (I), în Lumea, nr.

11, 8 mart. 1973, p. 24-25.

DAVIDSON, B., În maquis-ul din Guineea-Bissau (II), în Lumea, nr.

12, 15 mart. 1973, p. 24-25.

DAVIDSON, B., Prefaţă la A. Neto, Sfinţenia speranţei, Bucureşti,

Editura Univers, 1977, p. 6-13.

DE FIGUEIREDO, A., The price of progress, în New African, no. 443,


289

August/September 2005, p. 46-47.

De Klerk: La force tranquille de l’Afrique du Sud, în L’Express, no.

2085, 27 juin 1991, p. 24-27.

DE VOS, P., Vie et mort de Lumumba, Paris, Calman-Lévy, 1961.

DE WITTE, L., L’Assassinat de Lumumba, Paris, Karthala, 2000.

DUODU, C., Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting

symbol, în New African, no. 505, April 2011, p. 42-46.

DUODU, C., Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting

symbol (2), în New African, no. 506, May 2011, p. 78-83.

FODOREANU, M., Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros, 1970.

FOURNARIS, O., Au commencement était la surpopulation, în

Jeune Afrique, no. 1861, du 4 au 10 sept. 1996, p. 39-41.

GIRARD, P., Pretoria-Tel Aviv: Liaison dangereuse, în Dossiers

secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA

Livres, 1991, p. 93-105.

GIURCĂNEANU, C., Etiopia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1965.

GRENIER, I., Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au

XIXe et au XX

e siècle, Paris, ABC, 1977.

GRIGORESCU, E., Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti,

Editura Albatros, 1984.

HOLEINDRE, R., Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no.

1607, 14 mars 1980, p. 26-44.

How Somalia Crumbled, în Time, no. 50, December 14, 1992, p. 32.

Inquiry into Machel’s death reopens, în New African, no. 414,

January 2003, p. 46-47.

Joseph Kasavubu, le président oublié, în Le Monde – 2, 3 janvier

2009, p. 61.

KAGAMÉ, A., Un abrégé de l’histoire du Rwanda de 1853 à 1972,

tome II, Butare, Editions Universitaires du Rwanda, 1975.

KAPUŚCIŃKI, R., Împăratul, Bucureşti, Editura Globus, 1991.

KLEIN, S., Cornul Africii râvnit la festinul Kremlinului, în Lumea

Magazin, nr. 11, nov. 1997, p. 20-23.

KLEIN, S., Cubanezii vroiau să-şi exporte revoluţia în Africa, în

Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 22-24.

La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de

l’Afrique, Paris, UNESCO, 1981.

La dernière lettre de Lumumba, în Jeune Afrique, no. 1838, du 27

mars au 2 avril 1996, p. 72-73.

Viorel Cruceanu

290

La dure voie de la décolonisation, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p.

56-61.

LALOUPO, F., L’Afrique et les rivalités franco-américaines, în Le

Nouvel Afrique-Asie, no. 89, févr. 1997, p. 16-18.

Le «docteur noir», în Temps Nouveaux, no. 28, 1989, p. 13.

Les héritiers du Punt, în Temps Nouveaux, no. 9, 1989, p. 16-18.

Les racines du mal congolais, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 180,

sept. 2004, p. 10-18.

LOGIEST, G., Mission au Rwanda, Bruxelles, Edit. Didier Hatier,

1988.

LUŜAŞ, O., Zodia leopardului, Bucureşti, Editura Albatros, 1985.

MANDELA, N., Quand Histoire rime avec espoir, în Jeune Afrique

L’intelligent, no. 2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 74-75.

M’BOKOLO, E., L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIXe et

au XXe siècle, Paris, ABC, 1977.

MORARU, D., Secvenţe africane, în Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 47-51.

Mort de Samora Machel, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2336, du

16 au 26 oct. 2005, p. 47.

MPOZAGARA, G., La République du Burundi, Paris, Edit. Berger-

Levrault, 1971.

NKRUMAH, K., Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura

Politică, 1958.

OBREA, E., Angola, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964.

