xenofon ulianovschi thesis (1)

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris C.Z.U. 344.13(043.3)

ULIANOVSCHI Xenofon

CONCEPTUL INFRACŢIUNII MILITARE ÎN DREPTUL PENAL

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal; drept procesual penal)

Teză de doctor habilitat în drept

Autor: _____________________

CHIŞINĂU, 2011

2

© Ulianovschi Xenofon, 2011

3

CUPRINS

ADNOTARE (română, rusă, engleză).................................................................................... 7

LISTA ABREVIERILOR..................................................................................................... 10

INTRODUCERE.................................................................................................................... 12

1. ANALIZA DOCTRINEI ŞI LEGISLAŢIEI MILITARE ÎN REPUBLICA

MOLDOVA ŞI DIFERITE ŢĂRI…...................................................................................

22

1.1. Infracţiunile militare în ipoteza cercetărilor ştiinţifice din Republica Moldova.............. 22

1.2. Problematica infracţiunilor militare în cercetările ştiinţifice ale autorilor străini............ 31

1.3. Analiza comparativă a sistemului justiţiei militare din perspectiva opiniilor expuse în

literatura de specialitate…......................................................................................................

37

1.4. Concluzii la capitolul 1.................................................................................................... 53

2. DREPTUL MILITAR, DREPTUL PENAL MILITAR ŞI INFRACŢIUNEA

MILITARĂ: ESENŢĂ DEFINITORIE ŞI CONCEPTUALĂ.........................................

56

2.1. Dreptul militar şi legislaţia militar-penală în sistemul de drept al RM............................ 56

2.2. Răspunderea juridică a militarilor şi disciplina militară.................................................. 64

2.2.1. Noţiunea şi tipurile răspunderii juridice a militarilor.............................................. 64

2.2.2. Disciplina militară şi răspunderea disciplinară a militarilor................................... 68

2.2.3. Răspunderea penală a militarului............................................................................ 71

2.3. Infracţiunea militară: noţiune, trăsături definitorii, delimitare......................................... 77

2.3.1. Noţiunea infracţiunii militare şi caracteristicile ei.................................................. 77

2.3.2. Delimitarea infracţiunilor militare de delictele disciplinare.................................... 85

2.3.3. Fapta prevăzută de legislaţia militar-penală ce nu prezintă gradul prejudiciabil al

unei infracţiuni........................................................................................................................

89

2.3.4. Noţiunea infracţiunilor militare în legislaţiile penale ale altor ţări......................... 93

2.4. Sistemul infracţiunilor militare........................................................................................ 98

2.5. Concluzii la capitolul 2..................................................................................................... 104

3. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR OBIECTIVE ALE

INFRACŢIUNILOR MILITARE.......................................................................................

106

3.1. Conceptul obiectului infracţiunilor militare..................................................................... 106

3.1.1. Caracteristica generală a obiectului infracţiunilor militare..................................... 106

3.1.2. Elemente conceptuale care caracterizează obiectul unor infracţiuni militare......... 113

3.2. Latura obiectivă a infracţiunilor militare: structură conceptuală..................................... 122

4

3.2.1. Noţiuni generale cu privire la latura obiectivă a infracţiunilor militare.................. 122

3.2.2. Trăsături definitorii ale laturii obiective a unor infracţiuni militare....................... 127


4. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR SUBIECTIVE ALE

INFRACŢIUNILOR MILITARE.......................................................................................

195

4.1. Conceptul subiectului infracţiunii militare....................................................................... 195

4.1.1. Esenţa subiectului special al infracţiunii................................................................. 195

4.1.2. Apariţia şi încetarea raporturilor juridice penal-militare......................................... 197

4.1.3. Subiectul infracţiunii militare: noţiune, esenţă, caracterizare................................. 201

4.1.3.1. Consideraţii generale cu privire la subiectul infracţiunii militare.................. 201

4.1.3.2. Depunerea jurământului militar - condiţie specială pentru

recunoaşterea militarului în calitate de subiect al unor infracţiuni militare............................

206

4.1.3.3. Persoana fizică - subiect al infracţiunii militare............................................. 206

4.1.3.4. Vârsta subiectului infracţiunii militare........................................................... 208

4.1.3.5. Persoanele care se află în prizonierat - subiecţi ai unor infracţiuni militare.. 216

4.1.3.6. Cazurile de exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de

răspunderea penală pentru infracţiuni militare........................................................................

217

4.1.3.7. Nuanţe conceptuale vis-a-vis de categoria subiecţilor infracţiunilor militare 233

4.1.3.8. Subiectul infracţiunii militare în legislaţia penală a altor ţări........................ 246

4.2. Latura subiectivă a infracţiunii militare........................................................................... 250

4.2.1. Consideraţiuni generale cu privire la latura subiectivă a infracţiunii militare........ 250

4.2.2. Caracterizarea laturii subiective a infracţiunilor militare........................................ 258

4.3. Concluzii la capitolul 4.............................. ...................................................................... 280

5. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ÎN

SITUAŢIA INFRACŢIUNILOR MILITARE...................................................................

282

5.1. Specificul legitimei apărări în cazul infracţiunilor militare............................................. 283

5.2. Specificul stării de extremă necesitate în cazul infracţiunilor militare............................ 287

5.3. Specificul reţinerii infractorului în cazul infracţiunilor militare...................................... 289

5.4. Specificul executării ordinului sau a dispoziţiei superiorului ca circumstanţă care

exclude caracterul penal al faptei............................................................................................

290


CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI............................................................. 307

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................... 313

5

ANEXA №1. Implementarea de către Parlamentul RM şi alte organe competente a

propunerilor făcute de către autorul prezentei teze cu privire la modificarea cadrului legal

şi instituţional al RM ...............................................................................................................

336

ANEXA №2. Proiectul legii nr.__ din _______ cu privire la modificarea Capitolului

XVIII. Infracţiuni militare al PS CP .......................................................................................

343

ANEXA №3. Categoriile şi statistica cauzelor penale examinate de Judecătoria Militară în

perioada anilor 2003-2010 ......................................................................................................

348

ANEXA №4. Analiza criminalităţii violente între militari ..................................................... 349

ANEXA №5. Test sociologic pentru militarii în termen din FA ale RM (AN) elaborat de

autor ........................................................................................................................................

352

ANEXA №6. Tabelul rezultatelor testării sociologice a militarilor în termen (efectuată de

către autor în anul 2003) .........................................................................................................

354



357



360



363

ANEXA №10. Date statistice cu privire la atitudinea militarilor faţă de serviciul militar ..... 366

ANEXA №11. Date statistice cu privire la posibilitatea de a alege între îndeplinirea sau

neîndeplinirea serviciului militar ............................................................................................

367

ANEXA №12. Date statistice cu privire la maltratarea fizică a militarilor de către colegii

lor cu o perioadă mai mare de serviciu ...................................................................................

368

ANEXA №13. Date statistice cu privire la actorii maltratării fizice ...................................... 369

ANEXA №14. Date statistice cu privire la actorii ce impuneau îndeplinirea misiunilor de

neîndeplinit pentru militari .....................................................................................................

370

ANEXA №15. Date statistice cu privire la actorii ce au estorcat de la militari bani sau alte

bunuri materiale ......................................................................................................................

371

ANEXA №16. Date statistice cu privire la dorinţa de a părăsi locul de serviciu militar ....... 372

ANEXA №17. Date statistice cu privire la actorii ce au lezat demnitatea personală a

militarilor ................................................................................................................................

373

ANEXA №18. Date statistice cu privire la actorii ce au manifestat atitudine batjocuritoare

faţă de militari în perioada serviciului ....................................................................................

374

6

ANEXA №19. Date statistice cu privire la periodicitatea lipsirii pe nedreptate de dreptul la

învoire, concediu .....................................................................................................................

375

ANEXA №20. Date statistice cu privire la suportarea pedepsei de către colectiv pentru

încălcarea disciplinei din partea unui coleg ............................................................................

376

ANEXA №21. Date statistice cu privire la dorinţa încadrării pe parcursul serviciului

în serviciu militar prin contract ..............................................................................................

377

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII................................................ 378

CV-ul AUTORULUI.............................................................................................................. 379

7

ADNOTARE Ulianovschi Xenofon. Conceptul infracţiunii militare în dreptul penal. Teză de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2011. Structura tezei. Lucrarea cuprinde adnotări în trei limbi, lista abrevierilor, cuprins, introducere, cinci capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din 359 titluri, 21 anexe, 297 pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 42 lucrări ştiinţifice. Cuvinte-cheie: militar, drept militar, drept penal militar, infracţiune militară, serviciu militar, unitate militară, forţele armate, securitate naţională, ordine de subordonare. Domeniul de studiu. Drept penal (Drept penal militar). Scopul şi obiectivele lucrării. Prin prezenta cercetare s-a propus acoperirea unui anumit segment al vidului din ştiinţa dreptului penal autohton şi cercetarea complexă a IM, în special sub aspectul problemelor legate de răspunderea penală pentru IM, a controverselor şi incoerenţelor constatate în procesul de încadrare juridică a IM, evident, cu referire la legislaţia internaţională, naţională şi legislaţia unor state străine. În acest context, obiectul cercetării îl constituie legislaţia-internaţional penală şi penal-internaţională, precum şi legislaţia naţională care vizează materia răspunderii penale pentru IM. În ipoteza materializării ştiinţifice a obiectului cercetării au fost formulate anumite obiective, printre care: a evalua şi elucida esenţa DM şi a DPM, ca ramură de drept distinctă; a defini IM şi a caracteriza semnele definitorii şi esenţiale ale acestei instituţii prin prisma legislaţiei şi doctirnei penale a RM, precum şi a unor ţări străine, etc. Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Studiul ştiinţific a avut la bază ideea racordării legislaţiei penal-militare naţionale la cea internaţională sub aspectul IM, rezultatele inovaţionale bazându-se pe un cumul de concluzii, propuneri, recomandări, inclusiv sub aspect de lege ferenda. Rezultatele principial noi pentru ştiinţă şi practică obţinute, care au determinat crearea unei noi direcţii ştiinţifice, cât şi soluţionare a unor probleme ştiinţifico-aplicative, sunt următoarele: s-a a identificat o nouă ramură de drept – dreptul militar; a fost identificată o subramură a dreptului penal, cum ar fi dreptul penal militar, etc. Semnificaţia teoretică rezidă în sistematizarea materialului teoretic din doctrina dreptului penal şi plasarea lui la baza argumentării tezei; sintetizarea jurisprudenţei instanţelor de drept naţional şi internaţional, în baza căreia a fost elaborat un şir de propuneri de lege ferenda la legislaţia penală existentă ce se referă la prevederile legale generale şi infracţiunile care au constituit obiectul investigaţiei; generalizarea sistemică a bazei legale actuale a IM, a activităţilor specifice ce se întreprind şi a preocupărilor comunitare în lupta cu criminalitatea militară şi propunerea unui nou sistem al IM; analiza juridico-penală a fiecărei infracţiuni ce constituie obiectul studiului, în parte şi în bloc clasificativ, în contextul infracţiunilor internaţionale şi al celor naţionale. Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele cercetării pot servi drept material de studiu pentru cercetarea sub alte aspecte a infracţiunilor conţinute în PG a CP RM. De asemenea, unele propuneri, teze, concluzii pot servi ca punct de plecare pentru aprofundarea temei cercetate, dar şi pentru investigaţii independente. Materialele studiului pot fi utilizate de către MJ, CJNI a Parlamentului, deputaţi pentru a iniţia modificarea legislaţiei în vigoare. Materialul cercetării ar putea fi un punct de pornire pentru elaborarea conţinutului tematic al unor cursuri speciale de drept penal pentru facultăţile de profil din instituţiile de învăţământ superior, şi în special, al Institutului Militar „Alexandru cel Bun”. Implementarea rezultatelor ştiinţifice. La Facultatea Drept a USM (catedra Drept penal) a fost introdusă disciplina la masterat profesional cu titlul „Drept penal militar”; o parte din propunerile autorului, expuse în articolele ştiinţifice, au servit ca bază de modificare a legislaţiei penale, inclusiv şi la elaborarea CP RM în vigoare.

8

АННОТАЦИЯ Ульяновски Ксенофон. Концепция военного преступления в уголовном праве. Диссертация на соискание учёной степени доктора юридических наук. Кишинев, 2011.

Структура работы. Работа состоит из аннотаций на трёх языках, списка сокращений, содержания, введения, пяти глав, общих выводов и рекомендаций, библиографии из 359 источников, 21 приложений, 297 страниц основного текста. Результаты исследования опубликованы в 42 работах.

Ключевые слова: военное право, военно-уголовноe право, военно-уголовной кодекс, военная служба, воинское подразделение, военные, вооруженные силы, национальная безопасность, порядок подчинения.

Область исследования. Уголовное право. Военно-уголовноe право. Цель и задачи работы. С помощью этого исследования было предложено покрытие

определенного вакуумного сегмента национальной уголовно-правовой науки и исследовательский комплекс ВП, особенно в плане вопросов уголовной ответственности за воинские преступления, противоречия и несоответствия классификации воинских преступлений, со ссылкой на международное право и национальное законодательство зарубежных стран. В этом контексте, субъектом исследования является международно-уголовное законодательство, уголовно-международное, а также национальное законодательство, направленное на реглементирование уголовной ответственности за ВП. В процессе материализации субъекта научного исследования был сформулирован ряд целей, среди которых: оценить и выяснить сущность ВП, ВУП, определяя ВП и определяющие и существенные признаки этого института в области законодательства и уголовной доктрины РM, а также зарубежных стран; интерпретировать существующую систему ВП и предложить новую систематизацию в этой гипотезе; описать обстоятельства, устраняющие уголовный характер деяния ВП, в частности, сосредоточить внимание на выполнение приказа - в качестве таких обстоятельств; сформулировать предложения по изменению уголовно-военного законодательства в целях облегчения борьбы с ВП и др.

Новизна исследования. Исследование было основано на идее сближения национального военно-уголовного законодательства с международным, с точки зрения ВП, инновационные результаты, основываясь на совокупности выводов, предложений, рекомендаций, в том числе под аспектом предложения изменений в действующее законодательство. Вот принципиально новые результаты, достигнутые в науке и практике которые обусловили создание нового направления в науке, а также разрешение ряда научно-аппликативных проблем: была идентифицирована новая область права – военное право; была идентифицирована новая подобласть уголовного права – военное уголовное право итд. Теоретическая значимость работы заключается в разработке систематической теории доктрины ВП и её размещение на основании аргумента диссертации; в обобщении судебной практики национального и международного права, существующего уголовного законодательства, которое ссылается на общие правовые положения преступления, которые были предметом исследования и др. Практическая ценность работы. Результаты исследований могут служить в качестве учебного материала для исследования других аспектов преступлений, содержащихся в УК РM. Кроме того, некоторые предложения, тезисы могут служить отправной точкой для углублённого исследования темы, но и для независимых исследований, а также для разработки тематического содержания спецкурсов УП для юридических факультетов, и в частности, военного института "Александру чел Бун”. Учебные материалы могут быть использованы МЮ, Парламентом, депутатами для инициации изменений в действующее законодательство.

Внедрение научных результатов. В частности, на юридическом факультете ГУМ (кафедра Уголовного права) была введена дисциплина с названием "Военно-уголовное право". Часть предложений автора, представленных в научных работах, послужили основой для внесения изменений в уголовный кодекс, в том числе и относительно Проекта Нового УК.

9

ANNOTATION Ulianovschi Xenofon. The Concept of Military Offence in Criminal Law. Ph. D. Thesis. Chisinau, 2011.

Thesis structure. The research contains annotations in three languages, list of abbreviations, content, introduction, five chapters, 297 pages of basic text, general conclusions and recommendations, bibliography (359 titles), 21 appendixes. The outcomes of this research have been published in 42 scientific works.

Keywords: military, military law, military criminal law, military offence, military service, military forces, national security, subordination order.

Field of study. Criminal law. Military criminal law. Goal and objectives. The goal of the present research was to cover a vacuum of the national

law science and the complex analysis of the MO, especially under the aspect of the problems concerning the criminal liability for the MO, the controversies and the constant incoherencies in the process of juridical framing of MO, of course, with the reference to the national, international legislation and the one from some other countries. Thus, the object of the research is the international-legislation and the legislation-international, as well as the national legislation that refers to the criminal liability for MO. Making the assumption of the scientific materialization of the research’s object there have been formulated some objectives: to evaluate and clear up the essence of the Military Law, particularly, of Criminal Military Law as a distinct branch of Law; to formulate suggestions of lege ferenda for the further optimization of the fight against MO, etc.

Novelty of research. The scientific study was based on the idea of synchronization of the national criminal-military legislation to the international one in terms of MO, the innovational results being based on a number of conclusions, recommendations and suggestions, including under the aspect of lege ferenda.

Here's innovative achievements in science and practice, which led to the establishment of a new direction in science and to allow a number of problems were identified: a new area of law-martial law; were identified a new sub-field of criminal law - military criminal law, etc.

Theoretical value consists in systematization of the theoretical material from the criminal law doctrine and placing this material at the base of argumentation of the thesis; synthesis of jurisprudence of the national and international law institutions, according to which a set of de lege ferenda suggestions have been elaborated referring to the general legal stipulations and offences that consisted the object of investigation.

Applicability of the work. The results of the research could serve as scientific material for studies under different aspects of offences contained in the GP of CC RM. Also, some recommendations and conclusions could serve as starting points for further thorough analysis and independent investigations. The materials can be used by the Ministry of Justice, by the PJCAI, by deputies for initiating of modifications in current legislation. The research could be a turning point for elaboration of thematic content for special Criminal Law courses at the specialized Faculties, especially from the Military Institute “Alexandru cel Bun”.

Implementation of the scientific results. At the Faculty of Law at the State University of Moldova (Criminal Law Department) there has been introduced the subject of “Criminal Military Law” during the Master Program; a part of author’s suggestions exposed in the scientific works served as a base for modifications in the criminal legislation and also as CC RM.

10

LISTA ABREVIERILOR

ADM = Arme de distrugere în masă Alin. = alineat AN = Armata Naţională Art. = articol CA = Curtea de Apel Cap. = capitol CC = Cod contravenţional CE = Cod de executare CEDO = Curtea Europeană pentru Drepturile Omului CFC = Codul familiei şi căsătoriei CFR = Constituţia Federaţiei Ruse CG = Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 CJM = Codul justiţiei militare CJNIP = Comisia Juridică pentru Numiri şi Imunităţi a Parlamentului CM = Codul muncii CMJ = Cod militar de justiţie CoEDO = Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului CP = Cod penal CPCA = Colegiul penal al Curţii de Apel CPCSJ = Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie CPDRMTM = Centrul pentru Protejarea Drepturilor Recruţilor şi Militarilor în Termen CPM = Cod penal militar CPP = Cod de procedură penală CPPM = Cod procesual penal militar CRM = Constituţia Republicii Moldova CSI = Comunitatea Statelor Independente CSJ = Curtea Supremă de Justiţie CSM = Consiliul Superior al Magistraturii DM = Drept militar DPM = Drept penal militar DPCSE = Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale EN = Extrema necesitate FA = Forţele Armate FM = Forţele militare FMP = Forţe de Menţinere a Păcii FR = Federaţia Rusă HP = Hotărârea Parlamentului HG = Hotărârea Guvernului IISD al AŞM = Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

11

IM = Infracţiune militară/infracţiuni militare IRP = Institutul de Reforme Penale JdM = Judecătorie militară JM = Justiţie militară LA = Legitima apărare M = Militar/militari MA = Ministerul Apărării MAI = Ministerul Afacerilor Interne MJ = Ministerul Justiţiei MO = Monitorul Oficial n. a. = nota autorului Nr. = număr OAI = Organele Afacerilor Interne OIM = Organizaţia Internaţională a Muncii OM = Organizaţie militară ONU = Organizaţia Naţiunilor Unite PCSJ = Plenul Curţii Supreme de Justiţie Pct. = punct PG = Partea generală PS = Partea specială RI = Reţinerea infractorului RM = Republica Moldova Secţ. = secţiune SG = Serviciul de Grăniceri SIS = Serviciu de Informaţie şi Securitate SM = Serviciu militar SN = Securitate Naţională SUA = Statele Unite ale Americii TC = Trupele de carabinieri u. c. = unitate convenţională Ucr. = Ucraina UJM = Uniunea Juriştilor din Moldova ULIM = Universitatea Liberă Internaţională din Moldova UM = Unitate militară URSS = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste USEM = Universitatea de Studii Europene din Moldova USM = Universitatea de Stat din Moldova Vol. = volum

12

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Evoluţia societăţilor contemporane a

atins, la etapa actuală, un nivel de dezvoltare consecventă şi rapidă atât a relaţiilor sociale

propriu-zise, cât şi a reglementărilor în materia unor sau altor relaţii de asemenea gen. Or,

ideea de generalizare a faptelor din trecut nu apare în calitate de unic mijloc eficient de

previziune normativă cu referire la dreptul penal. De multe ori ideea legiuitorului trebuie să

anticipeze reglementarea unor relaţii sociale viitoare, creând în asemenea mod un fon de

prevenţie generală a infracţionalităţii în ansamblu.

În acest context, am remarca ideea precum că lupta cu criminalitatea în ansamblu nu mai

deschide şanse reale de combatere a acesteia. Este imposibil la ora actuală de a combate

fenomenul infracţional în ansamblu. Este necesară o evaluare şi sistematizare eficientă a

elementelor structurale ale acesteia, activitatea de prevenire şi combatere producându-şi

efectul numai cu referire expresă la acestea.

Unul dintre elementele structurale ale criminalităţii o constituie infracţionalitatea în

rândurile militarilor (criminalitatea militarilor), care, de fapt, a avut o amploare diferită, de la

caz la caz, pe parcursul evoluţiei istorice a comunităţilor.

Deşi, la prima vedere, dacă am face o incursiune analitică în conţinutul normelor privind

IM prevăzute de CP RM, constatăm, că acestea nu au suferit modificări esenţiale pe parcursul

a cel puţin jumătate de secol. Lipsa unor asemenea modificări se datorează, în principiu, nu

faptului că relaţiile sociale în acest domeniu au devenit stabile şi îşi au aceleaşi reflecţii

obiective precum pe timpuri, ci, în viziunea noastră, acest lucru îşi găseşte mai mult expresie

în ideea unor studii parţiale şi reduse realizate în ipoteza IM în această perioadă de timp.

Dreptul militar, în special dreptul militar penal, a avut o dezvoltare insistentă pe parcursul

anilor mai mult sub aspectul relaţiilor sociale supuse ori necesare de a fi supuse

reglementărilor normative, decât sub aspectul unor reglementări normative propriu-zise.

Dreptul militar se atribuie la ramurile de drept complexe. Caracterul complex al dreptului

militar - ca ramură de drept - este determinat de specificul obiectivelor de reglementare juridico-

militară. Vorbind despre obiectul de reglementare al dreptului militar, este necesar de indicat că

până nu demult prin obiectul reglementării dreptului militar se înţelegeau relaţiile sociale în

ramura construcţiei FA. În prezent, în corespundere cu legislaţia în vigoare, componenţa şi

structura organizaţiei militare a RM nu se limitează doar la FA, ea trebuie să fie examinată într-

un context mai larg, din punct de vedere al includerii în componenţa ei (organizaţiei militare) a

tuturor forţelor şi mijloacelor ce asigură apărarea şi securitatea RM prin metode militare. În

componenţa organizaţiei militare intră FA ale RM, DPCSE etc. Elemente ale organizaţiei

13

militare sunt, de asemenea, organele SIS, organele Pazei de Stat, organul de asigurare a pregătirii

pentru mobilizare, care se atrag pentru îndeplinirea unor sarcini în ramura apărării, organele de

conducere şi comandă cu FA, alte trupe.

Momentul de bază ce oferă unitate, coordonare internă şi legătură reciprocă normelor

dreptului militar îl constituie comunitatea scopurilor reglementării juridice – întărirea şi

perfecţionarea organizaţiei militare a statului, cât şi principiile specifice ale organizaţiei militare

- centralizarea, conducerea unică şi disciplina militară.

Astfel, la etapa actuală, trebuie să corespundă dezvoltării societăţii nu doar dreptul militar în

ansamblu, ci şi dreptul penal militar, care este reprezentat în ţara noastră de Cap. XVIII din PS a

CP RM, întitulat „Infracţiunile militare”.

Dreptul militar are unele trăsături specifice, care-l deosebeşte de toate celelalte ramuri de

drept. În acest sens, având în vedere specificul dreptului militar, în special a dreptului penal

militar, o cunoaştere a relaţiilor sociale supuse reglementărilor în această materie, precum şi a

normelor ce formează cadrul normativ incriminator, se impune cu necesitate. Această idee se

instituie şi sub aspectul modificării reacţiei sociale faţă de criminalitatea militară, şi a eficienţei

combaterii fenomenului, inclusiv şi prin mijloace de drept penal.

Cercetarea conceptului de IM nu este impusă sub aspectul faptului că aceste infracţiuni

poartă un caracter nou (dimpotrivă, această necesitate apare din considerentele că sistemul IM,

în CP RM adoptat la 18 aprilie 2002, aproape că nu diferă de sistemul vechi (sovietic),

păstrându-şi amprenta formalităţii şi politizării lor), ci reieşind din valoarea socială supusă

protecţiei prin intermediul acestor incriminări penale şi evaluarea relaţiilor sociale care formează

categoria obiectului acestor infracţiuni. Un studiu minuţios, complex şi multiaspectual devine o

necesitate a timpului.

În doctrina penală şi în ştiinţa dreptului penal din alte state, infracţiunile, supuse cercetării în

această teză de doctor habilitat, sunt tratate în studii de rezistenţă citate cu prisosinţă în lista

bibliografică. În RM, IM au fost cercetate doar sporadic, în diverse articole publicate în presa de

specialitate, în manualele recent editate şi în comentarii (şi acestea, în mare măsură, realizate de

către autorul tezei).

Până la acest moment, în RM nu a fost elaborat nici un studiu complex al legislaţiei penale a

RM în materie de răspundere penală pentru IM, sub aspectul analizei şi sintezei dispoziţiilor

legii penale prin prisma dreptului penal naţional şi internaţional, cu argumentări bazate pe

deciziile instanţelor naţionale şi internaţionale de drept.

Prin prezenta cercetare a fost propusă ideea acoperirii unui anumit segment al vidului din

ştiinţa dreptului penal autohton şi realizarea unor cercetări de largă amplitudine vis-a-vis de IM,

14

mai ales sub aspectul problemelor legate de răspunderea penală pentru aceste categorii de fapte

infracţionale, a controverselor şi incoerenţelor constatate în procesul de încadrare juridică a IM,

evident, cu referire la legislaţia internaţională, naţională şi legislaţia unor state străine.

În esenţă, investigaţia ştiinţifică de largă amplitudine constituie o sistematizare a doctrinei şi

practicii aplicative în materia IM, un accent aparte punându-se pe practica internaţională şi cea

străină. Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie tezele principale ale

filozofiei dreptului, teoriei generale a dreptului, dreptului internaţional-penal, dreptului penal

internaţional, dreptului penal comparat, dreptului militar, dreptului muncii, ale psihologiei

generale şi juridice, medicinii şi ale altor materii socio-umane care au fost puse la baza studiului.

Studiul ştiinţific a avut la bază o gamă amplă de dispoziţii normative în materia IM,

dispoziţii care reies din cadrul juridico-normativ în vigoare. În acest context, a fost folosită o

gamă largă de metode cu caracter general şi special: metoda istorică, sistematică, logică,

comparativă, metoda analizei şi sintezei juridice, metoda tipologică, metoda observării etc., toate

acestea orientându-se spre atingerea scopului propus.

Baza doctrinară a cercetării o constituie materialul, teoretic şi practic, din RM, România,

Rusia, Ucraina, Ungaria, Portugalia, Thailanda, Finlanda, Italia, Turcia, Belgia, Israel, Spania,

Canada, Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania, Polonia etc., jurisprudenţa instituţiilor

internaţionale de drept.

Drept bază teoretică a investigaţiei au servit referinţele cu caracter monografic ale savanţilor

din Republica Moldova: A. Barbăneagră, I. Macari, V. Cuşnir, S. Brânză, Gh. Ulianovschi, T.

Carpov, M. Gheorghiţă, Al. Borodac, V. Berliba, I. Dolea, Gh. Gladchi, M. Grama, V. Bucatari,

С. Ворошилов etc.; România: G. Antoniu, P. Abraham, E. Derşidan, M. Basarab, C. Bulai, V.

Cioclei, D. Cojocaru, V. Dobrinoiu, N. Conea, V. Lazăr, I. Pascu, V. Dongoroz, S. Kahane, I.

Oancea, N. Iliescu, R. Stănoiu, V. Roşca, V. Dragomirescu, M. Florea, N. Giurgiu, O. Loghin,

A. Filipaş, T. Toader, I. Pitulescu, I. Ranete, V. Ponta, V. Nemeş, M. Miroi, I. Stoica, A.

Ungureanu etc.; CSI: С. Аветисян, Г. З. Анашкин, Х. М. Ахметшин, С. В. Бородин, Ю. М.

Антонян, Н. В. Васильев, В. Н. Кудрявцев, В. И. Шанин, А. М. Медведев, Е. М. Самойлов,

А. А. Тер-Акопов, А. С. Безнасюк, А. А. Толкаченко, Ю. И. Блохин, С. А. Воронцов, Г.

Бушуев, Т. И. Ваулина, П. А. Волостнов, М. И. Ковалев, Я. Глинский, А. А. Вихров, В. П.

Сальников, В. А. Владимиров, П. Ф. Гришанин, Н. И. Загородников, В. Ф. Кириченко, А.

В. Кузнецов, Р. А. Голышева, А. Г. Горный, A. A. Губко, С. Дияков, C. Никулин, А. И.

Долгова, Ю. Золотухин, В. В. Лунев, B. Орлов, А. И. Рарог, A. Трайнин, И. Д. Козочкин

etc.; Anglia, Franţa, Canada, SUA etc.: P. Boissier, A. Cassese, D. Eric, H. Lauterpacht, L. L.

15

Kennedy, J.-P. Maunoir, E. Mueller-Rappard, O. Reverdin, S. Porra, C. Paoli, R. Hodgkin, P.

Newell, P. Rogers, S. Whitby, M. Dando, Roling B. etc.

În calitate de surse directoare au fost folosite prevederile cuprinse în tratatele internaţionale

cu referire la genericul cercetării, CRM (1994), CP RM (2002), CPP RM (2003), alte acte

normative, hotărâri ale PCSJ a RM şi speţe penale ale instanţelor naţionale şi internaţionale, cât

şi rezultatele sondajelor cu privire la criminalitatea militară în AN în perioada anilor 2003-2008.

În perioada anilor 2003-2007 autorul a efectuat mai multe sondaje, în fiecare an, în rândurile

militarilor în termen, cu scopul de a scoate în evidenţă situaţia reală a criminaltăţii violente între

militari, cu un eşantion, de fiecare dată, de aproximativ 1000 de militari. Aceste sondaje au

iniţiat posibilitatea formulării şi evidenţierii cauzelor criminalităţii violente între militari şi

măsurile de combatere a acestora.

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul principal al lucrării constă în acoperirea vidului teoretico-

practic în materia dreptului penal militar, care până în prezent, cu excepţia publicaţiilor

autorului şi a unor manuale de drept penal, nu au constituit interesul ştiinţific al cercetătorilor şi

practicienilor. De asemenea, scopul nostru constă şi în analiza şi interpretarea esenţei şi

conţinutului normativ al infracţiunilor militare prin prisma reglementărilor internaţionale şi

naţionale în această materie, punându-se un accent deosebit pe posibilităţile şi necesităţile de

dezincriminare a unor IM.

Scopul de viitor cuprinde ideea de utilizare a studiului realizat în calitate de ghid pentru

judecători, procurori, ofiţeri de urmărire penală, avocaţi şi studenţi în cazul implicării în gama de

probleme legate de interpretarea şi încadrarea juridică a faptelor ilegale comise de către M, cât şi

pentru legiuitor în vederea operării unor modificări în legislaţia penală.

Printre obiectivele tezei, care au condus la realizarea scopului propus, pot fi enunţate:

• evaluarea şi elucidarea esenţei dreptului militar, în special, a dreptului penal militar, ca

ramură de drept distinctă;

• definirea IM, clarificarea conceptului IM şi caracterizarea semnelor definitorii şi esenţiale

ale acestei instituţii prin prisma legislaţiei şi doctirnei penale a RM, precum şi a unor ţări străine;

• interpretarea sistemului actual al IM şi propunerea unei noi sistematizări în această ipoteză;

• descrierea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în contextul IM, în special,

elucidarea esenţei unei asemenea circumstanţe cum este executarea ordinului, precum şi a

răspunderii penale în cazul executării ordinului dat în cadrul serviciului militar sau celui similar

cu serviciul militar, nelăsând din vizor ştiinţifico-analitic problemele care apar cu privire la

executarea ordinului în timp de război sau conflicte armate;

16

• analiza complexă şi minuţioasă a conţinutului constitutiv al IM prin intermediul

elementelor constitutive (obiect de atentare, latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunilor,

subiectul IM), analiză realizată pe baza legislaţiei naţionale, internaţionale şi a unor ţări străine;

• interpretarea sub mai multe aspecte a formelor de manifestare a răspunderii juridice a M,

inclusiv sub aspect disciplinar;

• interpretarea esenţei JM în aspect istoric şi sistematic;

• desfăşurarea anumitor studii sub aspect criminologic în materia IM, în special a cauzelor

criminalităţii violente între M; condiţiilor care contribuie la săvârşirea infracţiunilor violente de

către M; combaterea criminalităţii violente dintre M etc.;

• formularea propunerilor de lege ferenda în scopul eficientizării luptei împotriva IM.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică.

Caracterul inovativ al cercetărilor desfăşurate pe parcursul mai multor ani de zile rezidă în faptul

că a fost realizată, în esenţă, o cercetare complexă şi multiaspectuală în domeniul analizei IM la

limitele mai multor ramuri de drept, oferindu-se, în asemenea mod, un caracter interdisciplinar

investigaţiei ştiinţifice: dreptul umanitar, dreptul militar (în special, dreptul penal militar),

dreptul internaţional penal, dreptul penal internaţional, dreptul penal comparat. Cercetarea are un

caracter nou şi în aspectul analizei componenţelor de infracţiune prin prisma documentelor

naţionale şi internaţionale, cât şi a practicii judiciare.

Rezultatele principial noi prentru ştiinţă şi practică obţinute, care au determinat

crearea unei noi direcţii ştiinţifice, cât şi soluţionarea unor probleme ştiinţifico-aplicative,

sunt următoarele:

1. S-a a identificat o nouă ramură de drept – dreptul militar. Baza teoretică şi conceptul Dreptului

militar ca ramură distinctă de dreăpt a fost argumentată de autor în lucrarea „Dreptul Militar în

Republica Moldova”, publicată în a. 2003 în or. Chişinău.

2. S-a determinarea şi elaborat un nou sistem al infracţiunilor militare, prezentat de autor în

compartimentul nr. 2 secţiunea 2.4 „Sistemul infracţiunilor militare” şi în Anexa nr. 2, ca proiect

de Lege cu privire la modificarea Cap. XVIII PS CP RM intitulat „Infracţiunile militare”.

3. A fost identificată o subramură a dreptului penal, cum ar fi dreptul penal militar, care este

parte componentă şi alienabilă a dreptului penal;

4. A fost evidenţiată o nouă circumstanţă care înlătură caracterul penal al faptei – executarea

ordinului sau dispoziţiei superiorului (art. 40/1 CP RM).

Valorificarea teoriilor clasice şi moderne din dreptul penal internaţional şi dreptul

internaţional penal raportate la dreptul penal naţional a impus originalitate şi caracter novatoriu

cercetării.

17

Examinarea IM sub aspectul caracterului de fenomen social şi normativ a scos în evidenţă

oportunitatea şi obligativitatea dezincriminării de către stat a unor tipuri de IM conţinute în CP

RM, precum şi ideea de combatere şi prevenire a infracţiunilor supuse cercetării.

Studiul ştiinţific a avut la bază ideea racordării legislaţiei penal-militare naţionale la cea

internaţională sub aspectul IM, rezultatele inovaţionale bazându-se pe un cumul de concluzii,

propuneri, recomandări, inclusiv sub aspect de lege ferenda, în special fiind puse în evidenţă

următoarele: este propusă definiţia doctrinală a legislaţiei militar-penale; este elaborată o nouă

redacţie a art. 128 CP RM “Noţiunea infracţiunii militare”; este propusă completarea Cap. VI al

PG a CP RM “Liberarea de răspunderea penală”, cu încă un tip de liberare de răspundere penală.

În special, a completa art. 53 CP cu lit. h) -“tragerii militarului la răspunderea disciplinară”. Art.

55/1. Liberarea de răspundere penală a militarului cu tragerea la răspundere disciplinară; este

recomandată modificarea sistemului IM, prevăzut în Cap. XVIII CP RM; a fost propusă

modificarea art. 364 CP RM, în special excluderea alin. (5), (6) ale acestui articol, iar Cap. III

“Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”, se completează cu un articol nou: Articolul

40/1. Executarea ordinului sau a dispoziţiei şefului (Parlamentul a acceptat aceste propuneri şi a

operat aceste modificări, însă nu integral); este recomandată modificarea şi completarea art. 371

CP RM – Dezertarea; este elaborată definirea doctrinală şi legală a subiectului IM; este propusă

completarea CP RM cu art. 16/1 “Vinovăţia” şi modificarea art. 17-18 CP RM etc.

Conţinutul importanţei teoretice şi valorii aplicative a lucrării este completat de

următoarele elemente esenţiale: a) sistematizarea materialului teoretic din doctrina dreptului

penal şi plasarea lui la baza argumentării tezei; b) sintetizarea jurisprudenţei instanţelor de drept

naţional şi internaţional, în baza căreia a fost elaborat un şir de propuneri de lege ferenda la

legislaţia penală existentă care se refera la prevederile legale generale şi infracţiunile care au

constituit obiectul investigaţiei (noţiunea IM şi a subiectului IM, includerea executării ordinului

şi a dipoziţiei superiorului - ca circumstanţă care înlătură caracterul penal al faptei, infracţiunile

de neexecutare intenţionată a ordinului, dezertare etc.); c) generalizarea sistemică a bazei legale

actuale a IM, a activităţilor specifice ce se întreprind şi a preocupărilor comunitare în lupta cu

criminalitatea militară şi propunerea unui nou sistem al IM; d) analiza juridico-penală a fiecărei

infracţiuni ce constituie obiectul studiului în parte şi în bloc clasificativ, în contextul cadrului

normativ internaţional şi al celui naţional; e) în planul studiilor universitare prin masterat

profesional din cadrul Facultăţii de Drept a USM, la catedra Drept penal a fost întrodusă

disciplina cu titlul „Drept penal militar”; f) un cumul al propunerilor autorului, expuse în

articolele ştiinţifice, au servit ca bază de modificare a legislaţiei penale, în acelaşi rând şi la

elaborarea CP RM în vigoare, cu toate că autorii proiectului n-au luat în seamă toate propunerile.

18

Aceste considerente enunţate au determinat propunerea modificării sistemului IM,

argumentele aferente regăsindu-se în conţinutul tezei elaborate.

Rezultatele cercetării pot servi drept material de studiu pentru cercetarea sub alte aspecte a

infracţiunilor conţinute în PG a CP RM.

De asemenea, unele propuneri, teze, concluzii pot servi ca punct de plecare pentru

aprofundarea temei cercetate, dar şi pentru investigaţii independente.

Materialele studiului pot fi utilizate de către MJ, CJNIP, deputaţi pentru a iniţia modificarea

legislaţiei în vigoare.

Materialul cercetării ar putea fi un punct de pornire pentru elaborarea conţinutului tematic al

unor cursuri speciale de drept penal pentru facultăţile de profil din instituţiile de învăţământ

superior, şi în special, al Institutului Militar „Alexandru cel Bun”.

Aprobarea rezultatelor. Rezultatele investigaţiilor au fost comunicate şi discutate la

şedinţele catedrei „Drept penal” şi „Drept public” (Ştiinţe penale) din cadrul ULIM în anii 1998-

2010 şi prezentate în cadrul a peste 10 conferinţe ştiinţifico-practice internaţionale şi peste 10

conferinţe naţionale, printre care: Conferinţa internaţională „Военноe правосудие и защита

прав военнослужащих срочной службы”, Institutul COLPI, Armenia, Tsahkadzor, 18-22

ianuarie 2001 /a fost pregătit şi prezentat raport/; Conferinţa internaţională „Aplicarea muncii

neremunerate în beneficiul comunităţii: realităţi şi perspective”, MJ al RM, Centrul pentru

Asistenţa Reformei Penitenciare în RM. Chişinău, 8 noiembrie 2002 /a fost pregătit şi prezentat

raport/; Conferinţa Internaţională: „Implementarea PROBAŢIUNII în RM: realităţi şi

perspective”, IRP, Ambasada Marii Britanii în Republica Moldova, Chişinău, 23-24 octombrie

2003 /au fost pregătite şi prezentate rezultatele Misiunii de Evaluare „Implementarea

PROBAŢIUNII în RM: realităţi şi perspective/; Seminar „The Republic of Moldova and the

International Criminal Court”, International Criminal Law Society, Chişinău, 3-4 martie 2006 /a

fost pregătit şi prezentat raport/; Conferinţa internaţională “Armonizarea legislativă – condiţie a

integrării europene”, Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi

Administrative, Piteşti, România, 7-8 aprilie 2006 /a fost pregătit şi prezentat raport cu tema “

L’activité des services de probation dans les pays européens”/; Conferinţa internaţională

ştiinţifico-practică „Probleme actuale ale legislaţiei naţionale în contextul progresului

integraţionist european”, USEM, USM, IISD al AŞM, UJM, Chişinău, 15 decembrie 2007 /a fost

pregătit şi prezentat raport cu tema „ Probleme actuale ale legislaţiei penal-militare”/; Conferinţa

naţională „Criminologia în RM: realizări, probleme, perspective”, Asociaţia Criminologilor din

RM, Centrul de Prevenire şi Asistenţă Criminologică, ULIM, Centrul de Studii Comparative în

Ştiinţe Juridice, IISD al AŞM, Chişinău, 4 martie 2008 /a fost pregătit şi prezentat raport cu tema

19

„Analiza criminalităţii violente între militari”/; Conferinţa internaţională „Combaterea

discriminării rasiale şi etnice – provocări şi bune practici. Abordarea comparativă la nivelul

statelor membre a Uniunii Europene”, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,

Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, Iaşi, România, 13-15 martie 2008; Conferinţa

internaţională „Reforma sistemului de justiţie din RM. Standarde europene şi realităţi naţionale”,

Fundaţiile EURASIA, PRISA, SIDA, USAID, Chişinău, 15 iunie 2009 /a fost pregătit şi

prezentat raportul cu titlul „Statul de drept: unele sugestii cu privire la independenţa justiţiei”/

etc.

Unele rezultate ale cercetării au fost folosite în publicarea a peste 90 de lucrări ştiinţifice:

monografii, manuale, comentarii, articole ştiinţifice, broşuri, în special: Participaţia penală

(Chişinău, 2000); Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu (Chişinău, 2003) /în

coautorat/; Dreptul penal. Partea specială (Chişinău, 2005) /în coautorat/; Codul penal comentat

şi adnotat (Chişinău, 2005) /în coautorat/; Dreptul militar în RM (Chişinău, 2003) /în coautorat/;

Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu (Chişinău, 2009) /în coautorat/; Conceptul

infracţiunii militare în dreptul penal (Chişinău, 2009), etc. Direcţiile prioritare de investigare şi problema pentru cercetare. În fapt, direcţiile

prioritare de cercetare-investigare reies, în mare parte, din contextul obiectivelor propuse spre

analiză ştiinţifico-analitică şi problema spre cercetare. Având la bază ideea redării ştiinţifice a

conceptului infracţiunii militare în dreptul penal – ca problemă pentru cercetare, s-a operat cu un

cumul de teze şi teorii expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova şi străină,

reieşită din legislaţia RM, a statelor străine şi celei internaţionale pentru a reda infracţiunea

militară sub aspectul conceptului dreptului penal. Ca direcţii prioritare au fost semnalate:

evaluarea şi elucidarea esenţei dreptului militar, în special, a dreptului penal militar; definirea

infracţiunii militare prin intermediul semnelor care o caracterizează şi orientarea ştiinţifică a

ideilor spre un concept clasic al acesteia; interpretarea sistemului infracţiunilor militare sub

diverse aspecte; caracterizarea formelor de răspundere juridică incidente faptelor militarilor;

interpretarea esenţei justiţiei militare în aspect istoric şi sistematic; formularea propunerilor de

lege ferenda în scopul eficientizării luptei împotriva infracţiunilor militare.

Direcţiile de cercetare în perspectivă: analiza conceptuală şi sistematică a infracţiunilor

militare sub o formulă sistemică nouă, propusă de către autorul tezei în ipoteza unor modificări

de lege penală. În acest sens, se punctează pe necesitatea analizei juridico-penale a diferitor

categorii de infracţiuni militare în parte, în vederea determinării specificului incriminator al

acestora.

20

Sumarul compartimentelor tezei. Teza este alcătuită din adnotări în limbile română, rusă şi

engleză, lista abrevierilor, introducere, cinci capitole divizate în paragrafe şi subparagrafe,

concluzii generale şi recomandări, bibliografie (lucrări ştiinţifice, acte normative şi de

interpretare), anexe, declaraţia privind asumarea răspunderii şi CV-ul autorului tezei de doctor

habilitat.

În capitolul 1 al tezei, Analiza doctrinei şi legislaţiei militare în Republica Moldova şi

diferite ţări, a fost analizat în mod amplu şi complex sistemul justiţiei militare sub aspect de

noţiuni generale, evoluţie istorică şi tendinţe contemporane. Toate cercetările existente au fost

analizate sub aspect conceptual, deşi s-a menţionat că ele practic sunt lipsă, iar cele existente

aparţin ideii autorului. Nu au fost lăsate din vizor ştiinţific anumite elemente de drept comparat,

comparaţia fiind legată de sistemul justiţiei militare a RM în raport cu sistemele justiţiei militare

ale altor state. La finalul capitolului au fost incluse anumite concluzii aferente acestei părţi

structurale a tezei.

Capitolul 2, cu titlul Dreptul militar, dreptul penal militar şi infracţiunea militară:

esenţă definitorie şi conceptuală, supune analizei dreptul militar şi legislaţia militar-penală în

sistemul de drept al RM, corelaţia între răspunderea juridică a militarilor şi disciplina militară;

noţiunea infracţiunii militare, sistemul infracţiunilor militare, invocându-se multiple concluzii de

resort.

Prin conţinutul capitolului 3, Analiza juridico-penală a elementelor obiective ale

infracţiunilor militare, şi capitolului 4, Analiza juridico-penală a elementelor subiective ale

infracţiunilor militare, se clarifică conceptul elementelor constitutive ale infracţiunilor militare

(elemente preexistente şi conţinut constitutiv), făcându-se apel detaliat la posibilitatea

răspunderii penale a prizonierilor de război pentru infracţiunile militare, precum şi pe cazurile de

exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de răspunderea penală pentru infracţiuni

militare. Ambele capitole sunt urmate de concluziile de rigoare.

În capitolul 5, Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în situaţia infracţiunilor

militare, o atenţie aparte este acordată sistemului de cauze care înlătură caracterul penal al faptei

sub aspectul specificului incriminator al infracţiunilor militare, în special executarea ordinului

sau a dispoziţiei superiorului. Capitolul se încununează cu concluzii.

Lucrarea se finalizează cu includerea în acţiune a unui cumul de concluzii şi recomandări.

Anexele la prezenta teză de doctor habilitat, incluse după lista bibliografică, conţin, atât

propunerile autorului cu privire la modificarea cadrului legal şi instituţional al RM deja

implementate de către Parlament şi alte organe competente (Anexa №1), cât şi sistemul

infracţiunilor militare propus de către autor cu titlu de proiect de lege (Anexa №2), statistica

21

cauzelor penale examinate de Judecătoria Militară în perioada anilor 2003-2010 (Anexa №3),

analiza criminalităţii violente între militari (Anexa №4), rezultatele sondajelor sociologice

efectuate de către autor în rândurile militarilor în termen din FA ale RM (Anexele №5-21).

22

1. ANALIZA DOCTRINEI ŞI LEGISLAŢIEI MILITARE

ÎN REPUBLICA MOLDOVA ŞI DIFERITE ŢĂRI

1.1. Infracţiunile militare în ipoteza cercetărilor ştiinţifice din Republica Moldova

Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 stipulează că Republica Moldova

este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera

dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi

sunt garantate (art. 1 alin. (3)) [1].

În acest sens, statul de drept apare ca o formă ideală de organizare statală în care este

asigurată supremaţia legii, chiar şi asupra organelor legiuitoare şi, în care, toate subiectele de

drept, inclusiv factorii politici, se subordonează legii. Conform teoriei statului de drept, aceasta

constituie unitatea unui sistem de norme juridice, personificarea ordinii de drept, inclusiv a

ordinii constituţionale [2, p. 29-39].

Luând în vedere evaluarea sistemului de valori sociale supuse protecţiei de stat la etapa

actuală de dezvoltare a societăţii noastre, în special din perspectiva racordării sistemului

normativ la standardele europene şi internaţionale, menţionăm, că au fost întreprinşi anumiţi paşi

concreţi. Or, la momentul actual, graţie eforturilor cercetătorilor ştiinţifici autohtoni, au fost

supuse analizei cele mai esenţiale problematici din domeniul dreptului militar, în particular

esenţa şi conţinutul răspunderii pentru comiterea infracţiunilor militare în baza Codului penal al

Republicii Moldova.

Invocând art. 56 al Constituţiei Republicii Moldova, devotamentul faţă de ţară este sacru.

Cetăţenii, cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea

cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurământul cerut de

ea. Potrivit art. 57 al Constituţiei, apărarea patriei este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui

cetăţean. Serviciul militar este satisfăcut în cadrul forţelor militare, destinate apărării naţionale,

pazei frontierei şi menţinerii ordinii publice, în condiţiile legii [1].

În ipoteza celor consemnate, se indică că formele, condiţiile şi modul de pregătire a

cetăţenilor RM pentru apărarea patriei, atribuţiile autorităţilor publice, ale instituţiilor publice şi

ale agenţilor economici în ceea ce priveşte pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, cât şi

conţinutul serviciului militar, sunt stabilite şi reglementate prin Legea nr. 1245 din 18 iulie 2020

Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei. Aceste forme, condiţii şi mod de

pregătire sunt interpretate în lucrarea noastră [3], prin intermediul corelaţiilor: tânăr şi serviciu

militar [3, p. 3-22]; tânăr şi sănătate [3, p. 23-59].

23

Având ca beneficiari recruţii şi militarii în termen, drepturile cărora au fost încălcate, cât şi

potenţialii recruţi şi militari în termen, în Republica Moldova este format Centrul pentru

Protejarea Drepturilor Recruţilor şi Militarilor în Termen [3, p. 60; 4, p. 3]. Scopul şi

obiectivele acestui Centru sunt: promovarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor recruţilor şi

militarilor în termen, prin acordarea asistenţei juridice; elaborarea unui sistem de monitorizare şi

documentare în FA ale RM, în scopul respectării drepturilor recruţilor şi militarilor în termen;

dezvoltarea acţiunilor privind depistarea şi înlăturarea încălcărilor drepturilor şi libertăţilor

recruţilor şi militarilor în termen, prin acordarea asistenţei juridice şi protejarea drepturilor lor;

conlucrarea CPDRMTM cu Departamentul Administrativ-militar, MA, DTC şi DTG, în ceea ce

priveşte combaterea încălcărilor drepturilor şi libertăţilor recruţilor şi militarilor în termen;

acordarea asistenţei juridice pe cauzele penale şi civile militarilor în termen şi recruţilor, care nu

au mijloace de a angaja avocaţi; ridicarea nivelului de cultură juridică a recruţilor şi militarilor în

termen; pregătirea ofiţerilor jurişti pentru lucrul de protejare a drepturilor şi libertăţilor

militarilor în termen; sensibilizarea opiniei publice şi a autorităţilor asupra cazurilor de încălcare

a drepturilor şi libertăţilor recruţilor şi militarilor în termen [3, p. 60].

Luând în vedere cele amintite anterior, toate infracţiunile militare pot fi analizate din

perspectiva cunoaşterii drepturilor militarilor. O lucrare, în acest sens, este elaborată de către

aceeaşi autori X. Ulianovschi, T. Ulianovschi [4].

Astfel, printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale militarilor se înscriu: dreptul la

apărare, drepturile electorale, libertatea conştiinţei, dreptul la asigurarea inviolabilităţii

persoanei, dreptul la muncă, dreptul la încadrarea în serviciul militar, dreptul la învăţătură. Cu

referire la drepturile militarilor legate de îndeplinirea atribuţiilor funcţionale şi speciale, se

interpretează: timpul de serviciu şi dreptul la odihnă, dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la asistenţă

medicală, drepturile militarilor la condiţii normale de trai, drepturile militarilor la un mod

sănătos de viaţă, dreptul la un mediu ambiant sănătos, dreptul la asigurare alimentară şi cu

echipament, dreptul la libera deplasare, dreptul la transport, dreptul la asigurare financiară,

dreptul la indemnizaţii, drepturile militarilor la asigurarea obligatorie de stat, dreptul la asigurare

cu spaţiu locativ, dreptul militarilor la recalificare, protecţia juridică şi socială a membrilor

familiilor militarilor. Nu sunt lăsate fără analiză interdicţiile şi restricţiile privind unele drepturi

şi libertăţi ale militarilor [4, p. 16].

Doar prin cunoaşterea unor sau altor drepturi şi obligaţii prevăzute de cadrul normativ în

vigoare, se poate trece la interpretarea limitelor unei sau altei forme de răspundere juridică

pentru faptele comise.

24

Până în anul 2003, cu regret, în Republica Moldova nu a existat nici o lucrare care ar fi

abordat problemele dreptului militar şi care ar fi corespuns rigorilor societăţii contemporane. Nu

a existat, în acest sens, nici o lucrare care ar fi sistematizat cumulul de legi şi acte normative,

oferind unele explicaţii cu privire la conţinutul şi sistemul legislaţiei militare din RM. La nivelul

teoriei juridice a Republicii Moldova, lucrarea elaborată de către autorii X. Ulianovschi, Gh.

Ulianovschi şi V. Bucatari [5], vine să lichideze aceste lacune din doctrina naţională, având la

temelie o analiză profundă şi sistematizată a legislaţiei militare moldoveneşti. Pe paginile lucrării

sunt expuse idei de bază cu privire la noţiunea, principiile, izvoarele şi structura dreptului militar,

bazele legale ale apărării în RM; cu privire la FA, specificul serviciului militar în termen şi prin

contract, statutul juridic al militarilor şi garanţiile juridice de realizare a lui. Lucrarea conţine şi

expunerea consecutivă a bazelor organizării şi activităţii justiţiei militare [5, p. 5].

Ţinând cont de importanţa normelor de drept internaţional în reglementarea conflictelor

militare şi a problemelor ce apar pe parcursul serviciului militar, cercetarea ştiinţifică amintită

face referiri şi la aspectele militare în dreptul internaţional. Cunoaşterea normelor de drept

umanitar internaţional, este strict necesară pentru orice militar, în special pentru cei care fac

serviciul militar în Forţele de Menţinere a Păcii.

Autorii X. Ulianovschi, Gh. Ulianovschi şi V.Bucatari identifică prin dreptul militar nu

numai o ramură de drept, ci şi o ştiinţă. Astfel, dreptul militar ca ştiinţă trebuie examinat în

calitate de sistem de cunoştinţe, idei, doctrine cu privire la conţinutul proceselor şi situaţiilor de

drept ce se produc şi se formează în sfera activităţii militare a statului [5, p. 30]. În ordinea de

idei expusă, se indică asupra unei legături strânse între dreptul militar şi ştiinţa militară, pe de o

parte, şi dreptul militar şi ştiinţa juridică, pe de altă parte [5, p. 30].

Relevând chintesenţa răspunderii juridice a militarilor în raport, inclusiv, şi cu disciplina

militară, autorii citaţi atenţionează asupra faptului, că domeniul de reglementare a abaterilor

disciplinare săvârşite de militari ţine de dreptul militar, fiind inclus în Regulamentul disciplinei

militare, Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Moldova şi în alte

regulamente şi instrucţiuni militare [5, p. 172]. Celelalte forme ale răspunderii juridice, inclusiv a

militarilor, se regăsesc în Codul civil, Codul contravenţional, Codul penal. Infracţiunile militare

se determină ca fiind acele delicte penale specifice, adică acele acţiuni prevăzute de Codul penal,

contra modului stabilit de executare a obligaţiilor militare, contra pregătirii militare obligatorii şi

concentrărilor săvârşite de militari, precum şi de persoanele antrenate în pregătirea militară

obligatorie sau de rezervişti în timpul serviciului militar, în timpul pregătirii militare obligatorii

sau în timpul concentrărilor de instrucţie sau de probă [5, p. 172-173].

25

După cum se consemnează în lucrare, aplicarea răspunderii juridice faţă de militari are un

şir de trăsături specifice. Această situaţie este determinată de faptul că răspunderea juridică a

militarilor este reglementată atât de normele legislaţiei Republicii Moldova, în general, cât şi de

legislaţia militară, în special, ţinându-se cont de specificul relaţiilor militare. Se evidenţiază, în

acest context, următoarele trăsături specifice ale răspunderii juridice a militarilor: cercul

componenţelor de contravenţii pentru comiterea cărora survine răspunderea juridică a militarilor

este mai larg decât pentru persoanele civile, fapt dictat de specificul serviciului militar şi de

severitatea reglementărilor juridice ale acestuia (componenţele contravenţiilor comise de militari

sunt stabilite de Regulamentul disciplinei militare, Regulamentul cu privire la răspunderea

materială a militarilor, alte acte normative din ramura militară); răspunderea juridică a

militarilor pentru comiterea delictelor este mai severă în raport cu cea a persoanelor civile pentru

săvârşirea unor delicte similare; împuternicirea comandanţilor (şefilor) militari cu atribuţii

expres indicate în actele normative cu privire la tragerea militarilor la răspundere juridică;

existenţa unor condiţii speciale pentru realizarea acestor atribuţii şi aplicarea măsurilor de

răspundere juridică, cât şi existenţa măsurilor specifice de răspundere juridică [5, p. 173].

Nu sunt lăsate fără vedere ştiinţifică şi elementele care configurează bazele procedurii în

cauzele penale privind militarii, inclusiv ordinea procedurii penale în cauzele militarilor la

diferite etape ale procesului penal [5, p. 301-310].

Un rol aparte în materia interpretării conţinuturilor normative ale infracţiunilor militare le

reprezintă comentariile la legislaţia penală elaborate în Republica Moldova sub aspectul unor

comentarii, manuale, cursuri [6; 7; 8; 9; 10].

În acest sens, se determină că incriminând aceste fapte, legiuitorul le-a plasat într-o

categorie distinctă de infracţiuni sub denumirea de Infracţiuni militare [9, p. 728; 10, p. 573]. Or,

componenţa infracţiunii militare îndeplineşte şi un cumul de funcţii specifice: ♦ este un mijloc de

constatare şi de descriere a infracţiunii militare; serveşte drept bază de realizare a răspunderii

penale, ♦ deoarece la răspunderea penală pentru infracţiunea militară este atrasă persoana care a

săvârşit o infracţiune militară. Absenţa în acţiunile persoanei a tuturor semnelor care

caracterizează infracţiunea militară exclude răspunderea penală pentru o asemenea faptă

prejudiciabilă; ♦ componenţa infracţiunii militare serveşte drept bază de delimitare a

infracţiunilor între ele (spre exemplu, deosebirea infracţiunii militare de infracţiunea de drept

comun). Delimitarea se efectuează, în primul rând, după obiectul juridic. Infracţiunile care au un

obiect juridic comun se deosebesc între ele după latura obiectivă (spre exemplu, neexecutarea

ordinului şi opunerea de rezistenţă şefului). Infracţiunile militare se pot delimita între ele şi după

latura subiectivă (abuzul de putere sau excesul de putere şi atitudinea neglijentă faţă de serviciu).

26

Ele se pot deosebi şi după subiectul infracţiunii (spre exemplu, încălcarea regulilor statutare cu

privire la relaţiile dintre militari, dacă între ei nu există relaţii de subordonare şi abuzul de putere,

excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii, atitudinea neglijentă faţă de serviciu) [9,

p. 728].

În cursul ideilor anunţate, autorul A. Borodac evidenţiază că infracţiunile militare pot fi

sistematizate în următoarele grupuri: ♦ infracţiuni contra ordinii de subordonare şi relaţiilor

reciproce; ♦ infracţiuni contra ordinii de exercitare a anumitor reguli statutare; ♦ infracţiuni

militare săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere; ♦ infracţiuni contra ordinii de trecere a

serviciului militar; ♦ infracţiuni contra ordinii utilizării patrimoniului militar; ♦infracţiuni contra

ordinii de exploatare a tehnicii militare; ♦ infracţiuni contra ordinii de exercitare a serviciului

militar pe timp de război [10, p. 575].

În viziunea noastră, în funcţie de obiectul juridic special, infracţiunile se împart în

următoarele grupuri, care, prin esenţa lor, formează sistemul infracţiunilor militare: ●infracţiuni

ce atentează la ordinea de subordonare; ●infracţiuni ce atentează la ordinea de comportare între

militari; ●infracţiuni de serviciu; ●infracţiuni legate de sustragerea de la îndeplinirea

obligaţiunilor serviciului militar; ●infracţiuni ce atentează la ordinea de mânuire a armei şi de

manipulare a substanţelor periculoase; ●infracţiuni ce atentează la ordinea de exercitare a

serviciului de luptă şi a altor servicii speciale; ●infracţiuni ce atentează la ordinea de păstrare a

patrimoniului militar; ●infracţiuni ce atentează la ordinea de exploatare a tehnicii de luptă;

●infracţiuni împotriva ordinii de exercitare a serviciului militar pe timp de război sau în condiţii

de luptă [9, p. 729-730].

Pericolul social al faptelor în sfera relaţiilor juridice militare este determinat întru totul de

politica militară şi doctrina militară a statului, şi de specificul (principiile) serviciului militar [11,

p. 18-21].

Legătura dialectică a doctrinei militare cu politica militară, relaţiile militare, obiectul

infracţiunii militare se manifestă prin faptul că doctrina militară este: o parte, o direcţie a

politicii, în general, şi a politicii militare, în special; o bază fundamentală socialmente orientată a

politicii militare şi a construcţiei militare, a teoriei şi ştiinţei militare, componenţa lor de bază;

reflectarea şi cimentarea juridico-normativă a intereselor şi scopurilor politice ale forţelor social-

politice dominante în sfera construcţiei militare, a relaţiilor militare; expresia logică şi

concentrat-metodologică a legităţilor războiului, armatei, a construcţiei militare; un element al

puterii militare a statului şi a construcţiei militare; un element relativ independent al legislaţiei

militare, al ideologiei militare şi juridico-militare; un element al bazei juridico-normative a

relaţiilor militare, al semnelor lor distincte (obiecte, subiecte, capacitatea lor juridică); un izvor

27

juridico-normativ al relaţiilor juridico-penale, al subiecţilor lor, al obiectului material al

infracţiunilor militare [11, p. 19].

În literatura de specialitate se evidenţiază, pe bună dreptate, că un semn care deosebeşte

infracţiunea militară de alte infracţiuni, calitatea specială a subiectului infracţiunii – militarul.

Anume la stabilirea subiectului infracţiunilor militare în practica judiciară apar multiple

probleme şi interpretări [12, p. 13]. Deşi din 1996 se iniţiază ideea conform căreia, în vederea

formării unei practici judiciare ferme pe cauzele de conflict, se impune crearea unui cadru

normativ care să suporte pe parcursul timpului mai puţine modificări, adică să aibă un caracter

cât de cât stabil. Se observă clar, că această stabilitate nu este materializată, enunţându-se un

cumul de modificări de la intrarea în vigoare a CP al RM în luna iunie 2003 [12, p. 15].

Deşi legislaţia penală, la nivel general, identifică răspunderea penală pentru persoana fizică

de la vârsta de 16 ani, în anumite cazuri prevăzute expres de art. 21 alin. (2) CP vârsta este de 14

ani. Unele opinii expuse în literatura de specialitate şi argumentate, inclusiv de noi [13], susţin că

analiza fiecărei categorii de subiecţi ai infracţiunilor militare indică concluzia că vârsta minimă

de la care poate surveni răspunderea penală pentru subiecţii infracţiunilor militare este 17 ani

[13, p. 104].

O importanţă deosebită pentru recunoaşterea persoanei ca subiect al infracţiunii militare o

are începutul şi sfârşitul perioadei de aflare a persoanei în serviciul militar, timpul în care

persoana are statut de militar. Anume în această perioadă de timp apar relaţiile (raporturile)

juridice militare între persoană şi stat în persoana organelor administraţiei militare şi, respectiv,

în această perioadă de timp, persoana, în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de Cap. XVIII al

PS a CP, poate fi subiect al relaţiilor juridice penal-militare, adică subiect al infracţiunilor

militare [13, p. 111]. Se consideră că statutul de militar, în cazul încheierii contractului pentru

efectuarea serviciului militar, persoana îl capătă nu din momentul încheierii contractului, ci din

momentul încadrării persoanei în serviciul militar prin contract de către centrele militare [13, p.

112].

Având la bază ideea precum că legislaţiile diferitor state reglementează statutul şi

categoriile subiecţilor infracţiunilor militare în mod diferit, este necesară analiza acestor

reglementări normative. Acest lucru reiese esenţialmente din conţinutul articolului ştiinţific

publicat de noi [14], prin care se operează cu legislaţia României, Suediei, Poloniei, Elveţiei,

Ucrainei, Uzbekistanului, Armeniei, Azerbaijanului, Georgiei, Letoniei [14, p. 1-4].

În lista semnelor de ordin subiectiv se înscriu şi cele care determină latura subiectivă a

infracţiunii. Având ca reper analiza infracţiunilor militare din punctul de vedere al laturii

subiective, operând cu un vast arsenal de norme în această materie prevăzute în alte state

28

(Elveţia, Franţa, Italia, Germania, Japonia, România, Rusia), se consideră necesar (de fapt,

această propunere are caracter general) de a revizui reglementarea normativă a instituţiei laturii

subiective, în special a vinovăţiei, sub următoarele aspecte: includerea în acţiune normativă a

precizărilor legate de identificarea formei de vinovăţie în cazul infracţiunilor în ansamblu,

precum şi a infracţiunilor militare, în special (infracţiunile prevăzute în PS a CP sunt săvârşite

cu intenţie; pot fi considerate infracţiuni faptele, săvârşite din imprudenţă, doar în cazurile în

care PS a CP prevede expres aceasta) [15, p. 39].

În contextul interpretării unor infracţiuni militare concrete se impune şi lucrarea prin care

se analizează problemele ce apar cu privire la executarea ordinului în timp de război sau

conflicte armate [16, p. 69-79]. Prin acest articol ştiinţific, autorul menţionează că în cazurile

grave, şi mai ales în timpul războiului, în multe Coduri penale sau legislaţii penale militare, de

obicei, se prevăd pedepse foarte grave pentru neexecutarea ordinelor comandanţilor şi

superiorilor militari. Cu toate acestea, trimiterea la ordinul comandantului militar superior nu îl

scuteşte obligatoriu pe subaltern de răspunderea penală pentru încălcarea dreptului umanitar

internaţional, comisă la îndeplinirea acestui ordin. O atenţie principială şi minuţioasă o merită

contradicţia între principiul disciplinei şi principiul răspunderii pentru fapta comisă. Or, acestea,

punctând pe anumite acte internaţionale în materia vizată, sunt analizate cu titlu de amănunt în

materialul ştiinţific invocat (în special, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la

Nurnberg, semnat la Londra pe 8 august 1945, Convenţiile de la Geneva din 1949 etc.) [16, p.

70].

Ţinând seama de răspunderea încredinţată comandanţilor, nu ar fi logic, să se respingă

principiul, în corespundere cu care ordinele nu reprezintă o justificare legală a acţiunilor ilegale.

Dar aceasta este doar o ilogică aparentă. În viziunea noastră, chestiunea nu constă în primirea sau

respingerea acestui principiu, dar în aceea, cum trebuie să apreciem acţiunea concretă, raportând-

o la gradul de răspundere a militarilor şi luând în consideraţie posibilităţile pe care le are de a

refuza de a se supune ordinului [16, p. 77]. Se exprimă părerea, că neacceptarea referirii la

necesitatea îndeplinirii ordinului în calitate de justificare, slăbeşte disciplina militară,

determinată de legislaţia ţării şi subminează încrederea în comandanţi. De facto, luând în

consideraţie intensitatea momentului, dificultatea ce ţine de aplicarea normei în multe privinţe

depinde de capacitatea subalternului de a înţelege pe deplin sensul lui [16, p. 78].

Comunitatea internaţională a dat răspuns la majoritatea întrebărilor cu privire la

răspunderea penală pentru executarea ordinelor în anul 1998 în Statutul Curţii Penale

Internaţionale, reglementând mai multe principii de bază în art. 28, 33. Anume acest statut

29

indică că executarea ordinului vădit infracţional nu exonerează executorii de răspunderea penală

pentru faptele prejudiciabile săvârşite [16, p. 78-79].

În ordinea de idei vizată, prin conţinutul materialului ştiinţific [17], se consideră că în cazul

în care militarul a părăsit unitatea militară sau locul serviciului militar în urma unui concurs de

împrejurări grele, însă, după ce aceste împrejurări grele au trecut sau au fost înlăturate, militarul

nu renunţă la absenţa samavolnică din unitatea militară, fapta militarului de a absenta continuu

din unitatea militară va constitui infracţiunea de dezertare [17, p. 96].

În lucrarea ce ţine de cazurile de exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de

răspunderea penală pentru infracţiunile militare [18], se consideră că în cazul în care persoana,

care a fost recrutată în serviciul militar ilegal, având dreptul la amânarea de la încorporare în

serviciul militar conform prevederilor legale stabilite, a săvârşit o faptă prevăzută de Cap. XVIII

al PS a CP, nu va fi subiectul unei infracţiuni militare, iar în cazul când în acţiunile făptuitorului

se conţin semnele unei infracţiuni de drept comun, persoana va fi trasă la răspundere penală

pentru infracţiunea de drept comun [18, p. 98].

Pornind de la ideea că o instituţie de bază a dreptului penal general o constituie sistemul

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, se constată că acestea au un rol deosebit în

contextul infracţiunilor militare, fiindu-le imprimat un caracter particularizat cu multiple

conotaţii care reies din caracterul acestor infracţiuni sub acest aspect. O asemenea analiză

complexă şi diversificată a infracţiunilor militare prin prisma cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei se conţinute în altă cercetare cu privire la cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei prevăzute de Cap. XVIII Cod penal Republica Moldova „Infracţiuni militare” [19]. Or,

autorii consemnează că unele cauze care exclud caracterul penal al faptei, în special

constrângerea fizică sau psihică şi riscul întemeiat, nu comportă prin sine un anumit specific doar

în cazul infracţiunilor militare, şi urmează a fi concepute pe baze generale, celelalte impunându-

se cu nuanţe multiple de interpretare suplimentară [19, p. 17].

Având în vedere faptul că în anul 2009 în legea penală a Republicii Moldova a fost

introdus art. 40/1 CP, iniţiativa includerii unei asemenea soluţii legislative, însă într-o altă

formulă legislativă, deşi în mare parte asemănătoare, a fost propusă cu mult mai înainte. Astfel,

în articolul ştiinţific cu privire la executarea ordinului ca circumstanţă care exclude caracterul

penal al faptei [20], s-a iniţiat ideea completării CP al RM cu un nou articol, în speţă:

Art. 40/1. Executarea ordinului sau a dispoziţiei şefului

Nu se consideră infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită întru executarea

ordinului sau a dispoziţiei ilegale a unui şef. Răspunderea penală pentru prejudiciul cauzat o

poartă persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală.

30

Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată, cu excepţia infracţiunilor uşoare, întru

executarea ordinului sau a dispoziţiei vădit ilegale, poartă răspundere penală în temeiuri

generale.

Neexecutarea ordinului sau a dispoziţiei ilegale de către un militar exclude răspunderea

penală [20, p. 42].

Cu toate că noţiunea infracţiunii, în general, şi noţiunea infracţiunii militare, în special, se

conţin în PG a CP (art. 14, art. 128), considerăm că art. 128 CP ar trebui să conţină şi prevederi

cu privire la lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni în cazul unei fapte concrete, care este

îndreptată contra disciplinei militare sau ordinii stabilite de satisfacere a serviciului militar [21,

p. 95]. Din aceste considerente, prin cercetarea ştiinţifică dedicată faptei prevăzute de legislaţia

militar-penală ce nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni [21], se consideră necesar de

a completa art. 128 CP cu un alineat nou, care ar avea următoarea redacţie: nu constituie

infracţiune militară acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte

prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul

prejudiciabil al unei infracţiuni [21, p. 95].

În concluzie, evidenţiem că în literatura de specialitate [22], s-au întreprins paşi hotărâţi în

vederea evaluării unui sistem al justiţiei militare. Justiţia militară, în general, a fost creată din

nevoia stabilirii unor limite şi standarde de conduită pentru militari, din necesitatea menţinerii

disciplinei într-o varietate de situaţii pe timp de pace şi război, astfel încât o unitate militară să

rămână sub control, trupele să aibă moral ridicat, spirit de echipă şi să fie asigurate ordinea,

disciplina şi respectul în interiorul corpului militar [22, p. 6]. Or, sistemul de justiţie militară a

fost creat pentru că:

a. serviciul militar este o situaţie unică în care un civil trebuie să renunţe la anumite

libertăţi şi drepturi legale pentru a fi membru eficient al unei FA;

b. nevoia stringentă de viaţă şi moarte de a executa cu succes misiunea şi, în acelaşi timp,

de a controla soldaţii în timpul operaţiunilor de pe câmpul de luptă şi a proteja

necombatanţii şi a reduce la minimum daunele materiale;

c. nevoia de a menţine disciplina într-o varietate de situaţii în timp de pace şi război,

astfel încât o unitate militară să rămână sub control;

d. nevoia de a menţine ridicat moralul şi spiritul de echipă prin păstrarea unor standarde

sau prin respect şi ordine în unităţile militare [22, p. 7].

31

1.2. Problematica infracţiunilor militare în cercetările ştiinţifice ale autorilor străini

La începutul analizei infracţiunilor militare prin prisma legislaţiei altor state, în special a

României şi Federaţiei Ruse, menţionăm că dacă în Rusia există multiple studii vis-a-vis de

infracţiunile şi infracţionalitatea militară, acestea datând încă din perioada sovietică, atunci la

nivelul statului român cercetări complexe şi multiaspectuale, cu titlu de monografii, în materia

acestui subiect nu sunt prezente. Cu toate acestea, cercetările de drept penal român nu lasă fără

acoperire caracteristica juridico-penală a infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României.

La nivel normativ, legislaţia României se impune cu un sistem foarte clar al infracţiunilor

militare, toate ele fiind incluse în Titlul X Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României

[23, p. 593-670]. Autorii V. Dobrinoiu şi N. Conea interpretează limitele cadrului normativ prin

prisma analizei cadrului legal, condiţiilor preexistente, conţinutului constitutiv, formelor,

modalităţilor şi sancţiunilor, aspectelor procesuale şi practicii judiciare. În ipoteza operării la

infracţiunile contra capacităţii de apărare a României, se face distincţie între infracţiunile

săvârşite de militari (infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare; infracţiuni pe câmpul de

luptă; infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare), infracţiuni săvârşite de militari sau civili

şi infracţiuni săvârşite de civili. Lista exhaustivă a infracţiunilor concrete analizate de către

autorii citaţi sunt: absenţa nejustificată; dezertarea; călcarea de consemn; insubordonarea; lovirea

sau insulta superiorului; lovirea sau insulta inferiorului; capitularea; părăsirea câmpului de luptă;

zborul neautorizat; părăsirea navei; părăsirea comenzii; neluarea măsurilor necesare în operaţiile

navale; coborârea pavilionului; coliziunea; sustragerea de la serviciul militar; defetismul; jefuirea

celor căzuţi pe câmpul de luptă; folosirea emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiilor militare;

sustragerea de la rechiziţii militare; sustragerea de la recrutare; neprezentarea la încorporare sau

concentrare [23, p. 593-670]. Se observă clar, că sistemul infracţiunilor militare prevăzut de

legislaţia penală a Republicii Moldova diferă esenţial de cel prevăzut în România. Prin analiza

literaturii de specialitate se atestă şi faptul că un sistem interpretativ invocat din punctul de

vedere al ştiinţei vis-a-vis de infracţiunile contra capacităţii de apărare a României nu este. Or,

anumite cercetări, mai mult cu caracter teoretico-aplicativ, incluse în lucrările de drept penal nu

sunt destule.

O doză de claritate suficientă este inclusă de către legiuitorul român referitor la forma de

vinovăţie prin care se exprimă infracţiunile contra capacităţii de apărare a României, precum şi

posibilitatea reală de sancţionare a tentativei în cazul acestor infracţiuni. Astfel, art. 19 alin. (3)

CP român din 1968 stipulează că fapta, constând într-o acţiune săvârşită din culpă (adică din

imprudenţă /n. a./), constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede expres aceasta.

Alin. (4) al aceluiaşi articol stipulează că fapta, constând într-o inacţiune, constituie infracţiune

32

fie că este săvârşită cu intenţie sau din culpă (adică din imprudenţă), afară de cazul când legea

sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie [24]. Potrivit art. 346 CP al României, tentativa

infracţiunilor prevăzute în art. 340, 341, 342, 344 şi 345 alin. (2) şi (3) se pedepseşte. Or,

legislaţia Republicii Moldova nu ridică la nivel de cadru normativ previziunea posibilităţii

existenţei/inexistenţei tentativei unei sau altei infracţiuni. Acest ultim lucru invocă un cumul de

nuanţe problematice în practica de aplicare a normelor penale referitoare la infracţiunile militare

şi, în genere, la toate categoriile de infracţiuni.

După acelaşi model doctrinar a descris infracţiunile contra capacităţii de apărare a

României autorul T. Toader [25, p. 394-424]. Prin sistemul acestor incriminări penale se

formează o bază normativă de protecţie contra pericolului sau lezării relaţiilor sociale care

asigură capacitatea de apărare a ţării. Infracţiunile respective sunt fapte de mare gravitate,

menţionează autorul [25, p. 394].

În prima jumătate a sec. al XX-lea, în Rusia au fost lansate lucrări dedicate dreptului

militaro-penal. Acesta din urmă, în opinia autorului V. Cihikvadze, avea ca şi conţinut anumite

norme militaro-penale, care cuprindeau definirea infracţiunilor militare şi care prevedeau pentru

ele anumite pedepse generale şi militare [26, p. 15]. Acest ultim moment a fost în vigoare şi

pentru ţara noastră până la intrarea în anul 2003 a Codului penal al Republicii Moldova adoptat

la 18 aprilie 2002. Aşa-numitele sancţiuni de blanchetă au fost o categorie de sancţiuni ce erau

specifice întregului sistem de drept penal sovietic. Or, pentru anumite categorii de infracţiuni

militare se prevedea o pedeapsă în conformitate cu statutele militare ale FA. În viziunea noastră,

aceste fapte prejudiciabile, pasibile de o pedeapsă în afara sistemului de pedepse penale

prevăzute de Codul penal, nu corespundeau material limitelor pericolului social al infracţiuni,

urmare a cărui fapt, în Republica Moldova, aceste fapte, în mare măsură, au fost excluse din

legea penală.

La definirea infracţiunii militare dreptul militaro-penal sovietic reieşea din conţinutul a

două semne esenţiale:

un caracter special al faptei prejudiciabile – fapta orientată contra ordinii militare şi a

celei de satisfacere a serviciului militar;

un subiect special al infracţiunii – militarul [26, p. 148].

În acest sens, autorul V. Cihikvadze susţine că, pentru existenţa infracţiunii militare, este

necesară prezenţa cumulativă a ambelor semne. Or, asemenea altor autori care au supus

interpretărilor ştiinţifice infracţiunile militare, autorul citat operează cu aceleaşi subiecte de bază:

analiza generală a infracţiunilor militare în baza semnelor componenţei de infracţiuni,

33

interpretarea circumstanţelor care înlătură caracterul penal al faptei în ipoteza infracţiunilor

militare etc. [26, p. 148].

O atenţie aparte, reieşind din examinarea lucrării enunţate, o merită evaluarea dreptului

militaro-penal sub aspectul părţii generale şi a părţii speciale. Astfel, dacă prin partea generală a

dreptului militaro-penal ar fi concentrată atenţia la noţiunea acestei ramuri de drept, legea

militaro-penală, noţiunea infracţiunii militare, circumstanţele care exclud caracterul penal al

faptei în dreptul militaro-penal, etapele de desfăşurare şi participaţia în cazul infracţiunilor

militare, pedeapsa penală în situaţia infracţiunilor militare, precum şi stabilirea, aplicarea şi

anularea pedepsei în dreptul militaro-penal, atunci partea specială ar face referire la analiza unor

elemente generale şi comune infracţiunilor militare, trecându-se la descrierea categoriilor aparte

de infracţiuni şi a infracţiunilor militare propriu-zise.

În acest demers al analizei, operând cu lucrarea cu privire la răspunderea penală în dreptul

internaţional [27], trebuie de menţionat că Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la

Nurnberg pentru crimele aflate sub jurisdicţia sa nu a admis nici o apărare pe cauze care ar

exclude caracterul infracţional al faptei: fapte justificative, după unele sisteme de drept, sau

apărări, după altele [27, p. 61]. Aceste cauze, deşi în realitate sunt cauze care exclud caracterul

penal al faptei având în vedere consecinţa imediată a incidenţei lor, reprezintă şi cauze de

înlăturare a răspunderii penale, vizând consecinţa subsecventă a acesteia, adică înlăturarea

răspunderii penale [27, p. 62]. În acest context, sunt examinate în calitate de cauze care exclud

caracterul penal al faptei iresponsabilitatea [27, p. 62-63]; intoxicaţia [27, p. 63]; legitima

apărare [27, p. 63-65]; constrângerea morală [27, p. 65-66]; eroarea de fapt şi eroarea de drept

[27, p. 66-67]; ordinele superiorilor şi prescripţiile legii [27, p. 67].

Pornind de la ideea că dreptul militar ca ştiinţă formează un sistem de cunoştinţe despre

conţinutul juridico-statal al proceselor şi fenomenelor care au loc în diferite sfere ale activităţii

militare a statului, autorii Iu. Migacev şi S. Tihomirov [28] menţionează drept principale obiecte

de cercetare ale ştiinţei dreptului militar - bazele juridice de asigurare a apărării şi securităţii

statului prin metode militare; realizarea obligaţiunii militare şi serviciului militar; statutul

militarilor; menţinerea disciplinei militare, legalităţii şi ordinii de drept, activităţii organelor

justiţiei militare; colaborării militare, precum şi a conflictelor militare [28, p. 23].

Invocând ideea precum că răspunderea juridică în cazul militarilor posedă multiple

particularităţi legate de faptul că această răspundere este reglementată atât de normele juridice în

ansamblu, cât şi de normele dreptului militar, care ia în vedere specificul relaţiilor militare [28,

p. 159].

34

Ca particularităţi specifice ale răspunderii juridice a militarilor, în opinia autorilor Iu.

Migacev şi S.Tihomirov apar:

anumite limite mai largi, comparativ cu persoanele civile, a cercului de componenţe ale

încălcărilor, pentru care intervine răspunderea juridică, determinată de specificul serviciului

militar şi reglementării juridice severe;

răspundere mai severă a militarilor pentru încălcările comise în mod analogic de civili;

prezenţa la comandanţi a împuternicirilor speciale prevăzute de lege în vederea atragerii

militarilor la răspundere juridică;

prezenţa unor condiţii speciale pentru realizarea acestor împuterniciri şi aplicarea

măsurilor de răspundere juridică;

prezenţa măsurilor speciale de răspundere juridică [28, p. 159-160].

Autorii citaţi opinează că militarii pot fi supuşi următoarelor categorii de răspundere

juridică: disciplinară, penală, materială, administrativă, civilă [28, p. 162]. Atragerea la

răspunderea penală constituie o condamnare publică de grad superior, atât a infractorilor, cât şi a

faptelor comise de către aceştia şi determină aplicarea celor mai aspre pedepse.

Cu multiple nuanţe de interpretare se implică autorii Iu. Migacev şi S. Tihomirov în

conţinutul subiectului legat de aspectele militare ale dreptului internaţional [28, p. 264-275].

Vorbind despre aspectele militare ale dreptului internaţional, se menţionează că, este necesar, în

primul rând, de a examina dreptul internaţional umanitar, care este numit şi dreptul conflictelor

militare, iar anterior a purtat titlul de dreptul războiului. Acesta este un compartiment al dreptului

internaţional, care acţionează în timpul conflictelor militare [28, p. 264].

Un set de probleme legate de necesitatea studiului drepturilor recruţilor, unele aspecte ale

drepturilor recruţilor şi militarilor serviciului urgent în contextul Convenţiei Europene a

Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului, sunt redate cu nuanţe de perspectivă

aplicativă în lucrarea elaborată de noi în coautorat cu A. Ptchelintsev, S. Catsura, S. Avitesian,

M. Sassoli şi K. Sergheev cu privire la justiţia militară şi drepturile recruţilor [29, p. 1-50]. Nu

sunt lăsate fără atenţie şi anumite nuanţe legate de principiile justiţiei şi modelul naţional al

organelor justiţiei militare în CSI şi Ţările Baltice; conceptul şi conţinuturile încălcărilor

disciplinare şi infracţiunilor militare, prin prisma statutelor militare şi codurilor penale;

competenţa şi obligaţiunile comandanţilor şi juriştilor militari în domeniul justiţiei militare;

obligaţiunile şi răspunderea militarilor potrivit dreptului penal internaţional [29, p. 51-202].

O lucrare complexă şi multiaspectuală în materia infracţiunilor militare este cea elaborată

de către autorul georgian S. Avitesean [30]. Pornind de la noţiunea de infracţiune militară,

35

înţeleasă de către autor drept acele fapte prejudiciabile intenţionate ori imprudente, care

atentează ordinea stabilită de desfăşurare a serviciului militar în cadru Forţelor Armate, şi sunt

săvârşite de către militari [30, p. 20]. Iniţiind cercetarea ştiinţifică cu anumite elemente generale

şi comune care vizează infracţiunile militare, care au fost sistematizate potrivit conţinutului celor

patru elemente ale componenţei de infracţiune, s-a dedus un cadru structurizat al infracţiunilor

militare în următoarele grupuri: infracţiuni contra ordinii de subordonare şi respectării onoarei

militare; infracţiunii contra ordinii de desfăşurare a serviciului militar; infracţiuni contra ordinii

de folosire şi păstrare a avutului militar; infracţiuni legate de încălcarea regulilor de folosire a

armei, precum şi a substanţelor şi obiectelor, care prezintă un pericol social sporit; infracţiuni

contra ordinii de exploatare a tehnicii militare; infracţiuni contra ordinii de desfăşurare a

serviciilor speciale; infracţiuni contra ordinii de păstrare a secretului militar; infracţiuni militare

comise de persoane cu funcţie de răspundere. În concluzie, se consemnează în demersul ştiinţific

realizat de către S. Avitesean, că normele juridico-penale speciale trebuie să supună protecţiei

doar acele relaţii sociale din cadrul Forţelor Armate, care posedă anumite particularităţi specifice

în bază de structură şi doar în cazul în care aceste relaţii sociale în genere nu sunt supuse

protecţiei penale ori acestea din urmă norme nu în măsură deplină au luat în consideraţie

specificul acestor relaţii sociale. Susţinem pe deplin ideea autorului prin care se pronunţă că în

toate celelalte cazuri neprevăzute anterior, lupta contra faptelor socialmente periculoase săvârşite

de către militari trebuie examinată de pe poziţii de ansamblu a legii penale [30, p. 51].

Un rol aparte acordă prin atenţie ştiinţifică autorul S. Avitesean circumstanţelor care

înlătură caracterul penal al faptei în condiţiile Forţelor Armate. Or, după cum se consemnează,

fără o analiză teoretică, fără relevarea unor particularităţi este imposibilă soluţionarea complexă

a problemelor practice [30, p. 53]. Punctând pe sistemul infracţiunilor militare în baza legislaţiei

penale a Federaţiei Ruse, autorul citat a examinat cumulul de infracţiuni militare în baza

semnelor componenţei de infracţiuni, având la bază clasificarea semnelor acesteia în semne

obiective şi semne subiective, semne obligatorii şi semne facultative, semne esenţiale şi semne

circumstanţiale.

Cu titlu de noutate ştiinţifică apare lucrarea elaborată de către autorul rus O. Kosovan [31].

Aspectul cu titlu de noutate ştiinţifică se impune în ceea ce vizează interpretarea şi analiza

problemelor teoretice de diferenţiere a răspunderii juridice, în special prin configurarea

particularităţilor diferenţierii răspunderii juridice a militarilor [31, p. 6-74]. O atenţie aparte se

acordă bazelor social-juridice ale statutului militarului, element analizat de către autorul O.

Kosovan prin intermediul interpretării drepturilor şi obligaţiunilor militarilor, în special a celor

constituţionale, precum şi a garanţiilor adoptate la nivel de lege. Nu putem să nu cădem în acord

36

deplin cu autorul citat, precum că în condiţiile unei reforme militare răspunderea juridică trebuie

orientată în două direcţii principiale: în primul rând – spre protecţia drepturilor şi libertăţilor

militarilor; în al doilea rând – spre protecţia eficientă a ordinii militare [31, p. 83].

Autorii ruşi S. Diakov, A. Ignatiev, V. Luneev şi S. Nikulin [32] interpretează infracţiunile

contra serviciului militar prin prisma elementelor componenţei de infracţiuni, specificând atât

cele cu caracter esenţial, cât şi semnele circumstanţiale (accidentale). Or, infracţiunile contra

serviciului militar, fiind identificate prin faptele care sunt orientate contra ordinii de desfăşurare

a serviciului militar, săvârşite de către militari şi care îşi satisfac serviciul militar după recrutare

ori în bază de contract, precum şi de către cetăţeni aflaţi în rezervă, în timpul realizării

concentrărilor militare etc., se punctează în calitate de obiect nemijlocit al acestor infracţiuni pe

modul de realizare a serviciului militar stabilit în baza Constituţiei şi a altor acte normative de

resort [32, р. 375-376]. Autorii citaţi văd sistemul infracţiunilor contra serviciului militar format

din următoarele grupuri: infracţiuni contra ordinii stabilite de subordonare şi relaţiilor militare

regulamentare; infracţiuni contra ordinii de satisfacere a serviciului militar; infracţiuni contra

ordinii de realizare a serviciilor speciale; infracţiuni contra ordinii de apărare a avutului militar;

infracţiuni contra ordinii de folosire a armelor, de conducere şi exploatare a tehnicii militare [32,

р. 376-377].

Raportând studiul ştiinţific la noţiunea infracţiunii contra serviciului militar reieşită din

limitele normativului penal al Federaţiei Ruse (art. 331 CP FR), autorul N. Petuhov, în lucrarea

sa cu privire la infracţiunile contra serviciului militar [33], foarte complex şi sistematizat

formulează anumite principii şi reguli generale care stau la baza încadrării juridice a

infracţiunilor militare. În special, autorul operează cu asemenea reguli, precum: faptele care

formează componenţa infracţiunii militare, întotdeauna se evidenţiază şi se încadrează în

asemenea formă; în prezenţa circumstanţelor care depăşesc componenţa infracţiunii militare,

care nu cuprind această faptă şi formează componenţa unei infracţiuni mai grave, aceasta

urmează să fie încadrată suplimentar potrivit normei care prevede răspunderea penală pentru

aceasta [33, p. 5].

Susţinem pe deplin ideea, conform căreia infracţiunile militare formează un compartiment

al întregului sistem al infracţiunilor care formează dreptul penal în ansamblu, dar nu o asemenea

ramură separată precum dreptul militaro-penal. Or, dreptul penal apare ca ramură a dreptului. În

acest ultim sens, nu se configurează partea generală şi partea specială a dreptului militaro-penal,

ci partea specială a dreptului penal, în care se înscriu perfect şi infracţiunile militare, iar partea

generală a dreptului penal apare ca ipoteză şi pentru normele ce formează infracţiunile militare.

În ritmul ideilor lansate, apare clar structurizată cercetarea ştiinţifică realizată de către autorul N.

37

Petuhov, prin care se analizează semnele care particularizează infracţiunile militare din punctul

de vedere al dreptului penal, iar apoi se interpretează anumite particularităţi de aplicare faţă de

militari a normelor părţii generale a dreptului penal al Federaţiei Ruse [33, p. 154-201].

În aceeaşi direcţie de deducţie ştiinţifică se înscriu opiniile autorilor ruşi H. Ahmetşin, N.

Vasiliev, V. Kudreavţev şi V. Şanin [34], care vorbesc despre legislaţia penală sovietică vizând

răspunderea pentru infracţiunile militare [34, р. 7-33]. Or, autorii citaţi nu fac altceva decât

analizează minuţios sistemul infracţiunilor militare din perspectiva componenţei de infracţiune,

punctând pe anumite elemente generale şi comune, apoi pe semne specifice fiecărei infracţiuni

militare în parte. Atenţie aparte acordă autorii unor elemente de drept penal comparat în materia

infracţiunilor militare, operând cu critici în adresa sistemului infracţiunilor militare al SUA,

Angliei, Franţei, RFG [34, p. 334-339] etc.

Componenţa infracţiunii militare, identifică autorii citaţi, constituie cumulul de semne

juridice, care determină fapta militarului drept un atentat socialmente periculos şi săvârşit cu

vinovăţie în dauna ordinii stabilite de satisfacere a serviciului militar [34, p. 46]. În demersul de

analiză ştiinţifică se înscrie şi analiza reglementărilor incluse în mai multe acte normative cu

caracter internaţional. Este vorba, în particular, de convenţiile internaţionale care reglementează

regulile şi obiceiurile de război [34, p. 312-314].

1.3. Analiza comparativă a sistemului justiţiei militare din perspectiva opiniilor expuse în

literatura de specialitate

În RM justiţia se înfăptuieşte numai de către instanţele judecătoreşti. Justiţia reprezintă

puterea judecătorească în stat, este independentă, separată de puterea executivă şi legislativă şi,

în exclusivitate, exercită atribuţiile constituţionale ale puterii judecătoreşti. Organizarea şi modul

de activitate a instanţelor judecătoreşti sunt definite de CRM şi detaliat reglementate de

următoarele legi: Legea privind organizarea judecătorească nr. 514–XIII din 6 iulie 1995; Legea

cu privire la CSJ nr. 789–XIII din 26 martie 1996; Legea cu privire la statutul judecătorului nr.

544–XIII din 20 iulie 1995; Legea cu privire la instanţele judecătoreşti militare nr. 836–XIII din

17 mai 1996; Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice nr. 970–XIII din 24 iulie

1996 etc.

Sistemul judecătoresc în RM este unic şi este compus din CSJ, CA, judecători, judecătoriile

economice şi JdM Chişinău. Instanţele judecătoreşti militare, după statutul lor juridic, sunt

instanţe judecătoreşti specializate şi fac parte din sistemul judecătoresc al RM şi înfăptuiesc

justiţia în cadrul FA [35, p. 285].

38

O problemă actuală, care se pune în faţa sistemului instanţelor judecătoreşti în ultimul timp,

este cea a locului instanţelor judecătoreşti militare în sistemele de drept contemporane. Sunt şi

unele viziuni, care susţin că nu este necesară existenţa unor instanţe judecătoreşti militare

specializate, deoarece sarcinile acestor instanţe pot fi realizate cu acelaşi succes şi de către

instanţele judecătoreşti civile. Unii autori consideră că existenţa instanţelor judecătoreşti militare

vine în contradicţie cu respectarea drepturilor omului.

Aceste opinii sunt puţine, nu sunt obiective şi nu au nici un suport ştiinţific şi practic.

Oponenţii acestor opinii consideră că ele sunt orientate spre distrugerea sistemelor organelor de

justiţie, care s-au statuat de zeci de ani şi care calitativ, profesional, independent, îşi realizează

sarcinile lor de efectuare a justiţiei în condiţiile serviciului militar [36, p. 8].

Margaret Thatcher, ex-Prim Ministru al Marii Britanii, în lucrarea sa „Arta de a conduce cu

statul”, în legătură cu existenţa instanţelor judecătoreşti militare a accentuat: „SM se deosebeşte

esenţial de cel civil... şi din această cauză eu sunt împotriva oricăror tentative de a aplica

atitudinile liberale şi instituţiile ce s-au format în sectorul civil faţă de FM. Programele îndreptate

spre încadrarea sistemei justiţiei civile în sistemul JM sunt, cel puţin, incompatibile cu funcţiile

FA. În cel mai rău caz, aceasta va duce la o scădere excepţională a capacităţii de luptă a FA.

Ţinând cont de cele sus-indicate, liderii noştri politici şi militari trebuie să se conducă de

următoarele principii: să manifeste tărie contra acelor tendinţe politice, care sunt îndreptate spre

subminarea ordinii şi disciplinei în FM; trebuie de înţeles clar că în sfera militară nu sunt

aplicabile orbeşte modelele de comportament, structura juridică şi dispoziţiile morale ce

prevalează în viaţa civilă” [apud 37, p. 123].

Autorul american L. Kennedy a demonstrat că chiar şi în aşa ţară, cum este SUA, sistemul

judecătoriilor generale (civile) este departe de perfecţiune, este infectat de corupţie, adeseori se

ignorează drepturile cetăţenilor de rând. În aşa condiţii, se menţionează că învinuirile în aceea că

judecătorii militari pot fi imparţiali, sunt naive şi nu reflectă situaţia reală [38].

Desigur, nu trebuie de simplificat situaţia apărută cu privire la soarta instanţelor judecătoreşti

militare. În fiecare ţară, care are FA contemporane, întrebările cu privire la bazele JM sunt

reglementate special în una sau altă formă la nivel legislativ. În toate aceste ţări, instanţele

judecătoreşti militare specializate funcţionează în prezent sau este prevăzută formarea lor, în

anumite împrejurări, în viitor. Aceasta mărturiseşte despre aceea că existenţa instanţelor

judecătoreşti militare are anumite premise obiective. Sarcina principală a lor este legată de însăşi

natura FA, activitatea cărora este îndreptată spre rezolvarea unei sarcini, deşi specifice, dar şi

foarte importante pentru societate: asigurarea securităţii militare a statului. M rezolvă această

sarcină prin metode speciale, care necesită o organizare maximă şi acţiuni concludente, în special

39

cu aplicarea armamentului şi a tehnicii militare, adeseori, cu riscul pentru viaţă. Caracterul

special al activităţii de SM necesită separarea intereselor SM într-un obiect de sinestătător de

apărare juridico-penală şi instaurare a unui regim special de realizare a răspunderii penale a M

[39, p. 23].

La părţile pozitive ale activităţii instanţelor judecătoreşti militare pot fi atribuite următoarele

împrejurări: o interacţiune mai strânsă cu viaţa şi activitatea FA, şi, ca urmare, o cunoaştere mai

profundă a condiţiilor din UM şi a legislaţiei militare. Absenţa la judecători a cunoştinţelor

profesionale şi a pregătirii militare va determina neobiectivitate şi comiterea erorilor la luarea

deciziilor. În legătură cu aceasta, în corespundere cu legislaţia multor ţări, judecător al unei

instanţe judecătoreşti militare poate fi doar un cetăţean, care are grad militar de ofiţer şi care a

încheiat un contract de exercitare a SM; mobilitatea instanţelor judecătoreşti militare şi gătinţa

lor de a înfrunta greutăţile şi limitările SM; pregătirea specială pentru aceasta a cadrelor JM;

flexibilitatea, operativitatea şi diferenţierea judiciar-militară a politicii penale represive;

asigurarea accesibilităţii justiţiei; complexitatea sarcinilor care pot fi rezolvate de către instanţele

judecătoreşti militare în perioade şi condiţii speciale, cât şi în timp de război sau condiţii de

luptă, în acelaşi rând şi a activităţilor de apărare a populaţiei civile de abuzurile M în aceste

situaţii, activitate, care, în condiţiile conflictelor militare, nu se exclud, ci dimpotrivă, se lărgesc

[37, p. 123].

Ca şi orice problemă de drept, problema JM în fiecare ţară, luată în parte, se rezolvă în

dependenţă de ideologia juridică şi tehnologiile legislative, adoptate în această ţară, tradiţiile

normative naţionale, cât şi de starea FA în sistemul politic al societăţii. O influenţă esenţială

asupra dezvoltării dreptului naţional o are experienţa altor ţări şi recomandările organismelor

internaţionale.

Din aceste considerente se prezumă că în discuţiile cu privire la reformele în sistemele JM

este foarte importantă analiza comparativă a multiplelor modele naţionale de exercitare a JM.

În ţările din sistemul CSI şi cele Baltice activează diferite sisteme de organe ale JM. După

realizarea independenţei, în aceste ţări au fost formate sisteme independente ale organelor JM.

Unele dintre ele se deosebesc esenţial de sistemul organelor JM, existente în ex-URSS. În alte

ţări s-au păstrat organele JM în acea formă, în care ele existau şi în timpul URSS, cu toate că în

structura şi practica acestor organe s-au efectuat schimbări cardinale, ca rezultat al tendinţelor de

întărire a principiului independenţei şi transparenţei organelor JM.

În rezultatul analizei sistemelor organelor JM care acţionează în ţările CSI şi Baltice [40],

considerăm că ele pot fi împărţite în trei categorii speciale: prima categorie - sistemul organelor

JM în care funcţionează atât instanţele judecătoreşti militare, cât şi organele procuraturii militare

40

(Armenia, Azerbaijan, Kazahstan, Kirghizia, Uzbekistan, Tadjikistan, Belarus, Rusia, Ucraina);

a doua categorie - sistemul organelor JM în care funcţionează organele procuraturii militare,

însă nu există instanţe judecătoreşti militare (Georgia); a treia categorie - sistemul organelor JM

în care nu funcţionează nici organele procuraturii militare, nici instanţele judecătoreşti militare

(Estonia, Letonia, Lituania) (De către autor au fost analizate legislaţiile cu privire la sistemul

organelor justiţiei militare din Armenia, Azerbaijan, Georgia, Kazahstan, Kirghizia, Uzbekistan,

Tadjikistan, Belarus, Rusia, Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania).

După cum a fost accentuat anterior, toate sistemele organelor JM a ţărilor CSI şi Baltice sunt

integrate în sistemele instanţelor judecătoreşti din aceste ţări. Indiferent de faptul, se examinează

cauza penală cu privire la un M de către instanţele specializate judecătoreşti militare sau cele de

jurisdicţie generală, sunt strict respectate principiile de bază de exercitare a justiţiei.

În cursul convorbirilor cu judecătorii civili din Lituania cu privire la cauzele penale speciale,

şi anume IM săvârşite de către M (discuţia a avut loc în timpul conferinţei din or. Riga în

perioada 28-30 iunie 2000), toţi judecătorii au fost de una şi aceeaşi părere că ei se întâlnesc cu

mari dificultăţi la soluţionarea acestor cauze penale, deoarece nu au destule cunoştinţe în ce

priveşte specificul, viaţa şi legislaţia militară şi că ar fi mai bine ca aceste cauze penale să fie

examinate de către tribunale (judecătorii) specializate. Aceeaşi părere au avut-o şi judecătorii din

Kazahstan, Georgia, Armenia, Azerbaijan etc. Mai mult ca atât, sistemul instanţelor judecătoreşti

militare din Armenia este specific: unicele instanţe judecătoreşti militare în Armenia sunt

Colegiul penal şi militar al CA şi Colegiul penal şi militar al CSJ a Armeniei [30, p. 15; 40].

Din toate sistemele de JM analizate, considerăm că cel mai independent şi cel mai efectiv

sistem al organelor JM îl constituie sistemul JM din RM care este specific şi unic în forma sa

[22, p. 8]. Sistemul instanţelor judecătoreşti militare din RM constă din: JdM din or. Chişinău,

colegiile penale şi civile ale CA şi CSJ.

După cum se observă, doar sistemul instanţelor judecătoreşti militare din RM este specific şi

deosebit de toate celelalte sisteme ale organelor instanţelor militare din diferite ţări: el constă

doar dintr-o instanţă judecătorească militară - JdM or. Chişinău, iar celelalte două nivele

superioare JdM, cum sunt: colegiile penale şi civile ale CA şi CSJ sunt instanţe judecătoreşti

civile. Prin urmare, controlul societăţii civile asupra activităţii JdM este asigurat de două instanţe

civile şi, deci, nu se poate de vorbit despre careva încălcări sau neasigurări ale drepturilor civile

ale M.

În afară de părţile pozitive ale activităţii instanţelor judecătoreşti militare, care indică la

necesitatea existenţei şi eficacitatea instanţelor judecătoreşti militare din RM, indicate mai sus,

despre faptul că JdM este pe deplin independentă şi imparţială ne vorbesc şi multe alte

41

circumstanţe: - instanţele judecătoreşti militare din RM, după statutul lor juridic, sunt instanţe

judecătoreşti specializate, fac parte din sistemul judecătoresc al RM şi înfăptuiesc justiţia în

cadrul FA; - judecătoriile militare se asimilează, în problemele organizării şi activităţii lor,

judecătoriilor, cu excepţia unor dispoziţii ale legilor privind judecătoriile specializate, şi în

special, ale Legii cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare; - sarcinile instanţelor

judecătoreşti militare constau în înfăptuirea justiţiei pentru a proteja de orice atentat securitatea

statului, capacitatea de luptă şi de apărare a FA ale lui, drepturile şi libertăţile M; - în RM

funcţionează numai o singură JdM cu sediul în mun. Chişinău. În circumscripţia ei sunt cuprinse

toate raioanele, sectoarele, oraşele şi municipiile republicii; - JdM a RM judecă, în limitele

competenţei ei, toate cauzele penale şi civile în prima instanţă, competenţa JdM a RM fiind

reglementată de art. 37 CPP.

Sentinţele JdM pot fi atacate în instanţele judecătoreşti ierarhic superioare civile: cu apel în

CA Chişinău, iar cu recurs în CSJ. Astfel, sistemul instanţelor judecătoreşti militare în RM este

specific. În el ca instanţe militare sunt prevăzute numai JdM care judecă în prima instanţă

majoritatea cauzelor militare în cadrul FA. Apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor JdM

sunt judecate de către instanţe ierarhic superioare de jurisdicţia generală (nu militară), CA şi

CSJ. Specificul acestui sistem de instanţe judecătoreşti militare se mai evidenţiază şi prin faptul

că CA şi CSJ - ca instanţă da jurisdicţie generală - sunt în drept de a judeca chiar şi în prima

instanţă cauzele militare. Statutul juridic al judecătorului din sistemul instanţelor judecătoreşti

militare este acelaşi ca şi al tuturor judecătorilor din întregul sistem judecătoresc din RM.

Condiţiile speciale vizând numirea, avansarea în funcţie şi inamovibilitatea judecătorului militar,

reglementările referitoare la drepturile şi îndatoririle magistraţilor şi răspunderea lor disciplinară

pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, prevăzute în Legea cu privire la statutul

judecătorului, sunt aplicate conform legislaţiei în vigoare şi pentru judecătorii din sistemul

instanţelor judecătoreşti militare. Totodată, luând în vedere specificul activităţii JdM, Legea cu

privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, stabileşte unele particularităţi ale statutului

juridic al judecătorului din JdM. Judecătorul JdM este investit constituţional cu atribuţii de

înfăptuire a justiţiei, pe care le exercită pe bază profesională. Judecătorul militar reprezintă

puterea judecătorească în FA, are calitatea de magistru şi face parte din corpul magistraţilor din

RM. Poate fi numit judecător militar cetăţeanul RM care a împlinit vârsta de 30 ani, care este

licenţiat în drept, are vechime în funcţie de judecător cel puţin 5 ani, cunoaşte limba de stat, nu

are antecedente penale, se bucură de o bună reputaţie şi are calitatea de ofiţer activ. Persoanelor

care nu au calitatea de ofiţer activ li se atribuie grade militare; judecătorii militari se numesc în

funcţie de către Preşedintele RM la propunerea CSM. Împuternicirile judecătorilor militari nu

42

sunt limitate de careva termeni şi ei sunt numiţi în funcţie până la stingerea plafonului de vârstă;

- funcţia de judecător militar este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu

excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice; - răspunderea disciplinară a judecătorilor militari nu se

deosebeşte de cea prevăzută pentru judecători din alte instanţe judecătoreşti. Comiterea de către

judecătorii militari a unor abateri disciplinare în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu

atrage răspunderea acestora în condiţiile şi după procedurile prevăzute de Legea privind

organizarea judecătorească şi Legea cu privire la statutul judecătorului; - personalitatea

judecătorului militar este inviolabilă. El nu poate fi cercetat, reţinut sau arestat fără avizul CSM.

Legea cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare garantează şi unele condiţii

suplimentare de asigurare a judecătorilor militari. Judecătorii militari sunt M activi şi au toate

drepturile şi obligaţiunile ce decurg din această calitate. Salarizarea şi alte drepturi cuvenite

personalului militar şi cel civil al instanţelor judecătoreşti militare se asigură de către MA în

conformitate cu legislaţia privind salarizarea în organele judecătoreşti şi cu reglementările

referitoare la drepturile materiale de care beneficiază M activi [5, p. 287-290]; - structura

aparatului JdM este stabilit de Legea cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare;

- hotărârile instanţelor judecătoreşti militare privind urmărirea patrimoniului, precum şi alte

hotărâri judiciare, sunt puse în executare prin intermediul executorilor judecătoreşti, care

activează pe lângă judecătoriile de sector.

Astfel fiind spus, JdM a RM este pe deplin independentă, iar judecătorii militari sunt pe

deplin imparţiali, făcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti din RM şi neavând nimic

comun cu alte instanţe speciale, care sunt interzise prin documentele internaţionale [22, p. 7].

În afară de sistemul instanţelor judecătoreşti militare din ţările sistemului CSI şi Baltice, în

lumea contemporană, în majoritatea ţărilor de pe continentul european, american, australian, s-au

format trei metode de abordare a problemei realizării puterii judecătoreşti în FA, fapt ce ne

permite să evidenţiem, în legătură cu aceasta, trei grupuri de ţări: primul grup îl constituie acele

ţări, unde instanţele judecătoreşti penale militare activează atât în timp de pace, cât şi pe timp de

război. Acest grup este cel mai mare şi este constituit din ţări cu instituţii democratice destul de

dezvoltate, cum ar fi: Marea Britanie, Danemarca, Spania, Belgia, Italia, Elveţia, România,

Israel, Canada, SUA etc. La acest grup de ţări poate fi atribuită şi China, ţările Americii Latine

etc., cât şi majoritatea ţărilor din sistemul CSI şi cele Baltice, după cum a fost relatat mai sus; al

doilea grup îl constituie acele ţări unde activitatea instanţelor judecătoreşti militare are un

caracter mixt: pe lângă judecătoriile civile funcţionează structuri judiciare militare specializate

(secţii, consilii, oficii etc.). Aceste structuri, de regulă, sunt formate din ofiţeri jurişti sau au o

componenţă mixtă şi sunt constituite din judecători militari şi civili. Din acest grup de ţări fac

43

parte Franţa, Olanda, Norvegia, Finlanda, Ungaria, Bulgaria etc.; al treilea grup îl constituie

acele ţări unde activitatea instanţelor judecătoreşti militare este limitată de perioadele de război

sau situaţiile de luptă, iar în timp de pace ele pot fi formate doar pe lângă FA ce se află în afara

ţării. Din acest grup de ţări face parte Portugalia, Austria, Germania [22, p. 7].

