RECENZII

„Revista Arheologică” - Seria nouă, vol. I, nr. 1 (396 p.) şi nr. 2 (444 p.), editată de

Institutul de Arheologie şi Etnografie a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, sub redacţia lui Eugen Sava, Chişinău, 2005.

O adevărată surpriză plăcută a sosit de la Chişinău în momentul în care ne-a

parvenit revista mai sus menţionată. Ne grăbim să afirmăm că este o frumoasă reuşită. Revista, în noua formă, îşi propune să publice lucrări monografice, studii, discuţii,

materiale şi rezultate ale cercetărilor din teren, studii interdisciplinare, recenzii, lucrări privind patrimoniul cultural şi de muzeografie etc. Menţionăm că în volumele de faţă au fost ocupate, cu prisosinţă, toate rubricile propuse. Redactorul responsabil al noii publicaţii este cunoscutul cercetător dr. hab. Valentin Dergaciov, directorul Institutului de Arheologie şi Etnografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, iar adjunctul său este dr. hab. Eugen Sava, cel care a dirijat apariţia acestui prim volum, editat în două părţi. Membri în colegiul de redacţie sunt, de asemenea, cercetători care s-au afirmat cu succes în viaţa ştiinţifică de la Chişinău, dar şi de la Bucureşti, Moscova şi Odesa.

Cele două părţi ale primului volum din 2005 totalizează 840 de pagini, în care sunt cuprinse 55 de titluri. Se distinge uşor că diriguitorii publicaţiei îi doresc o accesibilitate internaţională prin atragerea de colaborări din diverse centre din afara Republicii Moldova; cele mai multe de la Odesa (Ucraina), apoi de la Poznan (Polonia) şi Moscova (Rusia). Sunt şi contribuţii din România, de la Iaşi şi Bucureşti. În ceea ce priveşte limbile utilizate de autori remarcăm publicarea a numai trei materiale în engleză; celelalte contribuţii au apărut, oarecum la paritate, în limbile română şi rusă, ultima răspândită în spaţiul exsovietic, dar cu o penetraţie mai redusă în alte spaţii europene.

Paleta tematică a celor publicate cuprinde diverse materiale care, cronologic, se înscriu de la cercetări privind paleoliticul până la cele de arheologie medievală. Menţionăm şi prezenţa a două studii de numismatică medievală şi, aşa cum şi-au propus redactorii, nu lipsesc cercetări interdisciplinare, discuţii, recenzii etc.

Într-o recenzie cu dimensiunile impuse celei de faţă nu putem trece în revistă toate materialele publicate. Amintim numai câteva, cu menţiunea că alegerea este subiectivă, dictată de sfera noastră de preocupări. Nu putem totuşi să omitem monografia lui V. Dergaciov referitoare la descoperirile de sceptre de piatră, din răsăritul Europei, lucrare care însumează 160 de pagini de sinteză şi discuţii, privind fenomenele de restructurări etno-culturale din eneolitic (vol. 1/2, p. 6-166).

Din partea întâi ne-a atras atenţia contribuţia lui Oleg Leviţki şi a Tatianei Demcenco privind obiceiurile funerare practicate de comunităţile hallstattiene târzii din nordul Basarabiei (vol. I/l, p. 44-71), prilej care dă posibilitatea autorilor să revadă tot ansamblul de descoperiri aparţinând grupului vest-podolian (după noi, numele mai adecvat ar fi cel de podolo-moldav). Asupra acestui studiu al autorilor din Chişinău, cu sugestii interesante, ne propunem să revenim mai pe larg în alt cadru.

Recenzii 312

Între discuţiile înserate în prima parte amintim pe cele ale lui Vasile Haheu privind aspectul cronologic al genezei culturii getice timpurii (vol 1/1, p. 92-97) şi pe cel al Nataliei Mateevici, stăruitoare cercetătoare a importurilor elene în lumea getică; de data aceasta, ea investighează primele materiale amforistice datate în sec. VI-V a. Chr. (vol. 1/1, p. 110-119).

În ambele volume, Vlad Vornicu revine la studierea importantei aşezări şi necropole de la Budeşti, cercetând fie ceramica lucrată cu mâna (vol. 1/1, p. 331-339), fie ceramica romană de import (vol. 1/2, p. 295-331 – ultimul în colaborare cu Larisa Ciobanu).

Interesant este şi studiul lui Igor Bruiako de la Odesa, care îşi propune să abordeze o problemă dificilă, cea a cimerienilor, prin discutarea necropolei de la Stoicani, unde el deosebeşte şi o componentă ilirică, contopită în mediul tracic, spre deosebire de alţi cercetători care individualizează o componentă estică, cea a cimerienilor (vol. 1/2, p. 202-211).

În fine, amintim articolul foarte interesant semnat de Octavian Munteanu – publicat în limba engleză, vol. 1/2, p. 247-257 – referitor la o serie de studii pe care autorul, pe bună dreptate, le critică. Aceste teorii emise la Chişinău (autor Mark Tkačuk), dar şi în alte spaţii exsovietice, susţin că populaţia getică din spaţiul pruto-nistrian este venită din sudul Dunării şi, după o vieţuire plină de succes (cu mari aşezări fortificate), de mai multe secole, la mijlocul sec. al III-lea a. Chr. dispare în mod misterios, fără a lăsa urme pe acest teritoriu. Desigur, această teorie combătută de O. Munteanu, are o certă conotaţie care nu se înscrie în cercetarea arheologică obiectivă.

La sfârşitul acestei succinte semnalări bibliografice subliniem şi o iniţiativă lăudabilă a redacţiei, care a acordat studenţilor şi masteranzilor posibilitatea de a debuta în această revistă prin publicarea unor recenzii.

Conţinutul bogat şi variat al publicaţiei, prezentarea ei grafică ne determină ca în încheiere să o socotim o reuşită şi să-i dorim „Revistei Arheologice” un mare succes şi frumos viitor.

Mircea Ignat

Octavian Liviu Şovan, Necropola de tip Sântana de Mureş – Černeachov de la Mihălăşeni (jud. Botoşani), Bibliotheca Archaeologica „Hierasus” – Monographica,

Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2005, 354 pagini + 390 planşe. Autorul acestei cărţi, aici numai semnalată, este arheologul botoşănean O. L.

Şovan binecunoscut prin săpăturile sale arheologice ca şi prin numeroase studii publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, fapt ce nu mai face necesară o prezentare mai detaliată a sa.

Paginaţia mai sus precizată, ca şi formatul A4 al cărţii, impresionează de la prima vedere prin volumul ei masiv, rezultat al cercetării unui monument de o anvergură deosebită. La Mihălăşeni s-au dezvelit 520 de morminte şi alte 25 de complexe diferite, în care s-au descoperit peste 3500 de obiecte; este unul dintre cele mai mari monumente din

Recenzii 313

sec. IV p. Chr., cercetate în România. Din perspectiva cifrelor menţionate se pot înţelege dimensiunile acestei monografii arheologice de excepţie. Ordonarea, studierea şi ilustrarea integrală a tuturor, cum este lesne de înţeles, a impus un efort deosebit, dus la capăt cu rezultate notabile.

Cartea are opt capitole, în care sunt discutate sistematic şi cu corectitudine toate aspectele cercetate. După descrierea săpăturilor, a metodologiei aplicate şi a prezentării descoperirilor, un capitol de un interes deosebit este cel în care sunt analizate tipologic diferite categorii de obiecte. Numai ceramica cuprinde 1200 de vase cu forme şi variante deosebite! O atenţie aparte se acordă accesoriilor vestimentare şi obiectelor de podoabă şi toaletă, care dau, între altele, şi coordonatele cronologice ale vestigiilor de aici. Seria variată, cu peste 150 de fibule a făcut posibilă o încadrare cronologică corectă. Nici obiectele utilitare (amnare, cuţite, fusaiole etc), folosite în viaţa de zi cu zi, nu sunt mai puţin importante, ele reflectând, într-o anumită măsură, utilajul tehnologic al epocii.

Având în vedere că cercetarea arheologică contemporană presupune investigaţii interdisciplinare, autorul a folosit intens expertizele antropologice efectuate de dr. Dan Botezatu, publicate anterior în revista Muzeului din Botoşani. Pe această bază s-a reuşit relevarea a o serie de date foarte interesante. Nu omitem că volumul face referiri şi la alte cercetări interdisciplinare care dau demersului autorului o notă de modernitate.

Capitolul privind cronologia evident că reaminteşte, în primul rând, rezultatele obţinute din analiza tipologică a obiectelor cu valoare cronologică, dar se abordează problema cu metodologii moderne, şi anume, statistica combinatorie (cititorul poate consulta în acest sens numeroasele tabele cu incidenţa descoperirilor) şi stratigrafia orizontală. Din acest unghi de vedere, încadrările cronologice propuse de autor sunt demne de a fi subliniate, ele fiind elaborate cu o mare precizie.

O atenţie sporită a fost acordată descifrării unor aspecte ale vieţii spirituale reflectate în ritul şi ritualurile funerare, atât de diverse la Mihălăşeni, consecinţă a amalgamului etnic caracteristic sec. IV p. Chr. Între toate informaţiile oferite în acest capitol trebuie să remarcăm faptul că autorul, cu prudenţă, atribuie mormintele fără inventar şi cu o orientare est-vest, unei comunităţi creştine. Prin numărul mare al unor astfel de situaţii, la Mihălăşeni se poate afirma că sunt cele mai semnificative descoperiri din nordul Moldovei care atestă existenţa creştinismului în sec. IV p. Chr.

După cum se ştie, cultura Sântana de Mureş – Cernehov are în componenţă numeroase elemente romanice. Necropola de la Mihălăşeni nu face excepţie, dimpotrivă, abundenţa produselor de origine romană este apreciabilă, concretizate în diferite tipuri ceramice, pahare de sticlă sau obiecte de podoabă. Venite din sudul Dunării aceste piese reflectă legăturile active între diverse etnii şi puterea de penetraţie a civilizaţiei romane. Mai mult chiar, unele produse au fost realizate local, prin imitarea cu îndemânare a celor romane.

Un amplu rezumat în limba franceză (104 p.) îngăduie cercetătorilor străini să cunoască în detaliu vestigiile necropolei de la Mihălăşeni, a cărei cercetare constituie o frumoasă realizare a arheologiei româneşti. Ca anexe, remarcăm o bogată bibliografie şi un indice general. O menţiune deosebită o merită cele 390 de planşe, care ilustrează peste 3500 de obiecte de o mare varietate, confecţionate din metal, os, lut ars, sticlă etc. Fiecare

Recenzii 314

piesă e reprezentată printr-un desen clar şi corect, şi în acest cadru ne imaginăm dificultatea de a coordona realizarea acestei ilustraţii voluminoase.

În ansamblu, subliniem că această masivă lucrare nu aduce numai un vast material arheologic inedit, ci, prin concluziile ei, îmbogăţeşte istoriografia românească cu date concrete privind o epocă de mare interes, cea de la începutul epocii migraţiilor, lămurind o serie de aspecte legate de prezenţa goţilor în spaţiul carpato-dunărean sau de raporturile acestora cu populaţia autohtonă din nordul Moldovei.

În încheiere, nu putem omite efortul Editurii „Cetatea de Scaun” din Târgovişte, care s-a angajat la realizarea acestui volum, editură remarcată prin tipărirea a numeroase cărţi de arheologie şi istorie veche, specializându-se cu profesionalism în acest domeniu.

Mircea Ignat

Cronica Monemvasiei. Traducere de Marius Alexianu şi Roxana Curcă; studiu introductiv şi note explicative de Alexandru Madgearu. „Bibliotheca Monumenta

Perenitas”, editor Vasile Cotiugă, Iaşi, Editura Performantica, 2005, 126 p. Aşa cum ne-au obişnuit, colegii din Iaşi ne pun la dispoziţie ediţii critice de înaltă

ţinută academică, îndeosebi a izvoarelor antice. Textele sunt publicate în paralel, cel original şi traducerea românească, însoţite de ample studii introductive şi de numeroase note explicative.

De data aceasta, atenţia colectivului menţionat mai sus a fost direcţionată spre o cronică medievală. Despre ce este vorba? Cetatea Monemvasiei, întemeiată în a doua jumătate a sec. VI p. Chr., este situată pe o mică insulă aflată lângă ţărmul Peloponezului, dar care a avut un rol comercial de primă mână în Evul Mediu bizantin şi post-bizantin. Cu toate dimensiunile extrem de reduse ale acestei cronici ea a atras atenţia a numeroşi cercetători. Menită să justifice legitimitatea Mitropoliei din Patras, port din Peloponez, loc de pelerinaj, unde se afla mormântul Sfântului Apostol Andrei, cronica Monemvasiei este un document deosebit de important pentru înţelegerea proceselor etnice din sud-estul Europei, în speţă a grecilor.

Autorul cronicii, propunându-şi să justifice drepturile Mitropoliei din Patras, a făcut afirmaţii exagerate privind consecinţele nefaste ale invaziilor avaro-slave din sec. VI-VII, în faţa cărora grecii din Peloponez s-ar fi refugiat în insule şi în sudul Italiei, revenind în patrie abia după 218 ani. Nu este locul să derulăm aici amplele discuţii privind acest episod al istoriei Greciei, excelent redat în cartea recenzată.

Am ales să semnalez cititorilor revistei de faţă această apariţie editorială tocmai din perspectiva polemicii generate de succinta cronică a micii cetăţi insulare. Cronica a declanşat, începând cu sec. al XIX-lea, o aprigă controversă, nu lipsită de conotaţii politice, referitoare la întrebarea: „grecii actuali descind din cei antici ori sunt – măcar în parte – urmaşii slavilor care s-au aşezat în Grecia?” Întrebarea s-a pus întrucât, pe baza acestui document, s-a construit o teorie privind slavizarea completă a Peloponezului, ce susţine că grecii moderni nu provin din cei vechi, ci din slavi şi din albanezi. Evident,

Recenzii 315

teoria a fost respinsă cu indignare de istoricii greci şi nu a găsit un ecou favorabil nici în rândurile multor savanţi de pe diferite meridiane.