OULIANOVSKI, R., Amilcar Cabral et le socialisme scientifique, în

Asie et Afrique aujourd’hui, no. 2, mars-avril 1979, p. 45-48 şi p.

61.

Patrice Lumumba, héros fondateur, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009,

p. 62-63.

Peace or War in Mozambique?, în Newsweek, no. 9, March 1, 1993,

p. 36.

PRUNIER, G., Le Somaliland, une exception africaine, în Le Monde

diplomatique, no. 679, octobre 2010, p. 6.

Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 11. R.D. Congo, în Jeune Afrique,

no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 24-35.

Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 12. Somalie, în Jeune Afrique, no.

2582, du 4 au 10 juillet 2010, p. 42-43.

Qui a tué Samora Machel?, în Temps Nouveaux, no. 25, 1987, p. 27-

28.


291

Révélations sur l’assassinat de Patrice Lumumba, în Le Nouvel

Afrique-Asie, no. 94-95, juillet-août 1997, p. 31.

SAMPSON, A., Un arc-en-ciel inachevé, în Jeune Afrique

L’intelligent, no. 2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 75-76.

Somaliland. No recognition yet, în New African, no. 472, April 2008,

p. 40.

SOUDAN, F., Chute de Mobutu: la vraie histoire, în Jeune Afrique,

no. 1947, du 5 au 11 mai 1998, p. 14-18.

SOUDAN, F., Que reste-t-il de Mobutu?, în Jeune Afrique, no. 2435,

du 9 au 15 sept. 2007, p. 78-85.

STRJIJOVSKI, K., Le Mozambique: la lutte pour une vie nouvelle,

în L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984,

p. 115-133.

The magic of Kilwa Island, în New African, no. 414, January 2003, p.

42-45.

The Miracle of Freed Nation, Cape Town, Don Nelson Publishers and

„Sunday Times”, 1994.

Trecut şi prezent în Namibia, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p. 28-

29.

URBANO RODRIGUES, M., Fidel, Achille communiste, în Afrique-

Asie, no. 14, janv. 2007, p. 30-32.

URUM, V., Menelik II – unificatorul Etiopiei, în Magazin istoric, nr.

6, iun. 1971, p. 61-68.

VASCONCELOS, T., La CIA a financé les assassins de Patrice

Lumumba, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 159, déc. 2002, p. 15-

16.

VERHAEGEN, B., Patrice Lumumba (1925-1961) martyr d’une

Afrique nouvelle, în Les Africains, tome II, Paris, Edit. J.A.,

1977, p. 185-219.

VLAD, C., Când luptătorii îşi curăţă armele..., Bucureşti, Editura

Politică, 1972.

WITTMANN, N., Slavery reparations are a must, în New African,

no. 488, October 2009, p. 24-29.

YA KASIMBA, Y. TAMBWE, La question de la nationalité en

République Démocratique du Congo et la paix dans la région

des Grands Lacs africains, în vol. Negru pe Alb/ Noir sur

Blanc, Bucureşti, ICR, 2006, p. 85-130.

ZELEKE, M., Libres mais soumis, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010,

Viorel Cruceanu

292

p. 40-41.

ZIEGLER, J., Le Cap-Vert, cet archipel de liberté, în Jeune Afrique,

no. 1009, 7 mai 1980, p. 38.