În SUA JM este maximal apropiată de condiţiile activităţii FA, scopul ei de bază constând în

contribuirea la îndeplinirea de către comandamentul militar a sarcinilor puse în faţa FA, cât şi în

asigurarea apărării relaţiilor de serviciu militare de activităţile ilegale. În SUA, în sfera

reglementării juridice a relaţiilor de drept militare de către instanţele judiciare militare,

predomină principiul practicismului.

În pofida faptului că SUA face parte din sistemul de drept common law, întrebările cu privire

la JM sunt reglementate de acte normative şi nu de precedentele judiciare. Actul normativ de

bază cu privire la sistemul JM îl constituie Codul unic al JM din 1951 (Uniform Code of Military

Justice), care este inclus în Culegerea de legi a SUA şi, cu multiple modificări, este în vigoare şi

în timpul de faţă [41, p. 160-223]. Acest Cod se aplică în corespundere cu Recomandările pentru

JdM din SUA (Manual for Courts-Martial United States) [42], actele normative ale

comandamentului suprem militar, cum ar fi ordinele preşedintelui SUA, directivele ministrului

apărării, instrucţiile organelor JM.

Spre deosebire de legislaţia RM, instanţele judecătoreşti militare ale SUA examinează nu

doar cauzele penale cu privire la infracţiunile săvârşite de M, dar şi cauzele penale cu privire la

infracţiunile de terorism, săvârşite de civili. Această noutate a fost introdusă în legislaţia penală a

SUA în legătură cu actele de terorism din Washington, care au avut loc la 11 septembrie 2001.

La 13 noiembrie 2001, George Bush a semnat directiva prin care instanţelor judecătoreşti

militare le-au fost date în competenţă cauzele cu privire la persoanele învinuite în săvârşirea

actelor de terorism [43].

Spre deosebire de modul de numire a judecătorilor militari în RM, numiţi de Preşedintele

RM la propunerea CSM, şi astfel sunt independenţi de părerea comandanţilor militari, în SUA

judecătorii militari sunt desemnaţi de comandanţii militari din rândul ofiţerilor militari. Mai

mult ca atât, procurorii şi avocaţii militari sunt desemnaţi în acelaşi mod de comandanţii militari.

În acest context, susţinem opinia unor autori, care consideră, că fiind numiţi în funcţie de către

comandanţii militari, judecătorii militari nu pot fi independenţi: dacă comandantul militar, care a

desemnat în funcţie judecătorul militar, este dispus de a obţine o sentinţă de condamnare într-o

cauză concretă, fie cu privire la învinuirea unui M sau civil, mai ales în cazul unei învinuiri de

săvârşire a unui act terorist, ofiţerii judecători militari, ştiind că cariera lor de serviciu depinde de

acest comandant militar, de obicei, vor executa această cerinţă a comandantului militar [44, p. 7].

44

Sistemul JM din Marea Britanie a fost supus unei reforme serioase în legătură cu aceea că

el nu era compatibil cu art. 6 al CoEDO. Drept imbold de modificare a legislaţiei militare a Marii

Britanii a servit Hotărârea CEDO din 25.02.1997 pe cazul Findlay vs. The United Kingdom.

Această cerere a fost înaintată de către Findlay în Curtea Europeană în 1995 pe motivul că

dânsul, fiind M, a fost condamnat de către tribunalul militar ilegal, deoarece acest tribunal nu

este independent şi imparţial, că n-a efectuat o urmărire penală publică şi că n-a fost un tribunal

format (constituit) în baza legii, cu toate că n-a contestat învinuirea care i-a fost înaintată şi a fost

condamnat, deoarece vina în săvârşirea infracţiunii o recunoştea.

Curtea Europeană a admis cererea, constatând o încălcare a art. 6.1 a CoEDO pe motivul că

acest tribunal a fost imparţial din următoarele motive: acest tribunal militar a fost format de către

comandantul militar ierarhic superior, dânsul a formulat şi învinuirea şi a aprobat sentinţa

pronunţată. Astfel poziţia lui Findlay, care a pus la îndoială independenţa şi imparţialitatea

judecătorilor militari, care au examinat această cauză penală, fiind subalternii acestui comandant

militar, este obiectiv justificată (vezi, mutatis mutandis hotărârea Curţii Europene în cauza

Sramec vs. Austria din 22.10.1984) [45, p. 114-125].

Astfel, spre deosebire de modul de constituire a JdM din RM, tribunalele militare din Marea

Britanie erau constituite de către comandanţii militari ierarhic superiori, tot comandanţii

superiori aprobau sentinţa de condamnare, fapt, care, fără îndoială, indica la o lipsă de

independenţă şi imparţialitate din partea judecătorilor militari, care erau subalternii acestor

comandanţi.

Spre deosebire de judecătorii militari din Marea Britanie, judecătorii militari din RM nu sunt

subalterni la nici un comandant militar, JdM intră în sistemul judecătoresc al RM şi nu este

formată de către comandanţii militari, iar judecătorii militari nu se supun comandanţilor militari:

ei, fiind magistraţi, pot fi traşi la răspundere disciplinară sau penală după aceleaşi reguli ca şi

judecătorii instanţelor judecătoreşti civile, având acelaşi statut ca şi judecătorii civili.

Pentru ca sistemul instanţelor judecătoreşti militare din Marea Britanie să corespundă

standardelor internaţionale, în acelaşi rând, prevederilor art. 6 al CoEDO, a fost efectuată o

reformă esenţială a acestui sistem. Au fost adoptate mai multe legi, cum ar fi: Legea despre FA

din 2001, Legea despre drepturile omului din 1998, Legea despre disciplina militară şi FA din

2000 etc. În conformitate cu aceste legi, instanţele judecătoreşti militare nu mai sunt formate şi

organizate de către comandanţii militari ierarhic superiori, aceste instanţe fiind independente, iar

hotărârile lor nu mai sunt aprobate de către comandanţii militari ierarhic superiori, cu toate că

judecătorii militari au păstrat calitatea lor de ofiţeri militari. Condamnaţii militari au primit

45

dreptul de a ataca sentinţele acestor instanţe militare în Curtea Militară de Apel, iar deciziile

Curţii Militare de Apel, în Palata Lorzilor - instanţa judiciară supremă a ţării [39].

Astfel, reieşind din cele consemnate, concluzionăm că independenţa şi imparţialitatea

judecătorilor militari nu depinde de faptul dacă au ei sau nu calitatea de ofiţeri militari, ci de

modul de organizare şi exercitare a JM, de garanţiile acordate instanţelor judecătoreşti militare

prin lege, ca ele să nu fie dependente de comandanţii militari [46] (La 10 octombrie 2000 Curtea

Europeană a lăsat fără examinare 6 cereri vs. Marea Britanie, analogice cu cea a lui Findlay, pe

motivul că Marea Britanie a introdus respectivele modificări ale legislaţiei sale, iar guvernul ţării

a reparat dauna materială şi morală provocată prin acele condamnări ilegale.).

JdM în Canada sunt organizate în conformitate cu Legea despre apărarea naţională din 1985

cu modificări din 1998 [47]. Sistemul instanţelor judecătoreşti militare ale Canadei constă din

cinci tipuri de JdM: JdM Generală (General Court Martial), Judecătoria Disciplinară

(Disciplinary Court Martial), JdM Specială (Special Court Martial), Tribunalul Militar Obişnuit

(Standing Military Court) şi CA (Court Martial Apeel Court). Hotărârile Court Martial Apeel

Court pot fi atacate în Curtea Supremă a Canadei. Sistemul JM a Canadei este separat de

sistemul justiţiei civile din această ţară.

Standardele şi conduita judecătorilor militari sunt reglementate de Codul Disciplinei de

serviciu (The Cod of Service Discipline), care este o parte a Legii Naţionale de Apărare a

Canadei (The National Defence Act). Sistemul JM din Canada îl completează pe cel civil în ceea

ce priveşte examinarea cauzelor penale cu privire la M. M, cauza penală în privinţa căruia este

examinată de către instanţa militară, are dreptul de a alege limba în care va fi examinată cauza

penală (franceză sau engleză), să-şi aleagă un apărător (M sau civil), însă dânsul nu poate să

aleagă ca cauza penală în privinţa sa să fie examinată de către o instanţă de judecată civilă [48].

În Spania, de pe timpul regimului dictorial al lui Franco, JdM erau folosite în scopuri

politice. De rând cu IM, ele examinau cauze penale cu privire la civili, şi anume persoane ce

săvârşeau infracţiuni politice sau acţiuni teroriste, cât şi cele ce înjoseau demnitatea armatei, iar

în perioadele de situaţii militare, ele examinau şi cauzele cu privire la grevişti, demonstranţi şi

alţi participanţi la manifestaţii politice.

Începând cu anul 1980, în conformitate cu Constituţia Spaniei din 1978, JdM nu mai judecă

deja cauzele penale cu privire la civili, având în competenţa sa doar cauzele penale cu privire la

M care au săvârşit IM. În prezent, legislaţia militară a Spaniei este reglementată prin Statutul

Disciplinar al FA din 1985, CPM din 1985, Legea cu privire la instanţele judecătoreşti militare

din 1987 şi CPP militar din 1989. Astfel, legislaţia penală şi procesual penală a Spaniei este

asemănătoare cu cea a RM în privinţa subiectelor IM şi categoriilor de instanţe judecătoreşti,

46

care judecă IM, acestea fiind instanţele judecătoreşti militare (judecătoriile), judecătorii cărora au

statut de militar.

Spre deosebire de legislaţia penală a RM, care are doar o singură lege penală - CP, în care se

conţin, în Cap. XVIII al PS, IM, legislaţia penală a Spaniei, pe lângă CP, în care se conţin

infracţiunile penale de drept comun, mai are şi CPM din 1985, în care se conţin, separat, IM.

Totuşi, competenţa instanţelor judecătoreşti militare din Spania este specifică şi se

deosebeşte de cea a RM: ea este diferită în timp de pace şi în timp de război. În timp de pace,

JdM judecă doar IM, adică acele, care sunt prevăzute în CPM. Totuşi, noţiunea de IM este tratată

destul de larg în legislaţia penală a Spaniei, incluzând în lista lor majoritatea infracţiunilor

(trădarea de stat, spionajul militar, divulgarea secretului de stat şi militar etc.), care pot fi

săvârşite atât de M, cât şi de persoane care sunt asimilate M după statutul lor [22, p. 10]. Unele

IM, din punct de vedere al legiuitorului spaniol, pot fi săvârşite şi de persoanele civile, cum ar fi

distrugerea sau deteriorarea mijloacelor de ducere a războiului, actele publice împotriva FA,

favorizarea IM, violenţa fizică sau psihică asupra membrilor familiilor M etc. În timpul de război

sau când este declarată starea de război, JdM examinează toate cauzele penale săvârşite de M: fie

cele militare sau de tip comun.

Sistemul instanţelor judecătoreşti militare al Spaniei constă din Colegiul penal al Curţii

Supreme, Tribunalul militar central, judecătoriile militare teritoriale. În afară de aceste instanţe

judecătoreşti, JM în Spania se mai înfăptuieşte şi de JdM care au în componenţa sa doar un

singur judecător [39].

În Israel, de rând cu instanţele judecătoreşti de drept comun activează şi instanţele

judecătoreşti militare. Instanţele judecătoreşti militare examinează toate infracţiunile săvârşite de

M: atât cele militare, cât şi cele de drept comun. Judecătorii instanţelor judecătoreşti militare au

statut de militar. În această privinţă, JdM din Israel sunt similare cu cele din RM.

În ianuarie 1989, prin Ordinul Militar nr. 1265, a fost formată CA în Teritoriile Ocupate, care

şi-au început activitatea din 1 aprilie 1989. Aceasta este instanţa ierarhic superioară JdM de

primă instanţă pentru aceste teritorii. Instanţa supremă a sistemului JM a Israelului o constituie

CSJ [49].

Conform art. 157 al Constituţiei Belgiei din 17 februarie 1994, organizarea JdM, atributica şi

obligaţiunile judecătorilor militari este reglementată de legislaţie. Jurisdicţia instanţelor

judecătoreşti militare este reglementată de CPP militar din 1899. Conform art. 1 al acestui Cod,

instanţele judecătoreşti militare examinează cauzele penale cu privire la infracţiunile săvârşite

de: - toţi M FA: ofiţeri, indiferent de faptul dacă ei se află în serviciu sau în rezervă, M în termen

în timpul exercitării de către ei a SM; - slujbaşii serviciului public, care au grad special în rang

47

de ofiţer, cum ar fi organele de cercetare sau a pazei paramilitare; - unele categorii de persoane

civile, cum ar fi, de exemplu, persoanele civile angajate la serviciu în UM, personalul militar

care se află în învoire nedeterminată, dezertorii cât şi persoanele-recruţi, care se sustrag de la

încorporare în SM, conform prevederilor legislaţiei militare; - persoanele, indiferent de statutul

lor, care lucrează în subunităţile militare care se află în afara teritoriului ţării sau cele care

însoţesc aceste subunităţi şi săvârşesc infracţiuni pe teritorii străine, cum ar fi, de exemplu,

învăţătorii din şcoli sau membrii civili ai familiilor M.

Reieşind din cele consemnate, în comparaţie cu competenţa JdM din RM, competenţa

instanţelor judecătoreşti militare ale Belgiei este cu mult mai largă, cuprinzând mai multe

categorii de persoane civile. Ca şi în RM, judecătorii instanţelor judecătoreşti militare ale

Belgiei au statutul de M. Totuşi, spre deosebire de statutul judecătorilor militari din RM,

judecătorii militari ai Belgiei, fiind membri ai comunităţii judecătoreşti, sunt în subordinea MJ.

În Belgia, sistemul instanţelor judecătoreşti militare constă din tribunale militare (conseils de

guerre) şi JdM (cours militaires). În Belgia funcţionează un tribunal militar în interiorul ţării,

dislocat în or. Bruxelles, iar altul peste hotare, în Germania, în or. Marienburg. Dacă în privinţa

statutului judecătorului militar, a organizării şi activităţii tribunalului militar şi JdM Curtea

Europeană n-a reţinut careva întrebări cu privire la încălcarea drepturilor omului, atunci cu

privire la poziţia procurorului militar în efectuarea justiţiei s-a statuat că combinarea funcţiilor de

către procurorul militar de efectuare a urmăririi penale (funcţie pe care curtea o consideră ca

activitate judecătorească) şi de prezentare şi susţinere a învinuirii în instanţa de judecată militară

nu corespunde art. 5.3 şi art. 6 ale CoEDO (cauza Shliesser vs. Belgia din 04.12.1979, A, vol. 34,

p. 34, cât şi Hotărârea Curţii Europene din 26 mai 1988) [50].

Turcia are o istorie militară îndelungată. Primele subunităţi militare ale Turciei au fost

organizate încă pe timpul imperiului Goctiurc de către Mete-han în a. 209 î. e. n. Această dată se

consideră data formării armatei turceşti. Ţinând cont de faptul că Turcia are o lungă istorie a FA,

ea are şi un sistem complicat al instanţelor judecătoreşti militare. În corespundere cu art. 145 al

Constituţiei Turciei, sistemul instanţelor militare în Turcia constă din JdM şi tribunale

disciplinare. Competenţa acestor instanţe militare este destul de largă. Ele examinează cauzele

penale cu privire la: - IM şi cele legate de IM, săvârşite de M; - infracţiunile, săvârşite pe

teritoriul subunităţilor militare; - infracţiunile săvârşite de M împotriva altor M.

De asemenea, JdM sunt în drept să examineze cauzele penale, săvârşite de civil în cazurile în

care: - persoana civilă a săvârşit una din infracţiunile prevăzute de CPM; - persoana civilă care

opune rezistenţă sau atacă un M, care se află, în conformitate cu legea, în exercitarea atribuţiilor

sale de serviciu; - persoana civilă care a săvârşit infracţiune în privinţa M pe teritoriul UM; - tot

48

personalul civil ce lucrează în UM se asimilează cu M şi cauzele penale în privinţa lor vor fi

examinate de JdM; - personalul civil din MA va fi tras la răspundere penală şi condamnat de

către JdM doar în cazul în care ei au săvârşit următoarele infracţiuni: „tentativa de a ataca un

ofiţer” şi „nesupunerea ordinului dat în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor funcţionale ale

persoanei civile”.

Astfel, spre deosebire de legislaţia penal-militară şi procedural-militară a RM, conform

căreia instanţele judecătoreşti militare judecă doar cauzele penale cu privire la M, iar uneori şi cu

privire la civili care au săvârşit infracţiuni în participaţie cu M, legislaţia penal-militară şi

procedural-militară a Turciei dă în competenţa instanţelor judiciare militare şi unele cauze penale

care au fost săvârşite doar de civili, fără participarea M. O aşa competenţă este cu mult mai largă

decât cea a instanţelor judecătoreşti militare din RM [22, p. 10]. Considerăm că, în cazul Turciei,

instanţele JM se abat de la scopurile principale ale JM, astfel pierzându-şi calitatea de instanţe

judecătoreşti specializate, transformându-se în instanţe judecătoreşti generale, de tip comun.

În afară de Constituţie, baza infrastructurii sistemului instanţelor judecătoreşti militare se

sprijină pe următoarele acte legislative: Legea nr. 1632 cu privire la CP militar; Legea nr. 353 cu

privire la Codul despre statutul şi procedura judiciară a judecătoriilor militare; Legea nr. 477

penal cu privire la Codul despre statutul şi procedura judiciară a tribunalelor disciplinare şi

Legea nr. 357 cu privire la Codul judecătorilor militari. Toate infracţiunile militare trebuie să se

conţină în CPM. În Turcia, la 1 ianuarie 2002 funcţionau 32 JdM. În afară de JdM, ca instanţă

ierarhic superioară, există Judecătoria Supremă de Apel Militară.

Sistemul instanţelor judecătoreşti militare al Turciei se deosebeşte de cel al RM, deoarece

este militarizat de jos până sus, adică până la ultima instanţă, ierarhic superioară, pe când în

RM este militară doar prima instanţă judecătorească - JdM, iar celelalte două instanţe

judecătoreşti ierarhic superioare: CA Chişinău şi CSJ sunt civile, fapt ce garantează controlul

civil asupra activităţii instanţelor militare din RM.

Judecătorul militar nu poate fi tras la răspundere disciplinară de către comandanţii militari.

Totuşi, considerăm că independenţa judecătorilor militar este limitată, deoarece MA este în drept

să aplice sancţiuni disciplinare judecătorului militar. În RM judecătorul militar este într-adevăr

independent de voinţa comandamentului militar sau a MA, el neputând fi tras la răspundere

disciplinară de către comandamentul militar sau MA, ci doar în ordinea prescrisă pentru toţi

judecătorii sistemului judecătoresc din RM, de către Colegiul disciplinar, hotărârea căruia trebuie

să fie aprobată de CSM.

Tribunalele disciplinare nu examinează cauzele penale, ci cele disciplinare, care nu se

consideră infracţiuni. Sistemul instanţelor disciplinare militare este următorul: tribunalele

49

disciplinare, Tribunalul Disciplinar de Apel şi Judecătoria Supremă de Apel militară. Pe lângă

fiecare judecătorie militară activează Serviciul procuraturii militare [51].

În Italia, ca şi în RM, JM este înfăptuită de judecători militari. Constituţia Italiei

reglementează activitatea instanţelor judecătoreşti militare atât în timp de pace, cât şi în timp de

război. În timp de pace, instanţele judecătoreşti militare examinează cauzele penale cu privire la

IM săvârşite de M şi persoanele asimilate lor, în conformitate cu CPM pentru timp de pace [52].

În timp de război, instanţele judecătoreşti militare pentru timp de pace se înlocuiesc cu instanţele

judecătoreşti militare pentru timp de război, care funcţionează şi aplică legislaţia prevăzută de

CPM pentru timp de război [53].

Judecătorii militare funcţionează şi în Elveţia. CPM din 1927, în redacţia din 8 octombrie

2002, este împărţit în două părţi: PG şi PS care sunt aplicabile atât în condiţii de pace, cât şi de

război. Procedura penală în instanţele judecătoreşti militare este reglementată de CPP militar,

care a fost adoptat în 1979, în redacţia sa din 18 decembrie 2001. Conform acestui cod, instanţele

judecătoreşti militare sunt completate cu ofiţeri, care au studii superioare juridice şi patent de

avocat şi ca excepţie, cu alţi ofiţeri, care au o bună pregătire juridică. O condiţie obligatorie

pentru candidaţii la funcţia de judecători militari este cea de a fi, la momentul numirii în funcţie,

ofiţer militar activ şi de a avea gradul militar nu mai mic de prim locotenent [39].

Astfel, legislaţia militară a Elveţiei, în ce priveşte statutul judecătorului militar este similară

cu cea din RM, cu excepţia faptului că în RM pot fi numiţi în calitate de judecători militari şi

persoane-jurişti, care nu sunt în serviciul militar activ, cu condiţia că la numirea în funcţie ei se

înrolează în SM şi li se conferă gradul militar, nu mai jos de locotenent de justiţie.

Spre deosebire de judecătorii militari din RM, care sunt numiţi în funcţie de către

Preşedintele ţării, preşedintele şi judecătorii instanţelor judecătoreşti militare din Elveţia sunt

numiţi în funcţie de către Consiliul Naţional (Parlamentul) Elveţiei pentru o durată de 4 ani.

Judecătorul militar are statut de M.

În România, primul CJM a fost adoptat în anul 1881, fiind inspirat din CJM francez din

1857, după aceea fiind modificat în 1894. În 1937 a fost adoptat un CJM române, care a rămas

efectiv în vigoare până în anul 1952, când a fost adoptată Legea 7/1952 privind organizarea

instanţelor şi procuraturilor militare. Până la momentul abrogării, CJM a conţinut atât dispoziţii

de drept penal substanţial, cât şi norme de drept procesual penal şi de organizare judecătorească.

Se observă că, în organizarea iniţială, JM în România exista şi funcţiona ca sistem judiciar

paralel şi distinct de sistemul justiţiei obişnuite în România, având competenţă numai în materie

penală. În 1992 a fost adoptată Legea nr. 92 privind organizarea judecătorească, lege în care se

dispune că organizarea instanţelor şi parchetelor militare se va face prin lege specială de

50

organizare, fiind adoptată în 1993 Legea nr. 54 privind organizarea şi funcţionarea instanţelor şi

parchetelor militare. Constituţia României prevede, în art. 125, că “justiţia se realizează prin CSJ

şi prin celelalte instanţe stabilite de lege”, iar Legea nr. 92/1992 pentru organizarea

judecătorească, în art. 10, prevede că “în limitele stabilite prin lege vor funcţiona şi instanţe

militare”. În acest cadru legal, în 1993 a fost adoptată Legea nr. 54 pentru organizarea instanţelor

şi parchetelor militare, ca structuri specializate pentru înfăptuirea justiţiei. Art. 1 din Legea nr.

54/1993 prevede că, în măsura în care prin această lege nu se dispune altfel, dispoziţiile Legii nr.

92/1992 (legea cadru de organizare judecătorească) sunt aplicabile şi instanţelor şi parchetelor

militare. În temeiul dispoziţiilor acestor legi organice, în România există instanţe militare de sine

stătătoare, organizate simetric cu instanţele civile (aşa cum este în SUA, Italia, Grecia, Israel,

Turcia etc.) [54, p. 38-52].

În Finlanda, majoritatea delictelor penale care au fost comise de soldaţii activi sunt rezolvate

în baza unui sistem special de proceduri a instanţelor militare, care este în anumite privinţe

diferit de procedura penală obişnuită. Problemele, cărora li se aplică procedura militară, sunt

rezolvate de o serie de instanţe, anume stabilite prin lege. În prezent, sunt desemnate în acest

scop 20 de Tribunale şi o CA. Atunci când CA judecă o cauză penală cu caracter militar în primă

instanţă, judecata sa este supusă apelului la Curtea Supremă fără impedimente. Când judecata în

primă instanţă a unei cauze penale cu caracter militar se realizează de Tribunal, aceasta e supusă

apelului la CA.

În Thailanda, instanţele militare au apărut cu aproximativ 200 de ani în urmă. Din perioada

1782-1892 au existat mai multe tipuri de instanţe cu nume diferite şi atribuţii diferite ataşate unor

departamente guvernamentale sau ministere. “Instanţa de apărare” a fost una dintre aceste

instanţe. “Instanţa de apărare” poate fi considerată ca fiind prima instanţă oficială militară.

Această instanţă părea să reprezinte în fapt o instanţă mixtă în care puteau fi judecaţi şi civilii. În

prezent, toate instanţele militare se află sub jurisdicţia MA în baza prevederilor Legii privind

Organizarea Instanţelor Militare (B. E. 2498), care a fost adoptată ca parte integrantă din Legea

de Organizare a Administraţiei Naţionale.

În Portugalia, ultimul CMJ a fost publicat în aprilie 1977 şi este până în prezent în vigoare.

Totuşi, procedurile au suferit o evoluţie, ele dezvoltându-se, în cadrul MA din Portugalia, în

conformitate cu revizuirea actualului cod şi a legii organice de la instanţele care judecă exclusiv

IM. Într-adevăr, a patra revizuire a Constituţiei Portugaliei, aprobată în septembrie 1997, a

abrogat existenţa instanţelor militare pe timp de pace, acum fiind necesar să reglementeze

organizarea instanţelor comune cu jurisdicţie militar-penală care le vor substitui, va trebui să

reglementeze abrogarea totală a instanţelor militare pe viitor, de asemenea fiind necesară

51

publicarea noului cod unde vor fi incriminate special IM. În mod firesc, IM sunt fapte care

violează orice lege militară, sau datorie, sau care încalcă securitatea şi disciplina FA, şi care aduc

atingere interesului apărării militare naţionale sau autorităţii apărării naţionale şi sunt astfel

incriminate de legea militară. FA sunt create prin voinţa suverană a statelor cu înalta însărcinare

de a garanta integritatea teritoriului naţional, asupra căruia se întinde această suveranitate şi de a

asigura cu orice jertfă existenţa fiinţei naţionale. Viaţa militară comportă îndatoriri speciale, a

căror neîndeplinire nu numai că pot compromite obiectivele pentru care armata a fost creată, dar

poate pune în primejdie însăşi fiinţa naţională [54, p. 30-37].

În Ungaria, magistratura militară are în “competenţă toate structurile militare sau

militarizate” (armată, poliţie, grăniceri, instituţii de executare a pedepsei, serviciile secrete

militare şi “civile”), cu excepţia gărzii financiare. Finanţarea judecătorilor şi procurorilor militari

se face din bugetul MA Patriei, cu toate că peste 55% din cazurile pe care le rezolvă nu aparţin

armatei. După aderarea la NATO, statul ungar a făcut schimbări esenţiale, în sensul armonizării

legislaţiei cu alianţa, eficientizării activităţii JM şi înfiinţarea poliţiei militare, cu rol de

cercetare-urmărire a cazurilor. După 1990 în Ungaria s-a procedat la restructurarea organelor

judiciare militare prin desfiinţarea instanţelor militare de sine stătătoare şi înlocuirea acestora cu

cinci secţii militare la nivelul a cinci din cele 20 de curţi de apel existente. Judecătorii care

funcţionează la aceste secţii sunt magistraţi civili, funcţia acuzatorială fiind exercitată de

procurori militari - ofiţeri magistraţi. Componenţa militară a justiţiei maghiare funcţionează pe

baza dispoziţiilor CPP şi CP, acte normative care se completează cu diferite legi penale speciale,

cum ar fi legea circulaţiei rutiere. Procuratura Militară din Ungaria este direct subordonată

procurorului general al republicii, şeful structurii de JM fiind unul din locţiitorii procurorului

general. Finanţarea structurii se face din bugetul MA Patriei.

În prezent în Ungaria se evaluează posibilitatea înfiinţării unor instanţe militare de sine

stătătoare, compuse cu judecători militari - ofiţeri magistraţi activi, instanţe care să judece

infracţiunile date de lege în competenţa lor.

În Franţa, Legea 82-261 din 21 iulie 1982 referitoare la cercetarea şi judecarea infracţiunilor

din domeniul militar sau îndreptate împotriva siguranţei Statului, şi modificată prin CPP şi de JM

a suprimat, în timp de pace, tribunalele permanente ale FA, precum şi Înaltul tribunal permanent

al FA. În schimb, ea a menţinut, pe timp de război, jurisdicţiile militare [55]. În Franţa se pot

stabili tribunale ale armatelor numai pentru trupele care staţionează sau operează în afara

teritoriului republicii.

În Franţa, jurisdicţiile militare nu se reunesc decât în mod cu totul şi cu totul excepţional în

timp de pace atunci când forţele armatei staţionează sau operează în afara teritoriului ţării şi în

52

cazul în care a fost decretată starea de urgenţă sau de asediu. În schimb, în timp de război, se

înfiinţează tribunale teritoriale ale FA şi un înalt tribunal al FA.

În Germania, instanţele militare judecă, în timp de pace, faptele comise de M îndreptate

împotriva ordinii şi disciplinei. Paralel cu acestea, funcţionează şi curţi criminale militare care

exercită jurisdicţia la bordul navelor de război în timpul stării de necesitate ori asupra membrilor

FA care servesc în străinătate.

În timp de pace, participanţii infracţiunilor militare sunt judecaţi de jurisdicţiile penale de

drept comun. Infracţiunile militare sunt prevăzute în legea penală militară din 24 mai 1974,

modificată de legea din 26 ianuarie 1988. Art. 96 din Constituţie prevede că tribunalele penale

militare pentru FA pot fi înfiinţate în timp de război. Aceste tribunale speciale ţin de MJ şi

judecătorii lor titulari trebuie să satisfacă condiţiile cerute pentru exercitarea funcţiei de

judecător. În plus, Constituţia mai precizează: “Curtea federală de justiţie este curte supremă

pentru aceste tribunale”.

În Bulgaria, în tot cursul anului 1990 s-a discutat dacă, să existe sau nu, în timp de pace,

organe de procuratură şi JM. Pe baza unei documentări temeinice făcute de organele de JM,

organul legislativ a fost convins că aceste organe trebuie să existe. Prevederea a fost cuprinsă în

Constituţia ţării elaborată în 1991, în care, la capitolul „Puterea judecătorească” sunt incluse şi

organele de JM. Ca structură organizatorică de conducere organele de JM se află la MJ, iar ca

structură de stat la MA.

În structura MA se află o Secţie JM compusă din nouă militari (şef secţie, trei judecători

inspectori, un secretar administrativ, un şef serviciu financiar, un şef documente secrete, un

secretar dactilograf şi un curier). Această secţie conduce şi de la 1 aprilie 2002 finanţează

procuraturile şi JdM regionale. Pe teritoriu se află, ca primă instanţă judecătorească, 5 regiuni de

procuratură şi JdM, iar ca a doua instanţă de judecată militară este Colegiul Militar aflat în

compunerea Tribunalului Suprem. Această structură ca şi mod de subordonare, asigură separarea

şi independenţa organelor judecătoreşti de organele de stat şi politice.

În Cehia, Tribunalele Militare constituie parte integrantă a Tribunalelor din Republica Cehă.

JM în această ţară, este constituită din Tribunalul Militar Suprem (ca o parte a Tribunalului

Suprem al Republicii Cehe) şi Tribunalele Militare Locale. În caz de urgenţă, stare de război etc.,

se constituie Tribunalele Militare de Campanie.

Procuratura Militară este subordonată Procuraturii Generale la toate nivelurile şi

funcţionează în cadrul acesteia [35].

53

1.4. Concluzii la capitolul 1

- Instanţele judecătoreşti militare, după statutul lor juridic, sunt instanţe judecătoreşti

specializate, fac parte din sistemul judecătoresc al RM şi înfăptuiesc justiţia în cadrul FA;

- Caracterul special al activităţii de serviciu militar necesită separarea intereselor serviciului

militar într-un obiect de sine stătător de apărare juridico-penală şi instaurarea unui regim special

de realizare a răspunderii penale a M;

- Instanţele judecătoreşti militare exercită o interacţiune mai strânsă cu viaţa şi activitatea

FA, şi, ca urmare, posed o cunoaştere mai profundă a condiţiilor din UM şi a legislaţiei militare;

- Absenţa la judecătorii civili a cunoştinţelor profesionale şi a pregătirii militare, în cazul

transmiterii cauzelor penale militare în competenţa lor, va duce la neobiectivitate şi comiterea

erorilor la luarea deciziilor. În legătură cu aceasta, în corespundere cu legislaţia multor ţări,

judecător a unei instanţe judecătoreşti militare poate fi doar un cetăţean, care are grad militar de

ofiţer şi care a încheiat un contract de exercitare a SM;

- Mobilitatea instanţelor judecătoreşti militare şi gătinţa lor de a înfrunta greutăţile şi

limitările SM, cât şi pregătirea specială pentru aceasta a cadrelor JM asigură flexibilitatea,

operativitatea şi diferenţierea judiciar-militară a politicii penale represive;

- Instanţele judecătoreşti militare asigurară accesibilitatea justiţiei pentru M;

- Complexitatea sarcinilor care pot fi rezolvate de către instanţele judecătoreşti militare în

perioade şi condiţii speciale, cât şi în timp de război sau condiţii de luptă, în acelaşi rând şi a

activităţilor de apărare a populaţiei civile de abuzurile M în aceste situaţii, activitate care, în

condiţiile conflictelor militare, nu se exclud ci, dimpotrivă, se lărgesc;

- Din toate sistemele de justiţie pur militare din lume, cel mai independent şi cel mai efectiv

sistem al organelor JM îl constituie sistemul JM din RM care este specific şi unic în forma sa:

doar sistemul instanţelor judecătoreşti militare din RM constă dintr-o instanţă judecătorească

militară, celelalte două nivele, superioare JdM fiind instanţe judecătoreşti civile. Prin urmare,

controlul societăţii civile asupra activităţii JdM este asigurat de două instanţe civile şi nici într-un

caz, nu se poate de vorbit despre careva încălcări sau neasigurări ale drepturilor civile ale M.

- JdM a RM este pe deplin independentă şi imparţială: a) Instanţele judecătoreşti militare din

RM, după statutul lor juridic, sunt instanţe judecătoreşti specializate, fac parte din sistemul

judecătoresc al RM şi înfăptuiesc justiţia în cadrul FA; b) JdM se asimilează, în problemele

organizării şi activităţii lor, judecătoriilor, cu excepţia unor dispoziţii ale legilor privind

judecătoriile specializate, şi în special, ale Legii cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti

militare; c) sarcinile instanţelor judecătoreşti militare constau în înfăptuirea justiţiei pentru a

54

proteja de orice atentat securitatea Statului, capacitatea de luptă şi de apărare a FA, drepturile şi

libertăţile M;

- Statutul juridic al judecătorului din sistemul instanţelor judecătoreşti militare este similar cu

cel al tuturor judecătorilor din întregul sistem judecătoresc din RM;

- Condiţiile speciale vizând numirea, avansarea în funcţie şi inamovibilitatea judecătorului

militar, reglementările referitoare la drepturile şi îndatoririle magistraţilor, şi răspunderea lor

disciplinară pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, prevăzute în Legea cu privire la statutul

judecătorului, sunt aplicate conform legislaţiei în vigoare şi pentru judecătorii din sistemul

instanţelor judecătoreşti militare;

- Judecătorul JdM este investit constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le

exercită pe bază profesională. Judecătorul militar reprezintă puterea judecătorească în FA, are

calitatea de magistru şi face parte din corpul magistraţilor din RM;

- Judecătorii militari se numesc în funcţie de către Preşedintele RM la propunerea CSM;

- Împuternicirile judecătorilor militari nu sunt limitate de careva termeni şi ei sunt numiţi în

funcţie până la stingerea plafonului de vârstă;

- Funcţia de judecător militar este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu

excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice;

- Răspunderea disciplinară a judecătorilor militari nu se deosebeşte de cea prevăzută pentru

judecători din alte instanţe judecătoreşti. Comiterea de către judecătorii militari a unor abateri

disciplinare în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu atrage răspunderea acestora în

condiţiile şi după procedurile prevăzute de Legea privind organizarea judecătorească şi Legea cu

privire la statutul judecătorului;

- Astfel, JdM a RM este pe deplin independentă, iar judecătorii militari sunt pe deplin

imparţiali, făcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti din RM şi neavând nimic comun cu

alte instanţe speciale, care sunt interzise de către documentele internaţionale.

- Independenţa şi imparţialitatea judecătorilor militari nu depinde de faptul dacă au ei sau nu

calitatea de ofiţeri militari, ci de modul de organizare şi exercitare a JM, de garanţiile acordate

instanţelor judecătoreşti militare prin lege, ca ele să nu fie dependente de comandanţii militari.

În fapt, direcţiile prioritare de cercetare-investigare reies, în mare parte, din contextul

obiectivelor propuse spre analiză ştiinţifico-analitică şi problema spre cercetare. Având la bază

ideea redării ştiinţifice a conceptului infracţiunii militare în dreptul penal – ca problemă pentru

cercetare, s-a operat cu un cumul de teze şi teorii expuse în literatura de specialitate a Republicii

Moldova şi străină, reieşită din legislaţia RM, a statelor străine şi celei internaţionale pentru a

reda infracţiunea militară sub aspectul conceptului dreptului penal. Ca direcţii prioritare au fost

55

semnalate: evaluarea şi elucidarea esenţei dreptului militar, în special, a dreptului penal militar;

definirea infracţiunii militare prin intermediul semnelor care o caracterizează şi orientarea

ştiinţifică a ideilor spre un concept clasic al acesteia; interpretarea sistemului infracţiunilor

militare sub diverse aspecte; caracterizarea formelor de răspundere juridică incidente faptelor

militarilor; interpretarea esenţei justiţiei militare în aspect istoric şi sistematic; formularea

propunerilor de lege ferenda în scopul eficientizării luptei împotriva infracţiunilor militare.

Scopul principal al lucrării constă în acoperirea vidului teoretico-practic în materia dreptului

penal militar, care până în prezent, cu excepţia publicaţiilor autorului şi a unor manuale de drept

penal, nu au constituit interesul ştiinţific al cercetătorilor şi practicienilor. De asemenea, scopul

nostru constă şi în analiza şi interpretarea esenţei şi conţinutului normativ al infracţiunilor

militare prin prisma reglementărilor internaţionale şi naţionale în această materie, punându-se un

accent deosebit pe posibilităţile şi necesităţile de dezincriminare a unor IM.

Printre obiectivele primordiale ale tezei, care au condus la realizarea scopului propus, pot fi

enunţate: evaluarea şi elucidarea esenţei dreptului militar, în special, a dreptului penal militar, ca

ramură de drept distinctă; definirea IM, clarificarea conceptului IM şi caracterizarea semnelor

definitorii şi esenţiale ale acestei instituţii prin prisma legislaţiei şi doctirnei penale a RM,

precum şi a unor ţări străine; interpretarea sistemului actual al IM şi propunerea unei noi

sistematizări în această ipoteză; descrierea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în

contextul IM, în special, elucidarea esenţei unei asemenea circumstanţe cum este executarea

ordinului, precum şi a răspunderii penale în cazul executării ordinului dat în cadrul serviciului

militar sau celui similar cu serviciul militar, nelăsând din vizor ştiinţifico-analitic problemele

care apar cu privire la executarea ordinului în timp de război sau conflicte armate; formularea

propunerilor de lege ferenda în scopul eficientizării luptei împotriva IM.




sunt următoarele:

1. S-a a identificat o nouă ramură de drept – dreptul militar.




3. A fost identificată o subramură a dreptului penal, cum ar fi dreptul penal militar;



56

2. DREPTUL MILITAR, DREPTUL PENAL MILITAR ŞI INFRACŢIUNEA

MILITARĂ: ESENŢĂ DEFINITORIE ŞI CONCEPTUALĂ

În sens restrâns, conceptul redă o noţiune, o idee generală despre o clasă de obiecte sau de

fenomene din realitatea înconjurătoare, iar, în sens larg, constituie un ansamblu de idei generale,

reprezentări despre lumea înconjurătoate, care tinde să îmbrăţişeze toate fenomenele acesteia şi

modul de interpretare a ei. Propunându-ne pentru cercetare conceptul IM în dreptul penal, am

intenţionat să tratăm conceptul acestei categorii de infracţiuni în sens larg, sub mai multe

aspecte. În acest context, ne-am axat pe mai multe instituţii ale dreptului penal, tinzând a le

analiza prin prisma IM, pentru a desfăşura ansamblul de idei şi reprezentări despre această

categorie de infracţiuni şi, în special, asupra acelor instituţii de drept penal, procesual penal,

drept execuţional şi criminologie, care, la tratarea conceptului IM, îmbracă nişte forme diferite,

specifice doar IM, în mod multiaspectual: noţiunea IM şi subiectul special al IM, componenţa

IM, cauzele specifice care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de Cap. XVIII CP “IM”,

răspunderea juridică a M pentru comiterea IM şi disciplina miliatră, sistemul JM, care nu poate fi

conceput în lipsa unui sistem de IM şi, în final, cauzele şi condiţiile infracţionalităţii militare şi,

în special, analiza criminalităţii violente între M şi a măsurilor de combatere a ei.

Pentru a putea analiza conceptul IM în dreptul penal, ţinând cont de faptul că dispoziţiile

majorităţii IM sunt de blanchetă, considerăm că este necesar de analizat aceste prevederi în

strânsă legătură cu prevederile şi trăsăturile specifice ale dreptului militar, în care se conţin toate

acele norme, la care fac trimitere dispoziţiile de blanchetă ale componenţelor de infracţiune din

PS a CP şi interdependenţa acestor norme cu cele ale legislaţiei militar-penale.

2.1. Dreptul militar şi legislaţia militar-penală în sistemul de drept al RM

Obiectul reglementării juridice indică asupra cărui grup de relaţii sociale este îndreptată

activitatea normei de drept. Fiecare ramură de drept conţine acele norme de drept, care

reglementează tipuri de relaţii sociale calitativ omogene. Este bine ştiut că sistemul dreptului este

unul dinamic. În ştiinţa juridică din ultimii ani s-a format o tendinţă clară cu privire la

clasificarea ramurilor de drept. La baza acestor tendinţe stă procesul real de dezvoltare a

dreptului, diferenţierea şi integrarea ramurilor lui. În corespundere cu aceasta se formează noi

ramuri complexe de drept şi se elaborează discipline ştiinţifice şi cursuri de învăţământ, cum ar

fi: dreptul economic, dreptul mediului, dreptul militar etc. Un asemenea tratament este aplicabil

şi reglementării juridice a relaţiilor sociale ce apar în aşa ramură, cum ar fi activitatea militară a

statului. Analizând reglementarea juridică în această ramură se poate observa, că aceste relaţii

57

sociale sunt reglementate de diferite ramuri ale dreptului, ca, de exemplu, dreptul administrativ,

financiar, funciar etc.

Totuşi, în această ramură acţionează un mare număr de norme juridice, care nu pot fi

considerate nici administrative, nici financiare etc., nu pot fi atribuite nici uneia din ramurile de

drept existente. Ca exemple, putem numi normele juridice ce se conţin în Legea cu privire la

apărare, Legea cu privire la FA, Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea

Patriei, regulamentele militare etc. Toate normele juridice din aceste legi şi acte normative sunt

unite printr-un obiect comun de reglementare – relaţiile sociale din sfera activităţii militare a

statului [5, p. 24].

Specificul unităţii obiectului de reglementare juridică şi a normelor de drept ce activează în

această ramură permite a distinge în sistemul de drept o aşa ramură, cum ar fi Dreptul militar.

Caracterul complex al dreptului militar - ca ramură de drept - este determinat de specificul

obiectivelor de reglementare juridico-militară [56, p. 14]. Vorbind despre obiectul de

reglementare a dreptului militar, este necesar de indicat că până nu demult prin obiectul

reglementării dreptului militar se înţelegeau relaţiile sociale în ramura construcţiei FA [57, p.

201]. În prezent, în corespundere cu legislaţia în vigoare, componenţa şi structura organizaţiei

militare a RM nu se limitează doar la FA, ea trebuie să fie examinată într-un context mai larg,

din punct de vedere al includerii în componenţa ei (OM) a tuturor forţelor şi mijloacelor ce

asigură apărarea şi securitatea RM prin metode militare. În componenţa organizaţiei militare

intră FA ale RM, DPCSE etc. Elemente ale organizaţiei militare sunt, de asemenea, organele

Pazei de Stat, organul de asigurare a pregătirii pentru mobilizare, care se atrag pentru

îndeplinirea unor sarcini în ramura apărării, organele de conducere şi comandă cu FA, alte trupe

etc.

Drept exemplu, care vine să susţină această opinie serveşte Regulamentul disciplinii militare,

adoptat prin Legea nr. 52 din 2 martie 2007. Acţiunea Regulamentului disciplinar al FA se

extinde asupra M din AN, Trupele de carabinieri (trupele interne) ale MAI, DTG, Serviciul

Protecţiei şi Pazei de Stat. Fiecare element al organizaţiei militare are propriile sarcini în vederea

asigurării apărării şi securităţii statului şi funcţii stabilite de doctrina militară şi legislaţia ţării.

Principalul instrument al organizaţiei militare a ţării noastre sunt FA, care constituie o

organizaţie militară de stat şi care formează baza apărării RM.

Reieşind din cele consemnate, concluzionăm că obiectul general al Dreptului militar îl

constituie relaţiile sociale ce apar în procesul activităţii militare a statului [58, p. 44]. Obiectul

general al Dreptului militar constă din câteva grupuri de relaţii sociale omogene, ce apar în

diferite sfere ale activităţii militare a statului. La primul grup pot fi atribuite relaţiile sociale, care

58

se formează în sfera asigurării apărării ţării şi securităţii statului prin metode militare, pregătirii

şi aplicării în aceste scopuri a tuturor elementelor organizaţiei militare a statului; a construcţiei

militare; a conducerii cu FA ale RM şi altor trupe şi asigurarea lor multilaterală. La grupul al

doilea - relaţiile sociale legate de îndeplinirea obligaţiunilor militare, angajarea în SM pe

contract şi exercitarea acestui serviciu în FA ale RM, cât şi relaţiile sociale legate de statutul M

(drepturile şi libertăţile, obligaţiunile şi responsabilităţile lor), de asigurarea M cu alimente,

echipament militar şi cu salarii, asigurarea M, persoanelor ce exercită SM cu pensii şi

indemnizaţii. La al treilea grup se referă relaţiile sociale legate de menţinerea disciplinei,

legalităţii şi ordinii de drept, activităţii organelor JM. Al patrulea grup este completat ca conţinut

de relaţiile sociale reglementate de normele dreptului internaţional, legate de sferele de

colaborare militară, acţiuni militare, cât şi de responsabilităţile pentru încălcarea normelor de

drept umanitar internaţional [28, p. 16-19].

Momentul de bază ce uneşte, oferă unitate, coordonare internă şi legătură reciprocă normelor

dreptului militar îl constituie comunitatea scopurilor reglementării juridice – întărirea şi

perfecţionarea organizaţiei militare a statului, cât şi principiile specifice ale organizaţiei militare

– centralizarea, conducerea unică şi disciplina militară.

Dreptul militar are unele trăsături specifice, care-l deosebeşte de toate celelalte ramuri de

drept. Aceste trăsături sunt următoarele: dreptul militar reglementează mai detaliat, decât alte

norme de drept, relaţiile sociale legate de funcţionarea organizaţiei militare a RM; normele

Dreptului militar se deosebesc prin cerinţele sale categorice faţă de M; M, spre deosebire de alte

categorii de persoane, poartă o responsabilitate juridică sporită.

Printre izvoarele Dreptului militar locul de frunte îl ocupă CRM. În conţinutul legii

supreme sunt incluse normele orientate spre reglementarea relaţiilor sociale în sfera militară. În

art. 8 se stipulează că RM se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele la care este parte, să-şi

bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului

internaţional. Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare CRM va

trebui precedată de o revizuire a acesteia. Art. 11 CRM indică că RM proclamă neutralitatea sa

permanentă. RM nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.

Norme cu privire la apărarea Patriei se conţin în art. 57 CRM, care declară că apărarea Patriei

este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui cetăţean. SM este satisfăcut în cadrul forţelor militare,

destinate apărării naţionale, pazei frontierei şi menţinerii ordinii publice, în condiţiile legii.

În art. 66 CRM sunt reglementate atribuţiile Parlamentului în sfera militară. În acest sens,

Parlamentul aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului; aprobă doctrina

militară a statului; exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în

59

limitele prevăzute de CRM; declară mobilizarea parţială sau generală; declară starea de urgenţă,

de asediu şi de război.

Atribuţiile Preşedintelui RM în domeniul apărării sunt reglementate în art. 87 CRM.

Preşedintele RM este comandantul suprem al FA. Acesta poate declara, cu aprobarea prealabilă a

Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală. În caz de agresiune armată, îndreptată

împotriva ţării, Preşedintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le

aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se

convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. Preşedintele poate lua şi alte măsuri

pentru asigurarea SN şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.

În numărul altor izvoare ale Dreptului Militar se includ: legile Republicii Moldova, cum ar fi:

Legea cu privire la apărarea naţională [59], Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru

apărarea Patriei [60], Legea nr. 1477 din 22 noiembrie 2002 cu privire la răspunderea

materială a militarilor, Legea cu privire la statutul militarilor [61] etc.; regulamentele militare,

printre care ar putea fi menţionat Regulamentul disciplinii militare, Regulamentul serviciului

interior al FA [62], Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al FA [63] etc.; decretele

Preşedintelui ţării în sfera militară; HG RM în sfera militară; alte izvoare ale Dreptului militar

sunt Convenţiile şi Tratatele internaţionale în sfera militară la care RM este parte. Din această

categorie de izvoare fac parte Carta ONU, cele patru convenţii de la Geneva din 12 august 1949

şi două Protocoale Adiţionale din 1977, alte acte şi tratate internaţionale, la care RM este parte,

aplicabile în perioada conflictelor militare etc.

Prin Legea nr. 112-XVI din 22 mai 2008 [64], a fost aprobată Concepţia securităţii naţionale

a RM, care reprezintă un sistem de idei care conturează priorităţile statului în domeniul

securităţii naţionale. Din sectorul securităţii naţionale al RM fac parte instituţiile de stat cu

atribuţii în domeniul securităţii statului, care activează în temeiul legislaţiei RM şi care au ca

obiectiv îndeplinirea sarcinilor de protecţie a cetăţenilor şi a statului. Sectorul SN este

responsabil de realizarea scopului securităţii naţionale. Datorită caracterului multidimensional al

securităţii, funcţionarea sectorului securităţii naţionale este influenţată de factori care determină

mediul de securitate şi de activitate a organelor din domeniile de importanţă vitală pentru stat.

Reformarea sectorului SN al RM reprezintă un proces complex continuu, cu efect atât asupra

instituţiilor de stat, cât şi a societăţii în ansamblu. Acest proces include componentul politic,

militar şi de apărare, componentele de politică externă, de informaţii şi de contrainformaţii, de

ordine constituţională şi de justiţie, componentul economic, financiar, energetic, industrial,

componentele de comunicaţii şi infrastructură, de protecţie socială, componentul ecologic, care

sunt interdependente.

60

Procesul de reformare a sectorului SN include în particular, dar nu şi exhaustiv: sporirea

eficienţei sectorului SN, care se ghidează după necesităţile, liniile directorii şi scopul SN;

consolidarea capacităţii de reacţie a sectorului SN la schimbările mediului de securitate la nivel

naţional şi internaţional; asigurarea controlului civil asupra sectorului SN; consolidarea

legitimităţii sectorului SN; redimensionarea calitativă şi cantitativă a sectorului SN etc.

Izvoare specifice ale Dreptului militar sunt actele normative emise de către organele de

conducere militară (actele conducerii militare).

Actele conducerii militare sunt expresia voinţei de stat a organelor conducerii militare, în

baza şi întru executarea legislaţiei în vigoare, în limitele competenţei lor, îndreptată spre

reglementarea relaţiilor apărute în procesul organizării conducerii militare, vieţii militare şi

activităţii trupelor militare. Actele conducerii militare au următoarele trăsături caracteristice:

legalitatea, caracterul juridic, autoritatea şi imperativitatea.

Caracterul juridic al actului conducerii militare - actul emis poate aduce la unele

consecinţe juridice. Aceste consecinţe se pot exprima prin stabilirea unor reguli de comportare

(norme) cu caracter general sau ating relaţiile cu privire la persoanele concrete. Spre exemplu,

ordinele MA cu privire la unele reguli de conduită a M sau cu privire la sancţionarea ori

menţiunea unor M concreţi.

Autoritatea actului conducerii militare - actul emis este obligatoriu pentru executare de

către toate persoanele şi organele, cărora el se referă.

Imperativitatea actului conducerii militare - actul emis trebuie să fie executat, indiferent

de acordul sau dezacordul executorului [5, p. 26-28]. Spre exemplu, ordinul comandantului

militar, emis în corespundere cu cerinţele şi regulamentele militare, este obligatoriu pentru

executori şi nu poate fi supus discuţiei sau neexecutat, indiferent de faptul dacă executorul este

de acord cu acest ordin sau nu.

Actele conducerii militare acţionează într-o ramură specifică şi posedă un cumul de trăsături

specifice: conţinut propriu (ele reglementează relaţiile militare care au un caracter specific, legat

de destinaţia specifică a OM a statului), subiecţi speciali (organele conducerii militare,

persoanele cu funcţie de răspundere sau M, care sunt în drept să emită şi obligaţi să execute

actele conducerii militare); responsabilitate sporită în cazurile de neexecutare a cerinţelor actelor

conducerii militare etc.

Actele conducerii militare se deosebesc de documentele de serviciu, care nu au caracter

normativ (diferite acte de evidenţă, referate, rapoarte etc.). Asemenea documente de serviciu nu

stabilesc şi nu modifică anumite relaţii de drept. Totuşi, documentele de serviciu pot servi drept

61

bază la emiterea actelor conducerii militare (spre exemplu, în baza unui raport sau lămurire pot fi

emise ordine de sancţionare a unor M sau stabilite unele restricţii etc.).

Principalele tipuri de acte ale conducerii militare sunt ordinul, dispoziţiunea, regulamentul,

instrucţia etc.

Actele organelor de conducere militară pot fi devizate în grupuri după următoarele criterii:

calităţile juridice; organele emitente; destinatari; caracterul problemelor reglementate prin acte.

Potrivit calităţilor juridice actele conducerii militare se împart în normative şi individuale.

Normative se numesc actele de conducere militară, care conţin reguli de comportare cu

caracter general. Individuale - actele de conducere militară, destinate reglementării unor

întrebări concrete în baza şi întru executarea actelor normative şi se răsfrâng asupra unor

persoane concrete ori asupra unui grup concret de persoane.

În baza organelor emitente de acte, acestea se clasifică în corespundere cu sistemul

organelor conducerii militare. Importanţa acestei clasificări constă în faptul că forţa juridică a

actului conducerii militare se stabileşte în dependenţă de locul pe care-l ocupă organul care a

emis actul în sistemul organelor conducerii militare.

În corespundere cu destinatarii, actele conducerii militare se împart în următoarele grupuri:

a) acte adresate organelor conducerii militare sau persoanelor cu funcţie de răspundere; b) acte

adresate unor M concreţi sau unui grup concret de M; c) acte adresate persoanelor aflate în

rezerva militară sau recruţilor; d) acte adresate persoanelor civile.

După caracterul problemelor reglementate prin acte, acestea pot fi clasificate în: acte de

conducere cu acţiunile de luptă ale trupelor; acte de conducere cu pregătirea de luptă a

efectivului; acte de conducere a instrucţiunilor de front şi organizarea serviciilor de trupe; acte de

asigurare tehnico-materială a trupelor.

Actele conducerii militare şi, în acelaşi număr şi a comandamentelor UM, trebuie să

corespundă unor anumite cerinţe. Cerinţa de bază, pusă în faţa actelor conducerii militare, constă

în stricta lor corespundere cu legile şi actele organelor de stat ierarhic superioare, să fie emise în

baza lor şi în scopurile stabilite în ele. Actele organelor conducerii militare ierarhic inferioare de

asemenea trebuie să fie în strictă corespundere cu actele organelor conducerii militare ierarhic

superioare, să fie emise în baza lor.

Din punct de vedere structural, actele conducerii militare trebuie să fie întocmite în mod clar,

laconic şi explicit, fără utilizarea unor formulări, care ar putea da naştere diferitor interpretări a

unui şi aceluiaşi document, cât şi a unor termeni şi abrevieri, neprevăzute de regulamente şi

instrucţiuni. În actele conducerii militare nu se permite dublarea unor cerinţe, expuse anterior în

diferite acte ale conducerii militare. În caz de necesitate, se invocă actele emise anterior. În

62

actele conducerii militare se indică denumirea actului, data şi locul emiterii lui, organul care a

emis acest act, cercul de organe şi persoane obligate să execute acest act, conţinutul acţiunilor

ordonate sau dispuse şi termenul executării lui [5, p. 26-28].

Astfel, în teoria contemporană a dreptului, ţinându-se cont de procesele ce au loc în realitatea

obiectivă, se conturează necesitatea unei interpretări mai largi a noţiunii de sistem de drept şi a

ramurilor ei şi, în baza aceasta, se propune să se includă în acest sistem ramurile complexe ale

legislaţiilor în calitate de ramuri complexe de drept [65].

La ramurile complexe de drept se atribuie şi Dreptul militar al RM. Ţinând cont de sistemul

de relaţii sociale ce formează dreptul militar, considerăm că sistemul de drept militar al RM - ca

ramură de drept complexă - este strâns legată cu normele militar-penale, care formează, în

viziunea noastră, legislaţia militar-penală. Legislaţia mlitar-penală nu constituie o ramuură de

drept distinctă.

Legislaţia militar-penală a RM reprezintă o totalitate de norme juridico-penale, care se aplică

doar faţă de M: M în termen şi cei cu termen redus, M pe contract, cât şi faţă de persoanele care

trec SM la instrucţiile militare sau la concentrări, faţă de studenţii instituţiilor de învăţământ

militare, cât şi prizonierilor de război în timpul aflării lor în prizonierat, în legătură cu săvârşirea

de către ei a IM [66, p. 46].

Izvoarele legislaţiei militar-penale sunt normele Cap. XVIII al PS a CP RM (IM – art. 364-

393), cât şi normele PG a CP RM, care prevede categoriile speciale de pedepse penale, aplicabile

M, bazele şi ordinea de numire şi executare a lor.

Normele legislaţiei militar-penale reflectează specificul SM - ca un tip special de serviciu

public, reglementarea juridică a relaţiilor sociale în sfera asigurării securităţii militare a statului

de către FA, alte trupe şi formaţiuni militare ale RM. Aceste norme au ca sarcină apărarea de

atentatele criminale a capacităţii de apărare şi pregătirii de luptă a FA, a altor forţe şi formaţiuni

militare, protejarea persoanei, drepturilor şi libertăţilor M, disciplinei militare şi a întregii ordini

de executare a SM. Pentru realizarea acestor sarcini, ele determină care atentate la ordinea de

exercitare a SM formează componenţe concrete de infracţiuni (militare), care pot fi aplicate faţă

de persoanele care le-au comis.

În ipoteza celor consemnate, se poate concluziona că legislaţia militar-penală are ca sarcini

de bază apărarea capacităţii de luptă a FA ale RM, disciplinei militare şi a ordinii de

exercitare a SM de atentatele infracţionale şi realizează aceste sarcini prin aplicarea faţă de

cei vinovaţi a măsurilor de pedeapsă penală în corespundere cu legea militar-penală [26, p.

23].

63

Legislaţia militar-penală este o parte componentă inalienabilă a dreptului penal al RM.

Asupra ei se răsfrâng prevederile cu privire la sarcinile şi principiile dreptului penal, temeiurile

răspunderii penale, noţiunea infracţiunii, responsabilitate, vinovăţie şi formele ei, circumstanţele

care exclud caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală, participaţie, condiţiile şi limitele

răspunderii penale pentru infracţiunea neconsumată etc.

CP RM stabileşte noţiunea şi scopurile pedepsei penale, criteriile generale de numire şi

executare a ei, bazele şi ordinea de eliberare de răspundere penală şi pedeapsa penală.

Concomitent, legislaţia militar-penală în vigoare a RM conţine norme speciale, care sunt

determinate de specificul de organizare, viaţă şi activitate a FA, a altor trupe şi formaţiuni

militare cu privire la asigurarea securităţii militare a statului.

Specificul ordinii de satisfacere a SM influenţează direct asupra stabilirii prin lege a unui

cerc distinct de infracţiuni şi asupra construcţiei acestor componenţe de infracţiuni. Spre

exemplu, doar în condiţiile SM pot fi recunoscute ca infracţiuni aşa fapte prejudiciabile, cum ar

fi: neexecutarea de către subaltern a ordinului superiorului (art. 364 CP); diferite forme de

eschivare de la exercitarea SM (art. 371, 372 CP), încălcarea regulilor statutare cu privire la

relaţiile dintre M, dacă între ei nu există raporturi de subordonare (art. 369 CP), încălcarea

regulilor statutare cu privire la serviciile de gardă şi alte servicii militare speciale (art. 374-377

CP) etc.

Specificul SM se evidenţiază şi prin categoriile speciale de pedepse militare, care pot fi

aplicate doar faţă de M (retragerea gradului militar (art. 66 CP); (legislaţia penală mai prevedea

o pedeapsă care putea fi aplicată doar faţă de M: trimiterea într-o unitate militară disciplinară

(art. 69 CP), însă prin Legea nr. 53-XVI din 13.03.2008 [67], această pedeapsă a fost exclusă din

CP), cât şi prin neaplicarea unor pedepse penale, prevăzute de CP, faţă de M (cum a fost, de

exemplu, munca neremunerată în folosul comunităţii (art. 67 CP), care nu se aplica faţă de orice

M, şi care, începând cu data de 13.05.2008, nu se aplică doar M pe contract, conform

modificărilor operate la art. 67 CP, prin Legea nr. 53-XVI.

Specificul SM, ca un serviciu public special, determină şi particularităţi de aplicare faţă de

M a normelor juridico-penale referitoare la cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei, când

aceste fapte se săvârşesc în legătură cu executarea obligaţiunilor SM [65, p. 10-11].

Astfel, conform art. 36 CP, nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală,

săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte

fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei

persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile

celui atacat ori interesul public. Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta,

64

prevăzută anterior, pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa

sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de

locuit sau într-o altă încăpere.

Reieşind din cele expuse, legitima apărare este un drept subiectiv al cetăţeanului. Totuşi, în

ceea ce priveşte legitima apărare a obiectivelor (obiectelor) respective în cazul exercitării de

către M a serviciilor speciale (serviciul de gardă sau garnizoană, de alarmă sau de luptă, intern,

cu privire la asigurarea ordinii publice etc.), ea este obligatorie pentru executare pentru M şi

neexecutarea ei poate fi recunoscută ca IM, potrivit art. 374-377 CP.

Nu se va afla în starea de extremă necesitate M, care, în condiţiile de luptă sau în caz de

pericol iminent pentru obiectele aflate în paza lui în cazul exercitării serviciului de gardă sau

altor categorii de SM speciale, în scopul de a proteja viaţa sa, se eschivează de la îndeplinirea

obligaţiunilor de serviciu deoarece, conform art. 16 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire

la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, cetăţenii, care îndeplinesc SM depun jurământ

militar, iar conform jurământului, M se obligă spre credinţă RM şi poporului ei, spre apărarea

Patriei chiar şi cu preţul propriei vieţi, la respectarea legilor RM şi regulamentelor militare.

Astfel, M, pe perioada îndeplinirii SM, se bucură de drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului, garantate de CRM, Legea nr. 162-XVI din 22.07.2005 Cu privire la statutul M, însă,

reieşind din conţinutul prevederilor art. 54 CRM, aceste drepturi pot fi restrânse, iar restrângerea

drepturilor şi libertăţilor M trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate

atinge, în genere, existenţa dreptului sau a libertăţii lui [4, p. 16].

2.2. Răspunderea juridică a militarilor şi disciplina militară

2.2.1. Noţiunea şi tipurile răspunderii juridice a militarilor

Responsabilitatea apare ca o obligaţie impusă ori exterioară individului, de origine morală.

Ca instituţie, responsabilitatea socială este acea instituţie socială care cuprinde complexul de

atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituţionalizat de societatea în care trăieşte,

în vederea conservării şi promovării acestor valori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi

conservării vieţii în comun, pe calea menţinerii şi promovării ordinii sociale şi binelui public.

Pornind de la noţiunea responsabilităţii sociale, putem defini responsabilitatea juridică ca o

formă a responsabilităţii sociale, care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu

sistemul normativ juridic cristalizat în societatea care trăieşte, în vederea însuşirii, conservării şi

promovării acestui sistem şi valorilor pe care le exprimă, în scopul menţinerii şi promovării

ordinii juridice şi binelui public [68, p. 21].

65

Astfel, observăm că, responsabilitatea presupune interiorizarea normelor şi valorilor în forul

interior al individului ca o necesitate conştientizată în planul reflecţiei individuale, proces în

urma căruia se nasc atitudinile individului, în raport cu valorile exprimate de sistemul normativ

juridic, căci responsabilitatea este de ordin valoric [69, p. 95].

Ca o formă expresă, concretă a responsabilităţii juridice, este răspunderea juridică. Cu

referire la definiţia răspunderii juridice constatăm că legislaţia, jurisprudenţa, nu definesc

noţiunea ei, acestea limitându-se doar la oferirea unor forme de răspundere, sferă în care se

ocupă, mai ales, de redarea condiţiilor angajării unei anumite răspunderi, naturii sancţiunilor

prevăzute şi întinderii acestora, a principiilor răspunderii, fără a viza aspecte generale legate de

instituţia răspunderii juridice, de natură a contura o teorie a răspunderii juridice.

În doctrină, răspunderea juridică este definită ca o instituţie juridică ce cuprinde ansamblul

normelor juridice, care vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activităţii specifice,

desfăşurată de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau

ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii juridice şi binelui

public [68, p. 40]. Prin urmare, răspunderea juridică este o consecinţă a conduitei ilicite a unei

persoane. Răspunderea juridică se particularizează prin formele pe care le generează, cadru în

care conduita ilicită poate îmbrăca forma contravenţiei, forma abaterii disciplinare, forma

infracţiunii, cât şi forma ilicitului civil. În RM M pot fi atraşi la diferite forme de răspundere

juridică: disciplinară, administrativă, penală, materială, civilă [70, p. 15].

Domeniul de reglementare al contravenţiei ţine de dreptul contravenţional-administrativ.

Conform art. 10 al CC, constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un

grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie, care atentează la

valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune

contravenţională.

Contravenţie se consideră fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită ce atentează la personalitate,

la drepturile şi la interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, la proprietate, la orânduirea

de stat şi la ordinea publică, precum şi alte fapte ilicite pentru care legislaţia prevede răspundere

administrativă. Răspunderea administrativă a M pentru comiterea contravenţiilor administrative

este specifică. Conform art. 15 CC, M şi supuşii SM, chemaţi la concentrare, poartă răspundere

pentru contravenţii administrative conform regulamentelor disciplinare. Pentru încălcarea

regulilor circulaţiei rutiere, precum şi pentru manifestarea lipsei de respect faţă de judecată,

ofensa adusă judecătorului, neexecutarea deciziei instanţei judecătoreşti M poartă răspundere

conform dispoziţiilor generale. Faţă de M nu poate fi aplicat şi arestul administrativ. În cazurile,

menţionate în prima parte a prezentului articol, organele (persoanele cu funcţii de răspundere),

66

cărora li s-a acordat dreptul de a aplica sancţiuni administrative, pot, în loc de a aplica sancţiuni,

să transmită materialele referitoare la contravenţii organelor respective, pentru a rezolva

chestiunea tragerii celor vinovaţi la răspundere disciplinară.

Răspunderea administrativă pentru contravenţiile prevăzute de acest Cod apare, dacă prin

caracterul lor, aceste contravenţii nu atrag după sine, în conformitate cu legislaţia în vigoare,

răspunderea penală [71]. Domeniul de reglementare al abaterilor disciplinare ţin de dreptul

muncii. Conform art. 136 CM, disciplina muncii se asigură la întreprinderi, instituţii, organizaţii

prin cererea condiţiilor organizatorice şi economice necesare pentru munca normală de înaltă

productivitate, prin atitudinea conştientă faţă de muncă, prin metode de convingere, de educaţie,

precum şi prin recompensă pentru muncă conştiincioasă. În colectivele de muncă se creează o

atmosferă de intoleranţă faţă de abaterile de la disciplina muncii, de o riguroasă exigenţă

tovărăşească faţă de lucrătorii, care nu-şi îndeplinesc în mod conştiincios îndatoririle de muncă,

faţă de unii lucrători neconştiincioşi se aplică, în caz de necesitate, măsuri de înrâurire

disciplinară şi obştească.

Sancţiunile disciplinare pentru încălcarea disciplinei muncii sunt prevăzute în art. 143 CM:

observaţie, mustrare, mustrare aspră; concediere (în cazul comiterii abaterilor disciplinare

prevăzute în pct. 3, 4, 7 şi 8 ale art. 38 CM). Legislaţia cu privire la răspunderea disciplinară,

statutele şi regulamentele disciplinare pot să prevadă pentru unele categorii de salariaţi şi alte

sancţiuni disciplinare [72].

Domeniul de reglementare al abaterilor disciplinare săvârşite de M ţin de dreptul militar, este

specific şi se conţin în Regulamentul disciplinei militare, Regulamentul serviciului interior al FA

ale RM şi în alte regulamente şi instrucţiuni militare. Este necesar de subliniat că persoanele

civile care lucrează în UM pe bază de contract, vor răspunde pentru abaterile disciplinare

conform prevederilor CM, iar M, cum s-a indicat mai sus, conform Regulamentelor militare.

M poartă răspundere civilă pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea neglijentă a îndatoririlor

prevăzute de legislaţia civilă, pentru pagubele aduse statului, persoanelor juridice, cetăţenilor şi

în alte cazuri prevăzute de legislaţie. Pentru paguba materială adusă statului în timpul exercitării

îndatoririlor SM, M poartă răspundere materială în conformitate cu Regulamentul cu privire la

răspunderea materială a M.

Domeniul de reglementare a infracţiunii aparţine dreptului penal. IM sunt delicte penale

specifice şi se consideră infracţiuni, prevăzute de CP, contra modului stabilit de îndeplinire a

îndatoririlor SM, a pregătirii militare obligatorii şi a concentrărilor, săvârşite de M, precum şi de

persoanele care trec pregătirea militară obligatorie sau de rezervişti în timpul satisfacerii SM,

pregătirii militare obligatorii, concentrărilor de instrucţie sau de probă.

67

Aplicarea răspunderii juridice faţă de M are un şir de trăsături specifice. Aceasta se datorează

faptului că răspunderea juridică a M este reglementată atât de normele legislaţiei RM în general,

cât şi de legislaţia militară în special, ţinându-se cont de specificul relaţiilor militare.

Se poate de evidenţiat următoarele trăsături specifice ale răspunderii juridice a M: - Cercul

componenţelor de contravenţii pentru comiterea cărora survine răspunderea juridică a M este mai

larg decât pentru persoanele civile, fapt care este dictat de specificul SM şi de severitatea

reglementărilor juridice ale ei (componenţele contravenţiilor comise de M sunt stabilite şi de

Regulamentul disciplinei militare, de alte regulamente militare, Regulamentul cu privire la

răspunderea materială a M, alte acte normative din ramura militară). - Răspunderea juridică a M

pentru comiterea delictelor este mai severă decât a persoanelor civile pentru săvârşirea delictelor

similare. - Împuternicirea comandanţilor (şefilor) militari cu atribuţii expres indicate în actele

normative cu privire la tragerea M la răspunderea juridică. - Existenţa unor condiţii speciale

pentru realizarea acestor atribuţii şi aplicarea măsurilor de răspundere juridică, cât şi existenţa

măsurilor specifice de răspundere juridică [28, p. 159].

În continuare, ne vom axa asupra analizei răspunderii disciplinare şi penale a M, care, în

opinia noastră, ţine nemijlocit de subiectele propuse pentru examinare. Considerăm necesar de

analizat, de rând cu răspunderea penală, şi instituţia răspunderii disciplinare a M, pe motivul că,

ţinând cont de faptul că pentru comiterea delictelor disciplinare este prevăzută şi pedeapsa

arestului, ceea ce este tot o privare de libertate, în conformitate cu practica CEDO, delictele

disciplinare de acest caracter, se asimilează cu infracţiunile şi au un tratament egal, cu

respectarea procedurilor prevăzute de art. 5-6 al CoEDO [73]. Tot aşa s-a expus şi CEDO:

conform practicii CEDO noţiunea de infracţiune şi acuzaţie penală în sensul art. 6 alin. l şi 3, art.

4 al Protocolului 7 CoEDO, sunt termeni identici şi au caracter autonom, care poate să nu aibă

acelaşi sens ca în legislaţia internă. Astfel, în RM în această categorie intră infracţiunile penale,

contravenţiile administrative (disciplinare) şi încălcările fiscale, care, după natura lor, au de

asemenea caracter penal, având scopul de a pedepsi persoana pentru încălcările de legislaţie.

Astfel, pentru a stabili dacă o persoană este acuzată în săvârşirea unei fapte penale, CEDO

aplică trei criterii de bază (cauza Ziliberberg contra Moldovei din 1 februarie 2005): calificarea

ei ca infracţiune în legea naţională; natura infracţiunii; gradul de gravitate al sancţiunii ce

urmează a fi aplicată autorului ei. De asemenea, CEDO a indicat că aceste criterii sunt

alternative şi nu cumulative. Pentru ca art. 6 alin. (l) CoEDO să se aplice unei acuzaţii penale

este suficient ca infracţiunea în cauză să fie prin natura sa penală sau să fi expus pe autorul unei

sancţiuni ce poate primi calificarea de sancţiune penală, aceasta nu împiedică adoptarea unei

abordări cumulative, dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite a se ajunge la o

68

concluzie clară privitoare la existenţa unei acuzaţii în materie penală (cauza Garyfallou vs

Grecia din 24 septembrie 2007, §33). Pentru Curte calificarea faptei discutate în dreptul naţional

al statului este un simplu punct de plecare, care va conduce la propria ei calificare, indicaţia dată

de legea naţională nu are decât o valoare formală şi relativă, ce urmează a fi examinată în lumina

unui numitor comun al legislaţiilor din diverse state (cauza Weber contra Elveţiei din 22 mai

1990, §31).

Într-o altă cauză, cauza Bendenoun contra Franţei din 24 februarie 1994, §47, CEDO a

stabilit criteriile după care o sancţiune fiscală sau o contravenţie este asimilată unei acuzaţii

penale, şi anume: a) faptele incriminate să fie prevăzute într-o lege specială în materie de

impozite; b) majorările de impozit aplicate să nu aibă ca scop repararea unui prejudiciu, ci să

urmărească pedepsirea persoanei vinovate, pentru a împiedica repetarea unor asemenea fapte,

ceea ce înseamnă să aibă caracter sancţionator; c) baza legală a acestor sancţiuni să fie dată de

norma generală cu scop preventiv şi represiv; d) majorările aplicate să aibă amploare

considerabilă; e) aceste criterii trebuie îndeplinite cumulativ, care, combinate, oferă procedurilor

fiscale în cauză caracter penal.

2.2.2. Disciplina militară şi răspunderea disciplinară a militarilor

Disciplina militară este reglementată de Regulamentul disciplinii militare, adoptat prin Legea

nr. 52 din 3 martie 2007. Acţiunea Regulamentului disciplinii militare se extinde asupra M din:

AN, TC (trupele interne, carabinierii) ale MAI, Departamentul TG. Regulamentul disciplinii

militare stabileşte esenţa disciplinei militare, obligaţiile M de menţinere şi respectare a ei,

tipurile de recompense şi de pedepse disciplinare, drepturile comandanţilor (şefilor) de a le

acorda şi aplica, precum şi modul de depunere şi de examinare a propunerilor, cererilor şi

reclamaţiilor făcute de M.

Disciplina militară înseamnă respectarea cu stricteţe şi exactitate de către toţi M a CRM şi a

altor legi, a regulamentelor militare generale, a altor acte normative ce reglementează SM.

Disciplina militară există în unitatea dialectică a laturilor ei obiective şi subiective. Latura

obiectivă a disciplinei îşi găseşte expresia sa în normele de drept, regulile de conduită, care

conţin cerinţele înaintate faţă de M şi modul lor de executare. Aceste norme şi reguli formează

conţinutul disciplinei militare.

Latura subiectivă se reflectă în respectarea de către M a cerinţelor stabilite. Disciplina

militară se bazează pe conştientizarea de către fiecare M a datoriei militare şi a responsabilităţii

personale pentru apărarea Patriei. Realizarea disciplinei militare se exprimă prin lucrul educativ

permanent efectuat de comandanţi (şefi) pentru formarea şi cultivarea la M a unor înalte calităţi

69

morale şi de luptă, necesare în executarea obligaţiilor lui de serviciu, menţinerea în UM a ordinii

regulamentare, organizarea excelentă a procesului de pregătire militară şi prin încadrarea deplină

a efectivului în acest proces. Conţinutul puterii disciplinare constituie o multiplicitate de atribuţii

şi obligaţiuni ale comandanţilor şi şefilor militari în vederea aplicării acestei puteri. Fiecare

comandant (şef) poartă răspundere de starea disciplinei militare şi este obligat să-şi educe

subalternii în spiritul executării întocmai a cerinţelor disciplinei militare, să le cultive demnitatea

personală, conştiinţa de onoare militară şi datorie militară, să-i stimuleze pe merituoşi şi să

aplice pedepse severe celor care dau dovadă de neglijenţă; trebuie să obţină ca fiecare M să-şi

îndeplinească conştiincios, cu abnegaţie sarcinile; este obligat să studieze opinia publică a

colectivului de M, să susţină pe toate căile iniţiativa şi propunerile subalternilor, îndreptate spre

perfecţionarea capacităţii de luptă şi pregătirii de luptă a subunităţii, unităţii şi marii UM.

Comandantul (şeful) este obligat să analizeze starea disciplinei militare, să facă bilanţul lucrului

efectuat şi să stabilească măsuri concrete de îmbunătăţire a disciplinei, să nu admită tăinuirea

cazurilor de încălcare a disciplinei militare, infracţiunilor şi incidentelor. Conform

Regulamentului disciplinei militare în FA, M poartă răspundere disciplinară pentru încălcarea

disciplinei militare sau pentru încălcarea ordinii publice (art. 42). În aşa fel, încălcarea

disciplinei militare sau a ordinii publice servesc drept bază de atragere a M la răspunderea

disciplinară. Prin încălcarea ordinii publice în sensul sus-indicat se înţelege încălcarea regulilor

de conduită în locurile publice, care, după gradul de pericol social, nu constituie o componenţă

de infracţiune. Mijlocul de constrângere în cazul tragerii M la răspundere disciplinară îl

constituie pedeapsa disciplinară. Pedeapsa disciplinară se consideră doar acea măsură de

constrângere, care este prevăzută de Regulamentul disciplinii militare în FA ale RM (principiul

legalităţii pedepsei disciplinare). Nu se consideră pedeapsă disciplinară acea pedeapsă, care nu

este prevăzută de acest regulament (de exemplu, obligarea de a repara prejudiciul material

cauzat, impunerea de a efectua careva lucrări, exerciţii fizice, maltratările etc.)

Printre măsurile de întărire a disciplinei militare un loc important îl are aplicarea pedepselor

disciplinare, categoriile şi modul de aplicare a cărora sunt strict reglementate de Regulamentul

disciplinii militare. Toate pedepsele disciplinare aplicate M reprezintă un sistem care include în

sine măsuri de constrângere disciplinară diferite după caracterul şi severitatea lor, cât şi după

subiecţii pasivi de aplicare (adică diferă şi după categoriile de M faţă de care ele se aplică).

Acest sistem diferenţiat asigură posibilitatea individualizării pedepselor disciplinare la aplicarea

lor faţă de fiecare M concret, ţinându-se cont de circumstanţele şi gravitatea delictului

disciplinar. În dependenţă de criteriile sus-indicate, pedepsele disciplinare se împart în

următoarele categorii: pedepse disciplinare aplicabile M în termen; pedepse disciplinare

70

aplicabile M prin contract (soldaţilor şi sergenţilor); pedepse disciplinare aplicabile ofiţerilor şi

generalilor.

M, în dependenţă de categorie şi gradul militar, li se pot aplica următoarele pedepse

disciplinare: observaţie, mustrare, mustrare aspră, neacordarea permisiei cuvenite din

amplasamentul unităţii, numirea peste rând de serviciu (cu excepţia serviciului de gardă şi de

alarmă) sau la munci de gospodărie, ţinerea la arest - de până la 10 zile, retrogradarea în funcţie,

retrogradarea cu un grad, eliberarea din funcţia ocupată.

Comandanţii (şefii), în dependenţă de funcţia ocupată, au drepturi diferite în aplicarea

pedepselor disciplinare.

O problemă aparte ridică aplicarea arestului disciplinar de către comandanţii militari.

Astfel, comandantul de companie are dreptul să aplice M pedeapsa ţinerii la arest - de până la

72 de ore (3 zile), comandantul de batalion - de până la 5 zile, comandantul de regiment - de

până la 7 zile, comandantul de brigadă - de până la 10 zile.

Pedepsirea disciplinară colectivă a M de către comandanţi este interzisă. Pedeapsa

disciplinară este individuală. Pentru ca persoanele care încalcă disciplina militară şi ordinea

publică să fie condamnate în colectiv, abaterile M, la decizia comandanţilor (şefilor), pot fi

examinate: ale soldaţilor - la adunarea efectivului; ale sergenţilor - la adunarea sergenţilor; ale

ofiţerilor - la adunarea ofiţerilor.

În afară de aceasta, abaterile comise de M prin contract pot fi examinate la consiliile de

onoare, la hotărârea comandanţilor (şefilor) UM (instituţiilor, instituţiilor de învăţământ militar)

în care există astfel de consilii, precum şi a şefilor acestora. Este interzisă examinarea abaterilor

la consiliul de onoare în paralel cu aplicarea de pedepse disciplinare pentru aceleaşi abateri.

Hotărârea privind demersul consiliului de onoare privitor la retrogradarea în funcţie sau la

retrogradare, exmatricularea din instituţia de învăţământ militar, trecerea în rezervă este emisă de

către comandantul (şeful) învestit cu acest drept, în termen de o lună de la data la care a primit

demersul.

Arestul este una dintre cele mai severe măsuri de influenţă şi se aplică, de regulă, când alte

măsuri nu dau rezultatul scontat. Ţinerea M prin contract la arest se aplică pentru tentativa de a

dispărea sau pentru refuzul de a prezenta documentele în caz de comitere de abateri, pentru

comportament amoral, beţie, huliganism şi alte încălcări. Arestul nu se aplică generalilor,

coloneilor şi comandanţilor de UM independente, indiferent de gradul militar şi nici femeilor

militari. Aplicarea pedepsei disciplinare M aflat în stare de ebrietate, precum şi darea de

explicaţii, se efectuează după dezalcoolizare. În acest caz M poate fi dus la arest sau în camera

pentru reţinuţii temporar pe un termen de până la 24 de ore, după care fapt se decide asupra

71

responsabilităţii lui. Modul de punere în execuţie a pedepsei disciplinare este strict reglementat

de Regulamentul disciplinii militare al FA. În acest caz, trebuie să se ţină cont de termenele de

prescripţie de punere în execuţie a pedepsei disciplinare.

2.2.3. Răspunderea penală a militarului

Tragerea la răspunderea penală a M se efectuează în conformitate cu CP RM. Răspunderea

penală a M pentru săvârşirea infracţiunilor de drept comun se aplică pe baze generale, de rând cu

alte persoane, în conformitate cu respectivele articole din CP. Răspunderea lor penală pentru IM

se efectuează în conformitate cu Cap. XVIII al PS a CP (IM). CP prevede şi pedepse specifice,

aplicabile doar M. Acestea sunt: retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de

calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat (art. 66 CP).

În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă,

instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retrage

condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare (clasificare) şi distincţiile de stat.

Gradul militar se conferă conform legilor şi Regulamentului satisfacerii SM de către soldaţi,

sergenţi, ofiţeri ai FA [74].

Conform Legii cu privire la distincţiile de stat nr.1123 din 30 iulie 1992, distincţiile de stat

ale RM sunt Ordinul Republicii, Ordinul Ştefan cel Mare, Ordinul de Onoare, Gloria Muncii,

Recunoştinţa Patriei şi medaliile Meritul Civic, Meritul Militar, Pentru Vitejie, Mihai Eminescu

şi Nicolae Testemiţanu etc.

Retragerea gradului militar este o sancţiune, aplicarea căreia logic presupune posesia acestui

grad militar şi, ca rezultat, poate fi aplicată doar M, persoanelor ce posedă grade militare în

virtutea statutului său special de M. Această sancţiune este prevăzută de majoritatea legislaţiilor

republicilor ex-unionale ca infracţiune complementară: CP FR (art. 48), CP al Kazahstanului

(art. 39), CP al Tadjikistanului (art. 51), CP al Azerbaijanului (art. 42), CP RM (art. 66) etc.

Specific pentru acestea este denumirea „retragerea gradului militar, a unui titlu special, a

gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat”, fapt ce denotă că doar sintagma

„retragerea gradului militar” se referă în exclusivitate doar la M, iar celelalte prevederi, sunt

aplicabile oricărei persoane, indiferent de statutul ei, dacă este posesorul „unui titlu special, a

gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat”.

Această sancţiune este unica pedeapsă penală special aplicabilă M, prevăzută în CP al

României (art. 67), ea însă fiind prezentă sub altă denumire „degradarea militară”, posedând

aceiaşi natură juridică ca şi primele - pedeapsă complementară [75].

72

Lista gradelor militare este specificată în actele normative. În RM, această listă se cuprinde

în Legea cu privire la statutul M.

Fiind o pedeapsă complementară, ea este la discreţia instanţei de judecată, dar aplicarea

acesteia este redusă la sancţiunile grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, ţinând cont

şi de persoana condamnatului. Spre deosebire de legislaţia RM, legiuitorul român a stabilit

obligaţia aplicării degradării militare în cazul comiterii de către inculpat a unei infracţiuni

sancţionate cu pedeapsă cu închisoarea mai mare de 10 ani, păstrând caracterul facultativ în

cazul pedepselor penale cu închisoarea încadrate în termenele de 5-10 ani (CP al României, art.

67) [76, p. 532].

Procedura executării acestei sancţiuni este prevăzută în CE RM art. 184-185, CE FR (art.

61), procedura fiind în mare parte asemănătoare. Astfel, conform prevederilor art. 184 al CE RM

[77], executarea pedepsei retragerii gradului militar, a titlului special, a gradului de calificare

(clasificare) şi a distincţiilor de stat se asigură de către oficiul de executare în a cărui rază

teritorială îşi desfăşoară activitatea sau îşi are domiciliul condamnatul. Conform art. 185 CE (1),

instanţa de judecată trimite hotărârea privind retragerea gradului militar, a titlului special, a

gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat şi dispoziţia de executare oficiului de

executare în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea sau îşi are domiciliul condamnatul,

iar (2), oficiul de executare trimite hotărârea judecătorească organului abilitat cu dreptul de a

dispune retragerea gradului militar, a titlului special, a gradului de calificare (clasificare) sau a

distincţiilor de stat. (3) Dacă persoana condamnată este M trecut în rezervă, oficiul de executare

trimite hotărârea organului administrativ-militar de la locul de evidenţă a militarului. (4) În cel

mult 2 luni, organul abilitat adoptă actul privind retragerea gradului militar, a titlului special, a

gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat şi îl remite, împreună cu hotărârea

judecătorească, oficiului de executare. (5) Oficiul de executare, în termen de 5 zile, informează

instanţa de judecată despre executarea hotărârii ei. (6) Oficiul de executare întreprinde măsurile

necesare privind lipsirea condamnatului de drepturile şi înlesnirile acordate în legătură cu

deţinerea gradului, a titlului sau a distincţiei ce i s-au retras.

Referindu-ne la alte state europene, putem aduce, ca exemplu, CJM al Franţei, care conţine

unele prevederi la capitolul dat, însă cu serioase tangenţe în materia răspunderii disciplinare,

ceea ce face destul de anevoioasă delimitarea răspunderii strict-penale şi celei disciplinare, în

vederea ulterioarei caracterizări. Dacă instanţa de judecată a dispus retragerea gradului militar, a

unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat, în calitate de

pedeapsă complementară, după intrarea în vigoare a sentinţei, printr-o sesizare, aduce aceasta la

cunoştinţa organului care a conferit condamnatului gradul, titlul sau distincţia de stat respectivă,

73

anexând şi copia sentinţei. Organul competent va efectua modificările necesare în documentele

de conferire a gradului, titlului sau distincţiei şi va lua măsurile de privare de dreptul de purtare

şi de înlesnirile pe care le acordă aceste grade, titluri sau distincţii, informând despre executare

instanţa.

Dacă sentinţa de condamnare este anulată pe căile ordinare şi extraordinare de atac, instanţa

este obligată să sesizeze organul competent şi să expedieze pe adresa acestuia copia hotărârii de

anulare a sentinţei. CP RM (art. 69) mai prevedea, ca pedeapsă principală, care putea fi aplicată

doar M în termen - trimiterea într-o UM disciplinară, care a fost exclusă prin Legea nr. 53-XVI

din 13 martie 2008 (MO, 13.05.2008, nr. 84-85). UM disciplinară era denumirea care a înlocuit

sintagma batalion disciplinar din CP (Legea în redacţia anului 1961). Aceasta este o UM

deosebită în care, în baza aplicării statutelor militare, se creează condiţii speciale de executare a

pedepsei pentru condamnaţii M în termen. Condamnaţii trimişi să ispăşească pedeapsa într-o UM

disciplinară îşi păstrau statutul de M, purtau uniforma militară şi erau asiguraţi cu hrană conform

normelor stabilite în FA. Trimiterea în aceste instituţii nu se aplica faţă de cei care n-au făcut SM

în termen, cu condiţia că aceste persoane nu au executat anterior o pedeapsă privativă de

libertate.

Trimiterea într-o UM disciplinară era o pedeapsă principală şi se aplica de către instanţă

numai M în termen şi persoanelor similare lor, cum ar fi cursanţii instituţiilor militare pentru

infracţiunile săvârşite în timpul studiilor. Sancţiunea dată era cunoscută legislaţiei autohtone

precedente cu unele modificări minore.

Cu părere de rău, Guvernul RM, în loc să ia măsuri pentru a forma această UM disciplinară,

care dădea posibilitatea individualizării judiciare a pedepselor M în termen, ferindu-i pe M în

termen, de infractorii de drept comun, de la care dânşii ar fi „împrumutat” deprinderi

infracţionale mai vaste, în vederea comiterii infracţiunilor grave, dacă ar fi fost trimişi în

închisori, a înaintat propunerea de a exclude această formă de pedeapsă din lista pedepselor

penale şi Parlamentul RM cu „succes” a îndeplinit această propunere prin Legea nr. 53-XVI din

13 martie 2008.

Astfel, legiuitorul, în loc să diversifice tipurile de pedepse aplicabile M, pentru o mai bună

individualizare judiciară a acestora, ceea ce a fost propus de autor anterior [78, p. 4], în prezent

în genere a exclus această pedeapsă din lista pedepselor penale, prevăzute în art. 62 CP. Spre

deosebire de RM, această pedeapsă se aplică şi în prezent în mai multe ţări.

Astfel de prevederi se conţin în CP al Tadjikistanului - art. 56 - însă sub denumirea

„Întreţinerea într-o UM disciplinară”, similar procedează legiuitorul kazah. CP al Azerbaijanului,

de asemenea, în art. 54, prevede această pedeapsă. Este de menţionat că această pedeapsă este

74

prevăzută doar de legislaţiile ex-sovietice. Prevederile abordate sunt în mare parte similare, iar

diferenţele sunt minime.

Sunt unele deosebiri în ceea ce ţine de calitatea persoanelor ce pot fi sancţionate. Dacă

legislaţia penală a RM prevedea aplicarea acesteia doar M în termen, atunci CP FR (art. 55)

prevede posibilitatea aplicării acestei pedepse M în termen, M ce satisfac SM în bază de contract

şi fac parte din efectivul de soldaţi ori sergenţi (celelalte efective nu se încadrează categoriei

date). În mod similar tratează această problemă şi legiuitorul Kazahstanului şi alte legislaţii ex-

sovietice.

Procedura ispăşirii pedepsei date era specificată în art. 204-213 CE RM şi Regulamentul UM

disciplinare a FA ale RM.

Pedeapsa închisorii aplicată M se execută conform regulilor generale. Conform prevederilor

art. 90 CP, condamnarea la pedeapsa închisorii pe un termen de până la 7 ani pentru infracţiunile

din imprudenţă, şi până la 5 ani, pentru infracţiunile intenţionate, poate fi dispusă cu suspendarea

condiţionată executării pedepsei, ţinându-se cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui

vinovat. Deoarece, din dispoziţia art. 90 CP nu reiese nici o restricţie cu privire la categoriile

subiecţilor răspunderii penale, considerăm că aceste prevederi legale sunt aplicabile şi M, atât

celor în termen sau cu termen redus, cât şi celor pe contract. În astfel de împrejurări, faţă de M

condamnaţi, pot fi aplicate toate elementele probaţiunii sentenţiale: supravegherea, asistenţa şi

concilierea [79, p. 13-18].

În cazul aplicării elementelor probaţiunii, este foarte important de a respecta principiile de

bază ale probaţiunii: principiul intervenţiei oportune, principiul normalizării, principiul ajutorului

imediat, principiul apropierii, principiul continuităţii, principiul coordonării şi principiul minimei

intervenţii [80, p. 13-14]. În art. 90 CP, o condiţie de aplicare a condamnării cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei era repararea prejudiciului material până la pronunţarea

sentinţei. Ne-am pronunţat împotriva acestor limitări legale, deoarece în aşa împrejurări se

încalcă principiul prezumţiei nevinovăţiei, inculpatul fiind impus, prin asemenea prevederi

legale, de facto, să recunoască vina sa în comiterea infracţiunii imputate lui. Am propus

excluderea din art. 90 CP a unor asemenea prevederi legale, pentru a racorda legislaţia RM cu

prevederile documentelor internaţionale şi, în special, cu art. 6 CoEDO, cu privire la dreptul la

un proces echitabil [81, p. 3], iar Parlamentul a operat asemenea modificări legale.

În timp de război executarea sentinţei de condamnare la închisoare a unui M sau a unui supus

M, care urmează a fi încorporat sau mobilizat, poate fi amânată de către instanţa judecătorească

până la terminarea operaţiilor militare, condamnatul fiind trimis în armata de operaţii. În

asemenea cazuri instanţa poate să amâne şi executarea pedepselor complementare. Dacă

75

condamnatul, trimis în armata de operaţii, se va dovedi a fi un apărător dârz al Patriei, atunci, la

cererea comandamentului militar respectiv, instanţa îl poate absolvi de pedeapsă sau îi poate

înlocui pedeapsa cu alta mai blândă. Nemilitarii, care au participat cu acte de instigare,

complicitate sau de organizare la IM, urmează a fi traşi la răspunderea penală în corespundere cu

prevederile PG şi Cap. XVIII “IM” al PS a CP.

Conform prevederilor art. 67 alin. (1) CP cu modificările operate prin Legea nr. 53-XVI din

13 martie 2008 (publicată în MO din 13.05.2008, nr. 84-85), în cazul M în termen şi M cu

termen redus, poate fi aplicată şi pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii, cu

excepţia M pe contract (art. 67 alin. (4) CP). Conform prevederilor alin. (6) al acestui articol, M

în termen şi M cu termen redus, condamnaţi la muncă neremunerată în folosul comunităţii,

execută această pedeapsă în UM, pe un termen de la 60 ore până la 240 ore, şi este executată în

afara SM (art. 67 alin. (1) CP), de la 2 la 4 ore pe zi (art. 67 alin. (2) CP).

Considerăm binevenită această completare a categoriilor de pedepse, indicate în art. 62 CP,

expunându-ne de nenumărate ori în favoarea aplicării acesteia faţă de M, care este o pedeapsă

foarte umană, alternativă pedepsei închisorii şi poate fi executată de către M atât pe teritoriul

dislocaţiei UM propriu-zise, cât şi în gospodăriile auxiliare ale acestora [78, p. 4]. În cazul

aplicării pedepsei cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, ca pedeapsă penală, faţă de M,

instanţa de judecată trebuie să ţină cont de circumstanţele reale şi personale ale făptuitorului,

gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, circumstanţele în care a fost săvârşită infracţiunea

(locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, modul şi metodele folosite, caracterul acţiunilor sau

inacţiunilor făptuitorului etc.) [82, p. 11].

Pentru a constata aceste împrejurări, un rol important îl are întocmirea rapoartelor de anchetă

socială (rapoartele sociale sau rapoartele prealabile sentinţei), întocmite de către consilierii de

probaţiune, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, în care se

conţin informaţii importante cu privire la persoană inculpată, cum sunt antecedentele sociale sau

familia, situaţia şcolară, experienţa în materie de educaţie, atitudinea făptuitorului faţă de

infracţiune şi circumstanţele ei, date referitoare la riscul de recidivă, respectiv la oportunitatea

aplicării unei pedepse neprivative de libertate etc. Rapoartele au un caracter consultativ, în sensul

că instanţele de judecată nu sunt obligate să ţină cont de informaţiile furnizate şi, în special, de

eventualele propuneri formulate [83, p. 35, 53]. La aplicarea pedepsei muncii neremunerate în

folosul comunităţii, se cere acceptarea inculpatului la aplicarea unei asemenea pedepse faţă de

dânsul. În aşa mod s-a expus şi CSJ: „Sancţiunile şi măsurile comunitare necesită cooperarea

acestuia (a inculpatului /n. a./) pentru a-şi atinge scopurile, de aceea munca neremunerată în

76

folosul comunităţii poate fi aplicată doar persoanelor care acceptă să execute o asemenea

pedeapsă” [84].

Pentru individualizarea pedepsei subiecţilor infracţiunilor în general şi a IM, în care victime

sunt persoanele fizice, în special, considerăm că un rol important trebuie să-l aibă medierea, în

procesul căreia, un rol activ îl are victima, locul căreia, în procedura penală generală, îl

reprezintă, la individualizarea pedepsei penale, organele acuzării de stat. În ce priveşte

reglementarea instituţiei medierii în cauzele penale de către organismele regionale, cum ar fi

Consiliul Europei, drept exemplu poate servi Recomandarea nr. 19 (99) a Comitetului de

Miniştri către statele membre cu privire la medierea în cauzele penale (adoptată de Comitetul de

Miniştri al Consiliului Europei la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69 întâlnire a reprezentanţilor

miniştrilor), care a recomandat de a fi recunoscut interesul legitim al victimelor de a avea un

cuvânt de spus în rezolvarea consecinţelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul şi de a

obţine scuze şi compensaţii [85, p. 47-48].

Cu toate că medierea - ca instituţie legală, încă nu are o reglementare bine determinată de

către legiuitor, totuşi considerăm că unele elemente ale ei se conţin în prevederile art. 109 CP şi

art. 276 alin. (5) CPP. Reieşind din prevedrile legale invocate, considerăm că împăcarea, ca un

rezultat logic al medierii, poate avea loc între inculpat şi partea vătămată atât în cazul când

ultima este persoană fizică, cât şi persoană juridică [86, p. 91-94]. De către IRP, cu aportul activ

şi al autorului tezei, a fost elaborat Proiectul Legii cu privire la medierea în cauzele penale [87].

Restricţii în SM. Unele legislaţii penale prevăd ca pedeapsă penală distinctă pentru M fixarea

unor restricţii în SM. CP RM nu conţine prevederi referitoare la pedeapsa dată, aceasta lipsind şi

în vechea legislaţie.

CP FR (art. 51), CP al Kazahstanului (art. 44), CP al Tadjikistanului (art. 53) prevăd această

pedeapsă. Mai mult ca atât, o interpretează univoc, cu diferenţe neesenţiale de caracter formal.

Din art. 51 CP FR reiese că restricţiile în SM sunt aplicate faţă de M ce satisfac SM în bază de

contract în cazurile prevăzute de PS a CP, pentru săvârşirea infracţiunilor contra SM, precum şi

M ce satisface SM în bază de contract în locul muncii corecţionale, prevăzute de articolele

corespunzătoare al PS a CP. Deci astfel de sancţiune este aplicată în două cazuri: 1) pentru

infracţiunile prevăzute de PS a CP, pentru săvârşirea infracţiunilor contra SM; 2) în locul muncii

corecţionale.

Pentru acest caz este necesară fuziunea unor circumstanţe: 1) statutul special al

condamnatului - militar încadrat în bază de contract; 2) prezenţa sancţiunii de muncă

corecţională în sancţiunea articolului din PS a CP; 3) preferinţa instanţei de a aplica lucrul

corecţional - ca pedeapsă pentru infracţiunea comisă.

77

Totodată, menţionăm că munca neremunerată în folosul comunităţii conform art. 67 alin. (4)

CP RM, nu se aplică ca sancţiune M prin contract. Esenţa acestei sancţiuni prezintă unele efecte

juridice nefavorabile ce acţionează asupra M. Acestea se manifestă într-o anumită perioadă

stabilită de instanţă în dependenţă de infracţiunea comisă încadrându-se, însă, limitelor 3 luni - 2

ani. Acest termen este acelaşi pentru FR (art. 51 CP), Kazahstan (art. 44 CP), Tadjikistan (art. 53

CP).

Restricţiile în serviciu militar ca pedeapsă penală, constau în: 1) reţinerea lunară din sursele

materiale de existenţă a M a unei sume băneşti. Volumul reţinerii este tratat diferit, legiuitorul

rus şi kazah menţionează doar limita maximă, ce nu depăşeşte 20%, CP al Azerbaijanului - 5%.

Această pedeapsă este mai severă în Tadjikistan, legiuitorul tadjik specificând cuantumul

reţinerilor de la 20% până la 50 %, instituind astfel cea mai severă reţinere bănească - ca element

al restricţiilor în SM; 2) imposibilitatea avansării în SM şi grad; 3) neincluderea perioadei de

ispăşire a sancţiunii date în termenul SM necesar avansării în grad.

2.3. Infracţiunea militară: noţiune, trăsături definitorii, delimitare

2.3.1. Noţiunea infracţiunii militare şi caracteristicile ei

Printre valorile sociale fundamentale ocrotite de dreptul penal, un loc de seamă îl ocupă

capacitatea de apărare a ţării - garanţie importantă pentru atributele fundamentale ale statului -

unitatea, suveranitatea, independenţa şi indivizibilitatea acestuia. Capacitatea de apărare a ţării

este condiţionată de existenţa FA, de ordinea şi disciplina care trebuie să domine în cadrul

acestora, de îndeplinirea întocmai a îndatoririlor ce revin tuturor cetăţenilor în legătură cu

apărarea patriei şi, mai ales, a celor care fac parte ca M din FA.

Conform Legii cu privire la apărarea naţională (adoptată de Parlamentul RM la 25 iulie

2003, MO din 19.09.2003, nr. 200-203), FA ale RM sunt destinate apărării statului în caz de

agresiune armată, asigurării inviolabilităţii frontierelor şi a spaţiului aerian al acestuia.

Antrenarea FA în soluţionarea unor probleme ce nu ţin nemijlocit de asigurarea apărării statului

se efectuează exclusiv în temeiul HP, iar, în situaţii extreme, prin decretul Preşedintelui RM. FA

se compun din trupe regulate şi din rezervă de M instruiţi. Baza trupelor regulate o constituie

trupele de uscat, unităţile de apărare antiaeriană şi aviaţia militară. Rezerva se compune din

rezerva de categoria I (destinată completării suplimentare a trupelor regulate până la statul

timpului de război) şi din rezerva de categoria a II-a de unităţi şi subunităţi (destinate ducerii de

sine stătătoare a acţiunilor militare). Structura FA, efectivul, dotarea cu armament, asigurarea

financiară, tehnico-materială se determină de MA şi de Guvern, fiind aprobată de Parlament.

78

Dată fiind valoarea socială evidentă a capacităţii de apărare a statului, apar pe deplin

justificate prevenirea şi combaterea, prin mijloace de drept penal, a faptelor care pun în pericol

ori vatămă această valoare socială deosebit de importantă [6, p. 755]. Incriminând aceste fapte,

legiuitorul le-a inclus într-o categorie distinctă de infracţiuni sub denumirea de “IM”. Aceste

infracţiuni constituie conţinutul Cap. XVIII al PS a CP.

Noţiunea IM se conţine în Cap. IX al PG (art. 128 CP). În acest sens, Prin infracţiuni

militare se înţeleg infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de

îndeplinire a serviciului militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc serviciul militar prin

contract, în termen, cu termen redus sau ca rezervişti concentraţi ori mobilizaţi. Analizând

conţinutul art. 128 CP, am constatat următoarele: până în 2008, în această dispoziţie era inclusă

şi o categorie de persoane, care nu se mai considerau M şi deja nu mai exista un astfel de SM,

cum ar fi: “pregătirea militară obligatorie” şi persoana care “trece pregătirea militară

obligatorie”. Această sintagmă a fost inclusă în dispoziţia art. 128 CP din considerentele că Cap.

VI al Legii nr. 968 din 17 martie 1992 despre obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor RM [88],

prevedea un astfel de SM precum pregătirea militară obligatorie. De asemenea, în art. 15 al

acestei legi era stipulat că cetăţenii RM, de sex masculin, care au împlinit 18 ani, urmează să fie

încorporaţi în SM în termen sau pentru pregătire militară obligatorie. Cetăţenii care au absolvit

instituţii de învăţământ superior se încorporează pentru pregătire militară obligatorie. Legea nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei

[60], însă, a abrogat legea sus-indicată şi, în locul pregătirii militare obligatorii, a introdus o nouă

formă de satisfacere a SM obligatoriu de către cetăţenii care au absolvit instituţii de învăţământ

superior, stipulând că ei se încorporează în SM cu termen redus.

Ne-am expus în mai multe rânduri în vederea aducerii în conformitate cu legislaţia în

vigoare a art. 128 CP şi abea în 2008 Parlamentul a operat modificările de rigoare.

De asemenea art. 128 CP indica că subiecţi ai IM pot fi şi persoanele care sunt chemate la

concentrări. Am considerat că şi această sintagmă nu este completă, deoarece, potrivit art. 4 alin.

(2) al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea

Patriei, în categoriile subiecţilor IM se includ nu doar persoanele care sunt chemate la

concentrări, ci şi cele care satisfac SM fiind mobilizaţi (spre exemplu, în caz de conflict militar,

de război etc.). Ne-am expus de mai multe ori cu privire la modificarea acestui articol, şi, în

sfârşit, art. 128 alin. (1) a fost modificat prin LP53-XVI din 13.03.08 (publicată în MO din

13.05.2008, nr. 84-85, art. 290).

În acest context, considerăm că legiuitorul, încă din anul 2002, trebuia să prevadă în art. 128

alin. (1) CP următoarea formulare: IM constituie infracţiunile, prevăzute de prezentul cod,

79

contra modului stabilit de îndeplinire a SM, săvârşite de persoanele care îndeplinesc SM în

termen, cu termen redus sau în bază de contract, învaţă în instituţiile militare de

învăţământ sau sunt chemate la concentrări sau mobilizare. Totuşi, considerăm că nici

această definiţie a IM nu redă, pe deplin, conţinutul, esenţa şi specificul IM. În continuare, vom

analiza esenţa şi conţinutul IM sub mai multe aspecte, pentru a scoate în evidenţă acele

particularităţi şi semne specifice ale IM, care ne-ar da posibilitate să definim IM conform tuturor

semnelor şi calităţilor ei specifice. La definirea noţiunii de IM şi elucidarea semnelor ei

specifice, caracteristice, susţinem că este necesar a se ţine cont de caracteristicile generale ale

infracţiunii. Conform art. 14 CP „infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă,

prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală”.

Din cele consemnate, concluzionăm că semnele generale ale IM sunt identice cu cele ale

infracţiunii în general: 1. Infracţiunea militară este o faptă prejudiciabilă (acţiune sau inacţiune)

contra disciplinei militare şi ordinii stabilite de îndeplinire a SM (fapta prejudiciabilă); 2. IM

sunt prevăzute şi pedepsite conform CP, Cap. XVIII al PS (art. 364-393 CP), iar aplicarea

pedepselor se face conform regulilor generale de aplicare a pedepselor penale, prevăzute în PG a

CP şi limitele sancţiunilor prevăzute în Cap. XVIII al PS a CP; 3. IM sunt nişte fapte penale,

săvârşite cu vinovăţie (intenţionat sau din imprudenţă); 4. IM sunt pasibile de pedeapsa penală,

prevăzută în sancţiunile art. 364-392 ale Cap. XVIII al PS a CP, care se aplică conform regulilor

generale de aplicare a pedepselor penale, prevăzute în PG a CP.

Totuşi, ne rezervăm opinia precum că IM sunt o categorie specială, deosebită de infracţiuni,

cu elemente şi trăsături specifice numai ei, care o delimitează de orice altă categorie de

infracţiuni din PS a CP. Ca infracţiuni ce fac parte dintr-o categorie distinctă, IM prezintă o serie

de trăsături caracteristice comune [89, p. 45]. Astfel, în noţiunea IM legiuitorul a inclus două

criterii specifice doar IM: 1. Caracterul deosebit al faptei infracţionale: fapta penală este

îndreptată contra disciplinei militare şi ordinii stabilite de satisfacere a SM; 2. Subiectul

deosebit, special al tuturor IM: M sau persoanele care au statut de M.

Pentru existenţa IM este strict necesară prezenţa ambelor criterii. În cazul în care lipseşte

vreuna din cerinţele menţionate, fapta nu va constitui nici într-un caz IM. Mai mult ca atât, în

unele cazuri, când făptuitorul nu întruneşte calitatea de M, fapta săvârşită nu va constitui

componenţă de infracţiune în general, din motivul că fapta nu întruneşte elementele constitutive

ale componenţei de infracţiune (spre exemplu, neexecutarea ordinului şefului militar de către o

persoană civilă care lucrează în UM conform contractului individual de muncă, nu va constitui

infracţiunea de neexecutare a ordinului şefului militar, prevăzută de art. 364 CP). Excepţie de la

80

această regulă o face legiuitorul în art. 289-391 CP, fapt pe care îl considerăm incorect şi

propunem excluderea acestor componenţe de infracţiune din sistemul IM.

În asemenea mod, în cazul absenţei altui criteriu obligatoriu al IM, când fapta penală nu este

îndreptată contra disciplinii militare şi ordinii stabilite de satisfacere a SM, nu va fi prezentă o

IM, chiar şi dacă făptuitorul are calitatea de M (spre exemplu, în cazul când un M se eschivează

de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor, nu poate fi constatată o IM, ci o

infracţiune de tip comun, prevăzută de art. 202 CP).

Caracterul specific al IM, deci, constă atât în specificul subiectului ei (M), cât şi a obiectului

ei de atentare (ordinea stabilită de satisfacere a SM şi disciplina militară). Doar reieşind din

particularităţile subiectului şi obiectului IM, se poate direcţiona limita dintre IM şi toate

celelalte infracţiuni de tip comun.

În unele componenţe ale IM atentatul la disciplina militară şi ordinea stabilită de satisfacere a

SM este direct legată de executarea obligaţiunilor SM (spre exemplu, neexecutarea ordinului

superiorului militar de către subaltern (art. 364 CP), încălcarea regulilor statutare de exercitare a

serviciului de gardă şi alte SM speciale (art. 374-377 CP) etc.). Sunt, însă, şi aşa IM, în procesul

cărora atentarea la disciplina militară şi la ordinea stabilită de satisfacere a SM, nu este

nemijlocit legată de îndeplinirea obligaţiunilor SM (spre exemplu, distrugerea sau deteriorarea

intenţionată sau din imprudenţă a patrimoniului militar (art. 379-380 CP), jefuirea celor căzuţi pe

câmpul de luptă (art. 389 CP).