Ţinem să subliniem că disputa ştiinţifică, în acelaşi timp şi politică, este foarte asemănătoare, prin diversitatea şi amploarea controverselor, cu unele teorii privind etnogeneza şi continuitatea românilor de la nordul Dunării. Se distinge că nu suntem singurii cărora ni se contestă continuitatea.

Cartea apărută la Iaşi este o reuşită editorială atât prin ţinuta ei grafică, cât şi prin conţinutul ştiinţific. Comentatorul cronicii, cunoscător al textelor medievale timpurii, dar şi al vestigiilor arheologice, a reuşit un demers de înaltă calitate. Amplul studiu introductiv, cu o bogată bibliografie, subliniem încă odată, că este extrem de util celor care se apleacă asupra istoriei românilor din Evul Mediu timpuriu, fapt ce ne-a determinat să semnalăm această carte.

Mircea Ignat

Cu timp şi fără timp – Arhiepiscopia Iaşilor în date şi imagini 1990-2005, Iaşi, Editura Trinitas, 2005, 280 p.

Împlinirea a 15 ani de când în venerabilul scaun al de Dumnezeu păzitei

Mitropolii a Moldovei şi Bucovinei păstoreşte Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Dr. Daniel a prilejuit editarea în condiţii grafice de excepţie, cum de altfel suntem obişnuiţi de atâţia ani de zile de către prestigioasa Editură Trinitas, a unui album care se vrea şi reuşeşte din plin să fie o istorie scrisă a ceea ce a însemnat viaţa şi activitatea Arhiepiscopiei Iaşilor. Această aniversare reprezintă un moment cu adevărat fericit şi emoţionant, în acelaşi timp, pentru colaboratori, pentru profesorii Facultăţii de Teologie şi ai Seminariilor din Moldova, pentru preoţii şi diaconii din eparhie, şi pentru cinul monahal, pentru ostenitorii aşezămintelor culturale, filantropice, medicale şi sociale, de ocrotire şi restaurare a patrimoniului cultural artistic ecleziastic, pentru toţi credincioşii într-un cuvânt.

Răsfoind paginile acestui volum poţi constata că îndemnurile profetice ale Sf. Apostol Pavel adresate tânărului episcop Timotei, anume Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp (II, Timotei, 4,2) au fost şi sunt expresia biblică ce a fost călăuzitoare în lucrarea pastoral misionară a Centrului eparhial al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Structurat în 18 capitole, fiecare capitol având ca titlu câte un verset din Sf. Scriptură, volumul se deschide cu un mesaj adresat Î.P.S. Sale Daniel Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi tuturor credincioşilor din Moldova şi Bucovina de către Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, mesaj din care înţelegem că istoria este învăţătoarea celor ce au trebuinţă de pildele şi întâmplările oferite de ea, şi mai ales îndemnul să zăbovim asupra lucrărilor lui Dumnezeu în istorie… în viaţa omenirii atât de iubită de Dumnezeu ca rod al mâinilor Sale (p. 12).

Lucrând “cu timp şi fără timp” este titlul capitolului de început al acestui volum, capitol semnat de Arhim Dr. Varlaam Merticaru, în care sunt prezentate realizările în cei 15 ani de arhipăstorire a I.P.S. Daniel, realizări prin care, Slujind “unitatea Duhului întru

Recenzii 316

legătura păcii”, faima Moldovei, a “Bisericii lui Dumnezeu” cea din Moldova şi a credincioşilor ei a redevenit cunoscută atât în Occident, cât şi în Orient.

Capitolul care ne aduce aminte de ceea ce a însemnat, în istoria Bucovinei, editarea acelor atât de folositoare Schematismus der Bukowinaer gr. or. Archiepiskopal – Diozese, este de fapt şi cel mai întins capitol al prezentului volum – Să aşezi preoţi prin cetăţi – în care sunt prezentate statistic parohiile, mănăstirile şi schiturile din Arhiepiscopia Iaşilor la data de 1 iulie 2005. Din acest capitol aflăm că în anul 1990 pe actualul teritoriu canonic al Arhiepiscopiei Iaşilor (jud. Iaşi, Botoşani şi Neamţ) existau 7 protopopiate, cu 585 de parohii. În 2005 existau 12 protopopiate şi 1182 de comunităţi parohiale, 205 biserici în construcţii, 104 mănăstiri şi schituri. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, reînfiinţată şi prin străduinţa Î.P.S. Daniel la 12 februarie 1990, pentru o mai eficientă şi intensă lucrare pastorală şi misionară a Bisericii, avea pe actualul teritoriu canonic jud. Suceava, în 2005 un număr de 351 de parohii, 45 de biserici în construcţie şi 38 de mănăstiri şi schituri, iar Episcopia Huşilor, reactivată la 24 octombrie 1995 în acelaşi scop avea 302 parohii, 26 biserici în construcţie şi 17 mănăstiri şi schituri. În acelaşi an de referinţă, 2005, Episcopia Romanului avea 410 parohii, 61 biserici în construcţie şi 27 mănăstiri şi schituri. După centralizarea acestor date se poate observa că în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei erau, în anul 2005, 2245 de parohii, 337 biserici în construcţie şi 186 de mănăstiri şi schituri.

O componentă prioritară a activităţii Î.P.S. Daniel a fost învăţământul teologic preuniversitar şi universitar, valorificând din plin tezaurul spiritual şi cultural pe care i l-a oferit Moldova. Din capitolul Cei care se ostenesc cu cuvântul şi învăţătura, semnat de pr. lect. dr. Mihai Vizitiu, aflăm că prima mare realizare a Î.P.S. în domeniul învăţământului a fost reînfiinţarea Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, învăţământul teologic seminarial cunoscând o dezvoltare fără precedent în istoria acestei eparhii.

Din această prezentare nu putea să lipsească capitolul în care să găsim câteva repere din istoria Bibliotecii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Precum este scris în carte, pentru ca mai apoi să înţelegem misiunea prin cultură a Bisericii, în capitolul Propovăduieşte cuvântul.

Volumul se încheie cu prezentarea activităţii sectorului de misiune şi prognoză social pastorală, a activităţii social-filantropice şi a operei medicale de caritate din Arhiepiscopia Iaşilor. Adunând mărturii despre dinamica activităţilor din Arhiepiscopia Iaşilor – centrul eparhial al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei – acest volum ne face să înţelegem mai bine reflexia unui teolog din vechime, care susţinea că există trei timpuri: un prezent al trecutului, un prezent al prezentului şi un prezent al viitorului.

Vasile M. Demciuc

Recenzii 317

Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laudae maior – o istorie a lui Ştefan cel Mare, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, 630 p. + 31 planşe.

Epopeea apărării Ţării Moldovei – şi am putea spune fără frică de a exagera,

epopeea apărării întregului sud-est european de către bravii oşteni conduşi de Ştefan cel Mare, nu a putut fi ştearsă de vălul veacurilor şi nici imaginea măreaţă a voievodului care timp de 47 de ani a vegheat la destinele ţării. Nu este nicidecum o elegantă afirmaţie faptul că despre Ştefan cel Mare există încă o inepuizabilă paletă de aspecte ce aşteaptă să fie valorificată prin scris, chiar dacă până acum numărul studiilor de istorie, literatură şi folclor închinate lui au depăşi demult cifra de 1500, ceea ce ne arată dragostea oamenilor consacraţi în domeniu, faţă de importanţa faptelor sale în viaţa Ţării şi a Bisericii Neamului.

În ultimii ani Sfânta Mănăstire Putna, locul unde s-a strămutat voievodul la lăcaşurile de veci, i-a dedicat câteva volume deosebite: Ştefan cel Mare şi Sfânt – Portret în legendă, (2003) volum ce a adunat mărturii ale reflectării populare a figurii celui despre care, încă din sec. XVII se spunea că „după moartea lui până astăzi îi zicu Svetii Ştefan vodă”; al doilea volum Ştefan cel Mare şi Sfânt – Portret în istorie, înmănunchind un număr 34 de studii istorice elaborate în ultimii 150 de ani, urmat de volumul Ştefan cel Mare şi Sfânt – Portret în cronică, (2004) ca parte ultimă a întreitului portret ce îl înfăţişează pe voievod în postura de personaj al cronicilor. La acest triptic dorit, proiectat şi realizat de obştea Mănăstirii Putna, prin purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, se adăuga în acelaşi an comemorativ volumul Ştefan cel Mare şi Sfânt – Bibliografie,(2004).

Aceste volume reprezintă roadele muncii unor istorici, care s-au apropiat în decursul anilor de izvoarele istorice cu dorinţa de a afla cât mai multe adevăruri despre Ştefan cel Mare. Este o realitate că multe din studiile cuprinse în aceste volume cuprind gândurile şi frământările istoricilor care le-au redactat, uneori cu nesiguranţă, alteori cu bucuria descoperirilor. Toate lucrările nu se substituie însă unei monografii în adevăratul înţeles al cuvântului. De altfel, studiindu-le amănunţit, poţi observa în ce domenii sunt încă absente studii de sinteză care să valorifice informaţiile şi ideile puse în circulaţie de cercetările mai noi.

Înfiinţarea la 2 ianuarie 2005 a Centrului de cercetare şi documentare “Ştefan cel Mare” la Mănăstirea Putna era o necesitate, şi drept dovadă iată apariţia chiar în primul an al existenţei sale a volumului pe care îl prezentăm în aceste rânduri, datorat cunoscuţilor slujitori ai Muzei Clio, Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, cei care, de altfel, s-au îngrijit în mod special de apariţia şi a volumelor mai sus amintite.

Aşa cum aflăm din Cuvânt înainte, semnat de Î.P.S Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, această lucrare „unică prin larga ei cuprindere – are darul de a ne face să înţelegem mai bine însemnătatea domniei lui Ştefan cel Mare pentru neamul nostru şi pentru întreaga Creştinătate” (p. 7) este rod al unei munci stăruitoare ce de mulţi ani îi caracterizează pe cei doi autori, muncă plină de responsabilitate şi plină de probitate ştiinţifică. Paginile de început ale acestei lucrări prezintă informaţii despre familia domnitorului, venirea la tron şi un aspect foarte important, acela al criteriilor de periodizare a familiei marelui voievod.

Recenzii 318

Capitolul intitulat Spre “Zările împărăteşti” este, am putea spune, capitolul care prezintă activitatea politică, militară, socială şi culturală a domnitorului, activitate ce prevestea că cel ce se afla la cârma ţării avea să fie cu adevărat Soarele Moldovei. Următorul capitol, Marea Politică, este de fapt argumentarea a ceea ce se prevestea în capitolul anterior, legăturile diplomatice cu vecinii, campaniile militare, urmările unor acte diplomatice, precum Jurământul de la Colomeea ori Încheierea păcii cu Poarta.

Capitolul Marea rugăciune, cel mai mare din această lucrare, cuprinzând subcapitole care arată râvna domnitorului de întărire a ţării, de apărarea a dreptei credinţe, implicaţiile politice şi spirituale ale unor acte diplomatice din ultimele două decenii ale secolului al XV-lea, este urmat de Apusul, care, aşa cum sugerează şi titlul, prezintă aspecte legate de sfârşitul domniei marelui voievod.

Ştefan cel Mare “Bunul suveran” este capitolul care prezintă ca o concluzie marile calităţi ale voievodului Luptătorul, Diplomatul şi făcătorul de pace, Învăţătorul şi judecătorul, Suveranul evlavios pentru a nu aminti decât câteva. După studierea amănunţită a acestei monografii constaţi că „nici tenta panegiristică, nici tonul encomiastic, care au caracterizat multe lucrări similare, nu se află în paginile acestei cărţi”, (p.7) constaţi o cursivitate în prezentarea evenimentelor, ca pe o peliculă cinematografică, folosindu-se de un limbaj academic, plin de sobrietate şi rafinament, observând că acolo unde autorii au întâmpinat anumite neclarităţi, au recurs la lămurirea acestora prin investigaţii colaterale, de mai mare sau mai mică amploare. Paginile acestui volum, roadă a ostenelilor istoricilor noştri consacraţi în domeniu, dovedesc faptul că permanent au fost călăuziţi de conştiinţa datoriei de a înfăţişa cititorului adevărul istoric privind partea cea mai glorioasă a istoriei noastre medievale.

Vasile M. Demciuc

Olimpia Mitric, Cartea românească veche în judeţul Suceava (1643-1830), Catalog, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Cuvânt înainte la ediţia I-a de Prof. univ. dr. Ion

C. Chiţimia, Suceava, Editura Universităţii “Ştefan cel Mare”, 2005, 360 p.

Oare am meditat îndeajuns, ne-am întrebat în clipele de răgaz şi am putut afla un posibil răspuns la întrebarea: ce rol şi ce loc ocupă în viaţa noastră de toate zilele, în acea lucrare miraculoasă, înceată, tainică, săvârşită înlăuntrul nostru, întru devenirea şi împlinirea ca fiinţe morale şi raţionale, Cărţile? Da! Cărţile! Aceste fascicole de lumină şi vibraţie ale minţii şi sufletului, aceste nevăzute punţi de aur, care leagă prezentul de trecut şi viitor, care ne pun în dialog cu moşii şi strămoşii, cu toţi înaintaşii, dar şi cu nepoţii, strănepoţii, cu urmaşii, ba, încă, într-un mod analitic şi autocritic cu noi înşine, mustrându-ne, ruşinându-ne, îndemnându-ne, ajutându-ne, întremându-ne, luminându-ne!

Ce reprezintă, oare, această lucrare şi fortificare tainică a cărţilor asupra întregii noastre fiinţe, dacă nu o hrană permanentă, nepreţuită, durabilă, inepuizabilă, o cuminecătură vitală, sacramentală, necesară ca apa şi ca aerul, fără de care n-am rămâne ce suntem meniţi să fim ori să devenim ceea ce trebuie să fim, adică Oameni?