file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm

http://en.wikipedia.org/wiki/Agostinho_Neto

http://en.wikipedia.org/wiki/Aristides_Pereira

http://en.wikipedia.org/wiki/Eduardo_Mondlane

http://en.wikipedia.org/wiki/Eritrean_Liberation_Front

http://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Macias_Nguema

http://en.wikipedia.org/wiki/Hage_Geingob

http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto

http://en.wikipedia.org/wiki/Mengistu_Haile_Mariam

http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Micombero

http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela

http://en.wikipedia.org/wiki/Sam_Nujoma

http://en.wikipedia.org/wiki/Samora_Machel

http://en.wikipedia.org/wiki/Theo_Ben_Gurirab

http://en.wikipedia.org/wiki/Uria_Simango

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu

http://upto11net./generic_wiki.php?q=tesfaye_gebre_kidan

http://www.answers.com/topic/eduardo_mondlane

http://www.jeuneafrique.com/Articles/Dossier/ARTJAJA2582p042-

043.xm10/onu-ua-gouvernement-pirateriesomalie-impossible-

unite.html

http://www.musabyimana.be/lire/article/des-photos-

commentees/index.html

http://www.navetur-equatour.st/history.php

http://www.nepad.org/

http://www.sacp.org.za/does/history/dadoo-19.html

http://www.vidaslusofonas.pt/amilcar_cabral_2.htm

http://www.wilsoncenter.org/digital-archive

VII. Au mai fost consultate:

Atlas de Istorie Mondială. De la Revoluţia Franceză până în

prezent, vol. 2, Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2002.


293

Enciclopedia Universală Britannica, 16 vol., Bucureşti, Editura Litera

şi „Jurnalul Naŝional”, 2010.

HÂRJOABĂ, I., RUSU, E., Geografia continentelor. Africa,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.

Histoire, Montreuil, Collec. A. Gauthier, ABC édit., 1989.

Histoire. Le Monde actuel, Paris, Hatier, 1989.

KISSINGER, H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2003.

Larousse du XXe siècle, tome II, Paris, Libraire Larousse, 1929.

Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 8-9, Bucureşti, Editura Litera

şi „Financiarul”, 2009.

Mică Enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii

contemporane, Bucureşti, Editura Iri, 1993.

OCKRENT, C., Contele de MARENCHES, Consilier de taină al

Puterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.

Statele lumii (coordonator ştiinŝific: M. Maliŝa), Bucureşti, Editura

Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1985.

Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 8-9, Novara, Instituto

Geografico De Agostini, 2001.

TWAIN, M., Monologul regelui Léopold, Bucureşti, Editura Politică,

1961.