Constând în încălcarea disciplinii militare şi în încălcarea ordinii stabilite de satisfacere a

SM, IM, în consecinţă, reprezintă în sine atentarea la capacitatea de luptă a FA ale RM [26, p.

148-149].

În ipoteza celor menţionate, considerăm că noţiunea IM, în art. 128 alin. (1) CP, trebuie să

aibă următoarea redacţie: prin „IM se înţeleg faptele prejudiciabile, prevăzute de Cap. XVIII al

CP, săvârşite cu vinovăţie în dauna disciplinii militare sau a ordinii stabilite de satisfacere a SM

de către persoanele care îndeplinesc SM în termen, cu termen redus sau în bază de contract,

învaţă în instituţiile militare sau sunt chemate la concentrări sau mobilizare, cât şi de către M

aflaţi în prizonierat”.

În baza analizei definiţiei şi conţinutului IM, se ajunge la concluzia că componenţa

infracţiunii militare îndeplineşte un cumul de funcţii, în special:

1. Este un mijloc de constatare şi de descriere a IM;

2. Serveşte drept bază de realizare a răspunderii penale, deoarece la răspunderea penală

pentru IM se trage persoana care a săvârşit o IM. Absenţa în acţiunile persoanei a tuturor

elementelor ce caracterizează IM exclude răspunderea penală pentru IM;

81

3. Componenţa IM serveşte drept bază de delimitare a infracţiunilor între ele (spre exemplu,

IM de infracţiunea de drept comun). Delimitarea se efectuează, în primul rând, după obiectul de

atentare. Infracţiunile, care au un obiect comun de atentare, se deosebesc între ele după latura

obiectivă (spre exemplu, neexecutarea ordinului şi opunerea de rezistenţă şefului). IM se pot

delimita între ele şi după latura subiectivă (abuzul de putere sau excesul de putere şi atitudinea

neglijentă faţă de serviciu). Ele se pot deosebi şi potrivit semnului subiectului infracţiunii (spre

exemplu, încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, dacă între ei nu există

relaţii de subordonare şi abuzul de putere; excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii;

atitudinea neglijentă faţă de serviciu);

4. Componenţa IM serveşte drept temei de încadrare juridică a infracţiunilor. Aprecierea

juridică corectă a faptei săvârşite (calificarea infracţiunii) este posibilă, doar în cazurile când sunt

folosite noţiunea şi conţinutul unei infracţiuni concrete [30, p. 8].

Majoritatea IM sunt formate prin intermediul unor dispoziţii de blanchetă. Adică, conţinutul

oricărei IM poate fi înţeles doar prin intermediul analizei şi studiului anumitor norme juridice-

militare, pentru încălcarea cărora este prevăzută răspunderea penală. Spre exemplu, fără

adresarea la Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM [63], este

imposibil de stabilit caracterul încălcărilor cerinţelor şi regulilor serviciului în gardă şi

consecinţele survenite etc.

Specificul conţinutului vinovăţiei IM constă în faptul că ea reflectă natura militară a acestor

infracţiuni. Făptuitorul are atitudine nu pur şi simplu faţă de o faptă prejudiciabilă de tip general

şi consecinţele ei, ci faţă de fapta prejudiciabilă, care formează încălcarea ordinii stabilite de

satisfacere a SM şi faţă de consecinţele prejudiciabile survenite, care se exprimă prin cauzarea de

daune capacităţii de luptă a UM, securităţii militare a statului.

Relaţiile sociale, legate de SM se împart în două grupuri:

a) generale (relaţiile sociale, legate de SM, subiectul cărora poate fi orice M);

b) speciale (relaţiile sociale, legate de SM, care se formează în anumite sfere ale activităţii de

SM; sunt legate de rezolvarea şi îndeplinirea anumitor sarcini speciale, iar subiecţii lor nu sunt

toţi M, ci anumite categorii de M). În opinia noastră, repartizarea relaţiilor sociale, legate de SM

în categorii (generale şi speciale) a servit la constituirea sistemului componenţelor IM în CP:

unele fapte încalcă relaţiile sociale, legate de SM generale, altele - relaţiile sociale, legate de SM

speciale [90].

La I-a categorie pot fi atribuite infracţiunile contra ordinii de subordonare şi a relaţiilor

statutare de comportare (neexecutarea intenţionată a ordinului; opunerea de rezistenţă şefului sau

constrângerea acestuia la încălcarea obligaţiilor de serviciu; insultarea militarului; ameninţarea

82

şefului; acte de violenţă săvârşite asupra şefului; încălcarea regulilor statutare cu privire la

relaţiile dintre M, dacă între ei nu există raporturi de subordonare), cât şi cele care atentează la

patrimoniul militar (distrugerea intenţionată sau din imprudenţă a patrimoniului militar).

La a II-a categorie se pot referi celelalte componenţe de IM: încălcarea regulilor statutare de

exercitare a serviciului de gardă şi alte SM speciale etc.

Cu referire la IM, care fac parte dintr-o categorie distinctă, se constată o serie de trăsături

distinctive comune. Obiectul juridic generic al IM îl constituie relaţiile sociale ce ţin de

capacitatea de apărare a ţării şi ordinea stabilită de satisfacere a SM, a pregătirii militare

obligatorii şi a concentrărilor. Valoarea socială a capacităţii de apărare a ţării şi ordinii stabilite

de satisfacere a SM are mai multe componenţe, care, la rândul lor, au caracter de valori sociale,

cum sunt: FA ale ţării, privite în existenţa lor fizică, în puterea lor de luptă; ordinea şi disciplina

militară; comportarea curajoasă a M pe câmpul de luptă; unitatea morală a populaţiei şi spiritul ei

de rezistenţă; atitudinea loială şi devotată a cetăţenilor faţă de obligaţiile privind apărarea ţării

[91, p. 404].

Fiecare dintre IM ori grupurile separate din cadrul categoriei IM, în afară de obiectul generic,

au un obiect juridic special de atentare. Obiectul juridic special reprezintă o concretizare,

particularizare a obiectului generic, raportat la fiecare infracţiune sau grup de infracţiuni

omogene în parte [92, p. 136]. Acesta constă în relaţiile sociale referitoare numai la una dintre

componentele capacităţii de apărare a ţării sau ordinii stabilite de satisfacere a SM, a pregătirii

militare şi a concentrărilor - ca valoare socială şi anume cea care este lezată în mod direct prin

săvârşirea infracţiunii (spre exemplu, ordinea şi disciplina militară, comportarea curajoasă a M

pe câmpul de luptă etc.). Obiectul juridic special al IM este diferit şi variat, în dependenţă de

specificul IM şi categoriile lor.

Existenţa unui obiect material nu constituie un aspect comun al IM. De regulă, infracţiunile

din această grupă nu au un obiect material, acesta fiind caracteristica obligatorie doar a unor IM

(spre exemplu, corpul persoanei în cazul încălcării regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre

M, dacă între ei nu există relaţii de subordonare; averea UM în cazul pierderii avutului militar,

distrugerii sau deteriorării intenţionate sau din imprudenţă a avutului militar etc.).

Latura obiectivă a IM se realizează, de regulă, prin acţiuni, iar în unele cazuri prin inacţiuni.

Prin acţiuni se săvârşesc IM ce privesc încălcări ale regulilor statutare cu privire la relaţiile

dintre M, dacă între ei nu există relaţii de subordonare, dezertarea, acte de violenţă asupra

populaţiei din zona operaţiilor militare, comportarea urâtă cu prizonierii de război, purtarea

ilegală a semnelor Crucii Roşii şi ale Semilunii Roşii şi abuzul de ele etc. Prin inacţiuni se

săvârşesc IM ce privesc pierderea avutului militar, refuzul de a acţiona cu arma etc.

83

Urmările (consecinţele prejudiciabile) ale acţiunii (inacţiunii) constau în starea de pericol

pentru capacitatea de apărare a ţării sau ordinea stabilită de satisfacere a SM, a pregătirii militare

şi a concentrărilor sau chiar într-o lezare efectivă a acesteia (spre exemplu, la încălcarea regulilor

statutare cu privire la relaţiile dintre M, dacă între ei nu există relaţii de subordonare se lezează

ordinea stabilită de satisfacere a SM şi integritatea corporală a M etc.).

Pentru unele IM sunt caracteristice şi unele semne subsidiare ale laturii obiective, cum ar fi:

timpul săvârşirii infracţiunii (timp de război), locul săvârşirii infracţiunii (câmpul de luptă),

mijloacele şi metodele (eschivarea M de la SM prin automutilare, simularea unei boli,

falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune) etc.

Una dintre cele mai controversate şi complicate probleme cu privire la IM este problema

stabilirii subiectului IM. Subiectul IM este special. Conform articolelor respective ale CP sunt

supuşi răspunderii penale pentru IM (adică subiecţi ai IM), M din organele AN, TC, TG, precum

şi persoanele, în privinţa cărora există indicaţii speciale în legislaţie. De asemenea, sunt subiecţi

ai IM rezerviştii în timpul concentrărilor, instrucţiunilor de luptă sau de probă. Sunt atribuiţi M

şi studenţii (cursanţii) instituţiilor de învăţământ militar din instituţii militare etc. O importanţă

deosebită pentru recunoaşterea persoanei ca subiect al IM o are începutul şi sfârşitul perioadei de

aflare a persoanei în SM, timpul în care persoana are statut de M. Depunerea jurământului

militar, în general, nu este o condiţie obligatorie pentru a recunoaşte persoana (M) ca subiect al

IM. În unele cazuri, ţinând cont de specificul SM (serviciu special), nedepunerea jurământului

militar de către persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de Cap. XVIII “IM” al CP, serveşte

drept temei de liberare a acestei persoane de răspundere penală pentru fapta săvârşită (cu

excepţia cazurilor când acţiunile ei vor întruni o componenţă de infracţiune cu caracter general).

La răspunderea penală pentru unele IM pot fi trase şi persoanele care se află în prizonierat.

Convenţia (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război, încheiată la 12 august 1949

la Geneva, indică că prizonierii de război vor fi supuşi legilor, regulamentelor şi ordinelor

generale în vigoare la FA ale puterii deţinătoare, care este autorizată să ia măsuri judiciare sau

disciplinare privind orice prizonier de război care a comis o infracţiune la aceste legi,

regulamente sau ordine generale [93, p. 88].

Unele IM, pe lângă calitatea de M al subiectului, mai cer existenţa unor calităţi suplimentare

(subiect special în cadrul IM), cum ar fi, spre exemplu, calitatea de şef sau persoană cu funcţie

de răspundere - în cazul infracţiunilor de serviciu (abuzul de putere, excesul de putere sau

inacţiunea la exercitarea puterii; atitudinea neglijentă faţă de serviciu). Participaţia la IM poate

avea loc în toate formele: coautorat, instigare, complicitate şi acte de organizare a IM.

84

Coautoratul la IM poate avea loc în cazul când două sau mai multe persoane, care au

calitatea specială prevăzută de lege (M, şefi sau persoane cu funcţie de răspundere, persoane din

serviciu de zi pe UM etc.), săvârşesc intenţionat, împreună şi în comun, una şi aceeaşi

infracţiune. Complici, instigatori sau organizatori ai IM pot fi orice persoane, care au calităţile

generale cerute de legea penală: vârsta, persoană fizică şi responsabilitatea.

Latura subiectivă - cele mai multe dintre IM sunt infracţiuni intenţionate. Intenţia, nefiind

calificată printr-un scop special indicat în dispoziţia articolului concret, poate fi atât directă, cât

şi indirectă (spre exemplu, încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, în timpul

satisfacerii SM, dacă între ei nu există raporturi de subordonare etc.). În cazul în care în

dispoziţia articolului respectiv se conţine un scop special, forma vinovăţiei este doar intenţia

directă (spre exemplu, dezertarea, în scopul eschivării de la SM etc.). Elementele constitutive ale

componenţei IM, participaţia la IM, cât şi pedeapsa pentru IM vor fi analizate mai desfăşurat în

capitolele următoare.

Dat fiind că unele din IM sunt infracţiuni comisive, elementul lor subiectiv poate îmbrăca şi

forma imprudenţei [6, p. 759] (neglijenţa criminală sau sineîncrederea exagerată). Din aceste

infracţiuni fac parte: distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a avutului militar, pierderea

avutului militar, atitudinea neglijentă faţă de serviciu etc.

Actele de pregătire şi tentativa. O mare parte a IM, fiind infracţiuni intenţionate, comisive,

sunt susceptibile de o desfăşurare în timp şi pe faze a activităţii prin care se realizează conţinutul

lor. În cazul în care făptuitorul a pregătit din timp mijloacele, schema, planul de săvârşire a

infracţiunii, însă nu a dovedit să treacă la realizarea infracţiunii propriu-zise, deoarece a fost

depistat şi reţinut, suntem în prezenţa unor acte de pregătire la săvârşirea infracţiunii (spre

exemplu, M, în scopul săvârşirii dezertării, a pregătit arma pentru a opune rezistenţă persoanelor

care ar încerca să-l reţină ori a falsificat actele personale pentru a-şi tăinui personalitatea, în

cazul dezertării etc.). În cazul când actele de pregătire întrunesc în sine componenţe de

infracţiuni distincte, acţiunile făptuitorului pot fi calificate după regulile concursului de

infracţiuni (spre exemplu, fabricarea şi păstrarea ilegală a armelor (art. 290 CP) şi acte de

pregătire la infracţiunea de dezertare (art. 26, 371 CP).

Atunci când actele de pregătire pentru săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană sunt

săvârşite de o altă persoană, în vederea ajutării şi uşurării săvârşirii infracţiunii de către autor,

aceste acte devin acte de participaţie – acte de complicitate anterioară şi acţiunile acestei

persoane vor fi încadrate ca complicitate la IM săvârşită de autor (spre exemplu, A îi transmite

lui B, care este M, buletinul său de identitate şi alte mijloace pentru a înlesni dezertarea

ultimului şi acesta dezertează. Acţiunile lui A vor fi calificate ca complicitate la dezertare - art.

85

42, 371 CP). IM intenţionate, comisive pot avea şi forma tentativei, în cazul când făptuitorul a

început acţiunile infracţionale ce constituie latura obiectivă a infracţiunii, însă, din cauze

independente de voinţa făptuitorului, ele nu şi-au produs efectul (spre exemplu, în scopul

distrugerii avutului militar, făptuitorul a incendiat o maşină, însă acest avut n-a fost distrus

deoarece focul a fost imediat stins de către alţi M. În acest caz, acţiunile făptuitorului vor fi

evaluate ca tentativă de distrugere intenţionată a patrimoniului militar (art. 27, 379 CP).

2.3.2. Delimitarea infracţiunilor militare de delictele disciplinare

Practica aplicării CP demonstrează că ideea penal-procesuală în privinţa institutelor de drept

militar-penal şi cel militar-disciplinar are multe delimitări şi asemănări. Această teză atinge, în

primul rând, o problemă importantă pentru teorie şi practică, în special, cu privire la criteriile

delimitării IM şi încălcării disciplinare. Este necesar de subliniat de la început o circumstanţă

destul de fundamentală: legislaţia anterioară despre IM (atât prerevoluţionară, cât şi sovietică),

admitea recunoaşterea infracţiunii, posedând indiciile infracţiunii, ca un delict disciplinar, cu

condiţia stabilirii circumstanţelor care atenuează răspunderea.

Astfel, CP, în redacţia Legii din 1961, prevedea în mai multe articole din Cap. XII al PS

„IM” faptele prevăzute de CP ca IM, dacă au fost comise cu circumstanţe atenuante, se consideră

delicte disciplinare şi se pedepsesc conform Statutului disciplinar al FA ale RM. Astfel în art.

240 CP, în redacţia Legii din 1961, neexecutarea ordinului, în alin. (2) stipula „aceeaşi faptă,

săvârşită cu circumstanţe atenuante, se pedepseşte conform Statutului disciplinar al FA ale RM”.

Asemenea prevederi se conţineau în 10 articole ale acestui capitol. Însă CP actuale, inclusiv al

RM, bielorus, rus, cât şi alte CP ale statelor ex-sovietice de acum nu mai prevăd o asemenea

posibilitate.

În asemenea împrejurări, examinarea întrebării despre delimitarea IM de delictele

disciplinare, nu numai că capătă interes teoretic, dar şi necesită o elucidare rapidă de către

aplicatorii legii. Definirea noţiunii IM, după cum a fost relatat mai sus, este dată în art. 128 CP.

Noţiunea IM include trei particularităţi de bază:

1. Caracterul deosebit al obiectului infracţiunii – ordinea stabilită de satisfacere a SM;

2. Subiectul deosebit al infracţiunii – M sau supusul militar în timpul efectuării concentrărilor şi

instrucţiunilor militare;

3. Amplasarea deosebită a articolelor, care prevăd răspunderea pentru IM – Cap. XVIII al PS a

CP. Numai cumularea acestor particularităţi permite de considerat IM.

În norma sus-numită s-a păstrat modul de abordare anterior a examinării particularităţilor IM

prin indicarea la specificul obiectului şi subiectului infracţiunii, încadrarea infracţiunilor într-un

86

capitol aparte al CP. Aceasta este determinată de faptul, că nu orice încălcare a ordinii de

satisfacere a SM de către M se cuprinde în Cap. XVIII al PS a CP. De exemplu, sustragerea

patrimoniului militar de către M în a cărui administrare se află, se califică ca infracţiune general

penală, cu toate că are specific militar. Doar în mare măsură orice infracţiune săvârşită de un M

în consecinţă se răsfrânge negativ asupra stării ordinii de drept militare şi a disciplinei în unitate

sau subunitate. Ordinea de drept militară presupune: existenţa normelor de drept, care

reglementează relaţiile sociale, apărute în legătură cu satisfacerea SM; respectarea acestor

norme, adică executarea întocmai de către M a obligaţiunilor lor.

Art. 1 al Regulamentului Disciplinii militare defineşte disciplina militară ca o respectare

strictă şi întocmai, de către toţi M a ordinii şi regulilor reglementate de legislaţia RM şi de

regulamentele militare. Disciplina militară însărcinează M cu diferite obligaţiuni: să respecte

strict CRM şi alte acte normative ale RM, cerinţele jurământului militar şi regulamentelor

militare, să îndeplinească ordinele comandanţilor (şefilor) necondiţionat, exact şi în termen etc.

Nerespectarea oricărei dintre aceste obligaţiuni poate crea o IM sau alta (de exemplu,

neîndeplinirea ordinului, pierderea patrimoniului militar). Cu toate acestea, nu orice încălcare de

către M a ordinii stabilite de satisfacere a SM, a disciplinei militare se consideră IM. Încălcările

nesemnificative, după caracterul şi pericolul lor social (prejudiciabilitate) se califică ca încălcări

disciplinare, săvârşirea cărora atrag răspunderea în ordinea prevăzută de Regulamentul

disciplinei militare.

Orice executare neglijentă sau nepăsătore a obligaţiunilor SM, abaterile neînsemnate de la

ordinea militară severă, de asemenea, duc la slăbirea disciplinei şi capacităţii de luptă a UM.

În ce constă atunci deosebirea principală dintre încălcarea disciplinară şi IM?

Pe lângă cele trei particularităţi numite mai sus, noţiunea de IM, ca şi cea general penală,

include alte particularităţi principale: pericol social, ilegalitatea penală, vinovăţia, pedepsirea.

La baza cercetării categoriei IM stă principiul derivării particularităţilor ei de la proprietăţile

infracţiunii în întregime. Regula dată se bazează pe dialectica raportului dintre general şi special,

primar şi secundar. Cu toate acestea, specificul SM umple particularităţile indicate cu un conţinut

deosebit, „M”.

Reieşind din acest principiu, IM se deosebesc de încălcările disciplinare militare în acelaşi

mod, cum se deosebeşte noţiunea generală de infracţiune de noţiunea de contravenţie sau

încălcare disciplinară. Cu alte cuvinte, IM şi încălcările disciplinare ale M reprezintă în sine o

diversitate de fapte ilicite militare. Esenţa lor este una şi aceiaşi: – încălcarea ordinii stabilite de

satisfacere a SM. Totuşi, unele încălcări militare, după caracterul şi gradul pericolului social

(prejudiciabil), reprezintă infracţiuni, altele – încălcări disciplinare.

87

IM totdeauna dispun de un grad mai înalt de pericol social (prejudiciabil), decât încălcările

disciplinare. După particularităţile lor exterioare şi interioare, ele adeseori coincid în parte. De

exemplu, încălcarea regulilor de patrulare, în urma cărora au survenit consecinţe, pentru

prevenirea cărora a fost numită această patrulă, constituie IM, iar fără consecinţele stipulate

expres în lege – încălcare disciplinară.

În practică, deseori, apar dificultăţi la delimitarea IM de încălcările disciplinare

asemănătoare. Criteriile de bază de delimitare sunt tipul (caracterul) ilegalităţii şi pericolul social

(prejudiciabil), adică criteriul formal şi material. Poate fi recunoscută IM doar fapta ilegal-

penală, adică cea prevăzută în Cap. XVIII al PS a CP. Lista infracţiunilor, recunoscute ca IM,

este exhaustivă şi se determină de normele capitolului sus-indicat. Rezolvarea problemei despre

caracterul infracţional al faptei în acest caz, depinde de modalitatea de descriere în lege a

particularităţilor infracţiunii: dacă în articolele Cap. XVIII al PS a CP sunt indicate exact

particularităţile definite (concrete) ale infracţiunii, atunci determinarea caracterului infracţional

al faptei, ca de obicei nu întâmpină greutăţi. Aşadar, excesul de putere de către şef, însoţit de

violenţă (art. 370 CP), nu întâmpină dificultăţi la determinarea caracterului infracţional al faptei.

La stabilirea în cele săvârşite a tuturor particularităţilor concrete descrise într-o normă sau

alta a Cap. XVIII al PS a CP, fapta dată urmează a fi atribuită la IM. Cu toate acestea, în unele

norme separate, IM nu se caracterizează prin particularităţi strict determinate, ci prin aşa

numitele particularităţi de apreciere. În asemenea cazuri este dificil de delimitat IM de încălcare.

De exemplu, în art. 367 CP „Ameninţarea şefului,” în calitate de particularitate constructivă se

indică: „Ameninţarea şefului cu moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu

bătaia în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de SM”, însă nu se indică, ce intensitate trebuie să

aibă bătaia, dacă se cuprind şi vătămările corporale neînsemnate etc.?

În asemenea structuri de norme, un criteriu de delimitare a IM de încălcarea disciplinară este

necesar de considerat ilegalitatea. Aceasta înseamnă, că dacă ameninţarea va fi stabilită de către

judecată sau de organul de urmărire penală ca nereală, atunci nu va exista componenţa de

infracţiune, pe când încălcarea disciplinară nici formal nu cade sub indicele infracţiunii. În

practică este posibilă situaţia, când încălcarea militară, cu toate că conţine indiciile faptei

descrise în Cap. XVIII al PS a CP, nu prezintă în sine o infracţiune, ci o încălcare disciplinară. În

conformitate cu art. 14 alin. (2) CP, nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi,

formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă,

nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. Lipsită de importanţă se consideră fapta, care

nu a pricinuit şi care, după conţinutul şi orientarea ei, nu putea să pricinuiască daună

considerabilă intereselor protejate de legislaţia penală. Asemenea faptă, în cazurile prevăzute de

88

lege, poate să atragă după sine aplicarea măsurilor administrative sau, în cazul nostru, a

sancţiunii disciplinare.

În calitate de exemplu se poate face referire la art. 381 CP „Risipirea sau pierderea

patrimoniului militar”: Comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă de către un M a

echipamentului care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală, precum şi pierderea sau

deteriorarea acestor obiecte în urma încălcării regulilor de păstrare, cât şi pierderea sau

deteriorarea, în urma încălcării regulilor de păstrare, a armelor, muniţiilor, a mijloacelor de

locomoţie, a obiectelor de aprovizionare tehnică sau a unui alt patrimoniu militar, încredinţat

spre a fi folosit în timpul serviciului. Astfel, în conformitate cu articolul numit, pierderea

armelor, muniţiilor, tehnicii militare sau altui patrimoniu militar, încredinţate pentru

întrebuinţarea în serviciu, indiferent de urmări (în structura articolului lipsesc aşa indicii, ca

pricinuirea daunei esenţiale, considerabile sau alte urmări grave), constituie componenţa de

infracţiune. Ca temei pentru aplicarea alin. (2) art. 14 CP, pentru determinarea componenţei de

infracţiune la articolul dat, va fi însemnătatea mică a faptei, excluzând gradul criminal al

pericolului ei social. Totodată ea (fapta), reieşind din analiza textuală a alin. (2) art. 14 CP, nu

trebuie să posede pericol social, caracteristic infracţiunii, nu trebuie să pricinuiască şi, după

conţinutul şi orientarea ei, nu putea să pricinuiască daună esenţială sau considerabilă intereselor

protejate de legea penală. În exemplul nostru, pierderea de către M a încărcătorului cu cartuşe,

desigur, va constitui componenţa de IM, iar a raniţei, sau a unei mănuşi, sau a unui ciorap etc. –

nu. Iată, deci, numai cu aceste condiţii obiective, delictul disciplinar, poate fi definit ca puţin

însemnat, adică lipsit de importanţă.

Particularităţile evidenţiate ale delictului disciplinar pot să se refere doar la obiectul şi la

latura obiectivă a faptei, dar nu şi la subiect. Însemnătatea mică (lipsa de importanţă) a

infracţiunii se determină prin particularităţile atât obiective, cât şi subiective. La determinarea

gradului mai mare sau mai mic al pericolului social (prejudiciabilităţii) al faptei, trebuie să se ia

în consideraţie totalitatea particularităţilor ei obiective şi subiective şi anume: caracterul însăşi al

delictului, survenirea sau lipsa consecinţelor prejudiciabile, caracterul unic sau sistematic al

încălcării, caracterul vinovăţiei, motivele şi scopurile, serviciul precedent impecabil, durata

serviciului şi alte particularităţi care caracterizează personalitatea vinovatului şi, de asemenea,

condiţiile concrete şi circumstanţa săvârşirii infracţiunii. Cu atât mai mult, noţiunea de grad

scăzut (lipsă de importanţă) al pericolului social (prejudiciabil) ale unor sau altor fapte şi

atribuirea lor la încălcări poate să se modifice în corespundere cu diferite condiţii, la FA, în

general, sau la unităţi şi subunităţi militare aparte.

89

Pentru păstrarea ordinii de drept militare, întărirea conducerii militare unice, nu importă cine

nu a îndeplinit ordinul: M tânăr, abia recrutat în FA, sau care termină SM, dacă a admis anterior

încălcarea disciplinei sau nu. Aceste circumstanţe trebuie să se ia în consideraţie la

individualizarea pedepsei sau la hotărârea întrebării despre eliberare de răspunderea penală, dar

nici într-un caz nu pentru aprecierea caracterului infracţional al faptei. Aceasta se referă şi la alte

componenţe ale IM: încălcarea regulilor de satisfacere a serviciului de alarmă (alin. (1) art. 375

CP) etc. Anumite probleme ridică aprecierea faptelor M la încălcarea regulilor de satisfacere a

aşa-numitor servicii speciale: de gardă, de menţinere a ordinii publice, de asigurare a securităţii

publice etc.

În practica judiciară veche nu se făcea legătură între existenţa componenţei de IM şi careva

consecinţe. În prezent, practica judiciară şi cea a organelor de urmărire penală, în totalitate,

corespunde prevederilor legale: indiferent de circumstanţele care atenuează răspunderea,

personalitatea infractorului şi de alţi factori subiectivi, neîndeplinirea de către M a ordinii şi

regulilor de efectuare a serviciilor speciale sus-indicate este recunoscută ca IM, dacă a dus la

consecinţele prejudiciabile prevăzute expres în lege. În comparaţie cu legislaţia penală militară

veche, ex-sovietică, care prevedea că faptele militare penale, săvârşite în circumstanţe atenuante,

se recunosc ca încălcări disciplinare şi se pedepsesc conform Regulamentului disciplinar militar,

legea penală actuală, în general, nu conţine astfel de prevederi şi, în prezent, săvârşirea acestor

fapte în prezenţa unor circumstanţe atenuante sau în lipsa lor, în orice caz, se consideră IM.

2.3.3. Fapta prevăzută de legislaţia militar-penală ce nu prezintă gradul prejudiciabil al

unei infracţiuni

Noţiunea IM, după cum s-a demonstrat, cuprinde cele mai importante şi esenţiale trăsături ale

infracţiunii în general. Ea indică că esenţa IM constă în dirijarea lor contra disciplinei militare şi

ordinii de satisfacere a SM, cât şi a capacităţii de luptă a FA. Din definiţia IM rezultă că pentru

tragerea la răspundere penală nu este de ajuns doar săvârşirea anumitor fapte (acţiuni sau

inacţiuni), care doar formal corespund criteriilor unei sau altei IM, ci este necesar ca aceste fapte

să fie prejudiciabile pentru capacitatea de luptă a FA şi pentru securitatea militară a statului.

Legislaţia penală admite posibilitatea săvârşirii unor fapte care formal conţin semnele unei

infracţiuni, dar care, în esenţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni şi, prin urmare,

nu atrag după sine măsuri de pedeapsă penală. Aşadar, conform art. 14 alin. (2) CP, nu constituie

infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de

CP, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

90

Din dispoziţiile normative exprese reiese că pentru a recunoaşte faptul că fapta săvârşită nu

are caracter prejudiciabil, este necesară prezenţa următoarelor criterii: a) importanţa vădit

scăzută a faptei; b) lipsa consecinţelor prejudiciabile.

Prezenţa doar a unui asemenea criteriu nu dă posibilitate de a înceta urmărirea penală pe

motivul că fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

Cu toate că noţiunea generală a infracţiunii şi noţiunea IM se conţin în PG a CP (art. 14 şi

128 alin. (1) CP), considerăm că art. 128 CP ar trebui să conţină şi prevederi cu privire la lipsa

gradului prejudiciabil al unei IM în cazul unei fapte concrete.

Din aceste considerente, considerăm necesar de completat art. 128 CP cu un alineat nou, care

ar avea următoarea redacţie: (2). Nu constituie IM acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal,

conţine semnele unei fapte prevăzute de Cap. XVIII a PS a CP, dar, fiind lipsită de

importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni militare.

Aplicarea prevederilor art. 14 alin. (2) CP şi, eventual, art. 128 alin. (2) CP (conform

modificărilor propuse) este limitată de legiuitor doar prin indicare generală la lipsa vădită de

importanţă a acestei fapte, însă nu sunt invocate concret componenţe de infracţiune faţă de care

sunt aplicabile sau inaplicabile aceste prevederi.

Din lista IM ce se conţin în Cap. XVIII al PS a CP concluzionăm că majoritatea absolută a

IM sunt grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. În acest caz este dificil de a aplica

prevederile art. 14 alin. (2) CP şi, din aceste considerente, în practica judiciară aceste probleme

se tratează în mod diferit.

Astfel, Procuratura Militară mun. Bălţi a încetat urmărirea penală în privinţa M în termen R.

şi D., scoţându-i pe ei de sub urmărirea penală pe motivul că, deşi fapta comisă de ei conţine,

formal, elementele infracţiunii de dezertare, ea este lipsită de importanţă şi nu prezintă gradul

prejudiciabil al unei infracţiuni. Organul de urmărire penală a reţinut că R., D. şi T., toţi trei,

fiind M în termen în UM BIM nr. 1 mun. Bălţi, aflându-se într-un concediu de scurtă durată, s-au

înţeles să nu se prezinte la termenul fixat (la 2 ianuarie 2006, ora 10.00) în UM, continuând

sărbătorirea Anului Nou şi consumând băuturi alcoolice. La 3 ianuarie 2006, pe la ora 16.00, R.

şi D. au fost reţinuţi de colaboratorii UM şi reîntorşi în UM, iar T. a fost reţinut peste 15 zile.

Astfel constatăm că R., D., şi T. au comis infracţiunea de dezertare prin participaţie (art. 371

alin. (2) lit. b) CP). Toţi trei au comis această infracţiune în stare de ebrietate. Fiind reţinuţi de

colaboratorii UM, se constată că ei nu s-au întors benevol în UM, careva circumstanţe agravante

în aceste împrejurări nu erau, iar infracţiunea dată este gravă (prevedea pedeapsa închisorii pe un

termen de la 5 la 10 ani) [94].

91

Considerăm că în cazul analizat nu suntem în prezenţa unei fapte lipsite de importanţă şi care

nu prezintă pericol social şi nu este prejudiciabilă, deoarece faptele lui R. şi D. sunt tot atât de

periculoase ca şi ale lui T. şi toate aceste fapte, în ansamblu, prezentau infracţiuni grave şi au

grad prejudiciabil destul de sporit. Din acest punct de vedere, susţinem că CP în redacţia legii din

24 martie 1961 era mai concret, deoarece, într-un şir de articole din Cap. XII “IM”, indica direct

împrejurările în care aceste infracţiuni sunt lipsite de importanţă şi nu prezintă pericol social.

Spre exemplu, art. 246 alin. (4) CP indica că absenţa samavolnică din UM, dacă a fost săvârşită

cu circumstanţe atenuante, se pedepseşte conform Statutului Disciplinar al FA ale RM. Prevederi

similare conţineau şi alte articole din acest capitol (spre exemplu, art. 240 alin. (2) CP -

neexecutarea ordinului, dacă a fost săvârşit cu circumstanţe atenuante; art. 242 alin. (2) CP -

ameninţarea şefului, săvârşită cu circumstanţe atenuante etc.).

Analizând conţinutul PG a CP, totuşi ajungem la concluzia că legiuitorul, prin reglementarea

unor alte instituţii de drept penal, indirect indică şi la categoriile de infracţiuni, care, săvârşite în

condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (2) CP nu constituie infracţiuni. Această instituţie poate fi, în

opinia noastră, liberarea de răspundere penală, prevăzută de Cap. VI al PG a CP (art. 53-59) şi

anume prevederile lor au putere aplicativă doar în ipoteza unor infracţiuni uşoare sau mai puţin

grave.

Astfel, considerăm că doar în cazul unor IM uşoare sau mai puţini grave, nu constituie IM

acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Cap. XVIII

al PS a CP, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

Dar şi această propunere n-ar corespunde principiilor dreptului penal: legalităţii, egalităţii şi

umanismului în cazul IM, deoarece legiuitorul a prevăzut pedepse extrem de grave pentru toate

IM (nu ne referim la IM în timp de război, pentru care pedepsele penale sporite ar avea o

explicaţie logică): aproape toate IM se sancţionează cu pedepse privative de libertate; toate au ca

pedeapsă penală închisoarea pentru diferite termene, iar 14 infracţiuni aveau şi pedepse

alternative cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară, însă prin Legea nr. 53-XVI din

13.03.2008 această pedeapsă a fost exclusă din CP.

Am supus criticii de mai multe ori caracterul excesiv de sever al pedepselor pentru

infracţiunile militare, şi, în sfârşit, prin Legea nr. 53-XVI din 13.03.2008 şi modificările

ulterioare, pentru mai multe IM se prevăd ca pedepse alternative închisorii amenda şi munca

neremunerată în folosul comunităţii.

În aşa împrejurări, considerăm că ar fi necesar de completat Cap. VI al PG a CP “Liberarea

de răspundere penală”, cu o nouă modalitate de liberare de răspundere penală, care ar fi

92

caracteristică pentru M şi anume: a completa art. 53 CP cu lit. h) - „tragerii M la

răspunderea disciplinară”.

În acest caz, este necesar de a completa CP cu un nou articol (spre exemplu, cu art. 55/1

CP), cu titlul “Liberarea de răspundere penală a M cu tragerea la răspundere disciplinară”, iar

conţinutul acestui articol ar putea fi următorul:

M, care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, poate fi

liberat de răspundere penală şi tras la răspundere disciplinară de către instanţa de

judecată dacă s-a constatat că corectarea lui este posibilă fără a fi supus răspunderii

penale.

Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin. (1) li se pot aplica

următoarele sancţiuni disciplinare:

a) retrogradarea cu un grad;

b) retrogradarea în funcţie cu o treaptă;

c) ridicarea gradului de sergent (pentru M în termen);

d) trecerea în rezervă a M pe contract înainte de expirarea termenului contractului;

e) arest disciplinar până la 15 zile (cu excepţia generalilor şi coloneilor).

În această ordine de idei, considerăm că necesitatea unei asemenea completări a Cap. VI al

CP este dictată şi de faptul că faţă de M nu pot fi aplicate unele prevederi ale Cap. VI al PG a

CP, şi anume prevederile art. 55 CP, din următoarele considerente: art. 55 CP prevede că

persoana, care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, poate fi

liberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă de către instanţa de judecată

dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale. Persoanelor

liberate de răspundere penală în conformitate cu alin. (1) art. 55 CP li se pot aplica următoarele

sancţiuni administrative: a) amendă în mărime de până la 150 unităţi convenţionale; b) arest

contravenţional de până la 30 de zile.

Pedepsele administrative, prevăzute de art. 55 CP nu pot fi aplicate faţă de M în termen. Una

din aceste pedepse este amenda de până la 3000 lei, însă, ţinându-se cont de faptul că M în

termen primeşte solda ostăşească în mărime de doar aproximativ 40 lei, practic această sentinţă

nu va putea fi executată, deoarece amenda poate fi aplicată doar în cazurile în care condamnatul

are posibilitatea reală să achite sumele indicate. Mai complicată este problema aplicării faţă de

orice M a arestului contravenţional de până la 30 de zile din simplul motiv că, conform art. 38

CC [71], răspunderea M şi a altor persoane, asupra cărora se extinde acţiunea regulamentelor

militare disciplinare, pentru comiterea contravenţiilor, se înlocuieşte cu răspunderea disciplinară,

prevăzută de aceste regulamente şi că faţă de militari nu poate fi aplicat arestul contravenţional.

93

Conform prevederilor acestui articol, M şi supuşii SM, chemaţi la concentrare, precum şi

persoanele din efectivul de soldaţi şi din personalul de comandă ale OAI, poartă răspundere

pentru contravenţii conform regulamentelor disciplinare. Faţă de persoanele menţionate nu

poate fi aplicat şi arestul administrativ.

Astfel, ajungem la concluzia că faţă de M nu poate fi aplicată pedeapsa arestului

contravenţional. Din aceste motive, considerăm discutabilă Decizia CPCA Chişinău din 8

decembrie 2005 [95], conform căreia a fost încetată cauza penală în privinţa M în termen D. M.,

care a fost condamnat de către Judecătoria Militară [96], potrivit art. 369 alin. (2) lit. b) CP, cu

aplicarea prevederilor art. 79 CP, la arest pe un termen de 4 luni, D. M. fiind atras la răspunderea

administrativă sub formă de 45 zile de arest administrativ, potrivit prevederilor art. 55/1 CP.

Toate cele consemnate valorifică posibilitatea ca sistemul IM să posede un tratament juridic

general, comun celorlaltor categorii de infracţiuni.

În prezent, legiuitorul a prevăzut expres doar o singură împrejurare de liberare a infractorului

de pedeapsa penală pentru IM în art. 371 alin. (4) CP: „militarul care pentru prima dată a dezertat

în condiţiile alin. (1) se liberează de răspundere penală dacă dezertarea a fost săvârşită în urma

unui concurs de împrejurări grele”.

2.3.4. Noţiunea infracţiunilor militare în legislaţiile penale ale altor ţări

În doctrina şi legislaţia penală a altor ţări nu există unanimitate de păreri cu privire la

definiţia, conţinutul şi sistemul IM.

Dacă în legislaţia penală a republicilor unionale ale ex-URSS exista unul şi acelaşi capitol al

CP, întitulat “IM”, în prezent, legislaţiile penale ale acelor foste republici, în prezent state

independente, cât şi a altor state, întitulează aceste componenţe de infracţiuni în mod diferit, în

special: IM, infracţiuni contra SM, crime şi delicte contra capacităţii de apărare a ţării etc.

În continuare vor fi analizate câteva legislaţii penale din cadrul fiecărora din grupurile

consemnate, pentru a determina asemănările şi deosebirile dintre ele şi legislaţia penală a RM cu

privire la noţiunea, componenţa şi sistemul IM.

În Republica Estonia CP a fost adoptat la 6 iunie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 mai 2002

[97, p. 380-391]. Componenţele IM sunt reglementate de Cap. 24, întitulat “IM”.

CP al Republicii Belarus, adoptat la 9 iulie 1999 şi pus în aplicare începând cu 1 ianuarie

2001 [98, p. 62], în nota la Cap. 37 “IM” explică, că militare sunt considerate acele infracţiuni

prevăzute de CP, contra ordinii de exercitare a SM, care sunt săvârşite de militarii ce exercită

SM în FA ale Republicii Belarus, în alte trupe şi formaţiuni militare ale Republicii Belarusi, cât

şi persoanele care sunt recrutate la instrucţiunile militare.

94

Legislaţiile penale ale Republicii Armenia [30, p. 16-20], Uzbekistan [99, p. 325-354] au

păstrat denumirea de “IM” în Cap. XXI al PS a CP şi, respectiv, Cap. XXII al PS a CP. Definiţia

IM din ipoteza acestor legislaţii este asemănătoare cu definiţia IM, formulată în art. 128 CP RM.

Totuşi, constatăm şi anumite semne de delimitare: în CP RM definiţia IM este reglementată

în PG a CP, pe când în legislaţiile penale ale Republicii Armenia şi Uzbekistan, ea se conţine în

PS a CP.

Considerăm reglementările legislaţiei penale a RM în acest domeniu mai reuşite, decât în

legislaţiile ţărilor supuse analizei curente, deoarece noţiunea IM reprezintă reglementări

generale şi nu speciale, fapt care invocă necesitatea reglementării în conţinutul PG a CP şi nu

în PS.

Codul penal al FR a fost pus în aplicare la 1 ianuarie 1997. El a fost a doua lege penală

adoptată pe teritoriul fostei URSS, după cea a Uzbekistanului, care a fost adoptată în 1994.

Adoptării lui au premers 15 ani de muncă de pregătire. Modelul teoretic al CP rus se discuta încă

din anii 80 ai secolului trecut [100, p. 219]. Legislaţia penală a FR incriminează IM în Cap. 33 al

CP întitulat “Infracţiuni contra SM” [101, p. 801-839].

Conform art. 331 CP, infracţiuni contra SM se consideră infracţiunile prevăzute de acest

capitol al CP contra ordinii stabilite de exercitare a SM, săvârşite de către M, care exercită SM

obligatoriu (în termen) sau pe contract în FA ale FR, în alte trupe şi formaţiuni militare ale FR,

cât şi cetăţenii, care au fost recrutaţi din rezervă, în timpul exercitării de către dânşii a

instrucţiunilor militare. În acest context, în corespundere cu aceste norme ale legii, poartă

răspundere penală şi constructorii militari din detaşamentele (unităţile) militare de construcţii ale

MA al FR, ale altor ministere şi departamente ale FR.

Art. 333 alin. (3) CP prevede că răspunderea penală pentru infracţiunile contra SM, săvârşite

în timp de război sau în condiţii de luptă, este reglementată de Legislaţia timpului de război a

Federaţiei Ruse.

Considerăm că aceste prevederi ale legislaţiei penale ruse sunt în contradicţie cu

prevederile art. 1 CP FR, conform cărora “Legislaţia penală a FR constă din CP. Legile noi,

care ar prevede răspunderea penală, trebuie să fie incluse în acest Cod”. Mai mult ca atât, art. 3

CP FR prevede că caracterul infracţional al faptei şi pedepsirea ei, precum şi alte consecinţe

juridico-penale pot fi stabilite doar prin CP. Astfel, elaborându-se o lege penală nouă,

“extraordinară”, pentru faptele comise în timp de război sau în condiţii de luptă ar conduce la

încălcarea acestor prevederi legale, cât şi ar determina o contradicţie cu principiul fundamental al

dreptului penal - principiul legalităţii.

95

O reglementare asemănătoare o are CP al Tatarstanului, care incriminează IM pe timp de

război separat de cele comise pe timp de pace. Spre deosebire de legislaţia penală a FR, însă,

acestea sunt incluse în CP şi nu într-o lege penală separată.

Astfel, dacă în general, IM reglementate de CP FR se aseamănă cu cele din CP RM, în

esenţă şi după conţinut ele se deosebesc prin aceea că CP RM prevede răspunderea penală

pentru IM atât în timp de pace, cât şi în cel de război, pe când CP FR prevede răspunderea

penală pentru IM comise doar în timp de pace. Cu referire la IM comise pe timp de război, ele

au o reglementare specială, printr-o lege penală specială. Prin această principală trăsătură

legislaţia penală militară rusă se deosebeşte şi de toate celelalte legislaţii penale militare din

ţările CSI şi Ţările Baltice.

Răspunderea penală pentru încălcările grave ale ordinii stabilite de exercitare a SM în

Turkmenistan este incriminată în Cap. 34 al Titlului XIV al CP, întitulat “Infracţiuni contra SM”

[102]. După obiectul juridic special, aceste infracţiuni se împart în patru grupuri: infracţiuni ce

atentează la ordinea de subordonare şi la relaţiile statutare dintre M; infracţiuni contra ordinii de

exercitare a SM; infracţiuni ce atentează la ordinea de exercitare a serviciilor speciale; infracţiuni

ce încalcă ordinea de comportare cu armamentul, muniţiile, alt patrimoniu militar, cât şi contra

specificului de exploatare a tehnicii militare [103, p. 300-324].

În Republica Azerbaijan, CP a fost adoptat la 30 decembrie 1999 şi a intrat în vigoare la 2

septembrie 2000 [104, p. 32-45]. Capitolul final al PS a CP, întitulat “Infracţiuni contra SM”,

conţine o redacţie concretizată a majorităţii componenţelor de infracţiune a Cap. XXI a PS a

vechiului CP, care era întitulat “IM” [105]. CP al Republicii Azerbaijan, spre deosebire de CP

FR, prevede răspunderea penală pentru IM atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război sau în

condiţii de luptă. Definiţia infracţiunilor contra SM este oferită prin art. 328 CP, iar conţinutul ei

este similar cu cel al CP FR.

Spre deosebire de toate legislaţiile penale mai sus indicate, art. 328 CP conţine şi o notă în

care se realizează o interpretare legală a termenilor: “timp de război”, “începutul războiului”,

“condiţii de luptă”. În conţinutul acestui capitol, în majoritatea componenţelor de infracţiune,

săvârşirea infracţiunilor în timp de război sau în condiţii de luptă se consideră circumstanţe

agravante sau deosebit de agravante [106, p. 47-61].

Astfel, spre deosebire de CP RM, care nu conţine în PS noţiuni generale cu privire la unele

definiţii sau noţiuni ale instituţiilor penale, CP al Republicii Azerbaijan conţine în PS a CP atât

reglementări penale speciale, cât şi generale.

CP al României din 1969 [24, p. 119-123], în Titlul X, incriminează infracţiunile contra

capacităţii de apărare a României. Acest Titlu conţine trei capitole, fiecare din ele fiind împărţite

96

în secţiuni: Cap. I - “Infracţiuni săvârşite de M” - constă din trei secţiuni: Secţiunea I -

Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare; Secţiunea a II-a - Infracţiuni pe câmpul de luptă;

Secţiunea a III-a - Infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare. Cap. II este întitulat

“Infracţiuni săvârşite de M sau civili”. Cap. III are titlul “Infracţiuni săvârşite de civili.”

Noul CP român, aprobat la 28 iunie 2004 [107, p. 206-214], în Titlul XII, incriminează

Crime şi delicte contra capacităţii de apărare a României. Într-o asemenea modalitate, precum

CP român vechi, acest Titlu conţine trei capitole: Cap. I - “Infracţiuni săvârşite de M”, Cap. II -

“Infracţiuni săvârşite de M sau civili”, Cap. III - “Infracţiuni săvârşite de civili”.

Spre deosebire de legislaţiile penale analizate anterior, CP al României (atât acel vechi, cât

şi cel nou) nu oferă definiţia IM şi, după conţinutul acestor crime şi delicte, se deosebesc

esenţial de ele, deoarece pot fi săvârşite chiar şi numai de civili. Prin astfel de reglementări

legale, considerăm că noţiunea de IM îşi pierde totalmente esenţa şi conţinutul său.

Este interesant tratamentul IM în CP Ucr. [108], care a fost adoptat de Rada Supremă a

Ucrainei la 5 aprilie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 2001. La construcţia dispoziţiilor

PS a CP Ucr. şi-au găsit reflectare cele mai caracteristice tendinţe, specifice dezvoltării

legislaţiilor penale a statelor, care anterior intrau în componenţa URSS [109, p. 355-379]. Astfel,

Cap. XIX CP Ucr. a fost întitulat “Infracţiuni contra ordinii stabilite de exercitare a SM”, iar în

paranteze, a menţinut şi denumirea veche a acestor infracţiuni: IM.

Ca şi legislaţiile penale ale ţărilor din sistemul CSI şi Ţările Baltice, spre deosebire de cea a

RM, CP Ucr., în art. 401 CP (PS) defineşte IM drept acele infracţiuni prevăzute de acest capitol

al CP, contra ordinii stabilite de legislaţie de exercitare a SM, săvârşite de către M, cât şi de către

supuşii militari în timpul trecerii de către ei a instrucţiunilor de învăţământ, control sau speciale.

Conform articolelor din capitolul dat poartă răspundere M FA ale Ucr., a Serviciului de

Securitate a Ucr., TG ai Ucr., trupelor de interne ale MAI al Ucr. şi altor formaţiuni militare,

formate în corespundere cu legislaţia, cât şi alte persoane, stabilite prin lege.

În acest sens, spre deosebire de legislaţia penală a RM, care, în art. 128 CP, indică că IM se

săvârşesc doar de către M sau persoanele care au statut de M, iar în art. 393 CP, contrar

prevederilor art. 128 CP, se indică că IM prevăzute de art. 389-391 CP pot fi săvârşite şi de

către civili, legislaţia penală a Ucr. nu admite posibilitatea săvârşirii IM şi de către civili.

CP al Suediei [110], reglementează IM în Cap. 21 întitulat “Despre infracţiunile M”.

Specificul acestei legislaţii penale, care o deosebeşte esenţial de celelalte legislaţii militar–

penale, se conţine în art. 1 al acestui capitol, conform căruia prevederile acestui capitol trebuie să

fie aplicate doar în cazurile în care Regatul se află în stare de război. Dacă Regatul se află în

pericol de intrare în stare de război sau dacă prevalează aşa condiţii ori împrejurări excepţionale,

97

care pot fi provocate de război sau de pericolul unui război, în care Regatul poate să se afle,

atunci Guvernul poate ordona ca prevederile acestui capitol să fie aplicabile. Art. 2 al acestui

capitol stipulează: la momentul încetării unor aşa condiţii şi împrejurări, prevăzute la art. 1,

Guvernul trebuie să dispună, ca prevederile acestui capitol să nu mai fie aplicabile.

Astfel, legislaţia militar-penală a Suediei poate fi aplicată doar în timp de război sau în

situaţii de război şi este complet inaplicabilă pe timp de pace. Prin urmare, în cazul în care M

vor săvârşi una sau mai multe fapte prevăzute de Cap. 21 CP pe timp de pace, ei vor putea fi

traşi la răspunderea penală doar conform regulilor generale, dacă faptele lor vor constitui

componenţe de infracţiuni, altele, decât cele prevăzute de Cap. 21 al CP.

Cu toate că Cap. 21 CP al Suediei nu dă direct definiţia IM, noţiunea lor reiese din conţinutul

art. 3-4 al acestui capitol, conform căruia, pentru scopurile acestui capitol, toţi cei care sunt

obligaţi să exercite serviciul în FA, trebuie să fie consideraţi ca M. La FA, de asemenea, se

atribuie: ofiţerii de poliţie, care nu sunt recrutaţi în FA, dar sunt obligaţi să participe la apărarea

Regatului; santinelele şi persoanele care supraveghează teritoriile păzite, special stabilite prin

Actul despre Paza Edificiilor Importante (Legea 1990:217).

Astfel, reieşind din conţinutul Cap. 21 CP al Suediei, putem formula definiţia IM ca fapte,

prevăzute de Cap. 21 CP, săvârşite de către M sau alte persoane asimilate lor conform

legislaţiei în vigoare, săvârşite pe timp de război sau situaţii de luptă, parte a căreia este

Regatul Suediei.

Legislaţia penală a Elveţiei o constituie CP al Elveţiei, adoptat în 1937 [111], iar legislaţia

militar-penală este reglementată separat, într-un cod aparte, întitulat Codul militar-penal, care a

fost adoptat la 13 iunie 1927, iar procedurile în asemenea cazuri sunt reglementate de Codul

Militar procesual-penal din 23 martie 1979.

Ca şi legislaţia penală a Elveţiei, legislaţia penală a Franţei o constituie CP al Franţei, adoptat

la 22 iulie 1992 şi intrat în vigoare la 1 martie 1994 [112; 113; 114, p. 187-237], iar legislaţia

militar-penală este reglementată separat, într-un cod aparte, întitulat CJM, care a intrat în vigoare

la 1 ianuarie 1966 şi a fost modificat la 21 iulie 1982 şi conţine toate reglementările atât

generale, cât şi cele speciale cu privire la IM, cât şi noţiunea IM [115, p. 259].

CP al Poloniei [116], este constituit din trei părţi: PG, PS şi Partea Militară, prin ce se

deosebeşte esenţial de toate celelalte legislaţii penale analizate. Partea militară este constituită

din 6 capitole, dintre care un capitol reglementează noţiuni generale cu privire la IM, iar celelalte

cinci constituie sistemul IM: Cap. XXXVIII este întitulat “Reglementări generale cu privire la

M” şi reglementează noţiunile generale cu privire la IM, subiectul IM, circumstanţele ce exclud

caracterul penal al faptei şi, în special, cele ce ţin de ordinul superiorului militar, cât şi pedepsele

98

aplicate M; Cap. XXXIX este întitulat “Infracţiuni contra obligaţiunilor de ducere a SM”; Cap.

XL - “Infracţiuni contra regulilor disciplinei militare”; Cap. XLI - “Infracţiuni contra regulilor de

comportare cu subalternii”; Cap. XLII - “Infracţiuni contra regulilor de manipulare cu

armamentul şi echipamentul militar”; Cap. XLIII - “Infracţiuni contra regulilor de exercitare a

SM”; Cap. XLIIII - “Infracţiuni ce atentează la patrimoniul militar”.

Partea Militară a CP al Poloniei nu dă definiţia IM, însă în art. 317 al Cap. XXXVIII indică

că prevederile Părţii Militare a CP se aplică M, cât şi colaboratorilor Armatei, şi faţă de alte

persoane, dacă aceasta este prevăzut de legislaţie.

Reieşind din cele analizate mai sus, ajungem la concluzia că, necătând la faptul că în diferite

legislaţii penale, capitolele care incriminează IM au diferite denumiri, conţinutul lor, în esenţă,

este acelaşi, semnele principale ale IM se evidenţiază în toate aceste legislaţii. Considerăm că

semnele specifice, proprii doar IM, şi care le delimitează de orice alte componenţe de

infracţiuni, sunt următoarele:

1. IM sunt doar acelea care sunt săvârşite de un subiect deosebit, special al tuturor IM: de M

sau de alte persoane cu statut de M sau asimilate, prin lege, cu M;

2. IM sunt doar acele infracţiuni care au un caracter deosebit al faptei infracţionale: fapta

penală este îndreptată direct contra disciplinii militare şi ordinii stabilite de satisfacere a SM.


vreunul din criteriile sus-indicate, fapta nu va constitui nici într-un caz IM.

2.4. Sistemul infracţiunilor militare

Reieşind din cele consemnate, considerăm că cea mai reuşită denumire a infracţiunilor

săvârşite de M sau de alte persoane cu statut de M sau asimilate, prin lege, cu M, care sunt

îndreptate direct contra disciplinii militare şi ordinii stabilite de satisfacere a SM trebuie să fie

“IM”, şi nu altfel, cum sunt ele întitulate în alte legislaţii penale.

Totuşi, reieşind din specificul şi esenţa componenţelor de IM, considerăm că în acest grup de

IM, în sistemul IM trebuie să fie incluse doar acele fapte penale, care întrunesc strict condiţiile şi

criteriile indicate mai sus, adică să fie săvârşite de M sau de alte persoane cu statut de M sau

asimilate, prin lege, cu M, şi care să fie îndreptate direct contra disciplinii militare şi ordinii

stabilite de satisfacere a SM.

Pentru constatarea necesităţii şi legalităţii includerii faptei ilegale în sistemul IM,

considerăm că aceste fapte, trebuie să întrunească următoarele criterii şi cerinţe: 1) să nu

contravină CRM şi documentelor internaţionale; 2) să asigure apărarea efectivă a întregului

complex a celor mai importante relaţii sociale ce ţin de disciplina militară şi ordinea stabilită de

99

satisfacere a SM (ţinându-se cont de condiţiile social–economice şi social–culturale de

dezvoltare a legislaţiei penale în general); 3) să contribuie la sporirea coordonării şi

concludenţei interne a CP; 4) să fie legal argumentate; 5) să fie argumentate din punct de

vedere practic, contribuind la ridicarea calităţii aplicării normelor juridico-penale în practica

urmăririi penale şi judiciare.

Din aceste considerente, ajungem la concluzia că sistemul IM care se conţine în Cap. XVIII

al PS a CP RM trebuie să fie revizuit şi modificat în aşa fel, ca el să includă doar acele

componenţe de infracţiune, care întrunesc condiţiile şi criteriile indicate mai sus.

Reieşind din cele susindicate, considerăm că sistemul infracţiunilor militare trebuie să aibă o

nouă structură şi conţinut (Anexa №2).

Astfel, din întregul sistem de IM, care se conţin în Cap. XVIII CP în vigoare în număr de 30

(articole şi infracţiuni), considerăm că doar cele indicate mai sus, în număr de 18, reieşind din

specificul şi esenţa lor, întrunesc strict condiţiile şi criteriile indicate mai sus, adică să fie

săvârşite doar de M sau de alte persoane cu statut de M sau asimilate, prin lege, cu M, şi care să

fie îndreptate direct contra disciplinii militare şi ordinii stabilite de satisfacere a SM.

Din aceste considerente, ajungem la concluzia că celelalte 12 componenţe de infracţiune,

incluse în Cap. XVIII al PS a CP (IM), nu îndeplinesc cerinţele indicate mai sus şi trebuie să fie

excluse din categoria IM.

Astfel, din CP în vigoare considerăm necesar de exclus art. 366 “Insultarea M” pe motivul

că asemenea fapte nu ating grav relaţiile sociale cu privire la disciplina militară şi ordinea

stabilită de satisfacere a SM. Susţinem că pentru sancţionarea unor asemenea comportamente

ilegale ale M este îndeajuns aplicarea pedepselor disciplinare, prevăzute de Regulamentul

disciplinii militare, printre care poate fi numită şi cea de arest disciplinar la camera de arest. Mai

mult ca atât, o asemenea rezolvare a situaţiei create au luat-o şi legiuitorii diferitor state. Astfel,

dacă în CP român din 1969 insulta M era prevăzută şi sancţionată în articolele unice: art. 335 -

lovirea sau insulta superiorului şi art. 336 - lovirea sau insulta inferiorului, apoi în noul CP,

insulta M nu mai este de acum sancţionată penal.

Nu prevede pedeapsă penală pentru insulta M nici legislaţiile penale ale altor ţări, cum ar fi

CJM din Franţa, CP al Elveţiei, Suediei, Germaniei etc.

De asemenea, considerăm necesar de exclus din CP în vigoare art. 367 “Ameninţarea

şefului”, care incriminează ameninţarea şefului cu moartea, cu vătămarea integrităţii corporale

sau a sănătăţii ori cu bătaia în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de SM, deoarece aceste

prevederi legale dublează componenţa infracţiunii prevăzute de art. 155 CP, care, la fel,

incriminează ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,

100

dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări, şi care se pedepseşte cu amendă în mărime

de la 200 la 400 u.c. sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 ore, sau

cu închisoare de până la 2 ani. Mai mult ca atât, însăşi redacţia art. 367 CP nu este reuşită şi

conţine unele elemente discriminatorii, deoarece incriminează doar ameninţarea şefului cu

moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu bătaia în timpul îndeplinirii

obligaţiilor legate de SM, fără ca să mai incrimineze şi ameninţarea subalternului cu moartea, cu

vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu bătaia în timpul îndeplinirii obligaţiilor

legate de SM. Excluderea art. 367 CP va rezolva aceste colizii legale, astfel putând fi sancţionate

penal nu doar faptele de ameninţare a şefului cu moartea, cu vătămarea gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii, dar şi ameninţarea subalternului cu moartea, sau cu vătămarea gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Mai mult ca atât, în întărirea concluziilor susindicate, vine şi legislaţia penală a mai multor

ţări. Astfel, nici CP al României din 1969, nici noul CP al României, nu incriminează aceste

fapte ca IM. Tot în aşa fel reglementează şi legislaţiile penale ale majorităţii ţărilor de peste

hotare.

Este discutabilă aflarea infracţiunii de încălcare a regulilor de mânuire a armei, de

manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce

prezintă un pericol sporit pentru cei din jur, dacă aceasta a cauzat vătămarea uşoară sau medie a

integrităţii corporale sau a sănătăţii, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

decesul unei persoane; alte urmări grave sau care a provocat din imprudenţă decesul a două sau

mai multor persoane în sistemul IM, prevăzute de Cap. XVIII al CP (art. 273 CP). Fiind o

infracţiune din imprudenţă, nici într-un caz nu putem să considerăm că aceste fapte atentează la

disciplina militară şi ordinea stabilită de satisfacere a SM.

Analizând dialectica dezvoltării sistemului de IM, observăm că în CP, în redacţia Legii din

1961, aceste fapte nu erau incriminate ca IM şi doar în anul 1984 CP a fost completat cu art.

252/1 “Încălcare a regulilor de mânuire a armei, precum şi de manipulare a substanţelor şi

obiectelor ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur (prin Ucazul din 5 aprilie 1984, publicat

în Veştile RSSM, 1984, nr. 4, art. 33). Astfel, această tendinţă de a “trece” anumite categorii de

infracţiuni din categoria celor penale generale, în categoria celor penale speciale (în cazul dat, în

categoria IM), pentru a sublinia importanţa luptei cu infracţiunile contra disciplinii militare şi

ordinii stabilite de satisfacere a SM, s-a dezvoltat în timpul ex-URSS, când normele penale erau

politizate şi nu reflectau esenţa juridico-penală a normelor de drept, ci politica (nu penală) a

statului totalitar [117, p. 120].

101

Analizând mai amănunţit această componenţă de infracţiune, ajungem la concluzia că ea

constă din mai multe fapte, care pot constitui, după caz: infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii

persoanei prevăzute de art. 149 CP “Lipsirea de viaţă din imprudenţă”, art. 157 CP “Vătămarea

gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, cauzată din imprudenţă” - în cazul

încălcării regulilor de mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive,

radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur, dacă

aceasta a cauzat vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul unei

persoane sau a două sau mai multor persoane.

Deoarece legislaţia penală generală nu incriminează încălcare a regulilor de mânuire a armei,

de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce

prezintă un pericol sporit pentru cei din jur, dacă aceasta a cauzat vătămarea uşoară sau medie a

integrităţii corporale sau a sănătăţii, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

decesul unei persoane; alte urmări grave sau care a provocat din imprudenţă decesul a două sau

mai multor persoane, aceste fapte vor fi calificate conform prevederilor legale sus-indicate [118].

Din aceste puncte de vedere, nu susţinem opiniile, conform cărora aceste fapte sunt corect

incriminate ca IM [119, p. 74; 120, p. 93; 121; 122, p. 46; 123, p. 13], deoarece nu este suficientă

doar calitatea subiectului infracţiunii şi periculozitatea acestor fapte pentru a recunoaşte fapta

ilegală ca IM. Mai mult ca atât, acţiuni similare pot comite şi alte persoane, care nu au calitatea

specială de M, dar, în legătură cu obligaţiile lor de serviciu, mânuiesc arme, manipulează cu

muniţiile, substanţele explozive, radioactive şi alte substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol

sporit pentru cei din jur.

De asemenea, considerăm necesar de exclus din CP în vigoare art. 378 “Atitudinea

neglijentă faţă de SM”, care incriminează “Atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte

persoane cu funcţie de răspundere faţă de SM, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari”,

deoarece aceste prevederi legale dublează componenţa infracţiunii prevăzute de art. 329 CP

„Neglijenţa în serviciu”, care incriminează fapte similare săvârşite de persoane cu funcţie de

răspundere: „Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană cu funcţie de

răspundere a obligaţiilor de serviciu ca rezultat al unei atitudini neglijente sau neconştiincioase

faţă de ele, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi

intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice”.

De asemenea, ca şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 373 CP, considerăm că această

infracţiune, fiind comisă din imprudenţă, nici într-un caz nu atentează direct la disciplina militară

şi ordinea stabilită de satisfacere a SM. Mai mult ca atât, în întărirea concluziilor sus-indicate,

vine şi legislaţia penală a mai multor ţări.

102

Astfel, nici CP al României din 1969, nici noul CP al României, nici CP FR, nici cel al

Estoniei, nu incriminează aceste fapte ca IM. Tot în aşa fel reglementează şi legislaţiile penale

ale majorităţii ţărilor de peste hotare.

De asemenea, considerăm necesar de exclus din CP în vigoare art. 380 „Distrugerea sau

deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar”, care incriminează „Distrugerea sau

deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar în proporţii mari”, din mai multe puncte de

vedere: aceste prevederi legale nu aveau un suport logic chiar la momentul adoptării şi intrării în

vigoare a CP, adoptat la data de 12 iunie 2003, deoarece ele dublau componenţa infracţiunii

prevăzute de art. 198 CP „Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor”, care

incrimina fapte similare: “Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor, dacă aceasta a

cauzat daune în proporţii mari”. Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 380 CP se deosebea de cea

prevăzută la art. 198 CP doar prin aceea că subiectul primei infracţiuni este general, iar al celei

de-a doua - special, adică un M. În prezent, ţinând cont de faptul că legiuitorul a dezincriminat

faptele de distrugere sau deteriorare din imprudenţă a bunurilor, abrogând art. 198 CP (exclus

prin Legea nr. 292-XVI din 21 decembrie 2007, publicată în MO, 08.02.2008, nr. 28-29), a

dispărut în genere baza logică şi legală de incriminare a unor asemenea fapte. De altfel, ca şi în

cazul infracţiunilor prevăzute de art. 373 şi 378 CP, considerăm că această infracţiune, fiind

comisă din imprudenţă, nici într-un caz nu atentează direct la disciplina militară şi ordinea

stabilită de satisfacere a SM. Nici CP al României din 1969, nici noul CP al României, nici CP al

Estoniei, cât şi multe alte legislaţii penale străine, nu incriminează aceste fapte ca IM.

De asemenea, considerăm necesar de exclus din CP în vigoare art. 382 „Încălcarea regulilor

de conducere sau de exploatare a maşinilor”, care incriminează „Încălcarea regulilor de

conducere sau de exploatare a maşinilor de luptă, speciale sau de transport, dacă aceasta a

provocat o vătămare medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune în proporţii mari, sau

a provocat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul unei sau mai multor

persoane”, deoarece aceste prevederi legale dublează componenţa infracţiunii prevăzute de art.

264 CP „Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de

transport de către persoana care conduce mijlocul de transport”, care incriminează fapte

similare: „Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de

transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din

imprudenţă o vătămare medie sau gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul unei sau

mai multor persoane”.

Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 382 CP se deosebeşte de cea prevăzută la art. 264 CP

doar prin aceea că subiectul primei infracţiuni este general, iar al celei de-a doua - special, adică

103

un M. Faptul că art. 382 CP incriminează şi cauzarea de daune materiale în proporţii mari sau

deosebit de mari, iar art. 264 CP nu incriminează aşa împrejurări, nu prezintă mari dificultăţi

pentru a rezolva această situaţie. Aici se întrevăd două variante: ori la art. 264 CP se adaugă ca

semn calificativ cauzarea de daune materiale în proporţii mari sau deosebit de mari, sau rămâne

aceeaşi redacţie cum este în prezent. În aşa mod se va elimina şi disproporţia cu privire la

răspunderea penală a M pentru asemenea fapte, de cea a persoanelor civile, deoarece în prezent,

dacă o persoană civilă va săvârşi faptele prevăzute la art. 264 CP, dar nu vor surveni consecinţele

prevăzute în alin. (1)-(6) ale acestui articol, ci va fi cauzată o daună materială în proporţii mari

sau deosebit de mari, dânsul nu va fi tras la răspunderea penală, pe când un M, în situaţia

similară, va fi tras la răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau

de exploatare a mijloacelor de transport. De asemenea, ca şi în cazul infracţiunilor prevăzute de

art. 373, 378, 380 CP, susţinem că această infracţiune, fiind comisă din imprudenţă, nici într-un

caz nu atentează direct la disciplina militară şi ordinea stabilită de satisfacere a SM. Nici CP al

României din 1969, nici noul CP al României, nici CJM a Franţei, cât şi multe alte legislaţii

penale străine, nu incriminează aceste fapte ca IM.

Tot din considerentele consemnate, ajungem la concluzia necesităţii excluderii din sistemul

IM art. 383 CP „Încălcarea regulilor de zbor sau ale pregătirii de zbor, dacă aceasta a

provocat o catastrofă sau alte urmări grave”, deoarece aceste prevederi legale dublează

componenţa infracţiunii prevăzute de art. 262 CP „Încălcarea regulilor de zbor”, cu condiţia

completării art. 262 CP cu un nou alineat: (2) Încălcarea regulilor de zbor sau ale pregătirii de

zbor, dacă aceasta a provocat o catastrofă sau alte urmări grave, şi art. 384 CP „Încălcarea

regulilor de navigaţie”, care incriminează încălcarea regulilor de navigaţie dacă aceasta a

provocat scufundarea sau deteriorarea serioasă a navei sau decesul unei persoane, cât şi alte

urmări grave, deoarece aceste prevederi legale dublează componenţa infracţiunii prevăzute de

art. 263 CP „Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului

feroviar, naval sau aerian”, care incriminează încălcarea de către un lucrător al transportului

feroviar, naval sau aerian a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului,

încălcare ce a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă sau medie a integrităţii corporale sau a

sănătăţii ori daune materiale în proporţii mari, decesul unei persoane sau alte urmări grave.

De asemenea, considerăm necesar de a exclude din sistemul IM art. 389 CP „Jefuirea celor

căzuţi pe câmpul de luptă”, art. 390 CP „Actele de violenţă asupra populaţiei din zona

operaţiilor militare”, care incriminează tâlhăria, actele de violenţă, nimicirea sau luarea ilegală

de bunuri sub pretextul necesităţilor de război, săvârşite faţă de populaţia din zona operaţiilor

militare şi art. 391 CP „Încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor

104

militare”, care incriminează încălcările grave a dreptului internaţional umanitar în timpul

conflictelor militare internaţionale sau interne, soldate cu urmări grave, deoarece toate aceste

infracţiuni atentează la regulile de ducere a războiului, reglementate de documentele

internaţionale de drept umanitar, cum ar fi: Convenţiile ONU încheiate la Geneva la 12 august

1949: Convenţia (I) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din FA în campanie din 12

august 1949 (ratificată de RM prin HP nr.1318-XII din 2 martie 1993, instrumentul de aderare

nr. 22 din 20 aprilie 1993, în vigoare din 24 noiembrie 1993); Convenţia (II) pentru

îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din FA maritime din 12 august 1949

(ratificată de RM prin HP nr.1318-XII din 2 martie 1993, instrumentul de aderare nr. 21 din 20

aprilie 1993, în vigoare din 24 noiembrie 1993); Convenţia (III) cu privire la tratamentul

prizonierilor de război din 12 august 1949 (ratificată de RM prin HP nr.1318-XII din 2 martie

1993, instrumentul de aderare nr. 23 din 20 aprilie 1993, în vigoare din 24 noiembrie 1993);

Convenţia (IV) cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949

(ratificată de RM prin HP nr.1318-XII din 2 martie 1993, instrumentul de aderare nr. 24 din 20

aprilie 1993, în vigoare din 24 noiembrie 1993); Protocoalele Adiţionale I şi II la Convenţiile de

la Geneva din 10 iulie 1977 [93, p. 189] (RM a aderat prin HP nr.1318-XII din 02 martie 1993,

instrumentul de aderare nr. 25 din 20 aprilie 1993, în vigoare pentru RM din 24 noiembrie 1993);

Statutul Curţii penale Internaţionale de la Roma, adoptat la 17 iulie 1998 (MO al României,

Partea I, nr. 211 din 18 martie 2002. RM a semnat Statutul la 1 septembrie 2000, neratificat) şi,

prin urmare, ele trebuie plasate în Cap. I al PS a CP „Infracţiuni conta păcii şi securităţii

omenirii, infracţiuni de război”.


- Legislaţia militar-penală are ca sarcini de bază apărarea capacităţii de luptă a FA ale

RM, disciplinei militare şi a ordinii de exercitare a SM de atentatele infracţionale, şi

realizează aceste sarcini prin aplicarea faţă de cei vinovaţi a măsurilor de pedeapsă penală

în corespundere cu legea militar-penală.

- Încă din anul 2002, legiuitorul trebuia să prevadă în art. 128 alin. (1) CP următoarea

formulare: IM constituie infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de

îndeplinire a SM, săvârşite de persoanele care îndeplinesc SM în termen, cu termen redus sau în

bază de contract, învaţă în instituţiile militare de învăţământ sau sunt chemate la concentrări

sau mobilizare, sau se află în prizonierat.

- Relaţiile de SM se împart în două grupuri: a) generale (relaţiile de SM, subiect al cărora

poate fi orice M); b) speciale (relaţiile de SM, care se formează în anumite sfere ale activităţii de

105

SM; sunt legate de rezolvarea şi îndeplinirea anumitor sarcini speciale, iar subiecţii lor nu sunt

toţi M, ci anumite categorii de M). Repartizarea relaţiilor de SM în categorii (generale şi

speciale) a servit la constituirea sistemului componenţelor IM în CP: unele fapte încalcă relaţiile

de SM generale, altele - relaţiile de SM speciale.

- Este necesar de completat art. 128 CP cu un alineat nou, care ar avea următoarea redacţie:

(2). Nu constituie IM acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte

prevăzute de Cap. XVIII a PS a CP, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul

prejudiciabil al unei infracţiuni.

- Este necesar de completat Cap. VI al PG a CP “Liberarea de răspundere penală”, cu o nouă

modalitate de liberare de răspundere penală, care ar fi caracteristică pentru M, şi anume: a

completa art. 53 CP cu lit. h) – „tragerii M la răspunderea disciplinară”.

- Se impune a completa CP cu un nou articol (spre exemplu, cu art. 55/1 CP), cu titlul

“Liberarea de răspundere penală a M cu tragerea la răspundere disciplinară”, iar conţinutul

acestui articol ar putea fi următorul:

M, care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, poate fi

liberat de răspundere penală şi tras la răspundere disciplinară de către instanţa de

judecată dacă s-a constatat că corectarea lui este posibilă fără a fi supus răspunderii

penale.

Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin. (1) li se pot aplica




c) ridicarea gradului de sergent (pentru M în termen);

d) trecerea în rezervă a M pe contract înainte de expirarea termenului contractului;


- Semnele specifice, proprii doar IM, şi care le delimitează de orice alte componenţe de

infracţiuni, sunt următoarele:

1. IM sunt doar acelea care sunt săvârşite de un subiect deosebit, special al tuturor IM: de M

sau de alte persoane cu statut de M sau asimilate, prin lege, cu M;

2. IM sunt doar acele infracţiuni care au un caracter deosebit al faptei infracţionale: fapta

penală este îndreptată direct contra disciplinii militare şi ordinii stabilite de satisfacere a SM.


vreunul din criteriile sus-indicate, fapta nu va constitui nici într-un caz IM.

106

3. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR OBIECTIVE ALE

INFRACŢIUNILOR MILITARE

3.1. Conceptul obiectului infracţiunilor militare

3.1.1. Caracteristica generală a obiectului infracţiunilor militare

În fiecare societate există diverse relaţii între stat şi cetăţeni, între diferite instituţii,

organizaţii şi întreprinderi. Toate aceste relaţii sunt ocrotite de lege, în acelaşi număr, şi de cea

penală. Relaţiile sociale reprezintă raporturile dintre membrii societăţii, atitudinea lor faţă de

anumite valori sociale. Aceste relaţii cuprind următoarele elemente: subiecţii relaţiilor sociale

(participanţii), drepturile şi obligaţiunile lor, evenimentele sau circumstanţele care generează

aceste relaţii. Reprezentând o disfuncţie – în raport cu desfăşurarea normală a vieţii sociale – a

valorilor şi relaţiilor ce-i asigură existenţa, dezvoltarea şi progresul, criminalitatea, şi prin ea,

totalitatea actelor de conduită interzise de legea penală atentează împotriva societăţii în

ansamblu. Infracţiunea - ca act de conduită individuală, nu poate fi îndreptată însă împotriva

tuturor relaţiilor sociale determinate, caracterul ei antisocial derivând din aceea că lezează sau

pune în pericol o parte sau un fascicol din valorile sau relaţiile de a căror integritate depinde,

până la urmă, existenţa şi buna desfăşurare a vieţii sociale în ansamblul ei.

Infractorul, prin fapta sa prejudiciabilă cauzează o daună concretă societăţii şi, în acelaşi

timp, relaţiilor sociale ocrotite de legea penală. Toate relaţiile sociale ocrotite de legea penală la

care atentează subiectul constituie, în teoria şi practica dreptului penal, obiectul infracţiunii.

Ca acţiunea (inacţiunea) persoanei să fie considerată periculoasă pentru societate, ea trebuie

să lezeze sau să se încerce lezarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal şi

indicate în art. 2 al CP. Or, norma juridică, inclusiv norma de drept penal, prevede orice

prejudicii, inclusiv şi cele cauzate relaţiilor sociale reglementate prin ea. Fiecare infracţiune

atentează în realitate la o valoare socială concretă reglementată de legea penală. În societate nu

există infracţiuni fără obiect de atentare. Stabilirea justă a obiectului infracţiunii prezintă

importanţă pentru a determina conţinutul infracţiunii date, pentru calificarea corectă şi aplicarea

unei pedepse adecvate.

Conţinutul valorilor ocrotite de legea penală dezvăluie esenţa şi caracterul dreptului penal al

statului nostru şi interesele cetăţenilor lui. Astfel elucidarea conţinutului obiectului infracţiunii

este strâns legată de noţiunea materială a infracţiunii.

Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie nu relaţiile în genere, ci relaţiile juridico-penale,

adică relaţiile sociale apărate de legea penală, care apar în baza şi în legătură cu săvârşirea faptei

prejudiciabile. Un element obligatoriu al relaţiilor juridice penale îl constituie subiectele lor

107

(statul în persoana organelor de drept şi persoanele care au săvârşit infracţiuni), obiectul material

al infracţiunii, interdependenţa între subiecte cu privire la obiectul material al infracţiunii

(realizarea de către subiecte a drepturilor şi obligaţiilor lor, care apar în legătură cu aceste

obiecte materiale ale infracţiunii), normele de drept, care reglementează relaţiile sociale şi

normele legii penale care apără aceste relaţii.

O condiţie structural necesară a relaţiilor juridico-penale o constituie izvoarele lor -

comportamentul antisocial, prejudiciabil şi social periculos, adică comportamentul infracţional al

persoanei. În afara faptei prejudiciabile, social-periculoase, nu există şi nici nu pot exista relaţii

juridico-penale şi, prin urmare, nu poate exista nici obiectul infracţiunii.

Din cele menţionate, putem defini obiectul juridic al infracţiunii ca relaţiile sociale

reglementate de normele de drept şi apărate de legea penală, care apar în baza şi în legătură cu

săvârşirea unei fapte prejudiciabile şi social periculoase.

Criteriile generale ale noţiunii obiectului infracţiunii sunt caracteristice tuturor tipurilor

obiectelor juridice: obiectului juridic general, obiectului juridic generic şi obiectului juridic

special.

Constatarea în teoria dreptului penal a obiectului juridic special are o importanţă

considerabilă [124, p. 130-131].

Criteriile unei astfel de clasificaţii - sfera reglementării juridice - oferă posibilitatea de a

evidenţia specificul acestor relaţii, de a identifica caracterul, conţinutul şi formele reglementării

lor juridice. Ea, această sferă, stabileşte caracterul expres special al obiectului juridic al IM,

esenţa căruia o constituie anume relaţiile militare speciale [125, p. 115-123].

Anume despre caracterul special militar al relaţiilor sociale se vorbea în art. 238 CP (în

redacţia Legii din 24 martie 1961) şi art. 128 CP, care determină noţiunea IM. Despre acest

caracter special militar al relaţiilor sociale se vorbea în art. 237 CP RSFSR (CP vechi) [126, p.

4] şi art. 331 CP FR, cât şi a altor legislaţii penale, care determină noţiunea IM [127, p. 3-14].

Printre valorile sociale fundamentale ocrotite de dreptul penal, un loc de seamă ocupă

capacitatea de apărare a ţării, garanţie importantă pentru atributele fundamentale ale statului:

unitatea, suveranitatea, independenţa şi indivizibilitatea acestuia. Capacitatea de apărare a ţării

este condiţionată de existenţa FA, de ordinea şi disciplina care trebuie să domine în cadrul

acestora, de îndeplinirea întocmai a îndatoririlor ce revin tuturor cetăţenilor în legătură cu

apărarea patriei şi, mai ales, a celor care fac parte ca M din FA. FA ale RM sunt destinate

apărării statului în caz de agresiune armată, asigurării inviolabilităţii frontierelor şi a spaţiului

aerian al acestuia. Antrenarea FA în soluţionarea unor probleme ce nu ţin nemijlocit de

asigurarea apărării statului se efectuează exclusiv în temeiul HP, iar în situaţii extreme, prin

108

decretul Preşedintelui RM. FA se compun din trupe regulate şi din rezervă de M instruiţi. Baza

trupelor regulate o constituie trupele de uscat, unităţile de apărare antiaeriană şi aviaţia militară.

Rezerva se compune din rezerva de categoria întâi, destinată completării suplimentare a trupelor

regulate până la statul timpului de război şi din rezerva de categoria a doua de unităţi şi

subunităţi destinate ducerii de sine stătătoare a acţiunilor militare. Structura FA, efectivul,

dotarea lor cu armament, asigurarea lor financiară, tehnico-materială se determină de MA şi de

Guvern, fiind aprobată de Parlament [9, p. 727].

Relaţiile militare reprezintă acele relaţii sociale în OM, care se formează în procesul de

folosire a violenţei armate şi de ducere a SM în interesele asigurării SN şi rezolvării sarcinilor de

politică militară a statului, puse în sarcina FA. Specificul lor constă, pe de o parte, în esenţa lor,

purtător, obiect de reglementare socială (în acelaşi rând şi de reglementare juridică), în caracterul

de interacţiune a obiectului cu obiectul de reglementare socială, iar pe de altă parte, în

direcţionarea socială şi rolul lor social. Legile războiului, a luptei armate, legităţile construcţiei

militare, a SM constituie esenţa relaţiilor militare şi fundamentul obiectului lor de reglementare.

Ele stabilesc şi specificul subiecţilor acestor relaţii, specificul caracterului interacţiunii

(activităţii) lor.

Astfel, analizând cele consemnate, definim obiectul juridic al IM drept acele relaţii sociale

militare determinate de politica militară şi doctrina militară a statului, care se formează în

procesul de exercitare a SM de către M şi persoanelor asimilate lor.

Obiectul juridic al IM are o esenţă strict politică şi politică militară. Această esenţă este

determinată de esenţa social-politică a războiului, a luptei armate, a construcţiei militare şi a

legităţilor ei, de esenţa social-politică a tuturor elementelor ce formează sistemul IM, incluzând

subiectele, obiectul infracţiunii şi mecanismul de interacţiune a lor. Izvoarele, direcţiile şi

mijloacele de apariţie, formare, funcţionare şi dezvoltare a obiectului IM au o natură inedită

social-politică şi politico-militară [11, p. 18]. Interacţiunea politicii, războiului şi a relaţiilor

militare - ca obiect al IM poartă un caracter dialectic, care include unitatea şi lupta părţilor şi

elementelor lor materiale şi ideale.

La baza acestei interacţiuni se află contradicţiile sociale ale societăţii la această treaptă a

dezvoltării ei istorice. Normele juridice, şi în acelaşi număr şi cele juridico-penale reprezintă o

formă necesară şi legitimă de întărire, funcţionare şi dezvoltare a relaţiilor militare. În calitate de

obiect juridic al IM relaţiile militare evoluează doar în calitate de relaţii juridico-penale, izvorul

cărora îl constituie fapta social-periculoasă şi prejudiciabilă, care încalcă normele respective ale

legii penale.

109

Pericolul social al faptelor în sfera relaţiilor juridice militare întru totul este determinată de

politică, politica militară şi doctrina militară a statului, cât şi de specificul (principiile) SM.

Legătura dialectică a doctrinei militare cu politica militară, relaţiile militare, obiectul IM se

manifestă prin aceea că ea, doctrina militară, este: - o parte, o direcţie a politicii, în general, şi a

politicii militare, în special; - o bază fundamentală social orientată a politicii militare şi a

construcţiei militare, a teoriei şi ştiinţei militare, componenţa lor de bază; - reflectarea şi

cimentarea juridico-normativă a intereselor şi scopurilor politice a forţelor social-politice

dominante în sfera construcţiei militare, a relaţiilor militare; - expresia logică şi concentrat-

metodologică a legităţilor războiului, armatei, construcţiei militare; - un element al puterii

militare a statului şi a construcţiei militare; - un element relativ independent al legislaţiei

militare, a ideologiei militare şi juridico-militare; - un element al bazei juridico-normative a

relaţiilor militare, a semnelor lor determinante (obiecte, subiecte, a capacităţii lor juridice); - un

izvor juridico-normativ al relaţiilor juridico-penale, a subiectelor lor, a obiectului material a IM

[128, p. 12-15].

Dată fiind valoarea socială evidentă a capacităţii de apărare a statului, apar pe deplin

justificate prevenirea şi combaterea prin mijloace de drept penal a faptelor care pun în pericol

sau vatămă această deosebit de importantă valoare socială [129, p. 755]. Incriminând aceste

fapte, legiuitorul le-a inclus într-o categorie distinctă de infracţiuni sub denumirea de “IM”. Ca

infracţiuni ce fac parte dintr-o categorie distinctă, IM prezintă o serie de trăsături caracteristice

comune [9, p. 729]. Întrebarea despre structura obiectului IM este esenţială pentru formarea

metodologiei, logicii şi aprecierii (calificării) juridice, şi, principalul, pentru constatarea

caracterului gradului pericolului social (prejudiciabil), adică a esenţei IM.

Structura obiectului IM - ca o totalitate şi o unitate de criterii şi elemente ale conţinutului

clasificării şi sistematizării obiectului acestor infracţiuni constituie un sistem cu mai multe

nivele, dependent de structura şi sistemul relaţiilor militare, relaţiilor juridico-penale,

elementelor relaţiilor juridico-penale, şi, în acelaşi număr, a obiectului material al infracţiunii

încălcărilor penale, a IM, a normelor de drept ce reglementează relaţiile militare. El, acest

sistem, este determinat ca o esenţă militară, armată, politico-militară a relaţiilor militare, apărate

de legea penală, şi, în sfârşit, de politica militară şi doctrina militară a statului.

Structura nemijlocită a obiectului IM stabileşte acea parte de relaţii în interiorul organizaţiei

militare a statului, care formează ordinea de ducere a SM. Elemente esenţiale ale structurii

obiectelor IM sunt criteriile de clasificare şi sistematizare a relaţiilor militare şi a infracţiunilor.

Ele constituie sfera (obiectul) de reglementare juridică a relaţiilor militare şi a infracţiunilor,

caracterul, volumul şi gradul social, unic al relaţiilor juridice, apărate de legea penală. După

110

criteriile indicate, în teoria dreptului penal se deosebesc două obiecte ale infracţiunii: obiectul

juridic şi obiectul material al infracţiunii.

Tot după aceste criterii, în teoria dreptului penal se deosebesc obiectul juridic generic (de

grup) şi obiectul juridic special al IM, care şi constituie structura obiectului juridic al acestora.

Fiecare din tipurile de obiecte juridice ale IM (general, generic şi special) realizează funcţiile

sale în sistemul dublei funcţii de criminalizare şi sistematizare a IM [130, p. 57-62].

Tipul obiectului juridic al infracţiunii militare determină: - obiectul juridic generic (de grup)

- locul şi rolul social juridic al IM sub forma unui capitol distinct din PS a CP, Cap. XVIII,

întitulat “IM”; - obiectul juridic special - grupurile de infracţiuni, omogene după construcţia

(forma) componenţelor de infracţiune în interiorul Cap. XVIII al PS a CP.

Obiectul juridic generic al IM îl constituie relaţiile sociale ce ţin de capacitatea de apărare a

ţării şi ordinea stabilită de satisfacere a SM, a pregătirii militare obligatorii şi a concentrărilor.

Valoarea socială a capacităţii de apărare a ţării şi ordinii stabilite de satisfacere a SM are mai

multe componenţe care, la rândul lor, au caracter de valori sociale, cum sunt: FA ale ţării, privite

în existenţa lor fizică, în puterea lor de luptă, ordinea şi disciplina militară, comportarea

curajoasă a M pe câmpul de luptă, unitatea morală a populaţiei şi spiritul ei de rezistenţă,

atitudinea loială şi devotată a cetăţenilor faţă de obligaţiile privind apărarea ţării [91, p. 604].

Astfel, observăm că, în sens restrâns, concret, obiectul juridic generic îl constituie relaţiile

sociale cu privire la ordinea de exercitare a SM de către M. De aici reiese că doar acele fapte

social periculoase constituie IM, care atentează la ordinea de exercitare a SM.

Ordinea de exercitare a SM reprezintă un sistem de relaţii sociale, care apar în procesul

vieţii şi activităţii FA, reglementate de legislaţia RM, de jurământul militar, regulamentele

militare, regulamentele cu privire la SM a diferitor categorii de M şi alte acte ale legislaţiei

militare. Din aceste considerente, atitudinea dintre participanţii relaţiilor sociale militare îmbracă

forma unor relaţii juridice, adică sunt reglementate de normele legislaţiei militare. Ordinea

stabilită de exercitare a SM este obligatorie pentru executare de către toţi M, respectarea ei

exactă determină esenţa disciplinii militare.

În ordinea de exercitare a SM se reflectă principiile OM: SM - ca obligaţiune constituţională

a cetăţenilor RM; conducerea unică şi subordonarea strictă a subalternilor faţă de superiori.

Ordinea de exercitare a SM se caracterizează prin reglementarea multilaterală şi detaliată a

relaţiilor sociale în FA, stabilirea strictă a drepturilor şi obligaţiunilor subiecţilor acestor relaţii.

Ordinea de exercitare a SM se stabileşte nu în general, ci concret, cu aplicare la anumite sfere de

activitate a M (de exemplu, satisfacerea SM, exploatarea tehnicii militare etc.) sau priveşte

relaţiile reciproce dintre M (ordinea de subordonare, respectarea cinstei şi demnităţii militare

111

etc.) [30, p. 22-23]. Pentru calificarea corectă a faptei este necesar de constatat împotriva cărei

părţi concrete a ordinii de exercitare a SM a fost îndreptată fapta, adică care a fost obiectul

juridic special al IM. De aceea, o importanţă practică deosebită pentru construirea normelor

juridico-penale şi aplicarea lor o are obiectul juridic special al infracţiunii. Fiecare din IM sau

grupuri aparte din categoria IM, în afară de obiectul generic, au un obiect juridic special de

atentare.

Obiectul juridic special reprezintă o concretizare, particularizare a obiectului generic,

raportat la fiecare infracţiune sau grup de infracţiuni omogene în parte [92, p. 136]. Acesta

constă în relaţiile sociale referitoare numai la una dintre componenţele capacităţii de apărare a

ţării sau ordinii stabilite de satisfacere a SM, a pregătirii militare obligatorii şi a concentrărilor,

ca valoare socială şi anume cea care este lezată în mod direct prin săvârşirea infracţiunii (de

exemplu, ordinea şi disciplina militară, comportarea curajoasă a M pe câmpul de luptă etc.). De

asemenea, obiectul juridic special al IM constă în anumite obligaţiuni ale M, care sunt

determinate de disciplina militară şi ordinea stabilită de exercitare a SM. Aşa, spre exemplu,

infracţiunea de neexecutare a ordinului (art. 364 CP) are ca obiect juridic special de atentare,

obligaţiunile M de a executa întocmai şi necondiţionat ordinele şi dispoziţiile comandanţilor şi

şefilor M; risipirea sau pierderea patrimoniului militar (art. 381 CP) are ca obiect juridic special

de atentare obligaţiunile M de a avea o atitudine grijulie faţă de patrimoniul militar etc.

Obiectul juridic special indică la trăsăturile individuale ale IM. Constatarea trăsăturilor

individuale ale IM permite să se facă delimitare IM una de alta, iar pe de altă parte, permite să

fie unite diferite componenţe de IM în grupuri aparte, distincte de infracţiuni omogene, adică

serveşte drept bază de a sistematiza IM [26, p. 221]. În literatura de specialitate, obiectul juridic

special al IM s-a definit ca una sau altă relaţie juridico-militară, care reprezintă prin sine o

anumită parte a ordinii stabilite de exercitare a SM [30, p. 23].

Reieşind din cele analizate mai sus, putem defini obiectul juridic special al IM ca un grup

de relaţii sociale şi obligaţiuni de exercitare a SM, omogene, asupra cărora atentează un grup

de infracţiuni omogene.

Astfel, în dependenţă de obiectul juridic special de atentare, IM, incluse în CP, se împart în

următoarele grupuri (sistemul IM): 1. Infracţiuni ce atentează la ordinea de subordonare:

neexecutarea ordinului (art. 364 CP), opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la

încălcarea îndatoririlor de serviciu (art. 365 CP), insulta adusă şefului de către subaltern sau

subalternului de către şef (art. 366 CP), ameninţarea şefului (art. 367 CP), acte de violenţă

săvârşite asupra şefului (art. 368 CP); 2. Infracţiuni ce atentează la ordinea de comportare

între M: încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, dacă între ei nu există

112

relaţii de subordonare (art. 369 CP); 3. Infracţiuni de serviciu: abuzul de putere, excesul de

putere sau inacţiunea la exercitarea puterii (art. 370 CP), atitudinea neglijentă faţă de serviciu

(art. 378 CP); 4. Infracţiuni legate de sustagerea de la îndeplinirea obligaţiunilor SM:

dezertarea (art. 371 CP), sustragerea de la SM prin automutilare sau prin alt mijloc (eschivarea

de la SM) (art. 372 CP); 5. Infracţiuni ce atentează la ordinea de mânuire a armei şi de

manipulare a substanţelor periculoase: încălcarea regulilor de mânuire a armei, precum şi de

manipulare a substanţelor şi obiectelor ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur (art. 373

CP); 6. Infracţiuni ce atentează la ordinea de satisfacere a serviciului de luptă şi a altor

servicii speciale: încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă (art. 374 CP),

încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) al trupelor militare (art. 375 CP),

încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern (art. 376 CP), încălcarea regulilor cu

privire la menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice (art. 377 CP); 7. Infracţiuni

ce atentează la ordinea de păstrare a avutului militar: distrugerea sau deteriorarea

intenţionată a patrimoniului militar (art. 379 CP), distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a

patrimoniului militar (art. 380 CP), risipirea sau pierderea patrimoniului militar (art. 381 CP);

8. Infracţiuni ce atentează la ordinea de exploatare a tehnicii de luptă: încălcarea regulilor

de conducere sau de exploatare a maşinilor (art. 382 CP), încălcarea regulilor de zbor sau ale

pregătirii de zbor (art. 383 CP), încălcarea regulilor de navigaţie (art. 384 CP); 9. Infracţiuni

împotriva ordinii de exercitare a SM în timp de război sau în condiţii de luptă: predarea sau

lăsarea mijloacelor de război inamicului (art. 385 CP), părăsirea samavolnică a câmpului de

luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 CP), predarea de bună voie în prizonierat (art.

387 CP), acţiunile criminale ale militarilor aflaţi în prizonierat (art. 388 CP), jefuirea celor căzuţi

pe câmpul de luptă (art. 389 CP), acte de violenţă asupra populaţiei din zona operaţiilor militare

(art. 390 CP), încălcarea gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor armate

(art. 391 CP), folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii ca element protector în timpul

conflictului armat (art. 392 CP) [9, p. 729-730].

Obiectul material al infracţiunii, ca un purtător extern al relaţiilor militare, constituie

expresia formei materializate a acestor relaţii. Această formă poate să aibă diferită manifestare

după caracterul şi esenţa ei. Ea nu se limitează la obiecte însufleţite sau neînsufleţite şi poate fi

abstract-simbolică.

Obiecte materiale ale IM, conform legislaţiei penale a RM pot fi: a) obiecte însufleţite, adică

oamenii, organizaţia lor corporală biologică, psihica lor şi organizarea psihică a lor; b) obiecte

neînsufleţite, adică diferite tipuri de patrimoniu militar, armament, muniţii, obiecte cu destinaţie

militară, de luptă, tehnică de luptă şi segmentele ei; c) purtătorii abstract-simbolici de informaţii,

113

reguli juridico-normative, care stabilesc ordinea de executare a obligaţiunilor generale şi

speciale cu privire la SM.

După locul în sistemul semnelor componenţei de infracţiune, obiectul material al infracţiunii

este un semn obligatoriu, indisolubil al obiectului infracţiunii. Caracterul lui, locul şi rolul în

componenţa IM, în mare măsură, se determină de subiectul acestei infracţiuni şi el nu poate

funcţiona în afara faptei ultimului.

Însă obiectul material al infracţiunii este un element relativ independent, are o manifestare

inversă asupra obiectului juridic al infracţiunii şi este capabil să determine esenţa lui [131, p.

122-135]. Esenţa sistemului “obiectul material-obiectul juridic al infracţiunii” o constituie

relaţiile militare. Caracterul şi structura relaţiilor militare determină esenţa, caracterul şi forma

de manifestare a obiectului material al infracţiunii, rolul lui funcţional. O particularitate

importantă a obiectului material al IM o constituie caracterul integrator complex şi legătura

dialectică, dependenţa de subiectul infracţiunii, care, la rândul ei, exprimă dependenţa lor

comună de politica militară şi doctrina militară. Funcţia de bază a obiectului material al IM este

criminalizatoare. Ea constă în formarea caracterului şi gradului prejudiciabil şi social-periculos

al faptei.

Obiectul material al infracţiunii poate fi un semn obligatoriu, determinant al componenţei de

infracţiune. În calitate de semn obligatoriu al obiectului infracţiunii, el îndeplineşte funcţia

formal-juridică. El poate, de asemenea, să îndeplinească un rol facultativ în formarea pericolului

social al faptei [128, p. 15-16]. Existenţa unui obiect material nu constituie un aspect comun al

IM. De regulă, infracţiunile din acest grup nu au un obiect material. Unele infracţiuni presupun,

însă, şi un astfel de obiect asupra căruia se îndreaptă acţiunea făptuitorului (de exemplu, corpul

persoanei în cazul încălcării regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, dacă între ei nu

există relaţii de subordonare, averea UM în cazul pierderii avutului militar, distrugerii sau

deteriorării intenţionate sau din imprudenţă a avutului militar etc.) [9, p. 730].

3.1.2. Elemente conceptuale care caracterizează obiectul unor infracţiuni militare

Cu toate că analiza obiectului IM a fost redată anterior, vom supune analizei succinte doar

unele componenţe de IM, care, prin structura lor, denotă unele aspecte particulare, specifice.

Opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea îndatoririlor de

serviciu (art. 365 CP) este una din cele mai periculoase infracţiuni în FA. Pericolul social al

acestei infracţiuni constă în aceea că vinovatul deschis şi cu perfidie se contrapune activităţii de

serviciu a şefilor militari sau altui M, activitate, exercitată în interesul ordinii militare cu scopul

încetării sau schimbării caracterului ei legal. Aceste acţiuni ale vinovatului împiedică, iar uneori

114

fac imposibilă exercitarea normală a activităţii de serviciu a persoanelor sus-indicate, submină

autoritatea lor. Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie ordinea de subordonare

militară, care asigură activitatea de serviciu militară normală a comandanţilor (şefilor) militari

sau altor persoane, care execută obligaţiuni legate de SM, cât şi viaţa şi sănătatea acestor

persoane. Astfel, această infracţiune are două obiecte de atentare: unul principal şi unul

secundar. Obiectul principal îl constituie ordinea de subordonare militară, iar cel secundar - viaţa

şi sănătatea comandanţilor militari sau altor persoane, care execută obligaţiuni legate de SM.

Legea penală (art. 366 alin. (1) CP), incriminează insulta adusă şefului de către subaltern,

precum şi subalternului de către comandant în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor legate de

SM. Regulamentele militare prevăd reguli stricte de relaţii între M, în acelaşi rând, regulile de

politeţe militară, de comportare şi de salut militar. Art. 66 al Regulamentului serviciului interior

al FA obligă M să constituie în permanenţă exemple de înaltă cultură, modestie şi cumpătare, să-

şi apere demnitatea şi să stimeze demnitatea celorlalţi. La rândul său, şefii (comandanţii) sunt

obligaţi să dea dovadă de tact şi atenţie faţă de subordonaţi, să nu admită faţă de ei grosolănii, să

respecte demnitatea lor personală. Insulta între particulari nu este prevăzută ca infracţiune în PS

a CP. Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi

dezvoltare sunt asigurate prin menţinerea ordinii şi disciplinei militare, sub aspectul atitudinii

respectuoase a subalternului (superiorului) faţă de superior (subaltern). Această infracţiune are şi

un obiect secundar: cinstea şi demnitatea superiorului (subalternului). În cazul insultei prin

lovire a inferiorului de către superior, obiectul material îl constituie corpul inferiorului, asupra

căruia s-a efectuat acţiunea de lovire [6, p. 805].

Legea penală (art. 367 CP), incriminează ameninţarea şefului cu moartea, cu vătămarea

integrităţii corporale sau a sănătăţii ori lovirii în timpul când acesta îndeplineşte îndatoririle

legate de serviciul militar. Prin ameninţarea şefului se înţelege înspăimântarea comandantului

(şefului) militar cu aplicarea asupra lui a violenţei în legătură cu activitatea lui de serviciu.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie ordinea de subordonare militară stabilită

în FA. Infracţiunea dată prevede ameninţarea doar a şefului militar. Nu va fi considerată

ameninţare în sensul art. 367 CP ameninţarea cu distrugerea sau deteriorarea averii şefului

militar, cu aplicarea violenţei faţă de rudele sau persoanele apropiate lui. Ameninţarea altor M

(care nu-s şefi), în legătură cu îndeplinirea de către ei a obligaţiunilor SM, ameninţare exercitată

ca mijloc de opunere de rezistenţă sau constrângere a acestor persoane ca să-şi încalce

obligaţiunile militare, va fi calificată conform art. 365 CP [132, p. 444].

Art. 368 CP incriminează vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a

sănătăţii ori lovirea şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM.

115

Obiectul juridic special principal al infracţiunii îl constituie sistemul de subordonare militară şi

disciplina militară, iar obiectul juridic special secundar – integritatea corporală sau sănătatea

persoanei. Făptuitorul, în acest mod, atentează la relaţiile de subordonare militară, cauzând

daună sănătăţii persoanei (şefului). Dacă între făptuitor şi victimă în momentul săvârşirii actelor

de violenţă lipseau relaţiile de subordonare militară, acţiunile făptuitorului sunt calificate în

temeiul art. 369 CP.

Considerăm că nu pot fi calificate în baza art. 368 CP acţiunile violente ale făptuitorului în

legătură cu îndeplinirea de către victimă, fostul şef militar, a obligaţiunilor sale de serviciu, dacă

în momentul aplicării violenţei (săvârşirii infracţiunii) acesta nu mai este şef. Asemenea

infracţiuni vor fi calificate, după caz, conform art. 145 alin. (3) lit. e) ori art. 151 alin. (2) lit. d),

ori art. 152 alin. (2) lit. d) CP [7, p. 596].

Art. 369 CP incriminează încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M,

dintre persoanele care trec pregătirea militară obligatorie şi dintre rezervişti, în timpul

îndeplinirii SM, al pregătirii militare obligatorii şi al concentrărilor, dacă între ei nu există

raporturi de subordonare şi dacă această încălcare s-a manifestat prin bătăi sau printr-un alt act

de violenţă.

Interesele executării sarcinilor SM cer respectarea reciprocă a M, stabilitatea şi pregătirea

permanentă de a acorda ajutor unul altuia. De exemplu, dacă un sergent aplică violenţă faţă de alt

sergent din aceeaşi UM, el va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 369 CP.

Însă dacă, de exemplu, un sergent aplică violenţă faţă de un soldat din aceeaşi UM, acţiunile lui

vor constitui componenţa de infracţiune prevăzută de art. 370 CP, ca exces de putere, deoarece el

este superior faţă de soldat după gradul militar [7, p. 599].

Obiectul juridic special principal de atentare al acestei infracţiuni îl constituie ordinea

statutară cu privire la relaţiile dintre M, dintre persoanele care trec pregătirea militară obligatorie

şi dintre rezervişti, în timpul îndeplinirii SM, al pregătirii militare obligatorii şi al concentrărilor,

dacă între ei nu există raporturi de subordonare, reglementate de regulamentele militare, iar

obiectul secundar de atentare îl constituie viaţa şi sănătatea M – părţilor vătămate, cinstea şi

demnitatea lor.

Art. 370 CP incriminează abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depăşirea

atribuţiilor de serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţie de răspundere, inacţiunea

la exercitarea puterii, dacă acestea au cauzat victimei sau intereselor de serviciu daune în

proporţii considerabile. Gradul prejudiciabil al infracţiunii constă în încălcarea serioasă de către

persoana cu funcţie de răspundere militară a ordinii stabilite de exercitare a SM, în subminarea

autorităţii comandanţilor şi şefilor militari, în provocarea dezorganizării în activitatea lor,

116

dezordinii, iar uneori chiar în crearea pericolului sau împiedicarea îndeplinirii de către

subunităţile militare a sarcinilor de luptă. Abuzurile sau excesele de putere subminează climatul

social-psihologic în subunităţile FA, pun sub semn de îndoială credinţa M în supremaţia legii, a

regulamentelor militare, trăinicia disciplinei militare şi bazele dreptăţii. Abuzurile de putere şi de

serviciu pot servi deseori ca factori de săvârşire a sustragerilor şi a altor infracţiuni.

Art. 371 CP prevede răspunderea penală pentru dezertare, adică părăsirea UM, a centrului

de instrucţie sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la SM, de la SM cu termen redus

sau de la concentrări, precum şi neprezentarea din aceleaşi motive la serviciu sau la

concentrare în cazurile permisiei din UM sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării,

întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un M, de o

persoană care satisface SM cu termen redus sau de un rezervist. În cazul dezertării se atentează

la ordinea şi disciplina militară, ca premise de bază ale capacităţii de apărare a ţării.

Obiectul juridic special de atentare al dezertării îl constituie ordinea de satisfacere a SM,

care obligă M să exercite SM în decursul unui termen anumit, stabilit de lege, să fie totdeauna

gata să apere statul, să-şi îndeplinească datoria lor constituţională şi militară de apărare a Patriei.

Prin art. 372 CP se incriminează eschivarea M, a persoanei care satisface SM cu termen

redus sau a rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor SM, ale pregătirii militare obligatorii

sau ale concentrărilor prin automutilare sau prin simularea unei boli, prin falsificarea

documentelor sau prin altă înşelăciune.

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de art. 372 CP îl constituie ordinea stabilită

de lege a satisfacerii SM de către M, persoanele care trec SM cu termen redus sau de către

rezervişti.

Art. 373 CP incriminează încălcarea regulilor de mânuire a armei, de manipulare a

muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un

pericol sporit pentru cei din jur, dacă aceasta a cauzat vătămarea uşoară sau medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în ordinea stabilită de

mânuire, manipulare a armelor, muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor

substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur, inclusiv pentru M.

Răspunderea penală în temeiul art. 373 CP poate surveni doar în cazul încălcării regulilor de

mânuire a armelor, muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte

ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur.

Încă în 1998, în legătură cu faptul că în PS a CP se conţineau mulţi termeni, care au

importanţă pentru calificarea infracţiunilor, cum ar fi: „arme de foc”, „arme albe”, „rude

apropiate”, „teritoriul RM” etc., am propus ca în PG a CP, să fie inclus un capitol distinct, care ar

117

da explicaţii înţelesului unor termeni [133, p. 31], ceea ce, legislatorul a şi întreprins, incluzând

în Noul Cod penal PG Cap. XIII Înţelesul unor termeni şi expresii. Această componenţă de

infracţiune are şi un obiect material: corpul persoanei, integritatea lui fizică. Astfel, această

componenţă de infracţiune, fiind o componenţă materială, poate fi săvârşită doar în cazul când au

survenit consecinţele prejudiciabile: vătămarea corporală uşoară, medie sau gravă, sau decesul

persoanei.

Art. 374 CP prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor statutare cu privire la

serviciul de gardă, a ordinelor şi dispoziţiilor emise în vederea modificării şi completării acestor

reguli, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile. Ordinea de exercitare a serviciului

de gardă este reglementată de Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM.

Conform art. 2, serviciul de gardă este destinat pazei de nădejde şi apărării drapelelor de luptă,

magaziilor cu muniţii, tehnică militară, alte mijloace militare şi al obiectivelor militare şi de stat,

precum şi pazei persoanelor deţinute în arest. Serviciul de gardă asigură paza persoanelor ce se

află în închisorile RM şi în UM disciplinară. Serviciul în garnizoană are drept scop asigurarea

menţinerii disciplinei militare în garnizoană, a condiţiilor necesare pentru viaţa de toate zilele şi

pregătirea trupelor, ieşirea organizată la alarmă şi desfăşurarea activităţii în garnizoană cu

participarea trupelor.

Legea penală (art. 375 CP), incriminează încălcarea regulilor cu privire la serviciul de

alarmă (de luptă) al trupelor militare pentru descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin

surprindere asupra RM sau pentru apărarea şi asigurarea securităţii RM, dacă aceasta a cauzat

sau putea să cauzeze daune intereselor securităţii statului. Serviciul de alarmă (de luptă) constă în

forţe şi mijloace special destinate pentru executarea sarcinilor urgent apărute sau purtarea

acţiunilor de luptă pentru descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra

RM sau pentru apărarea şi asigurarea securităţii RM, aflate în permanentă pregătire de luptă.

Încălcarea regulilor de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă) poate cauza consecinţe grave

în urma unui atac prin surprindere asupra RM. De aceea, infracţiunea dată este considerată o IM

gravă, ce atentează la ordinea de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă), care asigură

apărarea integrităţii teritoriale şi preîntâmpinarea unui atac prin surprindere asupra RM.

Art. 376 CP incriminează încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern de o

persoană care face parte din personalul de zi al UM, cu excepţia gărzii şi a cartului, dacă aceasta

a cauzat daune în proporţii considerabile. Conform art. 1 al Regulamentului serviciului interior

al FA ale RM, serviciul interior este menit să menţină în UM ordinea interioară şi disciplina

militară, factori care asigură starea permanentă de pregătire în vederea luptei, instruirea

118

efectivului, îndeplinirea organizată de către acesta a altor misiuni ale activităţii de toate zilele şi

păstrarea sănătăţii M.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie ordinea stabilită de exercitare a serviciului

intern de către M care face parte din personalul de zi al UM, cu excepţia gărzii şi a cartului, care

sunt menite să asigure disciplina necesară în UM, paza bunurilor materiale, executarea altor

obligaţiuni cu privire la SM. Pericolul infracţiunii date constă în faptul că din cauza încălcării

acestor reguli se formează condiţii pentru sustragerea, delapidarea sau distrugerea avutului

militar, folosirea lui abuzivă, divulgarea secretului de stat, săvârşirea de către M a contravenţiilor

sau a altor încălcări ale disciplinei militare.