Recenzii 319

Aceste întrebări şi posibile răspunsuri m-au frământat şi iluminat zilele acestea răsfoind, citind şi recitind o Carte a cărţilor – lucrarea Cartea românească veche în judeţul Suceava (1643-1830), revăzută şi adăugită de conf. univ. dr. Olimpia Mitric.

Unică în felul ei prin originalitatea şi problematica oferite specialistului şi cititorului de rând, această Carte a cărţilor ne dezvăluie matricea ascunsă, osatura esenţială pe care s-a format, afirmat şi dezvoltat viaţa noastră spirituală, unitatea şi vigurozitatea limbii noastre literare.

Autoarea ne introduce şi conduce, într-un univers pe cât de interesant, pe atât de necunoscut şi fascinant: activitatea tipografică de la Suceava, Rădăuţi şi Cernăuţi, numărul cărţilor ce s-au tipărit şi al celor ce au venit în zonă de la tiparniţele din interiorul spaţiului românesc sau din afara acestuia, sfidând şi eludând stăpânirile străine şi frontierele adesea arbitrare impuse vremelnic de către acestea, conţinutul şi circulaţia cărţilor, ponderea şi diferitele categorii de deţinători: parohii, mănăstiri, muzee, arhive, şcoli, biblioteci publice şi particulare, fundaţii etc., cărţile şi mijloacele procurării lor, conţinutul extrem de important al unor însemnări rămase în manuscris pe diverse pagini ale cărţilor, costul şi plata cărţilor, etc.

Între altele, autoarea a identificat şi cercetat, înscris şi descris în această Carte a cărţilor 366 de titluri în 1868 de exemplare, ce au văzut lumina tiparului în aproape toate centrele tipografice din spaţiul românesc (Moldova, Muntenia, Transilvania) şi din afara graniţelor – Viena, Buda, Sanct Petersburg, Dubăsari, Movilău etc. Ea a constatat de pildă, că, între 1600-1700 au venit şi circulat în zona noastră 54 de cărţi, printre care unele celebre prin conţinutul şi valoarea lor – Cazania lui Varlaam, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Biblia lui Şerban Cantacuzino ori Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea a savantului Dimitrie Cantemir; între 1700- 1750 au intrat pe raza actualului judeţ 235 de cărţi; între 1750-1800 alte 784 de cărţi, iar între 1800-1830 încă 795 de cărţi. Pe măsură ce numărul lor sporeşte se diversifică şi conţinutul: religie, istorie, legislaţie, economie, literatură, filosofie etc. Însemnările manuscrise pe filele unor cărţi ne dezvăluie, fie persoanele sau comunităţile ce le-au procurat, fie unele evenimente istorice, calamităţi naturale, epidemii. Aşa, de pildă, aflăm că o Evanghelie a fost „cumpărată di oameni din Liteni … cu tot neamul şi cu tot satu …”, în vreme ce un număr de 5 cărţi de cult au fost procurate de locuitorii din Soloneţ şi Todireşti, pentru trebuinţele parohiei din ultimul sat. Din alte însemnări aflăm că, la 1812 „au fost apa Sucevei aşa de mare, cât s-au revărsat peste toate luncile”; la 1833 s-a întâmplat „o grozavă cutremurare a pământului, încât se credea că va fi sfârşitul lumii”, iar în 1864 „a fost vara tot rece şi păpuşoiul nu s-a copt mai nimica …”.

Această Carte a cărţilor înmagazinează, concentrează temeinice cunoştinţe de istorie, filologie, paleografie, slavonă, latină, dar, totodată, şi pasiune, răbdare, râvnă, iscusinţă, erudiţie şi acribie benedictine. Lucrarea – care se adaugă altor 5 cărţi anterioare ale Olimpiei Mitric, peste 30 de studii şi zeci de articole – este un cald şi vibrant omagiu adus autorilor şi tipografilor, deţinătorilor, apărătorilor, slujitorilor cărţii, reprezentând, totodată, şi un durabil şi inestimabil instrument de cunoaştere, de trebuinţă şi de referinţă, cum puţine s-au realizat şi difuzat până astăzi.

Mihai Iacobescu

Recenzii 320

Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti,

Editura Humanitas, 2004, 424 p. Despre istoria cuplului s-a scris la noi mai degrabă în ultimii ani. E de înţeles

necesitatea unor asemenea abordări pentru a acoperi goluri istoriografice şi a oferi o imagine nuanţată şi plină de farmec asupra trecutului. Cercetătoarea de la Institutul de Istorie “N. Iorga”, din Bucureşti, a dorit să prezinte o istorie a familiei muntene din secolul al XVIII-lea. Rezultatul este o lucrare extrem de incitantă şi plăcută. Valorificând un material de arhivă impresionant şi procedând la o analiză judicioasă a izvoarelor judiciare (din condicile ecleziastice ale cancelariei mitropolitane, mai cu seamă), autoarea şi-a apropriat cele mai noi cercetări în domeniu pe plan european. Într-un secol în care femeia nu are consistenţă în plan public, căci “nu se aud decât bărbaţii” (G. Duby, Evul Mediu masculin. Despre dragoste şi alte eseuri, Bucureşti, 1992, p. 5), analiza relaţiilor din interiorul cuplului devoalează realitatea cotidiană, întregind tabloul general, oferit de studiile de istorie politică, social-economică sau culturală existente.

Introducerea (pp. 7-15) oferă o succintă trecere în revistă a preocupărilor pe plan european şi naţional, precizând totodată scopul principal al cărţii: “o incursiune în universul familiei româneşti, o analiză ce are la bază interdisciplinaritatea şi surse inedite” (p. 8). Autoarea doreşte să studieze consiliul ecleziastic al Mitropoliei, prin prisma reacţiei faţă de problemele familiei, în prima parte, celelalte părţi fiind consacrate evidenţierii “aventurii cuplului”. Un alt obiectiv fixat este acela al reliefării relaţiilor sociale dintre sexe şi al stabilirii poziţiei femeii în raport cu lumea masculină.

Partea întâi, Privirea Bisericii Ortodoxe asupra familiei (pp. 19-104) recreează “cadrul în interiorul căruia se de dezbat probleme importante din viaţa individului”. Analiza soborului ecleziastic, a competenţelor diverselor foruri ale autorităţii bisericeşti, dar şi politice, în chestiunile privind problemele din viaţa de cuplu, impunerea punctului de vedere al Bisericii cu privire la căsătorie, divorţ, normele care tutelează viaţa familiei, controlul relaţiei dintre soţi, rezolvarea divergenţelor ivite, mecanismele de intromisiune, control şi reglaj ale instituţiei ecleziastice în cotidianul fiecărui individ, toate acestea sunt analizate coerent şi sistematic.

Este partea cea mai analitică a cărţii, cu utile şi puţin cunoscute elemente despre dreptul canonic şi rolul acestuia în planul relaţiei de cuplu. Transgresarea normelor ecleziastice, raportul dintre regula de drept – scrisă sau cutumiară – şi practica juridică, care balansează, aproape totdeauna, în favoarea ultimei, conturează o dimensiune specifică a rolului pe care şi-l atribuie soborul şi mitropolitul însuşi, mai degrabă de mediator între protagonişti. Administrarea dreptului ecleziastic, comportamentul “judecătorilor” şi a beneficiarilor, mijloacele probatorii, mărturiile, apărarea, funcţionarea reţelelor de solidaritate sunt aspecte care atrag atenţia, prin insolitul şi pitorescul lor, dar, mai ales prin informaţia oferită.

În continuare, cartea captivează prin împletirea consideraţiilor analitice cu elemente descriptive. Numeroasele studii de caz ilustrează aproape orice apreciere mai generală. Aşa se întâmplă în partea a doua, Aventura cuplului (pp. 107-193), care tratează despre alegerea partenerului, zestrea femeii şi logodnă. O societate patriarhală, cu

Recenzii 321

numeroase prejudecăţi, cu un set de valori dominat de preceptele religioase, cum este cea de secol XVIII, nu admite emanciparea femeii, individualizarea sa socială şi egalizarea sa în cadrul cuplului. O serie întreagă de impedimente, de natură socială, religioasă, economică, mentală o aruncă pe femeie în anonimatul conjuga, rolul ei în alegerea partenerului fiind aproape inexistent, iar revolta fără o finalitate precisă. Familia este mai degrabă o “celulă economică”, iar contractul marital se remarcă prin negocierile feroce, la orice nivel social, pentru dobândirea unei zestre cât mai mari, nelipsind – ba dimpotrivă – şantajul. Logodna evidenţiază, la rându-i, miza economică majoră a contractării căsătoriilor, dar insistă şi asupra unor elemente simbolice, ca, de pildă, schimbul de inele şi darurile dinaintea nunţii. “Practica darurilor apare ca o înlănţuire de schimburi complexe care antrenează o întreagă reţea de sociabilitate şi solidaritate”, rolul lor fiind acela de a-i apropia pe viitorii soţi şi de a da autoritate relaţiei lor (p. 190).

Partea a treia, Viaţa în doi (pp. 197-245) analizează, într-un prim capitol, fenomenologia nunţii, într-o triplă dimensiune: ca taină, administrată şi recomandată de Biserică, calendarul recomandat al desfăşurării ceremoniei nupţiale şi spectacolul nunţii. Al doilea capitol al acestei secţiuni analizează viaţa femeii în familia soţului, din noaptea nunţii până la văduvie sau destrămarea cuplului. Recurenţa observaţiilor despre caracteristicile vieţii de cuplu îndrituiesc formularea unor opinii legate de superioritatea masculină în cadrul parteneriatului lor, superioritate extrem de vizibilă în plan public. Sancţionarea ei severă şi lipsa intimităţii sunt prezentate, dezarmant, de autoare.

Dacă în Occident, familia a devenit, în secolul Luminilor, un spaţiu al privatului, separat de sfera publică, un loc al refugiului, intimităţii şi sentimentelor (cf. Philippe Ariès, Pentru o istorie a vieţii private, în Philippe Ariès şi Georges Duby (coord.), Istoria vieţii private, vol. V, Bucureşti, 1995, p. 19), în Principate legăturile conjugale “se desfăşoară în apropierea şi cu participarea celorlalţi” (pp. 229-230). Doar elita socială se sustrage, din a doua jumătate a secolului, acestei “priviri peste gard”, iniţiind un proces de “privatizare” (termenul îi aparţine lui Ph. Ariès, op. cit., p. 10), ce se va edifica ulterior, în secolul al XIX-lea. Rolul căsătoriei nu este acela de împlinire prin dragoste, ci are pretexte pragmatice (de conservare şi sporire a averii, mai ales în cazul boierilor), sociale (de creare a unei reţele de solidaritate şi construire de alianţe), fiziologice (satisfacerea trebuinţelor sexuale într-un cadru legitimat şi acceptat) şi de asigurare a procreării.

Ultima parte, Despre divorţ (pp. 247-397), cea mai consistentă, evidenţiază divorţul ca formă de manifestare a întrepătrunderii dintre public şi privat, datorită faptului că îi implică nu doar pe soţi şi rudele acestora, ci întreaga colectivitate. Este pusă la lucru o impresionantă arhivă judiciară, autoarea identificând 420 de cupluri prezente în faţa instanţei ecleziastice pentru a divorţa, la care se adaugă alte 160 implicate în procese de seducţie. Pe parcursul a trei capitole (cca. 100 de pagini), sunt inventariate principalele motive care conduc la divorţ (traiul rău, desfrâul, adulterul, părăsirea domiciliului conjugal, boala, călugăria ş.a.), ilustrate cu o cazuistică impresionantă.

Un interesant capitol, Divorţul între sancţiune şi reconciliere, ilustrează mecanismele corective şi punitive folosite de sobor – pricinile de divorţ sunt numai de competenţa Bisericii. Tipologia pedepselor, mecanismele de administrare a acestora, implicaţiile penale şi spirituale sunt prezentate prin raportare la modelul lui Michel

Recenzii 322

Foucalt. Totul glisează între dorinţa de realizare a compromisului şi nevoia de a pedepsi. Raţiunea acestui balans provine din faptul că mitropolitul “acţionează de cele mai multe ori ca arbitru […]. El este un mediator şi în ultimă instanţă un judecător, iar în calitate de protector al familiei şi al moralei creştine, […] încearcă să păstreze aceste valori cu orice risc. Acţionând aşa, conflictul ajunge să nu se stingă aproape niciodată […]” (p. 356). În fine, o ultimă secvenţă se referă la situaţia copiilor şi împărţirea bunurilor materiale după divorţ.

Concluziile (pp. 398-404) retrasează principalele idei scoase în evidenţă de-a lungul cărţii, accentuând dificultatea procesului de construire a privatului în jurul relaţiilor de cuplu, noutatea în raporturile dintre sexe realizându-se în secolul următor, ca urmare a modernizării, însoţită şi de o nouă moralitate. Urmează un Glosar, extrem de util, întrucât autoarea utilizează un lexic ce cuprinde multe arhaisme, o foarte succintă listă de abrevieri şi o Bibliografie, foarte bine adaptată la tematica cărţii.

Lucrarea utilizează substanţiale informaţii de drept canonic şi concepte juridice ale epocii studiate. Ea este în esenţă o istorie a cuplului într-o secvenţă cronotopică determinată, descriind o societate “masculinizată”, e adevărat contrabalansată de evidenţierea elementului feminin în interiorul familiei sau de capacitatea juridică a femeii. Sublinierea mecanismelor, instituţiilor, mijloacelor şi strategiilor constituirii şi destrămării relaţiilor maritale, ca şi a inserţiei şi controlului Bisericii în aventura cuplului este în măsură să contureze o istorie mai puţin ştiută a vieţii private din spaţiul românesc.