INDEX DE PERSONALITĂŢI

A

Achile, 49

Acker, Achille van, 81

Adam, Idris Muhammad, 265

Adamişin, Anatoli, 218

Adoula, Cyrille, 84, 85, 88, 98, 101,

107, 193, 198, 199

Adu Boahen, Albert, 56

Afewerki, Issayas, 266, 270, 274, 275,

276

Affonso I, 9, 10, 11, 14

Ahmed, Abdullahi Yusuf, 75

Ahmed, Sheikh Sharif Sheikh, 75

Ahtisaari, Martti, 241, 245

Almeida, Francesco de, 15

Almeira, Julio de, 157

Alva, Leonel Mário d’, 188, 189

Andom, Aman, 269

Andrade, Mário de, 149, 189, 190,

191, 194, 198

Andriamirado, Sennen, 97, 107, 109

Anjos Trovoada, Miguel, 186, 188,

189

Annunzio, Gabriele d’, 58

Antunes, Melo, 205

Araújo, José, 162

Arriada, Kaulza de, 177, 178

Awate, Hamid Idris, 265

B

Badoglio, Pietro, 59

Bagaza, Jean-Baptiste, 134

Baker, James, 248, 249

Bamina, Joseph, 131

Banda, Hastings, 85

Bante, Tafari, 269

Baratieri, Oresto, 56, 57

Barbosa, Aristides, 163

Barnard, Neil, 253

Barré, Jama, 71

Barré, Mohamed Siad, 70, 71, 72, 73,

74, 75, 270

Baudouin I, 81, 87, 91, 92, 99, 100,

105, 119, 122

Baumont, Maurice, 24

Bayeh, Berhanu, 273

Bayru, Hiruy Tadla, 265

Ben Yahmed, Béchir, 262

Bevin, Ernest, 65, 66

Bidault, Georges, 66

Biha, Léopold, 131

Bimazubute, Gilles, 133

Bismarck, Otto von, 25, 26, 29, 124

Bissel, Robert, 97

Bizimungu, pastor, 125

Bolikango, Jean, 91

Bomboko, Justin-Marie, 94, 107

Bono, Emilio de, 59

Bosio Bioko, Edmundo, 139, 140

Botha, Pieter, 208, 226, 241, 244, 251,

252, 253, 255, 256, 257, 258

Botha, Pieter Willem. vezi Botha,

Pieter

Botha, Roelof, 181, 257

Braeckman, Colette, 133

Bragança, Aquino de, 182

Brassinne, 103

Brejnev, Leonid, 213, 230

Brink, André, 262

Buisseret, Auguste, 81

Bush, George W., 146


295

Buthelezi, Mangosuthu, 261

Buyoya, Pierre, 132, 134

Byrnes, J.F., 66

C

Ca’da Mósto, Alvise, 167

Cabral, Amílcar, 45, 149, 150, 151,

152, 155, 156, 157, 158, 159, 160,

161, 162, 163, 164, 165, 166, 168

Cabral, Luís, 157, 164, 165, 166, 168,

169

Cabral, Vasco, 162

Caetano, Marcelo, 41, 47, 48, 49, 50,

159

Caligula, 144

Cani, Innocêncio, 163

Cão, Diogo, 7, 8, 9, 12

Capelo Pires Veloso, António Elísio,

188

Carlos I, 39

Carmona, Oscar, 39

Carrero Blanco, Luis, 138

Carter, Jimmy, 215, 230

Castanheira, José Pedro, 162, 163, 168

Castiella, Fernando Maria de, 137,

138

Castro, Fidel, 95, 97, 142, 182, 196,

211, 212, 213, 214, 217, 220, 231,

239

Cavazzi, misionar, 8, 9

Cavour, Camillo, 54

Ceauşescu, Nicolae, 200, 238

Celac, Sergiu, 249

Chipenda, Daniel, 198

Chirac, Jacques, 113

Chissano, Joaquim Alberto, 176, 179,

181, 182, 183

Christos, 78

Churchill, Winston, 84, 228

Clinton, Bill, 111, 112, 222

Coetzee, Kobie, 256

Cornevin, Robert, 33

Correia Seabra, Verissimo, 167

Costa Gomes, Francisco da, 50, 204,

205

Costa, Joaquin, 135

Crèvecoeur, Jean-Marie, 103

Crimi, Bruno, 49, 194, 195

Crispi, Francesco, 54, 55, 56, 57

Croce, Benedetto, 56

Cruz, Viriato da, 149, 189, 190, 191,

197

Cunhal, Álvaro, 150, 215

D

d’Aspremont Lynden, familia, 100

d’Aspremont Lynden, Gobert, 100

d’Aspremont Lynden, Harold, 99,

100, 101

Davidson, Basil, 9, 11, 20, 160, 163,

164, 194

Debré, Bernard, 122

Debré, Michel, 122

Decraene, Philippe, 80

Deschamps, Hubert, 93

Devlin, Lawrence (Larry), 94, 95, 96,

97, 98, 101, 106

Dhlakama, Afonso, 181, 183