Legea penală (art. 377 CP), incriminează încălcarea regulilor cu privire la menţinerea

ordinii de către o persoană din UM pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii

publice însoţită de încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului sau de aplicarea violenţei asupra

lui. În conformitate cu Legea cu privire la TC (trupele interne) ale MAI nr. 806 din 12 decembrie

1991, TC (trupele interne) sunt destinate să asigure – împreună cu poliţia sau independent –

ordinea publică, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a averii

proprietarului, prevenirea faptelor de încălcare a legii. Încălcarea acestei ordini, însoţită de

încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului sau de aplicarea violenţei asupra lui, formează

componenţa de infracţiune prevăzută de art. 377 CP.

Art. 379 CP incriminează distrugerea sau deteriorarea intenţionată a armamentului,

muniţiilor, mijloacelor de locomoţie, tehnicii militare sau a unui alt patrimoniu militar.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie ordinea de folosire a avutului militar ce

constituie baza materială a pregătirii de luptă şi a capacităţii de luptă a FA. Obiectul material al

infracţiunii este strict determinat în art. 379 alin. (1) CP: armamentul, muniţiile, mijloacele de

locomoţie, tehnica militară sau alt patrimoniu militar ce aparţin unităţilor şi instituţiilor militare

şi se află în dotarea sau înarmarea lor. Aceste noţiuni şi obiecte sunt strict determinate de actele

juridico-militare. În cazul distrugerii sau deteriorării intenţionate a altor bunuri ce nu au caracter

militar (de exemplu, a mijloacelor de transport ale M, a caselor lor cu drept de proprietate privată

etc.), acţiunile făptuitorului vor fi calificate în baza art. 197 CP sau a altor articole din CP.

Noţiunile armament, muniţii sunt explicate la analiza art. 373 CP. Prin mijloace de locomoţie

se înţeleg orice maşini de transportare a efectivului militar sau a bunurilor militare, a muniţiilor,

echipamentului etc. Prin tehnică militară se înţeleg tancurile, maşinile blindate, avioanele şi

elicopterele de luptă, rachetele de luptă, corăbiile etc. Alt patrimoniu militar îl poate constitui

tehnica inginerească şi de altă natură, necesare pentru desfăşurarea sau asigurarea acţiunilor de

luptă, clădirile şi alte construcţii, echipamentul militar etc. Acelaşi tratament îl are şi obiectul

119

juridic al infracţiunii de distrugere sau deteriorare din imprudenţă a patrimoniului militar,

prevăzută de art. 380 CP.

Legea penală (art. 381 CP), incriminează comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă de

către un M a echipamentului care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală, precum şi

pierderea sau deteriorarea acestor obiecte în urma încălcării regulilor de păstrare. Una dintre

obligaţiunile principale ale M este păstrarea patrimoniului militar. Acesta se constituie din

patrimoniul care se află la dispoziţia AN, a TC şi TG etc., la balanţa UM sau instituţiilor militare

şi poate fi folosit pentru ducerea acţiunilor de luptă, pregătirea lor sau asigurarea acţiunilor de

luptă.

Ordinea de folosire a patrimoniului militar este reglementată de regulamentele militare,

instrucţii, ordine ale comandamentului militar etc. Obiectul material al infracţiunii îl constituie

echipamentul militar. Echipamentul militar constă din elementele uniformei militare, marcat cu

semne specifice distinctive. La echipament militar se referă hainele militare, cămăşile, căciulile,

cravatele, mănuşile, centurile, încălţămintea etc.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie ordinea de folosire şi păstrare a

echipamentului militar stabilită de regulamentele militare, instrucţii, ordine ale comandamentului

militar.

Art. 382 CP prevede încălcarea regulilor de conducere sau de exploatare a maşinilor de

luptă, speciale sau de transport, dacă aceasta a provocat o vătămare medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii ori daune în proporţii mari.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie ordinea stabilită de conducere şi

exploatare a mijloacelor de transport militar: a maşinilor de luptă, speciale sau de transport

militare ce asigură securitatea deplasării sau exploatării lor. Această ordine este stabilită de

Regulamentul serviciului interior, regulile de circulaţie, alte instrucţii şi ordine ale

comandamentului militar. Deoarece pentru mişcarea mijloacelor de transport militar se folosesc,

de regulă, drumurile, arterele de transport generale ale ţării, militarii-conducători ai mijloacelor

de transport militar trebuie să respecte şi regulile generale de circulaţie a transportului ce se

conţin în Regulamentul circulaţiei rutiere (MO al RM, 23.05.2002, nr.66-68/685).

Legea penală (art. 383 CP), incriminează încălcarea regulilor de zbor sau ale pregătirii de

zbor, dacă aceasta a provocat o catastrofă sau alte urmări grave. Obiectul juridic special al

infracţiunii îl constituie capacitatea de luptă a FA aeriene ale RM, cât şi ordinea de efectuare a

zborurilor şi a pregătirii către ele, stabilită în FA. Obiectul material îl formează aeronava

aparţinând FA aeriene şi alte bunuri sau corpul persoanelor victime. Aeronave pot fi avioanele de

luptă sau de transport, elicopterele etc.

120

Art. 384 CP prevede încălcarea regulilor de navigaţie, dacă aceasta a provocat: a)

scufundarea sau deteriorarea serioasă a navei; b) decesul unei persoane; c) alte urmări grave.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie capacitatea de luptă a flotei militare fluviale

sau a celei maritime ale RM. Regulile de navigaţie conţin prevederi obligatorii, a căror

respectare asigură navigaţia precisă şi sigură a navelor fluviale sau maritime pe traseele alese,

stabilirea locului aflării lor în mări şi oceane, manevrarea lor etc. Regulile de navigaţie se referă

la toate tipurile de mijloace de navigaţie militare şi la hidroavioanele ce manevrează pe ape. Prin

nave, în sensul art. 384 CP, se înţelege orice fel de corăbii de luptă ce plutesc atât pe apă, cât şi

sub apă, şi corăbiile speciale completate cu echipaj ce constă din M şi navighează sub drapelul

FA ale RM.

Legea penală (art. 385 CP), incriminează predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost

încredinţate, precum şi lăsarea, nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de

luptă şi altor mijloace de război inamicului. Acţiunile infracţionale prevăzute în art. 385 CP

atentează la ordinea stabilită de conducere a forţelor şi mijloacelor militare în situaţia de luptă.

Predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, lăsarea – nejustificată de situaţia

de luptă – a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor mijloace de război inamicului slăbesc

capacitatea de luptă a UM şi subunităţilor militare ce poartă acţiuni de luptă, întăresc poziţiile

inamicului, influenţează negativ asupra disciplinei militare şi stării morale a efectivului. Prin

forţe militare se înţelege efectivul înarmat cu mijloace de ducere a luptei sau, în situaţii concrete,

neînarmat. Se au în vedere doar acele forţe militare care se află în supunerea directă a

comandantului (şefului) sau a altei persoane cu funcţii de răspundere militară.

Fortificaţii se consideră sectoarele special amenajate pentru apărare şi desfăşurare a

acţiunilor de luptă, ocupate de forţele militare care se află sub comanda directă a comandantului

(şefului) sau a altei persoane cu funcţii de răspundere militară. Prin tehnică de luptă se au în

vedere mijloacele tehnice de ducere a acţiunilor de luptă: armamentul, dispozitivele şi

complexele de rachete, maşinile de luptă, navele militare etc. Din alte mijloace de război fac

parte muniţiile, mijloacele de radiocomunicaţie, mijloacele de deplasare etc.

Art. 386 CP prevede părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei sau refuzul

de a acţiona cu arma în timpul luptei. Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei

sau refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei constituie o încălcare infracţională a datoriei

militare. Această infracţiune atentează la capacitatea de apărare a ţării şi la ordinea de conduită a

M în timpul luptei, ordine ce asigură executarea de către M a obligaţiunii sale militare în timpul

luptei.

121

Legea penală (art. 387 CP), incriminează predarea de bună voie în prizonierat. M FA ale

RM este obligat să-şi îndeplinească datoria militară faţă de ţară inclusiv şi cu preţul vieţii sale.

Nimic, chiar nici pericolul morţii, nu trebuie să servească drept motiv de predare benevolă în

prizonierat. Obiectul juridic special de atentare al acestei infracţiuni îl constituie capacitatea de

apărare a ţării.

Art. 388 CP prevede răspunderea penală pentru participarea benevolă a M aflat în

prizonierat la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot

cauza daune RM sau statelor aliate cu ea, dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie. Chiar

aflându-se în prizonierat, din cauza unei răniri sau din alte motive, M trebuie să fie devotat

jurământului militar, să preţuiască demnitatea sa de cetăţean al RM şi în nici un caz să nu acorde

ajutor duşmanului. În conformitate cu CG din 12 august 1949 Despre comportamentul cu

prizonierii, M, aflaţi în prizonierat, în afară de ofiţeri, pot fi atraşi doar la acele munci, care nu au

legătură cu acţiunile de luptă. La aceleaşi lucrări ofiţerii pot fi atraşi doar la dorinţa lor. M pot să

refuze de a îndeplini lucrări legate de acţiunile militare. Obiectul juridic special al infracţiunii îl

constituie forţele militare ale RM sau ale ţărilor aliate, capacitatea de luptă a acestor forţe.

Participând benevol la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot

cauza daune RM sau statelor aliate cu ea, M aflat în prizonierat contribuie la întărirea

potenţialului militar al inamicului şi, prin aceasta, slăbeşte forţele militare ale RM sau ale ţărilor

aliate.

Art. 389 CP incriminează jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă. Obiectul juridic special

principal al infracţiunii prevăzute de art. 389 CP îl constituie capacitatea de apărare a ţării sub

aspectul stării morale a trupelor. Obiectul juridic special secundar îl formează, pe de o parte,

respectul datorat morţilor şi răniţilor căzuţi pe câmpul de luptă, iar pe de altă parte – avutul

personal al acestora. Obiectul material îl formează obiectele ce se află asupra morţilor sau

răniţilor (echipament şi orice alte bunuri).

Legea penală (art. 390 CP), incriminează tâlhăria, actele de violenţă, nimicirea sau luarea

ilegală de bunuri sub pretextul necesităţilor de război, săvârşite faţă de populaţia din zona

operaţiilor militare. Art. 33, 53 ale CG din 12 august 1949 Despre apărarea populaţiei civile în

timpul războiului şi art. 2, 3, 7 ale Rezoluţiei Asambleiei Generale a ONU din 9 decembrie 1970

“Principiile de bază cu privire la protecţia populaţiei civile în perioada conflictelor militare”,

interzic orice înspăimântare, terorizare, jefuire sau represiune a populaţiei civile de pe teritoriile

ocupate de inamic. De asemenea, se interzice distrugerea proprietăţii mobile sau imobile, dacă

aceasta nu este cerută de necesităţile militare, strămutările forţate ale populaţiei sau alte acţiuni

îndreptate spre inviolabilitatea populaţiei de pe teritoriile ocupate.

122

Art. 391 CP prevede încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul

conflictelor militare internaţionale sau interne, soldată cu urmări grave. Dreptul internaţional

umanitar al conflictelor armate este un ansamblu de norme de drept internaţional cu caracter

cutumiar sau convenţional, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii

de conflict internaţional sau naţional.

Art. 392 CP incriminează folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii, precum şi a

semnelor distinctive ca elemente protectoare în timpul conflictului armat, dacă aceasta a

provocat: a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; b) decesul unei persoane.

Convenţiile de la Geneva din 1949 prevăd, în particular, şi protejarea de către părţile antrenate în

război sau în conflictul armat a instituţiilor medicale şi sanitare ale armatei inamicului şi a

persoanelor din aceste instituţii. Semnele Crucea Roşie pe fundalul alb, Semiluna Roşie pe

fundalul alb sunt semnele convenţionale ale serviciului sanitar, de care se folosesc formaţiunile

şi instituţiile respective, precum şi persoanele din serviciul sanitar. Obiectele, instituţiile şi

personalul ce poartă asemenea semne nu pot fi supuse bombardamentelor, asupra lor nu se

împuşcă, nu pot fi desfăşurate acţiuni de luptă.

Obiectul juridic special principal al infracţiunii îl constituie capacitatea de apărare a ţării

care poate fi periclitată prin folosirea fără drept a semnelor Crucea Roşie şi Semiluna Roşie ori a

denumirilor acestora, precum şi a denumirilor şi emblemelor asimilate, în vederea întreprinderii

unor acţiuni de natură a servi interesele duşmanului în timp de război sau de conflict armat.

Obiectul juridic special secundar al infracţiunii îl constituie viaţa şi sănătatea persoanei.

3.2. Latura obiectivă a infracţiunilor militare: structură conceptuală

3.2.1. Noţiuni generale cu privire la latura obiectivă a infracţiunilor militare

Latura obiectivă a IM se realizează, de regulă, prin acţiuni, iar în unele cazuri prin inacţiuni,

care prezintă pericol sporit pentru societate şi capacitatea de apărare a ţării. În latura obiectivă a

majorităţii IM se conţin toate cele trei semne principale ale laturii obiective ale infracţiunii:

a) fapta social periculoasă (prejudiciabilă);

b) consecinţele social-periculoase (prejudiciabile);

c) raportul de cauzalitate dintre fapta social periculoasă (prejudiciabilă) şi consecinţele

social-periculoase (prejudiciabile).

În afară de semnele principale ale laturii obiective, pentru majoritatea IM sunt caracteristice

existenţa semnelor secundare ale laturii obiective, cum ar fi: timpul, locul, metoda şi alte

împrejurări de săvârşire a infracţiunilor.

123

Importanţa laturii obiective a infracţiunii constă în aceea că anume acest element al

componenţei de infracţiune reprezintă fundamentul întregii construcţii a componenţei de

infracţiune şi a răspunderii penale şi mărturiseşte despre faptul că anume acest element este pus

de către legiuitor în dispoziţiile articolelor PS a CP. De exemplu, în orice articol al PS totdeauna

se indică parametrii faptei prejudiciabile care constituie o infracţiune distinctă, fără ele nu poate

exista nici o infracţiune. Aceasta înseamnă, de la bun început, că substanţa materială a

infracţiunii, materialitatea fenomenului infracţional este fapta, ca semn principal al laturii

obiective a infracţiunii; acolo unde nu se poate constata existenţa unei fapte, nu se poate vorbi

nici de infracţiune.

Art. 14 CP nu face menţiune specială despre condiţia că fapta trebuie să fie a omului; această

condiţie este însă implicit cuprinsă în trăsăturile privitoare la vinovăţie şi la incriminare, fiindcă

de vinovăţie nu se poate vorbi decât în cazul faptelor comise de oameni şi dreptul nu

incriminează decât fapte care pot fi săvârşite de oameni. Apartenenţa umană a faptelor este o

trăsătură esenţială subînţelesă a infracţiunii, fiind implicit cuprinsă în trăsăturile privitoare la

incriminare şi vinovăţie.

Nu sunt considerate fapte, în sensul legii penale, procesele psihice care nu sunt susceptibile

de a cădea sub percepţiunea simţurilor noastre. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al

dreptului penal, simplul gând de a săvârşi o faptă încă nu poate fi considerat ca o faptă. Chiar

hotărârea de a săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în afară, deci câtă vreme

rămâne neexteriorizată, nu poate fi considerată o faptă. Atâta timp cât o astfel de hotărâre nu s-a

tradus în afară printr-o acţiune de pregătire sau de punere a ei în aplicare, nu există faptă în

sensul dreptului penal. Da asemenea, sentimentele ostile nu pot fi socotite fapte în înţelesul

dreptului penal [6, p. 755].

Este important de accentuat, că în unele dispoziţii din PS a CP se indică şi latura subiectivă,

obiectul sau subiectul, însă aceasta nu se face în toate cazurile, însă în toate componenţele de

infracţiune obligatoriu se indică la fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) ce constituie

conţinutul unei sau altei infracţiuni. De exemplu, art. 364 CP incriminează neexecutarea

intenţionată a ordinului şefului, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor

de serviciu. După cum observăm, în dispoziţia acestui articol, legiuitorul a indicat şi latura

obiectivă şi cea subiectivă. Dar art. 373 CP (şi multe alte articole), nu conţine în dispoziţia sa,

decât latura obiectivă a infracţiuni. Celelalte elemente lipsesc din redacţia dispoziţiei, însă nu

poate lipsi latura obiectivă a acestei infracţiuni, în caz contrar, dispoziţia acestui articol n-ar fi

avut nici un sens, cu atât mai mult, din punct de vedere penal. Într-o opinie s-a susţinut că latura

obiectivă a infracţiunii este un proces de atentare social periculoasă şi ilegală asupra intereselor

124

protejate de lege, care este determinat de partea lui exterioară din punct de vedere al dezvoltării

consecutive a acelor evenimente şi fenomene, care se încep cu fapta infracţională a subiectului şi

se termină cu survenirea consecinţelor (rezultatului) infracţionale [134, p. 9]. Într-o altă opinie,

se susţine că latura obiectivă a infracţiunii constă în totalitatea condiţiilor cerute de norma de

incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii [135, p. 156].

Analizând ambele definiţii ale laturii obiective ale infracţiunii, ajungem la concluzia că ele,

cu toate deosebirile ce le au, se aseamănă în esenţă, deoarece ambele pun accentul pe expresia

exterioară a ei, care face ca o faptă să constituie infracţiune.

Din definiţiile analizate reiese că latura obiectivă constituie un proces care se desfăşoară în

timp şi în spaţiu, şi nu este un fenomen static. Astfel, criteriile care determină partea exterioară a

comportamentului omului constituie conţinutul laturii obiective a infracţiunii. Acest

comportament, trebuie să fie, mai întâi de toate, social periculos (prejudiciabil). Legea penală

defineşte un asemenea comportament şi o asemenea formă de conduită ca fapta prejudiciabilă

(social periculoasă), interzisă de CP sub ameninţarea aplicării pedepsei penale (art. 14 CP).

Unele IM se săvârşesc doar prin acţiuni active (de exemplu, încălcarea regulilor statutare de

comportare între M, în lipsa ordinii de subordonare, art. 369 CP), altele, doar prin inacţiuni

(refuzul de a acţiona cu arma, art. 386 CP), iar a treia grupă de IM pot fi săvârşite atât prin

acţiuni active, cât şi prin inacţiuni (dezertarea, art. 371 CP) [136, p. 135].

Prin acţiuni se săvârşesc IM ce privesc încălcări ale regulilor statutare cu privire la relaţiile

dintre M, dacă între ei nu există relaţii de subordonare (art. 369 CP), dezertarea (art. 371 CP),

distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului militar (art. 379 CP), acte de violenţă

asupra populaţiei din zona operaţiilor militare (art. 390 CP), purtarea ilegală a semnelor Crucii

Roşii şi ale Semilunii Roşii şi abuzul de ele (art. 392 CP) etc.

Prin inacţiuni se săvârşesc IM ce privesc pierderea avutului militar (art. 281 CP), lăsarea

nejustificată de situaţia de luptă a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi altor mijloace de război

inamicului (art. 385 CP) etc. Însă, pentru ca inacţiunea să constituie o infracţiune, aceasta nu este

destul. Importanţă juridico-penală inacţiunea capătă doar în acele cazuri, când va fi stabilită

prezenţa a următoarelor criterii: a) este necesar de constatat în ce, concret, a constat inacţiunea,

ce acţiuni concrete n-a săvârşit făptuitorul (M); b) este necesar de constatat, de asemenea, că M,

care n-a săvârşit acţiunile concrete, era obligat să le săvârşească, ele intrau în obligaţiunile lui de

SM. Aşa, de exemplu, M este obligat să păstreze echipamentul şi alt patrimoniu militar: în cazul

pierderii patrimoniului militar (art. 381 CP), M nu îndeplineşte aceste obligaţiuni şi pierde

echipamentul, săvârşind infracţiunea analizată; c) este necesar de constatat posibilitatea reală a

M de a săvârşi aceste acţiuni. De exemplu, în cazul în care M a fost atacat şi, fiind ameninţat cu

125

aplicarea armei, i-a fost sustras echipamentul, nu vom fi în prezenţa componenţei de infracţiune

prevăzute de art. 381 CP, deoarece M n-a avut posibilitatea reală de a păstra echipamentul,

eliberat lui pentru executarea obligaţiunilor legate de SM.

Obligaţiunea militarului de a acţiona într-un mod anumit poate fi dictată de diferite

împrejurări şi circumstanţe: a) indicaţia directă în lege sau în alte acte normative (regulamente

militare, instrucţiuni, ordinele sau dispoziţiile comandanţilor militari) de a acţiona în acest mod;

b) obligaţiuni însumate prin contracte (de exemplu, M prin contract, încheind acest contract, este

obligat să se prezinte la SM şi să presteze anumite servicii. În cazul când el nu se prezintă la SM

fără motive întemeiate, săvârşeşte infracţiunea de dezertare, prevăzută de art. 371 CP

(neprezentarea la SM); c) poziţia de serviciu a persoanei cu funcţie de răspundere sau a

superiorului militar. De exemplu, comandantul UM este obligat, conform obligaţiunilor sale

funcţionale, să ia măsuri de îmbunătăţire a traiului M, de păstrare şi fortificare a sănătăţii

acestora, să examineze şi să aprobe tabelul cu repartiţia şi consumul alimentelor pe o săptămână,

să organizeze controlul zilnic al calităţii şi repartiţiei complete a hranei, în fiecare săptămână să

controleze personal calitatea mâncării gătite (art. 94 al Regulamentului serviciului interior al FA

ale RM).

În cazul în care comandantul UM n-a executat aceste obligaţiuni de serviciu, hrana M nu a

fost calitativă şi caloriinică şi au fost constatate cazuri de distrofie a M în termen din cauza

aceasta, comandantul UM va fi tras la răspunderea penală pentru abuz de serviciu, săvârşit prin

inacţiuni; d) normele morale şi regulile de conduită. Conducându-se de aceste reguli şi norme,

M este obligat să acorde ajutor altei persoane, care se află într-o stare sau situaţie, periculoasă

pentru viaţa şi sănătatea acestei persoane. Abţinerea de la aceste acţiuni este pasibilă de

răspunderea penală; e) obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni poate apărea şi în rezultatul

anumitor acţiuni ale persoanei [137, p. 137]. De exemplu, comandantul de pluton, în timpul

lecţiilor de înot cu subalternii săi, M în termen, l-a dus pe un M în termen, care nu putea înota

bine, la o mare distanţă de malul unui lac şi l-a lăsat să înoate până la mal, singur întorcându-se

la mal cu barca. M în termen, neavând destulă pregătire, n-a putut ajunge la mal şi s-a înecat. În

asemenea situaţie, comandantul de pluton va răspunde penal pentru abuzul de serviciu, săvârşit

prin inacţiune la exercitarea puterii (art. 370 CP). Stabilind, că M trebuia să acţioneze într-un

mod anumit, este necesar, de asemenea, de constatat, că el avea posibilitatea reală de a săvârşi

anumite acţiuni concrete.

Ca şi acţiunea juridico-penală, inacţiunea capătă un caracter juridico-penal doar atunci, când

este volitivă. Comportamentul pasiv, lipsit de caracterul volitiv, nu poate duce la răspunderea

penală a M. Din aceste considerente, ca şi la acţiune, răspunderea penală pentru inacţiune nu

126

poate surveni, dacă ea a fost săvârşită sub imperiul unui caz fortuit sau a unei constrângeri fizice.

De exemplu, santinela nu va răspunde penal pentru încălcarea regulilor statutare cu privire la

serviciul de gardă (art. 374 CP) pentru faptul că cineva ar fi pătruns în depozitul pe care dânsul îl

păzea şi a sustras de acolo patrimoniu militar, dacă dânsul era în imposibilitate de a lua careva

măsuri pentru preîntâmpinarea sustragerii, în cazul când a fost lovit de un fulger şi a fost rănit

grav, neputând să respingă atacul sau să ia alte măsuri regulamentare (să cheme în ajutor etc.).

Urmările prejudiciabile (consecinţele social periculoase) ale acţiunii (inacţiunii) constau

într-o stare de pericol pentru capacitatea de apărare a ţării sau ordinea stabilită de satisfacere a

SM, a pregătirii militare obligatorii şi a concentrărilor sau chiar într-o lezare efectivă a acesteia

(de exemplu, la încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, dacă între ei nu

există relaţii de subordonare (art. 369 CP) se lezează ordinea stabilită de satisfacere a SM şi

integritatea corporală a M etc.).

Pentru unele IM sunt caracteristice şi unele semne secundare ale laturii obiective, cum ar fi:

timpul săvârşirii infracţiunii (timp de război), locul săvârşirii infracţiunii (câmpul de luptă),

mijloacele şi metodele (eschivarea M de la SM prin automutilare, simularea unei boli,

falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune) etc. Astfel, din toate semnele laturii obiective

(atât principale, cât şi secundare), doar unul din ele este prezent, obligatoriu, în fiecare

componenţa de infracţiune. Aceasta este fapta prejudiciabilă (social-periculoasă). Restul

semnelor sunt prezente doar în unele, anumite componenţe de infracţiune. Consecinţele

prejudiciabile şi raportul de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi consecinţele prejudiciabile

sunt prezente mai des în componenţele de infracţiune (mai ales în cele materiale, de rezultat), iar

restul semnelor, mai rar.

Importanţa laturii obiective a infracţiunii se determină, mai întâi de toate, prin importanţa

înseşi a componenţei de infracţiune. Conform art. 51 CP, temeiul real al răspunderii penale îl

constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală,

reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale. Prin urmare, ca persoana să fie trasă la

răspunderea penală pentru o infracţiune concretă, este necesar să fie stabilite toate semnele ce

caracterizează latura obiectivă a unei componenţe concrete de infracţiune. Încălcarea unui obiect

apărat de lege poate fi comisă nu de oricare acţiuni, ci doar de acţiuni concrete, caracterul cărora

se determină, în primul rând, de calităţile obiectului însuşi [138, p. 137].

IM intenţionate, comisive, pot avea şi forma tentativei, în cazul când făptuitorul a început

acţiunile infracţionale ce constituie latura obiectivă a infracţiunii, însă din cauze independente de

voinţa făptuitorului ele nu şi-au produs efectul (de exemplu, în scopul distrugerii avutului militar,

făptuitorul a incendiat o maşină, însă acest avut n-a fost distrus deoarece focul a fost imediat

127

stins de către alţi M. În acest caz, acţiunile făptuitorului vor fi calificate drept tentativă de

distrugere a avutului militar (art. 27, 379 CP).

3.2.2. Trăsături definitorii ale laturii obiective a unor infracţiuni militare

IM sunt specifice atât prin conţinutul lor legal, cât şi faptic, şi aceasta reiese din specificul

SM în FA, din caracteristicile juridico-penale ale acestor categorii de infracţiuni, din aceea că

majoritatea din ele au asemănare cu alte infracţiuni de drept comun, însă, conţinând şi unele

semne specifice doar lor, prezintă unele greutăţi în tratamentul lor teoretic şi practic.

În continuare, vom analiza semnele principale şi secundare ale fiecărei IM în parte,

evidenţiind caracteristicile specifice ale acestor fapte infracţionale.

a) Neexecutarea intenţionată a ordinului. Din dispoziţia art. 364 alin. (1) CP, care

incriminează neexecutarea intenţionată a ordinului superiorului M reiese că latura obiectivă a

acestei infracţiuni constă în acţiuni sau inacţiuni de refuz direct sau indirect de a executa

ordinul şefului, precum şi altă neexecutare a ordinului.

Astfel, latura obiectivă a acestei infracţiuni se realizează prin refuzul de a executa un ordin

cu privire la îndatoririle de serviciu. Expresia “refuzul de a executa un ordin” trebuie interpretată

în sensul de neexecutare intenţionată a unui ordin. Neexecutarea ordinului se poate exprima atât

printr-o inacţiune, în cazul când făptuitorului i s-a ordonat să facă ceva, iar el refuză să execute

acest ordin, cât şi printr-o acţiune, când subordonatului i se interzice săvârşirea unor acţiuni, dar

el totuşi o săvârşeşte [9, p. 735]. Neexecutarea unui ordin retras ulterior sau care este imposibil

de executat, nu constituie infracţiune [139, p. 651].

Neexecutarea ordinului poate fi exprimată prin două modalităţi: neexecutarea ordinului în

mod expres, deschis, când făptuitorul exprimă prin viu grai sau chiar în scris că nu va executa

ordinul şi nu-l execută şi neexecutarea ordinului în mod tacit, când subordonatul, fără să se

exprime într-un anumit mod, nu execută ordinul. Susţinem că poate fi considerată infracţiune

doar neexecutarea intenţionată a unui ordin al şefului sau comandantului, care este legal şi nu

contravine legii. Neexecutarea unui ordin care contravine legii sau este dat din interese personale

a comandantului (şefului) nu formează această componenţă de infracţiune [101, p. 804].

O problemă cu privire la componenţa de infracţiune discutată o ridică situaţia când

subordonatul declară deschis că nu va executa ordinul primit şi apoi, imediat, trece la executarea

lui. În doctrina penală s-a expus părerea că în acest caz aceste acţiuni ale făptuitorului vor

constitui o infracţiune de neexecutare a ordinului [132, p. 441; 140, p. 544].

Nu susţinem acest punct de vedere şi considerăm că astfel de interpretări sunt formale şi

contrare spiritului legii, cât şi scopului urmărit de legiuitor. Pentru disciplina militară prezintă un

128

pericol sporit nu atât manifestarea făţişă (verbală sau în scris) a hotărârii făptuitorului de a nu

executa ordinul, cât mai ales faptul neexecutării acestui ordin, indiferent dacă făptuitorul şi-a

făcut cunoscută sau nu în mod expres, făţiş această hotărâre. În realitate, din punct de vedere

penal, refuzul de a executa un ordin (în sensul de comunicare a hotărârii făptuitorului de a nu da

curs ordinului) reprezintă doar faza oratorie a infracţiunii, care nu întră sub incidenţa legii

penale. Dacă refuzul verbal sau în scris ar constitui actul de executare, atunci infracţiunea s-ar

consuma chiar în acel moment, fiind irelevant dacă ulterior făptuitorul a executat sau nu ordinul

[92, p. 136]. Un alt tratament o are situaţia în care subalternul întră în discuţii cu superiorul pe

marginea executării ordinului, este nemulţumit de ordinul primit, însă acţiunile dispuse prin

acest ordin le îndeplineşte. Considerăm că în asemenea situaţii nu vom fi în prezenţa unei

infracţiuni de neexecutare intenţionată a ordinului, prevăzută de art. 364 CP, deoarece,

nemulţumirea faţă de ordinul dat şi discuţiile cu privire la esenţa ordinului, nu constituie latura

obiectivă a infracţiunii analizate.

În circumstanţele sus-indicate, poate surveni răspunderea disciplinară a subalternului,

deoarece dânsul a încălcat regulile generale de ducere a SM şi de executare a ordinelor

superiorului, prevăzute de art. 13 al Regulamentului serviciului interior, conform cărora, M este

obligat să se supună necondiţionat comandanţilor (şefilor), iar conform art. 42 al aceluiaşi

regulament stipulează că ordinul comandantului (şefului) trebuie să fie executat necondiţionat,

exact şi în termen.

O altă problemă cu privire la latura obiectivă a infracţiunii analizate o ridică faptele de

neîndeplinire de către M a diferitor instrucţii, regulamente etc. În opinia noastră, nu poate fi

considerată ca neîndeplinire a ordinului neexecutarea prevederilor diferitor instrucţii, care

stabilesc modul de executare a funcţiilor sale de către diferite categorii de M, persoane cu

funcţie de răspundere sau neexecutarea cerinţelor statutare generale de către un grup de M cu

privire la obligaţiunile lor militare. În anumite împrejurări, aceste fapte pot constitui componenţa

unor alte IM, cum ar fi: infracţiuni de serviciu, în cazul în care un comandant militar foloseşte

atribuţiile sale de serviciu în detrimentul intereselor de serviciu, de dezertare, în cazul în care un

M sau un grup de M părăsesc samavolnic locul de serviciu sau UM, neexecutând astfel

obligaţiunile lor statutare de a nu părăsi UM sau locul de serviciu militar fără permisiunea şefilor

sau comandanţilor militari etc. [30, p. 79].

De asemenea, nu poate fi considerată ca infracţiune prevăzută de art. 364 CP încălcarea

regulilor de exercitare a serviciului în gardă şi garnizoană, a serviciului interior, al serviciului de

alarmă şi altor servicii speciale, reglementate de regulamente speciale. În anumite împrejurări,

răspunderea penală pentru aceasta poate surveni conform prevederilor art. 374, 375, 376 CP etc.

129

Astfel, deosebirea dintre aceste infracţiuni şi cea prevăzută de art. 364 CP constă în aceea că,

în cazul infracţiunilor sus-indicate este vorba de nesocotirea unor îndatoriri specifice serviciului

de gardă, intern, de luptă etc., pe când în cazul neexecutării ordinului (art. 364 CP), este vorba de

nesocotirea unor îndatoriri specifice SM în general, în cazul când M va refuza executarea unui

ordin primit în legătură cu SM, în general [141, p. 691].

Dauna considerabilă, adică consecinţele infracţiunii, constă într-o stare de pericol prin

nerespectarea raportului de subordonare, prin atingerea adusă ordinii şi disciplinei militare. În

cazul cauzării de daune materiale considerabile, aprecierea mărimii acestei daune se va face

conform regulilor stipulate în art. 126 alin. (2) CP, conform căruia, caracterul considerabil sau

esenţial al daunei cauzate se stabileşte luându-se în considerare valoarea, cantitatea şi

însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor

întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei, iar în

cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege – gradul lezării drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

Consecinţele infracţiunilor prevăzute de art. 374, 375, 376 CP, cum ar fi: “cauzarea de

daune în proporţii considerabile” au aceiaşi semnificaţie ca şi în cazul art. 364 CP şi nu vor fi

analizate suplimentar.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul depăşirii termenului îndeplinirii unei acţiuni

ordonate şi, respectiv, în momentul săvârşirii unei acţiuni contrare ordinului când acesta

interzice o asemenea acţiune. Anume în acest moment se produce urmarea periculoasă a faptei,

adică starea de pericol pentru ordinea şi disciplina militară. Conform art. 364 alin. (5) CP nu se

consideră infracţiune fapta persoanei prevăzută de legea penală întru executarea ordinului sau

dispoziţiei ilegale a unui şef militar. Răspunderea penală pentru prejudiciul pricinuit o poartă

persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală. Aceste prevederi ale legii sunt aplicabile în

cazul când persoana, executând un ordin ilegal, a săvârşit o infracţiune din imprudenţă. Însă în

cazurile când subalternul a săvârşit o infracţiune intenţionată, cu bună ştiinţă, întru executarea

ordinului sau dispoziţiei ilegale, el va purta răspundere penală în temeiuri generale ca autor al

infracţiunii, iar cel care a dat ordinul - ca instigator la infracţiunea dată. Aceste prevederi sunt

reglementate de art. 364 alin. (6) CP, care mai stipulează că neexecutarea ordinului sau

dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală.

Cauzarea prin infracţiune a unor consecinţe grave se stabileşte în fiecare caz în parte,

ţinându-se cont de toate împrejurările săvârşirii faptei. Ca consecinţe grave pot fi considerate

zădărnicirea unor măsuri îndreptate la asigurarea capacităţii de luptă a UM, zădărnicirea sarcinii

de luptă, survenirea de jertfe omeneşti, distrugerea sau deteriorarea tehnicii militare, pricinuirea

130

unor daune materiale în proporţii mari şi deosebit de mari etc. Pentru reţinerea acestei agravante

în faptele M este necesară existenţa legăturii cauzale între săvârşirea infracţiunii şi consecinţele

social-periculoase survenite. Consecinţele infracţiunilor prevăzute de art. 365, 368, 369, 370,

373, 374, 375, 377, 378, 379, 383, 384 CP, cum ar fi: “soldarea infracţiunii cu urmări (sau

consecinţe) grave,” au aceiaşi semnificaţie ca şi în cazul art. 364 CP şi nu vor fi analizate

suplimentar.

Semnele secundare ale laturii obiective a infracţiunii analizate se conţin în art. 364 alin. (2),

(3), (4) CP. Unul din semnele secundare al laturii obiective a infracţiunii de neexecutare a

ordinului şefului militar, prevăzut de art. 364 alin. (3) şi (4) CP îl constituie timpul şi

împrejurările săvârşirii acestei infracţiuni: pe timp de război sau în condiţii de luptă.

Legislaţia militară actuală nu dă definiţia “timpului de război” sau “în condiţii de luptă” şi,

de asemenea, nu conţine prevederi directe cu privire la declararea stării de război, însă aceste

momente erau reglementate în Legea cu privire la apărare [142].

Conform art. 4-5 ale acestei legi, Parlamentul, la propunerea Preşedintelui RM, în cazul

agresiunii armate împotriva RM, declară starea de beligeranţă sau de război şi anulează această

stare după semnarea tratatului de pace cu partea beligerantă.

Timpul de război începe din momentul declarării stării de beligeranţă sau odată cu începerea

de facto a acţiunilor militare şi se sfârşesc în ziua şi ora încetării de facto a acţiunilor militare. În

cazul în care trupe sau grupe înarmate atacă sau invadează prin surprindere teritoriul RM,

organele locale ale administraţiei militare sunt obligate să ia toate măsurile pentru respingerea

atacurilor, fără a aştepta declararea războiului.

Prin „condiţii de luptă” se înţelege aflarea UM în condiţii nemijlocite de pregătire de luptă

sau în condiţii de ducere nemijlocită a luptei (operaţiei de luptă). Condiţii de luptă pot fi atât în

timp de război, cât şi în timp de pace, când UM ripostează atacului armat asupra hotarelor ţării

[7, p. 588].

Latura obiectivă a neexecutării ordinului ca rezultat al atitudinii negligente sau

neconştiincioase faţă de el, prevăzută ca o infracţiune distinctă de art. 364 alin. (4) CP se

deosebeşte de infracţiunea de neexecutare intenţionată a ordinului şefului. Latura obiectivă a

acestei infracţiuni se exprimă prin neexecutarea ordinului sau executarea neglijentă a ordinului,

fapte care au adus la cauzarea unor consecinţe grave sau au fost săvârşite în timp de război sau

în condiţii de luptă, lipsind caracterul făţiş sau deschis al faptelor prevăzute de neexecutarea

intenţionată a ordinului şefului. Lipsesc, de asemenea, acţiunile demonstrative, care ar indica la

nedorinţa subalternului de a se supune ordinelor sau dispoziţiunilor şefului.

131

Semnele secundare ale laturii obiective ale infracţiunilor prevăzute ca circumstanţe

agravante de art. 365, 366, 367, 368, 370, 371, 372, 374, 375, 376, 378, 379, 380, 381 CP, cum

ar fi: “timpul de război” sau „în condiţii de luptă,” au aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul art.

364 CP şi nu vor fi analizate suplimentar.

b) Opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea îndatoririlor

de serviciu. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 365 CP constă în acţiuni active de

opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea îndatoririlor de serviciu

şi este una din cele mai periculoase infracţiuni în FA. Pericolul social al acestei infracţiuni

constă în aceea că vinovatul deschis şi cu perfidie se contrapune activităţii de serviciu a şefilor

militari sau altui M, activitate, exercitată în interesul ordinii militare cu scopul încetării sau

schimbării caracterului ei legal. Aceste acţiuni ale vinovatului împiedică, iar, uneori, fac

imposibilă exercitarea normală a activităţii de serviciu a persoanelor sus-indicate, submină

autoritatea lor. Opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea

îndatoririlor de serviciu poartă un caracter deschis şi perfid. Această infracţiune este însoţită de

aplicarea violenţei asupra personalităţii şefului (superiorului) militar sau altei persoane care

execută obligaţiunile legate de SM, sau sunt însoţite cu ameninţarea aplicării unei asemenea

violenţe, fapt ce esenţial sporeşte pericolul social al acestei infracţiuni [33, p. 24-25].

Astfel, latura obiectivă se exprimă prin acţiuni active. În art. 365 CP sunt conexate două

componenţe de infracţiune, care se deosebesc după latura obiectivă: opunerea de rezistenţă

şefului, precum şi unei alte persoane care exercită îndatoririle legate de SM; constrângerea

acestor persoane la încălcarea acestor îndatoriri.

Opunerea de rezistenţă sau constrângerea adeseori se săvârşesc cu aplicarea violenţei asupra

şefului sau altor persoane, care execută obligaţiuni legate de SM, fapt ce sporeşte substanţial

pericolul social ale acestor fapte. Alte persoane, care execută obligaţiuni legate de SM pot fi M

care exercită serviciu de gardă (santinelă etc.), patrulă sau serviciu de zi (serviciul pe companie,

pe batalion etc.), cât şi alţi M care îndeplinesc obligaţiuni concrete legate de SM. Opunerea de

rezistenţă constă în acţiuni îndreptate spre împiedicarea şefului, precum şi unei alte persoane

care exercită îndatoririle legate de SM să-şi îndeplinească obligaţiunile lor legate de SM. La

opunerea de rezistenţă vinovatul încearcă să nu permită persoanei să-şi exercite obligaţiunile sale

militare, funcţionale, nu-i dă posibilitate să acţioneze în situaţia concretă în conformitate cu

legislaţia în vigoare, regulamentele militare sau ordinele superiorului. Opunerea de rezistenţă

presupune înaintarea faţă de şef (altei persoane) a unor cerinţe concrete de săvârşire sau

nesăvârşire a unor anumite acţiuni contrare interesului de serviciu. Opunerea de rezistenţă poate

fi săvârşită numai în timpul exercitării de către şef sau altă persoană a obligaţiunilor legate de

132

SM. Opunerii de rezistenţă îi premerg, de regulă, unele încălcări de disciplină militară sau a

ordinii publice din partea M, iar opunerea este o reacţie de răspuns la acţiunile legitime ale

şefului sau altei persoane, îndreptate spre persecutarea acestor încălcări. Opunerea de rezistenţă

în aceste cazuri poate fi săvârşită de însăşi M care încalcă disciplina, cât şi de alţi M, aflaţi la

locul săvârşirii acestor încălcări de disciplină. Opunerii de rezistenţă îi pot premerge acţiuni de

neexecutare a ordinului. În acest caz, acţiunile de neexecutare intenţionată a ordinului trec într-o

atentare mai gravă la ordinea de subordonare militară, iar acţiunile făptuitorului vor fi calificate

potrivit art. 365 CP [143, p. 30].

Constrângerea constă în impunerea şefului sau altei persoane la încălcarea obligaţiunilor sale

legate de SM, la săvârşirea unor acţiuni ilegale în interesul celui care constrânge sau să acţioneze

în detrimentul intereselor de serviciu. De exemplu, vinovatul constrânge şeful sau altă persoană,

aplicând violenţa psihică sau fizică, să nu denunţe despre faptele ilegale săvârşite de el. La

opunerea de rezistenţă vinovatul, prin acţiunile sale, nu dă posibilitate şefului sau altei persoane

să-şi îndeplinească obligaţiunile sale de serviciu, iar la constrângere, el încearcă să impună aceste

persoane să acţioneze contrar intereselor de serviciu. Constrângerea poate fi aplicată în legătură

cu activitatea de serviciu al şefului sau altei persoane atât în timpul exercitării acestei activităţi,

cât şi în legătură cu activităţi care trebuie (sau pot fi) exercitate în viitor.

Violenţa fizică sau psihică în privinţa şefului, în legătură cu nemulţumirea M de acţiunile

legale, de serviciu ale şefului, fără înaintarea unor cerinţe concrete, nu poate fi considerată ca

constrângere. Asemenea acţiuni pot fi calificate conform art. 367 sau 368 CP [30, p. 84], ori ca

opunere de rezistenţă. Opunerea de rezistenţă sau constrângerea se consideră infracţiune

consumată din momentul opunerii de rezistenţă sau constrângerii, independent de faptul că i-a

reuşit făptuitorului să împiedice executarea de către şef sau altă persoană a obligaţiunilor sale de

SM sau să-l impună să săvârşească careva fapte în interesul lui sau nu i-a reuşit [6, p. 774-775].

Latura obiectivă a art. 365 alin. (2) lit. b) CP are ca semn secundar obligatoriu mijloacele

săvârşirii infracţiunii: Săvârşirea infracţiunii cu utilizarea armei. Noţiunea de “armă” este

redată în art. 129 CP, conform căruia prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau dispozitivele

astfel declarate prin dispoziţii legale; sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar putea fi

folosite ca arme sau care au fost întrebuinţate pentru atac. Totuşi, noţiunea de arme dată în acest

articol este prea generală şi nu poate exprima concret noţiunea de armă redată în art. 365 CP.

Această noţiune a fost concretizată în pct. 27 al HP CSJ nr. 5 din 6 iulie 1992, conform căruia

drept armă trebuie de considerat armele de foc şi albe, precum şi armele de acţiune explozivă

[144, p. 80]. În HP CSJ nr. 23 din 28 iunie 2004, cu modificările introduse prin HP CSJ nr. 16

din 7 noiembrie 2005 [145, p. 80], care a abrogat HP CSJ anterior nominalizată, în art. 10, se

133

explică că la calificarea acţiunilor făptuitorului în baza art. 188 alin. (2) lit. e) CP (tâlhăria cu

aplicarea armei sau obiectelor folosite ca armă), instanţele judecătoreşti urmează, în conformitate

cu art. 129 alin. (1) CP, coroborat cu prevederile Legii cu privire la arme, precum şi în baza

raportului de expertiză, să stabilească dacă obiectul, aplicat în cadrul atacului, reprezintă sau nu o

armă. În prezenţa unor temeiuri legale, acţiunile persoanei, care a aplicat arma în procesul

comiterii tâlhăriei, trebuie calificate suplimentar conform art. 290 CP. Prin „alte obiecte folosite

în calitate de armă” se au în vedere obiectele cu care victimei i s-au cauzat sau putea să i se

cauzeze vătămări periculoase pentru viaţă ori sănătate (cuţite, inclusiv de bucătărie, briciaguri,

topoare, răngi etc.), precum şi obiectele destinate pentru dezorientarea temporară a victimei, cum

ar fi revolverele, balonaşele şi alte dispozitive cu gaze toxice neutralizante.

În doctrina penală se oferă o desfăşurare mai largă a noţiunii de armă, considerându-se că

acestea sunt obiecte special destinate pentru nimicirea ţintelor vii: armele din dotare militară,

cum ar fi pistolul automat, mitraliera, revolverul, baioneta etc., precum şi alte arme de foc sau

arme albe, confecţionate industrial sau individual (arma de vânătoare, cuţite de vânătoare etc.)

[7, p. 591]. Astfel, reieşind din cele consemnate, considerăm că opunerea de rezistenţă şefului

sau constrângerea acestuia la încălcarea obligaţiunilor SM va avea loc doar în cazul aplicării

armelor, adică a armelor de foc sau celor albe. Folosirea altor obiecte de uz casnic sau cu altă

destinaţie (cuţit de bucătărie, topor, vergea de lemn sau metal etc.) la opunerea de rezistenţă sau

constrângere nu serveşte drept bază de calificare a acţiunilor făptuitorului pe art. 365 alin. (2) lit.

b) CP. Săvârşirea infracţiunii cu utilizarea armei înseamnă folosirea efectivă a armei pentru

influenţarea fizică sau psihică asupra şefului sau asupra altei persoane care-şi îndeplinesc

obligaţiunile de SM.

Ameninţarea deschisă cu arma, de asemenea, se consideră utilizarea ei. Prin aceste acţiuni

făptuitorul influenţează psihic asupra şefului sau asupra altei persoane, îi paralizează voinţa şi în

aşa fel înlesneşte atingerea scopurilor sale criminale. Dacă vinovatul demonstra numai arma

(obiectul) sau conştient ameninţa cu o armă neîncărcată, ori cu o imitaţie de armă, neavând

intenţia de a le folosi la cauzarea vătămărilor periculoase pentru viaţă şi sănătate, acţiunile se vor

califica (în cazul lipsei altor circumstanţe agravante), conform tuturor circumstanţelor cauzei, ca

opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea obligaţiunilor SM în baza

art. 365 alin. (1) CP, fără a fi reţinută agravanta “cu aplicarea armei” [145, p. 80].

Cu privire la circumstanţa agravantă, prevăzută de art. 365 alin. (2) lit. c) CP, “cauzarea

urmărilor grave”, în afară de cele analizate la art. 364 CP cu privire la aceste urmări, ajungem la

concluzia că se mai consideră că au fost pricinuite urmări grave cauzarea de lovituri, cauzarea

intenţionată sau din imprudenţă a vătămărilor corporale uşoare, mai puţin grave, sau cauzarea din

134

imprudenţă a vătămărilor corporale grave sau a morţii. Opunerea de rezistenţă sau constrângerea

însoţită de cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave, întrunind condiţiile art. 152 alin.

(2) sau (3) CP, se califică în temeiul art. 365 alin. (2) lit. c) CP în concurs cu art. 151 alin. (2) sau

(3) CP [7, p. 592]. De asemenea, considerăm că opunerea de rezistenţă sau constrângerea însoţită

de omorul intenţionat al superiorului sau al unei alte persoane care îşi îndeplineşte îndatoririle

legate de SM sau tentativa de omor a acestor persoane se cuprinde în art. 365 alin. (3) CP şi

calificarea suplimentară în temeiul art. 145 CP nu este necesară.

c) Insultarea militarului. Latura obiectivă a infracţiunii de insultare a militarului (art. 366

alin. (1) CP) constă în acţiuni active de insultă adusă şefului de către subaltern, precum şi

subalternului de către comandant în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor legate de SM.

Regulamentele militare prevăd reguli stricte de relaţii între M, în acelaşi rând regulile de politeţe

militară, de comportare şi de salut militar. Art. 66 al Regulamentului serviciului interior al FA

obligă M să constituie în permanenţă exemple de înaltă cultură, modestie şi cumpătare, să

păstreze cu sfinţenie onoarea militară, să-şi apere demnitatea şi să stimeze demnitatea celorlalţi.

La rândul său, şefii (comandanţii) sunt obligaţi să dea dovadă de tact şi atenţie faţă de

subordonaţi, să nu admită faţă de ei grosolănii, să respecte demnitatea lor personală. Insulta între

particulari nu este prevăzută ca infracţiune în PS a CP. Latura obiectivă constă din acţiuni active

de insultă a superiorului (subalternului) de către subaltern (superior). Astfel, legea penală apără

în mod egal cinstea şi demnitatea atât a superiorului de atentatele subalternului, cât şi a

subalternului de atentatele superiorului, ce corespunde cerinţelor legilor şi statutelor

(regulamentelor) militare.

În cazul prevăzut de art. 366 CP infracţiunea are un conţinut asemănător cu cel al insultei în

general. Totuşi, noţiunea de atingere adusă onoarei are, însă, în cazul insultei superiorului de

către inferior sau a inferiorului de către superior, o sferă mai largă decât insulta în general,

deoarece numeroase fapte dobândesc caracter ofensator tocmai datorită specificului raporturilor

de subordonare militară, ca şi exigenţilor impuse de ordinea şi disciplina militară [146, p. 40].

Într-o opinie s-a susţinut că, pe de altă parte, datorită aceluiaşi caracter specific al

infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, ameninţarea, care are o incriminare distinctă

de cea a insultei, se integrează în conţinutul infracţiunii de insultă a superiorului, deoarece

constituie şi ea o modalitate de atingere adusă onoarei acestuia [129, p. 808-809]. Nu putem fi de

acord cu aceasta, deoarece în conţinutul ameninţării nu întotdeauna se găsesc elemente ce

înjosesc, într-o măsură sau alta, cinstea şi demnitatea persoanei, ci, de regulă, este îndreptată spre

vătămarea relaţiilor şi valorilor sociale supreme: viaţa şi sănătatea persoanei. Mai mult ca atât,

CP incriminează expres ameninţarea şefului ca infracţiune distinctă în art. 367 CP. Dispoziţia art.

135

366 CP, cu toate că denumeşte conţinutul infracţiunii, nu desfăşoară, nu descrie latura obiectivă a

acestei infracţiuni. Considerăm că prin insultă se înţelege înjosirea intenţionată a cinstei şi

demnităţii persoanei prin acţiune, verbal sau în scris.

Ţinând cont de faptul că insulta este incriminată ca infracţiune, considerăm că caracterul

insultei trebuie să fie brutal, grosolan, în stare să înjosească grav cinstea şi demnitatea

persoanei (superiorului sau subalternului). Legiuitorul a avut în vedere că, pentru existenţa

infracţiunii analizate este necesar ca insulta să aibă anume un asemenea caracter, pentru a nu

admite criminalizarea unor acţiuni insultătoare, care sunt pe larg răspândite, dar nu sunt, după

conţinutul lor şi după consecinţe, atât de grave.

Prin acţiuni insultătoare, în sensul art. 366 CP, trebuie să se înţeleagă doar acele acţiuni

insultătoare ale făptuitorului, care ar pune victima într-o poziţie foarte înjositoare şi care

grosolan încalcă regulile elementare de conduită în societate. Insulta grosolană, brutală poate

avea diferite forme şi nu numaidecât forme necenzurate. Constatarea faptului insultei trebuie să

se efectueze în baza realizării, conceperii subiective a ei de către victimă. Hotărârea definitivă a

acestei întrebări trebuie să fie luată de către instanţa de judecată, care va constata existenţa

faptului obiectiv al insultei.

Este foarte important de a stabili în fiecare caz concret de insultă dacă n-a avut loc o

subapreciere, o obijduire bolnăvicioasă faţă de unele sau alte expresii din partea victimei. În

unele cazuri, persoanele se consideră insultate din cauza că au fost criticate pentru acţiunile lor

(de exemplu, pentru executarea neconştiincioasă a obligaţiunilor de serviciu, pentru un anumit

comportament etc.). Unele şi aceleaşi acţiuni din partea diferitor persoane pot fi considerate ca

insultă sau nu pot fi considerate astfel. Din aceste considerente, este necesar ca în fiecare caz

concret de constatat dacă faptele au înjosit sau nu cinstea şi demnitatea persoanei (M).

Constatarea unor calităţi negative ale caracterului persoanei, aprecierea calităţilor ei

profesionale, expuse corect, nu în mod brutal sau grosolan, nu pot fi considerate insulte. Este

interesantă situaţia, din punct de vedere a dreptului penal, când superiorul şi subalternul se

insultă reciproc. În asemenea situaţii, susţinem opinia, conform căreia, în cazurile de insultă

reciprocă, la răspunderea penală vor fi trase ambele persoane, care s-au insultat reciproc, cu

condiţia individualizării faptelor. În aşa caz, faptul că o persoană a început prima să insulte, se va

ţine cont la individualizarea pedepsei penale [147, p. 25-28].

Insulta, din punct de vedere al laturii obiective, se caracterizează prin acţiuni active, cum ar

fi, de exemplu, pălmuirea, scuiparea, împroşcarea cu noroi, ruperea epoleţilor. Ea poate fi

exprimată verbal sau în scris.

136

Art. 366 CP conţine în sine două componenţe de infracţiuni distincte: insulta adusă şefului de

către subaltern; insulta adusă subalternului de către şef. Insulta adusă şefului de către subaltern se

exprimă prin înjosirea intenţionată a cinstei şi demnităţii şefului de către subaltern prin acţiune,

verbal sau în scris. Ea poate fi exprimată prin cuvinte, desene, scrisori, placate, acţiuni ce

înjosesc demnitatea şefului militar.

Considerăm că în cazul lovirii şefului de către subaltern, acţiunile ultimului vor fi calificate

pe art. 368 CP, şi nu pe art. 366 CP. Spre deosebire de insulta adusă şefului, caracterul insultei

aduse subalternului de către şef poate fi exprimat prin înjosirea intenţionată a cinstei şi demnităţii

subalternului de către şef prin acţiune, lovire, verbal sau în scris [9, p. 742]. De asemenea, în

cazul lovirii subalternului de către şef, componenţa infracţiunii examinate (art. 366 CP) va fi

reţinută în cazul când de la aceste loviri n-au fost cauzate vătămări corporale.

Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta militarilor în termen A şi B (gradul militar

sergenţi inferiori) de a aplica lovituri în timpul exercitării SM, altor M subalterni, cauzându-le

dureri fizice, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 366 alin. (1) CP, ca insultă

adusă subalternului de către şef în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de SM [148].

Într-un alt caz, instanţa de judecată a statuat că fapta M pe bază de contract C (gradul militar

locotenent major) de a aplica două lovituri cu palma peste faţă şi o lovitură cu piciorul peste

spate, în timpul exercitării SM, subalternului său, M în termen M. C. (gradul militar soldat),

cauzându-i dureri fizice, constituie componenţa infracţiunii prevăzute de art. 366 alin. (1) CP, ca

insultă adusă subalternului de către şef în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de SM [149].

În cazul pricinuirii vătămărilor corporale uşoare cu dereglarea sănătăţii de scurtă durată,

vătămărilor corporale medii sau grave [150], acţiunile şefului militar vor fi calificate ca exces de

putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu (art. 370 alin. (1) sau (2) CP).

Timpul săvârşirii faptei are importanţă la calificarea acestei infracţiunii: în cazul săvârşirii

infracţiunii în timp de război sau în condiţii de luptă, fapta va avea un caracter agravant şi va fi

calificată conform art. 367 alin. (2) CP.

d) Ameninţarea şefului. Latura obiectivă a infracţiunii de ameninţare a şefului militar (art.

367 CP) se realizează doar prin acţiuni active de ameninţare a şefului militar cu moartea, cu

vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori loviri în timpul când acesta îndeplineşte

îndatoririle legate de SM. Prin ameninţarea şefului se înţelege înspăimântarea comandantului

(şefului) militar cu aplicarea asupra lui a violenţei în legătură cu activitatea lui de serviciu.

Ameninţarea trebuie să fie reală, să aibă bază obiectivă de a înspăimânta, speria şeful militar.

Realitatea ameninţării se exprimă prin posibilitatea survenirii consecinţelor ameninţării în

momentul ameninţării sau în viitorul apropiat. Nu poate fi considerată reală ameninţarea, care în

137

realitate nu poate fi realizată, cum ar fi de exemplu, împrejurarea când subalternul ameninţă şeful

că în caz de război îl va împuşca.

Spre deosebire de exemplul sus-indicat, totuşi considerăm că, dacă subalternul ameninţă

şeful că în timpul când va intra în exercitarea serviciului de gardă va primi armă şi va aplica

violenţă asupra lui, acestă ameninţare poate fi considerată reală, deoarece M, conform

regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă, deseori intră în serviciul de gardă, pentru

efectuarea serviciului ei primesc arme şi cartuşe de luptă, şi, în aşa împrejurări, ameninţarea

poate fi chiar destul de reală şi realizabilă.

Ameninţarea poate fi exprimată verbal, în scris sau în altă formă. Ea poate fi exprimată în

timpul exercitării de către şef a obligaţiunilor de serviciu sau în afara lor, în public sau tet-a-tet,

ea poate fi transmisă şefului prin intermediul terţelor persoane. Dacă ameninţarea se realizează

prin aplicarea violenţei asupra şefului militar, acţiunile făptuitorului pot fi calificate conform art.

368 CP sau, în cazul cauzării intenţionate a morţii şefului - în baza art. 368 CP în concurs cu art.

145 CP.

Componenţa infracţiunii examinate este formală şi se consumă din momentul exprimării

ameninţării şefului militar cu moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori

loviri în timpul când acesta îndeplineşte îndatoririle legate de SM.

Latura obiectivă a acestei infracţiuni are şi un semn secundar obligatoriu: în timpul

îndeplinirii obligaţiunilor legate de SM şi în legătură cu îndeplinirea acestor obligaţiuni.

Considerăm că dacă ameninţarea cu moartea n-a fost făcută în timpul îndeplinirii obligaţiunilor

legate de SM şi nici în legătură cu îndeplinirea acestor obligaţiuni, aceste fapte nu vor constitui

componenţa de infracţiune prevăzută de art. 367 CP, ci componenţa unei infracţiuni cu caracter

general - ameninţarea cu omor sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.

155 CP).

Ameninţarea şefului militar, în sensul art. 367 CP, trebuie să constea în ameninţarea lui cu

moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu aplicarea de lovituri. Nu este

considerată ameninţare în sensul art. 367 CP ameninţarea cu distrugerea sau deteriorarea averii

şefului militar, cu aplicarea violenţei faţă de rudele sau persoanele apropiate lui, cu răspândirea

unor date defăimătoare etc.

e) Acte de violenţă săvârşite asupra şefului. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.

368 CP se realizează prin acţiuni active de vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale

sau a sănătăţii ori lovirea şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM.

Astfel, elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de lovire sau orice acte de violenţă

cauzatoare de suferinţe fizice [151, p. 397-398]. Conţinutul laturii obiective a infracţiunii

138

analizate se bazează pe următoarele criterii obiective: a) circumstanţele şi împrejurările săvârşirii

infracţiunii, cum ar fi, aflarea în condiţii specifice, iar, uneori, chiar extremale, în timpul

îndeplinirii obligaţiunilor constituţionale ale exercitării SM: cazarma, poligonul, pichetul etc.,

unde se concentrează un mare număr de oameni, aflarea printre care este obligatorie; b) violenţa

în cadrul opunerii de rezistenţă şefului sau constrângerii acestuia la încălcarea îndatoririlor de

serviciu se aplică în timpul exercitării SM sau în legătură cu exercitarea obligaţiunilor SM;

c) noţiunea violenţei include două aspecte: expresia reală, adică încălcarea respectivă a

integrităţii anatomice sau a capacităţii fiziologice şi determinarea socială, condiţionată de

săvârşirea infracţiunii [152, p. 10-15].

Acţiunile de violenţă, săvârşite asupra şefului, căruia subalternul, în conformitate cu

regulamentele militare, este obligat să-i poarte respectul şi pe care trebuie să-l apere în luptă,

constituie una din cele mai grave încălcări ale disciplinei militare, încălcare ce împiedică

exercitarea de către şeful militar a obligaţiunilor sale legate de SM; ele cauzează de asemenea

daună sănătăţii lui. Lovirea şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM

constă în aplicarea atât a multiplelor lovituri în orice locuri ale corpului, cât şi în aplicarea doar a

unei lovituri. Este important ca aceste lovituri să provoace durere fizică superiorului militar [153,

p. 809]. Tot în aşa fel s-a expus şi instanţa de judecată: = fapta M în termen R. şi G. (gradul

militar soldaţi) de a aplica lovituri, în timpul exercitării SM, superiorului S (gradul militar

sergent-inferior), care se afla în exercitarea funcţiilor de serviciu, cauzându-i vătămări corporale

uşoare, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 368 alin. (2) lit. a) CP, ca

vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale şi a sănătăţii şefului, când acesta îndeplineşte

obligaţiunile legate de SM, săvârşite de două sau mai multe persoane [154]; = fapta M în termen,

grănicer, gradul militar caporal, care în faţa pichetului de grăniceri a aplicat acte de violenţă

asupra şefului său, sergentului-inferior S., care-şi îndeplinea îndatoririle sale legate de SM,

aplicându-i o lovitură cu piciorul încălţat în cizme peste picioare şi o lovitură cu pumnul în faţă

în regiunea ochiului şi nasului, pricinuindu-i vătămări corporale uşoare sub formă de comoţie

cerebrală şi fractura oaselor nasului, cât şi o echimoză în regiunea ochiului drept, constituie

componenţa de infracţiune prevăzută de art. 243 pct. 1 CP, în redacţia Legii din 12 martie 1961

(art. 368 alin. (1) CP în vigoare), ca vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale şi

lovirea şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM [155]; = fapta M în

termen B., C., şi T., carabinieri (gradul militar soldaţi), care, în urma unei înţelegeri prealabile,

au aplicat acte de violenţă (lovituri cu pumnii şi picioarele peste corp, cap) asupra şefului lor,

sergentului N., care se afla la tratament medical în punctul medical al UM, cauzându-i vătămări

corporale uşoare, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 368 alin. (2) lit. a) CP,

139

ca vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale şi lovirea şefului în timpul când acesta

îndeplineşte obligaţiunile legate de SM, săvârşită de două sau mai multe persoane [156].

Considerăm că în cazul când violenţa sau lovitura este aplicată nu pentru a cauza dureri fizice

superiorului, ci în formă de batjocură (de exemplu, împingerea superiorului, tragerea de ureche,

răsucirea mâinilor, strângerea, strivirea degetelor etc.), acţiunile făptuitorului vor fi calificate

conform art. 366 CP, ca insulta superiorului, cu condiţia ca această violenţă să nu fi provocat

dereglarea sănătăţii sau integrităţii corporale a victimei. Important este la calificarea acestei

infracţiuni faptul de constatare a existenţei unui aşa semn secundar al laturii obiective cum este

timpul săvârşirii infracţiunii: anume timpul îndeplinirii de către M a îndatoririlor de serviciu.

Îndeplinirea de către M a îndatoririlor de serviciu presupune: participarea la acţiuni militare;

executarea funcţiilor de serviciu; executarea serviciului de alarmă, participarea la aplicaţii;

aflarea pe teritoriul UM în timpul de serviciu stabilit de orarul zilnic sau dacă aceasta o cere

necesitatea de serviciu; aflarea în misiune sau la tratament; deplasarea tur-retur la locul de

serviciu sau de la tratament; aflarea la concentrări militare; aflarea în prizonierat (cu excepţia

cazurilor de predare benevolă), în calitate de ostatic, de persoană internată; în cazurile apărării

vieţii, sănătăţii, onoarei si demnităţii persoanei, acordării ajutorului organelor de drept etc. Dacă

această violenţă a fost aplicată în afara timpului exercitării SM şi nu în legătură cu exercitarea de

către superiorul militar a obligaţiunilor legate de SM, acţiunile făptuitorului nu vor constitui

componenţa infracţiunii prevăzute de art. 368 CP, ci alte infracţiuni contra vieţii sau sănătăţii

persoanei.

Modul de aplicare a actelor de violenţă nu are relevanţă la calificare, însă poate fi luat în

consideraţie la aplicarea pedepsei. Numărul şi caracterul loviturilor aplicate şefului în timpul

când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM nu are relevanţă la calificarea infracţiunii, de

ele se poate ţine cont la numirea pedepsei făptuitorului. În cazul aplicării violenţei care s-a soldat

cu cauzarea de vătămări corporale mai puţin grave sau grave, acţiunile făptuitorului trebuie să fie

calificate în temeiul art. 368 alin. (2) lit. c) CP. În cazul aplicării violenţei asupra şefului în

timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM, care a fost însoţită cu cauzarea

intenţionată a morţii şefului, acţiunile făptuitorului sunt calificate prin concurs în baza art. 368

alin. (2) lit. c) CP şi art. 145 alin. (3) lit. e) CP. Cauzarea intenţionată a vătămărilor corporale

grave care au provocat decesul victimei (şefului), în timpul când acesta îndeplinea obligaţiunile

legate de SM, este calificată în temeiul art. 368 alin. (2) lit. c) CP în concurs cu art. 151 alin. (4)

CP, deoarece noţiunea de acte de violenţă din art. 368 CP nu cuprinde cauzarea morţii victimei

în împrejurările prevăzute de art. 151 alin. (4) CP.

140

Omorul din imprudenţă a şefului în timpul aplicării faţă de el a actelor de violenţă, în timpul

când acesta îndeplinea obligaţiunile legate de SM, este calificat în baza art. 368 alin. (2) lit. c)

CP, nemaifiind necesară calificarea acţiunilor făptuitorului şi în temeiul art. 149 CP. Infracţiunea

se consideră consumată din momentul aplicării de lovituri sau cauzării vătămărilor corporale

şefului militar. Existenţa urmărilor grave, prevăzute în art. 368 alin. (2) lit. c) CP, în afară de

cazurile indicate la art. 364, 365 CP, poate fi reţinută reieşind din circumstanţele concrete ale

infracţiunii. Pentru aceasta se ţine cont ce daună a fost cauzată intereselor SM şi personal şefului

militar. La urmări grave pot fi atribuite zădărnicirea sarcinii de luptă, cauzarea daunei materiale

considerabile UM, scăderea nivelului capacităţii de luptă a unităţii sau subunităţii militare etc.

f) Încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre militari, în timpul

îndeplinirii serviciului militar, dacă între ei nu există raporturi de subordonare. Latura

obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 369 CP se realizează prin acţiuni active de încălcare a

regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, dintre persoanele care trec pregătirea

militară obligatorie şi dintre rezervişti, în timpul îndeplinirii SM, al pregătirii militare

obligatorii şi al concentrărilor, dacă între ei nu există raporturi de subordonare şi dacă această

încălcare s-a manifestat prin bătăi sau printr-un alt act de violenţă.

Interesele executării sarcinilor SM cer respectarea reciprocă a M, stabilitatea şi pregătirea

permanentă de a acorda ajutor unul altuia. Îndeplinirea sarcinilor SM este incompatibilă cu

înjosirea cinstei şi demnităţii, torturării unor M de către alţii. Prin aceasta se explică pericolul

social al atentatelor la ordinea de relaţii reciproce dintre M care nu se află în relaţii de

subordonare între ei. Nu se află în relaţii de subordonare între ei M care nu sunt şefi sau

subalterni unul faţă de altul atât după funcţie, cât şi după gradul militar. De exemplu, dacă un

sergent aplică violenţă faţă de alt sergent din aceeaşi UM, el va răspunde pentru săvârşirea

infracţiunii prevăzute de art. 369 CP. Însă dacă, de exemplu, un sergent aplică violenţă faţă de un

soldat din aceeaşi UM, acţiunile lui vor constitui componenţa de infracţiune prevăzută de art.

370 CP, ca exces de putere, deoarece el este superior faţă de soldat după gradul militar.

Latura obiectivă a acestei infracţiuni se realizează prin încălcarea regulilor statutare de

comportare între M, stabilite de Regulamentul disciplinei militare, Regulamentul serviciului

interior şi alte ordine şi instrucţii ce ţin de reglementarea raporturilor dintre M. Aceste încălcări

pot fi exprimate prin: a) înjosirea cinstei şi demnităţii victimei prin acţiuni violente; b) batjocura

faţă de M; c) aplicarea violenţei faţă de M.

Înjosirea cinstei şi demnităţii victimei, prin acţiuni violente, poate fi realizată în

circumstanţele relatate în art. 366 CP. Deosebirea infracţiunii analizate de cea, prevăzută de art.

366 CP, în ceea ce priveşte înjosirea cinstei şi demnităţii victimei, constă în aceea că la art. 366

141

CP subiectul infracţiunii este superiorul sau subalternul militar, iar în cazul art. 369 CP sunt M

între care nu există raporturi de subordonare, şi, de asemenea, în cazul art. 369 CP înjosirea

cinstei şi demnităţii victimei trebuie să fie însoţită de acţiuni violente. Înjosirea cinstei şi

demnităţii victimei, în sensul art. 369 CP nu necesită, obligatoriu, o formă necenzurată sau

obscenă.

Batjocura faţă de victimă constă în fapte, care, deşi de asemenea înjosesc cinstea şi

demnitatea persoanei, se manifestă prin batjocorirea personalităţii M care se realizează prin

impunerea M să săvârşească unele sau alte acţiuni sau să se abţină de la unele sau alte acţiuni, să

îndeplinească unele lucrări care înjosesc cinstea şi demnitatea persoanei [157, p. 718].

Astfel, prin sentinţa Judecătoriei Militare din 21 octombrie 2005 [158], M. D. a fost

recunoscut vinovat şi condamnat pentru aceea că el, fiind M în termen în Batalionul nr. 3 al UM

1001 din or. Chişinău, gradul militar soldat, pe data de 22 august 2005, pe la ora 12.00, a încălcat

grav regulile statutare de comportare între M, prevăzute de art. 1, 2, 13, 16, 66, 68, 169 ale

Regulamentului serviciului interior şi art. 2, 4 ale Regulamentului Disciplinar ale FA, în

următoarele împrejurări: pe teritoriul orăşelului sportiv al UM sus-indicate, din motive inventate,

intenţionat, pentru a-i intimida, i-a impus pe militarii I. D. şi D. R., cu care în raporturi de

subordonare nu se afla, să facă 100 flotări, iar după ce ultimii au făcut flotările, le-a aplicat

fiecăruia câte 4-5 lovituri cu pumnul peste corp, cauzându-le dureri fizice, bătăi.

Acţiunile inculpatului M. D. Judecătoria Militară le-a calificat conform art. 369 alin. (2) lit.

b) CP ca încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, de către M în termen, dacă

între ei nu există raporturi de subordonare, care s-a manifestat prin bătăi şi altă violenţă

(batjocură), săvârşită faţă de două persoane.

Bătaia constă în aplicarea de lovituri de către un M altui M, cauzarea vătămării corporale

neînsemnate, fără dereglarea sănătăţii de scurtă durată, cu condiţia ca să nu fi fost cauzate

vătămări corporale uşoare sau mai grave. Alte acte de violenţă pot fi diferite acţiuni violente faţă

de victimă care-i provoacă dureri fizice, suferinţe sau înjosesc cinstea şi demnitatea M.

Prin sentinţa Judecătoriei Militare din 10 martie 2006 [159], D. A. a fost recunoscut vinovat

şi condamnat conform art. 369 alin. (1) CP pentru aceea că el, fiind M în termen în UM,

Batalionul de Pază şi Asigurare dislocat în or. Chişinău, gradul militar soldat, a încălcat grav

regulile statutare de comportare între M, prevăzute de art. 1, 2, 13, 16, 66, 77 ale Regulamentului

serviciului interior şi art. 2, 4 ale Regulamentului Disciplinar ale FA, care-l obligau să dea

dovadă de tact şi atenţie faţă de M, să nu admită faţă de ei grosolănii şi fapte nedemne, să

preţuiască camaraderia ostăşească, să stimeze onoarea şi demnitatea fiecăruia, în următoarele

împrejurări: pe data de 28 ianuarie 2006, pe la ora 19.00, în încăperea cazărmii Batalionului de

142

Pază şi Asigurare dislocat în or. Chişinău, fără vreun motiv esenţial, i-a aplicat părţii vătămate,

soldatului aceleiaşi UM, A. S., cu care în raporturi de subordonare nu se găsea, o lovitură cu

palma peste faţă, o lovitură cu speteaza de la pat peste mâna stângă, cauzându-i vătămări

corporale neînsemnate sub formă de echimoză în regiunea braţului stâng, iar pe data de 5

februarie 2006, pe la ora 19.30, i-a impus pe trei soldaţi cu termen mai mic de serviciu să-l ridice

şi să-l lovească cu burta de pământ pe A. S., ceea ce ultimii au şi făcut, iar mai apoi, tot la

indicaţia lui D. A., cei trei soldaţi l-au dus şi l-au aruncat în veceul cazărmii, iar inculpatul D. A.,

l-a ţinut un timp cu capul într-un butoi cu apă, astfel înjosindu-i cinstea şi demnitatea şi

cauzându-i dureri fizice. Astfel, acţiunile inculpatului D. A., Judecătoria Militară le-a calificat

conform art. 369 alin. (2) lit. a) CP ca încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre

M, de către M în termen, dacă între ei nu există raporturi de subordonare, care s-a manifestat prin

bătăi şi alte acte de violenţă, săvârşită în mod repetat.

Totuşi, considerăm că în cazul când insulta dintre M care nu se află în raporturi de

subordonare a avut loc doar pe cale verbală, fără ca să fie aplicată violenţa sau batjocura,

componenţa de infracţiune prevăzută de art. 369 CP lipseşte. În cazul cauzării vătămărilor

corporale sus-indicate părţii vătămate, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în baza art. 369

alin. (2) sau (3) CP. Loviturile pot fi aplicate cu mâinile, cu picioarele sau cu alte părţi ale

corpului (cotul, capul, genunchiul, umărul etc.), precum şi cu alte obiecte (vergea, mătură, curea

etc.), cu excepţia armelor. În cazul aplicării armei, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în

temeiul art. 369 alin. (3) lit. b) CP.

Prin alt act de violenţă se înţelege aplicarea violenţei fizice sau psihice faţă de victimă. În

opinia noastră, prin violenţă fizică se înţelege o activitate ce influenţează asupra entităţii fizice a

persoanei, cum ar fi: împingerea M, tragerea de păr, pişcăturile, stropirea cu apă rece în timp de

iarnă sau cu apă fierbinte, aruncarea la pământ sau la podea a victimei, lovirea acesteia cu capul

sau cu alte părţi ale corpului de perete, privarea de libertate a M, cum ar fi legarea mâinilor sau

picioarelor, ţinerea victimei în sac etc. Prin violenţă psihică se înţelege înjosirea cinstei şi

demnităţii M însoţită de ameninţări cu aplicarea violenţei, cum ar fi trezirea M din somn şi

menţinerea lui în stare trează în timpul lui de odihnă sau de somn, impunerea de către M a părţii

vătămate să spele sau să calce hainele altor M, sau să le cureţe încălţămintea, sau impunerea să

facă flotări, să care greutăţi dintr-un loc în altul, sau să schimbe cu ei unele elemente ale

echipamentului sau ţinutei militare, date lor în folosinţă. Sustragerea proprietăţii personale a M

în cadrul încălcării regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M este calificată prin concurs

de infracţiuni, conform art. 369 şi 187 CP sau, după caz, altă infracţiune contra patrimoniului

(art. 188, 189 CP etc.). Această infracţiune poate fi săvârşită în dispoziţiunea UM, pe teritoriul

143

sau în afara teritoriului ei, în timpul exercitării obligaţiunilor de SM sau în timpul de odihnă, în

timpul activităţii sportive, culturale, în timpul învoirilor din UM, în timpul aflării în delegaţie, în

instituţiile medicale, puncte medicale sau spitale etc.

Componenţa de infracţiune discutată este prezentă în cazurile în care lovirea sau alte acte de

violenţă au fost săvârşite în legătură cu îndeplinirea de către partea vătămată a obligaţiunilor sale

legate de SM, adică în cadrul activităţii de serviciu a acestuia. Totuşi, nu vor constitui

componenţa de infracţiune prevăzută de art. 369 CP cazurile în care violenţa este aplicată de

către un M faţă de alt M din motive personale sau din alte motive care nu-s legate de SM, când

aceşti M se află în învoire, concediu, în cercul lor de prieteni etc. În funcţie de circumstanţele

concrete această violenţă poate constitui o infracţiune contra persoanei sau huliganism.

În cazul în care infracţiunea s-a soldat cu vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale

sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului sunt calificate în temeiul art. 369 alin. (2) lit. c) CP. Tot în

aşa mod s-a expus şi instanţa de judecată: a) Fapta M în termen de a lovi, în timpul exercitării

SM, pe alt M cu care nu se afla în raporturi de subordonare şi care se afla în exercitarea funcţiilor

de serviciu de patrulare, cauzându-i vătămări corporale uşoare, constituie componenţa de

infracţiune prevăzută de art. 369 alin. (2) lit. c) CP, ca încălcare a regulilor statutare cu privire la

relaţiile dintre M, săvârşită de către un M, dacă între ei nu există raporturi de subordonare, care

s-a manifestat prin bătăi, soldate cu vătămarea corporală uşoară a integrităţii corporale a părţii

vătămate [160]; b) Fapta M în termen R. şi G. de a lovi, împreună, în timpul exercitării SM pe un

alt M cu care nu se aflau în raporturi de subordonare, cauzându-i vătămări corporale uşoare,

constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 369 alin. (3) lit. a) CP - ca încălcare a

regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, săvârşită de către un M, dacă între ei nu există

raporturi de subordonare, care s-a manifestat prin bătăi, soldate cu vătămarea corporală uşoară a

integrităţii corporale a părţii vătămate, săvârşită de două sau mai multe persoane [161]; c) Fapta

M în termen L. de a aplica lovituri, în timpul exercitării SM, altui M cu care nu se afla în

raporturi de subordonare, a fost recalificată, de la art. 369 alin. (3) lit. a) CP conform art. 369

alin. (1) CP - ca încălcare a regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, săvârşită de către

un M, dacă între ei nu există raporturi de subordonare, care s-a manifestat prin bătăi, deoarece în

şedinţa de judecată nu s-a constatat că în timpul aplicării loviturilor de către L. lui I. i-au fost

cauzate vătămări corporale grave, lipseşte raportul cauzal dintre aplicarea loviturilor şi de către

L. şi survenirea consecinţelor prejudiciabile (cauzarea vătămărilor corporale grave lui I.) [162];

d) Fapta M în termen M. şi D. de a aplica lovituri împreună, în timpul exercitării SM, la 12

ianuarie 2004, la 15 ianuarie 2004,16 ianuarie 2004, la 25 ianuarie 2004 şi la 30 ianuarie 2004,

mai multor M, cu care nu se aflau în raporturi de subordonare, cauzându-le dureri fizice,

144

constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 369 alin. (3) lit. a) şi b) CP - ca încălcare a

regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, săvârşită de către M, dacă între ei nu există

raporturi de subordonare, care s-a manifestat prin bătăi, săvârşită de două sau mai multe

persoane [163].

g) Latura obiectivă a infracţiunii de abuz de putere, exces de putere sau inacţiune la

exercitarea puterii. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 370 CP se realizează prin

fapte infracţionale de abuz de putere sau de serviciu, exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de

serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţie de răspundere, inacţiune la exercitarea

puterii doar în cazurile în care acestea au cauzat victimei sau intereselor de serviciu daune în

proporţii considerabile. Esenţa acestei infracţiuni constă în faptul că şeful militar sau persoana cu

funcţie de răspundere militară săvârşeşte abuz de putere sau de serviciu, inacţiune la exercitarea

puterii, exces de putere sau depăşeşte atribuţiile de serviciu cauzând victimei sau intereselor de

serviciu daune în proporţii considerabile.

Gradul prejudiciabil al infracţiunii constă în încălcarea serioasă de către persoana cu funcţie

de răspundere militară a ordinii stabilite de exercitare a SM, în subminarea autorităţii

comandanţilor şi şefilor militari, în provocarea dezorganizării în activitatea lor, dezordinii, iar

uneori chiar în crearea pericolului sau împiedicarea îndeplinirii de către subunităţile militare a

sarcinilor de luptă. Abuzurile sau excesele de putere subminează climatul social-psihologic în

subunităţile FA, pun sub semn de îndoială credinţa M în supremaţia Legii, a regulamentelor

militare, trăinicia disciplinei militare şi bazele dreptăţii.

Din punct de vedere al laturii obiective, infracţiunea analizată are mai multe modalităţi de

săvârşire: a) abuz de putere sau de serviciu; b) exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de

serviciu; c) inacţiune la exercitarea puterii. Abuzurile de putere sau de serviciu se realizează atât

prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni şi se caracterizează prin aceea că şeful (persoana cu funcţie de

răspundere) săvârşeşte fapte, care întră în obligaţiunile sale de serviciu, însă în detrimentul

intereselor SM. Formele concrete de săvârşire a abuzului de putere sau de serviciu sunt diverse:

darea de către comandant, şef, subalternului, a unui ordin, dispoziţiei ce contravine legilor sau

regulamentelor militare şi intereselor de SM; eliberarea ilegală de documente; folosirea în

interese personale a serviciilor subalternilor; încălcarea regulilor de folosire a mijloacelor

financiare şi materiale; înscrierea intenţionată în documentele financiare a unor date false pentru

a deruta şi duce în eroare comisiile de control şi pentru a acoperi neajunsurile materiale etc. Un

criteriu obligatoriu al abuzului de putere sau de serviciu îl constituie coeziunea (legătura) dintre

fapta săvârşită şi poziţia de serviciu al şefului sau a persoanei cu funcţie de răspundere.

În cazurile abuzului de putere sau de serviciu, şeful sau persoana cu funcţie de răspundere

145

formal acţionează în limitele competenţei sale, însă foloseşte drepturile şi competenţele sale în

detrimentul intereselor de serviciu. Acţiunile lui, în asemenea cazuri, sunt ilegale: ele nu numai

că nu erau necesare necesităţilor de serviciu, dar şi contraveneau intereselor SM. Prin urmare, la

examinarea unor asemenea cauze penale, este necesar de constatat dacă contraveneau sau nu,

faptele săvârşite intereselor SM. Pentru constatarea circumstanţelor sus-indicate, instanţele de

judecată trebuie să se conducă de cerinţele legilor, regulamentelor, instrucţiunilor şi altor acte

normative, de interesele întăririi disciplinii militare, pregătirii de luptă, securităţii stabilite a

ordinii de exercitare a SM, cât şi de protecţia drepturilor şi libertăţilor M şi a altor persoane [164,

p. 260-261]. Tot în aşa mod s-a expus şi instanţa de judecată: prin sentinţa Judecătoriei Militare

din 27 mai 2005, C. V. a fost recunoscut vinovat şi condamnat pe art. 370 alin. (1) CP pentru

abuz de putere şi de serviciu, săvârşit de către şef şi o persoană cu funcţie de răspundere care au

cauzat intereselor de serviciu daune în proporţii considerabile, deoarece el, fiind M pe contract,

şef şi persoană cu funcţie de răspundere, comandantul Batalionului nr. 1 al UM 1001 a

Departamentului TC dislocată în or. Chişinău, a încălcat grav prevederile art. 4 lit. g), art. 13 ale

Legii RM cu privire la apărarea naţională, art. 17 alin. (1) lit. e) şi art. 17 alin. 2) ale Legii cu

privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, art. 13, 14, 16, 33, 66, 75-84, 136, 137

ale Regulamentului serviciului interior al FA şi art. 2, 4, 6, 8 ale Regulamentului Disciplinei

Militare, a săvârşit abuz de putere şi de serviciu, cauzând intereselor de serviciu daune în

proporţii considerabile ce s-au manifestat prin subminarea capacităţii de luptă a Batalionului nr.1

şi UM 1001, în următoarele împrejurări: la 16 aprilie 2005, pe la ora 7.30, contrar destinaţiei

pregătirii M pentru apărarea naţională şi dezvoltării capacităţilor de luptă, a sustras ilegal da la

SM pe 5 M în termen şi 1 M pe contract ai Batalionului nr. 1, pe care i-a trimis la lucrări fizice

neprevăzute de regulamentele militare, în afara UM, în gospodăria cetăţeanului V. A., situată în

s. Budeşti, sect. Ciocana, mun. Chişinău, unde ei au lucrat până la ora 16.00, când au fost reţinuţi

de colaboratorii de poliţie. Aflându-se ilegal în afara UM în timpul exercitării SM, M sus-

indicaţi au folosit băuturi alcoolice şi au fost antrenaţi într-un conflict cu vecinii, în urma căruia

ei au fost maltrataţi, fiindu-le cauzate dureri fizice. În urma acţiunilor sale ilegale, inculpatul C.

V. a subminat autoritatea FA şi climatul social-psihologic al UM, a pus în pericol îndeplinirea de

către subunitate a sarcinilor de luptă, a provocat slăbirea eficienţei a calculului de luptă a unităţii,

a influenţat negativ asupra ordinii de exercitare a SM prin excluderea a 6 M din procesul de

executare a SM, adică a cauzat intereselor de serviciu daune în proporţii considerabile [165].

Abuzurile de putere sau de serviciu pot servi deseori ca factori de săvârşire şi a unor

infracţiuni de sustrageri. De exemplu, prin sentinţa Judecătoriei Militare din 21 iunie 2005, D. I.,

a fost recunoscut vinovat şi condamnat pe art. 370 alin. (1) CP pentru abuz de putere şi de

146

serviciu, săvârşit de şeful militar şi persoana cu funcţie de răspundere, care au cauzat intereselor

de serviciu daune în proporţii considerabile, deoarece el, în perioada lunilor septembrie-

octombrie 2004, folosind intenţionat situaţia sa de serviciu şi fiind Şef militar superior al FMP şi

persoană cu funcţie de răspundere, în perioada lunilor septembrie-octombrie 2004, abuzând de

funcţia deţinută şi sub pretextul verificării unităţilor subordonate a cerut să-i fie transmise pentru

uz personal, din depozitul alimentar al Batalionului nr. 3 Infanterie Independent al FMP dislocat

în s. Coşniţa, rl Dubăsari, din Compania Independentă FMP dislocată în s.Varniţa, rl Anenii Noi,

de la Depozitul de carburanţi-lubrifianţi din mun. Chişinău produse alimentare, benzină, în sumă

totală de 13 mii lei. Tot prin aceeaşi sentinţă, acţiunile lui D. I. au mai fost calificate şi pe art.

195 alin. (1) CP - ca sustragerea averii în proporţii mari din avutul proprietarului, săvârşită prin

delapidare, cu folosirea atribuţiilor de serviciu [166].

Exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu sunt acele acţiuni intenţionate

săvârşite de către şeful sau persoana cu funcţie de răspundere militară, pe care nu trebuie să le

săvârşească în nici un caz şeful sau persoana cu funcţie de răspundere militară. Aceste acţiuni

vor fi considerate totdeauna ilegale (de exemplu, aplicarea violenţei sau a altor metode

neregulamentare de către şefii militari asupra subalternilor, transmiterea ilegală a unităţilor de

tehnică militară în folosinţa terţelor persoane etc.). Tot ca exces de putere sau depăşire a

atribuţiilor de serviciu vor fi calificate acţiunile superiorului (şefului) militar de aplicare, cu

folosirea atribuţiilor sale de serviciu, a măsurilor de influenţă faţă de subalterni, violente, în aşa-

numitul scop de “educare” [167, p. 461].

Prin sentinţa Judecătoriei Militare din 15 aprilie 2005 [168], acţiunile inculpatului B. V. au

fost calificate pe art. 370 alin. (1) CP - ca exces de putere săvârşit de către şef care a cauzat

victimei şi intereselor de serviciu daune în proporţii considerabile, deoarece el, fiind M pe

contract în UM, Brigada de Infanterie Motorizată nr. 2 or. Chişinău, comandantul plutonului de

cercetare, gradul militar locotenent, la 20 septembrie 2004 pentru şase luni, adică până la 20

martie 2005, a fost detaşat pentru satisfacerea în continuare a SM prin contract în UM -

Batalionul nr. 3 Infanterie Moto a FMP, dislocat în s. Coşniţa, rl Dubăsari, în funcţie de

comandant al plutonului 3, în grad militar locotenent. În aceiaşi UM şi pluton satisfăcea SM în

termen sergentul inferior B. D., în funcţie de comandant de grupă, care după gradul militar şi

funcţia deţinută conform prevederilor art. 34, 35 ale Regulamentului serviciului interior al FA

ale RM este subalternul lui B. V. La 8 ianuarie 2005 inculpatul B. V., în incinta corpului de

gardă pe teritoriul Batalionului nr. 3 Infanterie Moto a FMP, grosolan a încălcat cerinţele art. 13,

16, 33, 66, 78, 79, 94, 158, 159 ale Regulamentului serviciului interior al FA, art. 4 şi 6 ale

Regulamentului Disciplinei militare a FA în următoarele împrejurări: la 8 ianuarie 2005 în jurul

147

orei 13.00-14.00 în odaia de odihnă a corpului de gardă a Batalionului nr. 3 Infanterie Moto a

FMP, dislocat în s. Coşniţa, rl Dubăsari, B. V., intenţionat, din motive inventate - precum că B.

D., a dormit la post şi ca să-i fie de învăţătură pe viitor, a luat baioneta lui B. D. şi i-a aplicat

acestuia 16 lovituri puternice cu latul lamei baionetei peste palmele ambelor mâini, pricinuindu-i

dureri fizice acute.

Este necesar de accentuat, că pentru constatarea faptului dacă acţiunile şefului, persoanei cu

funcţie de răspundere au fost dictate de necesităţile de serviciu sau nu, trebuie de reieşit din

aprecierea acestor acţiuni nu doar din punctul de vedere al intereselor unei sau altei unităţi sau

subunităţi militare, sau unui oarecare grup din efectivul militar la un moment concret, ci trebuie

de condus de prevederile legilor, a regulamentelor militare, intereselor FA în general. Aşa, de

exemplu, şeful militar, care a dat subalternilor ordin să pregătească lemne în pădure, unde aşa

ceva este interzis, nu poate, pentru îndreptăţirea acţiunilor sale, să facă trimitere la necesitatea

încălzirii cazărmii UM. Pentru primirea lemnelor, dânsul trebuie să acţioneze nu samavolnic,

abuzând de drepturile lui, ci în ordinea stabilită de lege şi alte acte normative [169, p. 67-68]. Tot

în aşa mod a hotărât şi instanţa de judecată: Prin sentinţa Judecătoriei Militare din 25 decembrie

2002, M. A. a fost recunoscut vinovat şi condamnat pe art. 261 alin. (1) CP, în redacţia Legii din

24 martie 1961 (art. 370 alin. (2) CP în vigoare), pentru abuz de putere şi serviciu, săvârşit de

persoane cu funcţie de răspundere, care a cauzat daune considerabile, constatând că el, fiind M

pe contract în UM-pichetul de grăniceri nr. 14, dislocat în or. Ungheni, gradul militar locotenent

major, comandantul pichetului de grăniceri nr. 14, fiind persoană cu funcţie de răspundere, a

comis abuz de putere şi de serviciu, care a cauzat o daună considerabilă ordinii de drept în UM şi

părţii vătămate, militarului V. P., în următoarele împrejurări: Pe data de 13 noiembrie 2002, pe la

ora 12.00, a dat un ordin ilegal unui grup din 9 subalterni să taie copaci din pădurea de grupa 1-a

cu funcţii de protecţie a apelor din zona de frontieră, sect. 35 din sectorul Ungheni, fără a avea

autorizaţia respectivă pentru tăierea copacilor. Executând ordinul ilegal, grupul de subalterni a

tăiat ilegal opt arbori verzi din pădurea de grupa 1-a, cauzând daună materială considerabilă

statului (Inspectoratului Ecologic Ungheni) în sumă de 540 lei. Din cauza că M subalterni nu

aveau cunoştinţe şi aptitudini necesare la tăiatul copacilor, n-au fost pregătiţi şi instruiţi în

vederea respectării tehnicii de tăiere a copacilor şi a securităţii, în procesul de tăiere ilegală a

copacilor, un arbore mare, în cădere l-a lovit cu crengile pe ostaşul V. P., pricinuindu-i leziuni

corporale grave sub formă de traumă cranio-cerebrală închisă cu fractura oaselor craniului

complicată cu hematom epidoral de dreapta şi fractură închisă a claviculei drepte în 1/3 medie

[170].

Inacţiunea în exercitarea puterii reprezintă un comportament pasiv al persoanei cu funcţie de

148

răspundere sau al şefului militar faţă de obligaţiunile sale, pe care el, conform obligaţiunilor

funcţionale sau de serviciu, trebuie să le îndeplinească. Inacţiunea infracţională a persoanei cu

funcţie de răspundere sau a şefului militar faţă de obligaţiunile sale, pe care el, conform

obligaţiunilor funcţionale sau de serviciu, trebuie să le îndeplinească pentru preîntâmpinarea

consecinţelor social-periculoase, prejudiciabile, poate cauza urmări grave sau daune

considerabile intereselor SM. De exemplu, dacă şeful militar vede că subalternii care transportă

bunurile militare sustrag cartuşe de luptă şi le vând unor terţe persoane şi nu curmă aceste acţiuni

şi, ca rezultat, se cauzează daună considerabilă UM sau subunităţii militare, acest şef va purta

răspundere penală pentru inacţiune în exercitarea puterii. Tot ca infracţiune prevăzută de art. 370

alin. (1) CP - ca inacţiune la exercitarea puterii au fost apreciate faptele lui D. V., prin sentinţa

Judecătoriei Militare din 11 octombrie 2004, care a constatat că el fiind M pe contract, căpitan,

şef al serviciului alimentar Regimentul Transmisiuni, nu şi-a îndeplinit obligaţiunile funcţionale,

încălcând grav cerinţele art. 116, 117, 119 ale Regulamentului serviciului interior al FA. D. V.,

nu a respectat aceste cerinţe, admiţând inacţiune la exercitarea puterii, ce a dus la traumarea pe

12 decembrie 2003 a M, brutarului superior M. V. Astfel, pe linia serviciului alimentar al

Regimentului Transmisiuni, ce era condus de căpitanul D. V., funcţiona o fabrică de pâine de

model ПМX. În completul fabricii intră maşina de frământat aluat de model „TM-3” cu nr. 6659,

care nu corespunde cerinţelor de securitate şi anume: pct. 11, 12 ale STAS 12.2.062-81 şi pct.

6.1.7, 7.6.14 ale Regulilor tehnicii securităţii şi sanităriei de producere la întreprinderile de

panificaţie şi paste făinoase, care indică că „maşinile de amestecat aluat de acţiune neîntreruptă

şi continuă, cu recipient fix de amestecare trebuie să se închidă de asupra cu capace, blocate cu

organele de amestecare”, „împrejmuirea de protecţie, care încurcă accesul la elementele

utilajului, care necesită o atenţie deosebită sau special stabilite, trebuie să aibă blocaj automat,

care să asigure funcţionarea utilajului numai în poziţia de protecţie a împrejmuirii”, „construcţia

şi instalarea împrejmuirilor de protecţie trebuie să excludă posibilitatea de atingere întâmplătoare

a lucrătorului cu elementele împrejmuite”. D. V. nu a întreprins careva măsuri reale în vederea

aducerii şi modernizării utilajului fabricii în corespundere cu cerinţele actelor de protecţie a

muncii în vigoare. Lipsa mecanismului de blocare a capacului de protecţie a maşinii de

amestecat aluat TM-3 a permis pătrunderea liberă a soldatului M. V. în zona de pericol sporit a

utilajului în timpul funcţionării lui şi ca rezultat a fost traumat. Aşadar, la 12 decembrie 2003 în

jurul orei 13.40 M. V., în timpul îndeplinirii obligaţiunilor de serviciu, având acces liber la

organele de rotire /transportor elicoidal (Şnec)/ al maşinii de frământat aluat de model TM-3, a

pătruns liber cu mâna dreaptă în interiorul maşinii prin partea de sus, în timpul când capacul de

protecţie era deschis şi valul de amestecat se afla în stare de funcţionare şi ca rezultat s-a

149

traumat, fiindu-i cauzate vătămări corporale medii sub formă de „zdrobirea”/mutilarea/

degetelor III-IV-V la mâna dreapta etc.

Tot în aşa sens s-au expus şi instanţele judiciare ierarhic superioare. Această sentinţă a fost

menţinută fără modificări prin Decizia CPCSJ lărgit nr. 1ra-176/2005 din 19 aprilie 2005 şi HP

CSJ nr. 4-1re-46/2005 din 27 iunie 2005, fiind respinse recursurile lui D. V. şi ale apărătorului

lui ca nefondate [171]. De asemenea, neluarea de către şeful militar a măsurilor respective pentru

curmarea relaţiilor neregulamentare dintre subalterni va fi calificată ca inacţiune în exercitarea

puterii etc. [9, p. 748].

Un alt criteriu obligatoriu al acestor acţiuni sau inacţiuni infracţionale constă în faptul că

şeful militar sau persoana cu funcţie de răspundere săvârşeşte aceste acţiuni sau inacţiuni în

detrimentul intereselor de serviciu sau depăşeşte vădit atribuţiile sale de serviciu. Dauna

considerabilă constă în urmări prejudiciabile importante prin caracterul sau mărimea lor. Ele pot

fi exprimate în diferite forme de consecinţe cu caracter material sau nematerial. De către

instanţele de judecată s-au dat mai multe hotărâri cu privire la abuzurile sau excesele de putere,

săvârşite de către superiorii militari faţă de inferiori în diferite circumstanţe, cum ar fi: - fapta

comandantului UM (gradul militar locotenent-colonel), care, având cunoştinţă despre săvârşirea

a trei infracţiuni în UM subordonată lui şi cunoscând faptul că ofiţerii acestei UM maltratează

subalternii lor, nu şi-a îndeplinit obligaţiunile de serviciu reglementate de art. 94 al

Regulamentului serviciului interior al FA, care-1 obliga să ia măsuri de prevenire a infracţiunilor

şi incidentelor, iar în cazul comiterii lor - să înştiinţeze procurorul militar, n-a îndeplinit aceste

obligaţiuni, n-a înştiinţat despre aceasta procurorul militar, astfel tăinuind săvârşirea

infracţiunilor, n-a luat măsuri de preîntâmpinare a săvârşirii de noi infracţiuni, constituie abuz de

putere, inacţiune la exercitarea puterii, care a cauzat intereselor de serviciu o daună considerabilă

(art. 370 alin. (1) CP) [172]; - fapta M pe bază de contract în Departamentul TC (gradul militar:

sergent-inferior), care, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, folosindu-se de statutul

de colaborator al OAI, fără motive, a maltratat o persoană civilă, aplicându-i multiple lovituri cu

pumnii şi picioarele peste corp, cauzându-i vătămări corporale uşoare, constituie exces de putere,

depăşirea atribuţiilor de serviciu, săvârşit de o persoană cu funcţie de răspundere, care a cauzat

victimei şi intereselor de serviciu daune în proporţii considerabile (art. 261 alin. (1) CP, în

redacţia Legii din 12 martie 1961, art. 370 alin. (1) CP în vogoare) [173]; - fapta M pe bază de

contract şi persoanei cu funcţie de răspundere, comandantul de UM (Brigada de Infanterie

Motorizată), gradul militar colonel, care a încălcat grav prevederile art. 1 şi 2 ale Legii nr. 964

din 17 martie 1992 cu privire la apărare, art. 1 al Legii cu privire la FA şi art. 93, 94 ale

Regulamentului serviciului interior al FA, care-1 obligau să organizeze şi să răspundă de starea

150

de pregătire de luptă şi de mobilizare a brigăzii, de executarea reuşită a misiunilor de luptă ale

brigăzii, de ordinea interioară şi educaţia efectivului brigăzii, să conducă cu pricepere brigada, să

ia măsuri de prevenire a infracţiunilor şi incidentelor, ca efectivul unităţii să nu fie antrenat în

probleme ce nu ţin nemijlocit de asigurarea apărării statului, a folosit ilegal la lucrările de

construcţie a casei personale M din UM subordonată lui, precum şi automobilul de serviciu în

perioada 21 iulie -18 august 2003, sistematic, în total 38 zile-muncă, a antrenat 7 M în termen şi

1 M pe bază de contract în alte activităţi decât cele dictate de interese de serviciu: la săpatul unui

şanţ pentru apeduct în gospodăria sus-indicată, de asemenea a folosit automobilul de serviciu în

scopuri personale timp de 12 zile: pentru transportarea persoanelor sus-indicate tur-retur la lucru

şi apoi în unitate, a subminat considerabil capacitatea de luptă a Brigăzii, pregătirea de luptă a

efectivului Brigăzii, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 370 alin. (1) CP - ca

abuz de serviciu, săvârşit de către o persoană cu funcţie de răspundere, care a cauzat intereselor

de serviciu daune în proporţii considerabile [174]. La stabilirea daunei în proporţii considerabile

sau a urmărilor grave este necesar sa se ţină cont de gradul de influenţare negativă a faptei

ilegale asupra ordinii de exercitare a SM, de numărul de victime, de gravitatea consecinţelor

morale şi fizice etc.

h) Latura obiectivă a infracţiunii de atitudine neglijentă faţă de serviciu. Latura

obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 378 CP se realizează prin fapte infracţionale exprimate

prin atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă de SM,

dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari. Atitudinea neglijentă faţă de SM se caracterizează

prin neexecutarea sau executarea necalitativă, de către o persoană cu funcţie de răspundere a

obligaţiunilor sale de serviciu, prevăzute de legi, regulamente militare, instrucţii, ordinele

comandamentului militar, ca rezultat al atitudinii neglijente sau neconştiincioase faţă de ele.

În acest sens considerăm că latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin:

a) neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către şeful militar a obligaţiunilor sale

funcţionale;

b) cauzarea unor daune în proporţii mari activităţii organelor conducerii militare, intereselor

SM sau intereselor ocrotite de lege ale M sau terţelor persoane, sau survenirea unor urmări

grave;

c) existenţa raportului cauzal între acţiunile (inacţiunile) făptuitorului şi consecinţele (dauna)

survenite.

Neexecutarea obligaţiunilor constă în neexecutarea de către şeful militar a unor acţiuni ce

intră în obligaţiunile lui de serviciu. Executarea necorespunzătoare a obligaţiunilor constă în

îndeplinirea obligaţiunilor de către şeful militar în mod formal, neclar sau incomplet. În acest caz

151

făptuitorului i se incriminează nu acţiunile pe care le-a săvârşit, dar ceea ce el, ca persoană cu

funcţie de răspundere, n-a îndeplinit. Faptele pot fi calificate ca atitudine neglijentă faţă de SM

doar atunci când persoanei cu funcţie de răspundere i se prescrie un anumit mod de comportare

şi o anumită ordine concretă de activitate, însă ea nu îndeplineşte sau îndeplineşte

necorespunzător aceste prescripţii. Atitudinea neglijentă faţă de SM se exprimă prin tărăgănarea

executării anumitor acţiuni, prin îndeplinirea necalitativă a obligaţiunilor de serviciu, prin

atitudine indiferentă faţă de oameni, prin atitudinea birocratică faţă de obligaţiunile de serviciu

(de exemplu, ţinerea necorespunzătoare a evidenţei bunurilor materiale, a armelor, a muniţiilor,

organizarea necalitativă a păstrării bunurilor materiale, neluarea măsurilor de control cu privire

la activitatea subalternilor etc.). Tot în aşa sens s-a expus şi instanţa de judecată: a) Fapta M pe

bază de contract, şef al serviciului transmisiuni al Institutului Militar „Alexandru cel Bun”,

persoană cu funcţie de răspundere, care a comis neglijenţă în păstrarea armamentului şi tehnicii

militare (de transmisiuni), neîndeplinindu-şi obligaţiunile sale funcţionale, care a cauzat daune în

proporţii mari constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 378 alin. (1) CP - ca

atitudine neglijentă a şefului şi persoanei cu funcţie de răspundere faţă de SM, dacă aceasta a

cauzat daune în proporţii mari [175]; b) Fapta M pe bază de contract, şef al depozitului de

transmisiuni al Departamentului TC, persoană cu funcţie de răspundere, care a comis o neglijenţă

în exercitarea obligaţiunilor de serviciu, neîndeplinindu-şi obligaţiunile funcţionale, încălcând

sistematic regulile de primire a bunurilor, a staţiilor de radio la depozit, care a cauzat daune în

proporţii mari constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 378 alin. (1) CP - ca

atitudine neglijentă a persoanei cu funcţie de răspundere faţă de SM, dacă aceasta a cauzat daune

în proporţii mari [176]; c) Fapta M pe bază de contract, şef al depozitului de echipament al

DPCSE, persoană cu funcţie de răspundere, care a comis neglijenţă în exercitarea obligaţiunilor

de serviciu, neîndeplinindu-şi obligaţiunile funcţionale, încălcând sistematic regulile de primire

şi eliberare a bunurilor: elibera fără întocmirea documentelor respective elemente ale uniformei

militare, nu ţinea evidenţa bunurilor aflate la depozit etc., care a cauzat daune în proporţii

deosebit de mari, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 361/1 alin. (3) CP, în

redacţia Legii din 1961 (art. 378 alin. (2) CP în vigoare) [177].

Persoana cu funcţie de răspundere poate purta răspundere penală pentru atitudinea neglijentă

faţă de SM numai în cazul în care ea nu doar trebuia, conform obligaţiunilor de serviciu, să

îndeplinească unele acţiuni, dar şi putea, avea posibilitatea reală să le îndeplinească în mod

corespunzător. Dacă persoana cu funcţie de răspundere se afla în condiţii şi împrejurări care nu-i

ofereau posibilitatea să-şi îndeplinească în mod conştiincios obligaţiunile de serviciu,

răspunderea penală pentru atitudine neglijentă faţă de SM se exclude (de exemplu, comandantul

152

de grupă a fost chemat la o şedinţă de către şeful superior şi în timpul absenţei sale un subaltern,

fără permisiune, a încercat să dezamorseze o mină care a explodat şi a rănit grav câţiva M. În

aceste împrejurări în faptele comandantului de grupă lipseşte componenţa de infracţiune

prevăzută de art. 378 CP) [9, p. 750].

Atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă de SM

constituie infracţiune doar în cazul în care aceasta a cauzat daune în proporţii mari (art. 378 alin.

(1) CP) ori s-a soldat cu urmări grave (art. 378 alin. (2) CP). Art. 378 alin. (3) CP prevede

răspunderea penală pentru atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de

răspundere faţă de SM, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari ori s-a soldat cu urmări

grave şi a fost săvârşită pe timp de război sau în condiţii de luptă.

i) Latura obiectivă a infracţiunii de dezertare. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de

art. 371 CP se realizează prin fapte infracţionale de dezertare, adică părăsirea UM, a centrului de

instrucţie sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la SM, de la pregătirea militară

obligatorie în cadrul SM cu termen redus sau de la concentrări, precum şi neprezentarea din

aceleaşi motive la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din UM sau din centrul de

instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie

curativă. Conform art. 56 CRM, devotamentul faţă de Patrie este sacru. Cetăţenii cărora le sunt

încredinţate funcţii publice, precum şi M, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiunilor ce

le revin. Apărarea Patriei, conform art. 57 CRM, este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui

cetăţean. Respectarea strictă a ordinii de exercitare a SM este condiţia principală de asigurare a

capacităţii de luptă a FA. În cazul dezertării se atentează la ordinea şi disciplina militară, ca

premise de bază ale capacităţii de apărare a ţării.

Dezertarea se săvârşeşte prin acţiune sau inacţiune şi constă în părăsirea UM, a centrului de

instrucţie sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la SM, de la pregătirea militară

obligatorie sau de la concentrări, precum şi neprezentarea din aceleaşi motive la serviciu sau la



persoană care trece pregătirea militară obligatorie sau de un rezervist. Prin acţiune se săvârşeşte

părăsirea UM, a centrului de instrucţie sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la SM,

pregătirea militară obligatorie sub formă de SM cu termen redus sau de la concentrări.

Astfel, unul din semnele secundare obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii de dezertare

este locul infracţiunii: UM, centrul de instrucţie sau locul de serviciu. M în termen sunt instalaţi,

în timpul SM, conform Cap. IV al Regulamentului serviciului interior, în cazarme (art. 174-175),

care se găsesc pe teritoriul UM şi plecarea în afara teritoriului acestor UM a M în termen se

153

permite pentru ei doar în legătură cu executarea obligaţiunilor legate de SM sau în învoire, cu

permisiunea specială a comandanţilor militari. Ordinea de învoire a acestor M din dispoziţia UM

este reglementată de art. 259-265 ale regulamentului. Părăsirea UM se consideră părăsirea

teritoriului acestei UM. Prin teritoriul UM se înţelege raionul de dispunere a cazărmilor UM, a

lagărului de vară unde sunt deplasaţi M sau alte teritorii, hotarele cărora sunt strict determinate

de comandamentul militar.

Considerăm că nu va constitui infracţiune de dezertare, fapta M de părăsire a cazărmii fără

învoire şi aflarea lui pe teritoriul UM (de exemplu, M pleacă de la lecţiile teoretice şi se ascunde

în dispoziţia altei subunităţi militare pe teritoriul aceleiaşi UM). În acest caz, este vorba de o

încălcare a disciplinii şi pot fi aplicate sancţiuni disciplinare faţă de acest M, cu excepţia

cazurilor, când faptele lui întrunesc alte componenţe de IM, cum ar fi, de exemplu, neexecutarea

intenţionată a ordinului etc. Totuşi, suntem de acord cu opinia, conform căreia, în cazul când

subunităţile uneia şi aceleiaşi UM se află separat, pe teritorii diferite, şi M părăseşte samavolnic

teritoriul subunităţii sale militare şi se ascunde pe teritoriul altei UM, vom fi în prezenţa

infracţiunii de dezertare [178, p. 25]. De exemplu, M Divizionului de Rachete Antiaeriene,

dislocat în s. Dănceni, părăseşte samavolnic această subunitate militară şi se ascunde pe teritoriul

Divizionului de Rachete Antiaeriene, dislocat în s. Băcioi. În acest caz, considerăm că acest M a

săvârşit infracţiunea de dezertare, deoarece se eschivează de la SM samavolnic şi se află în afara

teritoriului subunităţii militare unde el trebuie să se afle în timpul exercitării SM, cu toate că şi

un divizion, şi al doilea, sunt subunităţi militare ale uneia şi aceleiaşi UM, Brigada de Rachete

antiaeriene.