Lucrarea, evident interdisciplinară, judicios compartimentată, urmăreşte să ofere răspunsuri la problemele enunţate în introducere. Poate o contextualizare social-politică şi culturală ar fi fost în măsură să creioneze o imagine de ansamblu a epocii, după cum o abordare mai aproape de istoria serială sau chiar de istoria imaginarului ar fi îmbogăţit perspectiva de ansamblu, conexând mai adânc cartea la rezultatele cercetărilor de pe plan mondial. Oricum, câştigul este remarcabil, mentalităţi, viaţă cotidiană, elemente de drept civil şi canonic derulându-se sub ochii noştri. Căci autoarea are un har de povestitor lesne identificabil, chiar dacă elementele analitice şi cele descriptive se succed, parcă, prea brusc. Nici literatura străină invocată nu pare, totdeauna, bine asimilată, fiind valorificată mai degrabă sub forma notelor de subsol. De altfel, nu există un cadru teoretic şi conceptual bine conturat.

În schimb, din punct de vedere metodologic, lucrarea este exemplară. Abordarea, îmbibată de influenţe ale antropologiei juridice, are în vedere raportarea cuplului la practicile şi comportamentele sociale, analizează regimul proprietăţii, al zestrei, al darurilor, justificate şi prin faptul că, în epoca studiată, căsătoria e mai curând o afacere.

Cartea se bazează pe analiza fină a unor categorii de izvoare mai puţin studiate, adică a condicilor mitropolitane şi a culegerilor juridice. Lectorul are plăcerea de a parcurge un studiu bine articulat şi proporţionat, bine documentat şi creionat metodologic. Tema, incitantă şi relativ nouă în istoriografia românească, asigură, pe lângă elementele menţionate deja, premisa necesară unei lecturi agreabile şi utile.

Dinu Balan

Recenzii 323

Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, 344 p.

După o mult apreciată şi mult comentată carte, Întoarcere în Bucureştiul

interbelic (Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, 348 p.), Ioana Pârvulescu a publicat recent o nouă carte, consacrată secolului al XIX-lea românesc. Autoarea, istoric şi critic literar, oferă o perspectivă specială asupra secolului modernizării Principatelor, evenimentelor întemeietoare ale acestei perioade a istoriei moderne preferându-i-se un decupaj subiectiv de portrete, aşa cum reies ele din diaristică, presă şi literatură. Obiectivul, exprimat de autoare, este acela de a devoala intimitatea unor personaje din elita socială, pentru a reconstitui atmosfera unei epoci revolute.

Dorind să reconstituie viaţa de zi cu zi a unor personalităţi marcante ale scenei culturale şi politice din secolul al XIX-lea, pentru a marca liniile directoare ale intimităţii şi ale imaginarului epocii, autoarea practică o formulă romanescă, luându-şi libertatea de a-şi alege personajele şi de a le încadra într-o formulă narativă insolită. Astfel, o serie de medalioane biografice redau, în filigran, o istorie subiectivă, atentă la detalii şi la reconstruirea sensibilităţii şi intimităţii omului “secolului romantic”.

Dorinţele, speranţele, gândurile, lecturile, gesturile, atitudinile, călătoriile, concep-ţiile despre artă, om, societate, politică, percepţia constrângerilor sociale şi reacţia faţă de acestea, impactul modernizării societăţii româneşti, mult mai puternic resimţite la nivelul elitei, sunt revizitate de autoare. Alegând să se transpună în atmosfera epocii, Ioana Pârvulescu realizează o descriere aproape ficţională, puternic impregnată poetic, la nivelul scriiturii, căci rigoarea, cunoaşterea profundă a gândurilor şi sensibilităţilor oamenilor vremii, aşa cum reies din jurnale intime, corespondenţă, revuistică sau scrieri literare, atenţia cu care sunt reconstituite detaliile semnificative oferă certitudinile unei veritabile regresiuni în trecut. Tonul cărţii alternează, nostalgia îmbinându-se cu ironia fină, patosul cu acribia.

Dar cine sunt personajele cărţii? Cum sunt redate ele? Regele Carol I, patronând procesul modernizării ţării, C.A. Rosetti, fragil şi delicat în viaţa de familie, pe cât de avântat şi contestatar în spaţiul public, Carol Davila, prins între trecutu-i tulbure şi rolul său public, Maiorescu, surprins în momentul căsătoriei sale, Eminescu, părăsind lumea aceasta, dar trecând deja în aceea a nemuririi artistice, Caragiale, între şarja penei sale şi dezamăgirile personale, histrionismul, dar şi vocaţia de constructor de care dă dovadă Iacob Negruzzi, Alecsandri sau Hasdeu, atâţia alţii, paşoptişti, junimişti, oameni politici şi arhitecţi ai României moderne, prind viaţă şi reprezintă o sumă de biografii exemplare. În spatele lor sunt femeile, soţii, mame, fiice, amante, cu o prezenţă difuză, dar puternică şi permanentă în spaţiul public. Constrânse de tabuurile epocii la o viaţă de interdicţii, ele reuşesc să transgreseze, cu delicateţe, dar şi cu inteligenţă şi fermitate, propria condiţie. Sensibilitatea, gândurile şi concepţiile lor sunt relevate, printr-o dublă perspectivă, antrenând şi privirea bărbaţilor. Trecând dincolo de domeniul istoriei literare, prin însăşi formula narativă şi stilistică adoptată, dar şi prin conţinutul intrinsec al lucrării, Ioana Pârvulescu se apleacă, cu tandreţe, sensibilitate şi competenţă asupra vieţii private, a cotidianului, a vieţii mondene. O superbă succesiune de tablouri ce surprind însăşi evoluţia vieţii sociale şi a ideilor.

Dinu Balan

Recenzii 324

Luminiţa Fassel, Das deutsche Schulwesen in Bessarabien (1812-1940). Eine komparativ-historische und sozio-kulturelle Untersuchung,

München, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, 2000, 248 S. + 33 Fotos

Dedicată memoriei bunicului din Basarabia care nu a supravieţuit deportării sovietice din anul 1945, lucrarea cercetătoarei Luminiţa Fassel analizează evoluţia învăţământului german în spaţiul dintre Prut şi Nistru dintr-o perspectivă istorică şi socio-culturală comparată. Bună cunoscătoare a fenomenului cultural german din Basarabia ţaristă, dar şi a contextului socio-politic în care a evoluat comunitatea nemţilor basarabeni între cele două anexări (1812, 1940) ruseşti, autoarea investighează, pe parcursul a şase capitole, diverse aspecte conexe subiectului ales spre cercetare.

În Prefaţă, cercetătoarea punctează limitele cronologice ale demersului său ştiinţific, izvoarele şi metodologia acestuia, dimensiunile politico-juridice ale evoluţiei germanităţii basarabene sub administraţiile rusă şi română.

Capitolul I este axat pe evidenţierea premiselor istorice sociale şi culturale ale învăţământului german în Basarabia. Autoarea analizează raporturile complexe dintre şcoală, biserică şi stat, impactul Revoluţiei franceze asupra educaţiei şi gândirii pedagogice, formele de organizare a sistemului şcolar, modernizarea mijloacelor şi metodelor de instruire pe parcursul secolelor XVII-XVIII în spaţiul german, precum şi cadrul instituţional şi juridic din Basarabia în urma anexării ţinutului la Imperiul Rus. Comparând situaţia diverselor comunităţi naţionale, Luminiţa Fassel constată că structura administrativă a coloniilor germane era mai democratică decât cea a altor grupuri etnice din Basarabia. Cercetătoarea evidenţiază şi rolul bisericii, subliniind implicaţiile pietismului religios asupra păstrării conştiinţei naţionale a germanilor basarabeni, punând în lumină aportul clericilor la întemeierea şi afirmarea primelor şcoli germane în spaţiul pruto-nistrean.

Capitolul al II-lea abordează politica administraţiei ruse în domeniul educaţiei, subliniind birocraţia, „haosul” administrativ, rusificarea instituţiilor, cenzurarea abuzivă etc. Totuşi, coloniştii din Basarabia s-au putut bucura de o destul de largă autonomie administrativă, interesele şi problemele germanilor şi ale altor imigranţi aflându-se în centrul preocupărilor Comitetului de asistenţă pentru coloniştii străini din Rusia de Sud, înfiinţat în 1818. Însă, regimul reacţionar din timpul ţarului Nicolai I (1825-1855) nu a fost unul propice pentru dezvoltarea învăţământului pentru popoarele neruse din cadrul imperiului, inclusiv pentru coloniştii germani din Basarabia. Abia sub domnia ţarului Alexandru al II-lea (1855-1881), în provincie se articulează un sistem educaţional public, alcătuit din trei tipuri de instituţii: a) şcoli bisericeşti; b) şcoli de stat sau ministeriale; c) şcoli ale zemstvelor. Autoarea relevă semnificaţiile reformelor din anii 60-70 ai secolului al XIX-lea, urmărind şi implicaţiile instalării regimului reacţionar patronat de ţarul Alexandru al III-lea (1881-1894). Relativa liberalizare din timpul lui Nicolai al II-lea (1894-1917) a avut consecinţe benefice atât pentru emanciparea naţională a românilor basarabeni, cât şi pentru evoluţia comunităţii germane. La sfârşitul stăpânirii ţariste, în Basarabia funcţionau 120 de şcoli germane chiar dacă, menţionează Luminiţa Fassel, din 1812 şi până în anul 1940 a existat un „dezinteres” al Germaniei pentru această provincie.

Recenzii 325

În continuare, cercetătoarea analizează în profunzime fenomenul şi politica de rusificare a ţinutului, politică ce a afectat, în primul rând, pe românii basarabeni, dar şi celelalte grupuri etnice, în special cel german. Din cauza instruirii în limba rusă în majoritatea instituţiilor şcolare din Basarabia, copiii din familiile neruse refuzau să înveţe într-o limbă pe care nu o cunoşteau. Astfel, potrivit datelor oferite de autoare, la sfârşitul stăpânirii ţariste gradul de alfabetizare se cifra, în rândul bărbaţilor germani, între 63 şi 83%, în timp ce la românii din provincie ponderea ştiutorilor de carte era cuprinsă între 10 şi 17%.

Etapele evoluţiei învăţământului german în Basarabia în timpul administraţiei ţariste sunt analizate în capitolul al III-lea. Cercetătoarea Luminiţa Fassel distinge cinci etape în dezvoltarea educaţiei pentru germanitatea basarabeană, investigându-le în cadrul unor subcapitole aparte. Autoarea plasează începuturile învăţământului german în perioada 1812-1864, când coloniştii au gestionat toate problemele legate de instrucţia copiilor lor. În etapa a doua (1864-1871) şcolile germane au fost trecute sub controlul Inspectoratului Şcolar rus, continuând să funcţioneze fără mari piedici din partea autorităţilor ţariste. În etapa a treia (1871-1881) învăţământul basarabean, inclusiv cel în limba germană, a fost supus unei supravegheri atente de către organele ruseşti. În acel deceniu s-a pus problema că toate cadrele didactice, dar şi absolvenţii, trebuie să cunoască limba rusă. În acest scop s-a dispus ca un şir de obiecte să fie predate în limba statului, majoritatea fiind încă predate în limba maternă a elevilor. Politica de rusificare a căpătat proporţii deosebite în perioada 1881-1915, pe care autoarea o cataloghează drept etapa în care a avut loc bătălia şcolară între limbile germană şi rusă. Autorităţile şcolare ţariste au dispus trecerea întregului învăţământ german la predarea în limba rusă. Totuşi, se arată în lucrarea prezentată, în unele instituţii şcolare câteva discipline (religia, limba germană, muzica) s-au predat în continuare în limba germană, cel mai puţin afectate fiind şcolile de fete. Pe de altă parte, cadrele didactice germane au privit cu multă reticenţă dispoziţia referitoare la abandonarea instrucţiunii în limba maternă a elevilor, în multe cazuri predarea în limba rusă purtând, în anii 80, un caracter formal. Din acest motiv, unii profesori germani au fost îndepărtaţi din funcţii sau mutaţi în alte zone ale imperiului, iar în locul lor au fost numiţi dascăli care puteau desfăşura activităţile didactice în limba rusă. Drept consecinţă a fenomenului de rusificare, în limba germanilor basarabeni au pătruns 236 de cuvinte ruseşti, sintaxa fiind la fel de puternic afectată. Etapa a V-a a marcat sfârşitul erei ruseşti (1915-1918). Deoarece războiul cu Imperiul German era privit ca un război împotriva germanităţii, autorităţile basarabene au luat măsuri drastice contra nemţilor din provincie, dispunând şi închiderea tuturor şcolilor germane. Drept răspuns, instrucţia pentru copiii germani s-a adăpostit în casele unor particulari, serviciul divin fiind oficiat în continuare în limba germană. În continuare, cercetătoarea analizează impactul revoluţiei ruse din februarie-martie 1917 asupra climatului politic din Basarabia, evidenţiind măsurile democratice propuse de Congresul Moldovenilor din 20 octombrie 1917.

Capitolul al IV-lea abordează noua ordine administrativă după „alipirea” (dem Anschluss) Basarabiei la România. Autoarea pune în evidenţă atitudinea pozitivă a germanilor basarabeni faţă de aspiraţiile naţionale ale românilor din această provincie istorică, dar şi rezervele celor dintâi în legătură cu unirea Basarabiei cu Regatul României. De asemenea, cercetătoarea analizează statisticile pentru a clarifica evoluţia

Recenzii 326

demografică a germanităţii basarabene, concluzionând că diminuarea ponderii acesteia în totalul populaţiei dintre Prut şi Nistru s-a datorat strămutărilor în Dobrogea şi America.