Dias, Bartolomeo, 8, 12

Disraëli, 60

Dowden, Richard, 231

Dukakis, Michael, 243

Dulles, Allen, 97

Duvalier, 73

E

Egal, Mohammed Hadj Ibrahim, 68,

69, 76

Eisenhower, 94, 95, 96, 97, 100

El Masudi, scriitor, 16

Ela Nseng, Salvador, 144

Escobar, Pedro d’, 184

Eyskens, Gaston, 99, 105

Viorel Cruceanu

296

F

Farah, Nuruddin, 74, 75

Fonseca, Jorge Carlos, 170

Fortes, Fernando, 157

Fraga Iribarne, Manuel, 141

Franco, Francisco, 52, 135, 138, 142

Frobenius, Leo, 20

G

Gama, Vasco da, 8, 12, 14

Gandhi, Mahatma, 87, 127, 253, 254

Gat, Julien, 103

Gaulle, Charles de, 46, 85, 162

Gbenye, Christophe, 99

Geingob, Hage, 247, 249

Ghalib, Omar Arteh, 71

Gitera, Joseph Habyarimana, 116,

117, 120

Gizenga, Antoine, 89, 90, 94, 99

Gobineau, 20

Gorbaciov, Mihail, 218, 257, 273

Gorgulho, Carlos, 186

Gottlieb, Sidney, 98

Gowon, Yakubu, 165

Grandjean, André, 103

Guebuza, Armando, 183

Guevara, Che, 111, 220

Gumane, Paulo, 181

Gurirab, Theo-Ben, 248, 250

Gwambe, Adelino, 171, 181

H

Habyarimana, Agathe, 122

Habyarimana, Juvénal, 111, 121, 122,

123, 125

Hailé Sélassié I, 56, 60, 61, 66, 71,

137, 165, 264, 265, 266, 267, 268,

269, 272

Hammarskjöld, Dag, 95

Hani, Chris, 259

Hannibal, 57

Harroy, Jean-Paul, 120

Hassan, Abdulkassim Salad, 75

Hatşepsut, regină, 16

Henrique, fiul lui Affonso I, 10

Hodja, Enver, 274

Hruşciov, Nikita, 95

Hugo, Victor, 84

Hussein, Haji Mohammed, 67, 68

I

Ibn Battuta, 12

Iisus Christos, 77

Iléo, Joseph, 82, 83, 84, 85, 88, 98,

101

Issa, Abdullahi, 67, 68

J

Janssen, Pierre, 110

Janssens, Emile, 93

Jefferson Murphy, E., 31

João al III-lea, 11

João I, 9

Johnson, Janet Rae, 173

Johnson, Robert, 97

K

Kabila, Joseph, 113

Kabila, Laurent-Désiré, 111, 112, 113,

124

Kagamé, Alexis, 117, 118

Kagamé, Paul, 112, 121, 123, 124,

125, 275

Kageorgis, Jean, 129

Kahin, Dahir Riyale, 76

Kalondji, Albert, 85, 88, 90, 94

Kanza, Thomas, 32, 34

Karibwami, Pontien, 133


297

Kasavubu, Joseph, 80, 81, 83, 84, 85,

86, 88, 89, 90, 91, 92, 98, 193, 198

Kathadra, Ahmed, 251

Kaunda, Kenneth David, 85, 203

Kayibanda, Grégoire, 115, 116, 120,

121, 125, 130

Kennedy, John F., 100, 137, 200

Kenyatta, Jomo, 206

Khama, Seretse, 126

Khiari, Mahmoud, 96

Kigeli V. vezi Kigeri V

Kigeri V, 91, 118, 119

Kim Ir Sen, 108, 142

Kimba, Evariste, 101

Kimbangu, Simon, 77, 78

Kinigi, Sylvie, 134

Kissinger, Henry, 212, 213

Ki-Zerbo, Joseph, 63

Klerk, Frederik de, 183, 248, 249,

257, 258, 259, 260, 261

Klerk, Frederik Willem de. vezi Klerk,

Federik de

L

Lambert, Léon, 29

Landu, Edouard Nzeza, 80

Lara, Lucio, 198

Lee Kwan Yew, 124

Léopold al II-lea, 11, 23, 24, 29, 30,

31, 32, 37, 92, 99

Léopold al II-lea de Saxa-Coburg. vezi

Léopold al II-lea

Logiest, Guy, 119, 120, 127

Loos, Jules, 100

Lüderitz, Adolf, 25, 26

Lumumba, Patrice, 35, 83, 84, 85, 86,

87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95,

96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103,

104, 105, 106, 107, 127, 129, 193

Lumumba, Patrice Emery. vezi

Lumumba, Patrice

Lumumba, Pauline, 104

Luraghi, Raimondo, 58

Luthuli, Albert, 254

Luz Cunha, general, 203

M

M’Bokolo, Elikia, 32, 78, 79

Machel, Samora Moises, 174, 175,

176, 177, 178, 179, 180, 181, 182,

183

Macías Nguema Biyogo, Francisco.