După cum reiese din dispoziţia art. 371 CP, dezertarea poate fi săvârşită şi prin părăsirea

samavolnică a locului de exercitare a SM. De regulă, locul de SM este acea UM, unde ultimul a

fost înscris în listele nominale pentru ducerea SM şi în aceste cazuri, noţiunea de SM corespunde

cu noţiunea UM. Însă, în unele cazuri, locul de exercitare a SM poate să nu corespundă cu locul

aflării (dislocării) UM. Aşa, de exemplu, în timpul aflării M în deplasare de serviciu, locul de

exercitare a SM se consideră locul, indicat în foaia de deplasare; în cazul deplasării în

componenţa grupurilor sau comenzilor cu trenul, autobusul etc., locul de serviciu se va considera

acel mijloc de transport cu care se deplasează M; în timpul îndeplinirii unor lucrări, de exemplu,

de lichidare a unor consecinţe ale catastrofelor sau aflarea în regiunea unor zone de calamităţi

naturale, locul de serviciu se vor considera aceste zone; în cazul aflării la tratament staţionar -

locul de serviciu se consideră încăperea şi teritoriul acestor spitale sau alte locuri de tratament.

Conform sentinţei Judecătoriei Militare din 8 aprilie 2003, R. S. a fost recunoscut vinovat în

săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 248 alin. (1) CP în redacţia Legii din 24 martie 1961 (art.

154

371 alin. (1) CP în vigoare) ca dezertare, adică părăsirea samavolnică a locului de exercitare a

SM, constatând că el, fiind M în termen în UM nr. 1015 de carabinieri, or. Căuşeni, cu scopul

sustragerii de la exercitarea SM, a dezertat în următoarele împrejurări: aflându-se la tratament

staţionar, a părăsit samavolnic locul SM: sediul spitalului MAI, or. Chişinău, la 7 iulie 2001 şi,

respectiv, la 13 decembrie 2001 şi a lipsit samavolnic până la 11 octombrie 2001 şi până la 10

martie 2003, de fiecare dată fiind reţinut de colaboratorii de poliţie [179]. Absenţa nejustificată

este numai părăsirea efectivă a UM sau locului exercitării SM de către făptuitor şi nu orice

absenţă (spre exemplu, absenţa la apelul de seară a M în termen). Din aceste considerente, este

necesar, la examinarea cauzelor penale de dezertare, de administrat dovezi pertinente,

concludente şi veridice, conform prevederilor art. 101 CPP, din care să rezulte că în timpul

absenţei, M în termen a părăsit incinta UM sau locul exercitării SM [180, p. 63; 181 apud 182, p.

343]. Un criteriu obligatoriu al infracţiunii de dezertare îl are caracterul samavolnic al părăsirii

UM sau al locului de exercitare a SM. Samavolnică se consideră acea părăsire a UM, care este

săvârşită fără permisiunea comandantului militar. Conform art. 2 al Legii cu privire la statutul M

nr. 162 din 22 iulie 2005, comandanţi (şefi) sunt persoanele cu funcţie de răspundere care conduc

UM. Conform art. 260 al Regulamentului serviciului interior, M în termen, dacă nu le-a fost

aplicată o pedeapsă disciplinară “privarea învoirii de rând”, au dreptul la o învoire pe săptămână

în afara locului de dispunere a UM. M în termen primesc învoiri în afara locului de dispunere a

UM de la comandantul de companie în zilele, orele şi în modul stabilit de comandantul UM.

Conform art. 264 al Regulamentului sus-indicat, învoirea studenţilor din anul întâi din locul de

dispunere a instituţiei militare de învăţământ se înfăptuieşte în modul stabilit pentru soldaţii şi

sergenţii în termen. Prin urmare, considerăm că dreptul de a permite învoirile din UM sau de la

locul de exercitare a SM îl au comandanţii de companie, persoanele asimilate lor sau alţi

comandanţi ierarhic superiori; comandanţii ierarhic inferiori dreptul de a acorda învoiri din UM

nu au.

Totuşi, în practică sunt posibile cazuri când M în termen pleacă în permisiune cu acordul

comandantului (şefului) său direct şi nemijlocit care n-are dreptul de a acorda permisiune

subalternilor, de exemplu, cu permisiunea plutonierului de companie, a comandantului de pluton

sau chiar de grup, ori, în timpul efectuării lucrărilor de câmp, cu permisiunea superiorului, numit

de comandantul de batalion sau de companie pentru această perioadă de timp. Considerăm că în

aşa cazuri, cu toate că plecarea din UM sau de la locul de serviciu al M în termen este ilegală,

acţiunile lui nu vor întruni elementele constitutive ale infracţiunii de dezertare, deoarece M în

termen părăseşte UM nu samavolnic, ci cu permisiunea superiorului (şefului) militar.

Răspunderea pentru admiterea unor aşa încălcări de disciplină militară o poate purta doar acel

155

superior sau şef militar, care a dat această permisiune [178, p. 38].

Prin inacţiune se săvârşeşte neprezentarea, în scopul eschivării de la SM, de la pregătirea

militară obligatorie sub formă de SM cu termen redus sau de la concentrări, la serviciu sau la



persoană care trece pregătirea militară obligatorie sub formă de SM cu termen redus sau de un

rezervist. Prin neprezentarea în termen în UM sau la SM în cazurile permisiei din UM sau din

centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o

instituţie curativă, săvârşită de un M, se înţelege neîntoarcerea definitivă la SM sau întârzierea.

Termenul prezentării în UM sau la locul SM se consideră ziua şi ora (dacă este fixat concret în

biletul de învoire, ordinul de deplasare etc.) când M trebuie să se prezinte la serviciu [183, p. 70].

De exemplu, conform art. 260 alin. (2) al Regulamentului serviciului interior, sâmbătă şi în zilele

din ajunul sărbătorilor, învoirea se admite până la ora 24.00, iar duminica şi în zilele de

sărbătoare - până la apelul de seară. În cazul neprezentării în termenul stabilit la serviciu,

termenul indicat se consideră momentul comiterii infracţiunii de dezertare.

În cazul numirii sau transferului M la alt serviciu, termenul de prezentare la SM este fixat în

ordinul de numire sau de transfer, sau în dispoziţia de deplasare la locul de serviciu. Dacă în

aceste documente este indicată ziua prezentării la serviciu, atunci, în cazul neprezentării

nejustificate la serviciu, timpul comiterii infracţiunii se consideră ziua când M trebuia să se

prezinte la SM, iar în cazul când în ordin este indicată ora (aceasta poate avea loc doar în

cazurile de război sau în condiţii de luptă), momentul comiterii infracţiunii de dezertare - ora

când M trebuia să fie prezent la SM [26, p. 314-317]. În cazul concediului, termenul de

prezentare la SM se consideră ziua următoare de la data, până când este permis concediul. De

exemplu, dacă concediul este permis până la 20 iunie 2007, atunci ziua de ieşire la serviciu este

21 iunie 2007, iar în cazul când M nu se prezintă fără motive întemeiate la serviciu, în scopul

eschivării de la SM, momentul comiterii infracţiunii de dezertare se va considera ziua de 21 iunie

2007. O altă situaţie ar fi cazul când M este trimis în deplasare. În aşa împrejurări, termenul

dezertării, în cazul neprezentării M la SM este ziua următoare de la data când se termină

perioada de deplasare. De exemplu, “A” a fost trimis în deplasare până la 22 august 2006

inclusiv. Prin urmare, termenul de prezentare la serviciu este data de 23 august 2006. În cazul

neprezentării, fără motive întemeiate la SM pe data de 23 august 2006, termenul dezertării se va

socoti de la 23 august 2006 (ora 7.00 sau 8.00, în dependenţă la ce oră trebuia să se prezinte M la

serviciu). Considerăm că va constitui dezertare atât cazul în care M s-a reţinut în locul deplasării,

fără motive întemeiate, mai mult timp decât i-a fost acordat, cât şi în cazul în care M s-a pornit

156

din locul deplasării la termenul cuvenit, însă, fără motive întemeiate, s-a reţinut în drum.

Este specifică situaţia indicată anterior în timp de război sau în condiţii de luptă. În timp de

război sau în condiţii de luptă M este obligat să se prezinte la serviciu îndată după întoarcerea din

deplasare. În aşa împrejurări, M care, cu toate că s-a întors din deplasare la termenul fixat, însă

nu s-a prezentat de îndată la SM, comite infracţiunea de dezertare. În acest caz, termenul de

comitere a infracţiunii de dezertare se consideră ora la care dânsul trebuia să se prezinte la locul

de SM. Dezertarea constă în absenţa samavolnică a M din UM sau de la SM. Spre deosebire de

legislaţia penală anterioară (art. 246, 247, 248 CP din 1961), CP în vigoare nu stabileşte

termenele absenţei samavolnice în cazul dezertării. Prin urmare, dezertarea are loc în toate

cazurile absenţei samavolnice a M din UM sau de la SM, indiferent de termenul absentării.

Durata absenţei samavolnice poate fi luată în consideraţie la stabilirea felului şi măsurii de

pedeapsă făptuitorului.

Dezertarea este o infracţiune continuă: ea începe şi se termină de îndată ce făptuitorul a

părăsit samavolnic UM sau locul de exercitare a SM sau din momentul când M nu s-a prezentat

la termenul fixat, fără motive întemeiate, în scopul eschivării de la SM, de la pregătirea militară

obligatorie sub formă de SM cu termen redus sau de la concentrări, la serviciu sau la concentrare

în cazurile permisiei din UM sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din

misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un M, de o persoană care trece

pregătirea militară obligatorie sub formă de SM cu termen redus sau de un rezervist, însă se

consumă la momentul reţinerii sau prezentării benevole a M în UM, la locul exercitării SM sau

în organele de drept [183, p. 71].

Considerăm discutabilă Decizia CPCA Chişinău nr. 1a-233/06 din 10 februarie 2006 de

aplicare a amnistiei în privinţa lui V. D., din următoarele considerente: prin sentinţa Judecătoriei

Militare din 28 noiembrie 2005 V. D. a fost recunoscut vinovat şi condamnat pentru infracţiunea

de dezertare pe art. 371 alin. (1) CP din motivul că el, fiind M în termen în Regimentul

Independent de Transmisiuni, dislocat în or. Chişinău, gradul militar soldat, pe data de 20 iunie

1997, cu scopul sustragerii de la SM, a dezertat în următoarele împrejurări: a părăsit samavolnic

această UM, a fugit peste hotarele ţării unde se ascundea şi a lipsit samavolnic până la 26 iulie

2005, când a fost reîntors în ţară din Ucraina. Instanţa de judecată a constatat că el, conform

sentinţelor instanţelor judecătoreşti din Ucraina, s-a aflat mult timp pe teritoriul Ucrainei, unde

se ascundea şi a săvârşit infracţiuni, mai mult ca atât, a falsificat documentele personale, pentru

a-şi ascunde identitatea, fapt ce dovedeşte, cu certitudine, că dânsul a dezertat şi nu avea de gând

să se prezinte în RM pentru a-şi continua SM, chiar şi în perioada anilor 2001-2004, până când a

fost reţinut de organele de poliţie ale Ucrainei pentru săvârşirea de infracţiuni, el n-a încercat să

157

se prezinte benevol în RM, în ambasada sau consulatul RM în Ucraina, cu toate că avea această

posibilitate, ci continua să se ascundă sub un alt nume. Judecătoria Militară a considerat, totuşi,

că pe art. 371 alin. (1) CP inculpatul V. D. nu poate fi absolvit de pedeapsă conform Legii din 16

iulie 2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM [184],

deoarece această infracţiune este continuă şi s-a consumat doar la 18 octombrie 2004, adică după

intrarea în vigoare a acestei legi, când dânsul a fost reţinut de colaboratorii de poliţie din

Ucraina, pentru a fi extrădat RM. Prin Decizia sus-indicată, CPCA Chişinău a statuat că V. D. a

comis infracţiunea dată pe data de 20 iunie 1997 şi, prin urmare, la data intrării în vigoare a legii

cu privire la amnistie, adică la 16 iulie 2004, infracţiunea era deja consumată şi, din aceste

considerente, a clasat cauza penală pe art. 248 alin. (1) CP în redacţia Legii din 24 martie 1961

(dezertare) în legătură cu amnistia. Ţinând cont de faptul că infracţiunea de dezertare este

continuă, considerăm că ea s-a consumat nu la data comiterii, adică în 1997, cum a constatat

CPCA Chişinău, ci pe data de 18 octombrie 2004, adică după intrarea în vigoare a acestei legi,

când dânsul a fost reţinut de colaboratorii de poliţie din Ucraina, pentru a fi extrădat RM.

În asemenea mod s-a pronunţat şi vice-preşedintele CSJ, care şi-a expus opinia cu privire la

Decizia luată de către CPCA Chişinău, care, în scrisoarea sa către CA Chişinău explică că,

verificând legalitatea soluţiei adoptate de instanţa de apel pe cazul dat, reiese că instanţa de fond

(adică Judecătoria Militară), a emis o hotărâre legală şi întemeiată în baza art. 371 alin. (1) CP,

iar instanţa de apel incorect a încadrat acţiunile lui D. V., de la art. 371 alin. (1) CP la art. 248

alin. (1) CP în redacţia legii din 24 martie 1961. Dezertarea este o infracţiune continuă şi ea

începe şi se termină de îndată ce M a părăsit samavolnic UM sau locul de exercitare a SM, însă

se consumă la momentul reţinerii sau prezentării benevole a M la UM, la locul exercitării SM

sau la organele de drept. În cazul dat, dezertarea comisă de D. V. a început la 20 iulie 1997 şi s-a

consumat la 26 iulie 2005, când el a fost reîntors în RM şi preluat de organele de drept.

Calificarea corectă a acţiunilor lui D. V. urma să fie efectuată conform art. 371 alin. (1) CP. În

acest caz, nu era posibil de încetat procesul penal în baza art. 1 al Legii nr. 278–XV din 16 iulie

2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM, deoarece

infracţiunea a fost consumată la 26 iulie 2005 [185].

Deoarece infracţiunea de dezertare, ca şi alte IM, sunt infracţiuni cu subiect special şi cu

obiect juridic generic specific, cum ar fi relaţiile sociale ce ţin de capacitatea de apărare a ţării şi

ordinea stabilită de satisfacere a SM, a pregătirii militare obligatorii şi a concentrărilor, apar

multe probleme cu privire la extrădarea M care au săvârşit exclusiv IM. Conform Convenţiei

europene cu privire la extrădare din 1957, extrădarea nu se admite, dacă infracţiunea constă

exclusiv în încălcarea obligaţiunilor militare [186]. Tot în aşa sens reglementează problema IM

158

şi Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 1959 [187], care, în Titlul I,

art. 1 alin. 2 indică că prezenta Convenţie nu se aplică nici IM care nu constituie infracţiune de

drept comun. Convenţii şi tratate respective au fost încheiate şi în mod bilateral între ţări.

Aşa, spre exemplu, conform art. 4 lit. b) al Convenţiei încheiate între România şi Regatul

Belgiei privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală din 1977 [188], extrădarea nu

se admite dacă infracţiunea pentru care este cerută extrădarea este considerată de către partea

solicitantă ca IM care nu constituie o infracţiune de drept comun.

În anul 2001, dorind să-şi alinieze legislaţia cu cea europeană, Parlamentul României a

promulgat Legea nr.296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea [189], unde, în Cap. II, Secţ. a,

întitulată “Condiţii referitoare la faptă” stipulează că extrădarea motivată de IM, care nu

constituie infracţiuni de drept comun, este exclusă din câmpul de aplicare a acestei legi.

Tot aşa se reglementează întrebarea cu privire la extrădare şi în Ucraina. Conform art. 59 al

Tratatului între RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi

penală din 1993 [190], extrădarea nu se admite dacă infracţiunea constă în încălcarea

obligaţiunilor militare. Astfel, reieşind din cele sus-indicate, ajungem la concluzia că în cazul în

care M FA ale RM săvârşeşte una din infracţiunile pur militare (de exemplu, dezertarea, art. 371

CP, eschivarea de la SM, art. 372 CP etc.) şi părăseşte teritoriul RM, practic el, în cazul că nu

vrea să se reîntoarcă în ţară, nu va putea fi tras la răspunderea penală pentru astfel de infracţiuni,

deoarece nici o ţară nu-l va extrăda. Totuşi, sunt cazuri, când ţările solicitate fac excepţii de la

aceste prevederi. Aşa, de exemplu, în cauza penală sus-indicată, în legătură cu faptul că V. D. a

dezertat şi se afla pe teritoriul Ucrainei, prim-locţiitorul Procurorului General al RM s-a adresat

cu scrisoarea nr. 19-299/04 din 25 martie 2005 către Procurorul General al Ucrainei de a-l

extrăda pe V. D. pe motivul că în RM se efectuează urmărirea penală în privinţa lui pentru

săvârşirea infracţiunilor de răpire a mijloacelor de transport (art. 273 CP, la moment art. 192/1

CP) şi de dezertare (art. 371 CP). Necătând la faptul că se cerea extrădarea pentru o IM, partea

ucraineană a făcut excepţie de la art. 59 al Tratatului şi l-a extrădat pe V. D. În asemenea

împrejurări, considerăm că Judecătoria Militară a procedat corect, condamnându-l pe V. D.

pentru infracţiunea de dezertare.

Totuşi, în practica judiciară pot apărea probleme şi întrebări cu privire la condamnarea unei

persoane extrădate pentru o infracţiune săvârşită până la înaintarea cererii de extrădare, însă care

n-a fost indicată în cererea de extrădare. Să admitem că în scrisoarea de extrădare ar fi fost

indicată cererea de extrădare a lui V. D., doar pentru săvârşirea infracţiunii de răpire a

mijloacelor de transport (art. 273 CP, la moment art. 192/1 CP), iar cu privire la infracţiunea de

dezertare (art. 371 CP) în scrisoare nu s-ar fi vorbit nimic. Apare întrebarea: în aşa situaţie, putea

159

oare V. D. să fie condamnat de către Judecătoria Militară şi pe art. 371 alin. (1) CP? Considerăm

că dânsul n-ar fi putut fi condamnat pentru dezertare din următoarele considerente: conform art.

12 alin. 2 al Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală din 1959, nici o

persoană, oricare ar fi naţionalitatea ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale Părţii solicitante

pentru a răspunde acolo de fapte pentru care ei se află sub urmărire penală, nu va putea fi acolo

nici urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru

fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul Părţii solicitate şi care nu sunt

menţionate în citaţie. Conform art. 3 se stipulează că imunitatea prevăzută de acest articol va

înceta dacă persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul Părţii solicitante timp

de 15 zile consecutive, după ce prezenţa sa nu mai era cerută de autorităţile judiciare, va rămâne

totuşi pe acest teritoriu sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit. Tot aşa se reglementează

această întrebare şi de către Convenţia CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în

procesele civile, familiale şi penale din 1993 [191], care, în art. 66 alin. 1 stipulează că fără

acordul Părţii contractante solicitate, persoana extrădată nu poate fi trasă la răspundere penală

sau supusă pedepsei pentru o infracţiune comisă până la extrădarea ei şi pentru săvârşirea căreia

ea nu a fost extrădată. Alin. 3 al articolului menţionat stipulează că nu se cere acordul Părţii

contractante solicitate în cazul în care persoana extrădată n-a părăsit teritoriul Părţii contractante

solicitante în termen de o lună după sfârşitul cercetării penale, iar în cazul condamnării, în

termen de o lună după ispăşirea pedepsei sau eliberării de pedeapsă sau dacă ea s-a întors

benevol. În acest termen nu se include perioada, în decursul căreia persoana extrădată n-a putut

să părăsească teritoriul Părţii contractante solicitante din circumstanţe independente de ea.

Astfel, regula generală este că persoana extrădată nu va putea fi nici urmărită penal, nici judecată

şi nici deţinută pentru o altă infracţiune comisă până la extrădarea ei şi pentru săvârşirea căreia

aceasta n-a fost extrădată. De la această regulă generală se poate deroga în următoarele cazuri:

când Partea contractantă solicitată permite. În cazul acordului Părţii contractante solicitate,

extrădarea ar putea fi extinsă şi asupra unei alte fapte. Pentru aceasta este necesar ca Partea

contractantă solicitantă să prezinte o cerere cu anexele prevăzute la art. 58 al acestei Convenţii,

precum şi un proces verbal de interogare a persoanei extrădate asupra noilor fapte incriminate; în

cazul extrădării pentru tragere la răspundere penală - când persoana extrădată n-a părăsit

teritoriul Părţii contractante solicitante în termen de o lună după terminarea urmăririi penale; în

cazul extrădării pentru executarea sentinţei - când persoana extrădată n-a părăsit teritoriul Părţii

contractante solicitante în termen de o lună după ispăşirea pedepsei sau absolvirea ei de pedeapsa

penală; în cazul în care persoana extrădată s-a reîntors benevol pe teritoriul Părţii contractante

solicitante [192, p. 65-66].

160

Dezertarea săvârşită cu arma constituie o componenţă de infracţiune cu circumstanţe

agravante prevăzută de art. 371 alin. (2) lit. a) CP. Această agravantă constă în faptul că M

părăseşte samavolnic UM sau locul exercitării SM cu arma din dotare, încredinţată lui pentru

îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu, şi concurs de infracţiuni nu formează [183, p. 74]. În

cazul în care M, în procesul dezertării, foloseşte arma pentru a înlesni dezertarea (ameninţă cu

aplicarea armei persoanele care încearcă să-l reţină sau chiar aplică efectiv arma etc.), acţiunile

lui se cer calificate prin concurs de infracţiuni: art. 371 alin. (2) lit. a) CP şi, după caz, art. 365

alin. (2) lit. b) CP sau art. 369 alin. (3) lit. b) CP etc.

Art. 371 alin. (5) CP prevede un caz special de liberare de răspunderea penală – M, care

pentru prima dată a dezertat în condiţiile alin. (1), se liberează de răspundere penală dacă

dezertarea a fost săvârşită în urma unui concurs de împrejurări grele. Esenţa concursului de

împrejurări grele poate avea diferite caractere: ele pot fi legate de aplicarea faţă de M a violenţei

sau încălcarea grosolană a drepturilor şi demnităţii lui personale din partea superiorilor

(comandanţilor) militari sau de alţi M, cu care făptuitorul nu se află în relaţii de subordonare,

boala gravă sau alte situaţii excepţionale, grave în familie, retrăiri grave cu privire la problemele

personale sau familiale etc. De această liberare profită toţi M care au săvârşit dezertarea

prevăzută de art. 371 alin. (1) CP în urma unui concurs de împrejurări grele. Rolul organelor

judiciare, în acest caz, este de a stabili cu certitudine dacă dezertarea prevăzută de art. 371 alin.

(1) CP a fost săvârşită în urma unui concurs de împrejurări grele. În cazul constatării acestor

împrejurări M va fi liberat, incontestabil, de răspunderea penală pe art. 371 alin. (1) CP.

Sunt discutabile, în viziunea noastră, Sentinţa Judecătoriei militare din 25 octombrie 2002,

conform căreia C. S. a fost recunoscut vinovat şi condamnat pentru dezertare pe art. 248 alin. (1)

CP (în redacţia Legii din 24 martie 1961) şi Deciziile CPCA nr. 1a-214/2002 din 19 decembrie

2002 şi ale CSJ nr. 1r-o/274-2003. Astfel, în şedinţa de judecată s-a constatat (aceasta au explicat

martorii, M în termen şi reiese din documentele medicale) că C. S., exercitând SM, adeseori era

maltratat, trimis de comandanţii şi superiorii lui în oraş să procure băuturi alcoolice, iar în cazul

nesupunerii era ţinut cu cătuşele legat de pat. Intra în serviciile de gardă şi interior câte patru zile

la rând, iar fiind bolnav, nu-l tratau, deoarece în punctul medical al UM lipseau medicamentele

necesare [193]. Deoarece aceste acţiuni erau săvârşite cu acordul tacit al comandantului UM şi,

în unele cazuri, chiar la ordinul lui, C. S., se afla într-un concurs de circumstanţe grele şi nu

trebuia să fie condamnat, ci liberat de răspunderea penală. Totuşi, considerăm că în cazul în care

M a părăsit UM sau locul SM în urma unui concurs de împrejurări grele, însă, după ce aceste

împrejurări grele au trecut sau au fost înlăturate, M continuă absenţa samavolnic din UM, fapta

M de absentare în continuare din UM va constitui infracţiunea de dezertare.

161

Privitor la încadrarea juridică a infracţiunii de dezertare şi, respectiv, privitor la sancţiunile

indicate în art. 371 CP, considerăm că cadrul legal necesită a fi revizuit, cu modificarea

considerabilă a conţinutului infracţiunii şi a sancţiunilor pentru ea. După cum reiese din

dispoziţia art. 371 CP şi din cazurile anterior analizate, va constitui dezertare orice eschivare de

la SM, indiferent de termenul absenţei motivate din UM sau de la locul exercitării SM. Totuşi,

sancţiunea pentru infracţiunea de dezertare, prevăzută la art. 371 alin. (1) CP, închisoare pe un

termen de la 2 la 7 ani, o considerăm prea severă, ea nu corespunde principiilor individualizării

pedepsei penale, prevăzute în art. 75 CP, deoarece nu ţine cont de durata absenţei samavolnice a

M. La acest compartiment, în 2005 de către MA a fost înaintat un proiect cu privire la

completarea CP cu un nou articol (art. 370/1 CP), care ar incrimina o altă infracţiune distinctă de

cea de dezertare, cum ar fi: “Părăsirea samavolnică a UM sau a locului de serviciu”.

Considerăm inoportună propunerea de a completa CP cu art. 370/1 “Părăsirea samavolnică a

UM sau a locului de serviciu”, deoarece această infracţiune este deja prevăzută în art. 371 CP,

întitulat “Dezertarea”, care de asemenea incriminează părăsirea samavolnică a UM. Această

părăsire samavolnică atât în art. 371 CP, cât şi în art. 370/1 al Proiectului, se săvârşeşte în scopul

eschivării de la SM. Faptul că în legislaţia penală veche Dezertarea se interpreta ca infracţiune

săvârşită cu scopul eschivării definitive de la SM se explică prin aceea că artificial au fost

incluse încă două articole (art. 246, 247 CP în redacţia Legii din 1961) care incriminau tot

modalităţi de eschivare de la SM.

Considerăm că legislaţia penală în vigoare cu privire la dezertare nu este o modificare a

legislaţiei penale vechi, ci exprimă o nouă politică penală a statului, cât şi o nouă doctrină

penală, are o structură şi un conţinut nou, orice componenţă de infracţiune are o nouă esenţă şi

conţinut şi ar fi greşit şi incorect de a o interpreta cu metode învechite, politizate, cum a fost

vechea legislaţie penală. Faptul că în legislaţia penală a unor ţări (de exemplu, FR, de la care au

fost “împrumutate” majoritatea componenţelor de infracţiune din PS a CP în vigoare) are şi alte

articole cu privire la Dezertare (absenţă samavolnică sau părăsire samavolnică) nu indică la

faptul că aceasta este o rezolvare reuşită a problemei părăsirilor samavolnice. Practica judiciară

veche în acest domeniu demonstrează că ele au fost create formal şi aceasta creează multiple

probleme în soluţionarea acestor cazuri (de exemplu, părăsirea samavolnică a UM pe un termen

de 6 ani (adică mai mult de 1 lună), dacă persoana s-a prezentat benevol în UM, conform

practicii penale vechi nu va constitui dezertate, pe când absenţa din UM pe un termen de 2 zile,

în unele împrejurări va constitui dezertare etc.).

De facto, nu era şi nu este necesar de a crea, artificial, noi articole în CP: orice părăsire

samavolnică a UM, chiar şi pentru câteva ore, este o eschivare de la SM.

162

Totuşi, considerăm că în cazul în care dezertarea a avut loc doar pentru câteva ore, cu toate

că formal aceste fapte se consideră infracţiuni de dezertare, ele, conform art. 14 alin. (2) CP, n-ar

trebui să constituie infracţiune din cauza că este lipsită de importanţă şi nu prezintă gradul

prejudiciabil al infracţiunii. Mai mult ca atât, pentru faptul dezertării din UM sau de la locul SM

pot fi aplicate sancţiuni disciplinare care ar corespunde, întru totul, scopurilor sancţiunilor

disciplinare şi ar decriminaliza faptele minore de încălcare a disciplinii militare. Din aceste

considerente ar fi benefic ca dezertarea să constituie infracţiune doar în cazurile când absenţa

nejustificată ar dura mai mult de 1 zi. De asemenea, considerăm că, ţinând cont de termenul de

durata absenţei samavolnice în cazul dezertării, absenţa samavolnică pe o durată mai

îndelungată, cum ar fi, de exemplu, mai mult de 10 zile, ar putea constitui o dezertare cu

circumstanţe agravante.

Astfel, propunem o nouă redacţie a art. 371 CP, după cum urmează:

Articolul 371. Dezertarea.

(1) Dezertarea, adică părăsirea UM, a centrului de instrucţie sau a locului de serviciu în

scopul eschivării de la SM, de la SM cu termen redus sau de la concentrări, precum şi

neprezentarea din aceleaşi motive la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din

UM sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din

concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un M sau de un rezervist, dacă

absenţa samavolnică a durat mai mult de 1 zi, dar nu mai mult de 10 zile,

se pedepseşte ….

(2) Aceleaşi fapte, dacă au dus la absenţa samavolnică pe un termen mai mare de 10

zile,

se pedepsesc ….

(3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2) săvârşite:

a) cu armă;

b) de două sau mai multe persoane,

se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani.

(4) Acţiunile prevăzute la alin. (1), (2), (3) sau (4), săvârşite:

a) pe timp de război;

b) în condiţii de luptă,

se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani.

În asemenea împrejurări, va fi posibilă o mai bună individualizare judiciară a pedepselor

numite de către instanţele de judecată pentru infracţiunile sus-indicate.

163

Scăderea limitei maxime a sancţiunii pentru infracţiunea de dezertare, prevăzute de art. 371

alin. (1) şi (2) CP va da posibilitate instanţelor de judecată de a aplica faţă de M condamnaţi pe

art. 371 alin. (1) şi (2) CP şi a prevederilor Cap. VI CP “Liberarea de răspunderea penală”, cum

s-a propus anterior în lucrare, fapt, care, indiscutabil, va lărgi aria de posibilităţi a instanţei de

judecată de a individualiza pedeapsa penală a M.

Cât priveşte dispoziţia art. 371 alin. (5) CP, conform căruia “M care pentru prima dată a

dezertat în condiţiile alin. (1) se liberează de răspundere penală dacă dezertarea a fost săvârşită în

urma unui concurs de împrejurări grele”, considerăm necesar ca aceste prevederi să fie exclude

din PS a CP, cu includerea lor în PG a CP, deoarece aceste prevederi ţin de o instituţie

caracteristică PG a CP, cum este cea prevăzută în Cap. IV a PG a CP, întitulat „Liberarea de

răspundere penală”. Mai mult ca atât, considerăm că în PG a CP trebuie să fie transferate toate

prevederile cu caracter general din PS a CP, cum ar fi: art. 165 alin. (4) CP; art. 217 alin. (5) CP,

art. 290 alin. (3) CP, art. 325 alin. (4) CP, art. 337 alin. (2) CP etc.

Pentru aceasta, Cap. IV al PG trebuie să fie divizat în două secţiuni: Secţiunea 1: Cazurile

generale de liberare de răspunderea penală; Secţiunea 2: Cazurile speciale de liberare de

răspunderea penală.

Art. 53 CP va avea următoarea denumire:

Cazurile generale de liberare de la răspunderea penală:

a) ….

h) tragerii militarului la răspunderea disciplinară.

Secţiunea 2 se va începe după art. 59 CP:

Secţiunea 2. Cazurile speciale de liberare de răspunderea penală.

Art. 59/1. Cazurile speciale de liberare de la răspunderea penală:

Persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi

liberată de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile speciale: a) victima

traficului de fiinţe umane, prevăzut de art. 165 CP, este absolvită de răspundere penală

pentru infracţiunile săvârşite de ea în legătură cu această calitate procesuală; b) persoana

care a săvârşit acţiunile prevăzute la art. 217 sau 217/1 CP, este liberată de răspundere

penală dacă a contribuit activ la descoperirea sau contracararea infracţiunii ce ţine de

circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau analoagelor lor, după caz, prin

autodenunţare, predare benevolă a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor

lor, indicare a sursei de procurare a acestor substanţe, la divulgarea persoanelor care au

contribuit la săvârşirea infracţiunii, la indicarea mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a

veniturilor rezultate din infracţiune. Nu poate fi considerată predare benevolă a

164

substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor ridicarea acestora la reţinerea

persoanei, precum şi la efectuarea acţiunilor de urmărire penală pentru depistarea şi

ridicarea lor; c) persoana care a predat de bună voie arma de foc sau muniţiile pe care le

deţinea fără autorizaţia corespunzătoare este liberată de răspundere penală pe art. 290 CP;

d) persoana care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la art. 324 CP

este liberată de răspundere penală dacă ele i-au fost extorcate sau dacă persoana s-a

autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracţiunea pe

care a săvârşit-o; e) este liberat de răspundere penală pe art. 337 CP, cetăţeanul RM,

racolat de serviciul de spionaj străin pentru înfăptuirea unei activităţi duşmănoase

împotriva RM, dacă el nu a săvârşit nici un fel de acţiuni pentru realizarea însărcinării

criminale primite şi a declarat de bună voie autorităţilor despre legătura sa cu serviciul de

spionaj străin; f) M care pentru prima dată a dezertat în condiţiile art. 371 alin. (1) CP se

liberează de răspundere penală dacă dezertarea a fost săvârşită în urma unui concurs de

împrejurări grele.

î) Latura obiectivă a infracţiunii de eschivare de la SM. Latura obiectivă a infracţiunii

prevăzute de art. 372 CP se realizează prin fapte infracţionale de eschivare a M, a persoanei care

trece pregătirea militară obligatorie sub formă de SM cu termen redus sau a rezervistului de la

îndeplinirea obligaţiunilor SM, ale pregătirii militare obligatorii sau ale concentrărilor prin

automutilare sau prin simularea unei boli, prin falsificarea documentelor sau prin altă

înşelăciune. Astfel, art. 372 CP prevede răspunderea penală pentru eschivarea temporară sau

permanentă de la SM, săvârşită prin diferite metode şi mijloace de înşelare a superiorilor militari:

prin automutilare, prin simularea unei boli, prin falsificarea documentelor sau prin altă

înşelăciune. Specificul caracteristic unor asemenea metode ilegale de eschivare de la SM constă

în faptul că făptuitorul îşi atinge scopurile sale criminale de eliberare ilegală temporară sau

permanentă de la exercitarea obligaţiunilor legate de SM, de regulă, cu permisiunea

comandanţilor militari respectivi, care-s duşi în eroare prin acţiunile făptuitorului. Aparent, o

asemenea eliberare de la SM este permisă pe baze legale, dar în realitate, ele sunt fictive, bazate

pe înşelăciune.

Din punct de vedere al laturii obiective, pentru calificarea componenţei de infracţiune

conform art. 372 CP, sunt necesare următoarele condiţii: a) existenţa uneia sau altei înşelăciuni

în scopul eschivării de la îndeplinirea obligaţiunilor legate de SM; b) eschivarea temporară sau

permanentă de la exercitare a acestor obligaţiuni legate de SM [194, p. 34-35].

Eschivarea M, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a rezervistului de la

îndeplinirea obligaţiunilor SM, ale pregătirii militare obligatorii sub formă de SM cu termen

165

redus sau ale concentrărilor prin automutilare constă în faptul că făptuitorul, prin cauzarea

artificială a unei daune sănătăţii sale, creează baza de eliberare de la SM, deoarece M care au

dereglări fizice sau suferă de unele boli anumite sunt recunoscuţi inapţi de SM din cauza

sănătăţii şi sunt scutiţi de SM, conform art. 32 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire la

pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei sau sunt eliberaţi temporar de exercitarea SM în

legătură cu tratamentul medical.

Eschivarea de la SM poate fi săvârşită prin vătămarea sau distrugerea artificială a diferitelor

organe sau ţesuturi ale corpului omenesc sau prin îmbolnăvirea artificială (otrăvire, contaminare

etc.), sau prin înteţirea artificială a bolii, pe care persoana deja o avea. Cauzarea daunei sănătăţii

prin automutilare poate fi cauzată prin diferite metode şi mijloace: cu arma albă sau de foc, prin

folosirea mijloacelor de transport sau altor mecanisme, prin inhibarea gazelor sau injectarea

substanţelor toxice sau de altă natură etc.

Prin sentinţa Judecătoriei Militare din 17 iulie 2003, C. V., M în termen în Brigada de

Infanterie Motorizată nr.1 Bălţi a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.

250 alin. (1) CP (în redacţia legii din 24 martie 1961) ca sustragerea M de la îndeplinirea

obligaţiunilor de SM prin automutilare, deoarece el, fiind M în termen în UM, Brigada de

Infanterie Motorizată nr. 1 Bălţi, la 16 decembrie 1995, când a fost reţinut de către colaboratorii

acestei UM în s. Buzduganii de Sus, rl Ungheni, în scopul sustragerii de la SM prin automutilare

şi-a provocat o rană cu cuţitul în abdomen, în legătură cu ce s-a aflat la tratament staţionar în

spitalul militar Bălţi, apoi Chişinău, până la 30 ianuarie 1996 [195].

Caracterul instrumentelor sau mijloacelor prin intermediul cărora M s-a automutilat ori s-a

îmbolnăvit nu are relevanţă la calificarea infracţiunii. Caracterul artificial al automutilării sau

îmbolnăvirii artificiale se stabileşte prin diferite probe (martori, filmări, înregistrări audio etc.),

precum şi prin raportul de expertiză medico-legală, care este obligatorie la anchetarea cazurilor

de automutilare sau îmbolnăvire artificială, pentru constatarea caracterului şi provenienţei

consecinţelor dăunătoare. În cercetarea cauzelor despre automutilare este necesară, de asemenea,

concluzia comisiei medico-militare cu privire la aptitudinea M pentru SM. Lista bolilor şi a

defectelor fizice care indică inaptitudinea pentru SM este desfăşurată în Baremul medical al

Regulamentului cu privire la expertiza medico-militară în FA ale RM [196].

Componenţa infracţiunii analizate o formează nu însăşi faptul cauzării cărorva vătămări

corporale sau unor maladii, ci eschivarea de la SM prin cauzarea unor asemenea vătămări. Prin

urmare, semnul principal al infracţiunii analizate, se caracterizează prin acţiuni de eschivare de la

SM, iar cauzarea vătămărilor corporale sau alte automutilări servesc ca semne secundare ale

laturii obiective ale acestei infracţiuni, şi anume - metodele de săvârşire ale acestei infracţiuni.

166

Prin eschivarea de la SM prin automutilare se înţelege întreruperea de facto a îndeplinirii

obligaţiunilor legate de SM. Consecinţele acestei infracţiuni constau în eschivarea permanentă

sau provizorie de la îndeplinirea obligaţiunilor legate de SM sau de la îndeplinirea doar a unor

obligaţiuni legate de SM. Infracţiunea se consideră consumată din momentul când M şi-a

provocat automutilarea (vătămarea corporală, boala etc.). La calificarea faptelor nu influenţează

urmările bolilor şi defectelor fizice survenite. Drept consecinţă a acestor fapte, M poate fi

recunoscut inapt de SM, dar poate fi de asemenea eliberat temporar de exercitarea tuturor sau a

unei părţi a obligaţiunilor SM. Totuşi, considerăm că dacă M a săvârşit acţiuni de automutilare în

scopul eschivării de la SM, însă consecinţele urmărite nu au survenit, din cauze independente de

voinţa sa (de exemplu, a fost oprit de colegii săi sau de alte persoane, arma n-a funcţionat,

substanţa toxică autoadministrată n-a avut efectul scontat etc.), el nu a devenit inapt de SM şi nu

a fost temporar eliberat de la exercitarea tuturor sau a unei părţi a obligaţiunilor SM, acţiunile M

pot fi calificate în temeiul art. 27, 372 CP ca tentativă de eschivare de la SM. Automutilarea

poate fi săvârşită atât de însuşi M care are intenţia să se eschiveze de la SM, cât şi de alte

persoane la cererea M. În aceste împrejurări avem o participaţie complexă la săvârşirea

infracţiunii, acţiunile persoanelor care au contribuit la automutilare se cer calificate în baza art.

42 şi 372 CP: complicitate la eschivarea de la SM. În cazul când cauzarea de vătămări corporale

a fost efectuată M de către alte persoane, acţiunile lor vor fi calificate prin concurs de infracţiuni:

art. 42, 372 CP, complicitate la eschivarea de la SM prin automutilare şi una din infracţiunile

contra vieţii şi sănătăţii persoanei, săvârşite cu intenţie (art. 151-152 CP). Din considerentele

sus-indicate, nu putem fi de acord cu opinia [197, p. 556], că eschivarea de la SM are loc doar în

cazul când M singur se automutilează, adică îşi provoacă vătămări corporale sau unele maladii.



simularea unei boli constă în insinuarea unei boli sau a unor simptoame ale unor boli, pe care, în

realitate, M nu le are. Poate fi exercitată simularea unei boli fizice sau a uneia psihice. Spre

deosebire de automutilare, în cazul eschivării de la SM prin simularea unei boli la făptuitor (M),

în realitate, lipsesc acele simptoame, neajunsuri, trimiterea la care îi dă posibilitatea să se

eschiveze de la îndeplinirea obligaţiunilor legate de SM. În cercetarea cauzelor penale cu privire

la simularea unei boli este obligatorie numirea unei expertize medico-legale. Este, de asemenea,

necesară efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, care trebuie să constate dacă

simularea bolii nu este unul din simptoamele unei boli pe care M în realitate o are (simularea

patologică). În cazul constatării unei simulări patologice răspunderea penală a M se exclude. Din

aceste considerente, concluzia definitivă cu privire la eschivarea M de la SM prin simularea unei

167

boli poate fi făcută doar după o analiză amănunţită şi obiectivă a tuturor împrejurărilor şi

probelor acumulate la cauza penală.

Eschivarea de la SM prin simularea unei boli se consideră infracţiune consumată din

momentul eschivării temporare (provizorii) sau permanente de la SM. În cazul în care simularea

unei boli de către făptuitor a fost descoperită şi M a fost demascat, nemaiputând să se eschiveze

de la SM, suntem în prezenţa unei tentative de eschivare de la SM prin simularea unei boli (art.

372 CP).



redus sau ale concentrărilor prin falsificarea documentelor constă în faptul că M prezintă,

intenţionat, comandantului sau şefului militar respectiv un document în care se conţin informaţii

mincinoase, false şi în baza acestui document i se acordă eliberarea permanentă sau temporară de

la exercitarea SM. Infracţiunea poate fi săvârşită, de exemplu, prin prezentarea comandamentului

militar a unui certificat fictiv medical cu privire la boala, moartea rudelor apropiate, a unor

documente false cu privire la cazurile de calamităţi naturale care au distrus sau deteriorat grav

gospodăriile părinţilor şi despre necesitatea unui ajutor în restabilirea acestor bunuri, a unei

diplome false despre absolvirea unei instituţii superioare de învăţământ, în scopul eliberării

înainte de termen de la SM în termen etc.

Prin falsificare de documente se înţelege falsificarea totală sau parţială a documentului ori

introducerea de date false într-un document oficial legal etc. (de exemplu, aflându-se la

domiciliul său, M s-a îmbolnăvit şi a fost internat în spitalul raional, unde s-a aflat la tratament

staţionar 10 zile. După externare, M s-a mai reţinut acasă încă zece zile, iar în certificatul de

externare din spital a făcut nişte modificări, conform cărora, el s-a aflat la tratament staţionar nu

10 zile, ci 20 zile. Prin acţiunile sale, făptuitorul a comis eschivarea de la SM prin falsificare de

documente). Componenţa infracţiunii analizate va avea loc atât în cazul în care documentul a

fost falsificat de către M însuşi, cât şi în cazul în care documentul a fost falsificat de către alte

persoane la cererea M, sau cu acordul lui. În toate aceste cazuri, autor al infracţiunii analizate va

fi M, iar în cazul în care documentul a fost falsificat de către alte persoane la cererea M, sau cu

acordul lui, ne aflăm în faţa unei participaţii complexe la săvârşirea infracţiunii, acţiunile

persoanelor care au contribuit la falsificarea documentelor vor fi calificate în baza art. 42 şi 372

CP: complicitate la eschivarea de la SM şi în concurs cu art. 361 CP - ca confecţionare a

documentelor oficiale false, care acordă drepturi şi eliberează de obligaţii. Din aceste

considerente, nu suntem de acord cu opinia, conform căreia, în astfel de situaţie, acţiunile

168

complicelui de falsificare a documentului trebuie să fie calificate doar conform art. 42 şi 372 CP

[178, p. 36-38].

Nu susţinem această opinie din considerentele că făptuitorul, falsificând documentul, înţelege

că, pe lângă faptul că contribuie, prin acte de ajutorare, la săvârşirea infracţiunii de eschivare de

la SM de către un M, mai atentează nemijlocit şi la relaţiile sociale ce ţin de activitatea normală a

organelor de stat cu privire la asigurarea ordinii stabilite de operare cu documentele oficiale [9,

p. 725], adică săvârşeşte şi infracţiunea prevăzută de art. 361 CP. Mai mult ca atât, în cazul în

care persoana, care a falsificat documente pentru a ajuta M să se eschiveze de la SM, va fi

pedepsită doar cu pedeapsa prevăzută de art. 372 alin. (1) CP, ea va profita de o pedeapsă mai

blândă decât cea care doar a falsificat documente pentru a le folosi singură, iar aceasta vine în

contradicţie cu principiul legalităţii şi egalităţii, cât şi cu politica penală în privinţa sancţiunilor

penale. Tot o asemenea calificare trebuie să fie aplicată şi în cazul în care M singur falsifică

documentele oficiale pentru a se eschiva de la SM prin falsificare de documente.

Infracţiunea analizată se va considera consumată din momentul în care M a fost eliberat

permanent sau temporar de la obligaţiunile sale militare în baza documentului fals prezentat.



redus sau ale concentrărilor prin altă înşelăciune constă în comunicarea comandantului sau

şefului militar respectiv a unor informaţii intenţionat mincinoase şi false, care, dacă ar fi

adevărate, ar oferi M dreptul de a fi eliberat definitiv sau temporar de la exercitarea serviciului

sau de la îndeplinirea anumitor obligaţiuni militare.

Alte acţiuni de înşelăciune mai pot fi comunicarea comandantului despre unele împrejurări

nereale, false, tăinuirea unor împrejurări sau circumstanţe. De exemplu, M-conducător auto, cu

scopul de a se eschiva de la plecarea în deplasare cu maşina, deteriorează automobilul sau

ascunde unele detalii de la ea, în legătură cu ce motorul automobilului nu poate fi pornit; în

timpul de război sau în condiţiile de luptă, M degradează tancul sau avionul, elicopterul cu care

trebuie să plece în misiune de luptă şi raportează despre aceasta comandantului, şi, ca rezultat, el

nu este implicat în aceste misiuni de luptă etc. [26, p. 325-326].

Considerăm că în cazul în care M, în scopul eschivării de la SM, distruge sau deteriorează

tehnica militară, armamentul sau alt avut militar, acţiunile făptuitorului trebuie să fie calificate

conform art. 372 CP în concurs cu art. 379 CP.

Eschivarea de la SM se consideră infracţiune consumată din momentul în care M, în baza

documentelor false prezentate sau în urma consecinţelor acţiunilor de automutilare, a primit

169

dreptul de eliberare permanentă sau provizorie de la exercitarea SM sau a încetat, de facto, să

exercite SM.

j) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor de mânuire a armei, de

manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte

ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de

art. 373 CP se realizează prin acţiuni sau inacţiuni de încălcare a regulilor de mânuire a armei,

de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte

ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur, dacă aceasta a cauzat vătămarea uşoară sau

medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. M, în exercitarea funcţiilor lor, sunt implicaţi

permanent în activităţi legate de deservirea sau mânuirea, manipularea armelor, muniţiilor, a

substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit

pentru cei din jur. Folosirea acestor obiecte sau substanţe cere o respectare strictă a regulilor

speciale de securitate, a căror încălcare poate duce la moartea sau traumatizarea oamenilor,

distrugerea averii militare, zădărnicirea diferitelor sarcini de luptă, măsuri militare şi la alte

consecinţe grave.

Răspunderea penală în temeiul art. 373 CP poate surveni doar în cazul încălcării regulilor de

mânuire a armelor, muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte

ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur.

Noţiunea de armă a fost explicată în cadrul art. 364 CP. Arme, în sensul art. 373 CP pot fi, de

asemenea, şi unităţile de armament de artilerie, reactive, rachete etc., care se află în dotare în

UM. Încălcarea regulilor de mânuire a armelor de vânătoare nu constituie componenţa de

infracţiune prevăzută de art. 373 CP.

Regulile de mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive,

radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur se conţin

în regulamente, instrucţiuni, cursuri de manipulare şi mânuire a diferitelor tipuri de arme şi

muniţii etc. Componenţa de infracţiune este materială, pentru consumarea ei este necesar să

survină consecinţele respective: vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a

sănătăţii (art. 373 alin. (1) CP), vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul

unei persoane, alte urmări grave (art. 373 alin. (2) CP), decesul a două sau mai multor persoane

(art. 373 alin. (3) CP).

Tot în aşa sens s-a expus şi instanţa de judecată: a) Fapta M în termen care, aflându-se în

exercitarea SM şi fiind înarmat cu automatul AKM, a încărcat arma, a scos piedica şi a trimis

fără necesitate cartuşul în încărcător, a produs din imprudenţă o împuşcătură prin care i-a cauzat

părţii vătămate, H., vătămări corporale grave, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de

170

art. 373 alin. (2) CP - ca încălcare a regulilor de mânuire a armei, care a provocat din imprudenţă

părţii vătămate vătămare gravă a integrităţii corporale şi sănătăţii [198]; b) Fapta M în termen V.

care, aflându-se în exercitarea SM, serviciul de pază a frontierei de stat (grănicer), şi, fiind

înarmat cu pistolul-mitralieră "AK-74", a încălcat regulile de mânuire a armei, a încărcat arma, a

scos piedica şi a trimis fără necesitate cartuşul în încărcător, a produs din imprudenţă o

împuşcătură prin care i-a cauzat părţii vătămate, O., leziuni corporale uşoare cu dereglarea

sănătăţii de scurtă durată (vătămări corporale uşoare), constituie componenţa de infracţiune

prevăzută de art. 252/1 alin. (1) CP în redacţia legii din 12 martie 1961 (art. 373 alin. (1) CP în

vigoare), ca încălcare a regulilor de mânuire a armei, care a provocat din imprudenţă părţii

vătămate o vătămare corporală uşoară a integrităţii corporale şi sănătăţii [199]; c) Fapta M pe

bază de contract N., care, aflându-se în exercitarea SM (exerciţiul funcţiunii în Serviciul de Pază

şi Protecţie de Stat), a încălcat regulile de mânuire a armei, pistol sistem "Browning" 245, care i-

a fost predat pentru păstrare, a încărcat arma, a scos piedica şi a trimis fără necesitate cartuşul în

încărcător, a produs din imprudenţă o împuşcătură prin care i-a cauzat părţii vătămate, R., leziuni

corporale grave, în urma cărora ultimul a decedat, constituie componenţa de infracţiune

prevăzută de art. 252/1 alin. (2) CP în redacţia legii din 12 martie 1961 (art. 373 alin. (2) lit. b)

CP în vigoare) - ca încălcare a regulilor de mânuire a armei, care a provocat din imprudenţă

decesul părţii vătămate [200].

k) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor statutare cu privire la

serviciul de gardă. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 374 CP se realizează prin

acţiuni sau inacţiuni de încălcare a regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă, a

ordinelor şi dispoziţiilor emise în vederea modificării şi completării acestor reguli, dacă aceasta

a cauzat daune în proporţii considerabile. Ordinea de exercitare a serviciului de gardă este

reglementată de Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM.

Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin săvârşirea de acţiuni interzise de Regulamentul

serviciului în garnizoană şi de gardă al FA şi de ordinele şi dispoziţiile emise în vederea

modificării şi completării regulilor de exercitare a serviciului în garnizoană şi de gardă, precum

şi în neîndeplinirea cerinţelor acestor acte ce prescriu săvârşirea anumitor acţiuni sau abţinerea

de la săvârşirea lor.

Dispoziţia acestei norme penale este de blanchetă, ea face trimitere la regulile statutare cu

privire la serviciul de gardă, la ordinele şi dispoziţiile emise în vederea modificării şi completării

acestor reguli, care se conţin în Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al FA şi în

ordinele şi dispoziţiile emise în vederea modificării şi completării acestor reguli. De exemplu,

conform art. 140 al Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al FA, şeful de gardă –

171

în cazul unui atac asupra obiectivelor păzite, santinelelor sau asupra încăperii pentru gardă – este

obligat să ia măsuri pentru respingerea atacului. În cazul în care şeful de gardă nu ia aceste

măsuri şi survin consecinţele prevăzute în art. 374 alin. (1) şi (2) CP, inacţiunile lui se cer

calificate în baza art. 374 alin. (1) sau (2) CP. Cauzarea daunei prevăzute în art. 374 CP constă în

cauzarea unei daune obiectului sau obiectivelor păzite de garda dată. Aceste obiecte sau

obiective sunt enumerate în tabelele posturilor de gardă, de exemplu: drapelul UM, depozitele,

tehnica de luptă sau militară, armamentul etc.

Prin cauzarea de daune în proporţii considerabile se înţelege, de exemplu, părăsirea locului

postului cu sau fără armă, lăsarea postului fără pază pe un termen mai mare de 10-20 min., fapt

care pune în pericol securitatea obiectelor păzite, pătrunderea la post a persoanelor cu scopuri

infracţionale, pătrunderea persoanelor, cu aceleaşi scopuri, în depozitele, parcurile, angarele etc.,

păzite de gardă, dacă santinela n-a luat masuri pentru curmarea acestor fapte chiar dacă aceste

acţiuni au fost curmate în continuare de alte persoane, neluarea măsurilor adecvate de către gardă

în cazul atacurilor asupra postului, în cazul incendiilor, dacă au survenit consecinţe dăunătoare,

adică au fost cauzate daune materiale obiectelor păzite etc.

Tot în aşa sens s-a expus şi instanţa de judecată, statuând că fapta M în termen H. şi B., care,

aflându-se în exercitarea SM, în serviciul de gardă ca santinele, exercitând paza obiectivelor

conform graficului posturilor gărzii, în urma unei înţelegeri prealabile şi împreună, în mod

repetat, au părăsit samavolnic posturile de serviciu, de fiecare dată pe o durată de 2-3 ore, au

lăsat fără supraveghere armele (pistoale, mitraliere AK) şi muniţiile din dotare, cu care erau

înarmaţi, ascunzându-le în zăpadă, au încălcat prevederile art. 183-185 ale Regulamentului

serviciului în garnizoană şi de gardă al FA, care-i obligau, ca santinele, să păzească cu vigilenţă

şi stoicism postul lor, să nu părăsească postul până nu vor fi schimbaţi sau scoşi din post, chiar

dacă viaţa lor se va afla în pericol etc., constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art.

256 pct. 1 CP în redacţia legii din 12 martie 1961 (art. 374 alin. (1) CP în vigoare) - ca încălcare

a regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă, a ordinelor şi dispoziţiilor emise în vederea

modificării şi completării acestor reguli, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile

[201].

Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă, a ordinelor şi dispoziţiilor emise

în vederea modificării şi completării acestor reguli, dacă aceasta a provocat urmări grave,

prevăzute de art. 374 alin. (2) CP constă în cauzarea daunei materiale în proporţii mari sau

deosebit de mari obiectelor păzite de către garda dată, în distrugerea tehnicii, armamentului,

nimicirea drapelului unităţii militare, combustibilului, depozitelor, angarelor etc. În cazul în care

aceste consecinţe au survenit în urma acţiunilor terţelor persoane împreună cu persoana de gardă,

172

acţiunile ultimului se cer calificate în concurs de infracţiuni, în temeiul art. 374 CP şi al

articolului respectiv din alte capitole ale PS a CP.

Acţiunile membrului gărzii (santinelei sau altei persoane din componenţa gărzii), exprimate

prin cauzarea violentă a morţii sau a vătămărilor corporale altor persoane (chiar şi a membrilor

gărzii), intenţionat, în urma aplicării abuzive a armei sau din imprudenţă, nu pot fi calificate în

temeiul art. 374 CP, deoarece n-au survenit acele urmări a căror prevenire intră în obligaţiunile

acestei gărzi. Totuşi, se cer calificate în baza art. 374 CP acţiunile persoanei, membrului gărzii,

când din cauza comportării neglijente cu arma au fost cauzate daune obiectelor apărate de

această gardă.

l) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor statutare cu privire la serviciul

de alarmă (de luptă) a trupelor militare. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 375

CP se realizează prin acţiuni sau inacţiuni de încălcare a regulilor statutare cu privire la

serviciul de alarmă (de luptă) pentru descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin

surprindere asupra RM sau pentru apărarea şi asigurarea securităţii RM, dacă aceasta a cauzat

sau putea să cauzeze daune intereselor securităţii statului. Serviciul de alarmă (de luptă) constă

în forţe şi mijloace special destinate pentru executarea sarcinilor urgent apărute sau purtarea

acţiunilor de luptă pentru descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra

RM sau pentru apărarea şi asigurarea securităţii RM, aflate în permanentă pregătire de luptă.

Aceste acţiuni se stabilesc prin ordinele corespunzătoare ale conducerii militare şi pot să se

schimbe în funcţie de sarcinile puse.

Serviciul de alarmă (de luptă) se execută atât în timp de pace, cât şi pe timp de război.

Exercitarea acestui serviciu constituie o sarcină de luptă de importanţă majoră de stat. Ordinea de

exercitare a serviciului de alarmă (de luptă), aplicarea armelor de luptă, este stabilită de

instrucţii, dispoziţii, ordine ale conducerii militare. Forţele şi mijloacele implicate în serviciul de

alarmă (de luptă) acţionează la comanda (semnalul) comandanţilor militari superiori, iar în

cazurile urgente, ce nu suferă amânare – prin hotărârea comandanţilor subunităţilor militare sau a

ofiţerului de serviciu. Încălcarea regulilor de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă) poate

cauza consecinţe grave în urma unui atac prin surprindere asupra RM. De aceea, infracţiunea

respectivă este considerată o IM gravă, ce atentează la ordinea de exercitare a serviciului de

alarmă (de luptă), ce asigură apărarea integrităţii teritoriale şi preîntâmpinarea unui atac prin

surprindere asupra RM.

Încălcarea regulilor de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă) se exprimă prin

neexecutarea sau executarea neglijentă de către M ce se află în serviciul de alarmă (de luptă) a

cerinţelor serviciului de alarmă (de luptă) în general şi a obligaţiunilor lor speciale, funcţionale.

173

Încălcarea regulilor de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă) poate fi exprimată atât prin

acţiuni, cât şi prin inacţiuni. Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă)

pentru descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra RM sau pentru

apărarea şi asigurarea securităţii RM este o componenţă de infracţiune de rezultat, când survin

consecinţe concrete, cauzarea de daune intereselor securităţii statului şi o componenţă de

infracţiune de pericol, în cazul în care aceasta ar putea să cauzeze daune intereselor securităţii

statului.

Prin cauzarea urmărilor grave se poate înţelege, de exemplu, pătrunderea ilegală a unui avion

străin în spaţiul aerian al RM, decesul persoanelor, distrugerea tehnicii sau scoaterea ei din

funcţie, deteriorarea altor mijloace de apărare, ce ar face imposibilă îndeplinirea sarcinii de luptă.

m) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor statutare cu privire la

serviciul intern. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 376 CP se realizează prin

acţiuni sau inacţiuni de încălcare a regulilor statutare cu privire la serviciul intern de o

persoană care face parte din personalul de zi al UM, cu excepţia gărzii şi a cartului, dacă

aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile. Conform art. 1 al Regulamentului serviciului

interior al FA ale RM, serviciul interior este menit să menţină în UM ordinea interioară şi

disciplina militară, factori care asigură starea permanentă de pregătire în vederea luptei,

instruirea efectivului, îndeplinirea organizată de către acesta a altor misiuni ale activităţii de toate

zilele şi păstrarea sănătăţii M. Regulile statutare cu privire la serviciul intern pot fi încălcate atât

prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni. În fiecare caz concret este necesar a se stabili conţinutul regulii

încălcate, care se referă la exercitarea serviciului de către persoanele care fac parte din personalul

de zi al UM şi sunt prevăzute de Regulamentul serviciului interior al FA. Latura obiectivă a

infracţiunii se caracterizează prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiunilor

de serviciu de către persoana care se află în exercitarea obligaţiunilor sale în serviciul de zi pe

UM. Aceste încălcări se pot manifesta prin diverse forme (de exemplu, permiterea unor persoane

străine de a se afla pe teritoriul UM sau în locurile interzise, neluarea de către M de serviciu pe

companie a măsurilor în vederea asigurării pazei armamentului, a obiectelor personale sau a

echipamentului efectivului, îngăduirea de către M de serviciu pe parcul auto a ieşirii din parc a

maşinilor de luptă sau a altor maşini fără permisiunea respectivă etc.).

Infracţiunea prevăzută de art. 376 alin. (1) CP se consideră consumată din momentul

survenirii consecinţelor - daune în proporţii considerabile. Daune în proporţii considerabile pot

fi: cauzarea din imprudenţă a vătămărilor corporale uşoare sau mai puţin grave, distrugerea

intenţionată sau din imprudenţă a proprietăţii etc. În cazul în care n-au survenit consecinţele

indicate, componenţa de infracţiune analizată lipseşte.

174

Tot în aşa sens au hotărât şi instanţele de judecată, statuând că fapta M în termen, care,

aflându-se în exercitarea SM ca sergent de serviciu pe companie, aflându-se în camera de

armament, şi care a încălcat grav cerinţele art. 300, 321 ale Regulamentului serviciului interior,

care-l obligau să cunoască ferm şi să execute întocmai şi conştiincios obligaţiunile sale de

serviciu, a încărcat fără necesitate arma, automatul AKM, a scos piedica şi a trimis fără

necesitate cartuşul în încărcător, a produs din imprudenţă o împuşcătură prin care i-a cauzat

părţii vătămate, H., vătămări corporale grave, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de

art. 376 alin. (2) CP - ca încălcare a regulilor statutare cu privire la serviciul intern de către o

persoană care face parte din personalul de zi al unităţii, cu excepţia gărzii şi a cartului, soldată cu

daune în proporţii considerabile, a căror prevenire intra în obligaţiunile de serviciu ale acestei

persoane [202].

Art. 376 alin. (2) CP incriminează încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern

de către o persoană care face parte din personalul de zi al unităţii militare, încălcare ce s-a soldat

cu daune în proporţii considerabile, a căror prevenire intră în obligaţiunile acestei persoane.

Specificul acestei infracţiuni constă în faptul că daunele considerabile survin în urma acţiunilor

terţelor persoane sau în urma altor împrejurări şi preîntâmpinarea acestor consecinţe intră în

obligaţiunile persoanei care face parte din personalul de zi al UM. De exemplu, plantonul pe

companie a permis ilegal intrarea pe teritoriul cazărmii persoanelor civile care au sustras

echipament militar în proporţii considerabile. În cazul în care plantonul pe companie a ştiut

despre scopul acestor persoane, acţiunile lui vor fi calificate în temeiul art. 376 alin. (2) CP în

concurs cu art. 42 şi 186 CP (complicitate la furt). Infracţiunea prevăzută de art. 376 alin. (2) CP

se consideră consumată din momentul survenirii consecinţelor - a daunei în proporţii

considerabile. În cazul în care însuşi plantonul pe companie săvârşeşte acest furt, acţiunile lui

vor fi calificate în baza art. 376 alin. (1) CP în concurs cu art. 186 CP.

Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern de către o persoană care face parte

din personalul de zi al UM, săvârşită pe timp de război sau în condiţii de luptă, poate fi calificată

în temeiul art. 376 alin. (3) CP doar în cazul în care survin consecinţele prevăzute în art. 376

alin. (1) şi (2) CP, adică daune în proporţii considerabile.

n) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor statutare cu privire la

menţinerea ordinii publice şi la asigurarea securităţii publice. Latura obiectivă a infracţiunii

prevăzute de art. 377 CP se realizează prin acţiuni sau inacţiuni de încălcare a regulilor

statutare cu privire la menţinerea ordinii de către o persoană din UM pentru menţinerea ordinii

publice şi asigurarea securităţii publice însoţită de încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului

sau de aplicarea violenţei asupra lui.

175

În conformitate cu Legea cu privire la TC (trupele interne) ale MAI nr. 806 din 12 decembrie

1991, TC (trupele interne) sunt destinate să asigure – împreună cu poliţia sau independent –

ordinea publică, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a averii

proprietarului, prevenirea faptelor de încălcare a legii.

Latura obiectivă a acestei infracţiunii se poate manifesta atât prin acţiuni, cât şi prin

inacţiuni. Prin acţiuni periculoase, în sensul art. 377 CP se înţelege săvârşirea acţiunilor ce

contravin regulilor stabilite de exercitare a serviciului pentru menţinerea ordinii publice şi

asigurarea securităţii publice, cum ar fi: încălcarea regulilor de aplicare a mijloacelor speciale, a

forţei fizice, a armei, încălcarea ordinii de reţinere a infractorilor, blocării unor sectoare sau

terenuri, efectuării percheziţiei sau a examinării persoanelor sau mijloacelor de transport etc.

Prin inacţiuni periculoase, în sensul art. 377 CP se înţelege neluarea măsurilor de persecutare a

încălcărilor ordinii publice sau securităţii publice, cum ar fi neaplicarea forţei fizice sau a

armelor în cazurile strict necesare, neefectuarea reţinerii, a percheziţiei, a examinării etc., când

persoana era obligată să execute aceste acţiuni.

Prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului se înţelege încălcarea drepturilor şi

libertăţilor constituţionale ale omului: dreptul la libertate, la opinie, la expresie, la inviolabilitatea

personală, la libera circulaţie etc. Atare încălcări pot fi exprimate prin efectuarea unei percheziţii

ilegale, reţineri ilegale, cauzarea unor prejudicii morale sau materiale etc.

Prin aplicarea violenţei asupra persoanei se înţelege aplicarea de lovituri, cauzarea de leziuni

corporale uşoare, aplicarea forţei fizice, ca împingerea persoanei, doborârea ei la pământ etc.

Considerăm că urmări grave prevăzute în art. 377 alin. (2) CP pot fi: cauzarea de vătămări

corporale mai puţin grave părţii vătămate, schingiuirea, aplicarea ilegală a mijloacelor speciale şi

a armelor în cazul reţinerii care a cauzat vătămări corporale victimei, neluarea măsurilor

necesare care s-a soldat cu cauzarea unor daune materiale în proporţii mari sau deosebit de mari,

cu cauzarea vătămărilor corporale grave sau chiar decesul persoanelor etc. În cazul în care

persoanele din UM pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice au cauzat

intenţionat vătămări corporale grave sau decesul persoanei, acţiunile lor trebuie să fie calificate

în baza art. 377 alin. (2) CP în concurs cu infracţiunile respective din Cap. II al PS a CP -

„Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei”.

o) Latura obiectivă a infracţiunilor de distrugere sau deteriorare intenţionată sau din

imprudenţă a patrimoniului militar. Latura obiectivă a infracţiunilor prevăzute de art. 379 şi

380 CP se realizează prin acţiuni de distrugere sau deteriorare intenţionată sau din imprudenţă

a armamentului, muniţiilor, mijloacelor de locomoţie, tehnicii militare sau a unui alt patrimoniu

militar. În cazul distrugerii sau deteriorării intenţionate a altor bunuri ce nu au caracter militar

176

(de exemplu, a mijloacelor de transport ale M, a caselor lor cu drept de proprietate privată etc.),

acţiunile făptuitorului vor fi calificate în baza art. 197 CP sau a altor articole din CP. Distrugerea

sau deteriorarea intenţionată a armamentului, muniţiilor, mijloacelor de locomoţie, tehnicii

militare sau a altui patrimoniu militar se consideră infracţiune consumată din momentul

distrugerii sau deteriorării acestor obiecte. În cazul în care consecinţele prejudiciabile n-au

survenit independent de voinţa făptuitorului, faptele lui vor fi calificate ca tentativă de a săvârşi

această infracţiune (art. 27, 379 CP).

Cu toate că în art. 379 alin. (1) CP nu se vorbeşte despre gravitatea consecinţelor survenite,

acţiunile făptuitorilor vor fi calificate în baza acestui articol doar în cazul în care au fost cauzate

daune considerabile proprietăţii militare sau capacităţii de apărare. Distrugerea sau deteriorarea

intenţionată a avutului militar cerută de necesităţile militare (de exemplu, distrugerea

armamentului în cazul pericolului iminent de a fi ocupat de duşman, pentru a nu fi predat lui

etc.), se consideră săvârşită în stare de EN şi nu constituie componenţa prevăzută de articolul dat.

În cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar s-a soldat cu urmări

grave, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în temeiul art. 379 alin. (2) CP.

Urmări grave pot fi, de asemenea, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a unor cantităţi

mari de muniţii sau armament, a elementelor tehnicii militare etc. Distrugerea sau deteriorarea

intenţionată a avutului militar prin mijloace sau metode periculoase pentru cei din jur nu

influenţează la calificarea infracţiunii, de aceasta se ţine cont la individualizarea pedepsei. În

cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar (de exemplu, a

muniţiilor) s-a soldat şi cu decesul oamenilor, acţiunile făptuitorului vor fi calificate prin concurs

şi cu art. 145, 149 sau cu alte articole CP.

În cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar s-a soldat şi cu

distrugerea din imprudenţă a construcţiilor, clădirilor din jur etc., acţiunile făptuitorului vor fi

calificate în concurs şi cu art. 380 CP, dacă a fost distrus patrimoniul militar în proporţii mari.

Dacă distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar a avut loc în timp de război

sau în condiţii de luptă, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în temeiul art. 379 alin. (3) CP.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 380 CP - distrugerea sau deteriorarea din

imprudenţă a patrimoniului militar se deosebeşte de cea prevăzută de art. 379 CP prin

consecinţele survenite. Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar se

consideră infracţiune doar în cazul în care a fost cauzată o daună în proporţii mari. Dacă a fost

distrus sau deteriorat din imprudenţă patrimoniul militar în proporţii care nu ating criteriul de

proporţii mari, fapta nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 380 CP. Cu toate că art. 380 CP

prevede doar răspunderea penală pentru distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a

177

patrimoniului militar în cazul în care a fost cauzată o daună în proporţii mari, considerăm că

conform acestui articol se cer calificate şi acţiunile de distrugere sau deteriorare din imprudenţă a

patrimoniului militar în proporţii deosebit de mari.

p) Latura obiectivă a infracţiunii de risipire sau pierdere a patrimoniului militar.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 381 CP se realizează prin acţiuni sau inacţiuni

de risipire sau pierdere a patrimoniului militar prin comercializarea, gajarea sau darea în

folosinţă de către un M a echipamentului care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală,

precum şi pierderea sau deteriorarea acestor obiecte în urma încălcării regulilor de păstrare.

Una dintre obligaţiunile principale ale M este păstrarea patrimoniului militar. Acesta se

constituie din patrimoniul care se află la dispoziţia AN, a TC şi TG etc., la balanţa UM sau

instituţiilor militare şi poate fi folosit pentru ducerea acţiunilor de luptă, pregătirea lor sau

asigurarea acţiunilor de luptă. Ordinea de folosire a patrimoniului militar este reglementată de

regulamentele militare, instrucţii, ordine ale comandamentului militar etc. Obiectul material al

infracţiunii îl constituie echipamentul militar. Echipamentul militar constă din elementele

uniformei militare, marcat cu semne specifice distinctive. La echipament militar se referă hainele

militare, cămăşile, căciulile, cravatele, mănuşile, centurile, încălţămintea etc.

Dispoziţia art. 381 alin. (1) CP are caracter alternativ, prevăzând cinci tipuri de acţiuni sau

inacţiuni infracţionale: a) comercializarea de către un M a echipamentului care i-a fost eliberat

pentru folosinţă personală; b) gajarea acestui echipament; c) darea în folosinţă a acestui

echipament; d) pierderea sau; e) deteriorarea acestor obiecte în urma încălcării regulilor de

păstrare. Risipa echipamentului militar constă în comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă

de către un M a echipamentului militar care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală;

comercializarea de către un M a echipamentului care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală

constă în vânzarea, adică în transmiterea echipamentului militar în proprietate unei alte persoane

în schimbul unei recompense băneşti sau materiale; gajarea echipamentului militar constă în

transmiterea lui unei alte persoane pe un anumit timp în scopul asigurării unui împrumut bănesc

sau de altă natură materială; darea în folosinţă a echipamentului militar constă în transmiterea

obiectelor din echipamentul militar unei alte persoane pentru folosinţă permanentă sau

temporară.

În toate cazurile de risipă a echipamentului militar este caracteristică trecerea echipamentului

militar din posesia M în folosinţa unei alte persoane. Risipa se consideră infracţiune consumată

din momentul trecerii reale a echipamentului militar în posesia sau folosinţa unei alte persoane.

Tot în aşa sens a hotărât şi instanţa de judecată statuând că fapta M în termen U. şi D. care,

absentând nemotivat din UM, au risipit patrimoniul militar în următoarele împrejurări: inculpatul

178

U. a transmis scurta sa de vară militară unei persoane necunoscute, schimbând-o pe un maiou, iar

inculpatul D. a transmis scurta sa de vară militară altei persoane necunoscute, tot schimbând-o pe

o cămaşă, constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 381 alin. (1) CP - ca risipire a

patrimoniului militar prin comercializarea de către un M a echipamentului militar care i-a fost

eliberat pentru folosinţă personală [203].

Prin pierderea echipamentului militar se înţelege ieşirea echipamentului, dat unui M pentru

folosinţă personală, din posesia lui, contrar voinţei lui. Pierderea sau deteriorarea echipamentului

militar, în sensul art. 381 alin. (1) CP are loc doar în urma încălcării regulilor de păstrare a lui.

Acţiunile sau inacţiunile indicate constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art. 381

CP doar în cazul în care obiectul material îl constituie echipamentul eliberat M pentru folosinţă

personală. În cazul în care făptuitorul săvârşeşte aceste acţiuni faţă de echipamentul militar dat în

posesia sau folosinţa altor M, acţiunile lui nu se încadrează în temeiul art. 381 CP, ci conform

prevederilor art. 369 CP sau ale altor articole CP.

r) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor de conducere sau de

exploatare a maşinilor. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 382 CP se realizează

prin acţiuni sau inacţiuni de încălcarea regulilor de conducere sau de exploatare a maşinilor de

luptă, speciale sau de transport, dacă aceasta a provocat o vătămare medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii ori daune în proporţii mari. Deoarece pentru mişcarea mijloacelor de

transport militar se folosesc, de regulă, drumurile, arterele de transport generale ale ţării,

militarii-conducători ai mijloacelor de transport militar trebuie să respecte şi regulile generale de

circulaţie a transportului ce se conţin în Regulamentul circulaţiei rutiere. Art. 382 alin. (1) CP

prevede răspunderea penală pentru două componenţe de infracţiune: a) încălcarea regulilor de

conducere a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar; b) încălcarea regulilor de

exploatare a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar.

Prin încălcarea regulilor de conducere a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar

se înţelege nerespectarea intervalului dintre maşini în timpul deplasării în coloane, încălcarea

regulilor de depăşire a mijloacelor de transport, deplasarea mijlocului de transport cu viteză

excesivă etc.

Regulile de exploatare a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar presupun

totalitatea de norme ce se conţin în actele normative, ce prescriu unor anumite categorii de

persoane anumite obligaţiuni de a crea condiţii necesare pentru securitatea folosirii mijloacelor

de transport militar. Plasarea maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar într-un anumit

tip de tehnică militară se efectuează în corespundere cu actele normative respective ce stabilesc

tipul şi categoria acestor maşini.

179

Prin încălcarea regulilor de exploatare a mijloacelor de transport militar: a maşinilor de luptă,

speciale sau de transport militar se înţelege admiterea la conducerea mijlocului de transport a

unei persoane care nu are dreptul de a conduce o astfel de categorie de maşini, în stare de beţie,

de oboseală; formularea unor indicaţii şi dispoziţii, date şoferului, care vin în contradicţie cu

regulile de circulaţie, admiterea la conducerea mijlocului de transport a unor persoane străine,

darea în exploatare a unui mijloc de transport defectat din punct de vedere tehnic etc. De regulă,

încălcarea regulilor de exploatare a mijloacelor de transport militar (a maşinilor de luptă,

speciale sau de transport militar) este în strânsă legătură cu încălcarea regulilor de conducere a

acestui transport. De exemplu, fiind admisă la conducerea mijlocului de transport, persoana, care

nu are dreptul de a conduce o astfel de categorie de maşini sau care se află în stare de beţie,

încalcă regulile de circulaţie şi comite un accident rutier în urma căruia victimei i-a fost cauzată

o vătămare medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune în proporţii mari. În acest caz,

persoana ce a condus mijlocul de transport răspunde penal conform art. 382 alin. (1) CP pentru

încălcarea regulilor de conducere a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar, iar

persoana care a admis-o la conducerea mijlocului de transport în starea respectivă răspunde în

temeiul art. 382 alin. (1) CP pentru încălcarea regulilor de exploatare a maşinilor de luptă,

speciale sau de transport militar.

Un semn principal al laturii obiective a infracţiunii este survenirea consecinţelor

prejudiciabile: conform art. 382 alin. (1) CP – provocarea unei vătămări medii a integrităţii

corporale sau a sănătăţii ori daune materiale în proporţii mari, art. 382 alin. (2) CP – provocarea

unei vătămări grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau decesul unei persoane, art. 382

alin. (3) CP – provocarea decesului mai multor persoane. Art. 382 CP nu prevede ca urmare

cauzarea unor vătămări corporale neînsemnate sau vătămări corporale uşoare, cu dereglarea

sănătăţii de scurtă durată, de aceea în cazul survenirii unor asemenea consecinţe, acţiunile sau

inacţiunile făptuitorului nu întrunesc componenţa de infracţiune analizată. Încadrând faptele unei

persoane în temeiul art. 382 CP, este necesar să indicăm care reguli anume au fost încălcate.

s) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor de zbor sau ale pregătirii de

zbor. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 383 CP se realizează prin acţiuni sau

inacţiuni de încălcare a regulilor de zbor sau ale pregătirii de zbor, dacă aceasta a provocat o

catastrofă sau alte urmări grave. Latura obiectivă se realizează prin 2 modalităţi: a) încălcarea

regulilor de zbor; b) încălcarea regulilor pregătirii de zbor sau a altor reguli de exploatare a

aparatelor de zbor care se află la înarmarea şi asigurarea FA sau sunt arendate de ele.

Zborul aparatelor de zbor şi pregătirea către ele sunt reglementate de normele internaţionale

şi cele naţionale, de actele juridico-militare emise de conducerea militară. Încălcarea acestor

180

norme poate fi săvârşită prin acţiuni sau inacţiuni, ce vin în contradicţie cu regulile indicate. Nu

constituie componenţa de infracţiune analizată încălcarea regulilor de păstrare şi de siguranţă a

aparatelor de zbor la aflarea lor pe aerodromuri sau în hangare, precum şi în timpul deplasării lor

la remorcă.

Încălcarea regulilor de zbor constă în pilotarea cu greşeli (coborârea avionului pentru

decolare este începută de la o înălţime mai mică decât cea permisă, în legătură cu care fapt

aparatul de zbor se loveşte de un obstacol etc.). Încălcarea regulilor de zbor poate avea loc în

timpul zborului, apropierii de decolare sau chiar în timpul decolării. Încălcarea regulilor

pregătirii de zbor sau a altor reguli de exploatare a aparatelor de zbor este legată de

neîndeplinirea regulilor de pregătire de zbor sau de admiterea pentru zbor a membrilor

echipajului, sau de încălcare a regulilor de pregătire pentru zbor a aparatului.

Componenţa de infracţiune este materială, pentru existenţa ei sunt necesare survenirea

consecinţelor prevăzute în art. 383 CP: provocarea unei catastrofe sau alte urmări grave.

Catastrofă se consideră o împrejurare de zbor ce a dus la decese de oameni din componenţa

echipajului sau a pasagerilor, la distrugerea sau deteriorarea concomitentă a aparatului de zbor

sau la dispariţia fără veste a aparatului de zbor cu persoanele ce se află la bordul său.

Alte urmări grave pot consta în decesul persoanelor ce nu se află la bordul aparatului de zbor,

cauzarea vătămărilor corporale persoanelor ce se află la bordul navei, distrugerea aparatului de

zbor, cauzarea daunelor materiale în proporţii mari sau deosebit de mari întreprinderilor,

instituţiilor sau persoanelor în timpul căderii sau decolării aparatelor de zbor etc. La calificarea

infracţiunii este necesară indicarea regulilor concrete care au fost încălcate.

ş) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare a regulilor de navigaţie. Latura obiectivă a

infracţiunii prevăzute de art. 384 CP se realizează prin acţiuni sau inacţiuni de încălcare a

regulilor de navigaţie, dacă aceasta a provocat: a) scufundarea sau deteriorarea serioasă a

navei; b) decesul unei persoane; c) alte urmări grave.

Regulile de navigaţie conţin prevederi obligatorii, a căror respectare asigură navigaţia precisă

şi sigură a navelor fluviale sau maritime pe traseele alese, stabilirea locului aflării lor în mări şi

oceane, manevrarea lor etc. Regulile de navigaţie se referă la toate tipurile de mijloace de

navigaţie militare şi la hidroavioanele ce manevrează pe ape.

Prin nave, în sensul art. 384 CP se înţeleg orice fel de corabii de luptă ce plutesc atât pe apă

cât şi sub apă, corabiile speciale completate cu echipaj ce constă din M şi navighează sub

drapelul FA ale RM.

Încălcarea regulilor de navigaţie se poate exprima prin deplasarea navei cu viteză excesivă în

timpul unei ceţi puternice, al unei ninsori abundente sau în alte împrejurări ce face dificilă

181

deplasarea liberă a acestor nave, prin neluarea măsurilor de stabilire a adâncimii apelor, prin

nerespectarea semnalelor date de către corăbiile ce vin în întâmpinare etc. Încălcarea regulilor de

navigaţie constituie componenţa de infracţiune analizată doar în cazul survenirii consecinţelor

indicate în art. 384 CP, adică în cazul în care aceasta a provocat: a) scufundarea sau deteriorarea

serioasă a navei; b) decesul unei persoane; c) alte urmări grave.

Se consideră deteriorare serioasă a navei atunci când nava este deteriorată şi este necesară o

reparaţie capitală a ei sau restabilirea ei necesită cheltuieli în proporţii mari.

Pentru existenţa componenţei de infracţiune, conform art. 384 lit. b) CP, este suficientă

survenirea decesului unei persoane sau a mai multora. Alte urmări grave pot fi: cauzarea de

vătămări grave sau mai puţin grave uneia sau mai multor persoane, atât dintre cele aflate la bord,

cât şi altor persoane, neexecutarea sarcinii de luptă, aşezarea navei pe bancuri de nisip,

distrugerea sau deteriorarea altei nave, a fortificaţiilor etc.

t) Latura obiectivă a infracţiunii de predare sau lăsare a mijloacelor de război

inamicului. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 385 CP se realizează prin acţiuni

sau inacţiuni de predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, precum şi

lăsarea, nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi altor mijloace de

război inamicului. Capitularea, într-o accepţiune mai generală, înseamnă acea acţiune prin care

una din părţile beligerante se recunoaşte învinsă şi acceptă condiţiile celeilalte părţi determinând

prin aceasta încetarea acţiunilor militare. O asemenea acţiune poate avea loc ca urmare a

condiţiilor de luptă, când acestea apar la un moment dat şi pot fi defavorabile sau chiar

dezastruoase pentru una din părţile beligerante [23, p. 628]. Capitularea poate interveni şi fără a

fi influenţată direct sau nemijlocit de condiţiile de luptă. O astfel de ipoteză se conţine în

dispoziţiile art. 385 CP, care încriminează fapta de predare de către un comandant în mâinile

inamicului a FA pe care le comandă, fără ca fapta sa să fi fost determinată de condiţiile de luptă

[204, p. 46].

Pe de altă parte, este incriminată fapta comandantului nesilit de condiţiile de luptă de a lăsa

în mâinile duşmanului, de a distruge sau de a aduce în stare de neîntrebuinţare mijloacele de

luptă sau alte mijloace necesare pentru purtarea războiului. Astfel, infracţiunea se comite sub

aspectul elementului material printr-o acţiune constând fie în predarea în mâinile inamicului a

forţelor militare pe care le comandă, fie în lăsarea în mâinile duşmanului, distrugerea sau

aducerea în stare de neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor

mijloace necesare purtării războiului.

Pentru existenţa infracţiunii este suficientă săvârşirea uneia dintre acestea. Subliniem faptul

că infracţiunea poate fi comisă şi prin inacţiune (omisiune), cum ar fi de exemplu, lăsarea intactă

182

a armamentului pe câmpul de luptă. Pentru existenţa elementului material al faptei pe care o

analizăm, trebuie să fie îndeplinite două cerinţe esenţiale. În primul rând, se cere ca acţiunile

comandantului să fie comise pe câmpul de luptă. Dacă fapta s-a săvârşit în afara câmpului de

luptă, ea ar putea constitui elementele constitutive ale infracţiunii de trădare prin ajutarea

inamicului [205, p. 104], prevăzută de art. 337 CP. O a doua condiţie este legată de

comportamentul comandantului care nu trebuie să fi fost determinat de condiţiile de luptă. Cât

priveşte lăsarea intactă în mâinile duşmanului a mijloacelor de luptă, dacă a fost determinată de

condiţiile de luptă care au implicat retragerea şi punerea lor la adăpost, constituie şi ea o

împrejurare obiectivă care face să lipsească cerinţa esenţială şi, deci, fapta să nu întrunească

elementele infracţiunii de capitulare [129, p. 808-809].

Prin predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate se înţelege capitularea

făţişă sau tainică în faţa inamicului, adică încetarea acţiunilor de luptă care s-a soldat cu luarea în

prizonierat a efectivului.

Prin lăsare nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor

mijloace de război inamicului se înţelege lăsarea făţişă sau tainică a obiectelor indicate, care s-a

soldat cu acapararea de către inamic a tehnicii militare sau a altor mijloace de război.

Spre deosebire de predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, care nu se

admite în nici un caz, lăsarea fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi altor mijloace de război

inamicului constituie componenţa de infracţiune analizată doar în cazul în care ea a fost

nejustificată de situaţia de luptă. Neluarea de către şef a măsurilor de distrugere a fortificaţiilor, a

tehnicii de luptă şi a altor mijloace de război, când există pericolul iminent ca aceste obiecte să

fie acaparate de inamic şi, drept consecinţă, ele sunt acaparate de inamic, constituie, de

asemenea, componenţa de infracţiune prevăzută de art. 385 CP.

În situaţiile de luptă comandantul trebuie să manifeste iniţiativă, poate risca întemeiat şi chiar

poate lăsa inamicului unele mijloace de luptă, dacă aceasta contribuie la îndeplinirea cu succes a

sarcinii de luptă şi este dictată de situaţia reală. În atare împrejurări lăsarea unor mijloace de

luptă inamicului este justificată de situaţia de luptă şi nu constituie componenţa de infracţiune

analizată. Infracţiunea poate fi săvârşită doar în condiţii de luptă.

În cazul comiterii acestei infracţiuni se creează o stare de pericol extrem, deoarece constituie

o încălcare gravă a datoriei militare, în timp de război, pe câmpul de luptă de către M cu funcţie

de comandant al unei formaţiuni de luptă, lezându-se capacitatea de apărare a FA şi susţinerea

luptei împotriva duşmanului [23, p. 630].

ţ) Latura obiectivă a infracţiunii de părăsire samavolnică a câmpului de luptă sau

refuzul de a acţiona cu arma. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 386 CP se

183

realizează prin acţiuni sau inacţiuni de părăsire samavolnică a câmpului de luptă în timpul

luptei sau refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei. Părăsirea samavolnică a câmpului de

luptă în timpul luptei sau refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei constituie o încălcare

infracţională a datoriei militare. Infracţiunea îşi păstrează caracterul unitar indiferent câte acţiuni

s-au săvârşit. Legea cere ca acţiunile să se comită pe câmpul de luptă şi în timpul luptei şi să fie

de natură să servească cauză duşmanului [139, p. 658].

Latura obiectivă se poate realiza fie prin acţiune, fie prin inacţiune, în următoarele modalităţi

alternative: a) părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei; b) refuzul de a acţiona

cu arma în timpul luptei.

Părăsire samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei se consideră părăsirea făţişă ori

tainică a câmpului de luptă fără ordinul sau permisiunea comandantului (şefului) militar. Ea se

manifestă prin părăsirea tranşeei, tancului, spaţiului aerian în care se desfăşoară lupta etc.

Făptuitorul, părăsind câmpul de luptă, poate să se afle în aria dislocaţiei UM sau subunităţii

militare. Câmp de luptă se consideră orice suprafaţă pe care decurge lupta cu duşmanul.

Refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei se poate manifesta în refuzul făţiş al M de a

acţiona cu arma în timpul luptei sau în neaplicarea de facto a armei în timpul luptei, când era

necesitate şi posibilitate s-o aplice, cu toate că militarul n-a anunţat despre nedorinţa sa să lupte.

Refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei se poate manifesta şi prin acţiuni de înşelăciune, de

exemplu – prin simularea morţii, rănirii grave, defectării armei etc. Durata timpului de părăsire

samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei sau a refuzului de a acţiona cu arma în timpul

luptei nu are relevanţă la calificarea infracţiunii, ea poate influenţa doar la individualizarea

pedepsei.

Consecinţele (urmările) acţiunii sau inacţiuni constau într-o stare de pericol pentru

capacitatea de apărare a ţării. Consumarea infracţiunii are loc în cazul în care făptuitorul a părăsit

samavolnic câmpul de luptă în timpul luptei sau a refuzat să acţioneze cu arma în timpul luptei.

Timpul de luptă este un semn obligatoriu al acestei componenţe de infracţiune.

Dacă persoana a comunicat înainte de a se începe lupta, că vrea să părăsească samavolnic

câmpul de luptă în timpul luptei sau că va refuza să acţioneze cu arma în timpul luptei, însă de

îndată ce s-a început lupta a participat la această luptă, suntem în prezenţa renunţului la

săvârşirea infracţiunii şi acţiunile lui pot fi calificate în temeiul art. 386 CP. În cazul părăsirii

câmpului de luptă acţiunile făptuitorului se cer calificate doar în baza art. 386 CP, nemaifiind

necesar de a le califica în concurs cu art. 371 sau 372 CP.

u) Latura obiectivă a infracţiunii de predare voluntară în prizonierat. Latura obiectivă a

infracţiunii prevăzute de art. 387 CP se realizează prin acţiuni sau inacţiuni de predare de bună

184

voie în prizonierat. M FA ale RM este obligat să-şi îndeplinească datoria militară faţă de ţară

chiar şi cu preţul vieţii sale. Nimic, chiar nici pericolul morţii, nu trebuie să servească drept

motiv de predare benevolă în prizonierat.

Latura obiectivă a infracţiunii se poate manifesta atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune. Prin

predarea în prizonierat se înţelege trecerea benevolă a M la inamic, încetând de a-i opune

acestuia rezistenţă, cu toate că avea capacitatea fizică să facă aceasta. Predarea de bună voie în

prizonierat se poate manifesta prin săvârşirea anumitor acţiuni, ca ridicarea drapelului alb în

timpul luptei, ridicarea mâinilor în sus, lăsarea armei, trecerea în dispoziţia inamicului etc.,

precum şi prin inacţiuni, cum ar fi rămânerea pe câmpul de luptă, simulând rănirea sau moartea

cu scopul predării în prizonierat etc.

Art. 387 CP prevede răspunderea penală doar în cazul predării în prizonierat de bună voie.

Luarea forţată în prizonierat a M care se afla în neputinţă de a opune rezistenţă inamicului în

legătură cu rănirea gravă, contuzia etc., nu constituie componenţă de infracţiune. Infracţiunea

poate fi săvârşită doar în timp de război sau în condiţii de luptă.

v) Latura obiectivă a infracţiunii constituite de acţiuni criminale ale militarilor aflaţi în

prizonierat. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 388 CP se realizează prin acţiunile

criminale ale militarilor aflaţi în prizonierat, cum ar fi: participarea benevolă a militarului aflat

în prizonierat la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot

cauza daune RM sau statelor aliate cu ea, dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie. Chiar

aflându-se în prizonierat, din cauza unei răniri sau din alte motive, M trebuie să fie devotat

jurământului militar, să preţuiască demnitatea sa de cetăţean al RM şi în nici un caz să nu acorde

ajutor duşmanului.

În conformitate cu Convenţia III de la Geneva din 12 august 1949 Despre comportamentul

cu prizonierii, M, aflaţi în prizonierat, în afară de ofiţeri, pot fi atraşi doar la acele munci, care nu

au legătură cu acţiunile de luptă. La aceleaşi lucrări ofiţerii pot fi atraşi doar la dorinţa lor. M pot

să refuze de a îndeplini lucrări legate de acţiunile militare. Participarea benevolă a M aflat în

prizonierat la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza

daune RM sau statelor aliate cu ea, prevăzută în art. 388 alin. (1) CP, constă în acţiuni de

participare benevolă a M aflat în prizonierat la lucrări în întreprinderile militare, în laboratoare şi

instituţii ştiinţifice, la construcţia obiectivelor de apărare etc. Lucrări de importanţă militară mai

pot fi cele îndreptate la construirea obiectelor militare, producerea tehnicii militare, muniţiilor şi

a oricăror alte materiale militare.

Prin alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune RM sau statelor aliate cu ea se înţeleg

orice măsuri organizate de inamic, menite să întărească forţa lui militară sau să slăbească

185

capacitatea de apărare a RM sau a statelor aliate. Participarea M aflat în prizonierat la lucrările

de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune RM sau statelor

aliate cu ea trebuie să fie benevolă, adică M participă la aceste lucrări din propria sa dorinţă, fără

să fie impus să facă acest lucru şi având posibilitatea să nu ia parte la ele. În cazul în care M este

impus forţat să participe la aceste lucrări, fapta lui nu constituie componenţă de infracţiune.

Prin actele de violenţă săvârşite asupra altor prizonieri de război sau prin comportarea plină

de cruzime faţă de ei din partea unui prizonier de război care se află în situaţia de superior,

prevăzute de art. 388 alin. (2) CP, se înţelege orice violenţă fizică şi psihică asupra prizonierilor

de război. Această violenţă poate fi exprimată prin aplicare de lovituri, cauzare de leziuni

corporale sau schingiuiri, ameninţări de aplicare a violenţei, bătaia de joc faţă de prizonieri,

provocare de suferinţe, cum ar fi impunerea prizonierilor să îndeplinească lucrări peste puterile

lor, lipsirea lor de hrană, de apă, de somn sau alte forme de înjosire a demnităţii şi cinstei

persoanei.

Această infracţiune constituie un abuz al superiorului profitând de starea sa privilegiată faţă

de alţi prizonieri. Prin săvârşirea de către un M aflat în prizonierat a unor acţiuni în dauna altor

prizonieri de război din interes material sau pentru a-şi asigura o comportare indulgentă din

partea inamicului, prevăzută de art. 388 alin. (3) CP, se înţeleg denunţurile despre încălcarea

regimului de către unii prizonieri, luarea de la ei a raţiei lor alimentare, a unor alte obiecte, a

hainelor, încălţămintei, impunerea lor de a îndeplini lucrul altor persoane etc.

w) Latura obiectivă a infracţiunii de jefuire a celor căzuţi pe câmpul de luptă. Latura

obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 389 CP se realizează prin acţiunile criminale de jefuire

a celor căzuţi pe câmpul de luptă. Ea se manifestă prin acţiunea de jefuire a morţilor şi răniţilor

aflaţi pe câmpul de luptă. Elementul material al faptei este alcătuit din acţiunea de “luare” a unui

bun mobil aflat asupra unui mort sau rănit. Acţiunea este identică cu aceea ce alcătuieşte

elementul material al furtului, jafului sau tâlhăriei, în dependenţă de modul de “luare” a

bunurilor [182, p. 355-356].

Prin acţiunile de jefuire se înţelege luarea cu sau fără violenţă a bunurilor aflate asupra

morţilor sau răniţilor în scopul însuşirii pe nedrept. Această infracţiune absoarbe prin conţinutul

său infracţiunile de furt (art. 186 CP), jaf (art. 187 CP) şi de tâlhărie (art. 188 CP) şi calificarea

suplimentară a acţiunilor făptuitorilor în baza acestor articole nu este necesară. Pentru existenţa

acestei infracţiuni fapta trebuie să întrunească următoarele cerinţe: a) să se refere la obiectele

morţilor şi răniţilor; b) să fie comisă pe câmpul de luptă sau să fie urmarea unor operaţiuni de

război (de exemplu, jefuirea victimelor în urma unui bombardament efectuat în afara câmpului

de luptă).

186

Câmpul de luptă în războaiele contemporane pot fi nu doar raioanele, sectoarele pe care se dă

nemijlocit lupta, dar şi sectoarele din spatele frontului, care au fost supuse, de exemplu,

atacurilor din aer sau de pe mare. Pentru existenţa acestei componenţe de infracţiune nu are

relevanţă dacă morţii erau M sau civili. Se consideră infracţiune de jefuire a celor căzuţi în luptă

sustragerea bunurilor morţilor şi răniţilor în timpul transportării lor de pe câmpul de luptă, de

exemplu, în timpul transportării răniţilor la spitalul militar sau în punctele medicale.

Cu toate că legislaţia prevede că fapta se săvârşeşte pe „câmpul de luptă”, considerăm că ea

poate avea loc şi într-o zonă în care s-au desfăşurat ,,operaţii de război”. Termenii nu coincid:

prin „câmp de luptă” înţelegându-se numai spaţiul în care s-a angajat efectiv lupta între părţile

combatante. Noţiunea de ,,operaţii militare” este mult mai largă, referindu-se şi la mişcări de

trupe, la amplasarea acestora etc. [146, p. 73-74].

Totuşi, susţinem că sustragerea bunurilor răniţilor aflaţi la tratament în spitale sau în punctele

medicale se consideră infracţiune contra patrimoniului şi acţiunile făptuitorilor trebuie să fie

calificate în baza articolelor respective ale Cap. VI al PS a CP - Infracţiuni contra patrimoniului.

Nu constituie infracţiune luarea de la morţi şi răniţi pe câmpul de luptă a obiectelor

(armamentului sau a altor obiecte), dacă ea nu a fost săvârşită cu scop de însuşire a lor, ci în

scopul de a le folosi în luptă cu inamicul. Consecinţele prejudiciabile ale infracţiunii constau

într-o stare de pericol pentru moralul trupelor ca parte componentă a capacităţii de apărare a ţării

şi în cauzarea unei daune materiale răniţilor. De asemenea, consecinţele mai constau în starea de

pericol pentru caracterul uman al conduitei pe care statul nostru s-a obligat sa o promoveze în

stare de război în zonele de operaţii militare, inclusiv pe câmpul de luptă. Fapta contravine

regulilor moderne de purtare a războiului pe care RM s-a angajat să le sancţioneze prin

reglementări juridice interne, inclusiv de drept penal.

x) Latura obiectivă a infracţiunii de acte de violenţă asupra populaţiei din zona

operaţiunilor militare. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 390 CP se realizează

prin acţiunile criminale, actele de violenţă asupra populaţiei din zona operaţiilor militar, cum

ar fi tâlhăria, actele de violenţă, nimicirea sau luarea ilegală de bunuri sub pretextul necesităţilor

de război, săvârşite faţă de populaţia din zona operaţiilor militare. Art. 33 şi 53 ale Convenţiei IV

de la Geneva din 12 august 1949 Despre apărarea populaţiei civile în timpul războiului şi art. 2,

3, 7 ale Rezoluţiei Asambleii Generale a ONU din 9 decembrie 1970 - “principiile de bază cu

privire la protecţia populaţiei civile în perioada conflictelor militare”, interzic orice

înspăimântare, terorizare, jefuire sau represiune a populaţiei civile de pe teritoriile ocupate de

inamic. De asemenea, se interzice distrugerea proprietăţii mobile sau imobile, dacă aceasta nu

187

este cerută de necesităţile militare, strămutările forţate a populaţiei sau alte acţiuni îndreptate

spre inviolabilitatea populaţiei de pe teritoriile ocupate.

Actele de violenţă constau în diverse atentări la viaţa, sănătatea, cinstea şi demnitatea

persoanei, cum ar fi omorul, cauzarea de bătăi sau vătămări corporale de diversă gravitate, violul

etc. Luarea ilegală de bunuri sub pretextul necesităţilor de război constă în luarea acestor bunuri,

însă în realitate necesităţile de război lipsesc, scopul fiind de însuşire a acestor bunuri. Semnul

caracteristic al tâlhăriei, actelor de violenţă, nimicirii sau luării ilegale de bunuri sub pretextul

necesităţilor de război, prevăzute în art. 390 CP, îl constituie locul săvârşirii faptei şi anume zona

operaţiunilor militare. Dacă aceste acţiuni sunt săvârşite în alte zone decât cele ale operaţiunilor

militare, acţiunile făptuitorului se cer calificate numai ca infracţiuni contra persoanei sau

patrimoniului.

De asemenea, considerăm că nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 390 CP - Nimicirea

sau luarea bunurilor dictată de necesităţile de război. Raion al operaţiilor militare se consideră

acea suprafaţă de teritoriu, pe care anumite grupări militare desfăşoară acţiuni de luptă.

Populaţia, în sensul art. 390 CP, este acea parte a populaţiei civile, care se află în zona operaţiilor

militare (la această categorie se atribuie şi refugiaţii, persoanele evacuate, alte persoane care din

diferite motive se află în zona operaţiunilor militare).

y) Latura obiectivă a infracţiunii de încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar

în timpul conflictelor militare. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 391 CP se

realizează prin acţiune sau inacţiuni de încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar în

timpul conflictelor militare internaţionale sau interne, soldată cu urmări grave.

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate este un ansamblu de norme de drept

internaţional cu caracter cutumiar sau convenţional, destinate a reglementa în mod special

problemele survenite în situaţii de conflict internaţional sau naţional. Conform art. 391 CP sunt

calificate drept infracţiune orice alte acţiuni sau inacţiuni ce încalcă grav prevederile dreptului

internaţional umanitar în timpul conflictelor militare internaţionale sau interne, altele decât cele

prevăzute în Capitolul I al Părţii Speciale a CP. Aceste acţiuni sau inacţiuni sunt diverse şi pot fi

clasificate în funcţie de caracterul prevederilor dreptului internaţional umanitar care au fost

încălcate: a) încălcarea dreptului războiului propriu-zis (dreptul de la Haga, deoarece majoritatea

regulilor se conţin în Convenţiile de la Haga etc.), care fixează drepturile şi îndatoririle părţilor

beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitează alegerea mijloacelor şi metodelor

de vătămare a adversarului. Aceste încălcări se pot exprima prin încălcarea legilor şi obiceiurilor

războiului terestru, cum ar fi utilizarea de otrăvuri şi arme otrăvite, uciderea sau rănirea unui

inamic care predă armele sau care, nemaiavând mijloace de apărare, s-a predat fără condiţii,

188

impunerea cetăţenilor ţării inamice să ia parte la operaţiunile militare împotriva ţării lor, chiar

dacă angajamentul în armată este anterior declaraţiei de război, bombardarea satelor, oraşelor,

locuinţelor sau clădirilor neapărate, folosirea în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare,

perfecţionarea, producerea, stocarea şi utilizarea armelor bacteriologice (biologice), utilizarea

armelor noi etc.; b) încălcarea dreptului umanitar propriu-zis (dreptul de la Geneva), deoarece

majoritatea regulilor se conţin în cele patru CG din 12 august 1949 şi în două Protocoale

adiţionale la aceste convenţii, adoptate la 8 iunie 1977), care urmăreşte să salvgardeze M scoşi

din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri) şi persoanele care nu participă la ostilităţi şi

bunurile cu caracter civil [9, p. 780-781].

Încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar este considerată infracţiunea prevăzută de

art. 391 CP atât în cazul comiterii ei în timpul conflictelor militare internaţionale, cât şi în timpul

conflictelor militare interne, dacă a fost soldată cu urmări grave. În temeiul art. 391 CP se cer

calificate doar acele fapte, care au încălcat grav prevederile dreptului internaţional umanitar în

timpul conflictelor militare internaţionale sau interne. Sunt considerate grave acele încălcări, care

s-au soldat cu urmări grave. Ca urmări grave pot fi considerate provocarea morţii sau leziunilor

corporale oamenilor, distrugerea edificiilor civile, a bunurilor populaţiei civile, răspândirea

epidemiilor, nimicirea animalelor domestice, distrugerea florei şi faunei, provocarea

calamităţilor naturale etc.

În cazurile în care încălcarea gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor

militare internaţionale sau interne s-a exprimat prin săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor

prevăzute în Cap. I al PS a CP, acţiunile făptuitorului se cer calificate doar conform articolelor

capitolului indicat, nemaifiind necesară calificarea şi în baza prevederilor art. 391 CP. În această

ordine de idei, latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 391 CP este prea largă, ea se

realizează prin multiple fapte care uşor pot fi confundate cu cele prevăzute de Cap. I al PS a CP -

„Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război”.

În afară de faptele indicate mai sus, apare întrebarea: la care Cap. al CP vor fi atribuite

faptele de agresiune, de terorism internaţional, bioterorism etc., care, de fapt, au tangenţă atât cu

prevederile art. 391 CP, cât şi cu art. 139 CP „Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea

războiului” etc.

Prin alte acţiuni se poate de înţeles şi acţiunile care constituie infracţiunea de bioterorism

[206, p. 55-62], de terorismul nuclear, cyberterorismul [207, p. 163-169] etc. În sens larg,

acţiunile teroriste pot fi comise de indivizi aparte, de grupuri de indivizi sau organizaţii, iar în

unele lucrări se indică că ele pot fi comise chiar şi de către state.

189

În literatura de specialitate găsim mai multe definiţii şi noţiuni ale terorismului,

bioterorismului, terorismului nuclear, cyberterorismului etc. Dicţionarul enciclopedic al limbii

române [208], defineşte terorismul ca o totalitate de acte de violenţă comise de un grup sau de un

regim reacţionar.

Biroul Federal de Investigaţii (FBI) al SUA, în raportul său anual din 1999 defineşte

terorismul ca acte deliberate sau premeditate săvârşite de un individ sau un grup de indivizi din

considerente politice sau sociale [209]. Însă teroriştii pot folosi diverse tipuri de arme şi mijloace

pentru săvârşirea infracţiunilor de terorism, cât şi moduri de manifestare a actelor de terorism: de

la acte de vandalism şi violenţă până la aplicarea convenţională a armelor neconvenţionale, cum

ar fi potenţialul armelor de distrugere în masă (ADM). General Accounting Office al SUA

defineşte ADM ca “armament chimic, biologic sau nuclear, cât şi agenţii lor” [210]. Alţi autori

adaugă la aceste arme şi agenţi, care pot fi aplicate de terorişti, şi armamentul şi agenţii

radiologici [211].

Din cele consemnate se întrevede şi noţiunea de bioterorism. Astfel, unii autori definesc

bioterorismul ca tratamentul sau folosirea agenţilor biologici de către persoane individuale sau

grupuri de persoane pe motive politice, religioase, ecologice sau alte obiective ideologice [212,

p. 105-106]. Specificul bioterorismului constă în faptul că aceste acte de terorism se realizează

cu folosirea armelor şi agenţilor biologici.

Asemănând bioterorismul cu războiul biologic purtat cu arme biologice sau bacteriologice,

Paul Rogers, Simon Whitby şi Malcolm Dando, definesc războiul biologic ca cultivarea

intenţionată sau producerea bacteriilor patogenice sau a celor similare acestora, a viruşilor sau a

produselor lor toxice, care au aceeaşi structură şi compoziţie, pentru a provoca maladii sau

moartea oamenilor sau animalelor, culturilor agricole etc. [213, p. 70-75]. În acest sens războiul

biologic denotă folosirea ostilă a agenţilor biologici împotriva unui duşman în contextul

declarării formale a unui război.

Din aceste şi alte definiţii se observă că terorismul nu mai poate fi caracterizat ca o

manifestare locală, o infracţiune naţională, ci are amploare mai largă, are un caracter

internaţional, sunt afectate mai multe state şi, uneori, chiar statele practică, susţin sau ocrotesc

organizaţiile sau persoanele implicate în acte de terorism pe teritoriul altor state. Unii savanţi

consideră că terorismul este o practică de rezolvare prin mijloace violente a problemelor apărute

între state, între grupuri de interes, organizaţii criminale din aceeaşi ţară sau din ţări diferite, între

indivizi, precum şi între aceştea şi organizaţii politice, economice, ideologice, religioase, etnice

sau rasiale [214, p. 10 apud 207, p. 28].

190

Terorismul internaţional mai este numit, în unele împrejurări şi situaţii şi terorism de stat.

Aşa au fost caracterizate acţiunile Irakului împotriva Kuwaitului, a Israelului împotriva

Libanului, a Organizaţiei de Eliberare a Palestinei împotriva Israelului etc. [215, p. 217].

Considerăm că terorismul internaţional, de stat, nu trebuie să fie confundat cu un război, cu

agresiunea armată (cu toate că în mass-media, deseori, actele de terorism internaţional sunt

numite ca “acte de război”).

Pentru a arăta diferenţa dintre agresiunea armată şi terorismul internaţional, susţinut de

către state, vom indica doar câteva semne specifice ale acestor două manifestări [58, p. 76-79].

Acţiunile, săvârşirea cărora se consideră acte de agresiune, sunt: - atacurile FA ale unui stat pe

teritoriul altui stat. Ca act de agresiune se consideră orice ocupaţie militară, cât de scurt timp nu

s-ar prelungi, care este rezultatul unei năvăliri sau atac. Aceasta se referă şi la anexa teritoriilor

statelor sau a unei părţi ale acestor teritorii, efectuată cu aplicarea forţei; - aplicarea oricăror

tipuri de arme de către un stat împotriva altor state, chiar dacă ea nu este însoţită de pătrunderea

FA pe teritoriile statului atacat; - blocada porturilor şi a ţărmurilor unui stat de către FA ale altui

stat; - atacarea de către FA ale unui stat FA ale altui stat; - acţiunile armate ale FA ale unui stat,

care sunt dislocate temporar pe teritoriul altui stat cu acordul ultimului, cu încălcarea condiţiilor,

prevăzute de acordul dintre aceste state. Tot la aceste împrejurări se referă şi cazurile de

continuare a aflării a unor asemenea FA pe teritoriul statului străin după încetarea acţiunilor

acordurilor respective cu privire la aflarea acestor FA pe teritoriul acestui stat. Aceasta se referă

şi la orice acţiuni ale FA străine, care ies în afara activităţilor prevăzute de acordurile respective;

- oferirea teritoriului său de către un stat altui stat în scopul folosirii lui pentru săvârşirea actelor

de agresiune împotriva unor state terţe; - trimiterea de către un stat a bandelor armate, grupuri

armate, cât şi a FA regulate sau mercenarilor pe teritoriul altui stat în scopul folosirii lor pentru

săvârşirea actelor de agresiune împotriva acestui stat [28, p. 28-29].