În capitolul al V-lea, Luminiţa Fassel studiază şcoala germană în Basarabia sub administraţia română. Schiţând particularităţile şi tradiţiile învăţământului în cele patru provincii (Vechiul Regat, Bucovina, Basarabia, Transilvania), autoarea insistă asupra modalităţilor de articulare a reţelei educaţionale în Basarabia interbelică, structurată pe trei inspectorate şcolare (Chişinău, Cetatea Albă, Bălţi), precum şi asupra implicaţiilor legislaţiei şcolare asupra învăţământului german din provincie. Este prezentată în mod detaliat evoluţia sinuoasă a şcolilor cu predare în limba germană, subliniindu-se impactul dureros asupra germanităţii a măsurilor de „naţionalizare” a întregului sistem de educaţie de stat, dar şi particular, din România Mare. Implicaţiile negative, inclusiv la nivel psihologic, sunt analizate în continuare pe larg în capitolul al VI-lea, consacrat „românizării” şcolii germane în Basarabia. Sunt incluse numeroase trimiteri la datele statistice, actele administrative, rapoartelor şcolare, dispoziţiile ministerului de resort etc., etc. Este un capitol care, în urma lecturii, invită la meditaţii asupra lucidităţii măsurilor adoptate de autorităţile din perioada interbelică în privinţa grupurilor etno-culturale minoritare.

Elaborată într-un stil elegant, bine documentată, scrisă uneori cu patimă, dar fără rea credinţă, lucrarea pune în discuţie numeroase probleme de care s-au ciocnit germanii basarabeni pe parcursul secolelor XIX-XX şi care ar trebui analizate pe larg şi de către istoricii români.

Ştefan Purici

Mariana Hausleitner, Deutsche und Juden in Bessarabien (1814-1941). Zur Minderheitenpolitik Russlands und Groβrumäniens,

München, IKGS Verlag, 2005, 255 S.

Universitara germană Mariana Hausleitner este cunoscută în rândul istoricilor români graţie contribuţiilor sale la recuperarea trecutului Bucovinei, analiza fenomenului identitar evreiesc din România secolelor XIX-XX sau a situaţiei complexe din Republica Moldova. Lucrarea pe care o prezentăm aici abordează trecutul germanilor şi evreilor din Basarabia din perspectiva politicii faţă de minorităţi în Rusia ţaristă şi în România Mare, autoarea făcând apel la numeroase izvoare edite şi inedite din fondurile arhivistice şi bibliotecile din Chişinău, Berlin, Bucureşti, Marburg, Cernăuţi, München. Volumul este structurat pe şase capitole (1. Germanii şi evreii basarabeni în istoriografie; 2. Geneza multietnicităţii în Basarabia ţaristă; 3. Viaţa paralelă a etniilor în Basarabia anilor 1856-1918; 4. Basarabia sub stăpânirea românească 1918-1940; 5. Basarabia pe calea „omogenităţii” naţionale; 6. Contactele dintre germani şi evrei şi eşuarea lor) şi câteva anexe (Arhive; Bibliografie; Denumirile localităţilor – în patru limbi; Indice de nume; Documente; Planşa Basarabiei), fiind rezultatul unui proiect de cercetare finanţat de guvernul german.

Recenzii 327

Din start cercetătoarea jalonează parametrii investigaţiei sale. Din punct de vedere demografic, astăzi, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, din totalul locuitorilor doar circa 1% sunt etnici germani şi evrei, faţă de 10%, în anul 1930. Acest regres cantitativ este explicat de autoare prin strămutarea nemţilor, în 1940, în Germania şi de uciderea în masă a evreilor în anii celui de-al Doilea Război Mondial. La aceste cauze se mai adaugă deportările etnicilor germani şi evrei, în special înstăriţi, în interiorul Uniunii Sovietice, în intervalul iulie 1940-iunie 1941, retragerea unui număr important de evrei pe teritoriul sovietic odată cu înaintarea armatelor germană şi română peste râul Prut, din iulie 1941, dar şi emigrarea nemţilor şi evreilor din URSS, mai ales în anii 70-90 ai secolului XX.

Realizând un ambiţios excurs istoriografic, Mariana Hausleitner pune în lumină realizările dar şi, îndeosebi, punctele slabe sau ideile preconcepute care se regăsesc în lucrările axate pe prezentarea trecutului Basarabiei şi a comunităţilor etnice din această provincie. În finalul demersului istoriografic, cercetătoarea formulează un set de întrebări şi ipoteze pe care îşi propune să le clarifice pe parcursul investigaţiei sale.

În capitolul al II-lea, istoricul german prezintă, succint, trecutul teritoriului dintre Prut şi Nistru şi circumstanţele anexării sale de către Rusia ţaristă. Extrem de binevenite sunt, pentru cititorul germanofon, explicaţiile privind noţiunile „român”, „moldovean”, „Basarabia” şi „Bugeac”. Pe baza unor date statistice şi a informaţiilor oferite de diverşi autori români sau ruşi, autoarea prezintă destul de detaliat procesul de colonizare a spaţiului pruto-nistrean cu etnici bulgari, găgăuzi şi germani, analizând apoi, cu aceeaşi obiectivitate, şi chestiunea ruşilor, evreilor, românilor şi ucrainenilor.

În continuare, Mariana Hausleitner prezintă rezumativ reformele aplicate în Basarabia în anii 60-70 ai secolului al XIX-lea, evidenţiind inechităţile inerente în cadrul unei societăţi care nu abandonase tradiţia şi mentalitatea favorizării unor categorii sociale sau etnice în detrimentul altora. Autoarea insistă, apoi, asupra dezvoltării comunităţii germane şi a celei evreieşti, în perioada 1856-1914, prezentând, cu lux de amănunte, provocările la care au fost supuşi evreii de către extremiştii ruşi sau chiar de către autorităţile ţariste. Destul de sumar este examinată şi evoluţia bulgarilor, ucrainenilor şi românilor până la declanşarea Primului război mondial. Un subcapitol este consacrat persecuţiilor la care au fost supuşi intelectualii români, evrei şi germani în anii 1914-1917. Autoarea subliniază implicaţiile revoluţiei ruse din martie 1917 asupra fenome-nului de emancipare a etniilor din Basarabia, conturând dimensiunea socială şi cea naţională a mişcărilor din provincie. Este relevant conflictul dintre bolşevici, care doreau o Rusie comunistă pe schelele celei ţariste, şi revoluţionarii moldoveni, care urmăreau promovarea intereselor populaţiei basarabene. Spre deosebire de majoritatea istoricilor români, Mariana Hausleitner consideră că unirea proclamată la 27 martie 1918 s-a datorat intervenţiei armatei române, Basarabia fiind „alipită” (Anschluss) Regatului României. Este analizat regimul instituit în provincie după unirea condiţionată, evidenţiindu-se unele abuzuri, precum şi tensiunile ce s-au manifestat la nivelul elitelor grupurilor etnice, dar şi atitudinea Radei ucrainene, ulterior a Ucrainei Sovietice, în chestiunea basarabeană. Aceasta din urmă este analizată în profunzime şi în contextul dezbaterilor şi hotărârilor adoptate la Conferinţa de Pace de la Paris.

Autoarea pune în lumină mişcările sociale din Basarabia interbelică, reflectând influenţa Uniunii Sovietice asupra menţinerii tensiunilor pe malul drept al Nistrului.

Recenzii 328

Evoluţia economică şi viaţa partidelor sunt analizate detaliat prin prisma realităţilor sociale, a obiectivelor administraţiei române şi a intereselor locuitorilor din provincie, prezentându-se un tablou complex al economicului şi politicului Basarabiei interbelice. În ultimele două subcapitole, extrem de consistente şi bine documentate, cercetătoarea evaluează cu o dexteritate aparte situaţia comunităţilor evreiască şi germană între 1918 şi 1940. Mariana Hausleitner reliefează formele de organizare ale evreilor şi germanilor, modalităţile de colaborare cu instituţiile statului, obiectivele urmărite de organizaţiile evreieşti şi germane, evoluţia învăţământului, culturii, sportului, dar şi supravegherea acţiunilor acestor minorităţi de către organele Siguranţei şi Jandarmeriei. Lucrarea cuprinde şi numeroase mărturii şi informaţii privitoare la tensiunile interetnice, începând cu anul 1933, care au afectat negativ relaţiile între comunităţile naţionale din Basarabia.

Capitolul al V-lea se concentrează asupra evenimentelor care au marcat profund evoluţia provinciei, dar şi a întregii ţări, odată cu declanşarea unui nou război mondial. Astfel, în urma unui acord sovieto-german, majoritatea covârşitoare a nemţilor basarabeni au fost evacuaţi în Germania, determinând practic dispariţia elementului german în Basarabia (doar 1862 nemţi se regăseau în ţinut, în august 1941). Un capitol tragic în istoria spaţiului pruto-nistrean este reprezentat de masacrele şi deportările în masă la care au fost supuşi evreii în anii războiului mondial. În acest context, Mariana Hausleitner analizează detaliat politica guvernului Antonescu faţă de evrei, descrie deportările, discută cifrele deportaţilor incluse în lucrările de specialitate sau în rapoartele unor comisii care au investigat Holocaustul.

În ultimul capitol, autoarea meditează asupra inevitabilităţii, în contextul perioadei istorice date, eşecului dialogului interetnic în Basarabia anilor 1918-1940. Chiar dacă elemente ale convieţuirii şi conlucrării amiabile se regăsesc cu prisosinţă de-a lungul anilor 1918-1932, odată cu radicalizarea opiniei publice în România, cu afirmarea mişcărilor de extremă dreapta în rândul românilor şi germanilor basarabeni, după 1933 între grupurile etnice se ridică adevărate ziduri, ajungându-se, în multe cazuri, la ciocniri violente. Bine documentată, întemeiată pe cele mai noi realizări ale istoriografiei române, germane, ruse, lucrarea este o reuşită prezentare a evoluţiei celor două comunităţi etnice din Basarabia sub două administraţii diferite, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere a trecutului unui teritoriu supus de prea multe ori provocărilor identitare.

Ştefan Purici

Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Iaşi, Editura Trinitas, 2004

“Comemoraţiile nu învie morţii” spunea în vremea sa N. Iorga, şi continua “ele

scot din colţul lor de nemurire, unde arde înaintea lor numai lumina săracă a recunoaşterii din partea celor puţini, chipurile mari ale trecutului şi le aduc, în lumina făcliilor de pomenire înaintea atâtora care până atunci sau nu ştiau nimic despre acei oameni sau îi uitaseră”.

Recenzii 329

Printre chipurile mari ale istoriei neamului românesc în general şi al istoriei Bisericii din Bucovina în special, un loc aparte îl ocupă mitropolitul Visarion Puiu, păstor şi luptător, ”călugăr ostaş” cum îl numea N. Iorga. Împlinirea în anul 2004 a 125 de ani de la naştere şi 40 de ani de la moartea eruditului ierarh a fost prilejul unor manifestări ştiinţifice ce însoţeau slujbele de pomenire, dar şi prilejul editării unei autobiografii care dă titlul volumului prezentat în aceste rânduri. Textul original a fost descoperit la Arhivele Naţionale ale României şi dat spre publicare la prestigioasa editură a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Editura Trinitas de către Dumitru Stavarache şi Gheorghe Vasilescu.

Acest volum în procesul hotărât de reabilitare a memoriei sale, după ce în 2002 la Paşcani, locul de naştere a ilustrului ierarh, a fost publicat volumul Visarion Puiu, Documente de pribegie( 1944- 1963).

Mitropolitul Visarion Puiu, admirat şi controversat, preţuit şi prigonit, autoexilat în 1944 şi condamnat la moarte în contumacie în 1945, prin tot ceea ce a făcut în îndelungata sa activitate pastorală s-a dovedit a fi o personalitate dinamică, complexă, ceea ce explică faptul că nu poate fi trecut cu vederea sau dat uitării, în acest sens înţelegând şi actul din 25 septembrie 1990, când Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anulat actul de caterisire, pronunţat în 1950, sub presiunea regimului din acea vreme.

Este semnificativă explicaţia pe care mitropolitul Visarion Puiu o dă în ceea ce priveşte scopul acestei lucrări “spre a feri pe cei care ar dori să-mi cunoască vreodată viaţa de ierarh al Bisericii noastre …de deduceri greşite, cum s-a întâmplat adesea pentru alţii…ştiut fiind tuturor cât de mult ne place să ne răscolim trecutul, reflectând asupra clipelor plăcute, ca şi a suferinţelor din viaţă, dar memoria adesea scapă multe din ele şi atunci poate fi ajutată de însemnări scrise”.

Partea întâi a lucrării prezintă date referitoare la primii ani de şcoală, activitatea în cadrul Episcopiei Romanului, la Academia teologică din Kiev, la Chişinău, la Curtea de Argeş, Hotin şi Cernăuţi, iar partea a doua este dedicată Anexelor. Din aceste anexe se detaşează în mod special Situaţia Fondului Bisericesc din Mitropolia Bucovinei în anul 1939, cu date deosebit de importante pentru cunoaşterea situaţiei statistice a unei realităţi istorice Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina .

Datele cele mai puţin cunoscute de către obştea istoricilor şi nu numai, sunt cuprinse în Addenda, date referitoare la anii exilului, date care au putut fi adunate la un loc din Biblioteca Română din Freiburg, Institutul “Don Calabria” din Verona, precum şi din arhive personale ale unor familii stabilite în Italia, Elveţia, Franţa, date însoţite şi de o listă completă a lucrărilor, studiilor şi articolelor publicate, toate foarte folositoare pentru cel care ar dori să dedice cândva un studiu monografic activităţii pastorale a unui ierarh român din prima jumătate a secolului trecut, un secol marcat de fenomenul secularizării, al ideologiilor totalitare şi al violenţei.( + Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt înainte).

Din cuprinsul acestei lucrări mai aflăm că de curând Biblioteca Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei din Iaşi deţine arhiva personală a Mitropolitului Visarion, iar o parte din obiectele personale ale ilustrului ierarh sunt expuse în muzeul dedicat memoriei sale, organizat la Mănăstirea Neamţu, unde ar fi dorit să fie înmormântat. După

Recenzii 330

terminarea citirii acestei lucrări putem spune că “învăţăm din istorie ce ne ajută să sfinţim timpul şi să dobândim viaţă veşnică”.