vezi Macías Nguema, Francisco

Macías Nguema, Francisco, 140, 141,

142, 143, 144, 145

Madiba. vezi Mandela, Nelson

Maharero, Samuel, 26, 27

Makonnen, ras, 56

Malley, Simon, 163, 216, 248

Mandela, Nelson, 112, 133, 154, 183,

220, 221, 231, 234, 249, 251, 252,

253, 254, 255, 256, 257, 258, 259,

260, 261, 262, 263

Mandela, Zindzi, 255

Mane Ela, Acacio, 136

Mané, Ansumane, 166

Manuel I cel Mare, 9, 10, 14, 15, 16

Marenches, Alexandre de, 207

Mariam, Mengistu Hailé, 72, 74, 269,

270, 271, 272, 273, 274

Marlière, Louis, 100, 102

Marshall, 135

Martini, Ferdinando, 263

Mascarenhas Monteiro, Antonio, 170

Masie. vezi Macías Nguema,

Francisco

Massamba-Débat, Alphonse, 194

Matsangaissa, Andre, 181

Maye Ela, Florencio, 144

Mbeki, Govan, 251, 256, 260

Mbeki, Thabo, 256, 261, 263

Mbonyumutwa, Dominique, 120

Mboya, Tom, 85

Melo e Alvim, guvernator, 157

Mendes, Francisco, 164

Menelik al II-lea, 55, 56, 57

Viorel Cruceanu

298

Menelik, rasul din Shoa. vezi Menelik

al II-lea

Menezes, Fradique de, 189

Meredith, Martin, 207

Mhlaba, Raymond, 251

Michel, Louis, 105

Micombero, Michel, 131, 132, 134

Mitterrand, 122

Mlangeni, Andrew, 251

Mobe, Anicet, 104, 107

Mobutu Sese Seko. vezi Mobutu,

Joseph-Désiré

Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa

Za Banga. vezi Mobutu, Joseph-

Désiré

Mobutu, Joseph-Désiré, 93, 98, 100,

101, 102, 104, 106, 107, 108, 109,

110, 111, 112, 113, 124, 197, 200,

201, 206, 209, 214

Mohammed, Ali Mahdi, 75

Molière, 84

Molotov, 66

Mondlane, Eduardo, 45, 48, 149, 151,

161, 172, 173, 174, 175, 176, 177

Morenga, Jacob, 28

Motlanthe, Kgalema, 263

Motsoaledi, Elias, 251

Mpolo, Maurice, 101, 102, 103

Mpozagara, Gabriel, 20, 128

Mudge, Dirk, 242, 247

Muhirwa, André, 129

Mulele, Pierre, 99

Munongo, Godefroy, 102, 103

Museveni, Yoweri, 112, 121, 275

Mussolini, Benito, 6, 39, 40, 58, 59,

60, 61, 264

Mutaga, 19

Mutara III, 117, 118

Muzorewa, Abel, 242

Mwambutsa, 19

Mwambutsa IV, 125, 126, 127, 129,

130, 131, 134

Mwezi, 19

N

Na Waié, Tagmé, 167

Nabonia, Koda, 163

Naggar, Felix, 51

Nascimento, Lopo do, 198

Nasser, 154

Nasser, Ahmed Mohammed, 265, 273

Ndadaye, Melchior, 132, 133, 134

Ndahindurwa, Jean-Baptiste. vezi

Kigeri V

Ndayizeye, Domitien, 134

Ndele, Albert, 107

Ndiaye, Mamadou, 163

Ndizeye, Charles. vezi Ntare V

Ndong Miyone, Anastasio, 136, 138,

140, 141

Necaca, Barros, 198

Nehru, 154

Nendaka, Victor, 107

Neto, Agostinho, 45, 47, 109, 149,

150, 151, 154, 156, 189, 190, 191,

194, 195, 196, 197, 198, 205, 206,

207, 208, 209, 210, 211, 215, 226

Neto, Antônio Agostinho. vezi Neto,

Agostinho

Neto, Irene Alexandra, 221

Neves, José Maria, 170

Ngendandumwe, Pierre, 128, 130,

131, 132

Ngeze, François, 134

Ngouabi, Marien, 208

Niemegeers, Marcel, 133

Niuay, Girmame, 267

Niuay, Mengistu, 267

Nixon, Richard, 100

Nkavandame, Lazaro, 172, 176

Nkrumah, Kwame, 52, 63, 85, 86, 87,

195, 277, 279

Nkurunziza, Pierre, 134

Nogueira, Franco, 44

Nsabimana, Déogratias, 123

Ntare, 19

Ntare I Rushatsi, 19


299

Ntare V, 131, 132, 134

Ntaryamira, Cyprien, 123, 134

Ntibantunganya, Sylvestre, 134

Ntunguka, Barnabé, 126

Nugu, André, 126

Nujoma, Sam, 232, 233, 235, 236,