Susţinerea statală a activităţilor de terorism internaţional poate fi realizată prin oricare din

activităţile indicate: oferirea armamentului, substanţelor explozive sau a altor substanţe (chimice,

biologice sau de altă natură) oricărei persoane, grup sau organizaţii care participă la acte teroriste

internaţionale; dirijarea, pregătirea sau ajutorul oricărei persoane, grup sau organizaţii ce

plănuieşte sau desfăşoară oricare acte de terorism internaţional; acordarea susţinerii financiare

oricărei persoane, grup sau organizaţii ce plănuieşte sau desfăşoară oricare acte de terorism

internaţional; oferirea protecţiei diplomatice persoanelor care ajută sau susţin săvârşirea oricăror

acte de terorism internaţional; refuzul de a preda sau de a urmări pe teritoriul său a oricărei

persoane care a săvârşit acte de terorism internaţional [216, p. 20].

191

Astfel, terorismul se atribuie la categoriile de infracţiuni transnaţionale, şi, în legătură cu

aceasta, se cere un tratament unic la interpretarea esenţei lui, şi, în special, sunt necesare noţiuni

de drept internaţional unice pentru coordonarea acţiunilor şi măsurilor de luptă cu el. Terorismul

a fost condamnat de comunitatea internaţională prin adoptarea unui şir de documente

internaţionale cu privire la combaterea terorismului, cum ar fi: Convenţia de la Geneva din 1937

Cu privire la prevenirea şi pedepsirea terorismului; Convenţia Europeană pentru Reprimarea

Terorismului din 27 ianuarie 1997; Convenţia privind Terorismul cu Bombe din 12 ianuarie

1998, ratificată de RM prin Legea nr. 1239 din 18 iulie 2002.

Normele care condamnă utilizarea armelor biologice au existat încă din anii 1600. Două

documente importante, aşa ca Declaraţia de la Bruxelles din 1875 şi Conferinţa de pace de la

Haga din 1899, au interzis utilizarea otrăvilor sau armelor otrăvite, iar în cadrul documentului de

la Haga a fost stipulat: „utilizarea proiectilelor a căror obiectiv primar este difuzarea gazelor

asfixiante sau vătămătoare… este interzisă”. Numai în secolul al XX-lea au apărut tratate mai

cuprinzătoare cu menirea de a interzice utilizarea armelor biologice:

1. Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925. Utilizarea pe larg a produselor chimice în

perioada celui de-al II-lea Război Mondial a dus la semnarea Protocolului pentru interzicerea

utilizării pe timp de război a gazelor asfixiante, otrăvitoare sau alte tipuri, precum şi aplicarea

metodelor bacteriologice de purtare a războiului. 2. Convenţia cu privire la Armele Biologice din 1972. Realizarea punctelor slabe ale

Protocolului de la Geneva din 1925 a dus la adoptarea Convenţiei cu privire la interzicerea

elaborării, producerii şi depozitării armelor bacteriologice (biologice) şi toxice, precum şi

distrugerea acestora. La moment aceasta a fost semnată de 146 state, deşi 48 din ele încă nu

sunt state-membre ai OMS. În ceea ce priveşte acţiunile comune de luptă cu terorismul a ţărilor din sistemul CSI, în

corespundere cu hotărârea Consiliului şefilor statelor CSI din 25 ianuarie 2000 “Despre măsurile

de combatere a terorismului internaţional în lumina summitului OSCE de la Istanbul” a fost

elaborată şi adoptată “Programa statelor – participante CSI de luptă cu terorismul internaţional şi

cu alte manifestări extremiste pentru perioada de până la anul 2003”. Deoarece terorismul a

căpătat un caracter internaţional, respectiv, şi lupta cu el trebuie dusă la nivel internaţional -

numai în aşa fel terorismul poate fi oprit şi combătut. O mare importanţă o are şi unificarea

legislaţiilor naţionale de combatere a terorismului. În prezent, se poate de constatat cu satisfacţie,

că majoritatea ţărilor înţeleg aceasta şi merg la apropierea legislaţiilor lor în această sferă de

activitate legislativă [206, p. 61-62].

192

Totuşi, considerăm că actele de terorism internaţional nu trebuie să fie confundate cu cele,

prevăzute la art. 391 CP care se realizează prin acţiuni sau inacţiuni de încălcare gravă a

dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor militare internaţionale sau interne,

soldată cu urmări grave, deoarece ele se săvârşesc în alte perioade de timp, decât în timpul

conflictelor militare internaţionale sau interne.

Actele de agresiune, ca şi faptele prevăzute de art. 391 CP se comit în timpul conflictelor

militare internaţionale, însă ele trebuie să fie incriminate ca infracţiune prevăzută de Cap. I al

PS a CP, şi anume, ca infracţiune prevăzută de art. 139 CP „Planificarea, pregătirea,

declanşarea sau ducerea războiului”. În cazul aplicării mijloacelor sau metodelor interzise de

ducere a luptelor în cadrul agresiunii armate, acţiunile făptuitorului vor fi încadrate şi pe art. 143

CP „Aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului”.

z) Latura obiectivă a infracţiunii de folosire cu perfidie a emblemei Crucii Roşii ca

element protector în timpul conflictului armat. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.

392 CP se realizează prin acţiune sau inacţiuni de folosire cu perfidie a emblemei Crucii Roşii,

precum şi a semnelor distinctive ca elemente protectoare în timpul conflictului armat, dacă

aceasta a provocat: a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; b) decesul unei

persoane.

Convenţiile de la Geneva din 1949 prevăd, în particular, şi protejarea de către părţile

antrenate în război sau în conflictul armat a instituţiilor medicale şi sanitare ale armatei

inamicului şi a persoanelor din aceste instituţii. Semnele Crucea Roşie pe fundalul alb şi

Semiluna Roşie pe fundalul alb sunt semnele convenţionale ale serviciului sanitar, de care se

folosesc formaţiunile şi instituţiile respective, precum şi persoanele din serviciul sanitar. Aceste

semne şi embleme pot fi purtate pe mâneca hainei personalului sanitar, pe bordurile sau

acoperişurile transportului sanitar şi ale altor mijloace ce se referă la serviciile sanitare, ele pot fi

desenate cu culoare roşie pe drapele din pânză albă etc. Obiectele, instituţiile şi personalul ce

poartă asemenea semne nu pot fi supuse bombardamentelor, asupra lor nu se împuşcă, nu pot fi

desfăşurate acţiuni de luptă. Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin acţiuni active, de

folosire ilegală, cu perfidie a emblemei Crucii Roşii, precum şi a semnelor distinctive ca

elemente protectoare în timpul conflictului armat. Se consideră ilegală purtarea semnelor şi

emblemelor Crucii Roşii şi Semilunii Roşii de către persoanele care nu fac parte din personalul

instituţiilor sanitare [9, p. 782]. Semne distinctive ale infracţiunii mai sunt: fapta comisă în timp

de război şi în legătură cu operaţiunile militare. Astfel, pentru existenţa componenţei de

infracţiune analizată, considerăm că este necesară existenţa a unor aşa cerinţe esenţiale, cum ar

fi: acţiunea de folosire a însemnelor să se facă fără drept, în timp de război sau fapta să aibă loc

193

în legătură cu operaţiile militare [139, p. 674]. Urmarea principală a acţiunii este o stare de

pericol pentru capacitatea de apărare a ţării.


- Obiectul juridic special al IM se prezintă ca un grup de relaţii sociale şi obligaţiuni de

exercitare a SM, omogene, asupra cărora atentează un grup de infracţiuni omogene.

- În dependenţă de obiectul juridic special de atentare, IM, incluse în CP, se împart în

următoarele grupuri:

1. Infracţiuni ce atentează la ordinea de subordonare: neexecutarea ordinului (art. 364

CP), opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea îndatoririlor de

serviciu (art. 365 CP), ameninţarea şefului (art. 367 CP), acte de violenţă săvârşite asupra şefului

(art. 368 CP), insulta adusă şefului de către subaltern sau subalternului de către şef (art. 366 CP);

2. Infracţiuni ce atentează la ordinea de comportare între M: încălcarea regulilor

statutare cu privire la relaţiile dintre M, dacă între ei nu există relaţii de subordonare (art. 369

CP);

3. Infracţiuni de serviciu: abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea

puterii (art. 370 CP), atitudinea neglijentă faţă de serviciu (art. 378 CP);

4. Infracţiuni legate de sustagerea de la îndeplinirea obligaţiunilor SM: dezertarea (art.

371 CP), sustragerea de la SM prin automutilare sau prin alt mijloc (eschivarea de la SM) (art.

372 CP);

5. Infracţiuni ce atentează la ordinea de mânuire a armei şi de manipulare a

substanţelor periculoase: încălcarea regulilor de mânuire a armei, precum şi de manipulare a

substanţelor şi obiectelor ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur (art. 373 CP);

6. Infracţiuni ce atentează la ordinea de satisfacere a serviciului de luptă şi a altor

servicii speciale: încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă (art. 374 CP),

încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) al trupelor militare (art. 375 CP),

încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern (art. 376 CP), încălcarea regulilor cu

privire la menţinerea ordinii publice şi la asigurarea securităţii publice (art. 377 CP);

7. Infracţiuni ce atentează la ordinea de păstrare a avutului militar: distrugerea sau

deteriorarea intenţionată a patrimoniului militar (art. 379 CP), distrugerea sau deteriorarea din

imprudenţă a patrimoniului militar (art. 380 CP), risipirea sau pierderea patrimoniului militar

(art. 381 CP);

194

8. Infracţiuni ce atentează la ordinea de exploatare a tehnicii de luptă: încălcarea

regulilor de conducere sau de exploatare a maşinilor (art. 382 CP), încălcarea regulilor de zbor

sau ale pregătirii de zbor (art. 383 CP), încălcarea regulilor de navigaţie (art. 384 CP);

9. Infracţiuni împotriva ordinii de exercitare a SM în timp de război sau în condiţii de

luptă: predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului (art. 385 CP), părăsirea samavolnică

a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 CP), predarea de bună voie în

prizonierat (art. 387 CP), acţiunile criminale ale militarilor aflaţi în prizonierat (art. 388 CP),

jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă (art. 389 CP), acte de violenţă asupra populaţiei din zona

operaţiilor militare (art. 390 CP), încălcarea gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul

conflictelor armate (art. 391 CP), folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii ca element

protector în timpul conflictului armat (art. 392 CP).

195

4. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR SUBIECTIVE ALE

INFRACŢIUNILOR MILITARE

4.1. Conceptul subiectului infracţiunii militare

4.1.1. Esenţa subiectului special al infracţiunii

Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul juridic penal de

conflict în cadrul căruia subiecte sunt, pe de o parte statul, în principal, cât şi persoana fizică sau

juridică vătămată - în secundar, iar, pe de altă parte, destinatarul normei incriminatoare în

persoana celui care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă penal [217, p. 63]. Astfel,

ultimele persoane, care nu sunt altele, decât persoanele implicate în raportul juridic penal de

conformare, transformat, prin săvârşirea infracţiunii într-un raport juridic penal de conflict, sunt

subiecţii infracţiunii.

Deci, subiecţi ai infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin

însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea

acesteia. Săvârşirea oricărei fapte implică efectuarea unor acte de executare sau neîndeplnire a

unor acte obligatorii [218, p. 24].

După poziţia pe care o au în raport cu infracţiunea şi, deci, după poziţia pe care o ocupă în

cadrul raportului juridic penal de conflict, se face distincţie între subiecţii activi sau infractori, pe

de o parte şi subiecţi pasivi sau persoane vătămate prin infracţiune, ori persoane vătămate prin

infracţiune, pe de altă parte [219, p. 149]. (În continuare vom folosi termenul “subiect al

infracţiunii doar cu privire la subiecţii activi ai infracţiunii, subiecţii pasivi ai infracţiunii îi vom

numi parte vătămată” /n. a./).

De regulă, subiect al infracţiunii poate fi orice persoană care întruneşte cumulativ cele trei

condiţii: vârsta, responsabilitatea şi libertatea de voinţă şi acţiune [220, p. 78]. Însă, în legislaţia

penală sunt cunoscute conţinuturi de infracţiune, care sunt specifice prin aceea, că nu pot fi

comise de oricine, ci numai de unii subiecţi speciali care îndeplinesc unele activităţi speciale sau

au calităţi specifice. Aceste infracţiuni în teoria şi practica dreptului penal se numesc infracţiuni

cu subiect special. S-a susţinut, în teoria dreptului penal, că subiectul special al infracţiunii este

subiectul, care, pe lângă calităţile generale ale tuturor subiectelor infracţiunii, mai are şi calităţi

specifice doar lui, ca autor al unor infracţiuni [221, p. 138; 222, p. 208; 223, p. 9].

Alţi autori consideră că subiecţii speciali ai infracţiunii sunt acei subiecţi care posedă

caracteristici speciale indicate în articolele concrete ale CP. Recunoaşterea unor asemenea

categorii de persoane subiecţi speciali este determinată, mai întâi de toate, prin aceea că în

196

legătură cu poziţia de serviciu, funcţională, socială etc., ocupată de dânşii, ei pot să săvârşească

infracţiuni, care nu pot fi săvârşite de către alte persoane [224, p. 389-390].

Într-o altă opinie, subiectul special al componenţei de infracţiune se consideră persoana, care,

în afara de calităţile obligatorii ale subiectului ce poartă caracter general şi sunt cerute de lege,

întruneşte cumulativ calităţi specifice ce o caracterizează, numai în prezenţa lor fiind posibilă

săvârşirea faptei date [225, p. 147].

Considerăm că diferite noţiuni cu privire la definirea subiectului special al infracţiunii sunt

determinate nu numai de creşterea numărului de componenţe de infracţiuni cu subiect special în

legislaţia penală contemporană, dar şi prin aceea că, în doctrina penală, mulţi savanţi pun în

aceste definiţii şi conţinuturi un mare număr de criterii, care, în esenţă, nu sunt principale în

determinarea subiectului infracţiunii, însă, în consecinţă, nasc un complex de păreri în ceea ce

priveşte determinarea noţiunii de subiect special.

Astfel de subiecte speciale în CP sunt prevăzute la multe infracţiuni, în acelaşi rând şi la

majoritatea infracţiunilor prevăzute în Cap. XVIII al PS a CP întitulat “IM”. Principiul formării

lor, în linii generale, este următorul: la criteriile generale-penale ale subiectului (persoană fizică,

care a atins o vârstă anumită şi responsabilă) se mai adaugă încă unul.

În opinia noastră, subiectul special al infracţiunii este acel subiect activ al infracţiunii, care,

pe lângă calităţile generale ale lui: persoană fizică, responsabilă, care a atins vârsta necesară

răspunderii penale şi are libertatea de voinţă şi acţiune, mai are şi unele calităţi speciale, cerute

de componenţa concretă de infracţiune [226, p. 50]. Aici este necesar de subliniat că la

aprecierea unui sau altui subiect special se poate ţine cont de diferite calităţi ale persoanei;

comune pentru toţi sunt cele mai esenţiale, cele mai importante calităţi sociale [227, p. 60].

Dacă, în linii generale, mecanismul de apreciere a subiectului special este unic, atunci

alegerea de către lege a unei sau altei calităţi a persoanei drept criteriu, necesar la formarea unui

asemenea subiect, este foarte variat. În unele cazuri, aceasta se referă la un post concret pe care-l

ocupă persoana (căpitan de corabie, M sau superior militar, director de uzină, procuror etc.), în

altele, activitatea legii se îngustează în limitele unei concrete sfere sociale şi legea are în vedere

toate persoanele, ce ţin de această sferă, indiferent de relaţiile de subordonare din interiorul ei. În

calitate de criteriu al subiectului special se indică la apartenenţa profesională: M, lucrător în

comerţ, transport etc. În alte cazuri, folosirea rolului social în calitate de criteriu al subiectului

special se înfăptuieşte prin indicarea la exercitarea de către persoană a unei obligaţiuni sau

funcţii concrete - persoană cu funcţie de răspundere. Prin urmare, în cazuri speciale, pentru

realizarea infracţiunii, subiectul trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale, şi altele,

prevăzute expres în norma de incriminare. Acestea pot fi legate de profesie (M, funcţionar,

197

medic etc.), de cetăţenie (cetăţean al RM, cetăţean străin sau apatrid) etc. Deoarece se pretinde ca

făptuitorul să aibă o anumită calitate pentru a putea săvârşi infracţiunile respective, ca autor sau

coautor, el este considerat ca subiect activ special, care atrage, uneori, realizarea conţinutului

agravant al infracţiunii de bază [228, p. 95]. S-a susţinut că necesitatea evidenţierii în legislaţia

penală a infracţiunilor cu subiect special se explică prin: - stabilirea, în anumite condiţii, a unei

răspunderi penale mai grave pentru subiecţii speciali în comparaţie cu răspunderea penală a

subiectelor generale pentru unele şi aceleaşi acţiuni; - stabilirea, în anumite condiţii, a

răspunderii penale pentru subiecţii speciali, pe când, pentru subiecţii generali, la săvârşirea

activităţilor identice, răspunderea penală nu este prevăzută [229, p. 4]; - subiecţii activi trebuie să

îndeplinească pe lângă condiţiile generale (persoană fizică, responsabilă şi vârsta cerută de lege),

şi alte condiţii speciale prevăzute de lege [230, p. 15].

În literatura juridică s-au clasificat subiecţii speciali ai infracţiunii în două categorii: subiecţi

speciali generali şi subiecţi speciali concreţi ai infracţiunii [231, p. 42-43]. Dacă în privinţa

primei grupe opiniile sunt unanime, în privinţa grupei a doua de subiecţi speciali s-au exprimat

păreri diverse. Unii numesc aceşti subiecţi „concreţi” [232, p. 193], alţii consideră că mai potrivit

ar fi ca ei să fie numiţi „speciali-concreţi” [221, p. 179]. În ceea ce ne priveşte, considerăm că nu

este nici o diferenţă principială între aceste două aprecieri, ambele conţin în sine o unică idee - să

indice asupra criteriilor de limitare, caracteristice special subiecţilor concreţi în comparaţie cu

subiecţii speciali generali [233, p. 38]. Dezvoltând această idee, considerăm că, în general, nu

este nici o necesitate, atât obiectivă, cât şi subiectivă, de a clasifica subiecţii speciali în funcţie de

unele criterii, deoarece, cum am demonstrat anterior, ele toate, spre deosebire de subiectul

general al infracţiunii, au unele calificaţii sociale mai esenţiale, mai importante [234, p. 147].

4.1.2. Apariţia şi încetarea raporturilor juridice penal-militare

O importanţă deosebită pentru recunoaşterea persoanei ca subiect al IM o are începutul şi

sfârşitul perioadei de aflare a persoanei în SM, timpul în care persoana are statut de M. Anume

în această perioadă de timp apar relaţiile (raporturile) juridice militare între persoană şi stat în

persoana organelor administraţiei militare, şi, respectiv, în această perioadă de timp persoana,

în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP, poate fi subiect al relaţiilor

juridice penal-militare, adică subiect al IM.

Conform art. 18 al Legii nr.1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor

pentru apărarea Patriei, durata SM este: a) pentru M care îndeplinesc SM în termen – 12 luni;

b) pentru M care îndeplinesc SM cu termen redus – 3 luni; c) pentru M care îndeplinesc SM prin

contract – perioada indicată în contract; d) pentru rezerviştii concentraţi – durata concentrărilor.

198

În caz de mobilizare, durata SM nu se stabileşte. Conform aceluiaşi articol al Legii, durata SM

se socoate: a) pentru cetăţenii încorporaţi în SM în termen sau în serviciul cu termen redus – din

ziua includerii în tabelul nominal al UM; b) pentru cetăţenii încadraţi în SM prin contract – din

momentul intrării în vigoare a contractului; c) pentru cetăţenii înmatriculaţi în instituţiile de

învăţământ militar – din ziua înmatriculării; d) pentru rezerviştii concentraţi sau mobilizaţi – din

ziua încorporării de către centrul militar.

Perioada aflării cetăţeanului în SM se socoate din ziua în care acesta, prin ordinul

comandantului centrului militar, este încorporat sau încadrat în SM şi trimis în UM şi până în

ziua în care M, prin ordinul comandantului UM, este exclus din tabelul nominal al UM în

legătură cu trecerea în rezervă sau în retragere. Prevederi asemănătoare sunt stipulate şi în

Regulamentul cu privire la satisfacerea SM de către corpul soldaţilor, sergenţilor şi ofiţerilor FA,

conform căruia persoana se consideră angajată în SM prin contract din ziua semnării de către

ambele părţi a contractului, iar eliberarea - din ziua în care, prin, ordinul comandantului de

unitate, este exclusă din listele personalului, în legătură cu trecerea în rezerva FA sau în

retragere.

Totuşi, considerăm că statutul de M, în cazul încheierii contractului pentru efectuarea SM,

persoana îl capătă nu din momentul încheierii contractului, ci din momentul încadrării

persoanei în SM pe contract de către Centrele militare. Această concluzie este dedusă din

conţinutul prevederilor art. 24 al Legii sus-indicate, conform căruia încadrarea cetăţenilor în SM

prin contract se efectuează de către centrele militare în baza extraselor din ordinele pe efectiv cu

privire la numirea în funcţie, parvenite: a) pentru soldaţi, sergenţi şi subofiţeri – de la

comandanţii unităţilor şi marilor UM; b) pentru ofiţeri – de la autorităţile administraţiei publice

centrale în care este prevăzut SM.

Astfel, teoretic se poate deduce că mai întâi se încheie contractul pentru SM, apoi se emite

ordinul de numire în funcţie, urmând ca aceste ordine să se expediaze în Centrele militare pentru

încadrarea persoanei în SM şi doar după aceea se emite ordinul comandantului Centrului militar

de încadrare a persoanei în SM. Uneori încheierea contractului şi emiterea ordinului de încadrare

în SM poate să corespundă în timp, iar uneori, nu. Ţinând cont de faptul că persoana se află în

SM, adică apare raportul juridic militar între ea şi organele conducerii militare, doar din

momentul încorporării ei în SM, prin ordinul comandantului centrului militar (art. 18 alin. 4 al

Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei),

considerăm că şi subiect al IM persoana poate fi doar din momentul încorporării în SM prin

ordinul comandantului centrului militar.

199

O altă problemă, nu mai puţin discutabilă, este momentul încetării raportului juridic militar

a persoanei care exercită SM pe contract [13, p. 112]. Considerăm că nu apar probleme în ceea

ce priveşte încetarea raporturilor juridice militare, şi, eventual, raporturilor juridice penal-

militare în cazul când termenul contractului în SM a expirat, deoarece, conform art. 25 al Legii

sus-indicate, contractul de îndeplinire a SM reprezintă un acord între cetăţean şi autoritatea

administraţiei publice centrale în care este prevăzut SM, acord prin care părţile contractante

stabilesc termenul încadrării şi condiţiile îndeplinirii SM. Prin urmare, la expirarea termenului

încadrării în SM, încetează şi raporturile juridice militare şi, eventual, raporturile juridice penal-

militare.

O altă problemă, nu mai puţin discutabilă, este momentul încetării raportului juridic militar

a persoanei, care exercită SM pe contract, în cazul când termenul contractului cu privire la

exercitarea SM n-a expirat, însă M pe contract a înaintat raport de desfacere a contractului cu

privire la exercitarea SM înainte de termen, la dorinţă proprie.

În această privinţă, este necesar de accentuat că legislaţia militară naţională este cu mult mai

loială faţă de M pe contract, decât majoritatea legislaţiilor militare din alte ţări, deoarece, spre

deosebire de ele, legislaţia naţională, în art. 44 lit. g) al Regulamentului cu privire la îndeplinirea

SM de către corpul soldaţilor, sergenţilor şi ofiţerilor FA, aprobat prin HG nr. 925 din 21

decembrie 1994, permite desfacerea contractului cu privire la exercitarea SM înainte de termen,

la dorinţă proprie. În aşa cazuri, considerăm că dacă M pe contract a înaintat raport de desfacere

înainte de termen, din dorinţă proprie, a contractului, dânsul este obligat să exercite SM încă

două săptămâni din momentul înaintării cererii (deoarece legislaţia militară nu reglementează

termenii de desfacere a contractului la dorinţa proprie a M, se aplică prevederile generale a

legislaţiei muncii: art. 85 al CM [72], conform căruia, salariatul are dreptul la demisie –

desfacere a contractului individual de muncă din proprie iniţiativă, anunţând despre aceasta

angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14 zile calendaristice înainte. După expirarea acestui termen,

salariatul are dreptul să înceteze lucrul, iar angajatorul este obligat să efectueze achitarea deplină

a drepturilor salariale ce i se cuvin salariatului şi să-i elibereze documentele legate de activitatea

acestuia în unitate), iar după expirarea acestui termen, persoana poate înceta exercitarea SM

unilateral, dacă n-a fost emis ordinul comandamentului militar cu privire la trecerea M pe

contract în rezervă.

Prin urmare, M prin contract poate fi subiect al IM din momentul încorporării lui în SM,

prin ordinul comandantului centrului militar, până la eliberarea lui: din ziua în care, prin,

ordinul comandantului de unitate, el este exclus din listele personalului în legătură cu expirarea

termenului contractului, în legătură cu trecerea în rezerva FA sau în retragere, ori, în cazul

200

înaintării raportului de desfacere a contractului la dorinţa proprie, după expirarea a 14 zile din

momentul înaintării raportului, dacă dânsul n-a fost eliberat din SM înainte de acest termen.

Începutul aflării în SM în termen şi a M cu termen redus se consideră ziua prezentării

recrutului în organul local de conducere militară pentru a fi trimis în UM, iar sfârşitul aflării în

SM în termen se consideră ziua în care M, prin ordinul comandantului UM, este exclus din

listele efectivului în legătură cu trecerea sa în rezerva FA. În ceea ce priveşte prevederile

Regulamentului, conform căruia, începutul aflării în SM în termen se consideră ziua prezentării

recrutului în organul local de conducere militară pentru a fi trimis în UM, aceasta vine în

contradicţie cu prevederile Legii sus-indicate şi, prin urmare, sunt ilegale şi inaplicabile. Aceste

concluzii sunt susţinute şi de prevederile art. 39 alin. 2 al Legii, conform căruia, până la intrarea

în vigoare a Regulamentului cu privire la modul de îndeplinire a SM în FA, aprobat de Guvern,

se va aplica Regulamentul cu privire la îndeplinirea SM de către corpul soldaţilor, sergenţilor şi

ofiţerilor FA, în măsura în care nu contravine prezentei legi.

Astfel, considerăm că M în termen poate fi subiect al IM din ziua în care acesta, prin ordinul

comandantului centrului militar, este încorporat sau încadrat în SM şi trimis în UM şi până în

ziua în care militarul, prin ordinul comandantului UM, este exclus din tabelul nominal al UM în

legătură cu trecerea în rezervă sau în retragere.

Acelaşi Regulament mai prevede că pentru supuşii militari chemaţi la concentrări sau la

instrucţiunile de probă, începutul SM se consideră ziua când ei s-au prezentat la locul

satisfacerii serviciului de concentrare sau a instrucţiunii de probă, iar sfârşitul SM se consideră

sfârşitul ultimei zile de concentrare sau a instrucţiunilor de probă. Acelaşi termen se atribuie şi

la durata de timp când aceste persoane pot fi, eventual, subiecţi ai IM.

Studenţii instituţiilor de învăţământ militare, care au atins vârsta de 17 ani, se consideră

aflaţi în SM din ziua când au fost înscrişi în listele acestei instituţii de învăţământ militare.

Conform art. 29 al Legii nr. 162 din 22 iulie 2005 Cu privire la statutul M, cetăţenii care nu au

îndeplinit SM pot candida pentru înmatriculare în instituţiile de învăţământ militar din anul când

vor împlini 17 ani până în anul când vor împlini 23 de ani. Astfel, analizând aceste prevederi

legale, ajungem la concluzia că cetăţenii care nu au îndeplinit SM, pot fi înmatriculate în

instituţiile de învăţământ militar la vârsta de 16 ani şi 8 luni. Cetăţenii care îndeplinesc sau au

îndeplinit SM au dreptul să fie înmatriculaţi în instituţiile de învăţământ militar până la

împlinirea vârstei de 25 de ani inclusiv. Este interesantă poziţia militară a cetăţenilor care fac

studii în instituţiile militare de învăţământ din RM: - cetăţenii admişi în instituţiile de învăţământ

militar se numesc în funcţiile militare de studenţi, audienţi sau în alte funcţii militare, în

conformitate cu legislaţia în vigoare, şi au statut de M prin contract. M prin contract care au fost

201

înmatriculaţi în instituţia de învăţământ militar încheie un nou contract de îndeplinire a SM

pentru perioada efectuării studiilor în instituţia de învăţământ militar şi pentru 5 ani de serviciu

militar după absolvirea instituţiei; - studenţii care, la înmatricularea în instituţia de învăţământ

militar, nu au împlinit vârsta de 18 ani, încheie contractul de îndeplinire a SM la atingerea

acestei vârste. Până la încheierea contractului, studenţii au statut de M în termen. Prin urmare,

studenţii instituţiilor de învăţământ militare pot fi subiecţi ai IM, eventual, la împlinirea

vârstei de 16 ani şi 8 luni.

Studenţii exmatriculaţi din instituţia de învăţământ militar pentru restanţe academice,

încălcare a disciplinei sau refuz de a continua studiile sunt încorporaţi în SM în termen, în

cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare, în modul stabilit de conducătorul structurii militare.

4.1.3. Subiectul infracţiunii militare: noţiune, esenţă, caracterizare

4.1.3.1. Consideraţii generale cu privire la subiectul infracţiunii militare

Una din cele mai controversate şi complicate probleme cu privire la IM este problema

stabilirii subiectului IM.

a) Subiectul IM este special [29, p. 150]. Unele IM, pe lângă calitatea specială, de M al

subiectului, mai cer existenţa unor calităţi suplimentare (subiect special în cadrul IM), cum ar

fi, de exemplu, calitatea de şef sau persoană cu funcţie de răspundere în cazul infracţiunilor de

serviciu: abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii (art. 370 CP),

atitudinea neglijentă faţă de serviciul militar (art. 378 CP) [7, p. 602-604, 620-621]. Astfel, în

raport cu IM concrete, putem vorbi despre aceea că toate IM pot fi comise de subiecţi speciali:

de M sau de persoane care au statutul juridic similar cu cel al M (adică, persoane asimilate M).

Reieşind din cele expuse mai sus, putem vorbi despre subiecţii speciali generali ai IM.

În cazul când dispoziţia legii penale prevede pentru existenţa componenţei concrete de IM,

pe lângă calitatea de M şi alte calităţi speciale, suntem în prezenţa unor subiecţi speciali concreţi.

b) Noţiunea de M. Cuvântul „militar” este de origine latină [235, p. 258] (militaris

(adjectiv), militar, de soldat; militia, ae (substantiv), serviciu militar, companie, milito (verb), a

face serviciul militar, a servi ca soldat, (figurat) a lupta), pătrunzând în limba română ca

neologism din limba franceză [236, p. 1159] (militaire, qui concerne les forces armées, les

soldats, la guerre, qui est considéré comme propre à l’armée; état militaire, métier des armes:

membres des forces armées: profession des armes). Lucrările lexicografice îl inventariază ca

titlu, explicându-i atât înţelesul general [237, p. 609] (militar, persoană care face parte din

cadrele armatei sau care este chemată în armată pentru efectuarea stagiului militar, la concentare

sau la mobilizare), cât şi cel specific domeniului juridic penal [238, p. 60-61].

202

Noţiunea legală a termenului de „M” a fost dată în art. 2 al Legii nr. 968 din 17 martie 1992

Despre obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor RM [88] (abrogată prin Legea nr. 1245 din 18

iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei), stipulând că cetăţenii

care satisfac SM se numesc M. O definiţie similară a M este dată în art. 7 al Legii nr. 1245 din

18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei. Continuând cu

desfăşurarea noţiunii de M, aceiaşi lege indica că SM este un gen special de serviciu de stat, care

constă în îndeplinirea de către cetăţeni a datoriei constituţionale de apărare a statului în rândurile

FA, pe baza obligaţiunii militare sau a angajării benevole prin contract. El prevede SM al

efectivului de soldaţi, al sergenţilor, ofiţerilor şi al elevilor din instituţiile de învăţământ militare.

Mai detaliat şi mai corect este dezvăluită esenţa noţiunii de M în art. 2 al Legii nr. 162 din 22

iulie 2005 Cu privire la statutul M [61], conform căruia M sunt cetăţenii RM care îndeplinesc

SM în baza obligaţiunii militare sau a încadrării prin contract, în conformitate cu legislaţia în

vigoare.

M prin contract sunt cetăţenii încadraţi în SM prin contract; M în termen sunt cetăţenii

încorporaţi în SM în termen; M în termen redus sunt cetăţenii încorporaţi în SM cu termen redus.

M în activitate sunt M care deţin o funcţie militară. Calitatea de M în activitate se menţine şi în

perioada când M sunt eliberaţi din funcţie pentru a urma diferite forme de pregătire sau sunt

detaşaţi în interes de serviciu, precum şi în timpul aflării la dispoziţie.

Rezervişti sunt cetăţenii trecuţi în rezerva FA (în momentul concentrărilor sau mobilizării ei

pot fi subiecţi ai IM). Astfel, subiecţi ai IM sunt toate persoanele care au statut de M. Conform

art. 6 al Legii sus-indicate, cetăţenii RM au statut de M pe perioada aflării lor în SM. Conţinutul

şi volumul drepturilor şi obligaţiilor M sunt determinate de faptul aflării lui în exerciţiul

obligaţiilor SM. Cazurile când M se consideră în exerciţiul obligaţiilor SM se reglementează de

art. 17 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea

Patriei, conform căruia, prin îndeplinirea de către M a obligaţiilor SM se are în vedere: a)

participarea la acţiuni militare; b) exercitarea funcţiilor de serviciu; c) executarea serviciului de

alarmă; d) participarea la exerciţii şi antrenamente militare; …l) alte acţiuni ale M, calificate de

instanţa de judecată ca fiind săvârşite în interesul persoanei, societăţii şi statului; m) aflarea în

prizonierat (cu excepţia cazurilor de predare benevolă), în situaţia de ostatic sau de persoană

internată; n) dispariţia M până la declararea dispariţiei sau morţii sale, în modul stabilit de lege.

Tot prin această Lege, în art. 17 alin. 4, se reglementează cazurile când persoanele nu se

consideră în exerciţiul obligaţiilor de SM: a) şi-au provocat de sine stătător starea de ebrietate

alcoolică, narcotică sau toxică; b) au comis fapte socialmente periculoase prevăzute de legislaţie;

c) au săvârşit sinucideri sau atentate la sinucidere, dacă acţiunile menţionate nu au fost provocate

203

de o stare patologică sau de o constrângere la sinucidere; d) se află în afara locului de staţionare

a UM – la odihnă, în învoire sau concediu, ori se află fără învoire în afara locului de staţionare a

UM din alte motive, decât cele indicate la art. 17 alin. 1 al acestei Legi.

M aflaţi în prizonierat, în situaţia de ostatic sau de persoană internată, dar care nu au încălcat

jurământul militar şi nu au săvârşit infracţiuni contra statului sau contra păcii şi omenirii

beneficiază de statut de M. Specific domeniului juridic penal este termenul „M” ce se conţine în

definiţia IM redată în art. 128 CP, în care se indică că IM pot fi săvârşite de persoanele care

îndeplinesc SM în termen sau în bază de contract, trec pregătirea militară obligatorie sau sunt

chemate la concentrări.

Analizând conţinutul art. 128 CP, ajungem la concluzia că în această dispoziţie sunt incluse

şi o categorie de persoane, care deja nu se mai consideră M şi nu mai există un astfel de SM,

cum ar fi: „pregătirea militară obligatorie” şi persoana care “trece pregătirea militară

obligatorie”. Această sintagmă a fost inclusă în dispoziţia art. 128 CP din considerentele că Cap.

VI al Legii nr. 968 din 17 martie 1992 Despre obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor RM

[88], prevedea un astfel de SM: pregătirea militară obligatorie. De asemenea, în art. 15 al acestei

Legi era stipulat că cetăţenii RM de sex masculin care au împlinit 18 ani urmează să fie

încorporaţi în SM în termen sau pentru pregătire militară obligatorie. Cetăţenii care au absolvit

instituţii de învăţământ superior se încorporează pentru pregătire militară obligatorie.

Însă Legea nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea

Patriei [60], a abrogat legea sus-indicată şi în locul pregătirii militare obligatorii a introdus o

nouă formă de satisfacere a SM obligatoriu de către cetăţenii care au absolvit instituţii de

învăţământ superior, stipulând că ei se încorporează în SM cu termen redus.

De asemenea, art. 128 CP indică că subiecţi ai IM pot fi şi persoanele care sunt chemate la

concentrări. Considerăm că şi această sintagmă nu este completă, deoarece conform art. 4 alin. 2

al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei,

în categoriile subiecţilor IM se includ nu doar persoanele care sunt chemate la concentrări, ci şi

cele care satisfac SM fiind mobilizaţi (de exemplu, în caz de conflict militar, de război etc.).

Astfel, considerăm că art. 128 alin. (1) CP trebuie modificat în următoarea redacţie: prin IM

se înţeleg infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de îndeplinire a

SM, săvârşite de persoanele care îndeplinesc SM în termen, cu termen redus sau în bază de

contract, învaţă în instituţiile militare de învăţământ sau sunt chemate la concentrări sau

mobilizare [226, p. 53]. În pofida faptului că dispoziţia art. 128 CP este de blanchetă, totuşi o

considerăm prea restrânsă, prea generală şi nu redă pe deplin conţinutul şi esenţa subiectului IM,

204

lăsând prea multe subînţelesuri şi astfel, prezentând dificultăţi pentru practica judiciară la

soluţionarea cauzelor penale.

Mai concretă şi mai reuşită era expusă esenţa şi conţinutul subiectului IM în art. 238 CP din

1961, conform căruia IM puteau fi săvârşite de M, precum şi de persoanele care trec pregătirea

militară obligatorie sau de rezervişti în timpul satisfacerii SM, pregătirii militare obligatorii,

concentrărilor de instrucţie sau de probă. Conform articolelor respective ale CP erau supuşi

răspunderii pentru infracţiunile contra modului de îndeplinire a serviciului, stabilit pentru ei, M

din organele SN, OAI, precum şi persoanele, în privinţa cărora există indicaţii speciale în

legislaţie.

Capacitatea de apărare a ţării este condiţionată de existenţa FA, de ordinea şi disciplina care

trebuie să domine în cadrul acestora, de îndeplinirea întocmai a îndatoririlor ce revin tuturor

cetăţenilor în legătură cu apărarea patriei, şi mai ales a celor care fac parte ca M din FA.

Conform Legii nr. 345 din 25 iulie 2003 Cu privire la apărarea naţională [59], forţele

destinate apărării naţionale sunt FA compuse din AN, SG (Legea nr. 162-XVI din 13.07.2007 Cu

privire la Serviciul Grăniceri, MO al RM, 05.10.2007, nr. 157-160/612) şi TC. FA ale RM sunt

destinate apărării statului în caz de agresiune armată, asigurării inviolabilităţii frontierelor şi a

spaţiului aerian al acestuia. FA se compun din trupe regulate şi din rezervă de M instruiţi. Baza

trupelor regulate o constituie trupele de uscat, unităţile de apărare antiaeriană şi aviaţia militară.

Rezerva se compune din rezerva de categoria I, destinată completării suplimentare a trupelor

regulate până la statul timpului de război şi din rezerva de categoria a II-a de unităţi şi subunităţi

destinate ducerii de sine stătătoare a acţiunilor militare. Structura FA, efectivul, dotarea lor cu

armament, asigurarea lor financiară, tehnico-materială se determină de MA şi Guvern, fiind

aprobată de Parlament.

Această lege vine să întregească noţiunea şi calităţile subiecţilor IM, desfăşurând mai pe larg

categoriile de M care pot fi subiecţi ai IM, indicând la aceea că persoanele care îndeplinesc SM

în termen sau în bază de contract, sau execută SM cu termen redus, trebuie să satisfacă SM în FA

ale RM, compuse din AN, TG şi TC. Considerăm, că nici această lege nu desfăşoară complet

toate elementele şi semnele subiectului IM.

Legea nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei

vine să concretizeze, în art. 4 alin. 2 categoriile subiecţilor IM, indicând că SM este obligatoriu

pentru toţi bărbaţii, cetăţeni ai RM, care îl exercită în următoarele forme: a) SM prin contract; b)

SM în termen; c) SM cu termen redus; d) SM ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi. De

asemenea, conform acestei Legi, sunt consideraţi în SM şi studenţii instituţiilor militare de

învăţământ, iar femeile cu pregătire specială necesară pot îndeplini SM prin contract.

205

Mai detaliat sunt desfăşurate calităţile subiectului IM în art. 5 al Regulamentului serviciului

interior al FA ale RM [62], conform căruia, M ai FA ale RM sunt: ofiţerii, elevii şcolilor militare

de pregătire a specialiştilor pentru FA ale RM, sergenţii şi soldaţii angajaţi prin contract (M prin

contract), sergenţii şi soldaţii recrutaţi în SM, precum şi elevii şcolilor militare de pregătire a

specialiştilor pentru FA ale RM, până la încheierea contractului. Considerăm că şi acest

Regulament este incomplet şi nu conţine toate categoriile de persoane care execută SM (sunt M):

în categoria de M enumerată mai sus nu sunt incluse persoanele care efectuează SM cu termen

redus şi SM ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, cât şi studenţii instituţiilor militare de

învăţământ, după cum se reglementează în art. 4.2 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire

la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei.

Din aceste temeiuri, considerăm că este necesar de completat art. 5 al Regulamentului

serviciului interior al FA ale RM cu sintagma “persoanele care efectuează SM cu termen redus

şi SM ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, cât şi studenţii instituţiilor militare de

învăţământ” [226, p. 54].

Conform articolelor respective ale CP, pe lângă faptul că sunt supuşi răspunderii penale

pentru IM (adică, subiecţi ai IM), M din organele AN, ale TC şi TG, în opinia noastră, sunt

subiecţi ai IM şi persoanele, în privinţa cărora există indicaţii speciale în legislaţie [9, p. 732].

Până în 2005, subiecţi ai IM erau şi M SIS, deoarece, art. 14 al Legii nr. 753 din 23 decembrie

1999 privind SIS al RM [239], prevedea că personalul acestui Serviciu este încadrat, în bază de

contract, cu M care îndeplinesc SM şi cu salariaţi civili (numiţi în continuare colaboratori).

De asemenea, sunt subiecţi ai IM persoanele care trec pregătirea militară obligatorie ca

rezervişti în timpul concentrărilor, instrucţiunilor de luptă sau de probă. De asemenea, sunt

atribuiţi M şi cursanţii instituţiilor de învăţământ militar (colegii militare, institutelor

militare etc.).

Ţinem să accentuăm că una din calităţile obligatorii ale subiectului IM trebuie să fie calitatea

de cetăţean al RM. Această concluzie se deduce din conţinutul CRM şi din toate actele

normative menţionate mai sus, în care se stipulează că pot fi înrolaţi în FA ale RM doar cetăţenii

RM şi nu alte persoane. În această privinţă, încă în 1996, am propus modificarea art. 238 CP în

redaţia Legii din 1961, cu includerea în dispoziţia acestui articol a prevederilor că „subiecţi

(autori) ai IM pot fi doar cetăţenii RM” [12, p. 13-15]. Astfel, ţinând cont de aceea că procesul

de identificare a subiectului IM este destul de dificil, multe legi şi acte normative prevăd doar

unele elemente şi semne ale subiectului IM, considerăm că este necesar de a da noţiunea de

subiect al IM într-un alineat suplimentar al art. 128 CP, care ar avea următoarea redacţie:

subiecţi al IM sunt persoanele fizice, apte de SM, cetăţeni ai RM, care îndeplinesc SM în

206

termen, cu termen redus, sau în bază de contract, sau sunt chemate la concentrări sau

mobilizate în FA ale RM, precum şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, cât şi M

care se află în prizonierat.

4.1.3.2. Depunerea jurământului militar - condiţie specială pentru recunoaşterea

militarului în calitate de subiect al unor infracţiuni militare

Depunerea jurământului militar, în general, nu este o condiţie obligatorie pentru a recunoaşte

persoana (M) - ca subiect al IM. Totuşi, considerăm că în unele cazuri, ţinând cont de specificul

SM (serviciu special), nedepunerea jurământului militar de către persoana care a săvârşit o faptă

prevăzută de Cap. XVIII al CP, întitulat “IM”, serveşte drept bază de a elibera această persoană

de răspunderea penală pentru fapta săvârşită (cu excepţia cazurilor când acţiunile ei vor întuni o

componenţă de infracţiune cu caracter general) [9, p. 732-733].

Aşadar, conform art. 10 alin. 3 al Regulamentului serviciului interior al FA ale RM, până la

depunerea Jurământului militar, M nu poate fi numit în funcţii militare, angajat în executarea

misiunilor de luptă, în executarea serviciului de alarmă [62, art. 126-127], serviciului de luptă,

serviciului de gardă şi garnizoană [63]; M nu-i pot fi repartizate armament şi tehnică militară etc.

Alarmarea UM se execută de comandanţii (şefii) militari, cărora le-a acordat acest drept MA.

Serviciul în garnizoană are drept scop asigurarea menţinerii disciplinii militare în

garnizoană, condiţiilor necesare pentru viaţa de toate zilele şi pregătirea trupelor, ieşirea

organizată la alarmă şi desfăşurarea măsurilor de garnizoană cu participarea trupelor. Serviciul

de gardă este destinat pazei de nădejde şi apărării drapelelor de luptă, magaziilor cu muniţii,

tehnică militară, alte mijloace militare şi al obiectivelor militare şi de stat, de asemenea, pentru

paza persoanelor deţinute sub arest disciplinar.

Astfel, militarii în termen, care n-au depus Jurământul militar, nu pot fi subiecţi ai

infracţiunilor prevăzute de art. 374 CP (încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de

gardă), art. 375 CP (încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă /de luptă/ al trupelor

militare), art. 377 CP (încălcarea regulilor statutare cu privire la menţinerea ordinii publice şi

la asigurarea securităţii publice).

4.1.3.3. Persoana fizică - subiect al infracţiunii militare

Reieşind din dispoziţia art. 21 alin. (3)-(4) CP, ajungem la concluzia că subiect al IM poate

fi doar persoana fizică şi nu juridică, deoarece nici o IM nu este posibil să fie săvârşită şi de

persoana juridică. Prin urmare, vorbind despre subiectul IM, avem în vedere doar persoanele

fizice, semn principal al IM. Considerăm că legislaţia militară desfăşoară mai pe larg calitatea

207

persoanei fizice ca subiect al IM, concretizând că nu orice persoană fizică poate fi încorporată în

SM, şi, prin urmare, nu orice persoană fizică poate fi, eventual, subiect al IM, ci, numai acele

persoane fizice care: a) sunt cetăţeni ai RM; b) au calitatea de bărbat, adică sunt de sex

masculin (cu excepţia unor cazuri concrete, direct indicate în legislaţie, când subiecţi ai IM pot fi

şi femeile). Aceste condiţii erau respectate şi de legislaţia militară veche, cât şi de legislaţia

militară nouă, în vigoare. Cetăţenii RM de sex masculin care au împlinit 18 ani urmează să fie

încorporaţi în SM în termen sau pentru pregătire militară obligatorie.

Art. 15 al Legii nr. 968 din 17 martie 1992 Despre obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor

RM (abrogată prin Legea nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru

apărarea Patriei), stipula că cetăţenii RM de sex masculin care au împlinit 18 ani urmează să fie

încorporaţi în SM în termen sau pentru pregătire militară obligatorie. Astfel, era strict determinat

subiectul IM din rândurile M în termen: cetăţenii RM de sex masculin care au împlinit 18 ani.

Tot în acest mod se reglementează subiecţii IM din rândurile M în termen prin Legea nr. 1245

din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei.

Conform art. 4 al acestei Legi, SM este o formă specială a serviciului public ce rezidă în

îndeplinirea de către cetăţeni a datoriei constituţionale privind pregătirea pentru apărare şi

apărarea Patriei exclusiv în cadrul FA ale RM. SM este obligatoriu pentru toţi bărbaţii, cetăţeni

ai RM. Art. 15 al acestei Legi concretizează că doar cetăţenii RM îndeplinesc SM. Art. 28 al

acestei Legi subliniază că doar bărbaţii, cetăţeni ai RM, care au împlinit vârsta de 18 ani sau

ating această vârstă în perioada încorporării, sunt încorporaţi în SM în termen.

Astfel, conform legislaţiei militare în vigoare, ajungem la concluzia că subiectul IM din

rândurile M în termen sunt doar bărbaţii, cetăţeni ai RM, care au împlinit vârsta de 18 ani

sau ating această vârstă în perioada încorporării [13, p. 101].

Cetăţenia RM este o condiţie necesară şi pentru încadrarea în SM pe contract: conform art.

24 alin. 2 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea

Patriei, cetăţenii RM care solicită încadrarea în SM prin contract, trebuie să corespundă

cerinţelor medicale şi profesional-psihologice ale SM pentru o specialitate militară concretă,

precum şi nivelului de pregătire fizică, determinate de MA şi de alte autorităţi ale administraţiei

publice centrale în care este prevăzut SM. Tot în acest mod este reglementat subiectul raportului

juridic militar în cadrul SM pe contract în art. 28 alin. 1 al Legii nr. 162 din 22 iulie 2005 Cu

privire la statutul M, conform căruia, în SM prin contract pot fi încadraţi cetăţenii RM care sunt

apţi, conform stării de sănătate, pentru SM, au studii medii de cultură generală, gimnaziale,

liceale, medii de specialitate sau superioare. Deoarece legislaţia militară cu privire la SM pe

contract nu interzice încadrarea în SM pe contract a femeilor, considerăm că M pe contract, şi,

208

prin urmare, şi subiecţi ai IM din rândul M pe contract, pot fi atât băraţii, cât şi femeile, care au

cetăţenia RM. Tot din aceste considerente, susţinem că persoanele care efectuează SM cu termen

redus şi SM ca rezervişti, concentraţi sau mobilizaţi, cât şi studenţii ai instituţiilor militare de

învăţământ, şi, prin urmare, eventual, şi subiecţi ai IM din rândul lor, pot fi atât băraţii, cât şi

femeile, care au cetăţenia RM.

Totuşi, suntem de părerea că M - femei nu pot fi subiecţi ai infracţiunii, prevăzute de art.

374 CP (Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă), deoarece, conform art.

7 al Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM, M-femei nu execută

serviciul în garnizoană şi de gardă, cu excepţia participării la darea onorului militar, la

înhumarea M şi depunerea de flori la monumentele şi mormintele M căzuţi în luptele pentru

libertatea şi independenţa Patriei şi a participării la măsurile de garnizoană.

4.1.3.4. Vârsta subiectului infracţiunii militare

a) Consideraţii generale cu privire la vârsta subiectului IM. Unul din semnele principale

ale subiectului IM îl constituie vârsta persoanei care a săvârşit IM. O analiză formală a vârstei

subiectului IM poate fi făcută în baza prevederilor art. 21 alin. (1), (2) CP. Conform art. 21 alin.

(1) CP sunt pasibile de răspunderea penală pentru săvârşirea IM persoanele fizice, responsabile,

care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Chiar dacă unele infracţiuni

cu caracter general, conform prevederilor art. 21 alin. (2) CP pot fi săvârşite şi de către

persoanele cu vârsta de la 14 la 16 ani, aceste prevederi legale nu sunt valabile pentru subiecţii

IM.

Totuşi, analizând legislaţia militară în vigoare, ajungem la concluzia că chiar şi împlinind

vârsta de 16 ani, persoana nu poate fi subiect al IM, din mai multe considerente. După cum a fost

indicat mai sus, subiecţi ai IM sunt persoanele fizice, apte de SM, care îndeplinesc SM în

termen, cu termen redus sau în bază de contract, ori sunt chemate la concentrări sau mobilizate în

FA ale RM, precum şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, cât şi M care se află în

prizonierat. Analizând fiecare din categoriile de subiecţi ai IM în parte, ajungem la concluzia că

vârsta minimă de la care poate surveni răspunderea penală pentru subiecţii IM este de 17 ani şi

mai mare [13, p. 104].

b) M în termen - subiecţi ai IM. Conform art. 28 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu

privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, bărbaţii, cetăţeni ai RM, care au

împlinit vârsta de 18 ani sau ating această vârstă în perioada încorporării sunt încorporaţi în SM

în termen. Totuşi, prevederile art. 28 alin. 1 al Legii menţionate nu este concretă şi nu ne permite

să stabilim vârsta exactă de la care poate surveni răspunderea penală pentru M SM în termen,

209

însă este clar că persoana sub 18 ani poate fi încorporată în SM în termen, principalul moment

fiind condiţia ca ea să atingă această vârstă în perioada încorporării. Pentru aceasta vom face

trimitere la art. 28 alin. 2 al acestei Legi, conform căruia încorporarea în SM în termen se

efectuează de două ori pe an: în mai-iunie şi în noiembrie-decembrie, adică în perioadele 1 mai –

30 iunie şi 1 noiembrie – 31 decembrie. Pentru ilustrarea acestei situaţii vom analiza următorul

exemplu: “A” este născut la 31 decembrie 1987. În perioada de încorporare noiembrie –

decembrie 2005 dânsul ar putea fi încorporat în SM în termen chiar începând cu ziua de 1

noiembrie 2005, cu toate că la momentul încorporării dânsul a atins abia vârsta de 17 ani şi 10

luni. Reieşind din cele sus-indicate, putem concluziona că M în termen poate fi, în realitate,

subiect al IM doar la atingerea vârstei de 17 ani şi 10 luni, şi nu la atingerea vârstei de 16 ani,

cum este prevăzut în art. 21 alin. (1) CP.

În legătură cu vârsta tragerii la răspunderea penală a M în termen, în doctrina penală s-au

conturat mai multe puncte de vedere. Într-o opinie s-a susţinut că nu are importanţă juridică

pentru tragerea la răspunderea penală a M faptul încorporării ilegale a M, în acelaşi rând şi a M

în termen, în SM. Cu toate că persoanele au fost incorect încorporate sau mobilizate în SM (din

cauza inaptitudinii de SM sau vârstei etc.), ele sunt obligate să se supună în timpul aflării în SM

cerinţelor disciplinei militare şi să îndeplinească întocmai obligaţiunile militare. Ele pot să fie

eliberate din SM doar în ordinea stabilită de lege. Faptul încorporării sau mobilizării ilegale

poate să servească doar drept circumstanţă care va influenţa la individualizarea pedepsei şi nu

poate servi drept bază pentru liberarea persoanei de răspunderea penală pentru săvârşirea IM [26,

p. 164]. Într-o altă opinie s-a susţinut că săvârşirea unei fapte penale prevăzute de Cap. 33 CP FR

(Cap. XVIII al PS a CP RM /n. a./) de către o persoană care n-a împlinit vârsta de 18 ani (vârsta

de încorporare în SM în FR /n. a./), care a fost încorporată în SM ilegal, neavând vârsta necesară

încorporării în SM, de exemplu, în rezultatul unei greşeli sau falsificării intenţionate a

documentelor de încorporare, admise la recrutare, exclude răspunderea penală pentru

infracţiunile contra serviciului militar [33, p. 14].

Susţinem ultimul punct de vedere şi considerăm că în cazul încorporării unei persoane în

SM în termen în FA până la atingerea vârstei de încorporare, prevăzute de art. 28 al Legii

sus-indicate (17 ani şi 10 luni) şi săvârşirii de către dânsul a unei fapte prevăzute de Cap. XVIII a

PS a CP (IM) în timpul SM în termen, dânsul nu va putea fi recunoscut subiect al IM şi, prin

urmare, nu va putea fi recunoscut vinovat în săvârşirea IM, deoarece nu putea fi

încorporat în SM în termen [13, p. 105]. Aceasta se lămureşte prin faptul că încălcarea

flagrantă a legii în cazul adoptării actului administrativ (în cazul dat, de încorporare în SM), duce

la nulitatea lui. Nulitatea actului duce şi la nulitatea încorporării în SM. În continuarea acestui

210

gând, nulitatea încorporării indică la faptul că nu puteau apărea nici relaţii de drept militar şi, în

consecinţă, persoana, neputând fi subiect al relaţiilor de drept militar, nu poate fi nici subiect al

IM, adică subiect al relaţiilor de drept militar penal.

În contextul celor expuse, considerăm că nulitatea actului de încorporare se referă la tot

termenul în care persoana se află în SM în termen şi nu depinde de faptul dacă persoana a

îndeplinit vârsta încorporării în SM în termen sau nu la momentul săvârşirii faptei penale

(incluse în Cap. XVIII al PS a CP, IM), deoarece acest act îşi păstrează nulitatea sa până la

anularea lui şi adoptarea unui alt act legal. În acest caz, considerăm că vor fi date două

aprecieri juridice de către instanţa de judecată a acestor împrejurări, în dependenţă de conţinutul

faptei săvârşite: a) în cazul în care persoana este învinuită în săvârşirea unei IM, care nu are

asemănare cu nici una din infracţiunile cu caracter general (de exemplu, dezertarea, art. 371 CP),

instanţa de judecată va pronunţa o sentinţă de achitare pe motivul lipsei elementelor constitutive

ale componenţei de infracţiune (lipseşte subiectul (subiectul special) al infracţiunii, calitatea de

M (art. 390 CPP); b) în cazul în care persoana este învinuită în săvârşirea unei IM, care are

asemănare cu una sau mai multe dintre infracţiunile cu caracter general (de exemplu, încălcarea

regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M dacă între ei nu există raporturi de subordonare,

soldată cu vătămarea medie a integrităţii corporale, art. 369 alin. (2) lit. c) CP), instanţa de

judecată va pronunţa o sentinţă prin care va recalifica acţiunile inculpatului de pe art. 369 alin.

(2) lit. c) CP pe art. 152 CP, adică va considera că a avut loc o infracţiune contra sănătăţii

persoanei şi nu contra ordinii de ducere a SM.

Tot în acest sens s-a expus şi practica judiciară (în RM n-au fost aşa cazuri) [240]. Făcând o

comparaţie a prevederilor art. 28 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea

cetăţenilor pentru apărarea Patriei şi art. 15 al Legii nr. 968 din 17 martie 1992 Despre

obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor RM (abrogată în 2002), cu privire la vârsta încorporării

în SM în termen, considerăm că mai reuşită era redacţia art. 15 al Legii nr. 968 sus-indicată, din

următoarele considerente: conform Legii date, сetăţenii RM de sex masculin care au împlinit 18

ani urmează să fie încorporaţi în SM în termen sau pentru pregătire militară obligatorie. Cetăţenii

care, după starea sănătăţii, sunt apţi pentru SM în timp de pace şi în timp de război se

încorporează în SM în termen. Astfel, această lege prevedea expres că vârsta încorporării în SM

în termen este de 18 ani şi nu mai mică. Tot în acest sens s-au expus şi organizaţiile

internaţionale în domeniul drepturilor omului. Art. 38 al Convenţiei cu privire la Drepturile

Copilului, adoptată de ONU la 20 noiembrie 1989 le cere tuturor statelor-părţi la Convenţie “să

împiedice înrolarea în FA a persoanelor sub 18 ani, să-i înroleze, cu prioritate, pe cei mai în

vârstă” [241]. La cea de-a treia sesiune, în ianuarie 1993, Comitetul ONU pentru Drepturile

211

Copilului a convenit pregătirea unei redactări preliminare a unui Protocol Opţional la Convenţie,

prin care vârsta menţionată la art. 38 al Convenţiei să se ridice la 18 ani: „în acest cadru de lucru,

Comitetul încurajează statele-părţi să se gândească la adoptarea tuturor măsurilor posibile, în

scopul de a ridica vârsta menţionată în art. 38 la 18 ani”. Redactarea preliminară începe astfel:

„art. 1: Statele-părţi vor lua toate măsurile posibile pentru a garanta că persoanele care nu au

împlinit vârsta de 18 ani nu participă la ostilităţi; art. 2: Statele-părţi se vor abţine de a înrola în

FA orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani”.

Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului consideră că pentru a asigura deplina exercitare

a drepturilor copilului prevăzute de Convenţie, statele-părţi nu trebuie să înroleze în FA persoane

sub 18 ani. Comitetul consideră că aceeaşi prevedere trebuie să se aplice, ca principiu, şi înrolării

voluntare (adică SM pe contract /n. a./). Realitatea a arătat că situaţiile de urgenţă sunt adesea o

cale către instrumentalizarea copiilor, implicând mari riscuri pentru aceştia [242, p. 523].

Astfel, ajungem la concluzia că legiuitorul nostru, în loc să intensifice activităţile pentru

umanizarea legilor şi promovarea principiului apărării drepturilor omului, în acelaşi număr şi a

copiilor, prin art. 28 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor

pentru apărarea Patriei, limitează în parte drepturile copilului de a fi scutit de SM obligatoriu.

Spre deosebire de legislaţia militară a RM, legislaţia militară a altor ţări stabileşte vârsta

încorporării în SM în termen mai mare de 18 ani. Conform legislaţiei României, subiectul activ

nemijlocit al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare trebuie să aibă calitatea de M, iar

în cazul infracţiunilor săvârşite în legătură cu SM (art. 353–354 CP [243, p. 136]) are calitatea de

civil. Întrucât în legislaţia penală actuală nu este definită noţiunea de M, pentru lămurirea

acesteia este necesar să ţinem seama de prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 45/1994 privind

apărarea naţională a României şi ale Legii nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru

apărare [244].

Conform art. 52 alin. 2 al Constituţiei române, SM este obligatoriu pentru bărbaţi, cetăţenii

români care au împlinit vârsta de 20 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, iar în alin. 3

al aceluiaşi articol se prevede că pentru pregătirea în cadrul SM activ, cetăţenii pot fi încorporaţi

până la vârsta de 35 de ani. În legea de revizuire a Constituţiei României arătată de Camera

Deputaţilor în iunie 2003, la art. 52 alin. 2 se prevede că “condiţiile privind îndeplinirea

îndatoririlor militare se stabilesc prin legea organică”, iar la alin. 3 este prevăzut “cetăţenii pot fi

încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în

condiţiile legii organice”.

212

În FR vârsta de încorporare în SM este de 18 ani [245]: după regula generală, SM se începe,

şi, prin urmare, răspunderea penală survine nu mai devreme de 18 ani şi până la atingerea vârstei

de 27 ani [33, p. 14].

În Lituania vârsta de încorporare în SM este de 19 ani: după regula generală, SM se începe,

şi, prin urmare, răspunderea penală survine nu mai devreme de 19 ani şi până la atingerea vârstei

de 27 ani [246].

Legislaţia militară a Republicii Azerbaijan [247], stipulează că M ai SM în termen pot fi

cetăţenii Republicii Azerbaijan, bărbaţi, apţi pentru SM după starea sănătăţii şi care au împlinit

la momentul încorporării vârsta de 18 ani.

Reieşind din cele consemnate, considerăm că este necesar de modificat art. 28 al Legii nr.

1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, de cumulat

alin. 1 şi 2 ale acestui articol, formând un singur alineat, expus în următoarea redacţie:

“Bărbaţii, cetăţeni ai RM, care au împlinit vârsta de 18 ani, sunt încorporaţi în SM în

termen”.

c) Persoanele sare satisfac SM cu termen redus - subiecţi ai IM. Conform art. 34 al Legii

nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei,

absolvenţii instituţiilor civile de învăţământ superior universitar care nu şi-au îndeplinit

obligaţiunea militară până la finalizarea studiilor îndeplinesc SM cu termen redus în centrele de

instruire ale FA sau la concentrări speciale organizate de centrele militare dacă nu au atins vârsta

de 27 de ani. Astfel, cu privire la SM cu termen redus, careva probleme cu privire la termenul,

din momentul căruia aceste persoane pot răspunde penal pentru IM, nu apar, deoarece, în orice

caz, persoana care a absolvit o instituţie superioară de învăţământ, are vârsta mai mare de 18

ani. Cu atât mai mult, conform art. 34 alin. 2 al acestei legi, încorporarea în SM cu termen redus

se efectuează în conformitate cu prevederile Cap. V al acestei legi (cu privire la SM în termen,

/n. a./) aplicate în mod corespunzător.

d) M pe contract - subiecţi ai IM. Privitor la cazurile în care M pe contract pot fi subiecţi ai

IM se poate de menţionat următoarele. Conform art. 28 alin. 4 al Legii nr. 162 din 22 iulie 2005

Cu privire la statutul M, în SM prin contract pot fi încadraţi cetăţenii RM care sunt apţi, conform

stării de sănătate, pentru SM, au studii medii de cultură generală, gimnaziale, liceale, medii de

specialitate sau superioare, din rândul: cetăţenilor din rezerva FA; M în termen, după şase luni de

SM; M în termen redus, după îndeplinirea serviciului, fără eliberarea din SM; studenţilor

instituţiilor de învăţământ militare, care au împlinit vârsta de 18 ani; altor cetăţeni care au

împlinit vârsta de 18 ani.

213

Astfel, analizând prevederile legale, constatăm că în SM prin contract pot fi încadrate doar

persoanele care au atins vârsta de 18 ani, şi, prin urmare, persoanele, care exercită SM prin

contract, pot fi subiecţi ai IM doar în cazul în care ele au fost încadrate în acest serviciu

având deja vârsta de 18 ani [13, p. 108]. Considerăm că în cazul în care aceste persoane n-au

atins la momentul încadrării în SM pe contract vârsta de 18 ani, ele, în cazul săvârşirii unor fapte

considerate de legea penală ca IM, nu pot fi subiecţi ai acestor infracţiuni, deoarece încălcarea

flagrantă a legii în cazul adoptării actului administrativ (în cazul dat, de încorporare în SM),

duce la nulitatea lui, adică la nulitatea ordinului de încorporare în SM, iar nulitatea actului duce

şi la nulitatea încorporării în SM. În continuarea acestui gând, nulitatea încorporării indică la

faptul că nu puteau apărea nici relaţii de drept militar şi, în consecinţă, persoana, neputând fi

subiect al relaţiilor de drept militar, nu poate fi nici subiect al IM.

Conform art. 34 alin. 5 al Legii sus-indicate, la încadrarea în SM a persoanelor din efectivul

de soldaţi cu studii gimnaziale, contractul se va încheia pe un termen de 3 ani, cu condiţia

absolvirii obligatorii în această perioadă a şcolii medii de cultură generală. În caz contrar,

contractul nu se mai prelungeşte. Astfel, aceste împrejurări indică la unele condiţii suplimentare,

în prezenţa cărora M pe contract, din efectivul de soldaţi cu studii gimnaziale, după exercitarea

termenului de 3 ani de serviciu, nu mai poate încheia un nou contract de SM şi, prin urmare,

dacă organele conducerii militare vor încheia cu dânsul un astfel de contract şi, în perioada

aceasta, el va săvârşi vreo IM, el nu va fi considerat subiect al IM, deoarece se va afla ilegal în

SM (argumentarea este aceeaşi ca şi în cazul nulităţii actului de încorporare în SM în termen).

e) Subiectul IM: cetăţenii care îşi fac studiile în cadrul instituţiilor de învăţământ

militare. Privitor la cazurile în care cetăţenii îşi fac studiile în cadrul instituţiilor de învăţământ

militare, situaţia este cu mult mai complicată. Sunt multe probleme, obstacole şi greutăţi pentru a

stabili vârsta de la care aceste persoane pot fi în calitate de subiecţi ai IM şi se poate de

menţionat următoarele: conform art. 29 alin. 1 al Legii nr. 162, cetăţenii care nu au îndeplinit

SM pot candida pentru înmatriculare în instituţiile de învăţământ militare din anul când vor

împlini 17 ani până în anul când vor împlini 23 de ani.

La acest compartiment se poate de dedus mai multe concluzii. Pot fi înmatriculaţi în

instituţiile superioare de învăţământ militar persoanele care au atins vârsta de 17 ani în anul de

învăţământ sau vor împlini vârsta de 17 ani în anul de învăţământ. Această sintagmă poate fi

ilustrată în exemplul următor: anul de învăţământ durează de la 1 septembrie a…. până în luna

decembrie a… Astfel, de exemplu, poate fi înmatriculată în instituţiile superioare de învăţământ

militare pentru 2008 persoana X, care va împlini vârsta de 17 ani până la 31 decembrie 2008.

Ţinând cont de faptul că înmatricularea în instituţiile superioare de învăţământ militare are loc la

214

1 septembrie a fiecărui an, persoana X va avea la momentul înmatriculării 16 ani şi 8 luni.

Aceste prevederi vin în contradicţie atât cu legislaţia militară în vigoare (art. 28 al acestei Legi,

care prevede că M pe contract poate deveni doar persoana care a atins vârsta de 18 ani, cât şi cu

prevederile art. 28 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru

apărarea Patriei, conform căreia poate fi încorporată în SM în termen doar persoana care a atins

vârsta de 17 ani şi 10 luni). Art. 29 alin. 2 al acestei Legi prevede că cetăţenii care îndeplinesc

sau au îndeplinit SM au dreptul să fie înmatriculaţi în instituţiile de învăţământ militare până la

împlinirea vârstei de 25 de ani inclusiv. Art. 29 alin. 3 prevede că cetăţenii admişi în instituţiile

de învăţământ militare se numesc în funcţiile militare de studenţi, audienţi sau în alte funcţii

militare, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi au statut de M prin contract.

Considerăm că în cazul art. 29 alin. 3 al acestei Legi apare o contradicţie între aceste

prevederi şi art. 29 alin. 1 al aceleiaşi Legi, conform căreia pot fi înmatriculaţi în instituţiile de

învăţământ militare persoanele care au atins vârsta de 16 ani şi 8 luni (adică, are o vârstă şi mai

mică, decât vârsta încadrării în SM în termen) şi nicidecum această persoană nu poate fi

considerată M pe contract (să aibă statutul de M pe contract), deoarece conform art. 28 al acestei

Legi poate fi M pe contract doar persoana care a atins vârsta de 18 ani. M prin contract care au

fost înmatriculaţi în instituţia de învăţământ militară încheie un nou contract de îndeplinire a SM

pentru perioada efectuării studiilor în instituţia de învăţământ militară şi pentru 5 ani de SM

după absolvirea instituţiei.

Art. 29 alin. 6 al acestei Legi indică că studenţii exmatriculaţi din instituţia de învăţământ

militară pentru restanţe academice, încălcare a disciplinei sau refuz de a continua studiile sunt

încorporaţi în SM în termen, în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare, în modul stabilit de

conducătorul structurii militare. Prevederile art. 29 alin. 5 stipulează că studenţii care, la

înmatricularea în instituţia de învăţământ militară, nu au împlinit vârsta de 18 ani încheie

contractul de îndeplinire a SM la atingerea acestei vârste. Până la încheierea contractului,

studenţii au statut de M în termen.

Astfel, reieşind din prevederile art. 29 al Legii sus-indicate, considerăm că cetăţenii care îşi

fac studiile în cadrul instituţiilor de învăţământ militare pot fi subiecţi ai IM la atingerea

vârstei de 16 ani şi 8 luni. Totuşi, cum am arătat şi în cazul M în termen, aceste prevederi

legale vin în contradicţie cu documentele internaţionale şi cu principiul umanismului garantat în

art. 18 al CRM [1], cât şi cu documentele internaţionale (Convenţia ONU cu privire la drepturile

copilului etc.). Considerăm că ar fi mai reuşită introducerea unei modificării în alineatele

respective ale art. 29 al acestei Legi, care ar stipula că, cetăţenii care îşi fac studiile în cadrul

instituţiilor de învăţământ militare au statut de M pe contract la atingerea vârstei de 18

215

ani. Astfel, cetăţenii care îşi fac studiile în cadrul instituţiilor de învăţământ militare şi au

statut de M pe contract vor fi subiecţi ai IM la atingerea vârstei de 18 ani.

Ţinând cont de toate cele constatate, susţinem că în toate cauzele penale cu privire la M, care

n-au împlinit vârsta de 18 ani, adică faţă de minorii militari, ţinând cont de specificul SM, ar fi

neceasar de controlat dacă dânsul a acţionat cu descernământ sau nu. Pentru aceasta, în

asemenea împrejurări, ar fi necesar de numit expertize medico-legale psihiatrice şi psihologice.

Tot la acest subiect, considerăm că şi în alte împrejurări, la comiterea infracţiunilor de drept

comun de către minorii în vârstă de la 14 la 16 ani, în toate cazurile, organele de urmărire penală

sau instanţele de judecată ar trebui să numească expertizele respective pentru a constata dacă

dânşii au comis infracţiunea cu descernământ sau nu. Astfel, susţinem că pentru persoanele în

vârsta de la 14 la 16 ani, care au comis fapte prevăzute de legislaţia penală, trebuie să se

prezume că dânşii au comis fapta fără de discernământ, până când, prin intermediul expertizării

obligatorii a lor, nu este demonstrat contrariul [248, p. 11-12]. Din aceste considerente, nu ne

raliem la opinia, conform căreia, dacă prin lege a fost stabilită pentru minori o vârstă unică de

tragere la răspunderea penală, la împlinirea acestei vârste făptuitorul este prezumat că a acţionat

cu discernământ [249, p. 53].

Merită atenţie tratamentul acestei probleme în doctrina, practica şi legislaţia FR: conform art.

35 pct. 2 al Legii FR “Despre obligaţiunea militară şi SM”, cetăţenii care nu au exercitat SM în

termen, dar sunt înmatriculaţi în instituţiile militare de învăţământ militar, capătă statutul de M,

care trec SM în termen şi încheie contractul de exercitare a lui la atingerea de către ei a vârstei

de 18 ani, dar nu mai devreme de terminarea de către ei a primului an de studii în instituţiile

militare de învăţământ indicate. Această prevedere legală şi-a găsit oglindire în Regulamentul cu

privire la ordinea de satisfacere a SM [250]. În art. 8 pct. 2 al acestui Regulament se

concretizează această întrebare şi se accentuează atenţia la aceea, că cursanţii încheie primul

contract la atingerea de către dânşii a vârstei de 18 ani, însă nu mai devreme de terminarea de

către ei a primului an de studiu, dar nu mai târziu de terminarea celui de-al II-lea an de studii. În

acest caz, persoanele indicate, care au refuzat să încheie contractul în corespundere cu legislaţia

respectivă şi acest Regulament, sunt exmatriculaţi din aceste instituţii de învăţământ militar

[251, p. 21; 205].

Practica judiciară a Judecătoriei militare a Districtului Militar Leningrad şi a Judecătoriei

militare a Garnizoanei Sankt-Petersburg pentru perioada 1996-1998 (în RM nu este practică

judiciară în materia dată), a arătat că sentinţele acestor judecătorii cu privire la condamnarea

cursanţilor instituţiilor militare de învăţământ au fost legale. În această perioadă n-a fost nici un

caz de atragere la răspunderea penală pentru săvârşirea IM a cursanţilor instituţiilor militare de

216

învăţământ, care n-ar fi atins vârsta de 18 ani la momentul săvârşirii infracţiunii. Ca regulă,

cursanţii I-lui şi celui de-al II-lea an de învăţătură săvârşeau infracţiuni de tip comun în

participaţie cu persoanele civile [252, p. 576].

4.1.3.5. Persoanele care se află în prizonierat - subiecţi ai unor infracţiuni militare

La răspunderea penală pentru unele IM pot fi trase şi persoanele care se află în prizonierat,

astfel, subiecţi ai unor IM pot fi şi prizonierii.

Noţiunea de prizonier şi categoriile de persoane care se consideră prizonieri sunt detaliat

desfăşurate în art. 4 al Convenţiei de la Geneva, din 12 august 1949 [253].

Astfel, Convenţia (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război, indică că prizonierii

de război vor fi supuşi legilor, regulamentelor şi ordinelor generale în vigoare la FA ale Puterii

deţinătoare, care este autorizată să ia măsuri judiciare sau disciplinare privind orice prizonier de

război care a comis o infracţiune la aceste legi, regulamente sau ordine generale [93, p. 88]. Însă,

conform art. 91-93 ale aceleiaşi Convenţii, prizonierii de război nu pot fi traşi la răspundere

penală pentru evadarea din prizonierat, chiar dacă aceasta a fost repetată, pentru tentativă de

evadare sau pentru cooperare la un act de evadare. În cazul nereuşitei evadări, prizonierii pot fi

pasibili doar de pedepse disciplinare. De asemenea, infracţiunile comise de prizonierii de război,

cu singurul scop de a-şi înlesni evadarea şi care n-au comportat nici o violenţă contra

persoanelor, fie că este vorba de infracţiuni contra proprietăţii publice, de furt fără scop de

îmbogăţire, de întocmire şi folosirea de acte false, de port de haine civile, nu pot fi pasibile decât

de pedepse disciplinare (de exemplu, pentru a-şi uşura evadarea, prizonierul răpeşte un mijloc de

transport, cu care se deplasează, fără scopul de a-l însuşi, falsifică un document pentru a-şi tăinui

personalitatea etc.) [5, p. 207]. Prevederi asemănătoare se conţineau şi în alte documente

internaţionale. Unul dintre aceste documente a fost Convenţia de la Geneva din 27 iulie 1929

despre îmbunătăţirea soartei prizonierilor, răniţilor şi bolnavilor armatelor active, care a fost

ratificată şi de URSS în 1930 [254]. Conform art. 1 al Regulamentului despre prizonieri din 1941

[255], se considerau prizonieri: a) persoanele ce aparţin FA ale statelor care se află în stare de

război cu URSS, luaţi în prizonierat în timpul acţiunilor militare, cât şi cetăţenii acestor state,

internate pe teritoriul URSS; b) persoanele din componenţa detaşamentelor armate, care nu

aparţin de FA ale duşmanului, dacă ele poartă deschis arme; c) persoanele civile, care însoţesc,

cu permisiune respectivă Armata şi Flota duşmanului, cum ar fi: corespondenţii, personalul ce

asigură armata şi alte persoane luate în prizonierat în timpul acţiunilor militare.

Un alt document, care dezvolta ideea că prizonierii de asemenea pot fi subiecţi ai IM, este

“Instrucţia despre ordinea de întreţinere a prizonierilor în lagărele Comisariatului Popular al

217

Afacerilor Interne” din 13 august 1941 [256], care, în art. 62, indica că neexecutarea de către

prizonieri a ordinelor persoanelor, cărora ei sunt supuşi, opunerea de rezistenţă acestor persoane

sau insultarea lor prin acţiuni, în timpul executării de către ei a obligaţiunilor lor de serviciu se

asimilează cu IM respectivă. Statutul juridic al prizonierilor sovietici în lagărele pentru prizonieri

naziste erau deosebite de cel al prizonierilor din alte ţări, cu toate că şi ei erau consideraţi ca

având statut de M, şi aceasta reiese din Dispoziţiunea cu privire la comportarea cu prizonierii

sovietici din toate lagărele de prizonieri [257]. Conform acestor documente, soldatul sovietic,

aflat în prizonierat, nu poate pretinde la o atitudine faţă de el, conformă cu prevederile

Convenţiei de la Geneva. În cazurile de evadare a lor, trebuie să fie împuşcaţi, fără a fi

preîntâmpinaţi.

În secţiunea 3 lit. a) se indică că prizonierii au statut de M. La M se atribuie şi acei soldaţi

care au fost luaţi în plen fiind îmbrăcaţi şi în haine civile. Legislaţia Militară a RM indică la

faptul că prizonierii se consideră M în exerciţiul funcţiei şi, prin urmare, pot fi subiecţi ai IM.

Conform art. 17 alin. 1 lit. m) al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire la pregătirea

cetăţenilor pentru apărarea Patriei, prin îndeplinirea de către M a obligaţiilor SM se are în

vedere: m) aflarea în prizonierat (cu excepţia cazurilor de predare benevolă), în situaţia de ostatic

sau de persoană internată. Conform art. 32 alin. 4 lit. e) al Legii nr. 162 din 22 iulie 2005 cu

privire la statutul M, trecerea la dispoziţie a M prin contract poate fi efectuată în următoarele

cazuri şi pe următoarele termene: e) aflarea în prizonierat (cu excepţia cazurilor de predare

benevolă), în situaţia de ostatic sau de persoană internată - până la eliberarea lui. Art. 7 al

Regulamentului Serviciului interior al FA ale RM, de asemenea, stipulează că prin îndeplinirea

de către M a îndatoririlor de serviciu se înţelege aflarea în prizonierat (cu excepţia cazurilor de

predare benevolă), în situaţie de ostatic, de persoană internată. Reieşind din prevederile legale

sus-indicate, ajungem la concluzia că prizonierii aflaţi în prizonierat pot fi subiecţi ai IM şi

aceste IM ei pot să le comită aflându-se în prizonierat.

4.1.3.6. Cazurile de exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de răspunderea

penală pentru infracţiuni militare

a) Consideraţii generale. În doctrina penală şi practica judiciară ex-sovietică s-au expus

păreri, conform cărora persoanele încorporate ilegal (cu încălcarea prevederilor legale) în SM

sunt pasibili de răspunderea penală pentru IM [26, p. 164]. În concordanţă cu aceste opinii era şi

practica judiciară a tribunalelor militare a fostei URSS [143, p. 17-18]. Nu împărtăşim acest

punct de vedere şi considerăm că în toate cazurile, când persoanele au fost ilegal încorporate în

SM, ele nu pot fi subiecte ale IM. Acest fapt se explică prin ideea că încălcarea flagrantă a

218

legii în cazul adoptării actului administrativ (în cazul dat, de încorporare în SM), duce la

nulitatea lui. Nulitatea actului duce şi la nulitatea încorporării în SM. În continuarea

acestui gând, nulitatea încorporării indică la faptul că nu puteau apărea nici relaţii de

drept militar şi, în consecinţă, persoana, neputând fi subiect al relaţiilor de drept militar,

nu poate fi nici subiect al IM [258, p. 66].

Astfel, considerăm că nu va avea calitatea de subiect al IM persoana, care a fost recrutată în

SM în termen contrar prevederilor legale de scutire a acestei persoane de încorporare în SM, şi

aceste împrejurări existau la momentul încorporării în SM. Aceste împrejurări sunt diferite în

dependenţă de categoria de subiecţi ai IM: M în termen, M cu termen redus, M pe contract,

cât şi persoanele care sunt chemate la concentrări ca rezervişti sau mobilizaţi.

b) Cazurile în care M în termen şi M cu termen redus nu pot fi consideraţi ca subiecţi

ai IM. Conform pct. ”a” art. 14 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea

cetăţenilor pentru apărarea Patriei, sunt excluşi din evidenţa militară cetăţenii care sunt

recunoscuţi de către comisiile medico-militare inapţi, conform stării de sănătate, pentru SM pe

timp de pace şi de război. Temeiurile pentru scutirea de încorporare în SM în termen sunt

prevăzute de art. 32 al aceleiaşi legi, conform căruia este scutit de SM în termen cetăţeanul care:

a) a fost recunoscut, conform stării de sănătate, inapt pentru SM pe timp de pace; b) a absolvit

cursul deplin de instruire la catedra militară; c) este eliberat de la îndeplinirea SM din motive de

conştiinţă; d) şi-a pierdut tatăl (mama), fratele (sora) care au decedat în timpul îndeplinirii SM.

În acest caz, recrutul poate să nu se folosească de acest drept; e) are antecedente penale nestinse

sau nu a fost reabilitat, în modul stabilit de lege.

Pentru ca persoanele să fie recunoscute, conform stării de sănătate, inapte pentru SM pe

timp de pace, persoanele sunt supuse unui examen medical. În cazul luării în evidenţa militară,

al încorporării în SM în termen sau cu termen redus ori în serviciul civil, al încadrării în SM prin

contract, al chemării recruţilor şi rezerviştilor la centrele militare pentru clarificarea situaţiei

medico-militare, cetăţenii sunt supuşi examenului medical din contul bugetului local, conform

cerinţelor Regulamentului cu privire la expertiza medico-militară în FA ale RM, aprobat de

Guvern. Conform art. 23 lit. b al Legii indicate anterior, eliberarea M din SM înainte de termen

se efectuează în legătură cu starea sănătăţii, în temeiul deciziei comisiei medico-militare privind

inaptitudinea M pentru SM. Lista bolilor şi defectelor fizice ce indică la inaptitudinea de SM a

persoanelor este desfăşurată în Baremul medical al Regulamentului cu privire la expertiza

medico-militară în FA ale RM, pus în aplicare prin HG RM nr. 897 din 23 iulie 2003 [259, p.

24].

219

Conform art. 33 al Legii indicate, vârsta-limită, până la care cetăţenii pot fi încorporaţi în

SM în termen este de 27 de ani. Cetăţenii care nu au fost încorporaţi în SM în termen până la

atingerea vârstei de 27 de ani sunt trecuţi în rezerva FA [3, p. 15]. Astfel, art. 32 lit. a şi art. 23

lit. b ale Legii, prevăd unul şi acelaşi temei de recunoaştere a persoanei inapte de SM:

inaptitudinea de SM în legătură cu starea sănătăţii şi, prin urmare, în ambele cazuri, dacă

persoana, fiind inaptă de SM în legătură cu starea sănătăţii, a săvârşit o faptă prevăzută de Cap.

XVIII al PS a CP (IM), dânsul nu va putea fi recunoscut ca subiect al acestei IM.

Tot în aşa sens a decis şi instanţa de judecată: organul de urmărire penală l-a pus sub

învinuire pe A. B. pe art. 371 alin. (1) CP, pe motivul că dânsul, fiind M în termen în UM,

Brigada de Aviaţie Mărculeşti, la 9 octombrie 2004 a dezertat din această UM şi a lipsit

samavolnic până la 25 martie 2005.

Instanţa de judecată a constatat, conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, că

A. B., la momentul încorporării era inapt de SM pentru timp de pace şi de aceea dânsul nu putea

fi încorporat în SM în termen şi, prin urmare, nu putea fi subiect al relaţiilor juridice militare şi,

respectiv, nu putea să fie nici subiect al IM, în cazul dat, al infracţiunii de dezertare. Prin

Sentinţa Judecătoriei Militare din 30 iunie 2005, A. B. a fost achitat pe motivul lipsei

elementelor constitutive ale infracţiunii (lipseşte subiectul infracţiunii) şi această sentinţă a fost

menţinută şi de CPCA Chişinău [260].

Tot în aşa mod au procedat instanţele judecătoreşti şi în alte cazuri: organul de urmărire

penală l-a pus sub învinuire pe B. A. pe art. 248 CP (în redacţia Legii din 24 martie 1961) pe

motivul că dânsul, fiind M în termen în UM, Batalionul nr. 3 al FMP, la 28 aprilie 1994 a

dezertat din această UM şi a lipsit samavolnic până la 3 noiembrie 1994. Instanţa de judecată a

constatat, conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, că B. A., la momentul

încorporării era inapt de SM pentru timp de pace şi de aceea dânsul nu putea fi încorporat în SM

în termen şi, prin urmare, nu putea fi subiect al relaţiilor juridice militare şi, respectiv, nu putea

să fie nici subiect al IM, în cazul dat, al infracţiunii de dezertare. B. A. a fost achitat pe motivul

lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii (lipseşte subiectul infracţiunii) [261].

Tot în aşa sens s-a expus şi Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a RM încă în 1994.

Problema privind aprecierea calităţii de subiect special al IM, prevăzut în dispoziţiile art. 238 CP

(în redacţia Legii din 24 martie 1961, Noţiunea de IM /n. a./), a fost discutată la Colegiul penal.

S-a ajuns la următoarea concluzie: conform art. 3 al Legii “Despre obligaţiunea militară şi SM al

cetăţenilor RM” (abrogată în 2002, /n. a./), cetăţenii RM, în raport cu obligaţiunea şi SM se

împart în: supuşi SM; nesupuşi SM.

220

Din prevederile art. 15 şi 25 ale Legii indicate reiese că cetăţenii nesupuşi SM nu pot fi

încorporaţi în SM în termen sau pentru pregătirea militară obligatorie (în prezent, SM cu termen

redus). Dacă după încorporare, în timpul SM, aceste persoane au fost recunoscute, de către

instanţele competente (Comisiile medico-militare sau Comisia Medico-militară Centrală), ca

inapţi pentru SM, ele se eliberează înainte de termen din SM. Prin urmare, dacă la urmărirea

penală sau în şedinţa de judecată, persoanele, care sunt acuzate în săvârşirea IM, prin Raportul

Comisiei medico-militare au fost recunoscute inapte de SM, iar ultima împrejurare exista la

momentul încorporării în rândurile FA ale RM, aceste persoane nu pot fi subiecţi ai IM [262].

Din cele menţionate supra se reliefează trei concluzii: a) În cazul când persoana a fost greşit

încorporată în SM în termen, fiind inaptă de SM combatant deja la momentul încorporării, ea nu

poate fi recunoscută ca subiect al IM în orice perioadă a SM; b) În cazul când persoana a fost

corect încorporată în SM în termen, fiind aptă de SM combatant la momentul încorporării, însă

devenind inaptă de SM combatant, conform stării sănătăţii, pe parcursul exercitării SM, ea nu va

putea fi recunoscută ca subiect al IM pentru faptele comise după survenirea inaptitudinii de SM,

conform stării sănătăţii ei. Această concluzie se deduce din prevederile pct. 2 lit. b a Legii cu

privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, conform căruia, eliberarea M din SM

se efectuează în legătură cu starea sănătăţii, în temeiul deciziei comisiei medico-militare privind

inaptitudinea M pentru SM; c) În cazul când persoana a fost corect încorporată în SM în termen,

fiind aptă de SM combatant la momentul încorporării, însă devenind inaptă de SM combatant,

conform stării sănătăţii, pe parcursul exercitării SM, ea va putea fi recunoscută ca subiect al IM

pentru faptele comise în timpul exercitării SM, dar până la survenirea inaptitudinii de SM,

conform stării sănătăţii ei. În acest caz, faptul inaptitudinii persoanei de SM combatant va fi luat

în consideraţie la individualizarea pedepsei [258, p. 66].

Temeiurile pentru scutirea de încorporare în SM în termen în cazurile prevăzute de lit. b a

Legii sus-indicate, pe motivul că persoana a absolvit cursul deplin de instruire la catedra militară,

a depus Jurământul militar, susţinând şi examenele finale la catedra militară, iar prin ordinul

Şefului Centrului militar i s-a acordat grad militar şi i s-a eliberat livret militar. Considerăm că

încorporarea unor asemenea persoane în SM în termen este ilegală şi asemenea persoane, în

cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP (IM), nu vor putea fi recunoscute

ca subiecţi ai IM. Ridică probleme situaţia în care în SM în termen a fost încorporată o persoană

care a absolvit cursul deplin de instruire la catedra militară, a depus Jurământul militar, susţinând

şi examenele finale la catedra militară, însă, din diferite motive, n-a fost emis ordinul Şefului

Centrului militar şi nu i s-a acordat grad militar şi nu i s-a eliberat livret militar, şi ea, pe

parcursul SM în termen a comis fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP (IM). Considerăm că

221

şi în astfel de împrejurări încorporarea unei asemenea persoane în SM în termen este ilegală,

deoarece Legea cere ca persoana să absolvească cursul deplin de instruire la catedra militară şi

nu pune condiţia scutirii de la încorporare cu emiterea ordinului Şefului Centrului militar sau

eliberarea livretului militar. Tot din considerentele indicate, această persoană nu va putea fi

recunoscută ca subiect al IM.

Concluziile consemnate reies şi din prevederile art. 18 lit. a al Regulamentului cu privire la

activitatea catedrelor militare în cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat [263],

conform cărora, studenţii, care au absolvit cursul deplin de instruire militară la catedra militară,

susţin examenele respective şi depun Jurământul militar în una din UM ale AN. Listele

persoanelor care au depus Jurământul militar, semnate de comandantul UM şi tabelele nominale

cu rezultatele obţinute la examenele respective, se prezintă în decurs de o lună în organele

administrativ-militare respective pentru trecerea studenţilor din categoria de recrut în categoria

de rezervist şi pregătirea documentelor pentru conferirea gradelor militare de “sergent” sau

“soldat” în rezervă. Astfel, persoana, absolvind cursul deplin de instruire militară la catedra

militară, nu mai este recrut, ci rezervist şi, prin urmare, nu mai poate fi recrutat în SM în termen

şi orice act administrativ, emis în contradicţie cu aceste prevederi, este ilegal. Deci, şi

încorporarea unor asemenea persoane în SM în termen este ilegală.

Totuşi, considerăm că alta va fi soluţia, în cazurile, când persoana a trecut cursurile de

instruire la catedra militară, însă n-a susţinut examenele finale. În asemenea împrejurări, dacă

nu vor fi susţinute repetat aceste examene, el va putea fi încorporat în SM în termen şi această

încorporare va fi considerată legală, iar în cazul comiterii unei IM, dânsul va fi recunoscut ca

subiect al IM, cu excepţia cazurilor dacă această persoană va continua studiile într-o instituţie

superioară de învăţământ sau va absolvi o asemenea instituţie. Aceste concluzii se confirmă şi

prin prevederile legale ale pct. 18 lit. a al Regulamentului sus-indicat: persoanele care nu au

susţinut examenele vor fi admişi la examenul repetat cel puţin peste o lună după terminarea

cursului sau cu următoarele promoţii o singură dată. Dacă nu au susţinut examenele nici a doua

oară, persoanele sunt exmatriculate de la catedra militară.

Temeiurile pentru scutirea de încorporare în SM în termen în cazurile prevăzute de lit. c a

Legii sus-indicate, pe motivul că persoana poate fi eliberată de la îndeplinirea SM din motive de

conştiinţă, de asemenea ridică mai multe întrebări cu privire la recunoaşterea unei persoane ca

subiect al IM în cazul când ea a fost încorporată în SM şi a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală. Considerăm că persoanele, care refuză satisfacerea SM pe motiv de conştiinţă, nu pot fi

încadrate în SM în termen sau cel cu termen redus. În cazul în care dânşii vor fi încorporaţi,

totuşi, în SM şi pe parcursul satisfacerii SM ei vor săvârşi fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a

222

CP (IM), dânşii nu vor putea fi recunoscuţi ca subiecţi ai IM, deoarece actul administrativ de

încorporare a unor asemenea persoane va fi ilegal şi, prin urmare, aceasta va duce la nulitatea lui

şi el nu va putea fi subiect al raporturilor juridice militare şi, în consecinţă, nici subiect al

raporturilor juridice penal-militare, adică nici subiect al IM.

Categoriile de persoane, care nu pot fi încorporate în SM pe motive de conştiinţă, sunt

reglementate de către legislaţia cu privire la serviciul de alternativă, deoarece aceste persoane,

fiind scutite de la încorporarea în SM, vor fi încorporate în serviciul de alternativă. Serviciul de

alternativă în RM este reglementat de CRM, Legea nr. 633 din 9 iulie 1991 cu privire la serviciul

de alternativă [264], Regulamentul organizării şi satisfacerii serviciului de alternativă, alte acte

normative. Dacă art. 32 lit. c al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei

nu enumără categoriile de persoane care pot fi scutite de la SM din motive de conştiinţă,

prevederile legislaţiei anterioare dezvăluiau mai larg aceste categorii de persoane: Conform art.

15 al Legii despre obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor RM (abrogată în 2002 /n. a./),

cetăţenii care, după starea sănătăţii, sunt apţi pentru SM în timp de pace şi în timp de război, dar

care refuză să satisfacă SM din convingeri religioase şi pacifiste, sunt obligaţi să facă serviciul

de alternativă. Astfel, putem concluziona că subiecţi ai IM nu pot fi persoanele care, din motive

de conştiinţă, refuză să îndeplinească SM: a) din convingeri religioase; b) din convingeri

pacifiste [258, p. 70].

Legea RM cu privire la serviciul de alternativă stabileşte, în conformitate cu CRM şi cu

normele de drept internaţional, modul de înlocuire a SM cu serviciul de alternativă şi modul de

satisfacere a serviciului de alternativă în scopul asigurării cadrului pentru manifestarea datoriei

civice faţă de societate compatibil cu dreptul cetăţenilor la libertatea gândirii, conştiinţei, religiei

şi convingerilor. Serviciul de alternativă este serviciul de stat, cu caracter civil şi social util,

satisfăcut de cetăţenii care au refuzat satisfacerea SM în termen (pregătirea militară obligatorie)

din convingeri religioase sau pacifiste. Serviciul de alternativă nu are caracter de pedeapsă. El

este organizat, efectuat şi controlat de autorităţile publice. Pentru încorporarea în serviciul de

alternativă membrii organizaţiilor religioase, comunităţilor şi bisericilor sunt obligaţi să prezinte

un certificat de la Centrul Religios în care să fie confirmată apartenenţa lor la organizaţia

respectivă.

Totuşi, legislaţia RM nu acordă oricăror persoane religioase dreptul de a refuza satisfacerea

SM pe motive de conştiinţă. Conform Dispoziţiei Guvernului nr. 3 din 3 ianuarie 1998 cu privire

la Criteriile de încorporare a cetăţenilor cu convingeri pacifiste şi religioase în serviciul de

alternativă, din cele 19 confesiuni înregistrate pe teritoriul RM, membrii a 10 dintre ele nu

acceptă SM din motive religioase, fiind acceptaţi în serviciul de alternativă. Aceste confesiuni

223

sunt: 1) Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea; 2) Creştinii de Ziua a Şaptea; 3) Biserica

Adventiştilor de Ziua a Şaptea - Mişcarea de reformaţiune; 4) Creştini ai Credinţei Evanghelice

(Penticostali); 5) Religia Iudaică (Cultul Mozaic); 6) Societatea Conştiinţei Crişna; 7) Religia

Bahai; 8) Martorii lui Iehova; 9) Studenţii Bibliei; 10) Creştinii Evanghelişti Baptişti.

Membrii confesiunii Martorii lui Iehova trebuie să fie încorporaţi în baza certificatului care

confirmă apartenenţa lor la confesiunea religioasa dată, fără a depune cerere, deoarece credinţa le

interzice să scrie orice fel de cerere în organele statale.

Tot în acest sens s-a expus şi instanţa de judecată: S. N., care efectua SM în termen în

Brigada de infanterie motorizată nr. 1 din or.Bălţi, de către Procuratura Militară or. Bălţi a fost

trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 248 alin. (1) CP în redacţia Legii

din 24 martie 1961 (art. 371 CP în vigoare), pentru comiterea infracţiunii de dezertare. Conform

sentinţei Judecătoriei Militare din 20 martie 2000, care a fost menţinută prin Decizia CPCA din 7

iunie 2000 şi Decizia CPCSJ din 12 septembrie 2000, S. N. a fost achitat, pe motivul lipsei

elementelor constitutive ale componenţei de infracţiune prevăzute de art. 248 alin. (1) CP (în

redacţia Legii din 24 martie 1961) şi, anume, lipsei unui element al componenţei de infracţiune -

a subiectului special al infracţiunii. Instanţele de judecată au reţinut că S. N. într-adevăr este

membru al Uniunii bisericilor creştine evangheliste baptiste din RM din iunie 1996 şi în baza

legislaţiei RM nu putea fi încorporat în FA.

Conform art. 15 alin. 4 al Legii despre obligaţiunea militară şi SM în RM cetăţenii, care după

starea sănătăţii sunt apţi de SM, dar refuză să satisfacă acest serviciu din convingeri religioase

sau pacifiste, sunt obligaţi să satisfacă serviciul de alternativă. Acest lucru trebuia să fie

îndeplinit la trecerea lui S. N. la evidenţa militară de către comisia obligată să facă aceasta în

conformitate cu art. 7, 8 ale Legii sus-menţionate. Conform art. 3 al Legii cu privire la serviciul

de alternativă din 9 iulie 1991 şi modificările din 22 iulie 1999, cetăţenii RM au dreptul de a

refuza satisfacerea SM în termen din convingeri religioase. Conform p. 10 al Criteriilor de

încorporare a cetăţenilor cu convingeri pacifiste sau religioase, aprobat de Preşedintele comisiei

republicane pentru serviciul de alternativă din 2 mai 1996, confesiunea religioasă a Creştinilor

Evanghelişti baptişti, din care face parte şi S. N., nu acceptă SM şi trebuie să fie acceptaţi în

serviciul de alternativă [265; 266; 267].

Totuşi, considerăm că aceste prevederi legale vin în contradicţie cu prevederile art. 32 lit. c al

Legii indicate şi suntem de părerea că, chiar dacă persoana nu face parte din categoriile

enumerate mai sus, însă este adept credincios al unei alte religii: creştin ortodox şi alte religii

recunoscute, are rang religios, această persoană, în cazul refuzului satisfacerii SM, nu va putea fi

încorporată în SM, iar în cazul încorporării, actul administrativ de încorporare va fi ilegal şi, în

224

cazul unei eventuale săvârşiri a unei fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP (IM), nu va putea

fi recunoscută ca subiect al IM.

Temeiurile pentru scutirea de încorporare în SM în termen în cazurile prevăzute de lit. d) a

Legii consemnate, pe motivul că persoana poate fi eliberată de la îndeplinirea SM în cazul când

şi-a pierdut tatăl (mama), fratele (sora) care au decedat în timpul îndeplinirii SM, de asemenea

ridică mai multe întrebări cu privire la recunoaşterea unei asemenea persoane ca subiect al IM în

cazul când ea a fost încorporată în SM şi a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Această

lege concretizează că în acest caz, recrutul poate să nu se folosească de acest drept, adică de

dreptul de scutire de la SM în termen. Aici apare întrebarea: cum trebuie să-şi exprime voinţa sa

un asemenea recrut: verbal sau în scris? Considerăm că ar fi bine ca această voinţă recrutul să o

exprime în scris, pentru a exclude dubiile cu privire la dorinţa sau nedorinţa unei asemenea

persoane să fie încorporată în SM în termen. Totuşi, care va fi soluţia în cazul în care nu a fost o

cerere scrisă din partea recrutului? Considerăm că în asemenea situaţie, faptul că recrutul a dorit

sau nu a dorit să fie încorporat în SM în termen poate fi probat şi prin depoziţiile martorilor ori

alte probe, care ar indica la dezacordul acestei persoane de a fi încorporată în SM pe contract.

În cazul constatării existenţei unui asemenea dezacord a persoanei la momentul încorporării

ei în SM în termen, considerăm că încorporarea lui va fi considerată ilegală, prin urmare şi

actul administrativ de încorporare a lui va fi considerat nul şi, în consecinţă, această persoană

nu va putea fi considerată ca subiect al IM.

Tot în acest context mai apare o întrebare: persoana dată va fi scutită de SM în termen doar

în cazul când şi-a pierdut tatăl (mama) naturali, sau fratele (sora) naturali, care au decedat în

timpul îndeplinirii SM, sau chiar şi în cazul când tatăl (mama), fratele (sora) nu sunt ai lui

naturali, ci adoptivi? Considerăm că împrejurarea dată nu schimbă efectele art. 32 lit. d al Legii,

deoarece, conform prevederilor art. 132 al CFC [268], drepturile şi obligaţiile adoptatorului şi

adoptatului iau naştere din momentul când a rămas definitivă hotărârea instanţei judecătoreşti

privind încuviinţarea adopţiei. Adoptatul şi descendenţii lui, în raport cu părinţii adoptivi şi

rudele acestora, iar adoptatorii şi rudele acestora, în raport cu copilul adoptat şi descendenţii lui,

sunt asimilaţi în drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale cu rudele

fireşti. Mai mult ca atât, efectele juridice prevăzute de prezentul articol survin indiferent de

faptul dacă adoptatorii sunt sau nu sunt înscrişi în calitate de părinţi ai copilului adoptat.

Temeiurile pentru scutirea de încorporare în SM în termen în cazurile prevăzute de lit. e a

Legii, pe motivul că persoana poate fi eliberată de la îndeplinirea SM în cazul când are

antecedente penale nestinse sau nu a fost reabilitat, în modul stabilit de lege, de asemenea ridică

225

mai multe întrebări cu privire la recunoaşterea unei asemenea persoane ca subiect al IM în cazul

când ea a fost încorporată în SM şi a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Spre deosebire de prevederile art. 32 lit. e) al Legii sus-indicate, legislaţia militară anterioară,

art. 19 al Legii despre obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor RM nr. 968 din 17 martie 1992

(abrogată în 2002 /n. a./), nu orice condamnare a persoanei servea drept bază de scutire de SM în

termen, ci doar cu privire la acele persoane, care, prin decizia instanţei judecătoreşti, sunt

condamnate la pedeapsă privativă de libertate, condamnate cu suspendarea pedepsei şi eliberate

în mod condiţionat din locurile de detenţiune, urmând să fie plasate în mod obligatoriu în câmpul

muncii. În prezent, orice persoană care a fost condamnată, indiferent de pedeapsa aplicată, dacă

antecedentele penale nu sunt stinse sau persoana n-a fost reabilitată, va fi scutită de SM şi, prin

urmare, dacă va fi încorporată în SM în termen, această încorporare va fi considerată ilegală, iar

actul administrativ de încorporare va fi considerat nul. Reieşind din cele menţionate, considerăm

că în cazul încorporării unei asemenea persoane în SM în termen şi săvârşirii de către ea a unei

fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP (IM), ea nu va putea fi recunoscută ca subiect al IM.

Pentru constatarea faptului stingerii antecedentelor penale este necesar de făcut referire la

prevederile art. 111 CP şi art. 112 CP, iar cu privire la graţiere, este necesar de făcut referire la

art. 108 CP. Aceste împrejurări trebuie să existe la momentul încorporării. Totuşi, şi aici mai

apare o problemă: care va fi soluţia în cazul când persoana a fost condamnată, însă la momentul

încorporării, sentinţa de condamnare n-a intrat în vigoare? Considerăm că în acest caz

încorporarea persoanei în SM în termen este ilegală şi această persoană nu va putea fi subiect al

IM, însă cadrul legal care va fi aplicat nu vor fi prevederile art. 32 lit. e al Legii, ci art. 31 alin. 6,

care prevede că amânarea încorporării se acordă şi cetăţenilor supuşi urmăririi penale ori a căror

cauză penală se examinează în instanţa de judecată până la încetarea urmăririi penale sau până la

rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată. În cazul de faţă, hotărârea instanţei de

judecată n-a rămas încă definitivă şi, prin urmare, încorporarea trebuia să fie amânată până la

rămânerea sentinţei instanţei de judecată definitive. Împrejurările analizate au la bază ilegalitatea

actelor administrative care au fost adoptate la momentul încorporării în SM în termen. Totuşi,

Legea invocată mai prevede un şir de împrejurări, care, în situaţii concrete, pot servi drept bază

de exonerare a persoanelor de răspunderea penală pentru IM, chiar aflându-se deja legal în

exercitarea SM în termen sau cu termen redus.

În continuare vom analiza împrejurările, când persoana a fost încorporată legal în SM în

termen, însă, din cauza că nu a fost eliberată corect, legal din SM în termen, şi-a pierdut calitatea

de M şi de subiect al IM.

226

Cazurile de liberare din SM sunt reglementate de art. 23 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002

cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei: (1) Eliberarea M din SM în termen

sau din cel cu termen redus se efectuează în temeiul decretului Preşedintelui RM prin HG şi prin

ordinul conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale în care este prevăzut SM.

Eliberarea din alte forme ale SM se efectuează în modul stabilit de Legea cu privire la statutul

M. (2) Eliberarea M din SM se efectuează în legătură cu: a. expirarea duratei SM; b. starea

sănătăţii, în temeiul deciziei comisiei medico-militare privind inaptitudinea M pentru SM; c.

atingerea vârstei-limită de aflare în SM; d. condamnarea, prin hotărâre a instanţei de judecată

rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate.

Astfel, unul din motivele de eliberare din SM în termen şi cu termen redus este expirarea

duratei SM. Conform art. 18 al Legii invocate anterior, durata SM este: a) pentru M care

îndeplinesc SM în termen - 12 luni; b) pentru M care îndeplinesc SM cu termen redus – 3 luni.

Conform alin. 3 art. 18 al acestei Legi, durata SM se calculează: pentru cetăţenii încorporaţi în

SM în termen sau în serviciul cu termen redus – din ziua includerii în tabelul nominal al UM.

Conform alin. 4 art. 18, perioada aflării cetăţeanului în SM se calculează din ziua în care acesta,

prin ordinul comandantului centrului militar, este încorporat sau încadrat în SM şi trimis în UM

şi până în ziua în care M, prin ordinul comandantului UM, este exclus din tabelul nominal al UM

în legătură cu trecerea în rezervă sau în retragere.

Reieşind din prevederile legale indicate, considerăm că persoana care exercită SM în termen

sau cu termen redus este subiect al raporturilor juridice militare şi, prin urmare, eventual, poate

fi şi subiect al IM timp de 12 luni şi, respectiv, de 3 luni, din ziua în care acesta, prin ordinul

comandantului centrului militar, este încorporat sau încadrat în SM şi trimis în UM.

De exemplu, dacă persoana a fost încorporată în SM în termen sau cel cu termen redus la 1

noiembrie 2004, ea se va afla în SM şi, prin urmare, şi în raporturi juridice militare: în SM în

termen - până la 1 noiembrie 2005, iar cel cu termen redus - până la 1 februarie 2005. Deci,

aceste persoane, în perioadele de timp indicate, vor putea fi subiecţi ai IM. În procesul efectuării

sondajelor în UM ale AN (rezultatele monitorizării, efectuate de către autor şi experţii

CPDRMTM sunt publicate în Buletinele informative ale Centrului: nr. 7 din noiembire 2005; nr.

6 din august 2005; nr. 5 din mai 2005; nr. 4 din noiembrie 2004) s-a constatat că în 2004, din 936

persoane chestionate, 43 persoane, adică 5% din cei chestionaţi, au răspuns că ei se află în SM în

termen mai mult de 12 luni, iar în 2005, din 900 persoane chestionate, 26 persoane, adică 3% din

cei chestionaţi, au răspuns că ei se află în SM în termen mai mult de 12 luni şi aflarea lor în SM

în termen peste durata de timp prevăzută de lege nu este din cauza că au părăsit UM sau se află

sub urmărire penală, ci, conform lămuririlor comandanţilor militari, din “necesitate de serviciu”.

227

Din împrejurările examinate, apare o întrebare: pot fi recunoscute aceste persoane ca subiecţi ai

IM dacă ele, eventual, ar fi săvârşit fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP (IM), în perioada

de timp ce s-au aflat peste termenul de 12 luni în SM în termen. Considerăm că aceste persoane,

după expirarea termenului de un an de exercitare a SM în termen (sau de 3 luni în privinţa

persoanelor care exercită SM cu termen redus) nu vor mai putea fi recunoscute ca subiecţi ai

IM, deoarece, conform prevederilor alin. 1, 3 art. 18 al Legii, durata raporturilor juridice militare

în cazurile SM în termen şi cel cu termen redus este strict reglementată: de 12 luni şi, respectiv,

de 3 luni. Mai mult ca atât, art. 23 alin. 2 lit. a) al acestei Legi indică expres că M se eliberează

din SM la expirarea duratei SM. Prin urmare, comandantul UM, conform art. 18 alin. 4 al acestei

Legi, este obligat să emită ordinul de excludere a acestor persoane din tabelul nominal al UM în

legătură cu trecerea lui în rezervă sau în retragere. Considerăm că emiterea unui asemenea ordin

de către comandantul UM peste termenul de 12 luni sau 3 luni este ilegală şi acest fapt nu poate

servi drept bază pentru a considera persoana ca subiect a raporturilor juridice penal-militare.

Prevederile art. 18 alin. 4 ale Legii indicate, privitor la faptul că perioada aflării cetăţeanului

în SM se socoate până în ziua în care M, prin ordinul comandantului UM, este exclus din tabelul

nominal al UM în legătură cu trecerea în rezervă sau în retragere nu înseamnă că comandantul

UM poate să emită acest ordin când doreşte: aceste prevederi legale indică că comandantul este

obligat să emită acest ordin la expirarea duratei SM.