Vasile M. Demciuc

Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Chişinău, Editura Cartier Istoric, 2005, 384 p.

Prefaţată de profesorul universitar Anton Caragea, lucrarea autorului bucureştean

Adrian Gabriel Lepădatu, apărută în capitala Republicii Moldova, se remarcă prin îndrăzneala cu care abordează o temă deja clasică: problema extremismului de dreapta românesc. Scrisă într-un stil partizan, lucrarea se înscrie între cărţile apărute după schimbările intervenite odată cu îndepărtarea barierelor ideologice impuse de regimul comunist. Fără să apeleze la documentele arhivistice sau la multe surse de epocă, lucrarea se vrea o istorie prolegionară, scrisă într-un limbaj concis, clar, cu toate lacunele de documentare de care dă dovadă. Trecând pe lângă unele inexactităţi referitoare la materialul factologic ca şi peste interpretările părtinitoare, cartea intitulată Mişcarea legionară: între mit şi realitate aduce la cunoştinţa cititorului şi o problemă mai puţin cunoscută, aceea a exilului legionar de după cel de-al doilea război mondial. Menţionăm că autorul nu este istoric de specialitate ceea ce explică lipsa analizei critice a unor izvoare.

Lucrarea debutează cu o necesară Introducere (p. 11-21) în care autorul încearcă să-şi justifice demersul istoric pe care l-a abordat în manieră proprie. Urmează apoi o serie de capitole care, din păcate, nu sunt numerotate, şi care ar putea fi împărţite în funcţie de etapele istoriei Mişcării legionare. În ceea ce numim primul capitol, intitulat Antisemitism şi ortodoxie (p. 22-76) sunt analizate originea etnică controversată a lui Corneliu Zelea Codreanu şi primii paşi ai acestuia în viaţa politică: activitatea în Garda Conştiinţei Naţionale şi relaţiile sale cu Constantin Pancu, cercurile studenţeşti şi „generaţia de la 22”, activitatea în Liga Apărării Naţional Creştine şi procesul văcăreştenilor. Câteva pagini sunt consacrate conflictului C.Z. Codreanu-Constantin Manciu, în lumina uni text mai puţin cunoscut – lucrarea Adelinei Manciu, Pentru adevăr. O binevenită analiză este făcută originii antisemitismului românesc şi a versiunii simpliste a identificării evreului cu agentul bolşevic. O comparaţie mai puţin reuşită între concepţia „moderată”, în opinia autorului, a lui Codreanu şi antisemitismul virulent al lui A.C. Cuza sau N. Paulescu încheie capitolul de debut al cărţii. Următoarele capitole Legiunea Arhanghelul Mihail (p. 77-101), Garda de Fier (p. 102-116), Cazul Duca (p. 117-149), Cazul Stelescu (p. 150-158), Moţa-Marin (p. 159-186) aduc în discuţie extrema dreaptă românească în anii democraţiei parlamentare. După prezentarea episodului mai puţin cunoscut al prezenţei lui C. Z. Codreanu în Franţa sunt analizate înfiinţarea Legiunii, structura organizatorică, relaţiile cu L.A.N.C. şi A.C. Cuza şi primele turnee propagandistice din sudul Moldovei, Transilvania şi Basarabia. Urmează o serie de pagini dedicate primilor trei ani ai domniei lui Carol al II-lea şi relaţiile acestuia cu Mişcarea legionară. Interpretarea partizană a acestui episod lasă locul unor exagerări şi greşeli. Neconvingător sunt prezentate şi episodul incendiului de la Borşa, alegerile din anii 1931

Recenzii 331

şi 1932 şi pătrunderea lui Corneliu Codreanu în Parlament. Un capitol pune în discuţie asasinarea primului ministru I.G. Duca şi procesul care a urmat. Sunt analizate şi alte evenimente din anii 1933-1934: marşul „echipei morţii”, condusă de preotul Ion Dumitrescu-Borşa prin Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, participarea lui Moţa la Congresul Facist de la Montreaux şi apariţia taberelor de muncă. E adusă în discuţie şi analizată, prea succint controversa privind stipendierea Mişcării legionare de către Germania nazistă. Anul 1936 şi evenimentele sale, cum ar fi apariţia cărţii Pentru Legionari, este creionat în jurul asasinării lui Mihail Stelescu. Dintre diversele variante care au circulat prin epocă şi cele preluate de istoriografie asupra raporturilor dintre Codreanu şi Stelescu, autorul a preluat-o pe cea mai riscantă. Ultimul capitol menţionat debutează cu portretele celor doi fruntaşi legionari căzuţi în Spania, participarea acestora la războiul civil spaniol şi funeraliile organizate în ţară. Pagini importante sunt consacrate alegerilor din decembrie 1937, guvernării Goga-Cuza şi instaurării regimului autoritar carlist, însă de pe poziţii partizane.

Urmează trei capitole dedicate regimului autoritar carlist Un proces stalinist (p. 187-217), Destinderea (p. 218-240) şi Revoluţia legionară (p. 241-253). De la început este analizat procesul lui Corneliu Zelea Codreanu şi asasinarea sa care, în opinia autorului, capătă proporţii mitice, exagerate. Nu sunt reale nici paginile conflictului dintre rege şi Mişcarea Legionară. Anul 1939 nu este unul al victoriilor Legiunii. Nu este explicată clar şi convingător nici ascensiunea lui Horia Sima şi nici reînvierea Legiunii din anul 1940. Acesta nu se datorează succeselor interne ale legionarilor rămaşi după decapitarea Legiunii, ci a presiunilor externe. Uşor exagerate sunt prezentate şi evenimentele din vara anului 1940, insistând asupra rolului pe care l-a avut Horia Sima în reorganizarea Legiunii, rapturile teritoriale din iunie şi august 1940, dezorientarea regelui şi a cercurilor care gravitau în jurul lui ca şi dizidenţele şi ruptura din sânul Mişcării legionare. Al treilea capitol examinează simplist venirea generalului Ion Antonescu şi abdicarea regelui, exagerând rolul mişcării putsch-iste conduse de Sima în evenimentele de la Braşov, Constanţa şi Bucureşti.

Capitolele următoare Statul Naţional-Legionar (p. 254-280) şi Rebeliunea legionară (p. 281-312) se concentrează pe guvernarea dualistă Antonescu-Sima şi pe evenimentele din 21-23 ianuarie 1941. Sunt prezentate instituţiile şi organizaţiile create de legionari în aceste luni, fundal pe care apar primele disensiuni dintre cei doi parteneri de guvernare, de la manifestaţia din 6 octombrie 1940 până la ruptura definitivă de după asasinatele din 27-29 noiembrie. Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 sunt analizate din perspectiva Mişcării legionare, aducând în discuţie controversele privind masacrele antievreieşti din timpul rebeliunii. De asemenea, sunt consacrate pagini primilor doi ani de exil a liderilor legionari, a raporturilor dintre aceştia şi a relaţiilor româno-germane privind situaţia legionarilor din lagărele germane.

Urmează o serie de capitole interesante care insistă asupra unor episoade mai puţin cunoscute din istoria Mişcării legionare: Guvernul Naţional de la Viena (p. 313-324), Armata Naţională (p. 325-334), Nurnberg şi marele exil (p. 335-339), Legiunea în marele exil (p. 340-345), Începuturi de viaţă legionară în exil (p. 346-354), Presa şi editurile legionare din exil (p. 355-358), Rezistenţa anticomunistă (p. 359-366) şi Universul concentraţionar românesc (p. 367-374). Sunt investigate pe rând Guvernul

Recenzii 332

Naţional de la Viena din anii 1944-1945 şi crearea Armatei Naţionale, ruptura definitivă dintre partizanii lui Horia Sima şi adversarii lor şi ultimele încercări de a lupta împotriva noilor realităţi politice din România de după 23 august 1944. Un capitol interesant îl constituie poziţia Tribunalului Internaţional de la Nurnberg, care, conform unor surse legionare ar fi absolvit Mişcarea de orice „crimă de război”. Trei capitole prezintă exilul politic al legionarilor în diverse state europene, după al doilea război mondial, ca Germania de vest, Italia, Franţa, Spania dar şi S.U.A. sau Canada. Totodată, este prezentată activitatea exilului politic legionar împărţit între conferinţe, comemorări, activităţi de demascare a regimului stalinist din România sau publicarea unei vaste literaturi legionare în străinătate. Sunt amintite organizaţiile în care s-au încadrat diversele facţiuni legionare dar şi cotidianele şi materialele propagandistice (cărţi, broşuri, edituri, biblioteci) unde au publicat legionarii din exil. Două capitole sunt dedicate situaţiei legionarilor rămaşi în ţară, de la pactul dintre Nicolae Pătraşcu cu comuniştii, arestarea celei mai mari părţi a Legiunii, până la rezistenţa anticomunistă – cu poziţia centrală ocupată de Ion Gavrilă-Ogăranu – universul concentraţionar şi dispariţia liderilor Mişcării înainte şi după 1964.

Ultimul capitol Revoluţia din 1989 şi Mişcarea legionară (p. 375-378) aduce în prim plan poziţia lui Horia Sima, publicată în declaraţia Pentru cunoaşterea adevărului faţă de schimbările survenite în România în 1989-1990, dar şi organizaţiile tardive de orientare legionară apărute acum, locul central fiind acordat Legiunii conduse de profesorul Şerban Suru. Concluzia, justă, a autorului este că „locul ei [Mişcarea legionară] este acum numai în istorie, cu toate bunele şi relele sale, fără să mai trezească ură şi ataşament” (p. 378). Lucrarea conţine şi o Bibliografie împărţită tematic în: Literatură legionară, Scrieri de epocă, Colecţii de Documente, Lucrări de specialitate, Memorialistică, Diverse şi Publicaţii.

Demersul lui Adrian Gabriel Lepădatu este curajos, însă se împarte între reuşite şi neîmpliniri. Pe de o parte, el reuşeşte să depisteze o serie de surse legionare din exterior, pe care le îmbină cu o serie de lucrări şi documente aflate în ţară. Totodată, reuşeşte să scrie un material inedit prin abordare, depăşind unele bariere ale analizei anterioare asupra problemei. Multe din episoadele narate în carte sunt puţin cunoscute. Pe de altă parte, lipsa unei analize critice a surselor folosite îl fac să cadă într-un partizanat evident. De multe ori se contrazice încercând să-şi demonstreze teoriile. De exemplu vorbeşte de sprijinul acordat de Germania, participantă prin diplomaţii ei la funeraliile lui Moţa şi Marin, în timp ce la altă pagină demonstrează lipsa oricărei colaborări între nazişti şi legionari. Vorbind despre alegerile din decembrie 1937 autorul ne spune că au fost falsificate, în schimb la altă pagină vorbind de succesul legionar în respectivele alegeri ne sugerează că au fost cele mai curate din perioada interbelică. De multe ori sunt exagerate portretele pe care le face liderilor legionari, exemplul cel mai elocvent fiind cel al lui Horia Sima. De multe ori se încearcă cosmetizarea caracterului antisemit a Mişcării ceea ce este departe de a fi adevărat.

Trecând peste toate acestea, lucrarea este una interesantă, abordând cu curaj una din cele mai controversate teme din istoria noastră contemporană. Multă vreme Mişcarea legionară a fost pusă la index şi amintită doar ca unul dintre cele mai negre exemple din

Recenzii 333

istoria noastră. Legiunea aparţine istoriei şi ar trebui analizată fără părtinire pentru a încheia polemica deschisă pe această temă după 1989.

Radu Florian Bruja

Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România (1930-1940), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 478 p.

La 16 ani de la căderea totalitarismului comunist, parlamentarismul românesc

este încă o istorie în „şantier”. Temele de istorie contemporană a României sunt tot mai diverse iar specialiştii se consacră unor interpretări din ce în ce mai variate. Studierea democraţiei parlamentare din România în perioada interbelică nu face excepţie de la regulă. Într-o perioadă în care parlamentarismul este pentru noi atât de cotidian, abordarea unui astfel de subiect este absolut necesară. După jumătatea de veac de totalitarism pe care România l-a străbătut, democraţia parlamentară interbelică ar putea părea mirifică. În realitate, sistemul parlamentar românesc dintre cele două războaie suferea de o serie de defecte care i-au conferit un puternic caracter de autoritarism. Istoricul german de origine română, Hans-Christian Maner, abordează această problemă din prisma teoriei parlamentarismului occidental şi american. Originar din Târnăveni (judeţul Mureş) H.Ch. Maner a studiat atât în Germania cât şi în România. Doctor al Universităţilor din Mainz şi Leipzig, Hans-Christian Maner este cercetător ştiinţific al unor instituţii de prestigiu din Germania, specializat în istoria modernă şi contemporană a Europei Est Centrale şi de Sud Est.

Lucrarea analizată în paginile următoare, Parlamentarismul în România (1930-1940), conţine un Cuvânt înainte semnat de profesorul Florin Constantiniu, o Prefaţă şi patru mari capitole.