237, 238, 242, 243, 244, 246, 248,

249, 250, 251

Nvo Ndongo, Enrique, 136

Nyerere, Julius K., 126, 133, 203

Nyirenda, Tomo, 78, 79

Nzinga Mbemba. vezi Affonso I

Nzinga Nkuwu. vezi João I

O

Obiang Nguema Mbazogo, Teodorino,

145

Obiang Nguema Mbazogo, Teodoro,

144, 145, 146, 147, 148

Ochaga, Lorenzo, 136

Ochoa, Arnaldo, 217

Okito, Joseph, 101, 102, 103

Oliveira Salazar, António de, 40, 41,

42, 44, 47, 48, 49, 50, 191, 193,

226

Ondó Edu, Bonifacio, 136, 138, 140,

142

Osman, Aden Abdullah, 67, 68, 69, 75

Oyo Riqueza, Eulogio, 144

P

Paiva, Jean de, 184

Palme, Olof, 156

Paul al VI-lea, papa, 156

Pereira, Aristides, 157, 162, 163, 164,

168, 169, 170

Pereira, Carmen, 168

Pereira de Castro, Victor Emanuel,

187

Pérez de Cuéllar, Javier, 248

Perraudin, Jacques, 116

Perreira, Raimundo, 167

Pilat din Pont, 102

Pinto da Costa, Manuel, 186, 187,

188, 189

Pires, Pedro, 165, 168, 169, 170

Po, Fernão do, 51

Pohamba, Hifikepunye, 250

Pol Pot, 271

Pombal, 185

Prem Chand, Dewan, 245

Preudhomme, 117

Prunier, Gérard, 21

Q

Quarshie, Tetteh, 52

R

Ramonet, Ignacio, 213

Reagan, Ronald, 74, 109, 215, 218,

223, 226, 242, 243

Ribeiro, António, 49

Rice, Condoleezza, 146

Risquet Valdés, Jorge, 211, 213, 217

Roberto, Holden, 152, 193, 194, 196,

197, 198, 199, 200, 201, 202, 205,

206, 209

Rodrigues, Sarmento, 44

Rodriguez, Carlos Rafael, 213

Rolin, Henri, 87

Rommel, Erwin, 61

Roosevelt, Franklin, 228

Roosevelt, Theodore, 32

Rosa Coutinho, António, 207

Rosa, Henrique, 167

Rothschild, familia, 29

Rousseau, 84

Rudini, Antonio di, 57

Rukeba, François, 116

Rwagasore, Louis, 85, 126, 127, 128,

129, 130, 131

Rwigyema, Fred, 121, 123

Viorel Cruceanu

300

S

Sagatwa, Elié, 122, 123

Sahure, faraon, 16

Salisbury, lord, 24

Sampson, Anthony, 262

Sanha, Malam Bacai, 167

Santarem, João de, 184

Santos Gonçalves, Vasco dos, 169,

178

Santos, Almeida, 205

Santos, José Eduardo dos, 112, 198,

221, 222, 223, 224, 226, 249

Santos, Marcelino dos, 149, 151, 153,

156, 175, 176, 177

Sapwe, Pius, 103

Saraiva de Carvalho, Otelo, 51, 165

Savimbi, Jonas, 152, 196, 201, 202,

203, 204, 205, 209, 215, 216, 221,

222, 223, 224, 225, 226

Savoia, Luigi de, 58

Schultz, Arnaldo, 159

Sellasie, Fikre, 273

Senghor, Léopold Sédar, 162

Şevardnadze, Eduard, 248, 249

Shermarke, Abdirashid Ali, 69, 70, 75

Sienkiewicz, Henryk, 16, 17

Silanyo, Ahmed Mohamud, 76

Silva Tavarès, Alvaro da, 191

Simango, Uria, 171, 172, 176, 177,

181

Sindikubwabo, Théodore, 125

Sisulu, Walter, 251, 254

Smal, René, 103

Smith, Ian, 242

Smuts, Jan Christiaan, 254

Soares, Mário, 39, 49, 50, 165, 178,

187, 205, 216

Soete, Gerard, 103

Solomon, rege, 16

Soumialot, Gaston, 99

Spínola, António de, 50, 159, 160, 187

Stalin, 269

Stanley, Henry Morton, 23, 24

T

Tambo, Oliver, 251, 252, 253, 254,

260

Thomaz, Americo, 50

Timberlake, ambasador, 94

Tito, 154, 208, 237

Titulescu, Nicolae, 60, 61

Toivo Ja Toivo, Herman, 232, 234

Tomas, João, 163

Tombeur, general, 35

Touré, Ahmed Sékou. vezi Touré,

Sékou

Touré, Momu, 163

Touré, Sékou, 63, 158, 161, 162, 163,

191

Trappen, Friedel, 272

Trotha, Lothar von, 27, 28

Tshombé, Moïse, 88, 89, 90, 101, 102,