Totuşi, considerăm că, în unele cazuri expres indicate în lege, persoana va putea fi

considerată ca M în termen sau M cu termen redus şi, prin urmare, şi ca subiect al IM, chiar şi

după expirarea termenelor de 1 an sau de 3 luni, indicate în lege. Aşa, conform art. 18 alin. 8 al

Legii sus-indicate, perioada în care M în termen sau cu termen redus lipseşte, fără motive

întemeiate, din UM sau de la locul de SM, precum şi termenul de executare a pedepsei

disciplinare sub forma ţinerii în arest, nu se includ în durata SM. Astfel, în opinia noastră,

perioada aflării M în termen sau în cel cu termen redus se va mări, în raport cu ziua în care a fost,

prin ordinul comandantului centrului militar, încorporat în SM şi trimis în UM.

De exemplu, în cazul în care M în termen a fost încorporat în SM în termen la 1 mai 2004,

iar la 1 februarie 2005 a dezertat din UM şi a lipsit samavolnic până la 1mai 2005, perioada de

timp de la 1 februarie 2005 până la 1 mai 2005 (adică 3 luni) nu-i vor fi incluse în termenul de

efectuare a SM şi, prin urmare, expirarea duratei SM în privinţa lui va avea loc nu la 1 mai 2005,

ci cu 3 luni mai târziu, adică la 1 august 2005. Prin urmare, el va putea să fie, respectiv, şi

subiect al IM nu doar până la 1 mai 2005, ci până la 1 august 2005. Considerăm că în cazul

executării pedepsei disciplinare sub forma ţinerii în arest de către M în termen sau cel cu termen

redus, soluţiile vor fi similare.

228

În cazul recunoaşterii M, după starea sănătăţii, în temeiul deciziei comisiei medico-militare,

inapt pentru SM, el va fi eliberat din SM înainte de termen, conform prevederilor art. 23 alin. 3

al Legii indicate, conform căruia, eliberarea înainte de termen a M din SM în termen sau din cel

cu termen redus poate fi efectuată în cazul în care, în timpul îndeplinirii de către ei a SM, a

apărut una din situaţiile prevăzute la art. 32 lit. a) al Legii invocate: recunoaşterea, conform stării

de sănătate, inapt pentru SM în timp de pace. Este interesant şi complicat tratamentul juridic

penal al împrejurărilor prevăzute de art. 23 alin. 2 lit. c) al Legii, conform căruia eliberarea M

din SM se efectuează în legătură cu atingerea vârstei-limită de aflare în SM. Conform art. 33 al

Legii, vârsta-limită până la care cetăţenii pot fi încorporaţi în SM în termen este de 27 ani.

Reieşind din aceste împrejurări, considerăm că încorporarea va fi ilegală în cazul în care

persoana a fost încorporată în SM în termen după atingerea vârstei de 27 ani. În legătură cu

aceasta, putem concluziona că dacă persoana a fost încorporată în SM în termen după atingerea

vârstei de 27 ani şi ea, eventual, va săvârşi fapte prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP (IM), ea nu

va fi considerată subiect al IM, din aceleaşi motive şi considerente, indicate mai sus: încălcarea

flagrantă a legii în cazul adoptării actului administrativ (în cazul dat, de încorporare în SM), duce

la nulitatea lui. Nulitatea actului deteremină nulitatea încorporării în SM. În continuarea acestui

gând, nulitatea încorporării indică la faptul că nu puteau apărea nici relaţii de drept militar, şi în

consecinţă, persoana, neputând fi subiect al relaţiilor de drept militar, nu poate fi nici subiect al

IM, adică subiect al relaţiilor de drept militar penal. Tot aceiaşi soluţie va fi dată şi în cazul unei

persoane care exercită SM cu termen redus, deoarece, conform art. 34 al Legii, absolvenţii

instituţiilor civile de învăţământ superior universitar care nu şi-au îndeplinit obligaţiunea militară

până la finalizarea studiilor, îndeplinesc SM cu termen redus în centrele de instruire ale FA sau

la concentrări speciale organizate de centrele militare, dacă nu au atins vârsta de 27 de ani.

Încorporarea în SM cu termen redus se efectuează în conformitate cu prevederile Cap. V (cu

privire la SM în termen), aplicate în mod corespunzător.

Ridică multe întrebări din punct de vedere al tratamentului penal, prevederile art. 23 alin. 2

lit. d) al Legii invocate, conform căruia eliberarea M din SM se efectuează în legătură cu

condamnarea, prin hotărâre a instanţei de judecată rămasă definitivă, la pedeapsă privativă de

libertate. Din aceste prevederi legale reiese că persoana, care a fost condamnată, fiind în SM în

termen sau cu termen redus, la pedeapsa penală privativă de libertate, trebuie să fie eliberată din

SM înainte de termen, la momentul când sentinţa de condamnare a rămas definitivă. Reieşind din

aceste prevederi legale, considerăm că prin „condamnare la privaţiune de libertate”, legiuitorul a

avut în vedere doar acele pedepse penale reale de privare a persoanei de libertate, cum ar fi,

conform art. 62 CP, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. Dacă pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu

229

ridică nici o întrebare în ce priveşte recunoaşterea persoanei condamnate la această pedeapsă ca

subiect al IM, atunci în privinţa închisorii apar mai multe întrebări.

În cazul condamnării definitive a M în termen şi în cel cu termen redus la pedeapsa închisorii

cu executarea pedepsei în penitenciare, el, conform prevederilor art. 23 alin. 2 lit. d) al Legii

indicate, trebuie să fie eliberat din SM înainte de termen, adică din momentul rămânerii

definitive a sentinţei de condamnare la închisoare, şi, prin urmare, din acest moment dânsul nu

mai poate fi subiect al IM. Sunt, însă, cazuri când M este condamnat la închisoare, însă măsura

preventivă este lăsată sub supravegherea comandamentului militar până la intrarea sentinţei în

vigoare. În aşa împrejurări pot fi două soluţii: 1. Până al intrarea sentinţei instanţei de judecată

în vigoare, M în termen sau cel cu termen redus va putea fi considerat subiect al IM, în cazul

săvârşirii unei IM; 2. Mai complicat este cazul când sentinţa de condamnare a M la pedeapsa

închisorii a intrat în vigoare (adică a rămas definitivă), însă M se mai află în UM, deoarece

sentinţa încă n-a fost trimisă spre executare.

De exemplu, conform sentinţei Judecătoriei Militare, M “X” a fost condamnat la pedeapsa

închisorii cu executarea pedepsei în penitenciar de tip deschis, însă măsura preventivă a fost

lăsată la supravegherea comandamentului militar până la intrarea sentinţei în vigoare. La 20

decembrie 2005 această sentinţă a fost lăsată în vigoare prin decizia CPCA Chişinău, prin

urmare, a rămas definitivă. Însă de la rămânerea în vigoare a sentinţei şi până la luarea sub arest

a condamnatului, adică până la punerea în executare a sentinţei au trecut 2 luni. În această

perioadă, la 20 ianuarie 2006, condamnatul a părăsit samavolnic această UM. Apare întrebarea:

va fi această persoană subiect al IM (art. 371 CP - Dezertarea) în acest caz?

Considerăm că în aşa împrejurări, această persoană nu va putea fi recunoscută ca subiect al

IM, al dezertării, deoarece deja nu mai poate avea calitatea de M în termen sau cel cu termen

redus, deoarece el, conform art. 23 alin. 2 lit. d) al Legii, trebuia să fie liberat din SM în termen

sau cel cu termen redus din momentul rămânerii în vigoare a sentinţei de condamnare la

pedeapsa închisorii, adică, în exemplul nostru, de la 20 decembrie 2005. Faptul că dânsul n-a

fost eliberat din SM nu demonstrează că dânsul mai are calitatea de M (el nici nu poate s-o mai

aibă), ci neglijenţa comandamentului militar care nu şi-a onorat obligaţiunile şi nu l-a eliberat pe

el din SM la data rămânerii în vigoare a sentinţei sus-indicate.

O altă problemă cu privire la recunoaşterea persoanei ca subiect al IM apare în cazul în

care M în termen sau în cel cu termen redus a fost condamnat la pedeapsa închisorii, însă, în

conformitate cu prevederile art. 90 CP, s-a dispus condamnarea cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, cu aplicarea unui termen de probă. Considerăm că în acest caz M în termen

sau cu termen redus nu va fi eliberat din SM înainte de termen din următoarele considerente:

230

conform art. 23 alin. 2 lit. d) al Legii sus-indicate, se eliberează înainte de termen doar M care,

printr-o sentinţă judecătorească rămasă definitivă au fost condamnaţi la privaţiune de libertate.

Considerăm că, în sensul acestei legi, condamnarea la privaţiune de libertate constă în izolarea

persoanei de societate, fie prin pedeapsa penală a arestului, fie a închisorii, fie a detenţiunii pe

viaţă. Această concluzie reiesă din aceea, că în CP nu este prevăzută o astfel de categorie de

pedeapsă penală, cum ar fi privaţiunea de libertate, prin urmare legiuitorul a avut în vedere

cazurile de izolare de societate a condamnatului prin aplicarea acestor pedepse. Reieşind din cele

consemnate, considerăm că dacă M în termen sau cel cu termen redus, care a fost condamnat la

pedeapsa închisorii, însă, în conformitate cu prevederile art. 90 CP, s-a dispus condamnarea cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea unui termen de probă, în termenul

de probă a comis o IM, el va fi subiect al acestor infracţiuni, deoarece legal se află în executarea

obligaţiunilor militare.

La acest capitol sunt mai complicate problemele cu privire la recunoaşterea persoanei în

calitate de subiect al IM în cazul când aceasta exercită SM pe contract şi a atins vârsta limită de

aflare în SM, conform art. 22 al Legii indicate: a) pentru efectivul de soldaţi, sergenţi şi

subofiţeri - 45 de ani; b) pentru corpul de ofiţeri cu grade inferioare şi superioare - 50 de ani; c)

pentru corpul de ofiţeri cu grade supreme: - pentru general de brigadă, general de divizie - 55 de

ani; - pentru general de corp de armată - 60 de ani. Art. 22 alin. 2 al acestei legi stipulează că la

atingerea vârstei-limită de aflare în SM prin contract, termenul SM poate fi prelungit în modul

stabilit de Legea cu privire la statutul M: conform art. 28 alin. 11 al acestei Legi, în scopul

completării FA cu cetăţeni cu specialităţi diferite, vârsta-limită de încadrare în SM prin contract

poate fi prelungită până la 5 ani, la decizia conducătorului structurii militare.

Astfel, considerăm că persoanele menţionate, la atingerea vârstei respective vor pierde

calitatea de M, în sensul legii penale şi, în cazul când ei n-au fost eliberaţi din SM la data

atingerii vârstei necesare, iar în timpul SM peste acest termen vor săvârşi fapte prevăzute de Cap.

XVIII al PS a CP (IM), ele nu vor fi considerate subiecţi ai IM.

În afară de problemele cu privire la recunoaşterea persoanei în calitate de subiect al IM în

cazurile când au fost încălcate prevederile legale cu privire la scutirea persoanelor de SM şi

eliberarea lor din SM, de asemenea, apar mari probleme cu privire la situaţia persoanei care a

fost recrutată în FA în SM în termen sau cel cu termen redus în perioada când avea dreptul la

amânare de la încorporarea în SM. Temeiurile pentru amânarea încorporării în SM în termen

sau pentru SM cu termen redus sunt prevăzute de art. 31 al Legii nr.1245 din 18 iulie 2002 cu

privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, conform căruia: =amânarea

încorporării se acordă recruţilor de către comisiile de recrutare-încorporare din motive familiale,

231

de sănătate, în legătură cu necesitatea continuării studiilor, desfăşurării activităţii de deputat în

Parlament sau consilier al autorităţii administraţiei publice locale de nivelul al II-lea, precum şi

în cazurile prevăzute la alin. 6 al acestei Legi; amânarea încorporării din motive familiale se

acordă recrutului care: a) are la întreţinere părinţi (foşti tutori, curatori) inapţi pentru muncă,

dacă aceştia nu sunt întreţinuţi de stat şi nu există alte persoane care locuiesc împreună cu ei şi

care, conform legii, sunt obligate să-i întreţină. În sensul prezentei legi, părinţii (foştii tutori,

curatori) sunt consideraţi inapţi pentru muncă dacă sunt invalizi de gradul I sau II ori au atins

limita de vârstă care le acordă dreptul la pensionare; b) are soţie invalid de gradul I sau II. În

cazurile menţionate, dacă persoana a fost, totuşi, încorporată în SM în termen sau cel cu termen

redus, considerăm, că încorporarea a fost ilegală şi, prin urmare, actul administrativ prin care a

fost încorporată este nul. În astfel de împrejurări, considerăm că nu pot apărea raporturile

juridice militare şi, prin urmare, nici raporturile juridice penale militare cu privire la această

persoană încorporată ilegal, deci, această persoană nu poate fi subiect al IM. În situaţiile legale

sus-indicate apare o întrebare: care va fi soluţia în cazul în care organul administrativ militar n-a

cunoscut faptul că persoana are la întreţinere categoriile de persoane şi a încorporat-o în SM în

termen sau cel cu termen redus şi, în timpul exercitării SM această persoană a săvârşit fapte

prevăzute de Cap. XVIII al PS a CP (IM)? Considerăm că în aceste împrejurări, această persoană

nu va fi considerată subiect al IM, deoarece dânsa a fost ilegal încorporată în SM în termen şi cel

cu termen redus. Faptul că organul administrativ militar n-a cunoscut că persoana are dreptul la

amânarea de la încorporare în SM nu schimbă situaţia prevăzută de Legea indicată: dânsul nu

putea fi încorporat în SM şi, prin urmare, nici nu poate fi recunoscut ca subiect al IM. Deci,

înseamnă că organul administrativ militar este obligat să amâne încorporarea unei asemenea

persoane în SM şi nu doar că are dreptul la acordarea unei asemenea amânări.

Alte câteva împrejurări legale, care ridică probleme cu privire la recunoaşterea persoanei

ca subiect al IM sunt acele, prevăzute de art. 31 alin. 2 lit. c)-e): c) cu privire la amânarea

încorporării în SM în termen şi cel cu termen redus a persoanei care are la întreţinere unul sau

mai mulţi copii până la 8 ani; d) are la întreţinere fraţi, surori care nu au atins vârsta de 18 ani

sau mai în vârstă, dar care sunt invalizi de gradul I sau II, dacă aceştia nu sunt întreţinuţi de

stat şi nici de alte persoane care, conform legii, sunt obligate să-i întreţină; e) are un singur

părinte cu doi sau mai mulţi copii până la 8 ani. Considerăm că, şi în aceste cazuri, dacă

persoana va fi încorporată în SM în termen sau cel cu termen redus, încorporarea va fi ilegală, iar

actul administrativ militar de încorporare va fi nul. Deoarece actul de încorporare în SM în

termen sau cel cu termen redus este nul, faptul încorporării acestei persoane în SM nu va crea

raporturi juridice militare şi, în consecinţă, nu va crea nici raporturi juridice penale militare,

232

adică persoana nu va putea fi subiect al IM. Tot în acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa de

judecată a FR (în RM nu sunt aşa exemple în practica judiciară): Judecătoria Militară a

garnizoanei Sankt-Petersburg l-a recunoscut vinovat şi condamnat pe F., pe art. 337 alin. (3) CP

FR pentru părăsire samavolnică a UM timp de până la 10 zile. Judecătoria militară a regiunii

Sankt-Petersburg a anulat sentinţa, iar procedura penală a încetat-o pe motivul lipsei

componenţei de infracţiune, deoarece la încorporarea în SM în termen el avea la întreţinere un

copil în vârstă de până la 3 ani şi, conform art. 24 al Legii FR despre obligaţiune militară şi SM

din 1998, persoanei, care are la momentul recrutării la întreţinere copii minori de până la 3 ani,

i se acordă amânare de la recrutare în FA în SM în termen şi, prin urmare, nu putea fi recrutat

în FA. Deci, nu putea fi recunoscut vinovat în săvârşirea IM de părăsire samavolnică a UM şi

purta răspundere penală pentru eschivarea de la satisfacerea serviciului [240].

Considerăm că nu vor fi recunoscute ca subiecţi ai IM persoanele care îşi fac studiile în

instituţiile de învăţământ secundar general, secundar profesional, mediu de specialitate şi

superior universitar cu orice formă de instruire, deoarece, conform art. 31 alin. 4 al Legii sus-

indicate, amânarea încorporării în cazul necesităţii continuării studiilor se acordă recruţilor care

îşi fac studiile în instituţii de învăţământ secundar general, secundar profesional, mediu de

specialitate şi superior universitar cu orice formă de instruire, pe termenul stabilit de programa

de studii. De asemenea, considerăm că nu vor fi recunoscute ca subiecţi ai IM persoanele, pentru

care amânarea încorporării este dictată de necesitatea desfăşurării activităţii de deputat în

Parlament sau de consilier al autorităţii administraţiei publice locale de nivelul al II-lea şi se

acordă până la expirarea mandatului, în cazul când ele ar fi fost încorporate în SM în termen sau

cel cu termen redus şi, în timpul exercitării SM această persoană ar fi săvârşit fapte prevăzute de

Cap. XVIII al PS a CP (IM).

Ridică multe probleme prevederile art. 31 alin. 6 al Legii indicate care dispune că amânarea

încorporării se acordă şi cetăţenilor supuşi urmăririi penale ori a căror cauză penală se

examinează în instanţa de judecată până la încetarea urmăririi penale sau până la rămânerea

definitivă a hotărârii instanţei de judecată. Considerăm că în cazul în care persoana, care a fost

recrutată în SM ilegal, având dreptul la amânarea de la încorporare în SM conform prevederilor

legale, a săvârşit o faptă prevăzută de Cap. XVIII al PS a CP, nu va fi subiectul unei IM, iar în

cazul când în acţiunile făptuitorului se conţin elementele unei infracţiuni de drept comun,

persoana va fi trasă la răspunderea penală pentru infracţiunea de drept comun. Tot în acelaşi sens

s-a pronunţat şi instanţa de judecată a FR: Judecătoria Militară a garnizoanei Krasnoiarsk l-a

recunoscut vinovat şi condamnat pe L. pe art. 337 alin. (3) CP FR pentru părăsire samavolnică a

UM timp de până la 10 zile. Prezidiul judecătoriei militare a Districtului Krasnoiarsk a anulat

233

sentinţa, iar procedura penală a încetat-o pe motivul lipsei componenţei de infracţiune, deoarece

la încorporarea în SM în termen, el era sub urmărirea penală şi, conform art. 23 alin. 2 al Legii

FR despre obligaţiune militară şi SM din 1998 L., ca persoană care se afla sub urmărire penală,

nu putea fi recrutat în FA în SM în termen şi, prin urmare, nu putea fi recunoscut vinovat în

săvârşirea IM de părăsire samavolnică a UM şi purta răspundere penală pentru eschivarea de la

satisfacerea SM [269].

4.1.3.7. Nuanţe conceptuale vis-a-vis de categoria subiecţilor infracţiunilor militare

a) Subiectul infracţiunii de neexecutare intenţionată a ordinului. Ţinând cont de faptul

că infracţiunea de neexecutare a ordinului, conform art. 364 alin. (1) CP, constă în refuzul direct

de a executa ordinul şefului precum şi altă neexecutare intenţionată a ordinului, considerăm că

subiectul acestei infracţiuni este subalternul şefului militar. Conform art. 33 al Regulamentului

serviciului interior al FA ale RM [62, p. 13-15], după situaţia de serviciu şi după gradele

militare, pe care le deţin, unii M în raport cu alţii pot fi şefi sau subordonaţi. Şefii şi

subordonaţii militari după gradul militar pot fi determinaţi din prevederile art. 19 al Legii nr.

1245 din 18 iulie 2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, conform

căruia, în FA se stabilesc următoarele grade militare: a) pentru efectivul de soldaţi: soldat;

caporal; b) pentru efectivul de sergenţi: sergent inferior; sergent; sergent major; c) pentru

efectivul de subofiţeri: plutonier; plutonier major; plutonier adjutant; d) pentru corpul de ofiţeri

cu grade inferioare: locotenent; locotenent major; căpitan; e) pentru corpul de ofiţeri cu grade

superioare: maior; locotenent-colonel; colonel; f) pentru corpul de ofiţeri cu grade supreme:

general de brigadă; general de divizie; general de corp de armată.

Astfel, art. 19 al Legii enumeră gradele militare în creştere: persoana care deţine următorul

grad este şef după gradul militar faţă de persoana care deţine gradul anterior. De exemplu:

sergentul inferior este şef după gradul militar faţă de soldat şi caporal, sergentul este superior

faţă de sergentul inferior etc.

Şefii, cărora M le sunt subordonaţi pe linie de serviciu, fie şi temporar, se numesc şefi

direcţi. Şeful direct, cu funcţia imediat superioară unui subordonat, se numeşte şef nemijlocit.

M, care după situaţia lor de serviciu şi după gradul militar nu sunt în raport cu alţi M şefi sau

subordonaţi, pot fi superiori sau inferiori.

Dacă M, care nu sunt subordonaţi reciproc, îndeplinesc în comun îndatoririle de serviciu,

când relaţiile lor de serviciu nu sunt determinate de comandant (şef), atunci superiorul după

funcţie, iar în funcţii egale – superiorul după gradul militar este considerat şef.

234

Şeful are dreptul să dea ordine subordonatului şi să ceară executarea lor. Subordonatul este

obligat să execute necondiţionat ordinele şefului. După executarea ordinului, el poate să

înainteze o reclamaţie şefului ierarhic superior în cazul în care consideră că faţă de el s-a

procedat injust.

b) Subiectul infracţiunii de opunere de rezistenţă şefului sau constrângere a acestuia la

încălcarea îndatoririlor de serviciu poate fi orice M, chiar şi cel care nu este subordonat

persoanei, cărei i se opune rezistenţă sau este constrânsă, cu condiţia că acţiunile infracţionale se

săvârşesc în privinţa persoanei, care-şi îndeplineşte obligaţiunile de SM [7, p. 591]. La

examinarea mai atentă a dispoziţiei art. 365 CP, se observă că denumirea articolului în cauză

vine în contradicţie cu conţinutul dispoziţiei alin. (1) al acestui articol. Astfel, art. 365 CP este

întitulat “Opunerea de rezistenţă şefului sau constrângere a acestuia la încălcarea îndatoririlor

de serviciu”, însă în art. 365 alin. (1) CP este vorba de “opunerea de rezistenţă şefului, unei alte

persoane care îndeplineşte obligaţiile legate de SM sau constrângere a acestuia la încălcarea

îndatoririlor de serviciu”.

Este vădit că această infracţiune poate fi săvârşită nu doar în privinţa şefului militar, dar şi în

privinţa unei alte persoane care îndeplineşte obligaţiile legate de SM sau constrângere a

acestuia la încălcarea îndatoririlor de serviciu. Deci, reieşind din conţinutul dispoziţiei art. 365

alin. (1) şi (3) CP, considerăm că parte vătămată în rezultatul acestei infracţiuni poate fi nu doar

şeful militar, ci orice alt M, care îndeplineşte obligaţiile legate de SM sau constrângere a

acestuia la încălcarea îndatoririlor de serviciu. De aici şi rezultă că subiect al acestei infracţiuni

poate fi nu doar subalternul militar, ci orice M. Reieşind din cele invocate, susţinem că este

necesar de modificat denumirea acestui articol, expunând-o în redacţia următoare: Art. 365.

Opunerea de rezistenţă sau constrângerea M la încălcarea obligaţiilor de serviciu.

c) Subiectul infracţiunii de insultare a M. Legea penală (art. 366 alin. (1) CP)

incriminează insulta adusă şefului militar de către subalternul militar, precum şi subalternului

militar de către şeful militar în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor legate de SM.

Regulamentele militare prevăd reguli stricte de relaţii între M, în acelaşi rând regulile de politeţe

militară, de comportare şi de salut militar. Art. 66 al Regulamentului serviciului interior al FA

obligă M să constituie în permanenţă exemple de înaltă cultură, modestie şi cumpătare, să

păstreze cu sfinţenie onoarea militară, să-şi apere demnitatea şi să stimeze demnitatea celorlalţi.

La rândul său, şefii (comandanţii) sunt obligaţi să dea dovadă de tact şi atenţie faţă de

subordonaţi, să nu admită faţă de ei grosolănii, să respecte demnitatea lor personală.

Subiect al infracţiunii poate fi subalternul militar sau şeful militar, indiferent de faptul că este

subaltern sau şef militar după funcţie sau după gradul militar [9, p. 742]. Insulta între particulari

235

nu este prevăzută ca infracţiune în PS a CP. Prin insultă se înţelege înjosirea intenţionată a

cinstei şi demnităţii persoanei prin acţiune, verbal sau în scris.

d) Subiectul infracţiunii de ameninţare a şefului. Legea penală (art. 367 CP) incriminează

ameninţarea şefului cu moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori loviri în

timpul când acesta îndeplineşte îndatoririle legate de SM. Prin ameninţarea şefului se înţelege

înspăimântarea comandantului (şefului) militar cu aplicarea asupra lui a violenţei în legătură cu

activitatea lui de serviciu. Subiect al infracţiunii poate fi orice subaltern militar.

e) Subiectul infracţiunii: acte de violenţă săvârşite asupra şefului. Legea penală (art. 368

CP) prevede răspunderea penală pentru vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau

a sănătăţii ori lovirea şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM.




exercitarea de către şeful militar a obligaţiunilor sale legate de SM; ele cauzează, de asemenea,

daună sănătăţii lui. Subiectul infracţiunii este special, el fiind M, care, permanent sau provizoriu,

după funcţie sau grad militar, este subaltern persoanei, asupra căreia se aplică actele de violenţă

[6, p. 781].

f) Subiectul infracţiunii de încălcare a regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre

M, dintre persoanele care trec pregătirea militară obligatorie şi dintre rezervişti, dacă

între ei nu există raporturi de subordonare. Legea penală (art. 369 CP) incriminează

încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, dintre persoanele care trec pregătirea

militară obligatorie şi dintre rezervişti, în timpul îndeplinirii serviciului militar, al pregătirii

militare obligatorii şi al concentrărilor, dacă între ei nu există raporturi de subordonare şi dacă

această încălcare s-a manifestat prin bătăi sau printr-un alt act de violenţă. Subiect al infracţiunii

poate fi orice M care nu se află în raporturi de subordonare cu victima, cum ar fi: soldaţii,

sergenţii, plutonierii, ofiţerii etc. [270, p. 225], indiferent de forma SM pe care-l exercită: SM în

termen sau cel cu termen redus, SM pe contract, student în instituţiile de învăţământ militare sau

în timpul instrucţiunilor sau concentrărilor.

Analizând denumirea şi conţinutul art. 369 CP, ajungem la concluzia că în această denumire

şi dispoziţie sunt incluse şi o categorie de persoane, care deja nu se mai consideră M şi nu mai

există un astfel de SM cum ar fi: persoanele care “trec pregătirea militară obligatorie”. Această

sintagmă a fost inclusă în dispoziţia art. 369 CP din considerentele că Cap. VI al Legii nr. 968

din 17 martie 1992 despre obligaţiunea militară şi SM al cetăţenilor RM [60; 88], prevedea un

astfel de SM: pregătirea militară obligatorie. De asemenea, în art. 15 al acestei Legi era stipulat

236

că cetăţenii RM de sex masculin care au împlinit 18 ani urmează să fie încorporaţi în SM în

termen sau pentru pregătire militară obligatorie. Cetăţenii care au absolvit instituţii de

învăţământ superior se încorporează pentru pregătire militară obligatorie.

Însă Legea nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea

Patriei [60], a abrogat legea sus-indicată şi în locul pregătirii militare obligatorii a introdus o

nouă formă de satisfacere a SM obligatoriu de către cetăţenii care au absolvit instituţii de

învăţământ superior, stipulând că ei se încorporează în SM cu termen redus. Astfel, considerăm

că denumirea şi conţinutul art. 369 CP trebuie modificate, având următoarea redacţie: Art. 369.

Încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, dintre persoanele care

exercită SM cu termen redus şi dintre rezervişti, dacă între ei nu există raporturi de

subordonare.

Subiectul acestei infracţiuni sunt M în termen şi cei pe contract, persoanele care exercită SM

cu termen redus şi rezerviştii, în timpul îndeplinirii SM, al pregătirii militare obligatorii şi al

concentrărilor, dacă între ei nu există raporturi de subordonare.

g) Subiectul infracţiunii de abuz de putere, exces de putere sau inacţiune la exercitarea

puterii. Legea penală (art. 370 CP) prevede abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere

sau depăşirea atribuţiilor de serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţie de

răspundere, inacţiunea la exercitarea puterii, dacă acestea au cauzat victimei sau intereselor de

serviciu daune în proporţii considerabile. Astfel, reieşind din conţinutul dispoziţiei art. 370 alin.

(1) CP, ajungem la concluzia că subiectul acestei infracţiuni poate fi şeful militar sau persoana

cu funcţie de răspundere militară, care săvârşeşte abuz de putere sau de serviciu, inacţiune la

exercitarea puterii, exces de putere sau depăşeşte atribuţiile de serviciu, cauzând victimei sau

intereselor de serviciu daune în proporţii considerabile.

Astfel, dacă facem referire la esenţa subiectului infracţiunii prevăzute de art. 370 CP:

persoană cu funcţie de răspundere militară pot fi comandanţii UM sau subunităţilor militare,

şefii spitalelor militare, instituţiilor de învăţământ militare, şefii secţiilor sau direcţiilor

economico-financiare, şefii de depozite etc.

De asemenea, dacă facem referire la esenţa subiectului infracţiunii prevăzute de art. 370 CP,

prin prisma art. 123 alin. (2) CP: persoană cu înaltă funcţie de răspundere militară poate fi

ministrul şi vice-miniştrii apărării (cu condiţia că au statut de M), Şeful departamentului TC,

care este concomitent şi vice-ministru de interne, Şeful Serviciului de Grăniceri etc.

h) Atitudinea neglijentă faţă de serviciu. Subiectul infracţiunii. În cazul infracţiunii

prevăzute la art. 378 CP – atitudinea neglijentă faţă de serviciu, subiectul este special, adică

237

şeful sau persoana cu funcţie de răspundere: comandantul sau şeful militar şi este similar cu cel

al infracţiunii prevăzute de art. 370 CP.

i) Subiectul infracţiunii de dezertare. Legea penală (art. 371 CP) incriminează dezertarea,

adică părăsirea UM, a centrului de instrucţie sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la

SM, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, precum şi neprezentarea din

aceleaşi motive la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din UM sau din centrul de

instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie

curativă, săvârşită de un M, de o persoană care trece pregătirea militară obligatorie sau de un

rezervist.

Subiectul infracţiunii este special: M în termen sau cel cu termen redus, M pe contract sau

rezervistul chemat la instrucţiuni sau la concentrare, cât şi persoanele mobilizate. O problemă

care apare cu privire la subiectul infracţiunii de dezertare este acea de recunoaştere a M prin

contract ca subiect al unei asemenea infracţiuni. Această problemă a apărut în legătură cu faptul

că în 2005, Şeful Departamentului TG (SG) s-a adresat în CSJ cu un demers în care punea sub

îndoială legalitatea hotărârilor Judecătoriei militare cu privire la recunoaşterea M pe contract ca

subiecţi ai IM, deoarece ei exercită SM pe contract şi, în cazul când nu se prezintă la SM, ei nu

săvârşesc infracţiunea de dezertare, ci comit delicte disciplinare, care pot fi sancţionate cu

aplicarea sancţiunilor disciplinare, cea mai severă sancţiune fiind eliberarea din funcţia deţinută

şi trecerea acestui M în rezervă. Mai mult ca atât, prin tragerea la răspunderea penală a M pe

contract se încalcă drepturile constituţionale ale persoanei, în acelaşi rând, dreptul la muncă şi la

alegerea ocupaţiei, cât şi prevederile documentelor internaţionale cu privire la interzicerea

muncii forţate.

Nu susţinem această opinie şi considerăm că M pe contract pot fi subiecţi ai infracţiunii de

dezertare şi prin aceasta nu se încalcă nici un drept al omului (cetăţeanului RM). Prevederile

art. 128 şi 371 CP nu vin în contradicţie nici cu prevederile legislaţiei naţionale, nici cu cea

internaţională. Conform art. 54 alin. (1) CRM, în RM nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau

ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Alin. (2) al aceluiaşi

act normativ stipulează că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri,

decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului

internaţional şi sunt necesare în interesele SN, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării,

ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor,

libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau

garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Alin. (3) - prevederile alin. (2) nu admit

restrângerea drepturilor proclamate în art. 20-24 (art. 20 - accesul liber la justiţie; art. 21 -

238

prezumţia nevinovăţiei; art. 22 - neretroactivitatea legii penale; art. 23 - dreptul fiecărui om de

a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle; art. 24 - dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică).

Astfel, CRM admite restrângerea unor drepturi şi libertăţi ale omului, restrângeri care sunt

necesare în interesele SN, integrităţii teritoriale etc. De asemenea, din cele consemnate, reiese

că unele limitări a dreptului la muncă, reglementate de către legislaţia penală (art. 128 şi Cap.

XVIII al PS a CP, care incriminează IM) nu vin în contradicţie nici cu art. 54 alin. (3) CRM,

deoarece dreptul la muncă nu se include în lista acelor drepturi şi libertăţi, care nu pot fi

restrânse în nici un caz.

Din ipoteza ideilor relatate reiese că legiuitorul poate introduce unele restricţii în cazul

încălcării modului stabilit de îndeplinire a îndatoririlor SM, cum ar fi, de exemplu, includerea în

CP a noţiunii IM (art. 128 CP) şi incriminarea dezertării în art. 371 CP. De asemenea, se poate

concluziona că recunoaşterea M pe contract ca subiect al infracţiunii de dezertare (art. 371 CP)

nu vine în contradicţie cu prevederile art. 43 CRM, conform căruia „orice persoană are dreptul la

libera alegere a muncii”, din următoarele considerente: conform art. 1 al Legii nr. 345 din 25

iulie 2003 cu privire la apărarea naţională, apărarea naţională este una din cele mai importante

funcţii ale statului şi constituie cauza întregului popor. Potrivit art. 3 al acestei Legi, cadrul

juridic al apărării naţionale îl constituie CRM, concepţia SN, doctrina militară a RM, prezenta

lege, alte acte normative ale RM, precum şi normele unanim acceptate ale dreptului

internaţional.

Conform art. 9 al Legii indicate, Forţele destinate apărării naţionale sunt FA compuse din

AN, TG şi TC. Art. 11 indică la faptul că completarea cu efectiv a forţelor destinate apărării

naţionale se efectuează conform principiului mixt în baza obligaţiunii militare şi a încadrării

benevole prin contract. Conform art. 42 nerespectarea de către cetăţeni şi persoane cu funcţie de

răspundere a prevederilor prezentei legi atrage răspundere penală, administrativă sau civilă, după

caz, în conformitate cu legislaţia.

Conform art. 24 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor

pentru apărarea Patriei - încadrarea cetăţenilor în SM prin contract este benevolă, iar conform

art. 25 al aceleiaşi Legi, contractul de îndeplinire a SM reprezintă un acord între cetăţean şi

autoritatea administraţiei publice centrale în care este prevăzut SM, acord prin care părţile

contractante stabilesc termenul încadrării şi condiţiile îndeplinirii SM, obligaţiile şi

responsabilitatea părţilor.

Astfel, din prevederile legale invocate reiese că M pe contract benevol se încadrează în SM,

iar în cazul săvârşirii IM poartă răspunderea penală. Prin urmare, legislaţia penală a RM în

această privinţă este compatibilă şi cu documentele internaţionale la care RM este parte. Aşa,

239

de exemplu, art. 4 alin. (3) al CoEDO stipulează că nu constituie muncă forţată sau obligatorie

orice serviciu cu caracter militar.

Pentru a elucida cazurile în care documentele internaţionale consideră că munca este forţată,

vom aduce textul art. 1 al Convenţiei privind abolirea muncii forţate [271], conform căruia:

“fiecare Stat membru al OIM, care ratifică prezenta Convenţie, se obligă să abolească şi să nu

folosească munca forţată sau obligatorie sub orice formă: a) ca mijloc de influenţă politică sau

educaţională sau în calitate de măsură de pedeapsă pentru susţinerea sau exprimarea opiniilor

politice sau convingerilor opuse celor stabilite de sistemul politic, social sau economic; b) ca

metodă de mobilizare sau folosire a muncii forţate în scopurile dezvoltării economice; c) ca

mijloc de menţinere a disciplinei de muncă; d) ca pedeapsă pentru participarea la greve; e) ca

mijloc de discriminare pe motive de apartenenţă rasială, socială, naţională sau religioasă”.

Astfel, ajungem la concluzia că nici unul dintre temeiurile expuse anterior, care ar demonstra

existenţa muncii forţate în cazul exercitării SM nu există. Prin urmare, SM pe contract nu poate

fi considerat ca muncă forţată pe toată perioada valabilităţii contractului de exercitare a SM, cu

condiţia că acest contract a fost încheiat în conformitate cu prevederile legale şi benevol. Mai

mult ca atât, art. 2 al Convenţiei Internaţionale a Muncii din 1930 stipulează: termenul “ muncă

forţată sau obligatorie”, pentru scopurile acestei Convenţii nu include orice muncă sau serviciu

necesare conform legilor despre SM şi aplicate întru exercitarea acestui serviciu.

Reieşind din cele constatate, reiese că obligativitatea exercitării SM, în acelaşi număr şi cel

pe contract, după încheierea acestuia, nu reprezintă muncă forţată sau obligatorie şi persoana

este obligată să exercite SM pe durata termenului indicat în contract. În cazul nerespectării

condiţiilor indicate în contract, persoana poate purta răspundere juridică, inclusiv penală. Tot

în aşa mod s-a expus şi CEDO în două cazuri similare:

A. Cazul W, X, Y şi Z împotriva Marii Britanii (Dosarul 3435-3438/67) cu privire la patru

tineri care au încheiat contractul de exercitare a SM pe un termen de 9 ani fiecare. După un

oarecare timp, până la expirarea contractului, toţi patru au cerut să fie trecuţi în rezervă, însă, în

satisfacerea cererii lor le-a fost refuzat, iar pentru dezertare ei au fost traşi la răspundere penală.

În cererea către Comisie şi CEDO, cei patru tineri au indicat că astfel faţă de ei a fost aplicată

munca forţată, fapt ce a încălcat prevederile art. 4 al CoEDO.

Comisia a statuat că în cazul dat de către instanţele naţionale n-au fost încălcate prevederile

Convenţiei şi legislaţia naţională nu este contrară prevederilor Convenţiei, deoarece, conform

art. 4 al Convenţiei, exercitarea SM, în acelaşi sens şi cel pe contract, nu se consideră muncă

forţată. Mai mult ca atât, Comisia în special a accentuat că acordul la încheierea contractului

la exercitarea SM privează acest serviciu de caracterul forţat.

240

B. Cazul Engel şi alţii împotriva Olandei [272, p. 25-54; 273, p. 103-138]. Hotărârea CEDO

din 8 iunie 1976 a statuat următoarele: 1. SM, care restrânge drepturile persoanei la libertate, nu

vine în contradicţie cu prevederile Convenţiei şi nu încalcă prevederile art. 5 al Convenţiei

(dreptul la libertate). 2. Arestarea câtorva din ei în legătură cu părăsirea samavolnică a UM nu

vine în contradicţie cu prevederile Convenţiei, deoarece SM este un serviciu special, iar

contractul benevol cu privire la exercitarea SM, îl obligă pe M să respecte condiţiile contractului

şi modul de exercitare al SM. 3. Mai mult ca atât, cu privire la plângerea tinerilor despre

inegalitatea tratamentului faţă de M în comparaţie cu cei civili cu privire la serviciu, CEDO a

statuat că aceste reglementări diferite nu sunt incompatibile cu prevederile Convenţiei, nu sunt

discriminatorii, deoarece condiţiile şi cerinţele vieţii militare şi celei civile sunt diferite după

natura lor. 4. De asemenea, CEDO s-a expus în favoarea egalităţii tratamentului faţă de diferite

categorii de M: ofiţeri, sergenţi, soldaţi, M pe contract şi a celor în termen, deoarece tratamentul

diferit dintre aceste categorii de M ar duce la discriminarea unei categorii de M faţă de altă

categorie de M.

Reieşind din aceste considerente, putem concluziona că recunoaşterea M pe contract ca

subiecţi ai infracţiunii de dezertare nu vine în contradicţie nici cu legislaţia naţională, nici cu

cea internaţională. Este necesar de accentuat că legislaţia militară naţională este cu mult mai

loială faţă de M pe contract, decât majoritatea legislaţiilor militare din alte ţări, deoarece, spre

deosebire de ele, legislaţia naţională, în art. 44 lit. g) al Regulamentului cu privire la

îndeplinirea SM de către corpul soldaţilor, sergenţilor şi ofiţerilor FA, aprobat prin HG nr. 925

din 21 decembrie 1994, permite desfacerea contractului cu privire la exercitarea SM înainte de

termen, la dorinţă proprie.

În aşa cazuri, considerăm că dacă M pe contract a înaintat raport de desfacere înainte de

termen, din dorinţă proprie a contractului, dânsul este obligat să exercite SM încă două

săptămâni din momentul înaintării cererii (deoarece legislaţia militară nu reglementează

termenii de desfacere a contractului la dorinţa proprie a M, se aplică prevederile generale a

legislaţiei muncii), iar după expirarea acestui termen, persoana poate înceta exercitarea SM

unilateral, dacă n-a fost emis ordinul comandamentului militar cu privire la trecerea M pe

contract în rezervă.

Cadrul legal al concluziilor sus-indicate se bazează pe: 1. Conform art. 1 al Legii nr. 345

din 25 iulie 2003 cu privire la apărarea naţională, apărarea naţională este una din cele mai

importante funcţii ale statului şi constituie cauza întregului popor. Conform art. 3 al acestei Legi,

cadrul juridic al apărării naţionale îl constituie CRM, Concepţia SN, doctrina militară a RM,

prezenta lege, alte acte normative ale RM, precum şi normele unanim acceptate ale dreptului

241

internaţional. În baza art. 9 al Legii, Forţele destinate apărării naţionale sunt FA compuse din

AN, SG şi TC. Art. 11 – completarea cu efectiv a forţelor destinate apărării naţionale se

efectuează conform principiului mixt în baza obligaţiunii militare şi a încadrării benevole prin

contract; art. 42. – (1) Nerespectarea de către cetăţeni şi persoane cu funcţie de răspundere a

prevederilor prezentei legi atrage răspundere penală, administrativă sau civilă, după caz, în

conformitate cu legislaţia.

2. Potrivit art. 4 al Legii nr. 1245 din 18 iulie 2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru

apărarea Patriei, SM este o formă specială a serviciului public ce rezidă în îndeplinirea de către

cetăţeni a datoriei constituţionale privind pregătirea pentru apărare şi apărarea Patriei, exclusiv

în cadrul FA ale RM. SM este obligatoriu pentru toţi bărbaţii, cetăţeni ai RM, şi se îndeplineşte

în următoarele forme: a) SM prin contract; b) SM în termen; c) SM cu termen redus; d) SM ca

rezervişti concentraţi sau mobilizaţi.

În doctrina penală s-a expus opinia că rezerviştii, în timpul exercitării instrucţiunilor în

centrele de instrucţiuni, în cazul părăsirii samavolnice al locului efectuării acestor instrucţiunii

sau neîntoarcerii la termenul fixat în aceste locuri din concediu sau învoiri, nu pot fi subiecţi ai

infracţiunii de dezertare, deoarece ei nu au calitatea de M în termen sau de cel pe contract [274,

p. 105]. Nu susţinem acest punct de vedere, deoarece, conform art. 371 alin. (1) CP, subiecţi ai

infracţiunii de dezertare poate fi atât un M în termen sau pe contract, cât şi un rezervist în timpul

exercitării instrucţiunilor la centrele de instrucţiuni militare.

k) Subiectul infracţiunii de eschivare de la SM. Legea penală (art. 372 CP) incriminează

eschivarea M, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a rezervistului de la


automutilare sau prin simularea unei boli, prin falsificarea documentelor sau prin altă

înşelăciune. Subiect al infracţiunii poate fi orice M, persoană care trece SM cu termen redus sau

rezervist. De exemplu, M care slujeşte conform unui contract se automutilează pentru a se

eschiva de la exercitarea SM şi pentru a primi pensia de invaliditate [6, p. 797].

l) Subiectul infracţiunii de încălcare a regulilor de mânuire a armei, de manipulare a

muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă

un pericol sporit pentru cei din jur. Art. 373 CP prevede răspunderea penală pentru încălcarea

regulilor de mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi

a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur, dacă aceasta a cauzat

vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. M, în exercitarea funcţiilor

lor, sunt implicaţi permanent în activităţi legate de deservirea sau mânuirea, manipularea

armelor, muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce

242

prezintă un pericol sporit pentru cei din jur. Subiect al infracţiunii este special şi poate fi orice

M, persoană care exercită SM cu termen redus sau rezervist.

m) Subiectul infracţiunii de încălcare a regulilor statutare cu privire la serviciul de

gardă, de alarmă (de lupte) al trupelor militare, intern şi cu privire la menţinerea ordinii

publice şi la asigurarea securităţii publice. Prin art. 374 CP se incriminează încălcarea

regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă, a ordinelor şi dispoziţiilor emise în vederea

modificării şi completării acestor reguli, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile.

Ordinea de exercitare a serviciului de gardă este reglementată de Regulamentul serviciului în

garnizoană şi de gardă al FA ale RM.

Conform art. 2 al acestui regulament, serviciul de gardă este destinat pazei de nădejde şi

apărării drapelelor de luptă, magaziilor cu muniţii, tehnicii militare, altor mijloace militare şi al

obiectivelor militare şi de stat, precum şi pazei persoanelor deţinute în arest. Serviciul de gardă

asigură paza persoanelor ce se află în închisorile RM şi în UM disciplinară. Serviciul în

garnizoană are drept scop asigurarea menţinerii disciplinei militare în garnizoană, a condiţiilor

necesare pentru viaţa de toate zilele şi pregătirea trupelor, ieşirea organizată la alarmă şi

desfăşurarea activităţii în garnizoană cu participarea trupelor.

Serviciul de gardă în garnizoană este destinat pazei şi apărării obiectivelor de importanţă

generală pentru garnizoană, amplasate în apropiere nemijlocită unul de altul, precum şi pazei

persoanelor deţinute în arest în garnizoană. Serviciul de gardă interior este destinat pazei şi

apărării obiectivelor unei unităţi militare. Exercitarea serviciului în gardă se consideră

îndeplinirea unei sarcini de luptă. Subiectul infracţiunii este special: M care exercită serviciul de

gardă sau garnizoană.

Legea penală (art. 375 CP) incriminează încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă

(de luptă) pentru descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra RM sau

pentru apărarea şi asigurarea securităţii RM, dacă aceasta a cauzat sau putea să cauzeze daune

intereselor securităţii statului. Serviciul de alarmă (de luptă) constă în forţe şi mijloace special

destinate pentru executarea sarcinilor urgent apărute sau purtarea acţiunilor de luptă pentru

descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra RM sau pentru apărarea şi

asigurarea securităţii RM, aflate în permanentă pregătire de luptă. Exercitarea acestui serviciu

constituie o sarcină de luptă de importanţă majoră de stat.

Forţele şi mijloacele implicate în serviciul de alarmă (de luptă) acţionează la comanda

(semnalul) comandanţilor militari superiori, iar în cazurile urgente, ce nu suferă amânare – prin

hotărârea comandanţilor subunităţilor militare sau a ofiţerului de serviciu. Subiect al infracţiunii

243

se consideră orice M ce se află în exercitarea serviciului de alarmă (de luptă), care a comis

asemenea încălcări.

La art. 376 CP legiuitorul prevede încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern

de o persoană care face parte din personalul de zi al UM, cu excepţia gărzii şi a cartului, dacă

aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile. Conform art. 1 al Regulamentului serviciului

interior al FA ale RM, serviciul interior este menit să menţină în UM ordinea interioară şi

disciplina militară, factori care asigură starea permanentă de pregătire în vederea luptei,

instruirea efectivului, îndeplinirea organizată de către acesta a altor misiuni ale activităţii de

toate zilele şi păstrarea sănătăţii M. Subiecţi ai infracţiunii pot fi doar persoanele care fac parte

din personalul de zi al UM. Aceste persoane pot fi: ofiţerul şi ajutorul ofiţerului de serviciu pe

unitate, ofiţerul de serviciu şi plantoanele pe parcul auto, felcerul sau instructorul sanitar de

serviciu şi plantoanele pe punctul medical, sergentul de serviciu şi ajutorii acestuia pe punctul

de control, sergentul de serviciu pe bucătărie şi sala de mese, sergentul de serviciu pe statul

major al unităţii, sergentul şi plantonul de serviciu pe companie etc. [9, p. 757-763].

Legea penală (art. 377 CP) incriminează încălcarea regulilor cu privire la menţinerea ordinii

de către o persoană din UM pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice,

însoţită de încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului sau de aplicarea violenţei asupra lui.

Subiect al infracţiunii este orice M ce intră, conform ordinului, în UM pentru menţinerea ordinii

publice şi asigurarea securităţii publice. Alte persoane, care au participat la săvârşirea

infracţiunii, răspund conform regulilor participaţiei în calităţile de instigator, organizator sau

complice.

Totuşi, considerăm că nu orice M poate fi subiect al acestor trei componenţe de infracţiune,

din următoarele considerente: conform art. 10 alin. 3 al Regulamentului serviciului interior al

FA ale RM, până la depunerea Jurământului militar, M nu poate fi numit în funcţii militare,

angajat în executarea misiunilor de luptă, în executarea serviciului de alarmă [62], serviciului de

luptă, serviciului de gardă şi garnizoană [63]; M nu-i pot fi repartizate armament şi tehnică

militară, lui nu-i poate fi aplicată pedeapsa arestului disciplinar.

Astfel, considerăm că M în termen, care n-au depus Jurământul militar, nu pot fi subiecţi ai

infracţiunilor prevăzute de art. 374 CP (Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de

gardă), art. 375 CP (Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă /de luptă/ al trupelor

militare), art. 377 CP (Încălcarea regulilor statutare cu privire la menţinerea ordinii publice şi

la asigurarea securităţii publice). De asemenea, considerăm că M - femei nu pot fi subiecţi ai

infracţiunii, prevăzute de art. 374 CP (Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de

gardă), deoarece, conform art. 7 al Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al FA

244

ale RM, M-femei nu execută serviciul în garnizoană şi de gardă, cu excepţia participării la darea

onorului militar la înhumarea militarilor şi depunerea de flori la monumentele şi mormintele M,

căzuţi în luptele pentru libertatea şi independenţa Patriei, şi a participării la măsurile de

garnizoană.

n) Subiectul infracţiunii de distrugere sau deteriorare intenţionată sau din imprudenţă,

cât şi de risipire sau pierdere a patrimoniului militar. Art. 379 CP incriminează distrugerea

sau deteriorarea intenţionată a armamentului, muniţiilor, mijloacelor de locomoţie, tehnicii

militare sau a unui alt patrimoniu militar, iar art. 380 CP prezumă răspunderea penală pentru

distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar în proporţii mari. Subiect al

acestor infracţiunii poate fi orice M.

La art. 381 CP se incriminează risipirea sau pierderea patrimoniului militar, care se exprimă

prin comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă de către un M a echipamentului care i-a fost

eliberat pentru folosinţă personală, precum şi pierderea sau deteriorarea acestor obiecte în urma

încălcării regulilor de păstrare. Una dintre obligaţiunile principale ale M este păstrarea

patrimoniului militar. Acesta se constituie din patrimoniul care se află la dispoziţia AN, a TC şi

TG etc., la balanţa UM sau instituţiilor militare şi poate fi folosit pentru ducerea acţiunilor de

luptă, pregătirea lor sau asigurarea acţiunilor de luptă. Astfel, considerăm că subiect al

infracţiunii date, prevăzute la art. 381 alin. (3) şi (4) CP poate fi orice M [7, p. 622-626].

Totuşi, susţinem că subiect al infracţiunii prevăzute de art. 381 alin. (1) şi alin. (2) CP:

comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă de către un militar a echipamentului care i-a fost

eliberat pentru folosinţă personală, precum şi pierderea sau deteriorarea acestor obiecte în urma

încălcării regulilor de păstrare, poate fi doar M în termen, cei cu termen redus sau persoanele

chemate la instrucţiuni sau concentrări, deoarece M angajaţi prin contract primesc echipamentul

în proprietatea lor şi, prin urmare, proprietarul, în condiţiile indicate la art. 381 alin. (1) şi (2)

CP, nu poate purta răspundere pentru comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă a

echipamentului care i-a fost eliberat cu drept de proprietate, precum şi pentru pierderea sau

deteriorarea acestor obiecte, fie chiar şi în urma încălcării regulilor de păstrare a lor.

o) Subiectul infracţiunii de încălcare a regulilor de conducere sau de exploatare a

maşinilor. Subiect al încălcării regulilor de conducere a maşinilor de luptă, speciale sau de

transport militar poate fi orice M care conduce mijloacele de transport indicate. În cazul

încălcării regulilor de conducere a mijloacelor de transport în timpul conducerii mijlocului de

transport personal sau a altui transport, decât cel indicat în art. 382 CP şi al survenirii

consecinţelor prevăzute în art. 382 CP, acţiunile M sunt calificate în baza art. 264 CP, şi nu

conform articolului analizat. Subiect al încălcării regulilor de exploatare a maşinilor de luptă,

245

speciale sau de transport militar poate fi doar M în ale cărui obligaţiuni intră exploatarea

maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar.

p) Subiectul infracţiunii de încălcare a regulilor de zbor sau ale pregătirii de zbor (art.

383 CP). Subiect al infracţiunii poate fi M ce conduce aparatul de zbor în timpul zborului,

persoanele cu funcţie de răspundere care coordonează zborurile, sau cele ce execută

obligaţiunile de pregătire a aparatului pentru zbor, persoanele cu funcţie de răspundere din

serviciul de asigurare.

r) Subiectul infracţiunii de încălcare a regulilor de navigaţie (art. 384 CP). Subiect al

infracţiunii poate fi doar M ce efectuează nemijlocit conducerea navei (comandantul navei

fluviale sau maritime, ajutorul superior, alţi M ce conduc nemijlocit nava militară).

s) Subiectul infracţiunii de predare sau lăsare a mijloacelor de război inamicului (art.

385 CP). Se au în vedere doar acele forţe militare care se află în supunerea directă a

comandantului (şefului) sau a altei persoane cu funcţie de răspundere militară. Subiect al

infracţiunii poate fi doar comandantul (şeful) militar, care are în supunerea sa efectiv militar

sau este împuternicit să dispună de tehnica de luptă sau de alte mijloace de ducere a războiului.

t) Subiectul infracţiunii de părăsire samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a

acţiona cu arma (art. 386 CP). Subiect al infracţiunii poate fi orice M aflat pe câmpul de luptă.

u) Subiectul infracţiunii de predarea voluntară în prizonierat (art. 387 CP). M FA ale

RM este obligat să-şi îndeplinească datoria militară faţă de ţară chiar şi cu preţul vieţii sale.

Nimic, chiar nici pericolul morţii, nu trebuie să servească drept motiv de predare benevolă în

prizonierat. Subiect al infracţiunii poate fi orice M aflat pe câmpul de luptă.

v) Subiectul infracţiunii de comitere a acţiunilor criminale ca M aflaţi în prizonierat

(art. 388 CP). Chiar aflându-se în prizonierat, din cauza unei răniri sau din alte motive, M

trebuie să fie devotat jurământului militar, să preţuiască demnitatea sa de cetăţean al RM şi în

nici un caz să nu acorde ajutor duşmanului. Subiect al acestei infracţiuni poate fi doar M ce se

află în prizonierat în situaţia de superior (numit de către administraţie sau ales de către înşişi

prizonierii) faţă de alţi prizonieri. Această infracţiune constituie un abuz al superiorului

profitând de starea sa privilegiată faţă de alţi prizonieri.

w) Subiectul infracţiunilor de jefuire a celor căzuţi pe câmpul de luptă, de comitere a

actelor de violenţă asupra populaţiei din zona operaţiilor militare şi de încălcare gravă a

dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor militare. Subiect al infracţiunilor

prevăzute la art. 389-391 CP, conform prevederilor art. 393 CP, poate fi orice M, cât şi alte

persoane fizice, responsabile, care au atins vârsta de 14 ani, conform prevederilor art. 21 alin.

(2) CP. Este necesar de atras atenţia că în majoritatea cazurilor subiecţi ai infracţiunii prevăzute

246

de art. 391 CP sunt persoanele din eşaloanele superioare ale comandamentului militar şi cele din

organele supreme ale puterii de stat, care au dreptul de a emite ordine, în special cu caracter

militar etc.

x) Subiectul infracţiunii de folosire cu perfidie a emblemei Crucii Roşii ca element

protector în timpul conflictului armat (art. 392 CP). Subiectul acestei infracţiuni este special:

orice M.

4.1.3.8. Subiectul infracţiunii militare în legislaţia penală a altor ţări

Legislaţiile diferitor ţări reglementează statutul şi categoriile subiecţilor IM în mod diferit.

Astfel, subiectul activ nemijlocit al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, conform

legislaţiei penale a României trebuie să aibă calitatea de M (Cap. I Titlul X Infracţiuni săvârşite

de M), iar în cazul infracţiunilor săvârşite în legătură cu SM (Cap. III Titlul X Infracţiuni

săvârşite de civili, art. 353-354), el are calitatea de civil, iar în Cap. II Titlul X Infracţiuni

săvârşite de M şi civili, subiect al acestor infracţiuni pot fi atât M, cât şi civilii.

Astfel, spre deosebire de legislaţia penală a RM, care indică expres că subiectul IM trebuie să

aibă calitatea de M, cu excepţia art. 389-391 CP, care, potrivit art. 393 CP, în afară de M, pot fi

săvârşite şi de civili, legislaţia penală a României, în unele cazuri, expres indicate în lege,

stipulează că subiect al acestor infracţiuni poate fi doar persoana civilă [139, p. 644-679]. Aceste

infracţiuni sunt următoarele: art. 353 CP român - Sustragerea de la recrutare şi art. 354 CP român

- Neprezentarea la încorporare sau concentrare. Spre deosebire de aceste prevederi legale ale CP

român, CP RM nu atribuie aceste componenţe de infracţiune la categoria IM, ci le atribuie la

infracţiuni contra autorităţii publice şi securităţii de stat (Cap. XVII CP).

Întrucât în legislaţia penală actuală a României nu este definită noţiunea de M, pentru

explicarea acesteia este necesar să ţinem seama de prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 45/1994

privind apărarea naţională a României şi art. 3 al Legii nr. 46/1996 privind pregătirea

populaţiei pentru apărare, conform căruia, modalităţile de executare a SM sunt: - ca M în

termen şi ca M cu termen redus, de la data prezentării la centrele militare, UM sau formaţiuni

militare şi până la data trecerii în rezervă; - ca elevi ai şcolilor militare sau instituţii militare de

învăţământ superior, de la data prezentării la şcolile sau instituţiile de învăţământ superior şi

până la absolvirea acestora; - în calitate de cadre în activitate – ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri

şi M angajaţi pe bază de contract ale MAN şi MAI, de la data acordării gradului şi până la data

trecerii în rezervă sau retragere [244].

247

Trebuie, de asemenea, de menţionat că infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare, cum

ar fi absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, dezertarea, sustragerea de la recrutare,

neprezentarea la încorporare sau concentrare, nu sunt susceptibile de coautorat [14, p. 2].

Legislaţia penală a Suediei este diferită de cea a RM şi a României, incluzând în categoria

subiecţilor IM şi alte categorii de persoane, decât cele indicate în CP RM şi CP român. Aşa,

conform art. 3 al CP al Suediei [110], persoanele care sunt obligate să exercite SM în FA trebuie

să fie recunoscute ca M. Astfel, subiect al IM poate fi orice persoană care exercită SM în FA. În

afară de M, subiecţi ai IM pot fi ofiţerii de poliţie, care nu sunt încorporaţi în SM, însă sunt

obligaţi să participe la apărarea Regatului. De asemenea, au statut de M santinelele şi persoanele

care supraveghează teritoriile păzite, care-s numite în aceste funcţii conform Actului cu privire la

Paza Edificiilor Importante (Legea nr. 217 din 1990).

Art. 4 CP al Suediei atribuie calitatea de M şi, prin urmare, a subiectului IM şi altor categorii

de persoane, cum ar fi: prizonierii, participanţii la război, personale internate în timpul războiului

în care Regatul ţine neutralitate, cât şi cetăţenii străini care se află împreună sau rămân cu

prizonierii sau cu participanţii la război internaţi, cu scopul de a asigura îngrijirea medicală sau

spirituală a lor (sanitarii, medicii, preoţii etc. /n. a./) [275].

Legislaţia penală a Elveţiei, ce reglementează răspunderea penală a M, în acelaşi rând

descrie subiectul IM, constă din CP al Elveţiei din 1937 [111], CPM din 13 iunie 1927 şi CPPM

din 23 martie 1979, cât şi legislaţia penală a cantoanelor.

Conform acestor documente, subiecţi ai IM sunt M în termen şi pe contract ai FA, jandarmii

în timp de război sau situaţii de luptă, prizonierii şi alte categorii de persoane cu privire la care

sunt prevederi concrete în legislaţia militară a Elveţiei.

CP al Poloniei reglementează răspunderea penală a M în Secţiunea Militară a CP, care

conţine Cap. XXXVIII – XLIV (art. 317-363). Reglementările legale cu privire la subiectul IM

sunt date în Cap. XXXVIII CP, întitulat “Noţiuni generale cu privire la M”, unde, în art. 317, se

indică că prevederile PG şi PS ale CP se aplică şi faţă de M, dacă Secţiunea Militară a CP nu

prevede altfel. În continuare, se constată că prevederile art. 356-363 CP, iar în cazul săvârşirii

infracţiunii prevăzute de celelalte articole ale Secţiunii Militare, prevederile generale cu privire

la M se aplică, respectiv, şi colaboratorilor armatei, cu toate că nu au calitatea de M. Astfel,

putem concluziona, că subiecţi ai IM, conform legislaţiei penale a Poloniei, pot fi M care

efectuează SM, cât şi persoanele civile, colaboratori ai armatei poloneze.

Spre deosebire de prevederile CP al Poloniei, CP RM nu recunoaşte ca subiecţi ai IM

colaboratorii civili ai MA sau AN, ori orice alt civil din cadrul FA [14, p. 2]. Art. 317 alin. (3)

248

mai prevede că prevederile Secţiunii penale a CP se aplică respectiv şi altor categorii de

persoane, dacă aceasta este prevăzut expres de legislaţie.

În legislaţia penală a Ucrainei reglementările cu privire la IM şi subiecţii ei sunt mai larg

desfăşurate, decât în legislaţia penală a RM. În CP al Ucr. [108], “Infracţiunile contra ordinii

stabilite de executare a SM (IM)” sunt reglementate în Cap. XIX. În afară de noţiunea IM, care

este dată în art. 401 alin. (1) CP, spre deosebire de CP RM, în art. 401 alin. (2) CP Ucr. se oferă

noţiunea legală a subiecţilor IM, conform căruia, subiecţi ai IM pot fi M FA ale Ucr., ai

Serviciului de Securitate a Ucr., ai TG ale Ucr., ai Trupelor interne ale MAI a Ucr. [276], şi alte

formaţiuni militare, formate în corespundere cu legile Ucrainei, cât şi alte persoane, stabilite prin

lege. Prin alte persoane, stabilite prin lege se au în vedere persoanele care exercită SM în Garda

Naţională a Ucrainei, Trupele Apărării Civile, Direcţia Pază a înalţilor demnitari de stat a

Ucrainei (a Preşedintelui ţării, a Preşedintelui Parlamentului şi a Şefului Guvernului).

Art. 2 al Legii despre obligaţiunea militară şi SM [277], stabileşte următoarele categorii de

subiecţi ai IM din rândul M pe contract: soldaţi şi marinari, sergenţi şi plutonieri; femei în funcţii

de soldaţi şi marinari, sergenţi şi plutonieri, micimani şi ofiţeri; plutonieri adjutanţi şi micimani;

cursanţi ai instituţiilor militare de învăţământ şi studenţii catedrelor militare (facultăţile de

pregătire militară şi secţiile de pregătire militară) a instituţiilor superioare de învăţământ civil;

personalul ofiţeresc [278].

În Republica Uzbekistan, conform legislaţiei penale şi militare [279], care este interpretată

în pct. 1.2 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Uzbekistan din 15 septembrie

2000 “Despre practica judiciară în cauzele penale cu privire la infracţiunile contra ordinii de

executare a SM” [280], subiecţii IM pot fi M FA, a Comitetului pentru paza Frontierei de Stat,

din Trupele de interne şi de gardă a MAI, a Serviciului Securităţii Naţionale, Ministerului pentru

Situaţiile Excepţionale, din UM a ministerelor şi departamentelor, cât şi persoanele chemate la

concentrări sau instrucţiuni militare.

În Armenia, legislaţia militară [281], defineşte persoanele care au statut de M şi, prin

urmare, pot fi subiecţi ai IM. Acestea sunt M care exercită SM obligatoriu şi rezerviştii în timpul

concentrărilor şi instrucţiunilor militare. M care exercită SM obligatoriu se împart în două

grupuri: a) M SM în termen, şi b) M SM prin contract.

Conform art. 20 al Legii despre obligaţiunea militară şi SM, din numărul persoanelor care

execută SM obligatoriu fac parte M de rând şi ofiţerii (persoanele care au absolvit instituţiile

superioare de învăţământ civil şi recrutate în SM pe un termen de 2 ani), încorporaţi în FA şi alte

trupe militare, cursanţii instituţiilor militare de învăţământ. În SM obligatoriu sunt încorporate

persoanele care au vârsta între 18 şi 27 ani.

249

Astfel, analizând prevederile armeneşti, putem concluziona că ele se deosebesc de

prevederile legislaţiei militare şi penal militare ale RM, conform cărora persoanele care au

absolvit instituţiile superioare de învăţământ civil nu pot fi încorporate în SM în termen, ci în SM

cu termen redus, pe o durată de 3 luni şi nu de 2 ani. Conform aceluiaşi articol al Legii indicate,

bărbaţii, M pe contract, sunt acele persoane, care exercită SM pe contract în calitate de militari-

soldaţi, unter-ofiţeri şi ofiţeri, cât şi femeile, care exercită SM benevol în FA şi alte trupe militare

ale Republicii Armenia.

Legislaţia penală a Republicii Azerbaijan reglementează infracţiunile militare în Cap. XVII

al PS a CP (adoptat în 1999, în vigoare de la 2 septembrie 2000), care este întitulat “Infracţiuni

contra SM” [282, p. 47-61]. Reieşind din noţiunea IM, dată în art. 232 CP, se poate deduce că

subiecţi ai IM pot fi M, cât şi persoanele care sunt chemate la concentrări sau la instrucţiunile

militare [14, p. 3].

În Georgia, CP vechi (adoptat în 1960) conţinea un capitol special cu privire la IM, din care

reieşea că subiecţi ai IM pot fi M sau rezerviştii chemaţi la concentrări sau instrucţiuni, în timpul

concentrărilor sau instrucţiunilor. Noul CP (adoptat la 22 iulie 1999, intrat în vigoare la 1 iunie

2000) [283, p. 102-123], de asemenea, conţine un capitol în care sunt incriminate IM, însă acest

capitol poartă denumirea de “Infracţiuni contra SM”. Conform prevederilor CP, subiecţi ai IM

pot fi M (M în termen sau cei pe contract) sau rezerviştii chemaţi la concentrări sau instrucţiuni,

în timpul concentrărilor sau instrucţiunilor.

În Lituania, legislaţia militară [246] şi legislaţia penală militară (CP adoptat în 1998, în

vigoare de la 1 aprilie 1999) [284], defineşte persoanele care au statut de M şi, prin urmare, pot fi

subiecţi ai IM. Acestea sunt M care exercită SM obligatoriu şi pe contract în FA Naţionale ale

Lituaniei, cât şi rezerviştii în timpul concentrărilor şi instrucţiunilor militare.

M care exercită SM obligatoriu se împart în două grupuri: a) M SM în termen şi pe contract

(forţele de apărare), care sunt ofiţeri, subofiţeri, sergenţi şi soldaţii SM în termen şi b)

Zemessardze (Armată populară din voluntari). Durata SM în termen este de 12 luni. Încadraţi în

SM în termen pot fi cetăţenii Republicii Lituaniene, care au atins vârsta de 19 ani şi nu mai mare

de 27 ani. În SM pe contract pot fi încadrate persoanele apte de SM care au împlinit, la data

încorporării, vârsta de 18 ani. În timp de război, pot fi încorporate în FA Naţionale şi alte

persoane care exercită serviciul în formaţiuni militare şi paramilitare ale MA şi MAI.

250

4.2. Latura subiectivă a infracţiunii militare

4.2.1. Consideraţiuni generale cu privire la latura subiectivă a infracţiunii militare

Dreptul penal contemporan al RM, aflându-se pe poziţii determinative, reiese din aceea, că

unul din cele mai importante principii ale dreptului penal, principiul vinovăţiei, constituie

condiţia necesară a aprecierii corecte, social juridice, a comportamentului oamenilor. Contrar

obiectivismului abstract, trebuie de accentuat că la aprecierea faptei este necesar de reieşit nu din

tot ceea ce a urmat, a survenit, ci doar din aceea ce a fost prevăzut, sau a putut fi prevăzut să

urmeze.

Prevederile cu privire la incriminarea obiectivă sunt cerinţe ale dreptului material (CP) şi

ale celui procesual (CPP). În conformitate cu baza juridică în sfera combaterii criminalităţii,

CSJ, în hotărârile sale de recomandare, de nenumărate ori atrage atenţia la necesitatea

clarificării, în fiecare caz concret, a formei vinovăţiei, motivelor şi scopurilor, stărilor

emoţionale, cât şi la probele, în baza cărora instanţa de judecată a ajuns la convingerea că

unele sau alte împrejurări au avut sau n-au avut loc în realitate. Manifestarea unei asemenea

atenţii a legiuitorului şi a CSJ faţă de aceste circumstanţe este argumentată.

Fiind un element important şi distinct al componenţei de infracţiune, semnele laturii

subiective constituie una dintre bazele răspunderii penale, esenţial influenţează asupra pericolului

social şi gradului prejudiciabil al faptei şi, prin urmare, asupra aprecierii juridice a faptei

săvârşite, reprezintă factorii de delimitare a diferitor infracţiuni în procesul de calificare a lor,

influenţează asupra individualizării răspunderii şi pedepsei.

Referitor la legislaţia cu privire la componenţele de infracţiune cu conţinut special (în acelaşi

sens şi cu privire la IM), semnele laturii subiective, îndeplinind rolul multilateral indicat,

îmbracă anumite caracteristici specifice. Într-adevăr, deoarece există particularităţi ale adevărului

obiectiv, ele, aceste particularităţi, trebuie să fie reflectate adecvat şi în procesul cunoaşterii

subiective. Fiecare faptă infracţională reprezintă în sine unitatea calităţilor obiective şi subiective

a unei anumite fapte prejudiciabile, ca şi cum orice comportament al oamenilor ca activitate,

determinat de conştiinţă, reprezintă unitatea obiectivă şi subiectivă [285, p. 25].

Aşa, de exemplu, specificul laturii subiective a IM este determinat de natura specială,

“militară”, a acelei realităţi obiective, în care se află M şi care se reflectă în conştiinţa lor, în

acelaşi rând, în conştiinţa subiecţilor, care săvârşesc IM.

În motiv şi scop, ca elemente ale atitudinii psihice a subiectului faţă de cele săvârşite,

caracterul militar al pericolului social şi al ilegalităţii se reflectă atât de amplu şi real, încât ne dă

posibilitatea să vorbim despre aceea, că noţiunile examinate se prezintă ca unele din condiţiile de

distingere în legislaţia penală a normelor speciale despre IM. Specificul motivului oricărei

251

infracţiuni contra ordinii de exercitare a SM este determinat prin aceea, că el reprezintă

determinanta comportamentului infracţional, legată de condiţiile SM ale subiectului şi a

condiţiilor obiective ce apar din aceasta.

Motivele IM apar anume din acele necesităţi actualizate, care sunt determinate de mediul

militar, aflarea subiectului într-un anumit sistem de relaţii militare deosebite (generale sau

speciale). Conţinutul specific al scopurilor, de asemenea, constă în aceea că, după direcţiile lor

de atentare, IM constituie atentate la ordinea de exercitare a SM, iar scopul reprezintă reflecţia

acestei direcţionări obiective a faptei.

Caracterizând latura subiectivă a unei concrete componenţe de infracţiune, legiuitorul nu se

limitează doar la indicarea motivului sau la determinanta lui, dar foloseşte şi alte metode tehnico-

juridice pentru elucidarea motivului. În multe componenţe de infracţiune, CP RM foloseşte

noţiuni generale. Folosirea lor se lămureşte prin aceea că, în geneza unei infracţiuni concrete pot

exista diferite imbolduri, pe care este imposibil de formalizat şi de indicat, inclus complet în

normele juridice. Mai mult ca atât, în unele cazuri chiar nici nu este raţional de făcut aceasta. La

folosirea noţiunilor generale se indică nu forma psihologică de manifestare a imboldului, ci

izvorul obiectiv de apariţie a lui şi condiţionarea socială.

Aceasta se prezintă destul de îndreptăţit, deoarece anume în aşa fel se subliniază necesitatea

examinării de către organele de drept nu atât determinantele psihologice, cât determinantele

sociale ale motivului comportamentului, care stau la baza realităţii obiective: în circumstanţe,

împrejurări, condiţii de săvârşire a infracţiunii. În afară de aceasta, este mai uşor de constatat şi

apreciat semnele obiective, decât cele subiective [15, p. 31].

În articolele despre infracţiunile intenţionate contra ordinii de subordonare şi relaţiilor

reciproce militare statutare (art. 364-368 CP), figurează noţiunea generalizată “în timpul

îndeplinirii obligaţiunilor legate de SM sau în legătură cu îndeplinirea acestor obligaţiuni”. Ea

caracterizează un motiv, care, după conţinutul lui, este multidirecţional, determinat de executarea

de către partea vătămată a obligaţiunilor sale de SM [286, p. 39].

Analiza componenţelor de infracţiune, în care motivul este indicat prin categoria “în legătură

cu… sau în timpul…” indică la aceea că aceste IM coincid cu infracţiunile general penale şi alte

infracţiuni similare contra SM după latura obiectivă (de regulă, după caracterul acţiunilor sau

după consecinţele lor, cum ar fi, de exemplu, lovirea, acte de violenţă, survenirea vătămărilor

corporale etc.).

Când infracţiunile coincid după criteriile obiective, apar dificultăţi la aprecierea lor juridico-

penală. În aşa cazuri, pentru constatarea direcţiei de atentare la un anumit obiect, este necesar să

analizăm motivul, care evoluează ca un criteriu ce concretizează conţinutul şi direcţionarea

252

faptei. Pentru aprecierea corectă a motivului discutat “în legătură cu…” este necesar de constatat

şi de apreciat baza lui iniţială - esenţa psihologică, care se limitează la următoarele: noţiunea “în

legătură cu…”, folosită în legislaţia penală, este multilaterală; ea înglobează diferite imbolduri

după manifestările concrete: răzbunarea, ura, străduinţa de a evita careva urmări nedorite,

neplăcute; străduinţa de a ascunde careva fapte; frica; nemulţumirea; dezacordul etc.

Unica bază de a atribui aceste imbolduri motivului “în legătură cu…”, este determinată de

apariţia lor şi de conştientizarea vinovatului despre aceea, că fapta lui este generată de un aşa

factor social, cum ar fi îndeplinirea de către partea vătămată a obligaţiunilor concrete legate de

SM. Astfel, scurt şi clar se determină direcţia faptei ca infracţiune cu componenţă specială

(direcţionarea subiectului special la un obiect special prin intermediul criteriilor (tot speciale)

subiective şi obiective) [287, p. 56-64]. Conţinutul “motivului de serviciu” în comportamentul

vinovatului depinde de poziţia de serviciu a părţii vătămate şi de caracterul acţiunilor lui

concrete, fapt ce influenţează considerabil asupra aprecierii juridico-penale a infracţiunii.

Tratamentul necesităţii, ca o forţă instigatoare, care, mai întâi de a servi ca motiv, este retrăită,

actualizată în conştiinţa subiectului, determină necesitatea examinării următoarei caracteristici a

motivului - conştientizarea lui, conştientizarea corelaţiei dintre aşa categorii ca conştiinţa şi

motivul. Conştientizarea faptei constituie un criteriu important al oricărui comportament volitiv.

Adoptarea hotărârii şi folosirea ei de către subiect este imposibilă fără înţelegerea sensului social

a celor săvârşite şi a celor consecinţe, care pot surveni. Principiul importanţei faptei pentru

individ serveşte drept factor determinant pentru activitatea selectivă. În realitate, orice adevărată

activitate volitivă constituie un act selectiv, care include alegerea conştientă şi luarea hotărârii

[288, p. 123]. Infracţiunea nu poate fi impusă, deoarece, posedând capacitatea unui

comportament selectiv, conştiinţă şi voinţă, individul oricând poate să se abţină de la săvârşirea

unei fapte antisociale.

Totuşi, dacă acţiunile se săvârşesc forţat, ca consecinţă a unor circumstanţe extrem de

neprevăzute, nedorite, fortuite, a restrângerii sferei de manifestare volitivă, şi, respectiv, a

motivaţiei, atunci, răspunderea penală este exclusă conform prevederilor Cap. III al PG a CP

(prezenţa unor circumstanţe care exclud, înlătură caracterul penal al faptei), iar, în cazul IM, şi

conform prevederilor art. 364 alin. (5) CP.

Conţinutul social-juridic al răspunderii pentru comportament presupune că subiectul real avea

variante cu privire la tipul de comportament socio-important şi posibilităţi de alegere a lui, iar de

altă parte, exista conştiinţa subiectivă a acestor posibilităţi obiective şi libera deliberare anume a

acestora, şi nu a altui act de comportare. Din aceste considerente, activitatea volitivă în literatura

juridică este considerată ca influenţa direcţionată, conştientă a omului asupra lumii

253

înconjurătoare, ca o străduinţă activă a persoanei de a satisface necesităţile actuale, de a realiza,

atinge un anumit scop [287, p. 69-71].

Vorbind despre legislaţia penală, este necesar de accentuat că conştientizarea periculozităţii

faptei, prevederii, dorinţei consecinţelor prejudiciabile sau posibilităţii prevederii lor este

reflectată normativ în patru tipuri de vinovăţie: ea creşte de la neglijenţa criminală spre

încrederea exagerată în sine, de la intenţia indirectă spre intenţia directă (art. 17-18 CP). Aceste

tipuri de vinovăţie se deosebesc între ele după intensitatea manifestării momentelor conştiente şi

volitive ale faptei. În limitele unuia şi aceluiaşi tip de vinovăţie, ca un anumit grad de atitudine

psihică a subiectului faţă de fapta prejudiciabilă şi consecinţele ei, este imposibil de constatat o

careva altă formă suplimentară de vinovăţie.

În concluzie, se poate de subliniat că în sens juridico-penal motivul constă nu pur şi simplu

din necesitatea concepută (conştientizată) a subiectului din punct de vedere al normelor sociale şi

al intereselor, ci şi din aprecierea lor de către acest subiect [287, p. 69-71]. În aceasta constă

funcţia cea mai importantă a motivului. La formarea motivului, necesităţile trec prin conştiinţa

persoanei, care le apreciază în corespundere cu propria concepţie a valorilor ca social admisibile

sau antisociale, convenabile pentru ea sau nu. Astfel se concepe şi fapta ca un mod de satisfacere

a necesităţilor din punct de vedere al importanţei şi admisibilităţii ei sociale pentru subiect.

Motivul formează scopul, scopul, la rândul său, determină modul de atingere a lui. Omul îşi

realizează scopul său conştient care, ca şi legea, stabileşte modul şi caracterul acţiunilor sale şi

căruia el trebuie să-şi supună voinţa sa. Dacă motivul nu este clar, este imposibil categoric de

determinat cu ce infracţiune avem de a face.

Scopul şi motivul - ca elemente ale motivării infracţionale, sunt semne principale ale oricărui

comportament intenţionat infracţional, constituie bazele lui primare. Gradul de coincidere a

scopului cu urmările prejudiciabile survenite nu este acelaşi la diferite forme de vinovăţie, fapt

ce se manifestă şi la dezvoltarea raportului cauzal după schema: dorinţă-consecinţă.

În cazul intenţiei directe scopul corespunde cu consecinţele şi mărturiseşte despre legătura

cauzală directă dintre faptă şi rezultat, iar în cazul intenţiei indirecte - nu corespunde, însă

posibilitatea unei asemenea corespunderi în conştiinţa făptuitorului nu se exclude [289, p. 105-

106].

Cel mai răspândit mod de reflectare a semnelor examinate în normele despre IM îl constituie

includerea lor directă în componenţele de IM în calitate de unul din criteriile constructive. Un

asemenea mod ne permite nu doar să indicam la influenţa vinovăţiei, motivului şi scopului

asupra caracterului social periculos al faptei, dar şi să depistăm şi să concretizăm natura militară

a unei fapte concrete. În multe norme, în calitate de criterii constructive este indicată direct

254

forma concretă a vinovăţiei. Aşa, de exemplu, în art. 379 CP (Distrugerea sau deteriorarea

intenţionată a patrimoniului militar), chiar în denumirea lui şi în dispoziţia alin. (1) direct este

indicată forma vinovăţiei - intenţia, iar în art. 380 CP - imprudenţa (Distrugerea sau deteriorarea

din imprudenţă a patrimoniului militar) şi, prin urmare, direct se indică la criteriile de delimitare

dintre aceste două norme după latura subiectivă, şi, mai concret, după forma vinovăţiei: una din

infracţiuni se săvârşeşte doar intenţionat, iar cealaltă, doar din imprudenţă.

De asemenea, art. 364 CP, în dispoziţiile alin. (1), (3) indică direct la forma vinovăţiei cu care

poate fi săvârşită infracţiunea: la alin. (1) se indică la neexecutarea intenţionată a ordinului…, iar

la alin. (3) - la neexecutarea ordinului din neglijenţă sau din lipsă de conştiinciozitate, adică din

imprudenţă.

Tot astfel este construită dispoziţia art. 378 CP, care indică direct la caracterul imprudent al

vinovăţiei: atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă

de SM. La acest articol, chiar şi denumirea lui indică la modalitatea vinovăţiei: art. 378 CP -

Atitudinea neglijentă faţă de SM. Unele componenţe de IM conţin direct în dispoziţiile sale şi

scopul lor: aşa, de exemplu, art. 371 CP prescrie că dezertarea constă în părăsirea UM în scopul

eschivării de la SM.

Astfel, cele mai multe dintre IM sunt infracţiuni intenţionate. Intenţia, nefiind calificată

printr-un scop special indicat în dispoziţia articolului concret, poate fi atât directă cât şi indirectă

(de exemplu, încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M, în timpul satisfacerii

SM, dacă între ei nu există raporturi de subordonare etc.). În cazul în care în dispoziţia articolului

respectiv se conţine un scop special, forma vinovăţiei este doar intenţia directă (de exemplu,

dezertarea, în scopul eschivării de la SM etc.).

Dat fiind că unele din IM sunt infracţiuni de inacţiune (omisive), elementul lor subiectiv poate

îmbrăca şi forma imprudenţei [129, p. 759], (în ambele sale modalităţi: neglijenţa criminală sau

sineîncrederea exagerată). Din aceste infracţiuni fac parte distrugerea sau deteriorarea din

imprudenţă a avutului militar, pierderea avutului militar, atitudinea neglijentă faţă de serviciu

etc.

Totuşi, analizând componenţele IM, observăm că în majoritatea cazurilor, în dispoziţiile

articolelor nu este indicată forma de vinovăţie cu care poate fi săvârşită infracţiunea şi ajungem

la concluzia că în multe cazuri este foarte dificil de a constata forma vinovăţiei cu care a fost

săvârşită infracţiunea. Aceste dificultăţi sunt caracteristice nu doar componenţelor de infracţiune

ce se conţin în Cap. XVIII al PS a CP, ci şi în celelalte capitole. De fapt, considerăm că PS a CP

nu are nici o strategie bine determinată cu privire la reglementarea formelor vinovăţiei în

dispoziţiile articolelor, nu se întrevede aceasta nici din conţinutul PG a CP şi, ca rezultat, în

255

practica judiciară aceste probleme se tratează neuniform, fiecare judecător sau complet de

judecată intuind forma vinovăţiei a unei sau altei componenţe de infracţiune în felul său sau

făcând apel la doctrina penală, care, de altfel, tot a intuit această formă de vinovăţie, fără a avea

o bază legală bine determinată.

Astfel, de exemplu, este foarte greu de determinat forma vinovăţiei, din conţinutul dispoziţiei

art. 382 CP: încălcarea regulilor de conducere sau de exploatare a maşinilor, unde nici la un

alineat nu este indicată atitudinea psihică (forma vinovăţiei) faţă de faptă şi consecinţele

survenite; tot aşa, şi la art. 381 CP, întitulat “Risipirea sau pierderea patrimoniului militar” etc.

Considerăm că o bună rezolvare a problemelor ridicate o găsim în legislaţia ţărilor de peste

hotare, care, în PG a CP reglementează strict formele de vinovăţie a infracţiunilor ce se cuprind

în PS a CP. Astfel, art. 19 alin. (3) CP român din 1968 stipulează că fapta, constând într-o

acţiune săvârşită din culpă (adică din imprudenţă /n. a./), constituie infracţiune numai atunci

când în lege se prevede expres aceasta. Alin. (4) al aceluiaşi articol stipulează că fapta, constând

într-o inacţiune, constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie sau din culpă (adică din

imprudenţă), afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie [24].

Tot în acest sens, însă cu unele devieri, reglementează aceste probleme şi noul CP român

[290]. Astfel, art. 20 alin. (2) CP român stipulează că fapta, care constă fie într-o acţiune, fie într-

o inacţiune constituie infracţiune numai când este săvârşită cu intenţie, iar alin. (3) al aceluiaşi

articol stipulează că fapta, comisă din culpă (adică din imprudenţă), constituie infracţiune numai

când în lege se prevede aceasta.

Legislaţia penală a FR reglementează aceste probleme, pentru prima dată, în art. 24 CP.

Conform alin. (2) al acestui articol, fapta săvârşită doar din imprudenţă, se consideră infracţiune

doar în cazurile, când aceasta este prevăzută special în articolele respective ale PS a CP. Aşa, de

exemplu, încălcarea regulilor sanitaro-epidemice constituie infracţiune cu condiţia că ea a cauzat,

din imprudenţă, îmbolnăvirea în masă a oamenilor sau intoxicarea lor (art. 236 CP FR) etc. Acest

CP prevede răspunderea penală pentru unele infracţiuni, care pot fi săvârşite atât intenţionat, cât

şi din imprudenţă, cum ar fi, de exemplu, art. 252 - Poluarea mediului maritim; art. 283 -

Divulgarea secretului de stat etc. În aceste cazuri, în dispoziţia articolelor sus-indicate nu se

indică forma vinovăţiei, însă, reieşind din faptul că infracţiunile care sunt săvârşite doar cu

intenţie sau doar din imprudenţă, sunt direct indicate în PS a CP, reiese că celelalte infracţiuni,

unde nu este direct indicată forma vinovăţiei, pot fi săvârşite atât din imprudenţă, cât şi din

intenţie.

256

Succinte, dar destul de clare sunt aceste reglementări în CP al Germaniei. Conform art. 15 CP

german, este pasibilă de pedeapsa penală doar fapta săvârşită intenţionat, dacă legea direct nu

prevede pedeapsa pentru faptele săvârşite din imprudenţă [291, p. 522].

Forma de bază a vinovăţiei în CP al Italiei este intenţia. Conform art. 42 CP al Italiei,

răspunderea penală pentru fapta săvârşită din imprudenţă survine doar în cazurile expres (direct)

stipulate (prevăzute) de legea penală [292, p. 522].

CP al Japoniei reglementează, în principiu, infracţiunile intenţionate. În PG a acestui cod

prevederile cu privire la vinovăţie sunt stipulate în art. 38. Astfel, alin. (1) al acestui articol

stipulează că nu este pasibilă de pedeapsa penală fapta săvârşită fără intenţie, însă aceste

prevederi nu sunt aplicabile în cazurile, când legea penală conţine expres indicaţii la săvârşirea

infracţiunii din imprudenţă. În PS a CP, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc din imprudenţă,

se conţin stipulări concrete cu privire la aceste împrejurări, cum ar fi, de exemplu, art. 210 CP:

persoana, care din imprudenţă a cauzat moartea…; art. 211 CP: persoana care a cauzat vătămări

corporale unei alte persoane din lipsa de atenţie, necesară în legătură cu îndeplinirea

obligaţiunilor de serviciu etc. [293, p. 322, 339].

Art. 121-3 CP al Franţei stipulează că nu se consideră crimă sau delict fapta săvârşită fără

intenţie. Însă, dacă legea prevede aceasta, în cazul imprudenţei, neglijenţei sau punerii

neintenţionate în pericol a unei alte persoane, are loc un delict [294].

Art. 18 CP al Elveţiei indică că dacă legea penală nu stipulează altfel, atunci, este pasibil de

pedeapsa penală doar acela care a săvârşit infracţiunea sau delictul intenţionat [111].

Reieşind din cele analizate anterior, concluzionăm că majoritatea absolută a legislaţiilor

penale de peste hotare au o construcţie similară a prevederilor cu privire la formele vinovăţiei cu

care pot fi săvârşite infracţiunile, şi anume, că infracţiunile prevăzute de PS a CP se săvârşesc

doar intenţionat, cu excepţia cazurilor când legea penală prevede expres că unele infracţiuni

concrete se săvârşesc din imprudenţă. Considerăm aceste prevederi legale foarte reuşite şi

corespunzătoare tuturor principiilor dreptului penal: celui al legalităţii incriminării şi legalităţii

pedepsei (art. 3 CP) (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) [295, p. 339-340],

principiului caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 CP), principiului individualizării

răspunderii penale şi pedepsei penale (art. 7 CP) etc.

Mai mult ca atât, susţinem că nu este corect atunci când legislaţia penală prevede pentru una

şi aceeaşi faptă penală, săvârşită cu intenţie sau din imprudenţă, una şi aceeaşi categorie şi

mărime de pedeapsă penală. Astfel, conform art. 381 alin. (1) CP, comercializarea de către un M

a echipamentului care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală (infracţiune săvârşită doar cu

intenţie), se pedepseşte cu aceeaşi pedeapsă, ca şi pentru pierderea acestor obiecte în urma

257

încălcării regulilor de păstrare (care, în opinia noastră, poate fi săvârşită doar din imprudenţă): cu

muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 60 ore până la 240 ore.

Din aceste considerente, ajungem la concluzia că în PS a CP trebuie să existe răspunderea

penală doar pentru acele componenţe de infracţiune imprudente, unde direct despre aceasta este

indicat în dispoziţia articolului concret. Dacă în dispoziţia articolului nu este această remarcă,

infracţiunea se consideră că poate fi săvârşită doar intenţionat.

De asemenea, considerăm că PG a CP, reglementând conţinutul formelor vinovăţiei în art. 17-

18 CP RM, nu are un caracter complet, deoarece nu dezvoltă ideea vinovăţiei, stipulată în art. 6

CP, precum că fapta se săvârşeşte cu vinovăţie şi, de asemenea, nu indică că vinovăţia are două

forme: intenţia şi imprudenţa, dar trece direct la analiza conţinutului legal al acestora. Reieşind

din cele consemnate, considerăm necesar de completat PG a CP cu un nou articol cu următorul

conţinut:

Articolul 16/1. Vinovăţia.

Infracţiunea poate fi săvârşită intenţionat sau din imprudenţă.

Infracţiunile prevăzute în PS a prezentului Cod se săvârşesc intenţionat.

Pot fi considerate infracţiuni, faptele săvârşite din imprudenţă, doar în cazurile când PS a

prezentului Cod prevede expres aceasta.

În teoria penală şi practica judiciară, vorbind despre formele vinovăţiei, cât şi despre

modalităţile acestor forme, se indică că infracţiunile pot fi săvârşite intenţionat sau din

imprudenţă, iar aceste forme, la rândul lor, au câte două modalităţi: intenţie directă şi indirectă,

iar imprudenţa: neglijenţa criminală şi sineîncrederea exagerată.

Din dispoziţiile art. 17-18 CP nu reiese direct aceste modalităţi, ba mai mult ca atât, ele nici

nu conţin reglementarea legală a unor asemenea termeni (noţiuni). Reieşind din faptul că

consecinţele juridice ale acestor modalităţi de săvârşire a infracţiunilor sunt diferite şi deosebit

de importante la individualizarea răspunderii şi pedepselor penale, considerăm necesar de

modificat articolele indicate, pentru a reglementa legal aceste modalităţi ale vinovăţiei:

Articolul 17. Infracţiunea săvârşită cu intenţie.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie directă, dacă persoana care a

săvârşit-o, îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, a prevăzut urmările ei

prejudiciabile, şi a dorit, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie indirectă dacă persoana, care a


prejudiciabile, însă nu a dorit, ci a admis, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

258

Articolul 18. Infracţiunea săvârşită din imprudenţă.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu sineîncredere exagerată în cazul când

persoana, care a săvârşit-o, îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, a

prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi

evitate.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din neglijenţă în cazul când persoana, care

a săvârşit-o, nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu a prevăzut

posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

Art. 19 CP poate exista de sine stătător.

4.2.2. Caracterizarea laturii subiective a infracţiunilor militare

În baza celor relatate anterior, vom supune analizei concrete şi detaliate latura subiectivă a IM

ce se conţin în Cap. XVIII a PS a CP.

Art. 364 este întitulat “Neexecutarea intenţionată a ordinului.” Alin. (1) al acestui articol

incriminează neexecutarea intenţionată a ordinului şefului de către subaltern. Neexecutarea

intenţionată a ordinului şefului, din punct de vedere volitiv se săvârşeşte cu vinovăţie

intenţionată. Motivul şi scopul nu are relevanţă la calificarea infracţiunii [9, p. 736]. În CP vechi,

în redacţia Legii din 24 martie 1961, neexecutarea intenţionată a ordinului era incriminată în art.

239 - Insubordonare, şi prevedea două modalităţi de neexecutare intenţionată a ordinului: refuzul

direct de a executa ordinul şi altă neexecutare a ordinului. Cu toate că dispoziţiile legale sus-

indicate diferă după redacţie, considerăm că conţinutul lor este identic.

Din punct de vedere al laturii subiective, refuzul direct de a executa ordinul presupune

vinovăţia intenţionată, modalitatea intenţiei directe, iar altă neexecutare intenţionată a ordinului

poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. În cazul refuzului direct de a executa

ordinul, făptuitorul nu doar conştientizează că nu execută ordinul superiorului militar şi doreşte

aceasta, dar şi declară despre aceasta deschis sau în alt mod demonstrează că nu-l va executa.

Altă neexecutare a ordinului include în sine conştientizarea de către subaltern a faptului că nu

execută ordinul sau dispoziţia superiorului şi doreşte aceasta (intenţie directă), sau admite

aceasta (intenţie indirectă) [296, p. 26-27]. Neexecutarea intenţionată a ordinului poate fi

săvârşită atât în mod deschis, făţiş, cât şi pe ascuns. Neexecutarea ordinului, săvârşită pe ascuns,

este mai periculoasă şi poate avea consecinţe mai nefaste, decât neexecutarea ordinului făţişă. În

cazul neexecutării făţişe a ordinului, comandantul, superiorul poate aplica faţă de subaltern

măsurile de constrângere respective şi să ordone executarea acţiunilor sau inacţiunilor ce se

conţin în acest ordin altui subaltern.

259

În cazul când subalternul, primind ordinul superiorului, nu refuză făţiş executarea lui, dar,

dimpotrivă, face să se creadă că ordinul va fi executat, însă în realitate nu are intenţia de a-l

executa şi, de fapt, nu-l execută, o asemenea neexecutare intenţionată a ordinului are un caracter

prejudiciabil mai sporit. În asemenea cazuri, superiorul nu poate la timp să cunoască despre

neexecutarea ordinului de către subaltern şi nu întotdeauna este în stare să preîntâmpine

survenirea consecinţelor prejudiciabile care pot surveni în rezultatul neexecutării ordinului dat.

Intenţia subalternului la neexecutarea ordinului superiorului poate să se manifeste sub diferite

aspecte: a) subalternul poate făţiş să refuze executarea ordinului superiorului; b) primind ordinul

să nu săvârşească, să se abţină de la săvârşirea anumitor acţiuni, subalternul poate intenţionat să

săvârşească acţiunile interzise. De exemplu, comandantul UM a dat indicaţii comandantului de

companie să nu permită M în termen al acestei companii B. I. să plece în permisiune din UM pe

motivul că ultimul a comis încălcări ale disciplinii militare. Contrar acestui ordin, comandantul

de companie, a permis acestui M, intenţionat, să plece din UM. În acest caz a avut loc

neexecutarea intenţionată a ordinului superiorului; c) primind ordinul să săvârşească anumite

acţiuni, subalternul poate intenţionat să nu săvârşească acţiunile prescrise. De exemplu,

comandantul de companie a dat indicaţii plutonierului pe companie să trimită de serviciu pe

cantină pentru lucrări de pregătire a mâncării şi altor lucrări în cantina ostăşească. Plutonierul pe

companie intenţionat n-a săvârşit acţiunile prescrise şi cina pentru soldaţi n-a fost pregătită la

timp. În acest caz a avut loc neexecutarea intenţionată a ordinului superiorului; d) în unele

cazuri, subalternul poate samavolnic să depăşească intenţionat ordinul sau dispoziţia dată lui de

către superiorul militar, acţionând din motive personale sau din alte motive [169, p. 14-15]. De

exemplu, M în termen “A”, gradul militar sergent, fiind locţiitorul comandantului de pluton, a

fost numit superiorul maşinii pentru transportarea efectivului plutonului din punctul X în punctul

Y. “A”, cu scopul de a vizita părinţii săi, care se aflau în satul “B”, la o distanţă de 20 km, de

traseul indicat, a ordonat şoferului, subalternului său, să schimbe traseul sus-indicat. Plecând în

satul “B”, “A” şi-a vizitat părinţii, iar în acelaşi timp, şoferul a folosit băuturi alcoolice cu alţi

soldaţi şi, întorcându-se la traseu, conducând automobilul în stare de ebrietate, a săvârşit un

accident rutier, cauzând diferite vătămări corporale soldaţilor ce se aflau în caroseria

automobilului. În acest caz, a avut loc, de asemenea, o neexecutare intenţionată a ordinului.

Pentru calificarea infracţiunii ca neexecutare intenţionată a ordinului, este necesar totdeauna

de constatat următoarele împrejurări: a) A fost oare ordinul sau dispoziţiunea dată de către un

superior şi ştia oare M, care a primit acest ordin, că ordinul este dat de către un superior? În cazul

când ordinul n-a fost dat de către un superior, ci de către un M care nu se află cu făptuitorul în

relaţii de subordonare, nu poate fi vorba despre careva neexecutare intenţionată a ordinului. b)

260

Ordinul sau dispoziţiunea trebuie să ţină de competenţa acestui superior care a dat acest ordin

sau dispoziţie. Dacă, în timpul urmăririi penale se va constata că comandantul a dat un ordin care

nu ţinea de competenţa lui şi subalternul, cunoscând despre aceasta, n-a executat acest ordin,

aceste fapte ale subalternului nu pot fi considerate ca infracţiune de neexecutare intenţionată a

ordinului. În unele împrejurări, subalternul poate fi tras pentru aceasta la răspundere disciplinară,

iar superiorul, care a depăşit atribuţiile sale de serviciu, poate fi tras la răspunderea disciplinară

sau penală pentru depăşirea atribuţiilor sale de serviciu (art. 370 CP). c) Conform art. 39 alin. 2

al Regulamentului Serviciului interior al FA ale RM, ordinul (dispoziţiunea) trebuie să

corespundă cerinţelor legilor şi regulamentelor militare, iar conform art. 41 al aceluiaşi

regulament, comandantul (şeful), înainte de a da ordinul, trebuie să analizeze minuţios situaţia şi

să prevadă măsurile de asigurare a executării ordinului. Ordinul trebuie să fie formulat clar, să nu

admită interpretarea lui ambiguă şi să nu-i provoace îndoieli subordonatului. El trebuie dat în

ordine stabilită, iar în unele cazuri, când aceasta este necesar, el poate fi dat şi în ordine scrisă,

conform art. 38 al aceluiaşi Regulament. În unele cazuri de încălcare de către superior a

prevederilor şi cerinţelor indicate cu privire la forma şi conţinutul ordinului, se poate ridica

întrebarea despre lipsa componenţei de infracţiune în acţiunile sau inacţiunile subalternului, de

exemplu, dacă forma ordinului dat de către superior a format la subaltern părerea că superiorul

nu i-a dat lui ordin sau dispoziţiune, ci şi-a expus opinia sau o oarecare dorinţă, executarea căreia

nu este obligatorie; d) Ordinul, dat subalternului, nu trebuie să fie vădit infracţional sau ilegal din

punctul de vedere al subalternului. Cu toate că, conform art. 42 alin. 1 al Regulamentului,

ordinul comandantului, şefului militar trebuie să fie executat de către subaltern necondiţionat,

exact şi în termen, aceasta nu înseamnă că, dacă comandantul a dat subalternului un ordin vădit

infracţional şi ultimul nu execută acest ordin intenţionat, noi trebuie să-l tragem la răspunderea

penală pe subaltern pentru neexecutarea intenţionată a ordinului. În aceste cazuri, noi trebuie să

aplicăm prevederile alin. (6), ultimul abzaţ al art. 364 CP, conform căruia, neexecutarea

ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală. Exact în aşa mod trebuie de

procedat şi în cazurile în care superiorul (şeful) militar a dat ordinul subalternului nu în interesele

de serviciu, ci în interese, scopuri personale (de exemplu, superiorul ordonă subalternului să

lucreze la el acasă: să taie lemne, sa sape sau să îndeplinească alte lucrări de gospodărie) [169, p.

15-16]; e) Nu va constitui neexecutare intenţionată a ordinului nici situaţia în care militarul

subaltern, care execută ordinul superiorului, primeşte de la alt şef, superior faţă de primul şef,

după situaţia de serviciu sau după gradul militar, un nou ordin, care împiedică executarea

primului ordin. Conform art. 43 al Regulamentului sus-indicat, în acest caz, subalternul, care a

primit ordinele, raportează despre aceasta şefului care a dat ordinul nou şi în cazul dacă acesta

261

este confirmat, îl execută pe ultimul. Totuşi, în aceste situaţii, în anumite circumstanţe, pot

apărea dificultăţi la aprecierea juridică a comportamentului subalternului. Aşa, de exemplu,

considerăm că în situaţia în care, M subaltern, care execută ordinul superiorului, primind de la alt

şef, inferior faţă de primul şef, după situaţia de serviciu sau după gradul militar, un nou ordin,

care împiedică executarea primului ordin, va executa ultimul ordin, iar primul ordin nu-l va

executa, va putea fi tras la răspunderea penală pentru neexecutarea intenţionată a ordinului,

deoarece dânsul conştientiza că nu execută ordinului superiorului, care este superior atât faţă de

dânsul, cât şi faţă de şeful care a dat noul ordin. În aşa împrejurări, dacă subalternul, conform art.

43 al Regulamentului indicat, raportează despre aceasta şefului care a dat ordinul nou şi ultimul

îl confirmă, acest şef va fi tras la răspunderea disciplinară sau, eventual, penală, în cazul

survenirii daunelor în proporţii considerabile, pentru depăşirea atribuţiilor sale de serviciu (art

370 CP); f) Nu va constitui neexecutare intenţionată a ordinului nici situaţia în care ordinul

primit nu mai corespunde situaţiei ce s-a schimbat brusc, iar condiţiile sunt de aşa natură că

primirea la timp a unui nou ordin este imposibilă. De exemplu, “A”, fiind M în termen,

conducător auto, a primit ordin de la comandantul UM, să transporte din UM, dislocată în

localitatea X muniţii pentru efectivul unui pluton, care se afla la poligonul militar al acestei UM,

dislocat în preajma localităţii “B” pentru efectuarea antrenamentelor de tragere la ţintă cu arma.

Din cauza dezlănţuirii unei ploi şi furtuni puternice, apele au rupt podul pe care trebuia dânsul să

traverseze râul şi, neputând comunica despre aceasta în UM din cauza defectării mijloacelor de

legătură din UM, a întreprins o ocolire de 100 km, deseori împotmolindu-se, până la alt pod

accesibil, astfel ajungând la poligon seara, din ce cauză exerciţiile de trageri au fost zădărnicite.

Considerăm că în aşa împrejurări, fapta a fost săvârşită fără vinovăţie, deoarece, conform art. 20

CP, fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama

de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii

urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le

prevadă.

Motivul neexecutării intenţionate a ordinului poate fi diferit: nemulţumirea de activitatea de

serviciu a şefului, dorinţa de a-şi satisface necesităţile personale, egoiste etc. Aceste motive la

calificarea infracţiunii nu au nici o relevanţă, însă, se va ţine cont de ele la individualizarea

pedepsei penale [34, p. 88]. Uneori neexecutarea ordinului este comisă de M care se consideră

supăraţi pe acţiunile superiorului. În asemenea cazuri, chiar dacă se va constata că din partea

superiorului au avut loc anumite abuzuri sau excese de putere faţă de subaltern, ultimul va purta

răspundere penală pentru neexecutarea intenţionată a ordinului superiorului, deoarece el putea

ataca acţiunile superiorului în modul stabilit, fără ca să stea pe calea săvârşirii infracţiunilor. Prin

262

neexecutarea intenţionată a ordinului, în unele cazuri, subalternii vor să submineze autoritatea

superiorului şi să-l impună să nu fie atât de categoric în ceea ce priveşte respectarea disciplinii

militare etc.

Ca motive ale neexecutării intenţionate a ordinului pot servi şi lipsa autodisciplinii din partea

subalternului, nedorinţa de a se subordona superiorului [169, p. 15-16]. Săvârşind această

infracţiune, subalternul poate să urmărească anumite scopuri: să modifice activitatea de serviciu

a superiorului, să impună şefului anumite activităţi, anumit comportament etc. Dacă, în

asemenea cazuri, făptuitorul nu săvârşeşte alte acţiuni, care ar conţine elementele altor

componenţe de infracţiune distincte, doar existenţa unor asemenea scopuri nu serveşte drept bază

de a califica acţiunile făptuitorului ca concurs de infracţiuni, deoarece toate cele comise de el se

încadrează în componenţe de infracţiune prevăzută de art. 364 CP. Astfel, de exemplu, un grup

mare de militari din Batalionul X şi Regimentul Y din or. Chişinău, dorind să facă în aşa fel,

încât colegul lor, tot un M în termen, care era arestat la camera de arest, în opinia lor, ilegal, să

fie eliberat, au refuzat să execute ordinele superiorului, date de ultimul în legătură cu îndatoririle

de serviciu. M indicaţi mai sus cerinţe concrete despre eliberarea colegului faţă de acest superior

nu au pus, constrângere psihică sau fizică faţă de el nu au aplicat, ci s-au limitat doar la

neexecutarea demonstrativă a ordinelor acestui superior de a se duce la locurile lor de serviciu şi

să-şi îndeplinească mai departe obligaţiunile lor militare. Considerăm că în cazul dat, faptele

subalternilor constituie doar infracţiunea de neexecutare intenţionată a ordinului, prevăzută de

art. 364 CP şi suplimentar, pe art. 365 CP - ca opunere de rezistenţă şefului care îndeplineşte

obligaţiunile legate de SM, nu pot fi traşi la răspundere penală din lipsa elementelor constitutive

ale infracţiunii.

Neexecutarea ordinului ca rezultat al atitudinii neglijente sau neconştiincioase faţă de el este

prevăzută ca o infracţiune distinctă de art. 364 alin. (4) CP şi componenţa ei se deosebeşte de

infracţiunea de neexecutare intenţionată a ordinului şefului, examinată supra, doar prin latura

subiectivă. Spre deosebire de CP în vigoare, care reglementează răspunderea penală pentru

neexecutarea intenţionată sau din imprudenţă a ordinului într-un singur articol, CP vechi, în

redacţia Legii din 24 martie 1961, reglementa aceste infracţiuni în două articole: art. 239 -

Insubordonare şi art. 240 - Neexecutarea ordinului. Considerăm că este mai reuşită redacţia art.

364 CP, deoarece şi insubordonarea şi neexecutarea ordinului au acelaşi conţinut: neexecutarea

ordinului superiorului.

Latura subiectivă a acestei infracţiuni se caracterizează prin vinovăţie neintenţionată, prin

imprudenţă în ambele sale modalităţi. În acest caz, făptuitorul n-a prevăzut posibilitatea

neexecutării ordinului, cu toate că putea şi trebuia s-o prevadă (neglijenţa criminală) sau a

263

prevăzut posibilitatea neexecutării ordinului, însă uşuratic s-a bazat pe nişte împrejurări, prin

intermediul cărora ordinul ar putea fi executat, însă aceste împrejurări n-au survenit (sau au

survenit) şi în legătură cu aceasta ordinul n-a fost executat (sineîncrederea exagerată) [7, p. 588-

589]. Astfel, această componenţă de infracţiune se deosebeşte de neexecutarea intenţionată a

ordinului superiorului, prevăzută în alin. (1) al acestui articol doar după latura subiectivă a

infracţiunii şi anume, după forma vinovăţiei: în alin. (1) - forma vinovăţiei este intenţia, în alin.

(4) - forma vinovăţiei este imprudenţa: ordinul superiorului nu se execută din neatenţie, din

faptul că a uitat, a adormit, cu excepţia cazurilor când aceasta are loc din cauza unei boli psihice

care îl împiedica să-şi conducă acţiunile sale şi să le coordoneze, din atitudinea neglijentă faţă de

obligaţiunile sale ce reies din ordinul superiorului etc. [30, p. 82].

Analizând latura subiectivă a întregului articol, ajungem la concluzia că în unul şi acelaşi

articol legiuitorul a incriminat atât neexecutarea intenţionată a ordinului (art. 364 alin. (1)–(3)

CP), cât şi neexecutarea ordinului din imprudenţă (art. 364 alin. (4) CP).

Din aceste considerente, credem că denumirea art. 264 CP “Neexecutarea intenţionată a

ordinului” nu corespunde conţinutului acestui articol şi susţinem că ea trebuie modificată în

următoarea redacţie: Art. 364. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei superiorului militar.

Opunerea de rezistenţă şefului sau unei alte persoane care îndeplineşte obligaţiile legate de

SM sau constrângerea acestora la încălcarea îndatoririlor de serviciu (art. 365 CP), este una

din cele mai periculoase infracţiuni în FA. Acţiunile făptuitorului la opunerea de rezistenţă sau

constrângere se caracterizează doar prin intenţie directă. Deosebirea dintre opunerea de

rezistenţă şefului sau unei alte persoane care îndeplineşte obligaţiile legate de SM şi

constrângerea acestora la încălcarea îndatoririlor de serviciu se face exclusiv după latura

subiectivă a infracţiunii şi, în special, după scopul urmărit de făptuitor. La opunere de rezistenţă

făptuitorul are scopul de a împiedica, de a nu da voie şefului sau altei persoane să-şi

îndeplinească obligaţiunile sale de SM, iar la constrângere – să-l impună să încalce aceste

obligaţiuni şi să săvârşească acţiuni contrare intereselor de serviciu. De exemplu: ofiţerul de

serviciu, având ordinul comandantului UM să facă o percheziţie la depozitul de echipament,

pentru a depista un obiect sustras recent de pe teritoriul UM şi despre care se bănuieşte că a fost

ascuns în depozit, se prezintă la acest depozit şi încearcă să intre pentru a îndeplini ordinul

comandantului şi a-şi îndeplini obligaţiunile de serviciu. Temându-se că va fi depistat obiectul

furat, şeful depozitului, gradul militar plutonier, ameninţând cu arma, interzice pătrunderea

ofiţerului de serviciu pe teritoriul depozitului. În asemenea împrejurări, considerăm că şeful

depozitului opune rezistenţă unei persoanei care îndeplineşte obligaţiile legate de SM, adică

comite infracţiunea prevăzută de art. 365 CP.