Primul dintre ele A. Introducere este împărţit în 1. Sistemul parlamentar al României între democraţie şi regim autoritar. Câteva observaţii preliminare (p. 7-8), 2. Schiţă istoriografică (p. 8-13), 3. Izvoarele documentare şi situaţia lor (p. 13-16) şi 4. Problematică şi baze metodologice (p. 17-25). Capitolul al II-lea intitulat B. România în ajunul proclamării lui Carol al II-lea ca rege este divizat în două secţiuni I. Bazele parlamentarismului românesc cu subcapitolele 1. Caracteristici structurale ale sistemului până la sfârşitul primului război mondial (p. 26-29) şi 2. Sistemul parlamentar între transformare şi continuitate (p. 30-49), şi II. Raporturile de forţe în anii’20 – Partidele şi Coroana (1922/26-1930) (p. 49-53). Al treilea mare capitol, C. Sistemul politic 1930-1940, partea centrală a lucrării, este divizată în două mari secţiuni. Primul I. Schimbarea raportului de forţe – Coroana şi partidele are trei subcapitole, fiecare divizat în mai multe teme: 1. Regele ca „actor” şi „victimă” (p. 54-83), 2. Ideologie şi teorie – reflectare şi proiectare a practicii politice (p. 83-104), 3. Labilul compromis de guvernare (1933-1937/38) (p. 104-203). Cel de-al doilea, care dă numele şi cărţii II. Parlamentul (1930-1940) – unealtă a guvernului sau „arenă de luptă” a elitei politice? este împărţit în următoarele secţiuni, de asemenea, fiecare fragmentat în mai multe subcapitole şi teme: 1. Parlamentul în intervalul 1919-1933 – privire generală (p. 204-

Recenzii 334

207), 2. Compoziţia socială a Parlamentului – 1934-1937 (p. 207-212), 3. Cultura politică în Parlament (p. 213-227), 4. Activitatea cotidiană din Parlament – teme şi dezbatere (p. 227-379) şi Noul Parlament în „noul regim” (1939-1940) – O încercare nereuşită de reformă (p. 380-389). Analiza parlamentarismului românesc se încheie cu capitolul D. Epilog. Rezumat şi consideraţii finale. Parlamentarismul românesc în context european (p.390-410). Lucrarea mai conţine o listă de Abrevieri (p. 411-412), o impresionantă Bibliografie (p. 413-467), împărţită tematic în 1. Izvoare nepublicate (p. 413-415), 2. Izvoare publicate, Reviste şi ziare, Memorii publicate, amintiri şi cuvântări (p. 415-422) şi 3. Literatură (p. 422-467) şi un Indice de nume de persoane (p. 469-477).

În debutul cărţii sale, cercetătorul german pleacă de la o comparaţie a democraţiei româneşti din perioada interbelică şi cea postdecembristă, arătând, cu surse occidentale lipsurile pe care regimul democraţiei parlamentare din România le-a avut în anii 30 ca şi în prezent. În 2. Schiţă istoriografică este prezentată contribuţia adusă de cercetătorii din România la cunoaşterea vieţii politice interbelice din ţară, arătând constrângerile la care au fost supuşi istoricii români aplecaţi asupra perioadei respective, indicaţiile date de liderii regimului comunist în studierea partidelor politice din România interbelică dar şi dificultăţile avute de cercetătorii străini de a se informa direct din sursele româneşti. De asemenea, sunt prezentate liniile directoare pe care istoriografia postdecembristă le-a trasat în cercetarea epocii interbelice. În 3. Izvoarele documentare şi situaţia lor aprecierile referitoare la sursele arhivistice bogate analizate de autor aduc în evidenţă clar contribuţia reală a autorului la dezvoltarea temei. În 4. Problematică şi baze metodologice pune pe tapet problemele de bază ale României interbelice cu accent pe relaţia din cadrul triunghiului de putere Suveran-Guvern-Parlament. Prezentând seria de teorii asupra sensurilor parlamentarismului, autorul consideră că criza sistemului parlamentar nu trebuie ruptă de criza sistemului politic: „nu trebuie să i se ceară Parlamentului să fie mai bun decât poporul” (p.24). De asemenea, vorbind de criza sistemului parlamentar din România, leagă deceniul patru de cel anterior, la care face trimitere în repetate rânduri.

În debutul capitolului al II-lea România în ajunul proclamării lui Carol al II-lea ca rege examinează începutul istoriei democraţiei româneşti cu analiza Constituţiei de la 1866 şi a condiţiilor în care a apărut şi a evoluat sistemul parlamentar din România modern ă. Capitolul 2. Sistemul parlamentar între transformare şi continuitate începe cu o prezentare a textului fundamental de la 1923 reliefând însă că el „conţinea deja dispoziţii îndreptate împotriva caracterului democratic al Constituţiei şi care, în cele din urmă avea să ducă la anularea lor”, istoricul german referindu-se la legile privitoare la libertatea presei şi la articolul 128 prin care se reglementa instituirea stării de asediu (p. 33). Câteva pagini sunt consacrate legii electorale din 26 martie 1926 care, opina autorul „întărea impresia lăsată de Constituţie că o caracteristică importantă a sistemului politic din România în perioada interbelică era hegemonia aproape nelimitată a Executivului” (p. 36). Capitolul se încheie cu o scurtă prezentare a partidelor politice insistând pe partidele liberal şi naţional-ţărănist, a mişcărilor politice, a dizidenţelor şi a ascensiunii partidelor de extremă dreapta.

În cel de-al doilea capitol II. Raporturile de forţe în anii 20 – Partidele şi Coroana (1922/26-1930). Privire de ansamblu analizează situaţia României în vremea

Recenzii 335

regenţei şi revenirea prinţului Carol în ţară, proclamarea acestuia ca rege şi a ecoului avut de acest moment în plan internaţional.

Partea a III-a, Sistemul politic 1930-1940, cea mai amplă, structurată în două mari secţiuni, fiecare cu mai multe subcapitole debutează cu I. Schimbarea raporturilor de forţe – Coroana şi partidele are ca prim titlu 1. Regele ca „actor” şi „victimă”. În debut autorul face o scurtă analiză a primilor doi ani de domnie a regelui Carol al II-lea insistând asupra relaţiilor acestuia cu Iuliu Maniu. El opinează că „ruptura dintre Maniu şi Carol nu avea la bază conflictul dintre forţele democratice şi cele nedemocratice, acesta era mai degrabă tocmai urmarea ciocnirii unor opinii autoritare diferite” (p. 57). Un subtitlu este dedicat „guvernului de uniune naţională” Iorga-Argetoianu, a ecoului acestui cabinet în străinătate şi a intenţiilor suveranului de a instaura un regim „peste partide”. În câteva pagini sunt prezentate concepţiile politice şi sociale ale regelui, istoricul german optând pentru un suveran actor implicat nu numai în problemele politicii de stat cât şi în cele sociale, exemplificând prin contribuţia regelui la asanarea moravurilor, la dezvoltarea bazei tehnico-materiale a lumii rurale, la promovarea culturii. Autorul refuză să acorde lui Carol imaginea unui rege dictator, insistând mult pe declaraţiile, cuvântările şi memoriile suveranului şi concluzionând că acesta avea reţineri în a prelua puterea absolută. Un subcapitol este consacrat şi camarilei, a raporturilor dintre Elena Lupescu sau alţi membri ai camarilei cu regele dar şi a nemulţumirilor faţă de acest grup de influenţă, exemplificând prin „cazul Gh. Forţu”.

Capitolul 2. Ideologie şi teorie – reflectare şi proiectare a practicii politice debutează cu câteva concepţii care atacau parlamentarismul şi propuneau un model de stat, naţionalist şi autoritar, autorii la care apelează fiind Constantin Rădulescu-Motru, Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic. Sunt dedicate pagini şi ideilor promovate de Nae Ionescu dar şi de tânăra generaţie de intelectuali ca E. Cioran, C. Noica, M. Eliade sau M. Polihroniade. De pe poziţii de stânga, Mihail Ralea şi Tudor Teodorescu-Branişte sunt prezentaţii cu propriile concepţii asupra democraţiei şi a viitorului acestuia. Sub titlul 2.4. Perceperea transformării politice prin conceptul istoric de Transformare Hans-Christian Maner face o analiză semnalelor şi mesajelor primite în anii ’30 de rege de la diverşi cetăţeni ai ţării şi care, în majoritate propun desfiinţarea parlamentarismului şi preluarea puterii depline de către suveran. Iată cum se adresează un tâmplar unui deputat: „aici, la dv. Se vorbeşte mult, dar am impresia că trei zile umplute cu vorbărie [...] fac mai puţin decât fac eu într-o zi” (p. 101). Un altul, mult mai tranşant, îi scria regelui: „Nu avem nevioe de Cameră şi de Senat, ci doar de 10-20 persoane capabile şi de Maiestatea Voastră” (p. 103).

Capitolul 3. Labilul compromis de guvernare (1933-1937/38) analizează reconfigurările politice ale anului 1933, conjunctura în care a fost adus la guvernare P.N.L., îi face un reuşit portret liderului formaţiunii liberale, I.G. Duca, programul liberal de guvernare şi alegerile din decembrie 1933. Autorul analizează şi împrejurările, dar mai ales consecinţele asasinării primului ministru liberal I.G. Duca concluzionând că asasinatul „poate fi considerat o premisă îndepărtată a loviturii de stat comise în februarie 1938” (p. 112). Totodată sunt analizate conjunctura numirii lui Gh. Tătărescu în funcţia de prim ministru. După o scurtă prezentare a personalităţii şi ideilor politice ale lui Tătărescu, istoricul german trece la analiza primelor măsuri luate de guvernul liberal,

Recenzii 336

amintind de decretele care limitau libertăţile civice, consecinţă a asasinatului dar şi relaţiei pe care Tătărescu înţelegea să o aibă cu Parlamentul.

Un subtitlu 3.5. Eşuarea atentatului şi loviturii de stat din 1934 îi oferă autorului posibilitatea de a demonstra raporturile regelui cu armata şi implicarea sa din ce în ce mai activă în lupta pentru puterea deplină în urma căreia atât partidele cât şi legislativul suferă o pierdere de teren. O analiză este dedicată partidelor politice în anii 1934-1935 surprinzând disensiunile dintre tătarăscani, liberalii din jurul lui Dinu Brătianu dar şi tinerii georgişti; din sânul ţărăniştilor scindaţi între vaidişti şi partizanii lui Maniu, încercările de fuziune cu iunioniştii şi lupiştii, apariţia Frontului Românesc, a Partidului Naţional Creştin şi a Partidului Totul pentru Ţară. De asemenea, face observaţii asupra remanierilor guvernamentale dese, poziţiei guvernului faţă de partidele de extremă dreapta şi P.N.Ţ. Raporturile dintre putere şi opoziţie ca şi cele dintre diversele partide sunt analizate prin prisma apariţiei gărzilor de partid „confruntarea paşnică de idei ameninţând să degenereze într-o luptă făţişă” (p. 178).

Autorul opinează că anul 1937 a debutat printr-o luptă „orizontală pentru putere între mai multe partide de opoziţie” şi o luptă „verticală între forţele de opoziţie şi guvern” (p. 181). Este surprinsă şi schimbarea atitudinii regelui faţă de Mişcarea Legionară după refuzul lui Codreanu de a-i preda regelui conducerea Mişcării. Hans-Christian Maner surprinde cu fineţe agitaţia vieţii politice din timpul campaniei electorale din 1937, negocierile dintre partide sau încercările regelui de a găsi o formulă convenabilă de guvern. La sugestia lui C. Argetoianu, crede autorul, regele a luat în calcul un vechi deziderat: cel al guvernării personale. Sunt surprinse şi raţiunile numirii guvernului Goga-Cuza şi avatarurile acestei guvernări.

În ultimul subtitlu a părţii a doua istoricul german demonstrează cu numeroase surse că lovitura de stat din 10/11 februarie 1938 nu este rezultatul exclusiv al regelui. Carol al II-lea profită de o serie de factori interni şi externi dar acţionează şi la sugestia unei pleiade de personalităţi politice în frunte cu Armand Călinescu, Argetoianu, Iorga. Mai mult, el nu vede o ruptură profundă între perioada 1930 şi cei doi ani de regim autoritar carlist, prăpastia fiind între anii 1930-1940 şi regimurile care au urmat.

Al doilea capitol II. Parlamentul (1930-1940) – unealtă a guvernului sau „arenă de luptă” a elitei politice? debutează cu o scurtă analiză a sistemul parlamentar din anii 20, a raporturilor executiv-legislativ şi a dependenţei Parlamentului de Guvern. 2. Compoziţia socială a Parlamentului – 1934-1937 este surprinsă şi cu ajutorul unor tabele, compoziţia pe vârste, pe profesii, (cea mai mare pondere având-o avocaţii şi proprietarii funciari), dar şi sub aspectul instruirii parlamentarilor. Un aspect interesant, identificat de Hans-Christian Maner este faptul că între legislativele liberale şi cele ţărăniste nu existau diferenţe sub raportul profesiilor parlamentarilor cea ce dovedeşte că „n-a avut loc un transfer de putere de la o clasă la alta”(p.212) în urma schimbărilor de Guvern.

Capitolul 3. Cultura politică în Parlament începe cu câteva date teoretice despre regulamentul celor două camere care trebuia deopotrivă „să împiedice majoritatea de a degrada Parlamentul făcând din el un automat de vot şi totodată să împiedice opoziţia de a-l lăsa să degenereze devenind un simplu local de pălăvrăgeală” (p. 213); sunt prezentate şi prevederile privind aplicarea Regulamentelor dar şi modalităţile de încălcare a

Recenzii 337

acestora: dezbaterea bugetului de stat sau atitudinea unor parlamentari, exemplificat fiind cazul naţional-creştinului Nichifor Robu care a depăşit în repetate rânduri litera regulamentului.

4. Activitatea cotidiană din Parlament – teme de dezbatere este o analiză teoretică asupra unor concepţii contrare democraţiei parlamentare. Completând un capitol anterior, autorul pune parlamentarismul în luptă cu o serie de teorii formulate de liberali, ţărănişti dar şi de corporatistul Manoilescu sau reprezentanţii unor partide radicale: Partidul Naţional Agrar sau L.A.N.C./P.N.C. Între dezbaterile din Parlament, autorul se opreşte la lupta dintre guvernanţii liberali şi opoziţie pe problema extremismului din România şi pericolul pe care l-a reprezentat pentru autorităţile de stat.