103

Tutu, Desmond, 256, 262

Tuur, Abdurahman Ahmed Ali, 76

Twain, Mark, 31

U

Ulyanovsky, R.A., 272, 273

Umberto I, 55

V

Vandewalle, Frédéric, 100, 101, 103

Varlam, Aurel, 31

Verdickt, Armand, 103

Verhaegen, Benoît, 104

Verscheure, Frans, 103

Victor Emmanuel al III-lea, 60

Victoria, 60

Vieira, João Bernardo, 164, 166, 167

Vieira, Osvaldo, 157, 158

Voltaire, 84

Vorster, John, 233, 251


301

Vyncke, Julien, 118

W

Wala, Simão Carlitos, 225

Waldheim, Kurt, 240, 241, 248

Weber, Guy, 103

Weissman, Stephen R., 98

Wigny, Pierre, 99

Witbooi, Hendrick, 26, 28

Witte, Ludo de, 99, 102, 103, 104,

105, 106

X

Xiao-ping, Deng, 200

Y

Yala, Kumba, 167

Youlou, Fulbert, 81, 85, 91, 194

Z

Zedong, Mao, 108, 142, 203, 226

Zenawi, Meles, 274, 275

Ziegler, Jean, 169

Zuma, Jacob, 263

Zyl Slabbert, Frederik van, 256

CUPRINS

În loc de prefaţă .................................................................................. 5

Capitolul I. De la „statul precolonial” la „statul colonial” .............. 7

Capitolul al II-lea. „Satul colonial”; politici coloniale ........................... 22

Capitolul al III-lea. Emanciparea fostelor colonii italiene,

belgiene, spaniole şi portugheze din Africa Neagră ............... 63

Cazuri generale:

III.1. Emanciparea fostelor teritorii italiene .............................. 65

Somalia .................................................................................. 65

III.2. Emanciparea fostelor posesiuni belgiene .......................... 77

Congo ..................................................................................... 77

Rwanda .................................................................................. 113

Burundi .................................................................................. 125

III.3. Emanciparea fostelor posesiuni spaniole .......................... 135

Guineea Ecuatorială ............................................................... 135

III.4. Emanciparea fostelor posesiuni portugheze ..................... 149

Guineea Bissau ...................................................................... 156

Insulele Capului Verde .......................................................... 167

Mozambic .............................................................................. 171

São Tomé şi Príncipe ............................................................. 184

Angola .................................................................................... 189

Capitolul al IV-lea. Namibia şi Eritreea, alte cazuri particulare

ale decolonizării ......................................................................... 227

Namibia .................................................................................. 227

Eritreea ................................................................................... 263

Încheiere .............................................................................................. 277

Bibliografie .......................................................................................... 280

Index de personalităţi .......................................................................... 294