În subcapitolul 4.3. Diacronia politicii sociale, financiare şi economice autorul expune realităţile unei ţări relativ înapoiate, cu mental colectiv distinct, atitudini extrem de diverse, cu rata analfabetismului şi instruirii scăzute, cu superstiţii şi exaltări religioase, cazul „minunii de la Maglavit” având ecou în Parlament. Este analizată şi dezbaterea din jurul unor chestiuni economice, ca legea bugetului sau taxele şi impozitele impuse populaţiei, legile privind lichidarea datoriilor din agricultură sau legislaţia agrară intervenţionistă. Dezbaterile parlamentare au relevat şi preocuparea guvernului pentru dezvoltarea industriei şi crearea unor organisme, precum Consiliul Superior Economic, văzut de opoziţia parlamentară „nu numai un semn al unui nou sistem economic, ci şi al unui nou sistem politic” (p. 283). H.Ch. Maner examinează şi corupţia sistemului democraţiei parlamentare prin cazuri ca Afacerea Skoda sau Grosz-Cagero opinând că şi aceste probleme au dus la erodarea fragilei democraţii româneşti. Autorul conchide că şi politica faţă de minorităţi a partidelor de la guvernare indică fragilitatea sistemului democratic din România. În subcapitolul 4.6. Strategii de soluţionare politic constituţionale – reforma, regresul şi experimentul autorul analizează câteva încercări de reformare a societăţii româneşti, ca legislaţia administrativă, textul constituţional sau legea electorală prin prisma conflictelor putere/opoziţie pe care acestea le-au generat.

În final istoricul german se consacră şi altor tare a democraţiei parlamentare: starea de asediu ca o „chintesenţă a expresiei crizei politice” şi o „constantă a practicii guvernamentale” (p. 342). Starea de asediu a însoţit toate guvernările de la Alexandru Averescu în 1920 până la prelungirea ei de patru ori în timpul guvernului Gh. Tătărescu. Un deputat declara: „în Austria, după asasinarea cancelarului Dollfuss sau în Iugoslavia, după atentatul împotriva regelui Alexandru, starea excepţională a fost ridicată după o săptămână” (p. 356) în timp ce în România devenise o normalitate. Câteva pagini sunt dedicate aplicării cenzurii, a modalităţilor prin care autorităţile centrale sau locale o manevrau şi repercusiunii asupra vieţii politice aduse de cenzură. Dificultăţile cu care s-a confruntat legislativul român în anii 30 au fost sporite de legile privind apărarea ordinii în stat şi de practica guvernării prin decrete legi ceea ce a dus la discreditarea gravă a instituţiei parlamentare. Aceste lucruri îl fac pe Hans-Christian Maner să conchidă că „sistemul autoritar ca singură cale de ieşire din această dilemă devenea din ce în ce mai plauzibil” (p. 380).

În ultimul capitol 5. Noul Parlament în „noul regim” (1938-1940) – O încercare eşuată de reformă Maner face un raport asupra structurii legislativului din anii regimului autoritar carlist, evidenţiind caracterul corporatismului acestuia, în ciuda faptului că 62%

Recenzii 338

dintre senatori mai avuseseră cel puţin un mandat. Autorul analizează asemănările şi deosebirile dintre legislativul F.R.N. şi cele anterioare, concluzionând, just că, deşi s-a instituţionalizat o practică întâlnită şi în trecut, rolul Parlamentului s-a diminuat în favoarea executivului.

D. Epilog. Rezumat şi consideraţii finale. Parlamentarismul românesc în context european este intitulat capitolul concluziilor lucrării. Reforma legii electorale, sistemul de votare, fraudele electorale, starea de asediu, cenzura, decăderea morală a clasei politice, influenţa camarilei asupra regelui, pericolul extremismului de dreapta sunt doar câteva din tarele democraţiei româneşti identificate de istoricul german. Acestea, bine justificate şi argumentate l-au făcut să tragă concluzia că în România epocii, sistemul democraţiei parlamentare era unul formal cu o puternică tentă autoritară. H. Ch. Maner nu îşi încheie demersul decât după ce face şi o comparaţie între democraţia din România şi cea din statele din jur. De exemplu, Polonia şi statele baltice au avut un sistem parlamentar superior celui românesc înainte de a trece la autoritarism. În Austria şi Cehoslovacia, deşi nu au părăsit democraţia au avut un parlamentarism bine definit înainte de 1933 când rolul legislativului a fost diminuat de executiv. În schimb, autorul include România, cu evidente asemănări, între Iugoslavia şi Bulgaria, state cu o monarhie constituţională şi nu una parlamentară. Demonstraţia lui Hans-Christian Maner este bine argumentată, clară şi convingătoare. În spatele lucrării avem un istoric cu laboratorul ştiinţific bine întocmit. Ideile sale sunt relativ noi pentru istoriografia românească iar demersul este absolut necesar. Analizând detaşat un subiect încă nestudiat pe deplin, Hans-Christian Maner atrage atenţia asupra precarităţii sistemului democraţiei parlamentare din România în anii 30 şi oferă un exemplu şi pentru prezent.

Radu Florian Bruja

Serge Cordellier, Élisabeth Poisson (concepţie şi coordonare editorială), Naţiuni şi naţionalisme, traducere: Brânduşa Prelipceanu, Postfaţă: Mirela-Luminiţa

Murgescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002, 182 p. Paradoxul lumii contemporane în planul afirmării identităţilor şi solidarităţilor

este reliefat inclusiv de viziunea pluridimensională a conceptului circumscris termenului “naţional”, determinată de înţelegerea, percepţia sa raţională, pe de o parte, respectiv de valorizarea afectivă, de altă parte. Oscilând între cele două tendinţe diametral opuse – susţinerea, fără rezerve, a valorilor încorporate de statul naţional, văzut drept cadrul ideal, prestabilit, organic al desfăşurării acţiunilor umane, respectiv, în cealaltă optică, considerarea statului-naţiune ca fiind anacronică, depăşită de cerinţele postmoderne ale unei lumi ce evoluează – un alt paradox - fie spre o integrare superioară, supra-naţională, fie spre fărâmiţare, tribalism, regionalizare – orice temă legată de abordarea fenomenului naţional nu poate lăsa indiferent pe nimeni, o anume abordare stârnind adeziune şi contrariind în acelaşi timp.

Controverse fundamentale se regăsesc în analizele contemporane privind “naţiunea” şi “naţionalismul”. Este acesta din urmă noua religie secularizantă a lumii

Recenzii 339

moderne, cum îl definea Georg L. Mosse? E naţionalismul o ideologie politică, seculară, practică şi optimistă, după formularea unuia dintre cei mai cunoscuţi istorici ai domeniului, Anthony D. Smith? Sau este o mişcare politică, specifică modernităţii, care a încercat să pună de acord naţiunea şi statul într-un raport considerat organic ( a se vedea în acest sens explicaţiile unor John Breuilly, John Plamenatz, Eugene Kamenka)?

Alte întrebări, la fel de pasionante, se referă la caracterul esenţialmente modern al naţiunii (Ernest Gellner, de pildă) sau la concepţia organicistă a unei legături inextricabile între etnie şi naţiune, conducând, astfel, departe în trecut, spre originile naţiunilor moderne. Este valabilă dihotomia, puternic conturată în secolul al XIX-lea, în percepţia naţiunii ca o creaţie voluntară, contractualistă a modernităţii (naţiunea politică, descrisă de Ernest Renan şi de şcoala franceză) sau în înţelegerea organicistă, bazată pe etnie, limbă, cultură (naţiunea culturală, conturată în spaţiul german)?

Am sugerat, succint, câteva dintre principalele probleme pe care le ridică studierea ideii naţionale. Apărute, în ediţia franceză, în capitala Franţei, la celebra Éditions La Découverte, în 1995, studiile şi articolele reunite în volumul de faţă, publicat în colecţia Geopolitică şi geostrategie a Editurii Corint, sunt o dovadă peremptorie a multiplelor probleme ridicate de tratarea fenomenului naţional şi a răspunsurilor variate, care pot fi validate de comunitatea ştiinţifică.

După prezentarea autorilor studiilor şi articolelor cuprinse în volum (pp. 5-8), în al său Cuvânt înainte, Serge Cordellier atrage atenţia asupra evoluţiei ideii naţionale şi avertizează asupra pericolului confundării naţionalismului cu problemele generate de realităţile complexe ale lumii contemporane, riscând astfel să nu înţelegem nici fenomenul naţional, nici complexitatea şi avatarurile lumii în care trăim (pp. 9-10).

Cartea, compusă din studii şi articole, este structurată în trei secţiuni. Prima dintre ele, cuprinzând şase studii, grupate sub titlul Gândirea despre naţiune şi naţionalism, cu abordări teoretice, evidenţiind opinii diverse asupra naţiunii, naţionalismului, statului-naţiune, ideologiei acestuia, raporturilor majoritate-minoritate, naţionalitate-cetăţenie, ş.a., este cea mai importantă (pp. 11-70). Secţiunea a doua, Configuraţii şi reprezentări (pp. 71-130) invită la o cunoaştere concretă a identităţii etnice şi/ sau naţionale a diferitor popoare, de pe toate continentele este o mărturie a puterii mitogenetice a naţionalismului. Reacţiile analizate permit înţelegerea dinamismului fenomenului naţional şi avertizează asupra exceselor pe care adeziunea, fără limite, la ceea ce Benedict Anderson numea, printr-o magistrală formulă, “comunităţi imaginate” (“imagined communities”), le provoacă. Cele zece studii, tratând despre etnicitate şi identitate în Africa, naţionalism în America Latină, mitul naţional arab, raportarea sârbilor, croaţilor şi musulmanilor la statul-naţiune, tragedia etnică din Africa, generată de războiul sângeros dintre populaţiile hutu şi tutsi, conflictele din spaţiul caucazian sau situaţia identităţii naţionale la francezi, japonezi şi sud-africani, permit o rapidă trecere în revistă a gravităţii problemei naţionale. În sfârşit, cea de-a treia secţiune, intitulată Documente (pp. 131-160), cuprinde zece fragmente din operele unor autori recunoscuţi pentru competenţele lor în problema abordată, fiind un decupaj sugestiv al întrepătrunderilor ideii naţionale cu chestiunile de ordin politic, de drept internaţional şi social-culturale.

Recenzii 340

Extrem de folositoare, Bibliografia generală (pp. 161-167) permite o cunoaştere a lucrărilor reprezentative despre naţiuni şi naţionalism. Este urmată de un Index (pp. 168-176) care facilitează consultarea problemelor abordate. Cartea se încheie cu o Postfaţă a Mirelei-Luminiţa Murgescu, bună cunoscătoare a problemei, care, în câteva pagini, prezintă controversele principale ale istoriografiei naţionalismului şi invită la o lectură, fără prejudecăţi, a acestei cărţi.

Volumul, la scrierea căruia au contribuit istorici, sociologi, politologi, filosofi, reuşeşte, prin abordările diferite, să fie o abordare multidisciplinară a unei teme, care, prin importanţa sa în contemporaneitate, nu poate fi doar apanajul istoricilor. O cercetare accesibilă şi succintă, în studii relativ scurte, cu o mare varietate de opinii, capabilă să ofere o dare de seamă asupra stadiului actual al discuţiilor despre naţionalism. Contribuţia unor autori de origini etnice diferite, proveniţi din Europa de Vest şi de Est, dar şi de pe alte continente (Africa sau Asia), chiar dacă reuniţi în cadrul unor prestigi-oase instituţii ştiinţifice din Franţa, este o garanţie a diversităţii şi complementarităţii diverselor sensuri ale naţionalismului în colţuri diferite ale lumii.

Efortul de conceptualizare şi de lămurire a terminologiei, specific primei secţiuni, este lăudabil, cu atât mai mult cu cât sunt încorporate cele mai noi referinţe pe plan mondial. Dezbaterile teoretice sunt însă fundamentate – şi acesta este un lucru esenţial – pe fenomenele istorice, pe procesele specifice desfăşurate în epoca modernă, pe o înţelegere diacronică şi sincronică a ideii naţionale. O menţiune aparte se cuvine poate pentru studiul lui Gil Delannoi, Naţionalismul şi cataliza ideologică (pp. 35-43), în care se pronunţă pentru deosebirea structurală dintre naţionalism şi alte curente ideologice şi politice ale lumii moderne, cum ar fi liberalismul sau socialismul, întrucât naţionalismul este “un hibrid rezultat din amestecul cu alte categorii ideologice” (p. 37).

Volumul acesta, prin detaşarea etică de pasiunile pe care o atare problemă este susceptibilă a le trezi, prin echilibrul şi maniera pozitivă, ştiinţifică de tratare a subiectelor, reprezintă o contribuţie valoroasă la cunoaşterea aspectelor diferite ale unei problematici complexe. Este o dovadă de exigenţă, ce sugerează necesitatea abordării raţionale a trecutului şi prezentului, a raportului naţional/ universal, a problemei alterităţii apropiate (“străinul” de aproape, marginalul, minoritarul) sau mai depărtate (celălalt din afara graniţelor statului).

Fără îndoială, lucrarea aceasta colectivă are şi minusuri, inerente, dacă ne gândim la multitudinea autorilor cuprinşi şi a opiniilor exprimate. Unele probleme sunt reluate, repetate, explicate într-o manieră diferită. Terminologia suferă şi ea, datorită raportării diferite la aceleaşi concepte. Metodologia folosită este diferită, după cum diferite sunt cerinţele specifice disciplinelor de pe poziţia cărora autorii operează, a instrumentarului diferit al istoriei, sociologiei, filosofiei, antropologiei sau politologiei.

Dar tocmai acest caleidoscop, cu feţe diverse, în care se reflectă aceeaşi problematică, poate fi, în acelaşi timp, o aspiraţie spre veracitate şi o garanţie a înţelegerii subtile şi profunde a fenomenului naţional. Efortul însuşi al coordonatorilor de a prezenta coerent, într-o înlănţuire logică, tematica abordată, conduce spre o sinteză ce reflectă stadiul actual al dezbaterilor pe tema naţiunii şi a naţionalismului din spaţiul francez, într-o manieră extrem de accesibilă. Pe scurt, un demers intelectual deloc lipsit de interes.

Dinu Balan