264

Modificăm puţin exemplul: ofiţerul de serviciu, având ordinul comandantului UM să facă o

percheziţie la depozitul de echipament, pentru a depista un obiect sustras recent de pe teritoriul

UM şi despre care se bănuieşte că a fost ascuns în depozit, se prezintă la acest depozit şi,

efectuând percheziţia, depistează obiectul furat. Şeful depozitului, ameninţând cu arma, îl

impune pe ofiţerul de serviciu să înscrie în procesul verbal că percheziţia n-a dat rezultate şi

obiectul sustras n-a fost depistat la depozit. În asemenea împrejurări, considerăm că şeful

depozitului a constrâns persoana care îndeplineşte obligaţiile legate de SM la încălcarea

îndatoririlor de serviciu, adică comite infracţiunea prevăzută de art. 365 CP.

În ambele cazuri constatăm că obiectul de atentare, modul şi mijloacele de atentare, cât şi

subiectul infracţiunii coincid. Delimitarea dintre ele constă în diferenţa caracterelor scopului, în

direcţionarea diferită a intenţiei. Susţinem punctul de vedere, conform căruia, în al doilea caz,

pericolul social al atentării este mai sporit decât în primul caz, deoarece, spre deosebire de cazul

întâi, făptuitorul îl impune pe ofiţerul de serviciu să săvârşească şi acţiuni ilegale [26, p. 356-

357].

Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de consecinţe poate fi atât intenţionată (de exemplu,

cauzarea intenţionată de leziuni corporale), cât şi din imprudenţă (de exemplu, cauzarea din

imprudenţă a morţii) [32, p. 379].

În asemenea cazuri nu are relevanţă la calificarea infracţiunii dacă făptuitorul acţionează din

numele propriu sau din numele altei persoane. Principalul este ca făptuitorul să aibă calitatea de

M şi să înţeleagă că victima se află în timpul îndeplinirii obligaţiunilor sale de serviciu.

Se mai consideră că au fost pricinuite urmări grave prin cauzarea de lovituri, cauzarea

intenţionată sau din imprudenţă a vătămărilor corporale uşoare, mai puţin grave, ori cauzarea din

imprudenţă a vătămărilor corporale grave sau a morţii.

Opunerea de rezistenţă sau constrângerea însoţită de cauzarea intenţionată a leziunilor

corporale grave, întrunind condiţiile art. 151 alin. (2) sau (3) CP se califică în temeiul art. 365

alin. (2) lit. c) în concurs cu art. 151 alin. (2) sau (3) CP. Considerăm corectă aşa calificare din

următoarele considerente: sancţiunea art. 151 alin. (2) sau (3) CP este sub formă de închisoare de

la 5 la 12 ani sau de la 8 la 15 ani respectiv, pe când sancţiunea art. 365 alin. (2) CP este sub

formă de închisoare de la 3 la 8 ani, adică mai mică, decât cea prevăzută de art. 151 alin. (2) sau

(3) CP şi, prin urmare, art. 365 alin. (2) CP nu poate cuprinde în întregime toate semnele

infracţiunii prevăzute de art. 151 alin. (2) sau (3) CP, care au sancţiuni mai grave. În asemenea

împrejurări, făptuitorul a intenţionat să cauzeze urmări mai grave, decât cele prevăzute la art. 365

alin. (2) lit. c) CP.

265

Din considerentele consemnate anterior, nu susţinem opinia, conform căreia, cauzarea

intenţionată a vătămărilor corporale grave superiorului sau altei persoane, în cazul opunerii de

rezistenţă şefului sau unei alte persoane care îndeplineşte obligaţiile legate de SM, sau în cazul

constrângerii acestora la încălcarea îndatoririlor de serviciu, trebuie să fie calificată doar conform

prevederilor art. 365 alin. (2) lit. c) CP [297, p. 642]. Opunerea de rezistenţă sau constrângerea

însoţită de omorul intenţionat al superiorului sau al unei alte persoane care îşi îndeplineşte

îndatoririle legate de SM sau tentativa de omor a acestor persoane se cuprinde în art. 365 alin. (3)

CP şi calificarea suplimentară în temeiul art. 145 CP nu este necesară.

Legea penală (art. 366 alin. (1) CP), incriminează insulta adusă şefului de către subaltern,

precum şi subalternului de către comandant în timpul îndeplinirii obligaţiunilor legate de SM.

Acţiunile făptuitorului se caracterizează doar prin intenţie directă: făptuitorul înţelege că

săvârşeşte acţiuni ce înjosesc cinstea şi demnitatea şefului (subalternului) şi doreşte săvârşirea

acestor acţiuni. De asemenea, făptuitorul înţelege că aceste acţiuni se săvârşesc în timpul SM şi

în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor legate de SM, şi doreşte săvârşirea acestor acţiuni anume

în aşa împrejurări. Făptuitorul are scopul de a săvârşi acte de violenţă sau o atingere a demnităţii,

o manifestare a lipsei de respect faţă de superiorul (subalternul) său, cât şi o gravă abatere de la

respectul ordinii şi disciplinei militare.

Motivul infracţiunii poate fi diferit: lăcomia, imbolduri huliganice, nemulţumirea faţă de

executarea obligaţiunilor legate de SM ale victimei sau alte manifestări înjositoare, sau chiar şi

relaţiile duşmănoase dintre victimă şi făptuitor. Cu toate că motivul şi scopul nu au relevanţă la

calificarea infracţiunii, de ele se va ţine cont la individualizarea pedepsei.

Pentru calificarea infracţiunii nu are importanţă, de exemplu, este comisă insulta ca răspuns la

observaţia făcută de către superior sau subaltern, ori pentru sancţiunea disciplinară aplicată de

către superior făptuitorului, sau pentru că subalternul a raportat despre unele încălcări de

disciplină comandanţilor superiori etc., sau că este comisă din motive de invidie, răzbunare,

gelozie etc. Latura subiectivă a infracţiunii examinate este aceeaşi şi în cazul săvârşirii

infracţiunii în stare de ebrietate. Şi în acest ultim caz intenţia făptuitorului este de a-şi manifesta

nestima faţă de victimă, prin tratamentul grav de înjosire a cinstei şi demnităţii lui [34, p. 120].

Pentru existenţa componenţei de infracţiune analizate este necesar ca subiectul să înţeleagă şi

să conştientizeze caracterul insultător al comportamentului său. Totuşi, considerăm că nu este

necesară existenţa unui scop special la subiect, ca prin acţiunile sale umilitoare să înjosească

victima [26, p. 362]. Astfel, reieşind din cele analizate mai sus, putem trage următoarele

concluzii cu privire la motivul care serveşte (poate servi) la calificarea acţiunilor făptuitorilor

conform art. 366 CP: a) Insulta este adusă şefului de către subaltern, precum şi subalternului de

266

către şef în timpul sau în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor legate de SM, pe motivul

nemulţumirii de unele sau alte acţiuni de serviciu ale victimei. b) Insulta este adusă nu în

legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor legate de SM, ci pe temei de relaţii

ostile între victimă şi făptuitor sau din intenţii huliganice. Condiţia este ca în momentul insultării

victima şi făptuitorul să se afle în exercitarea obligaţiunilor legate de SM. c) Insulta nu este

adusă în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor legate de SM şi în momentul

aducerii insultei nici făptuitorul, nici victima nu se aflau în exercitarea atribuţiilor de SM, însă în

situaţia concretă când a fost adusă această insultă, această înjosire a cinstei şi demnităţii a fost

însoţită de periclitarea ordinii şi orarului intern în subunitate (UM), de încălcarea disciplinii şi de

zădărnicire a odihnei sau a timpului liber al efectivului, a fost o manifestare grosolană de nestimă

faţă de colectivul militar.

În toate cazurile stabilite, acţiunile făptuitorului, de asemenea, încalcă ordinea de drept

militară şi formează componenţa de infracţiune militară prevăzută de art. 366 CP. Insulta, care

nu conţine nici unul din cele trei criterii analizate mai sus, nu poate fi recunoscută ca atentare la

ordinea stabilită de exercitare a SM şi de aceea, nu constituie IM. Reieşind din cele analizate,

susţinem opinia că pentru componenţa de infracţiune indicată nu are relevanţă situaţia că

insulta a fost adusă în public sau numai în doi [30, p. 96-97].

Latura subiectivă în cazul ameninţării şefului cu moartea sau cu vătămarea integrităţii

corporale sau a sănătăţii sau cu bătaia în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de SM (art. 367

CP) se exprimă prin intenţie directă. Ameninţând şeful militar, subalternul doreşte să-l

înspăimânte şi, prin aceasta, să influenţeze asupra exercitării de către el a obligaţiunilor de

serviciu. Manifestarea deschisă a nemulţumirii făptuitorului faţă de activitatea de serviciu a

superiorului militar, ţipetele şi expresiile necenzurate, exprimate, de exemplu, în stare de

ebrietate, din stres emoţional, în lipsa scopului de a înspăimânta superiorul, nu pot constitui

componenţa de infracţiune analizată. Ele pot constitui o încălcare disciplinară. De exemplu, M în

termen, în grad de soldat, primind ordin de la şeful său, comandantul de pluton, să facă curăţenie

în cazarmă, tot timpul cât efectua aceste lucrări, se exprima cu cuvinte necenzurate, fără a le

adresa cuiva concret, din cauza că nu-i place să facă curăţenie.

Motivul ameninţării constă în nemulţumirea subalternului de activitatea de serviciu a şefului

militar sau de unele acţiuni concrete de serviciu. Ameninţarea şefului constituie infracţiune dacă

ea este exprimată în legătură cu activitatea legală, regulamentară a lui. Ameninţarea superiorului

constituie infracţiune, dacă ea este exprimată în legătură cu activitatea legală a superiorului.

Ameninţarea în legătură cu acţiunile ilegale ale şefului militar nu poate fi considerată infracţiune

prevăzută de art. 367 CP. Astfel, ameninţarea superiorului, exprimată ca răspuns la acţiunile

267

neregulamentare ale superiorului (care a aplicat, de exemplu, violenţă asupra subalternului sau

i-a înjosit cinstea şi demnitatea lui etc.), nu va constitui componenţa de infracţiune analizată.

Mai mult ca atât, superiorul, care a săvârşit acte ilegale în privinţa subalternului, trebuie să fie

tras la răspunderea disciplinară sau penală pentru faptele şi comportamentul său neregulamentar.

În unele cazuri, activitatea neregulamentară a superiorului, care se manifestă prin cerinţe legale,

dar excesive faţă de subaltern, care l-a determinat pe subaltern să exprime această ameninţare, nu

liberează subalternul de răspunderea penală pentru această ameninţare, însă poate servi ca

circumstanţă atenuantă [296, p. 37].

De asemenea, considerăm că nu constituie infracţiunea dată ameninţarea cu moartea, cu

vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu aplicarea de lovituri în legătură cu relaţiile

ostile, care nu sunt condiţionate de obligaţiunile de serviciu ale şefului militar. Aceste acţiuni,

după caz, pot fi calificate în temeiul art. 155 CP, dacă şeful a fost ameninţat cu moartea sau cu

vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii [6, p. 780].

Legea penală (art. 368 CP) incriminează vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale

sau a sănătăţii ori lovirea şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM.




exercitarea de către şeful militar a obligaţiunilor sale legate de SM; ele cauzează de asemenea

daună sănătăţii lui. Latura subiectivă a infracţiunii se exprimă prin vinovăţie intenţionată,

intenţia putând fi atât directă, cât şi indirectă. Infracţiunea trebuie să fie săvârşită în legătură cu

îndeplinirea de către şef a obligaţiunilor de serviciu. Actele de violenţă săvârşite asupra şefului

din motive de gelozie, răzbunare sau din alte motive ostile, personale, nelegate de activitatea de

serviciu a şefului, nu pot fi calificate în baza art. 368 CP.

În majoritatea cazurilor actele de violenţă săvârşite asupra şefului sunt dictate de motive de

răzbunare pentru cerinţele legale ale şefului faţă de subalterni. În cazul aplicării violenţei asupra

şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de SM, care a fost însoţită de

cauzarea intenţionată a morţii şefului, acţiunile făptuitorului sunt calificate prin concurs în baza

art. 368 alin. (2) lit. c) CP şi art. 145 CP. Susţinem opinia, conform căreia, acţiunile violente ale

subalternului faţă de superiorul militar, nu pot fi calificate conform art. 368 CP (art. 334 CP FR),

în cazurile când făptuitorul a aplicat violenţa în privinţa superiorului în timpul liber de SM

(odihnă, concediu etc.) şi din motive ce nu sunt legate de îndeplinirea de către superiorul militar

a obligaţiunilor sale de serviciu (din cauza relaţiilor ostile, din imbolduri huliganice, gelozie,

268

răzbunare etc.). Asemenea fapte vor fi calificate ca infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei

[298, p. 35-36].

Cauzarea intenţionată a vătămărilor corporale grave care au provocat decesul victimei

(şefului), în timpul când acesta îndeplinea obligaţiunile legate de SM, este calificată potrivit art.

368 alin. (2) lit. c) CP în concurs cu art. 151 alin. (4) CP, deoarece noţiunea de acte de violenţă

din art. 368 CP nu cuprinde cauzarea morţii victimei în împrejurările prevăzute de art. 151 alin.

(4) CP. Omorul din imprudenţă a şefului în timpul aplicării faţă de el a actelor de violenţă, în

timpul când acesta îndeplinea obligaţiunile legate de SM, este calificat în baza art. 368 alin. (2)

lit. c) CP, nemaifiind necesară calificarea acţiunilor făptuitorului şi în temeiul art. 149 CP.

Infracţiunea se consideră consumată din momentul aplicării de lovituri sau cauzării vătămărilor

corporale şefului militar.

Legea penală (art. 369 CP) incriminează încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile

dintre M, dintre persoanele care trec pregătirea militară obligatorie şi dintre rezervişti, în

timpul îndeplinirii SM, al pregătirii militare obligatorii şi al concentrărilor, dacă între ei nu

există raporturi de subordonare şi dacă această încălcare s-a manifestat prin bătăi sau printr-un

alt act de violenţă. Componenţa de infracţiune discutată este prezentă în cazurile în care lovirea

sau alte acte de violenţă au fost săvârşite în legătură cu îndeplinirea de către partea vătămată a

obligaţiunilor sale legate de SM, adică în cadrul activităţii de serviciu a acestuia. Totuşi,

considerăm că nu suntem în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 369 CP în cazul în care

violenţa este aplicată de către un M faţă de alt M din motive personale sau din alte motive care

nu-s legate de SM, când aceşti M se află în învoire, concediu, în cercul lor de prieteni etc.

În funcţie de circumstanţele concrete această, violenţă poate constitui o infracţiune contra

persoanei sau huliganism. Din punctul de vedere al laturii subiective, această infracţiune se

săvârşeşte cu intenţie directă: făptuitorul înţelege că, aplicând lovituri ori săvârşind altă violenţă

faţă de alt M, cu care nu se află în relaţii de subordonare, încalcă ordinea de comportare

reciprocă între M, stabilită de regulamentele militare şi doreşte aceasta. Poziţia psihică a

făptuitorului faţă de consecinţele survenite (cauzarea de dureri fizice, a vătămărilor corporale,

gravitatea lor, survenirea morţii etc.) poate fi exprimată atât prin intenţie directă sau indirectă, cât

şi prin imprudenţă.

Motivul săvârşirii acestei infracţiuni nu are relevanţă asupra calificării infracţiunii. El poate fi

diferit: făptuitorul poate acţiona din motiv de nemulţumire faţă de atitudinea neconştiincioasă a

victimei faţă de îndeplinirea obligaţiunilor sale de serviciu, din motivul relaţiilor ostile ce s-au

format între el şi victimă, din dorinţa M cu mai mare stagiu de serviciu de a accentua

superioritatea sa fictivă faţă de M cu termen de serviciu mai mic. În unele cazuri, această

269

infracţiune poate fi săvârşită şi de către M cu stagiu mai mic de SM asupra celor cu stagiu mai

mare din cauza că ultimii cândva i-au maltratat sau înjosit. De asemenea, această infracţiune

poate fi săvârşită şi de către M cu acelaşi stagiu de SM unul faţă de altul, din cauza că victima nu

participă împreună cu el la batjocorirea şi maltratarea M cu termen de serviciu mai mic etc.

Deoarece, prin acţiunile sale, făptuitorul intenţionat încalcă regulile statutare de comportare

dintre M, motivele invocate de el nu au relevanţă la calificarea faptelor sale pe art. 369 CP.

În cazul în care infracţiunea s-a soldat cu vătămarea uşoară sau medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului sunt calificate în temeiul art. 369 alin. (2) lit. c)

CP, indiferent de forma de vinovăţie cu care s-a activat faţă de consecinţele prejudiciabile. Nu

are relevanţă la calificarea infracţiunii forma vinovăţiei faţă de consecinţele survenite (intenţie

sau imprudenţă). De ea se va ţine cont la numirea felului şi măsurii de pedeapsă în cadrul

individualizării pedepsei penale.

Legea penală (art. 370 CP) incriminează abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere

sau depăşirea atribuţiilor de serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţie de

răspundere, inacţiunea la exercitarea puterii, dacă acestea au cauzat victimei sau intereselor de

serviciu daune în proporţii considerabile. Esenţa acestei infracţiuni constă în faptul că şeful

militar sau persoana cu funcţie de răspundere militară săvârşeşte abuz de putere sau de serviciu,

inacţiune la exercitarea puterii, exces de putere sau depăşeşte atribuţiile de serviciu cauzând

victimei sau intereselor de serviciu daune în proporţii considerabile. Cu toate că art. 370 CP nu

indică expres că abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de

serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţie de răspundere, inacţiunea în exercitarea

puterii se săvârşeşte intenţionat, latura subiectivă a acestei infracţiuni poare fi exprimată doar

prin intenţie. Abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de

serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţie de răspundere, se săvârşesc întotdeauna

cu vinovăţie intenţionată. Şeful militar sau persoana cu funcţie de răspundere îşi dă seama de

caracterul prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor sale, prevede urmările ei prejudiciabile şi

doreşte sau admite, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

Considerăm că dacă se va constata că şeful militar sau persoana cu funcţie de răspundere a

săvârşit aceste acţiuni sau inacţiuni din imprudenţă, nu vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzute

de art. 370 CP, oricât de grave ar fi consecinţele survenite. În unele împrejurări şi circumstanţe,

acţiunile sau inacţiunile superiorului ar putea fi calificate conform art. 378 CP - ca atitudine

neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă de SM, dacă aceasta a

cauzat daune în proporţii mari.

270

Un alt criteriu obligatoriu al acestor acţiuni sau inacţiuni infracţionale constă în faptul că şeful

militar sau persoana cu funcţie de răspundere săvârşeşte aceste acţiuni sau inacţiuni în

detrimentul intereselor de serviciu sau depăşeşte vădit atribuţiile sale de serviciu.

Art. 378 CP incriminează atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie

de răspundere faţă de SM, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari. Latura subiectivă a

infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă în ambele sale modalităţi: neglijenţa

criminală şi sineîncrederea exagerată. Aşa, de exemplu, prin sentinţa Judecătoriei Militare din 8

octombrie 2004 [299], R. L. a fost recunoscut vinovat în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.

378 alin. (2) CP, pentru atitudinea neglijentă a unei persoane cu funcţie de răspundere faţă de

SM, soldată cu urmări grave pe motivul că el, fiind M pe contract în Baza de Aviaţie Mărculeşti,

rl Floreşti, şef de depozit de echipament al serviciului echipament şi persoană cu funcţie de

răspundere, în perioada de timp decembrie 1994-februarie 2003, a admis atitudine neglijentă faţă

de SM, care s-a soldat cu urmări grave: a încălcat sistematic regulile de primire şi eliberare a

bunurilor aflate la depozit, ducea neglijent evidenţa de păstrare a lor, confruntarea soldului

echipamentului la depozit cu datele de evidenţă a serviciului echipament o efectua verbal şi

neregulat, fără a se iscăli în cărţile de evidenţă a serviciului echipament, în legătură cu ce la

depozit s-a depistat un neajuns de scurte călduroase de culoare haki, albituri ostăşeşti, perine şi

alt echipament în sumă totală de 34364,25 lei, adică a provocat daune materiale în proporţii

deosebit de mari, ce constituie urmări grave. Astfel, în cazul indicat, R. L. a săvârşit infracţiunea

din imprudenţă, modalitatea neglijenţă criminală.

Art. 371 CP incriminează dezertarea, adică părăsirea UM, a centrului de instrucţie sau a

locului de serviciu în scopul eschivării de la SM, de la pregătirea militară obligatorie sau de la

concentrări, precum şi neprezentarea din aceleaşi motive la serviciu sau la concentrare în

cazurile permisiei din UM sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din

misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un M, de o persoană care trece

pregătirea militară obligatorie sau de un rezervist. Latura subiectivă a dezertării se

caracterizează prin intenţie directă şi cu scopul eschivării de la SM, de la pregătirea militară

obligatorie sau de la concentrări, scop realizat prin părăsirea UM, a centrului de instrucţie sau a

locului de serviciu de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, precum şi prin

intermediul neprezentării la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din UM sau din

centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o

instituţie curativă etc. Părăsirea samavolnică a locului de arest disciplinar (de la gauptvahtă) sau

dintr-o UM disciplinară, de asemenea se consideră dezertare şi acţiunile făptuitorului se cer

calificate în temeiul art. 371 alin. (1) CP – în cazul părăsirii samavolnice a locului de arest

271

disciplinar (de la gauptvahtă) şi în baza art. 371 alin. (4) CP – în cazul părăsirii samavolnice a

UM disciplinare.

Scopul eschivării de la SM poate fi absenţa de la SM pentru o anumită perioadă de timp sau

absenţa definitivă de la SM, însă aceasta nu are relevanţă la calificarea infracţiunii, aceste

modalităţi de dezertare pot influenţa stabilirea pedepsei făptuitorului. Nu are importanţă

termenul absenţei nejustificate a M la SM sau în UM. Dezertarea se consumă din momentul

absenţei samavolnice şi se epuizează din momentul reţinerii sau prezentării M în UM sau în

organele de drept [10, p. 592]. Motivele care au servit drept imbold pentru absenţa samavolnică a

M din UM nu au relevanţă la calificarea infracţiunii, ci pot servi la individualizarea pedepsei. Ele

pot fi diferite: nedorinţa de a suporta lipsurile şi greutăţile SM, frica în timpul de război sau în

condiţiile de luptă, nedorinţa de a exercita SM în anumite locuri concrete etc.

Astfel, pericolul social al infracţiunii de dezertare este caracterizată de latura subiectivă a

infracţiunii: făptuitorul, mai întâi de toate, nu doreşte (intenţionat) să execute obligaţiunile

prevăzute de art. 56 CRM, conform căruia apărarea Patriei este un drept şi o datorie sfântă a

fiecărui cetăţean al RM, să exercite obligaţiunile sale legate de SM în FA, încalcă intenţionat

cerinţele disciplinei şi a regulamentelor militare, încalcă jurământul depus etc.

Într-o opinie s-a expus părerea că dezertarea (părăsirea samavolnică sau absenţa samavolnică

din UM sau de la SM) poate fi săvârşită atât intenţionat (în cazurile când persoana samavolnic

părăseşte UM sau samavolnic nu se prezintă la termenul indicat în UM din concediu, învoire

etc.), cât şi din imprudenţă. Caracteristic pentru această infracţiune este faptul că persoana (M) se

află în afara dispoziţiei UM fără permisiunea şefului militar [300, p. 132-135]. Nu putem fi de

acord cu această opinie din următoarele considerente: dezertarea constă în părăsirea UM, a

centrului de instrucţie sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la SM etc. Deci, scopul

dezertării, adică părăsirii samavolnice a UM sau de neîntoarcerea în UM, la SM, este de

eschivare de la SM. Prin urmare, este necesar, în fiecare caz de dezertare, de constatat că

făptuitorul a acţionat cu intenţie, deoarece numai infracţiunile intenţionate au un scop bine

determinat.

În legislaţia penală a RM veche (CP în redacţia Legii din 24 martie 1961) legiuitorul prevedea

trei componenţe de infracţiune de părăsire samavolnică sau neîntoarcere fără motive întemeiate

din concediu etc., la SM: art. 246 CP - Absenţa samavolnică; art. 247 CP - Părăsirea samavolnică

a UM şi art. 248 CP - Dezertarea.

CP FR în vigoare prevede două infracţiuni de acest caracter: părăsirea samavolnică a UM (art.

337 CP FR) şi art. 338 CP FR - Dezertarea, care se deosebeşte de infracţiunea anterioară prin

272

scopul ei: eschivarea definitivă de la SM, iar părăsirea samavolnică a UM are scopul părăsirii

samavolnice sau absenţa samavolnică din UM sau SM pe un termen anumit.

Legislaţia penală a României, de asemenea, consacră acestor categorii de infracţiuni două

articole, însă, spre deosebire de legislaţia penală a RM veche şi de cea a FR în vigoare,

legiuitorul român nu pune accentul pe scopul infracţiunii, ci doar pe termenul absenţei din UM

sau de la SM: art. 331 CP român din 1968 prevede absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu

care a depăşit 24 ore, dar nu mai mult de 3 zile, iar art. 332 CP - Dezertarea, adică absenţa

nejustificată de la unitate sau de la serviciu, care depăşeşte 3 zile, cât şi absenţa nejustificată a

oricărui M din unitate sau de la serviciu în timp de război, care a depăşit 24 ore. O similară

redacţie o au şi art. 485 şi 486 al noului CP al României.

Din punct de vedere al laturii subiective, n-a fost unanimitate de poziţii şi pe parcursul istoric

de dezvoltare a conceptelor cu privire la infracţiunea de dezertare. Astfel, în Hotărârile

Consiliului de Apărare a muncitorilor şi ţăranilor “Despre dezertare” din 25 decembrie 1918,

“Despre măsurile de luptă cu dezertarea şi dezertorii” din 3 martie 1919 şi “Despre măsurile de

preîntâmpinare a dezertărilor” din 3 iunie 1919, se descria componenţa infracţiunii de dezertare

şi atitudinea psihică a făptuitorului în cazul săvârşirii ei, asimilând-o, după intenţia ei criminală,

cu infracţiunea de trădare.

În CP al Rusiei din 1922, la baza noţiunii de dezertare se punea criteriul subiectiv: Art. 204 al

acestui cod determina dezertarea ca o părăsire samavolnică, de către un M, a unităţii sale sau a

locului de SM, în scopul de a se eschiva de la SM sau de la participarea la acţiunile armate. Mai

târziu, determinarea legală a conţinutului dezertării a fost lărgită considerabil: prin dezertare se

înţelegea nu doar părăsirea UM în scopul de a se eschiva complet de la SM, dar şi în cazul când

absenţa nejustificată a durat mai mult de 6 zile, chiar şi dacă făptuitorul nu avea scopul să se

eschiveze definitiv de la SM [301, p. 229-230]. Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS

din 6 iulie 1940 a introdus grave modificări în noţiunea şi conţinutul infracţiunii de dezertare şi

absenţă samavolnică. Astfel, prin absenţă samavolnică se înţelegea absenţa samavolnică a

soldaţilor şi sergenţilor SM în termen care a durat mai mult de 6 ore, iar prin dezertare se

înţelegea absenţa samavolnică a soldaţilor şi sergenţilor SM în termen care a durat mai mult de o

zi, fiind irelevant scopul pe care l-a avut făptuitorul cu privire la absenţă.

Prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS “Despre modificarea şi completarea

Regulamentului cu privire la IM” din 12 februarie 1957, au fost introduse modificări cu privire la

noţiunea şi componenţa infracţiunii de dezertare, care avea o redacţie specială cu privire la M în

termen şi alta cu privire la M pe contract: pentru M serviciului în termen dezertarea era

considerată absenţa nemotivată pentru un termen mai mare de 1 zi; dezertarea cu privire la

273

efectivul ofiţeresc şi a M pe contract, se considera absenţa samavolnică pentru o durată mai mare

de 6 zile; iar dezertarea în timpul companiilor la flotă, manevre, instrucţiunile de studii, de scurtă

durată sau repetate, - absenţa nejustificată pe un termen mai mare de 2 zile; dezertare se mai

considera şi părăsirea UM sau a locului SM cu scopul de eschivare de la SM pe o lungă durată de

timp sau chiar cu scopul eschivării definitive de la SM [126]. Astfel, nici în aceste acte

legislative nu se punea accentul pe scopul eschivării definitive de la exercitarea SM, la definirea

legală a infracţiunii de dezertare, ci pe durata absenţei nejustificate din UM sau de la SM.

Deci, după cum observăm, în diferite ţări, la diferite perioade de timp, aceste infracţiuni se

tratează diferit, cu toate că comun pentru toate aceste redacţii este faptul că persoana lipseşte din

UM nejustificat o oarecare perioadă de timp. Dar, totuşi, se întrevede că în cazul dezertării,

accentul principal este pus anume pe absenţa nejustificată din UM sau de la SM, iar secundar, şi

doar în unele cazuri, pe scopul ei: eschivarea definitivă de la SM, care se întrevede în unele

redacţii legale ale dezertării. Din aceste considerente, este mai reuşită varianta îmbrăţişată de

legiuitorul nostru, care incriminează orice fel de eschivare samavolnică de la SM ca dezertare în

art. 371 CP, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 372 CP, care prevede modalităţi speciale de

eschivare de la SM. Considerăm poziţia legiuitorului nostru corectă din următoarele împrejurări:

nu contează cât timp a lipsit samavolnic M din UM pentru a reţine în acţiunile lui componenţa de

infracţiune de dezertare, principalul este că dânsul a avut scopul de eschivare de la SM.

De exemplu, oare nu constituie eschivare de la SM, cazurile când M lipseşte samavolnic din

UM o oră, două, o zi sau două, o săptămână sau mai multe? Doar în fiecare caz concret, M

înţelege că se eschivează de la SM, de la îndeplinirea obligaţiunilor sale legate de SM, că încalcă

disciplina militară şi regulamentele militare pentru un timp mai mic sau mai mare şi doreşte sau

admite aceasta. Astfel, considerăm că nu termenul de eschivare de la SM trebuie să fie criteriul

de bază la calificarea infracţiunii de dezertare, ci poziţia lui psihică faţă de acţiunile sale şi

conştientizarea de către el a faptului că în acest mod, pentru o perioadă oarecare de timp, se

eschivează de la SM. Termenul absenţei nejustificate din UM sau de la SM, în cazurile indicate

mai sus, poate influenţa doar la individualizarea pedepsei penale.

Mai mult ca atât, considerăm că întrunirea tuturor cazurilor de absenţă nejustificată din UM

sau de la SM într-o singură componenţă de infracţiune, cum ar fi dezertarea, corespunde absolut

cerinţelor cu privire la tehnicile de elaborare a actelor normative: ele trebuie să fie simple, clare

şi concrete: din acest punct de vedere, pentru toţi M este mai clar şi mai pe înţeles termenul de

dezertare, decât o mulţime de termeni, care ar însemna una şi aceeaşi componenţă de infracţiune

sau mai multe componenţe de infracţiuni: absenţa samavolnică sau nejustificată; părăsirea

samavolnică şi, în sfârşit, dezertarea.

274

Prin art. 372 CP se incriminează eschivarea M, a persoanei care trece pregătirea militară

obligatorie sau a rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor SM, ale pregătirii militare

obligatorii sau ale concentrărilor prin automutilare sau prin simularea unei boli, prin

falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune. Latura subiectivă a eschivării de la SM prin

orice metodă se caracterizează prin intenţie directă şi cu scopul (semn obligatoriu al acestei

componenţe de infracţiune) eschivării temporare sau permanente de la exercitarea SM. Această

infracţiune poate fi săvârşită în scopul de a se eschiva de SM în general, de a se eschiva de la

exercitarea SM temporar, iar, uneori, şi cu scopul de eschivare de la îndeplinirea unor anumite

obligaţiuni legate de SM (de exemplu, simularea unei boli pentru a se eschiva de la participarea

la manevrele, instrucţiunile de câmp şi instalarea, în legătură cu aceasta în punctul medical sau în

spitalul militar). Din aceste considerente, spre deosebire de dezertare, infracţiunea de eschivare

de la SM, prevăzută de art. 372 CP, nu totdeauna este legată de aflarea făptuitorului în afara

dislocaţiei UM.

Legea penală (art. 373 CP) prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de

mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor

substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur, dacă aceasta a cauzat

vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Latura subiectivă a

infracţiunii poate consta în dublă formă de vinovăţie (art. 19 CP), adică încălcarea intenţionată a

regulilor de mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi

a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur şi cauzarea din

imprudenţă a consecinţelor prevăzute în art. 373 CP.

Prin art. 374 CP se incriminează încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de

gardă, a ordinelor şi dispoziţiilor emise în vederea modificării şi completării acestor reguli,

dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile. Ordinea de exercitare a serviciului de

gardă este reglementată de Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM.

Conform art. 2 al acestui Regulament, serviciul de gardă este destinat pazei de nădejde şi apărării

drapelelor de luptă, magaziilor cu muniţii, tehnicii militare, altor mijloace militare şi al

obiectivelor militare şi de stat, precum şi pazei persoanelor deţinute în arest. Acţiunile

membrului gărzii (santinelei sau altei persoane din componenţa gărzii), exprimate prin cauzarea

violentă a morţii sau a vătămărilor corporale altor persoane (chiar şi a membrilor gărzii),

intenţionat, în urma aplicării abuzive a armei sau din imprudenţă, nu pot fi calificate în temeiul

art. 374 CP, deoarece n-au survenit acele urmări, a căror prevenire intră în obligaţiunile acestei

gărzi. Totuşi, se cer calificate în baza art. 374 CP acţiunile persoanei, membrului gărzii, când din

cauza comportării neglijente cu arma au fost cauzate daune obiectelor apărate de această gardă

275

(de exemplu, în cazul efectuării abuzive a împuşcăturilor de către santinelă s-a aprins depozitul

păzit de el, a fost deteriorată maşina etc.).

Legea penală (art. 375 CP), incriminează încălcarea regulilor cu privire la serviciul de

alarmă (de luptă) pentru descoperirea şi respingerea la timp a unui atac prin surprindere

asupra RM sau pentru apărarea şi asigurarea securităţii RM, dacă aceasta a cauzat sau putea

să cauzeze daune intereselor securităţii statului. Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de

alarmă (de luptă) se caracterizează prin vinovăţie intenţionată sau din imprudenţă.

Prin art. 376 CP se incriminează încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern

de o persoană care face parte din personalul de zi al UM, cu excepţia gărzii şi a cartului, dacă

aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de

art. 376 CP se caracterizează prin ambele forme de vinovăţie: această infracţiune poate fi

săvârşită atât intenţionat, cât şi din imprudenţă.

Încălcarea regulilor cu privire la menţinerea ordinii publice şi la asigurarea securităţii

publice (art. 377 CP) se exprimă, din punct de vedere al laturii subiective, prin vinovăţie

intenţionată sau prin imprudenţă şi prin dubla formă de vinovăţie (art. 19 CP). Este esenţial să se

constate că persoanei îi sunt cunoscute regulile, a căror încălcare i se incriminează, şi

obligaţiunile sale.

Motivul nu are relevanţă la calificarea infracţiunii. El poate consta în înţelegerea greşită a

intereselor serviciului în relaţiile ostile cu victima etc. Scopul, de asemenea, nu are relevanţă la

calificarea infracţiunii. El poate fi divers: de a se răzbuna, de a-şi demonstra atotputernicia, de a

se ridica pe scara de serviciu etc. Totuşi, de scopul şi motivul infracţiunii se va ţine cont la

individualizarea pedepsei.

În baza art. 379 CP se incriminează distrugerea sau deteriorarea intenţionată a

armamentului, muniţiilor, mijloacelor de locomoţie, tehnicii militare sau a unui alt patrimoniu

militar. Cu toate că în art. 379 alin. (1) CP nu se vorbeşte despre gravitatea consecinţelor

survenite, acţiunile făptuitorilor vor fi calificate în baza acestui articol doar în cazul în care au

fost cauzate daune considerabile proprietăţii militare sau capacităţii de apărare. Distrugerea sau

deteriorarea intenţionată a avutului militar cerută de necesităţile militare (de exemplu,

distrugerea armamentului în cazul pericolului iminent de a fi ocupat de duşman, pentru a nu fi

predat lui etc.), se consideră săvârşită în stare de EN şi nu constituie componenţa prevăzută de

articolul dat. Latura subiectivă se exprimă prin vinovăţie intenţionată. Scopul şi motivul nu au

relevanţă la calificarea infracţiunii. Totuşi, considerăm că dacă infracţiunea a fost săvârşită cu

scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, acţiunile făptuitorului vor fi

calificate în temeiul art. 343 CP - ca diversiune, şi calificarea în baza art. 379 CP nu va fi

276

necesară. În cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar (de exemplu,

a muniţiilor) s-a soldat şi cu decesul oamenilor, acţiunile făptuitorului vor fi calificate prin

concurs şi cu art. 145, 149 sau cu alte articole CP. Dacă distrugerea sau deteriorarea intenţionată

a avutului militar a fost urmată de distrugerea din imprudenţă a construcţiilor, clădirilor din jur

etc., acţiunile făptuitorului vor fi calificate în concurs cu art. 380 CP, dacă a fost distrus

patrimoniul militar în proporţii mari.

Legea penală (art. 380 CP) incriminează distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a

patrimoniului militar în proporţii mari. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin

vinovăţie din imprudenţă în ambele sale modalităţi: neglijenţa criminală sau încrederea exagerată

în sine (art. 18 CP).

Potrivit art. 381 CP este supusă răspunderii penale comercializarea, gajarea sau darea în

folosinţă de către un M a echipamentului care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală,

precum şi pierderea sau deteriorarea acestor obiecte în urma încălcării regulilor de păstrare.

Latura subiectivă a infracţiunii în cazul risipei echipamentului militar se caracterizează doar prin

vinovăţie intenţionată, iar în cazul pierderii sau deteriorării lui – prin vinovăţie din imprudenţă în

ambele sale modalităţi: neglijenţa criminală sau încrederea exagerată în sine.

Legea penală (art. 382 CP) incriminează încălcarea regulilor de conducere sau de

exploatare a maşinilor de luptă, speciale sau de transport, dacă aceasta a provocat o vătămare

medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune în proporţii mari. Latura subiectivă a

acestor infracţiuni se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă, mai ales în forma încrederii

exagerate în sine. Dacă M foloseşte maşinile de luptă, speciale sau de transport militar ca mijloc

de cauzare intenţionată a decesului sau vătămării mai puţin grave sau grave a integrităţii

corporale sau sănătăţii, acţiunile lui sunt calificate conform art. 145, 151 sau 152 CP, iar când

foloseşte aceste maşini ca mijloc de cauzare intenţionată a daunei materiale în proporţii mari –

conform art. 197 sau 379 CP. Încadrând faptele unei persoane în temeiul art. 382 CP, este

necesar să indicăm care reguli anume au fost încălcate.

În baza art. 383 CP se incriminează încălcarea regulilor de zbor sau ale pregătirii de zbor,

dacă aceasta a provocat o catastrofă sau alte urmări grave. Latura subiectivă se caracterizează

prin vinovăţie din imprudenţă în ambele sale modalităţi (art. 18 CP).

Prin conţinutul art. 384 CP se incriminează încălcarea regulilor de navigaţie, dacă aceasta a

provocat: a) scufundarea sau deteriorarea serioasă a navei; b) decesul unei persoane; c) alte

urmări grave. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă în ambele

modalităţi ale acesteia.

277

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 385 CP - predarea de către şef a FA ce i-au

fost încredinţate, precum şi lăsarea, nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii

de luptă şi altor mijloace de război inamicului, poate fi exprimată prin vinovăţie intenţionată sau

din imprudenţă. Lăsarea intenţionată a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor mijloace de

război inamicului poate fi săvârşită din frică sau laşitate, iar din imprudenţă – ca rezultat al

pierderii orientării, al lipsei unei bune coordonări cu forţele militare etc. Predarea intenţionată de

către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, precum şi lăsarea – nejustificată de situaţia

de luptă – a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor mijloace de război inamicului cu scopul de

acordare de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva RM şi de

slăbire a capacităţii de apărare a ţării, constituie infracţiune prevăzută de art. 337 CP - trădare de

Patrie.

Legea penală (art. 386 CP) incriminează părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în

timpul luptei sau refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei. Părăsirea samavolnică a câmpului

de luptă în timpul luptei sau refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei constituie o încălcare

infracţională a datoriei militare. Această infracţiune atentează la capacitatea de apărare a ţării şi

la ordinea de conduită a M în timpul luptei, ordine ce asigură executarea de către M a

obligaţiunii sale militare în timpul luptei. Latura subiectivă se exprimă prin intenţie directă: M

înţelege că prin acţiunile sale părăseşte samavolnic câmpul de luptă şi că aceste fapte le comite

în timpul luptei ori el înţelege că refuză de a acţiona cu arma şi aceasta se săvârşeşte în timpul

luptei şi doreşte săvârşirea acestor fapte. Motivele pot fi diverse: frica, laşitatea etc. Considerăm

că dacă se va constata că M a părăsit câmpul de luptă în timpul luptei cu scopul de a ajuta

duşmanul, acţiunile lui vor fi calificate în temeiul art. 337 CP - trădare de Patrie.

Prin art. 387 CP se incriminează predarea de bună voie în prizonierat. Predarea în prizonierat

presupune trecerea benevolă a M la inamic, încetând de a-i opune acestuia rezistenţă, cu toate că

avea capacitatea fizică să facă aceasta. Predarea de bună voie în prizonierat se poate manifesta

prin săvârşirea anumitor acţiuni, ca ridicarea drapelului alb în timpul luptei, ridicarea mâinilor în

sus, lăsarea armei, trecerea în dispoziţia inamicului etc., precum şi prin inacţiuni, cum ar fi

rămânerea pe câmpul de luptă, simulând rănirea sau moartea cu scopul predării în prizonierat etc.

Art. 387 CP prevede răspunderea penală doar în cazul predării în prizonierat de bună voie.

Luarea forţată în prizonierat a M care se afla în neputinţă de a opune rezistenţă inamicului în

legătură cu rănirea gravă, contuzia etc., nu constituie componenţă de infracţiune. Latura

subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă, motivul fiind frica, laşitatea etc.

Considerăm că predarea benevolă în prizonierat cu scopul de a ajuta inamicul, de exemplu, de a

se înrola în FA ale lui, de cercetare etc., constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art.

278

337 CP - trădare de Patrie, prin trecerea de partea duşmanului şi calificarea suplimentară în baza

art. 387 CP nu este necesară.

Legea penală (art. 388 CP), incriminează participarea benevolă a M aflat în prizonierat la

lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune RM

sau statelor aliate cu ea, dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie. Participarea M aflat în

prizonierat la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza

daune RM sau statelor aliate cu ea trebuie să fie benevolă, adică M participă la aceste lucrări din

propria sa dorinţă, fără să fie impus să facă acest lucru şi având posibilitatea să nu ia parte la ele.

În cazul în care M este impus forţat să participe la aceste lucrări, fapta lui nu constituie

componenţă de infracţiune. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă.

Făptuitorul înţelege caracterul acţiunilor sale, este conştient că pricinuieşte daune RM sau

statelor aliate cu ea şi, totuşi, participă la aceste lucrări. Dacă M nu înţelege caracterul lucrărilor

îndeplinite, că ele pot cauza daune RM sau statelor aliate cu ea, componenţa de infracţiune se

exclude. Motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a-şi uşura condiţiile aflării în prizonierat,

de a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai sau materiale, de a primi raţie alimentară suplimentară, mai

multă libertate de deplasare etc. În cazul în care M participă benevol la lucrările de importanţă

militară sau la alte lucrări cu scopul de a slăbi capacitatea de apărare a RM, acţiunile

făptuitorului se cer calificate în temeiul art. 337 CP - trădare de Patrie.

La art. 388 alin. (2) CP, care incriminează actele de violenţă săvârşite asupra altor prizonieri

de război sau comportarea plină de cruzime faţă de ei, din partea unui prizonier de război, care

se află în situaţia de superior, latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie

directă, violenţa şi cruzimea exprimând dorinţa făptuitorului. Făptuitorul înţelege că săvârşeşte

aceste fapte profitând de poziţia sa privilegiată. Dacă violenţa sau comportamentul crud a fost

dictat de relaţiile duşmănoase dintre făptuitor şi victimă, din motive personale, componenţa

infracţiunii prevăzute de art. 388 CP se exclude. Motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a

căpăta încrederea şi susţinerea administraţiei, de a demonstra administraţiei străduinţa şi

loialitatea sa, de a-şi păstra poziţia de superior etc.

Prin săvârşirea de către un M aflat în prizonierat a unor acţiuni în dauna altor prizonieri de

război din interes material sau pentru a-şi asigura o comportare indulgentă din partea inamicului,

prevăzută de art. 388 alin. (3) CP, se înţeleg denunţurile despre încălcarea regimului de către unii

prizonieri, luarea de la ei a raţiei lor alimentare, a unor alte obiecte, a hainelor, încălţămintei,

impunerea lor de a îndeplini lucrul altor persoane etc. Latura subiectivă a infracţiunii se

caracterizează prin intenţie directă, violenţa şi cruzimea exprimând dorinţa făptuitorului. Motivul

279

infracţiunii îl constituie interesul material, iar scopul, în unele cazuri, constă în a-şi asigura o

comportare indulgentă din partea inamicului.

Legea penală (art. 389 CP) incriminează jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă. Totuşi,

sustragerea bunurilor răniţilor aflaţi la tratament în spitale sau în punctele medicale se consideră

infracţiune contra patrimoniului şi acţiunile făptuitorilor se cer calificate în baza articolelor

respective ale Cap. VI al PS a CP - ca infracţiuni contra patrimoniului. Nu constituie infracţiune

luarea de la morţi şi răniţi pe câmpul de luptă a obiectelor (armamentului sau a altor obiecte),

dacă ea nu a fost săvârşită cu scop de însuşire a lor, ci în scopul de a le folosi în luptă cu

inamicul. Astfel, latura subiectivă se exprimă prin intenţie directă, deoarece scopul însuşirii

bunurilor pe nedrept, deşi nu este expres prevăzut în lege, rezultă implicit din noţiunea de jefuire.

Făptuitorul înţelege că dânsul nu doar însuşeşte bunul altor persoane, ci mai conştientizează şi că

însuşirea bunurilor se efectuează de la persoanele căzute pe câmpul de luptă sau de la persoanele

rănite, ce se află pe câmpul de luptă.

Prin art. 390 CP se incriminează tâlhăria, actele de violenţă, nimicirea sau luarea ilegală de

bunuri sub pretextul necesităţilor de război, săvârşite faţă de populaţia din zona operaţiilor

militare. Faptele sus-indicate, săvârşite asupra populaţiei din zona operaţiunilor militare se

caracterizează prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege că săvârşeşte acte de tâlhărie, de

violenţă, nimiceşte sau ia ilegal bunurile, faţă de populaţia din zona operaţiilor militare, sub

pretextul necesităţilor de război, şi că, de facto, asemenea necesităţi, la momentul săvârşirii

faptei, nu existau, şi doreşte săvârşirea acestor fapte şi survenirea consecinţelor prejudiciabile:

cauzarea de daune materiale sau fizice populaţiei din zona operaţiilor militare. Considerăm că în

cazul tâlhăriei, această infracţiune se va consumă din momentul atacului, în scopul însuşirii

bunurilor populaţiei din zona operaţiilor militare, fără ca să mai fie nevoie de survenirea

consecinţelor prejudiciabile. Faptul însuşirii bunurilor în cazul tâlhăriei poate influenţa doar la

individualizarea pedepsei. Considerăm că nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 390 CP -

nimicirea sau luarea bunurilor dictată de necesităţile de război, dacă, în alt mod, nu puteau fi

rezolvate problemele legate de necesităţile stringente de război.

Legea penală (art. 391 CP) incriminează încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar

în timpul conflictelor militare internaţionale sau interne, soldată cu urmări grave. Latura

subiectivă se manifestă prin intenţie directă sau indirectă faţă de faptele săvârşite, adică

făptuitorul înţelege că încalcă grav prevederile dreptului internaţional umanitar şi că faptele lui

au loc în timpul conflictelor militare internaţionale sau interne, dorind săvârşirea acestor fapte şi

survenirea urmărilor grave ori admiţând survenirea lor. Faţă de consecinţele prejudiciabile,

atitudinea psihică a făptuitorului se poate manifesta şi prin imprudenţă, în ambele modalităţi ale

280

ei. În cazurile în care încălcarea gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor

militare internaţionale sau interne s-a exprimat prin săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor

prevăzute în Cap. I al PS a CP, acţiunile făptuitorului se cer calificate doar conform articolelor

capitolului indicat, nemaifiind necesară calificarea şi în baza prevederilor art. 391 CP.

Potrivit art. 392 CP este prevăzută răspunderea penală pentru folosirea cu perfidie a

emblemei Crucii Roşii, precum şi a semnelor distinctive ca elemente protectoare în timpul

conflictului armat. Latura subiectivă se exprimă prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege că

foloseşte şi poartă ilegal semnele şi emblemele Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, neavând pentru

aceasta baza respectivă.


- Este necesar de a completa PG a CP cu unele noi articole, cu următorul conţinut:

Articolul 16/1. Vinovăţia.

Infracţiunea poate fi săvârşită intenţionat sau din imprudenţă.

Infracţiunile prevăzute în PS a prezentului Cod se săvârşesc intenţionat.

Pot fi considerate infracţiuni, faptele săvârşite din imprudenţă, doar în cazurile când PS a

prezentului Cod prevede expres aceasta.

Articolul 17. Infracţiunea săvârşită cu intenţie.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie directă, dacă persoana care a


prejudiciabile, şi a dorit, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie indirectă dacă persoana, care a


prejudiciabile, însă nu a dorit, ci a admis, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

Articolul 18. Infracţiunea săvârşită din imprudenţă.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu sineîncredere exagerată în cazul când

persoana, care a săvârşit-o, îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, a

prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate.

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din neglijenţă în cazul când persoana, care a

săvârşit-o, nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu a prevăzut

posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

- Subiecţi ai IM sunt persoanele fizice, apte de SM, cetăţeni ai RM, care îndeplinesc SM în

termen, cu termen redus, sau în bază de contract, sau sunt chemate la concentrări sau mobilizate

281

în FA ale RM, precum şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, cât şi M care se află în

prizonierat.

- Militarii în termen, care n-au depus Jurământul militar, nu pot fi subiecţi ai infracţiunilor

prevăzute de art. 374 CP (încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă), art. 375

CP (încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă /de luptă/ al trupelor militare), art. 377

CP (încălcarea regulilor statutare cu privire la menţinerea ordinii publice şi la asigurarea

securităţii publice).

- Persoanele, care exercită SM prin contract, pot fi subiecţi ai IM doar în cazul în care ele au

fost încadrate în acest serviciu având deja vârsta de 18 ani.

- Cetăţenii care îşi fac studiile în cadrul instituţiilor de învăţământ militare pot fi subiecţi ai

IM la atingerea vârstei de 16 ani şi 8 luni.

- La răspunderea penală pentru unele IM pot fi trase şi persoanele care se află în prizonierat,

astfel, subiecţi ai unor IM pot fi şi prizonierii.

- Reieşind din prevederile legale, considerăm că M care exercită SM în termen sau cu termen

redus este subiect al raporturilor juridice militare şi, prin urmare, eventual, poate fi şi subiect al

IM timp de 12 luni şi, respectiv, de 3 luni, din ziua în care acesta, prin ordinul comandantului

centrului militar, este încorporat sau încadrat în SM şi trimis în UM.

- În PS a CP trebuie să existe răspunderea penală doar pentru acele componenţe de infracţiune

imprudente, unde direct despre aceasta este indicat în dispoziţia articolului concret. Dacă în

dispoziţia articolului nu este această remarcă, infracţiunea se consideră că poate fi săvârşită doar

intenţionat.

- Denumirea art. 264 CP “Neexecutarea intenţionată a ordinului” nu corespunde conţinutului

acestui articol şi considerăm că ea trebuie modificată în următoarea redacţie: Articolul 364.

Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei superiorului militar.

- Dacă se va constata că şeful militar sau persoana cu funcţie de răspundere a săvârşit aceste

acţiuni sau inacţiuni din imprudenţă, nu vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 370 CP,

oricât de grave ar fi consecinţele survenite. În unele împrejurări şi circumstanţe, acţiunile sau

inacţiunile superiorului ar putea fi calificate conform art. 378 CP - ca atitudine neglijentă a

şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă de SM, dacă aceasta a cauzat daune

în proporţii mari.

282

5. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

ÎN SITUAŢIA INFRACŢIUNILOR MILITARE

Legea penală stabileşte normele de conduită în concordanţă cu interesele societăţii sau

persoanelor, cărora membrii ei li se pot conforma. Răspunderea penală va interveni numai dacă

s-a săvârşit o infracţiune [302, p. 118]. O faptă concretă, săvârşită de o persoană, are caracter

penal când ea prezintă trăsăturile esenţiale cerute de legea penală pentru existenţa unei

infracţiuni în general şi întruneşte toate condiţiile pentru a fi în vreuna din dispoziţiile, care

stabilesc conţinutul faptelor prevăzute de legea penală [303, p. 332].

Stabilirea caracterului infracţional al faptei fiind, în esenţă, cerinţa expresă a voinţei

legiuitorului, aceasta poate să înlăture, în anumite situaţii, caracterul penal şi să prevadă că o

faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt săvârşite în anumite

condiţii, nu constituie infracţiuni şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală şi,

eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică [219, p. 236].

Cauzele care fac ca fapta să nu fie calificată ca infracţiune, trebuie să existe în tot timpul

săvârşirii acesteia, cu toate că sunt constatate ulterior de către instanţa de judecată. Asemenea

cazuri au caracter personal, deoarece sunt luate în consideraţie doar numai faţă de persoana cu

privire la care se constată şi constau în stări, situaţii sau împrejurări prevăzute de Cap. III CP

întitulat “Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”. Totuşi, considerăm că lista prevăzută

la art. 35 CP nu cuprinde toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: în legislaţiile

penale ale altor ţări, în afară de aceste cauze, se mai indică ca o cauză distinctă ce înlătură

caracterul penal al faptei executarea ordinului sau a dispoziţiei oficiale. Această împrejurare nu

este reglementată de legislaţia penală a RM. Totuşi, unele dintre aceste elemente se

reglementează de PS a CP, unde, în art. 364 alin. (5) CP se indică, ca o cauză care înlătură

caracterul penal al faptei, este executarea ordinului superiorului militar.

Deoarece unele cauze care ar exclude caracterul penal al faptei, cum ar fi constrângerea

fizică sau psihică şi riscul întemeiat nu au careva semnificaţii, particularităţi specifice doar M,

ele sunt generale pentru toate persoanele, în continuare vor fi analizate doar patru cauze care

înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi: legitima apărare, extrema necesitate, reţinerea

infractorului şi, în special, executarea ordinului, care au mai multe particularităţi şi elemente

specifice doar M.

283

5.1. Specificul legitimei apărări în cazul infracţiunilor militare

Conform art. 36 CP nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în

stare de LA. Este în stare de LA persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct,

imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public

şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public; este în LA şi

persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută mai sus, pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de

violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei

asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

În cadrul relaţiilor social-umane se pot ivi anumite situaţii de conflict, de ciocnire de interese,

care îmbracă uneori forme destul de grave. LA se referă la cazurile în care situaţia de conflict

este de aşa natură încât salvarea interesului legitim de la pericolul care îl ameninţă nu este

posibilă, decât printr-o acţiune de apărare imediată, efectuată de către cel aflat în primejdie sau

de către alte persoane care-i vin la timp in ajutor.

LA nu este doar un drept subiectiv al fiecărui cetăţean, ci şi o datorie civică. Pentru

colaboratorii organelor MAI, M sau alte persoane, aflate în exerciţiul funcţiei sau a datoriei

obşteşti de menţinere a ordinii publice şi de combatere a criminalităţii, LA constituie

obligaţiunea lor legală, neîndeplinirea căreia atrage după sine răspunderea penală.

LA este una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, ea indică la lipsa uneia din

trăsăturile esenţiale fără de care nu poate exista infracţiunea. Această trăsătură esenţială este

vinovăţia. Lipsa acestei trăsături conduce, pe cale de consecinţă, şi la absenţa trăsăturii esenţiale

a pericolului social necesar pentru existenţa unei infracţiuni [303, p. 350]. Condiţiile LA sunt:

a) să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală;

b) fapta să fie săvârşită ca urmare a unui atac material, direct, imediat şi real;

c) atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau împotriva unui interes public;

d) atacul să prezinte un pericol grav pentru persoană, drepturile celui atacat ori interesul

public.

Pe lângă aceste condiţii, direct indicate în lege, mai sunt două condiţii ce caracterizează

apărarea, în lipsa cărora fapta nu poate fi considerată ca săvârşită în condiţiile limitelor legitimei

apărări: a) apărarea să fie proporţională cu împrejurările şi gravitatea atacului, şi b) apărarea să

rămână în limitele necesare.

Condiţia că fapta să fie prevăzută de legea penală constă în aceea că acţiunile sau inacţiunile

social-periculoase să fie considerate infracţionale conform CP (vezi principiul legalităţii Nullum

crimen sine lege). Fapta săvârşită poate lua forma unei infracţiuni consumate sau în formă de

284

tentativă. Fapta poate fi săvârşită de persoana atacată sau de altă persoană. Ea este ofensivă, este

o activitate la care pot fi folosite mijloace ofensive cum ar fi armele, substanţele etc.

Prin atac se înţelege o acţiune, o atitudine comisivă a unei persoane. Atacul poate fi şi o

inacţiune care produce un rezultat fizic, o atitudine omisivă (de exemplu, acarul care nu mută

macazul şi poate duce la accident). În cazul atitudinii pasiv agresive (inacţiunii), caracterul de

atac există numai dacă există obligaţia legală sau contractuală de a efectua acţiunea omisivă

(inacţiunea) [304, p. 177].

Condiţia ca atacul să fie material constă în realizarea atacului prin fapte de natură să

provoace modificări materiale (fizice) asupra valorilor împotriva cărora au fost îndreptate (de

exemplu, ridicarea unui cuţit deasupra persoanei pentru a o omorî etc.). De regulă, atacul se

produce cu aplicarea forţei fizice, singură sau asociată cu anumite obiecte contodente, tăioase, cu

anumite substanţe inflamabile, explozive sau de altă natură. Atacul prin vorbe sau în scris

(insulte, calomnii, ameninţări) nu constituie un atac material şi nu justifică o reacţie constând în

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; cel care va săvârşi o astfel de faptă nu se va afla

în stare de LA, ci în stare de provocare ce poate fi considerată ca o circumstanţă atenuantă,

conform art. 76 CP [220, p. 212].

Atacul se consideră direct atunci când este îndreptat să creeze un pericol nemijlocit pentru

persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru un interes public. Atacul trebuie să fie

considerat ca fiind direct şi atunci când vizează una dintre valorile ocrotite, chiar dacă nu are

contact nemijlocit cu acea valoare (de exemplu, în cazul în care se toarnă otravă în mâncarea ce

urmează să fie servită unei persoane sau se încearcă distrugerea bărcii în care se află o persoană

care nu ştie să înoate). Atacul nu poate fi considerat direct atunci când între agresor şi victimă se

interpune un obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid), care face ca atacul să nu creeze un

pericol pentru valoarea vizată [219, p. 243-244].

Atacul se consideră ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care îl poate produce s-a şi

ivit (pericolul actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al

atacului rezultă din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a început

de momentul ivirii pericolului care ameninţă valoarea social atacată. Când durata intervalului de

timp, dintre începerea atacului şi ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea

înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat deoarece

el nu dă loc unui pericol prezent, ci crează doar posibilitatea unui pericol care s-ar putea produce

ulterior [303, p. 288].

De asemenea, fapta nu poate fi considerată ca săvârşită în condiţiile limitei LA, dacă a fost

săvârşită după ce atacul a fost preîntâmpinat, s-au produs deja consecinţele atacului şi a decăzut

285

vădit necesitatea apărării. Atacul trebuie să fie real, adică să creeze un pericol vădit, nemijlocit,

real şi nu închipuit pentru valorile ocrotite de legea penală.

Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva unui anumit obiect juridic, adică să fie îndreptat

împotriva drepturilor unei persoane (care se apără), împotriva drepturilor altei persoane sau

împotriva unui interes public (de exemplu, unui interes legat de stat, cum ar fi siguranţa statului,

proprietatea, capacitatea de apărare a statului etc.). Atacul trebuie să pună în pericol grav

persoana, drepturile celui atacat ori interesul public. Se cere, deci, mai întâi, să existe un pericol

pentru persoana atacată sau pentru un interes public. Această condiţie se realizează când atacul

vizează valori sociale legate de persoana umană (viaţa, integritatea corporală sau sănătatea,

libertatea, demnitatea etc.), drepturile constituţionale ale acesteia (dreptul la libera circulaţie,

dreptul de proprietate etc.).

Pentru existenţa acestei condiţii nu interesează dacă atacul se îndreaptă împotriva unei

persoane responsabile sau iresponsabile [220, p. 87]. Apărarea trebuie să fie proporţională cu

împrejurările şi gravitatea atacului. Potrivit condiţiei proporţionalităţii se cere ca, în caz de atac

grav, să fie o apărare gravă, iar în caz de atac mai uşor şi apărarea să fie mai uşoară. Nu se poate

face un calcul matematic în astfel de cazuri, de aceea se va ţine cont de tulburarea şi emoţia

inerentă a conflictului dintre agresor şi agresat [304, p. 179].

Cu toate că nu este direct stipulat în lege, apărarea trebuie să rămână în limitele necesare,

adică acţiunile agresatului să nu depăşească limitele LA. Potrivit acestei condiţii apărarea trebuie

să înceapă în momentul declanşării atacului sau imediat după începerea atacului şi trebuie să se

termine odată cu înlăturarea atacului.

Este în LA şi persoana care săvârşeşte fapta pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de

violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei

asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere. Această împrejurare ţine de

apărarea inviolabilităţii domiciliului şi integrităţii corporale [305, p. 330].

Astfel, reieşind din cele menţionate, LA este un drept subiectiv al cetăţeanului. Totuşi, în ce

priveşte LA a obiectivelor (obiectelor) respective în cazul exercitării de către M a serviciilor

speciale (serviciul de gradă sau garnizoană, de alarmă sau de luptă, intern, cu privire la

menţinerea şi asigurarea ordinii publice etc.), ea este obligatorie pentru executare pentru aceşti M

şi neexecutarea ei poate fi recunoscută ca IM, conform art. 374-377 CP.

Spre deosebire de civili, pentru care LA este un drept subiectiv, pentru M, ţinând cont de

specificul SM şi statutul M, LA, în situaţii speciale, legate de SM, este nu doar un drept

subiectiv, ci şi o obligaţiune de serviciu [201, p. 21].

286

După cum s-a indicat mai sus, regulamentele militare obligă M să păstreze armamentul,

tehnica de luptă şi alt patrimoniu militar, să salveze camarazii de pericol, să fie vigilenţi, să

păstreze cu stricteţe secretul de stat şi militar, iar în caz de încălcare a regulilor de relaţii între M,

stabilite de regulamentele militare, ei sunt obligaţi să ia măsuri de urgenţă pentru a face ordine,

precum şi să raporteze şefilor lor nemijlociţi [62, p. 10-11].

Astfel, apărarea intereselor FA, a disciplinii militare, a vieţii şi sănătăţii comandanţilor

militari şi a tuturor M în general, de atentatele prejudiciabile constituie obligaţiunea

regulamentară a M.

Executând aceste obligaţiuni, M poate să se afle în stare de LA şi să apere unele sau alte

interese prin cauzarea de daune atacantului, cum ar fi, de exemplu, în cazul apărării vieţii

comandantului sau oricărui M de atacurile huliganice, respingerea atacurilor infractorilor, care

încearcă să sustragă arma sau alt echipament sau patrimoniu militar, secrete militare etc. [90].

Limitele legalităţii unor asemenea acţiuni trebuie să fie corelate prevederilor art. 36 CP, iar

sustragerea M de a aplica forţa fizică sau alte măsuri pentru respingerea unor asemenea atentări

şi atacuri vor fi considerate ca IM.

Starea de LA poate apărea în cazurile îndeplinirii de către M a obligaţiunilor speciale:

exercitarea serviciului în gardă, garnizoană, serviciului interior, de pază a frontierei de stat, de

menţinere a ordinii publice şi securităţii publice, a serviciului de alarmă (de luptă), de patrulare

etc. M, care intră în serviciul de gardă, de pază a frontierei de stat, serviciul interior şi de

patrulare, este obligat să protejeze obiectele păzite de atentatele criminale. Pentru aceasta el este

împuternicit cu dreptul de a aplica, în cazurile de necesitate, arma.

Despre fiecare caz de aplicare sau folosire a armei M raportează comandantului (şefului).

Respingând atacurile asupra obiectelor protejate, M activează în stare de LA. Conform art. 186 al

Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM [63, p. 72-76], santinela este

obligată să facă uz de armă fără somaţie în caz de atac evident asupra sa sau a obiectivului păzit.

În acelaşi timp, acţiunile de apărare se efectuează în corespundere cu ordinea de executare a

obligaţiunilor speciale de SM, care sunt reglementate prin legi, regulamente, instrucţiuni şi alte

acte juridico-militare. Eschivarea de la executarea unor asemenea obligaţiuni şi cerinţe în

anumite condiţii, constituie IM.

De exemplu, se vor afla în stare de LA M carabinieri ai TC în cazul când ei, în strictă

corespundere cu Legea cu privire la TC (trupele de interne) ale MAI nr. 806 din 12 decembrie

1991 [306], aplică mijloacele speciale, iar în cazurile speciale, excepţionale, şi arma, pentru a

respinge atacurile asupra cetăţenilor, a efectivului de soldaţi, a colaboratorilor OAI, pentru

eliberarea ostaticilor, a obiectelor protejate, a tehnicii militare etc.

287

Conform art. 2 al Legii sus-indicate, sarcinile principale ale TC, care, în condiţii speciale, pot

pune M carabinier în condiţii de LA, sunt: - veghează permanent, potrivit legii, împreună cu

poliţia, la asigurarea măsurilor pentru menţinerea ordinii de drept, apărarea drepturilor,

libertăţilor fundamentale şi intereselor legitime ale cetăţenilor; - sprijină organele de poliţie sau

activează independent în menţinerea ordinii publice şi în combaterea criminalităţii; - execută

misiuni de pază la penitenciare şi la escortarea arestaţilor şi condamnaţilor în timpul deplasării

lor; - asigură paza şi apărarea unor obiective şi transporturi de importanţă deosebită; - asigură

respectarea regimului juridic stabilit pentru starea excepţională; - participă la lichidarea urmărilor

calamităţilor naturale, catastrofelor şi ale altor situaţii extraordinare.

Acţiunile M, care au depăşit limitele LA în cadrul respingerii atentatelor infracţionale

prejudiciabile, trebuie să fie calificate în corespundere cu regulile generale penale cu privire la

depăşirea limitelor LA.

5.2. Specificul stării de extremă necesitate în cazul infracţiunilor militare

Conform art. 38 alin. (1)-(3) CP „nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală,

săvârşită în stare de EN. Este în stare de EN persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol

iminent care nu poate fi înlăturat altfel. Nu este în stare de EN persoana care, în momentul

săvârşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave, decât cele care s-ar fi putut

produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

În desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni,

fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la

pericol nu este posibilă, decât prin săvârşirea unei fapte, care în mod obişnuit este considerată ca

ilicită. În astfel de situaţii, fapta săvârşită pentru salvarea valorilor sociale aflate în pericol, se

consideră comisă în stare de necesitate. Când fapta necesară salvării este dintre cele prevăzute de

legea penală, starea de necesitate prezintă, în anumite condiţii, o cauză de înlăturare a

caracterului penal al faptei, conform art. 38 CP şi care exclude existenţa infracţiunii şi a

răspunderii penale. Pentru existenţa stării de necesitate se cer întrunite, cumulativ, un şir de

condiţii cu privire la pericol şi cu privire la actul de salvare. Condiţiile cu privire la pericol sunt:

să fie iminent; să fie real şi vădit; să ameninţe anumite valori sociale, expres şi limitativ arătate

în art. 38 alin. (2) CP.

Condiţia ca pericolul să fie iminent se realizează atunci când pericolul ameninţă cu

producerea prejudiciului sau este actual, adică este în curs de desfăşurare, fără a aduce o atingere

efectivă valorilor ocrotite de lege. Dacă pericolul s-a transformat în realitate prin lezarea efectivă

288

a valorilor sociale ori a încetat să mai existe, nu va mai fi starea de necesitate. Astfel, în cazul

EN, se întâlnesc două interese diferite, şi apărarea unui interes are loc prin încălcarea altuia [90].

În condiţiile SM preîntâmpinarea unui pericol iminent pentru unele interese prin cauzarea de

daune altor interese în circumstanţe speciale este o obligaţiune legală a M. De exemplu, în timpul

de război, lăsarea, predarea de către comandantul militar a fortificaţiilor, tehnicii militare sau

altor mijloace de luptă inamicului constituie o IM (art. 385 CP), dacă nu este dictată de

necesităţile situaţiei de luptă. Dacă, însă, există pericolul iminent de cucerire, acaparare de către

inamic a fortificaţiilor şi altor mijloace de ducere a războiului, necătând la faptul că au fost luate

toate măsurile posibile pentru salvarea lor, comandantul militar, activând în stare de EN, este

obligat să ia toate măsurile pentru nimicirea lor (distrugerea fortificaţiilor şi nimicirea

mijloacelor de ducere a războiului).

Tot în aşa situaţie se află M, care nu poate să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiunilor de

serviciu, chiar dacă aceasta este legată de pericolul pentru viaţa şi sănătatea lui.

Legislaţia militar-penală, reieşind din regulile generale de drept penal, ţinând cont de

specificul SM şi ordinii militare, deosebeşte patru posibile variante de stare de EN a M: Varianta

I. Este posibilă starea de EN în cadrul căreia are loc ciocnirea a două interese care nu au nici o

legătură cu SM şi obligaţiunile militare executate de către M (de exemplu, M, aflându-se în

concediu şi, încercând să salveze viaţa unei persoane grav bolnave care se află în pericol, ia fără

voie (răpeşte) mijlocul de transport a unei persoane străine şi transportă bolnavul la spital,

salvându-i viaţa). Varianta a II-a. Este posibilă starea de EN în cazul în care există pericolul

iminent de cucerire, acaparare de către inamic a fortificaţiilor şi altor mijloace de ducere a

războiului, necătând la faptul că au fost luate toate măsurile posibile pentru salvarea lor,

comandantul militar, activând în stare de EN, distruge fortificaţiile şi nimiceşte mijloacele de

ducere a războiului. În acest caz are loc colizia a două interese care se referă la FA şi disciplina

militară. Ambele variante de EN la M, examinate mai sus, în esenţă, nu se deosebesc prin nimic

de cazurile generale de EN la persoanele civile. Din aceste considerente, concluzionăm că

reglementările PG a CP cu privire la starea de EN se răsfrâng asupra acestor două cazuri fără

careva particularităţi şi modificări. Varianta a III-a. Această situaţie este completată ca conţinut

de starea de EN, în cadrul căreia prejudiciul preîntâmpinat se referă la interesele FA şi disciplinii

militare, iar prejudiciul cauzat aparţine diferitelor interese a terţelor persoane, cum ar fi, de

exemplu, rechiziţionarea de la populaţia locală care se evacuează a cailor, pentru scoaterea din

încercuire a mijloacelor de luptă, a muniţiilor, în cazurile când este imposibil în alt mod de a le

salva. La contrapunerea prejudiciului cauzat şi a prejudiciului preîntâmpinat, în acest caz se va

ţine cont, de rând cu alte împrejurări, de responsabilitatea superioară a M pentru apărarea

289

intereselor securităţii militare şi capacităţii de apărare a statului, a disciplinei militare şi a

milioanelor de oameni, care se află în pericol în legătură cu atacurile inamicului. Varianta a IV-a

o constituie starea de EN, în cadrul căreia prejudiciul preîntâmpinat se referă la interesele FA şi

disciplinii militare, iar prejudiciul cauzat se referă la interesele personale ale însuşi M [26, p.

205].

Considerăm că nu ne aflăm în prezenţa unei stări de EN în cazul în care M prejudiciază

interesele FA şi disciplinii militare apărându-şi interesele personale (de exemplu, nu se va afla în

stare de EN M care se află în serviciul de gardă în calitate de santinelă şi a părăsit postul pentru

a-şi proteja sănătatea).

5.3. Specificul reţinerii infractorului în cazul infracţiunilor militare

Art. 37 CP stabileşte că nu constituie infracţiune cauzarea unui prejudiciu persoanei care a

săvârşit o infracţiune sau mai multe, săvârşită în scopul RI şi al predării ei organelor de drept sau

în scopul preîntâmpinării săvârşirii unei infracţiuni, dacă prin alte mijloace nu a fost posibilă

reţinerea acestei persoane şi dacă în aceste împrejurări nu au fost depăşite limitele LA.

Prevederile legale indicate sunt aplicabile numai la reţinerea unei persoane care a săvârşit sau

atentează la săvârşirea unei sau mai multor infracţiuni.

Prin RI care a săvârşit infracţiuni se înţeleg acţiunile cetăţenilor legate de cauzarea unui

prejudiciu acestei persoane în legătură cu opunerea de către ea a unei rezistenţe active şi refuzul

ei de a fi dusă în organele respective ale puterii de stat.

Nu se va considera reţinere în condiţiile acestui articol cauzarea unui prejudiciu persoanei

care a săvârşit infracţiuni şi care nu opune rezistenţă şi nu refuză sa fie dusă în organele

respective ale puterii de stat. Împrejurările sus-indicate sunt aplicabile şi în cazurile reţinerii

persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni în conformitate cu art. 104 CPP. Dreptul de a

reţine persoana care a săvârşit infracţiuni aparţine tuturor cetăţenilor. Pentru colaboratorii de

poliţie, conform Legii cu privire la poliţie, reţinerea unor asemenea persoane este obligatorie.

Reţinerea în condiţiile art. 37 CP se va considera legală în prezenţa următoarelor condiţii:

persoana reţinută să fi săvârşit sau să fi atentat la una sau mai multe infracţiuni, îndeosebi gravă,

deosebit de gravă şi excepţional de gravă. Dacă persoana n-a săvârşit nici o infracţiune, ea nu

poate fi supusă reţinerii sau aducerii forţate. În aşa împrejurări, aplicarea faţă de ea a violenţei

pentru a fi adusă la organele de drept respective poate servi drept bază de aplicare din partea ei,

faţă de persoanele ce aplică acte de violenţă, acţiuni de LA; aplicarea violenţei la RI a fost unicul

mijloc de reţinere a lui, prin alte mijloace reţinerea acestei persoane fiind imposibilă; gravitatea

prejudiciului cauzat trebuie să corespundă gravităţii infracţiunii săvârşite. Esenţa acestei condiţii

290

constă în aceea că prejudiciul cauzat persoanei care a săvârşit infracţiuni, nu trebuie să

depăşească, vădit, caracterul şi gradul social periculos al faptei săvârşite şi a împrejurărilor

reţinerii.

Specificul SM, care ar putea fi încadrat şi ca circumstanţă care înlătură caracterul penal al

faptei sub forma de RI poate apărea în cazurile îndeplinirii de către M a obligaţiunilor speciale:

exercitarea serviciului în gardă, garnizoană, serviciului interior, de pază a frontierei de stat, de

menţinere a ordinii publice şi securităţii publice, a serviciului de alarmă (de luptă), de patrulare

etc. M, care intră în serviciul de gardă, de pază a frontierei de stat, serviciul interior şi de

patrulare, este obligat să protejeze obiectele păzite de atentatele criminale.

Conform art. 197 al Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al FA, santinela ce

păzeşte persoanele în arest este obligată să prevină persoana arestată ce evadează prin somaţia

“Stai, că trag!”, iar dacă aceasta nu se execută, să facă uz de armă. Arma de foc poate fi folosita

fără avertizare în caz de evadarea de sub arest cu arma sau cu ajutorul mijloacelor de transport,

precum şi in timpul evadării din mijloacele de transport în timpul deplasării lor. De asemenea, se

află în circumstanţe care înlătură caracterul penal al faptei, carabinierii care execută misiuni de

pază la penitenciare şi la escortarea arestaţilor şi condamnaţilor în timpul deplasării lor, în cazul

tentativelor de evadare a acestor persoane şi a reţinerii lor.

5.4. Specificul executării ordinului sau a dispoziţiei superiorului ca circumstanţă care

exclude caracterul penal al faptei

În legislaţiile penale ale multor ţări, în afară de cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei, consemnate anterior, se mai indică ca o cauză distinctă ce înlătură caracterul penal al

faptei executarea ordinului sau a dispoziţiei oficiale. Astfel, CP model al SUA din 1962

recunoaşte ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei ordinul superiorului militar;

legislaţia penală a Angliei recunoaşte, de asemenea, ca o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei ordinul superiorului [307, p. 132-133].

CP al Franţei (art. 122-4) indică că nu săvârşeşte infracţiune persoana care săvârşeşte o faptă

prevăzută de legea penală întru executarea ordinului sau a unei prescrieri legale sau

regulamentare, cât şi persoana care a săvârşit careva fapte întru executarea unui ordin sau

dispoziţii a organelor legale, cu excepţia cazurilor când acestea sunt vădit ilegale [294, p. 1728].

Conform art. 42 CP al Olandei, persoana care săvârşeşte o infracţiune întru executarea unor

cerinţe legale, nu poate fi supus răspunderii penale. Întru continuarea acestei idei, art. 43 al

aceluiaşi Cod stipulează că persoana, care săvârşeşte o infracţiune întru executarea unui ordin

oficial, dat de către o putere competentă, nu poate fi supusă răspunderii penale. Ordinul oficial

291

ilegal nu exonerează de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor când subalternul conştient nu

presupunea ilegalitatea acestui ordin şi l-a executat [308].

Art. 42 CP FR stipulează că nu constituie infracţiune cauzarea de daune intereselor

persoanelor apărate de legea penală de către persoana care acţionează întru executarea ordinelor

şi dispoziţiilor obligatorii pentru el. Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată întru

executarea unui ordin sau unei dispoziţii vădit ilegale, poartă răspundere pe baze generale.

Neexecutarea unui ordin sau unei dispoziţii vădit ilegale exclude răspunderea penală pentru

aceasta [101, p. 96-97].

Tot în acest sens s-a expus şi legiuitorul ucrainean. Art. 41 CP al Ucr. stipulează că acţiunile

sau inacţiunile persoanei, care au cauzat daune intereselor protejate de lege, sunt considerate

legale, dacă ele au fost săvârşite cu scopul de a executa un ordin sau o dispoziţie legală. Ordinul

sau dispoziţia se consideră legale, dacă ele au fost date de către persoanele respective şi în

limitele competenţei lor, iar după conţinutul lor nu contravin legislaţiei în vigoare şi nu sunt

legate de încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului. Nu poate

fi trasă la răspundere penală persoana care a refuzat să execute un ordin sau dispoziţie vădit

infracţionale. Persoana care a executat un ordin sau o dispoziţie vădit infracţionale, poartă

răspundere penală pe baze generale pentru fapta săvârşită cu scopul executării unui asemenea

ordin sau dispoziţie [108].

Conform art. 52 CP al Italiei, exercitarea unui drept sau executarea unor obligaţiuni, ce

decurg dintr-un act normativ sau dintr-un ordin al reprezentantului unui organ al puterii de stat,

exonerează executorul de răspunderea penală pentru fapta săvârşită [115, p. 532].

Spre deosebire de legislaţiile penale sus-indicate, CP RM nu prevedea executarea ordinului

sau a dispoziţiei ca circumstanţă care înlătură caracterul penal al faptei, în Cap. III al PG. Ne-am

expus de mai multe ori cu privire la aceasta şi, în sfârşit, legislatorul a inclus în CP art. 40/1,

întitulat „Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului” (Legea nr. 277-XVII din 18.12.08,

MO al RM, 24.02.2009, nr. 41-44, în vigoare din 24.05.2009).

Totuşi, analizând prevederile CP RM, putem trage concluzia că unele elemente ale ordinului,

ca cauză care înlătură caracterul penal al faptei, erau, şi până la această dată, reglementate de

legislaţia noastră penală. Aceste prevederi legale nu se conţineau în PG a CP, ci în PS. Aşadar,

conform art. 364 alin. (5) CP (abrogat prin Legea sus-indicată), nu se considera infracţiune de

neexecutare intenţionată a ordinului fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită întru executarea

ordinului sau dispoziţiei ilegale a unui şef. Răspunderea penală pentru prejudiciul pricinuit o

poartă persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală. Alin. (6) al acestui articol (în vigoare

până în prezent), concretizează că ordinul sau dispoziţia nu exonerează executorul în toate

292

cazurile de răspunderea şi pedeapsa penală: Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată

întru executarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale, poartă răspundere penală în temeiuri

generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală.

Din cele menţionate, putem trage următoarele concluzii: a) legislaţia penală a RM excludea

caracterul penal al faptei doar în cazurile când fapta, prevăzută de legea penală, a fost

săvârşită, întru executarea ordinului, din imprudenţă; b) aceste prevederi legale de exonerare

de răspundere penală a subalternului se refereau doar la sfera dreptului public, nu şi în sfera

dreptului privat, adică la cazurile când ordinul sau dispoziţia sunt date de către persoanele cu

funcţie de răspundere; c) legislaţia penală a RM excludea caracterul penal al faptei nu în toate

cazurile ce se referă la sfera dreptului public, ci doar în cazurile când ordinul a fost dat de către

un şef M. Această concluzie reişea din însăşi prevederile legale: CP prevedea această

împrejurare nu în PG - ca o instituţie ce înlătură, în general, caracterul penal al faptei, cum este

în prezent, ci în PS, şi doar în cadrul infracţiunii prevăzute de art. 364 CP, care incriminează

infracţiunea de neexecutarea intenţionată a ordinului şefului, dacă aceasta a cauzat daune în

proporţii considerabile intereselor de serviciu. Acest articol, aflându-se în Cap. XVIII al PS a

CP, întitulat “IM” se referă doar la ordinele sau dispoziţiile superiorilor sau şefilor M, nu şi la

alţi şefi sau superiori din sfera publică [20, p. 36].

Vorbind despre esenţa ordinului, indicat în art. 364 alin. (5)-(6) CP, este necesar să facem

nişte precizări şi lămuriri. Conform art. 33 al Regulamentului serviciului interior al FA al RM

[62, p. 13-15], după situaţia de serviciu şi după gradele militare, pe care le deţin, unii M în

raport cu alţii pot fi şefi sau subordonaţi. Şefii, cărora M le sunt subordonaţi pe linie de serviciu,

fie şi temporar, se numesc şefi direcţi. Şeful direct, cu funcţia imediat superioară unui

subordonat, se numeşte şef nemijlocit. M, care după situaţia lor de serviciu şi după gradul militar

nu sunt în raport cu alţi M şefi sau subordonaţi, pot fi superiori sau inferiori. Dacă M, care nu

sunt subordonaţi reciproc, îndeplinesc în comun îndatoririle de serviciu, când relaţiile lor de

serviciu nu sunt determinate de comandant (şef), atunci superiorul după funcţie, iar în funcţii

egale – superiorul după gradul militar este considerat şef.

Şeful are dreptul să dea ordine subordonatului şi să ceară executarea lor. Subordonatul este

obligat să execute necondiţionat ordinele şefului. După executarea ordinului el poate să înainteze

o reclamaţie şefului ierarhic superior în cazul în care consideră că faţă de el s-a procedat injust.

„Ordinul” în sensul analizat este de două feluri: ordin şi dispoziţiune. Ordinul este o

dispoziţiune a comandantului (şefului) adresată subordonaţilor, care cere executarea unor acţiuni,

respectarea unor reguli sau stabileşte o ordine sau o situaţie. Ordinul poate fi dat în scris, verbal

sau prin mijloace tehnice de legătură unui M sau unui grup de M. Dispoziţiunea este o formă de

293

transmitere a misiunilor de către comandant (şef) la subordonaţi privind chestiuni particulare.

Dispoziţiunea se dă în scris sau verbal.

Executarea ordinului sau dispoziţiei infracţionale date de orice şef este periculoasă, însă, în

deosebit de periculoasă este executarea ordinului sau dispoziţiei infracţionale date de şeful sau

superiorul M, mai ales în timp de război sau în condiţii de luptă, deoarece, ţinând cont de

specificul SM sau de alt serviciu, similar cu cel M, aceste ordine pot fi extrem de periculoase, iar

executarea lor, în dependenţă de situaţii, poate avea consecinţe extrem de nefaste.

Anume din acest punct de vedere, se duc discuţii cu privire la executarea sau neexecutarea

ordinului superiorului pe parcursul a mai multor decenii, tratamentul lor juridic fiind diferit. În

ultimul timp, în majoritatea ţărilor democratice dezvoltate o răspândire largă şi o reglementare

respectivă în legislaţie a căpătat doctrina “baionetelor inteligente”. Sensul acestei doctrine constă

în aceea că persoana, care se află în serviciu în unităţile înarmate ale puterii de stat (în special M,

colaboratorii organelor de protecţie a ordinii publice şi a securităţii de stat etc.) nu trebuie să se

supună orbeşte indicaţiilor şi cerinţelor şefilor (comandanţilor) lor, dar sunt obligaţi să refuze,

sub ameninţarea sancţionării lor, executarea ordinelor vădit ilegale. Un impuls puternic acestor

doctrine şi prevederi legale a fost dat de către şirul de procese penale, care au avut loc după cel

de-al II-lea Război mondial în privinţa criminalilor de război din ţările axei “Berlin-Roma-

Tokio” [309; 310, p. 220]. Aici se poate de amintit, de exemplu, norma prevăzută în art. 8 al

Statutului Tribunalului Internaţional penal de la Nurnberg, format, în corespundere cu Acordul

dintre guvernele URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa la 8 august 1945 cu privire la urmărirea

judiciară şi pedepsirea principalilor criminali de război în timpul celui de-al II-lea război

mondial, conform căruia “faptul că inculpaţii au acţionat în conformitate cu dispoziţiile

guvernului şi a ordinului superiorilor (şefilor), nu exonerează aceste persoane de răspundere,

însă aceasta poate să servească drept temei de atenuare a pedepsei, dacă Curtea va recunoaşte că

aceasta este dictată de interesele justiţiei” [311]. După cum se ştie, în aceste procese au fost

respinse tentativele inculpaţilor de a se sustrage de la răspundere pentru încălcările grave ale

regulilor şi obiceiurilor de ducere a războiului, care făceau trimitere la obligaţiunea lor de a

executa ordinele respective date de superiori.

Unii inculpaţi motivau cele săvârşite prin situaţii de EN, prin faptul că dânşii erau puşi în

faţa unei grave alegeri morale: ori să execute ordinele vădit infracţionale, ori să fie supuşi

pedepsei cu moartea pentru neexecutarea acestor ordine. Totuşi, dreptul trebuie să se orienteze la

imperativele morale omeneşti: nu se poate să-ţi cumperi (salvezi) propria viaţă în schimbul şi cu

preţul altei vieţi, fără a fi pedepsit pentru aceasta [312, p. 75-87]. Doctrina “baionetelor

inteligente”, care este un element component al modelului „statului de drept”, şi-a găsit reflecţie

294

nu doar în legislaţia naţională a multor ţări, dar şi într-un număr mare de documente

internaţionale cu caracter obligatoriu, cât şi cele cu caracter de recomandare (de exemplu, o

norma despre aceea că executarea ordinului nu poate fi temei de a îndreptăţi o infracţiune vădită

a fost prevăzută în Regulamentul despre organizarea, pe baze democratice, a Poliţiei Naţionale

civile, care serveşte ca parte componentă a Acordului de Pace, încheiat cu concursul ONU la 16

ianuarie 1992 între Guvernul Salvadorului şi Frontul de Eliberare naţională în numele lui

Farabundo Marti, publicat în El Salvador Agreements: The Path to Peace la New York în 1992).

De asemenea, considerăm că prin prevederile art. 2 pct. 2 al Convenţiei împotriva torturii şi

altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane şi degradante din 10 decembrie 1984 [313, p.

129], care indică că nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este starea de război

sau ameninţare cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu

poate fi invocată pentru a justifica tortura, se înţelege şi executarea ordinului superiorului, care,

cu privire la tortură, este oricând vădit ilegal şi infracţional. Astfel, Convenţia indicată, cu toate

că nu face referinţă directă la ordinul superiorului, vorbind despre orice altă stare de excepţie,

care nu poate fi invocată pentru a justifica tortura, are în vedere şi ordinul şefului sau

superiorului. Considerăm că aceste prevederi sunt obligatorii pentru toate statele care au ratificat

această Convenţie şi sunt membre ale ONU, cât şi pentru celelalte state, care, eventual, n-au

ratificat această convenţie [314, p. 12-13].

Dacă prevederile convenţiei sus-indicate sunt obligatorii pentru toate statele membre ale

ONU, atunci, în calitate de norme internaţionale, cu caracter de recomandare în materia

discutată, pot servi prevederile ce se conţin în Principiile fundamentale de aplicare a forţei şi

armelor de foc de către persoanele cu funcţie de răspundere în cadrul menţinerii ordinii publice,

adoptate de ONU în 1990 [315, p. 124-129]. În pct. 26 al acestui document, adoptat la Congresul

VII al ONU cu privire la prevenirea infracţionalităţii şi comportamentului cu contravenienţii,

care a avut loc la Havana, în perioada 27.08–7.09.1990, şi care a dezvoltat regulile, stabilite prin

Codul de comportament al persoanelor cu funcţie de răspundere în domeniul menţinerii ordinii

publice [316, p. 319-325], se stipulează: “Executarea ordinelor superiorilor, persoanelor cu

funcţie de răspundere nu poate servi temei de îndreptăţire, dacă persoanele cu funcţie de

răspundere în domeniul menţinerii ordinii publice cunoşteau despre ilegalitatea vădită a acestor

ordine cu privire la aplicarea forţei sau a armelor de foc, care a dus la cauzarea decesului sau a

unor răni serioase a unor persoane, având posibilitatea raţională de a refuza executarea unui

asemenea ordin. În orice caz, răspunderea va fi impusă şi persoanelor cu funcţie de răspundere

superioare, care au dat aceste ordine ilegale”.

295

În Documentul Final al Întrunirii de la Viena a reprezentanţilor statelor-participante la

Consfătuirea pentru securitate şi colaborare în Europa (OSCE), semnat la 15.01.1989, se conţine

un punct cu privire la respectarea obligatorie a Codului de comportament al persoanelor cu

funcţie de răspundere în domeniul menţinerii ordinii publice. Conform prevederilor Codului,

“nici o persoană cu funcţie de răspundere în domeniul menţinerii ordinii publice nu poate să facă

trimitere la cerinţele sau dispoziţiile superiorilor pentru a îndreptăţi tortura sau alte

comportamente crude, inumane sau degradante faţă de alte persoane.” Cu toate că acest Cod are

caracter de recomandare, considerăm că pentru RM - ca participantă la OSCE, prevederile

Codului au caracter nu de recomandare, ci de obligaţii moral-politice şi juridice.

Dispoziţii analogice se conţin în Declaraţia cu privire la Poliţie, care a fost adoptată la 8

mai 1979 de către Asambleea Parlamentară a Consiliului Europei. Conform art. 4 al acestei

Declaraţii, colaboratorul de poliţie trebuie să se abţină de la executarea oricărui ordin, care, după

cum el înţelege sau crede, este ilegal. Potrivit art. 3, colaboratorul de poliţie este obligat să se

împotrivească oricărui ordin sau dispoziţii, care conţine în sine încălcarea unei interziceri

absolute la săvârşirea de execuţii arbitrare, torturi sau alte tratamente sau pedepse inumane şi

neomenoase. În aşa caz, în privinţa lui nu poate fi pornită urmărirea penală sau disciplinară (art.

7). Procesele de democratizare care au început în mijlocul anilor ´80 ai sec. al XX-lea în ţările

Europei Centrale şi de Vest, cât şi în ex-URSS, au dus la renaşterea în aceste ţări a interesului

practic şi ştiinţific faţă de doctrina “baionetelor inteligente”. De exemplu, în art. 58 al Legii

Poloniei din 6 aprilie 1990 „Despre poliţie” [317, p. 179 apud 318, p. 51], este inclusă

următoarea prevedere: “Poliţistul este obligat să refuze executarea ordinului sau a dispoziţiei

acestuia, cât şi ordinele Procurorului, a organului administrativ sau a organelor autorităţilor

publice locale, dacă executarea acestui ordin sau a dispoziţiei este însoţită de săvârşirea

infracţiunii”. Despre refuzul de a executa un asemenea ordin sau dispoziţie poliţistul este obligat

să anunţe, ocolind rangurile de serviciu obişnuite, Comandantului Principal al Poliţiei.

În ceea ce priveşte ex-URSS, atunci procesul de restabilire în Uniune a consolidării

legislative a bazei doctrinei examinate în teza dată, decurgea foarte dificil, inclusiv din cauza

luptei politice foarte acute desfăşurată în ţară, care se petrecea pe fundalul creşterii accelerate a

spiritelor naţionale, care au dus în rezultat la dezintegrarea URSS ca ţară federativă (pe bază

naţională). Este vorba anume de restabilirea reglementării legislative a bazelor şi odinei de

neîndeplinire a ordinului ilegal, întrucât există deja o experienţă naţională cu privire la asemenea

reglementare.

Vom menţiona, că încă în „articolele militare” din timpul lui Petru I se explica, că executării

este supus doar ordinul „cuviincios şi util statului”. Statutul disciplinar al Armatei Roşii

296

Muncitoreşti-ţărăneşti din anul 1919, impunea subalternul să nu execute ordinul vădit

infracţional şi să raporteze imediat despre aceasta la comandă. Şi Statutul disciplinar provizoriu

din 1925 conţinea o condiţie de neexecutare a ordinului vădit infracţional al comandantului [318,

p. 51]. De asemenea, prezintă interes experienţa reglementării juridico-legale a activităţii miliţiei

sovietice. Aşadar, în conformitate cu §7 al decretului “ВЦИК” al RFSSR din 10 iunie 1920

„Despre miliţia muncitorească-ţărănească (Regulament)” [319, p. 371], în miliţie s-a introdus

disciplina militară şi subordonarea, totodată miliţia se conducea de statutele şi dispoziţiile,

adoptate pentru Armata Roşie. În pct. 1 al Regulamentului despre serviciul în miliţia muncitor-

ţărănească, aprobat prin decretul “ВЦИК” şi “СНК” al RFSSR din 25 septembrie 1925 [320, p.

539], era prevăzut special, că lucrătorul miliţiei care a primit un ordin vădit infracţional, este

obligat, neexecutându-l, să raporteze imediat următorului şef superior, în ordinea subordonării

şi, în cazuri necesare, să comunice despre aceasta organului guvernamental corespunzător,

conducându-se de necesitatea de a preîntâmpina rapid o eventuală infracţiune (responsabilitatea

de a îndeplini toate ordinele şi dispoziţiile de serviciu a şefilor săi, în afară de acelea

infracţionale, era inclusă în textul declaraţiei, pe care o dădea fiecare, care se încadra în serviciu

în miliţie. În conformitate cu pct. 17 al Statutului disciplinar al miliţiei muncitoreşti-ţărănească,

aprobată de “КВД” la 7 iulie 1926, în coordonare cu “Наркомюст РСФСР”, “Наркомтруд

РСФСР” şi “ВЦСПС”, despre primirea ordinului, care dispune să se săvârşească un act

criminal, colaboratorul miliţiei era obligat să raporteze imediat despre aceasta următorului şef

superior în ordinea subordonării sau organului de supraveghere al procuraturii sau din lipsa

acestora, să declare preşedintelui sau unui membru celui mai apropiat comitet executiv). Dacă,

însă, ordinul primit, după părerea lucrătorului miliţiei, nu era totuşi infracţional, dar cu toate

acestea necorespunzător prevederilor legale, atunci el, miliţianul, se obliga să raporteze despre

aceasta şefului, care a dat ordinul, şi după confirmarea ordinului – să-l îndeplinească. La

îndeplinirea întocmai de către lucrătorul miliţiei a ordinului, dat de şef la serviciu, ultimul

trebuia singur să răspundă pentru consecinţele ordinului său, în afară de cazul de executare a

ordinului infracţional, când împreună cu şeful care a dat ordinul, răspunderea o purta, de

asemenea, şi subalternul, care l-a executat [321, p. 466-483] (situaţia dată nu este inclusă în

Statutul disciplinar din 1926). În conformitate cu pct. 33 a Regulamentului miliţiei muncitoreşti-

ţărăneşti, adoptat prin Hotărârea “СНК” a URSS din 25 mai 1931 [322, p. 247], lucrătorilor

miliţiei li se interzicea să îndeplinească nu numai ordinele infracţionale, dar şi oricare alte ordine

de serviciu ale şefilor săi, evident ilegale. Subalternul, care încălca interdicţia absolută de a

îndeplini ordinul evident ilegal, purta răspundere pentru aceasta împreună cu şeful care a dat

ordinul. În rezultat, dispoziţia cu caracter democratic despre neîndeplinirea ordinului ilegal a fost

297

exclusă din actele normative de drept, care reglementau întrebările disciplinei în „detaşamentele

înarmate” ale puterii de stat. Statul totalitar avea nevoie de o subordonare totală a executorilor.

Rolul de catalizator de căutare, de către puterile democratice din mijlocul anilor 80, a

soluţiilor de rezolvare a reglementării îndeplinirii legale a ordinului, l-a jucat aplicarea forţei de

către armată şi organele de drept împotriva demonstranţilor într-un şir de oraşe ale ex-URSS

(Alma-Ata, Tbilisi, Bacu, Vilinus etc.), ce a dus la nenumărate victime şi a stârnit discuţii

înverşunate în republici aparte şi în URSS în întregime, referitor la legalitatea şi oportunitatea

acţiunilor întreprinse. S-a conştientizat existenţa lacunelor în reglementarea legislativă a multor

întrebări ce ţin de activitatea forţelor de menţinere a ordinii publice în condiţiile democraţiei. De

exemplu, în Hotărârea Congresului deputaţilor norodnici a URSS din 24 decembrie 1989, în

discursul Comisiei de cercetare a evenimentelor ce au avut loc în or. Tbilisi la 9 aprilie 1989, se

atrăgea atenţie la „lipsa unei reglementări legislative precise a ordinii şi practicii de folosire a FA

pentru rezolvarea conflictelor interne” [323]. Totuşi, legislativul unional aşa şi nu a găsit de

cuviinţă să includă o normă specială, care să reflecte doctrina „baionetelor inteligente” în noile

Baze ale legislaţiei penale a URSS şi republicilor sovietice [324]. Asemenea normă lipsea şi în

astfel de acte unionale, adoptate cu scopul reglementării activităţii forţelor de menţinere a ordinii

publice, cum ar fi Legea URSS din 26 martie 1990 „Despre obligaţiunile şi drepturile organelor

interne a MAI a URSS la menţinerea ordinii publice” [325], Legea URSS din 6 martie 1991

„Despre miliţia sovietică” [326] şi Legea URSS din 16 mai 1991 „Despre organele securităţii de

stat în URSS” [327]. În reglementarea unională a relaţiilor militare, până în ultimul timp,

continua să domine regula (deşi, cu evidenţa principiului general al legalităţii - art. 4 al

Constituţiei URSS), expusă şi în art. 6 al Statutului disciplinar al FA ale URSS [328]: „Ordinul

comandantului (şefului) este lege pentru subalterni. Ordinul trebuie să fie îndeplinit

necondiţionat, exact şi în termen”.

Totuşi, unul din ultimele acte ale Preşedintelui URSS, emis cu puţin timp înainte de

destrămarea URSS, art. 6 al Statutului a fost puţin corectat. Din text a fost exclusă dispoziţia cu

privire la faptul, că ordinul şefului este lege pentru subalterni, şi este adăugat, că comandantul

(şeful) poartă răspundere pentru legalitatea ordinului dat de el şi consecinţele executării lui. În

afară de aceasta, M a obţinut dreptul de a „concretiza conţinutul ordinului şi ordinea de executare

a lui” [329]. În actele normative de drept unionale, care reglementează activitatea OAI, în care

este stabilită disciplina militară, regula „ordinul şefului-lege pentru subaltern” este exprimată de

asemenea destul de clar.

În textul Jurământului efectivului de rând şi de conducere a OAI (aprobat prin Decretul

Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 23 octombrie 1973, publicat în Buletinul

298

Sovietului URSS, 1973, nr. 43, art. 603), se conţinea jurământul de a îndeplini necondiţionat

cerinţele ordinelor. În Statutul disciplinar al OAI (aprobat prin Decretul Prezidiumului Sovietului

Suprem al URSS din 3 mai 1984, publicat în Buletinul Sovietului URSS, 1984, nr. 19, art. 342)

era prevăzut, că ordinul şefului trebuie să fie îndeplinit necondiţionat, exact şi în termen (art. 10).

O situaţie analogică se conţinea şi în pct. 8 al Statutului serviciului interior al OAI (aprobat prin

Ordinul MAI al URSS din 6 martie 1979, nr. 80). Constatând insuficienţa vizibilă a reglementării

legislative unionale a întrebărilor privind răspunderea pentru darea ordinului ilegal şi

îndeplinirea lui (dar în prezenţa unor obligaţiuni definite internaţionale de drept ale URSS în

această privinţă [330]), este necesar de menţionat şi studierea ştiinţifică slabă a acestor probleme.

Aceasta se poate de arătat pe exemplul comentariului la art. 2 al Legii URSS din 1958 despre

răspunderea penală pentru IM [331] (art. 238 CP RFSSR şi articolele corespunzătoare în CP ale

altor republici), în care, se stabileşte răspunderea pentru aşa IM, considerată gravă, cum ar fi

nesupunerea. În unele publicaţii întrebarea despre neîndeplinirea ordinului ilegal este în general

trecută cu tăcerea [205], în altele se conţinea observaţia generală, că „statul protejează doar

asemenea ordine ale şefului, care se dau în ordinea serviciului şi în interesele lui” [332, p. 36] şi

doar în puţine lucrări se vorbea despre răspunderea pentru darea şi executarea ordinului

infracţional [143, p. 25].

Cu toate acestea, autorii proiectului Legii URSS „Despre statutul M” [333, p. 51-60], au

formulat în art. 27 norma despre obligaţiunea M de a se supune necondiţionat comandanţilor

(şefilor), exact şi în termen să îndeplinească ordinele şi dispoziţiile, în afară de cele infracţionale.

Totuşi aici apare o întrebare: oare alte ordine ilegale, în afară de cele infracţionale, trebuie să se

execute?

Mai multe schimbări pozitive au avut loc în legislaţiile republicane. La elaborarea în unele

republici a legilor cu privire la miliţie (poliţie), în ele au fost incluse normele de neîndeplinire a

ordinelor ilegale. Prima ţară care a făcut aceasta a fost Estonia, care în Legea din 20 septembrie

1990 „Despre poliţie” [334], reglementează că „în cazul când colaboratorului de poliţie i s-au dat

ordine sau dispoziţii ce contravin legii, atunci el se conduce de lege” (art. 20 pct. 5) şi că

îndeplinirea ordinului sau dispoziţiei ilegale nu eliberează colaboratorul poliţiei de răspundere

(art. 21 pct. 2). Dispoziţii asemănătoare au fost introduse mai apoi în legile, adoptate în unele

republici, care intrau în componenţa URSS [335, art. 22, 24; 336, art. 40]. Nu a fost trecută cu

atenţia această întrebare nici în legislaţia rusă. În conformitate cu Legea FR din 18 aprilie 1991

„Despre miliţie” [337], la primirea ordinului sau indicaţiei, care evident contravine legii,

lucrătorul miliţiei trebuie să se conducă de lege (art. 25 alin. (3)) [338] (o normă analogică se

conţine şi în pct. 4 art. 15 al Legii FR din 8 iulie 1992 „Despre organele federale a securităţii de

299

stat”. Mai amplu, după părerea noastră, sunt formulate dispoziţiile art. 11 a Legii Republicii

Kazahstan din 23 iunie 1992 „Despre organele afacerilor interne ale Republicii Kazahstan”: „În

cazul, când lucrătorului organelor afacerilor interne i s-au dat ordine şi dispoziţii care evident

contravin legii, el se conduce de lege şi se află sub protecţia ei. Îndeplinirea conştientă a

ordinului sau dispoziţiei ilegale nu-l eliberează pe colaboratorul afacerilor interne de răspundere.

Răspundere pentru ordinul ilegal, dispoziţie, poartă, de asemenea, persoana cu funcţii de

răspundere care l-a dat” (Consiliul Kazahstanului, 17 iulie 1992).

În conformitate cu art. 14 alin. 3 al Legii din 13 martie 1992 despre OAI în FR, la primirea

ordinului sau indicaţiilor ce contravin legii, persoana cu funcţie de răspundere a organului, care

realizează OAI, „este obligată să se conducă de lege, iar dacă are motive să presupună, că în

rezultatul executării ordinului sau indicaţiei poate sau putea fi săvârşită o infracţiune - să

comunice despre aceasta în organele superioare sau procuratură” [339]. Însă, spre deosebire de

legislaţia anterioară, interdicţia directă de a executa ordinele ilegale nu este inclusă în Legea din

24 septembrie 1992 despre forţele interne ale MAI a FR [340].

Mai târziu, în anul 1996, în CP, legiuitorul rus a introdus art. 42, care indică că executarea

ordinului sau dispoziţiei, în anumite împrejurări descrise în dispoziţia acestui articol, serveşte

drept cauză ce înlătură caracterul penal al faptei [341, p. 96-97]. Mai mult ca atât, obligaţiunea

de neexecutare a ordinului infracţional intră acum în numărul obligaţiunilor constituţionale ale

cetăţenilor FR. Art. 67/4 alin. (3), introdus în CFR prin Legea din 21 aprilie 1992 (Buletinul

Congresului deputaţilor norodnici a Federaţiei Ruse şi Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse,

1992, nr. 20, art. 1084), stipulează: „Îndeplinirea ordinului vădit infracţional atrage după sine

răspunderea conform legii” [342] (în comparaţie cu această dispoziţie, pierde esenţial formularea

pct. 4 al art. 20 al proiectului Constituţiei, elaborat de mişcarea rusă a reformelor democratice:

„Neexecutarea ordinului evident infracţional – este dreptul cetăţeanului”. Deoarece neexecutarea

ordinului evident ilegal, şi cu atât mai mult infracţional, trebuie să fie nu un drept, ci o datorie a

cetăţeanului). Evident, că întărirea normativă de drept a dispoziţiilor generale a doctrinei

„baionetelor inteligente” nu rezolvă, de sine stătător toate problemele.

După cum se cunoaşte, practica de pronunţare şi executare a hotărârilor, indicaţiilor şi

ordinelor ilegale a luat în ţara noastră proporţii, care ameninţă însăşi statul, mai ales în condiţiile

de criză a sistemului de drept, apariţia tristă a căreia este aşa numita „luptă a legilor”, şi, de

asemenea, nivelul extrem de scăzut al culturii juridice atât a cadrelor de conducere, cât şi a

executorilor. Evident, că în mare măsură comportamentul conformist al executorilor

(subalternilor) este întemeiat şi pe mecanismul înapoiat al protecţiei lor de drept, împotriva

posibililor urmăriri din partea şefilor, pentru nesupunerea juridică întemeiată.

300

La întrebuinţarea în practică a doctrinei examinate, apare un şir de întrebări, ce ţin, în primul

rând, de aprecierea legalităţii ordinului dat. Aprecierea juridică a oricărui act normativ de drept

sau cu privire la drept este un proces de meditare, cu caracter subiectiv şi rezultatele lui depind

mult de nivelul general de dezvoltare şi conştiinţa executorului (pregătirea juridică), de

capacităţile lui de a interpreta corect acest act şi de a stabili o conexiune între conţinutul ei şi

dispoziţiile juridice în vigoare.

Urmează a considera corectă dispoziţia legislativă, că ilegalitatea ordinului trebuie să fie

evidentă. Totodată apare întrebarea: ilegalitatea ordinului trebuie să fie evidentă pentru

executorul dat, pentru oricare colaborator de o categorie anume în structura de stat, din care face

parte el (FA, OAI, securitatea de stat, procuratură etc.), sau în general pentru cetăţeanul mediu

raţional? În opinia noastră, trebuie de orientat la nivelul conştiinţei de drept a colaboratorilor

structurii autoritare date: poate fi supus răspunderii penale acela, care conştientiza sau trebuia să

conştientizeze ilegalitatea ordinului îndeplinit de el.

Mai apare o întrebare: trebuie executorul să aprecieze legalitatea cerinţelor doar a ordinului

primit de el sau urmează să analizeze la obiectul legalităţii şi documentele (inclusiv şi cele

normative de drept), pe baza cărora s-a emis acest ordin? Aceasta poate fi un lanţ lung de acte,

inclusiv legislative, ascendente la Constituţie. Nu este oare obligat executorul cu aşa o analiză să

reiasă din prezumţia legalităţii actelor normative de drept, până ce alta nu va fi stabilită de către

organele abilitate cu aceasta, de exemplu, în ordinea supravegherii şi controlului departamental

sau extradepartamental (procuraturii, judecătoresc, constituţional)?

Şi toate acestea nu sunt întrebări abstract-teoretice. Să luăm ca exemplu, acţiunile miliţiei

moscovite în timpul evenimentelor cunoscute din august 1991. Puteau oare colaboratorii de rând

ai miliţiei să aprecieze legalitatea ordinului parvenit de a asigura respectarea orei de comenduire,

introdusă în Moscova, în afara contextului situaţiei şi fără analiza altui număr mare de acte care

aveau legătură cu cauza (ordinelor corespunzătoare ale şefilor DRMI şi DGMI a Moscovei,

comandantului capitalei, conducerii MAI a RFSSR şi MAI a URSS, hotărârile Preşedintelui şi

Sovietului Suprem al Rusiei, documentele Comitetului de stat pe situaţii excepţionale, şi în

sfârşit, decretul vice-preşedintelui de intrare în executare a obligaţiunilor Preşedintelui URSS)?

Este evident, că în condiţiile parvenirii informaţiilor contradictorii despre soarta Preşedintelui

URSS, lipsa unei proceduri constituţionale de stabilire a faptului de incapacitate a preşedintelui

de îndeplinire a funcţiilor sale şi ordinii de intrare a vice-preşedintelui în funcţia preşedintelui, şi,

de asemenea, conflictul de cerinţe, reieşite din actele diferitor instanţe superioare, inclusiv

referitor la subordonarea DGMI a Moscovei, şi din punctul de vedere al analizei juridico-

formale, de rezolvat problema apărută în faţa colaboratorilor miliţiei moscovite era un lucru

301

deloc uşor, după cum s-a menţionat de mai multe ori [343, p. 12]. Dar, prima analiză juridică

oficială mai mult sau mai puţin amănunţită a situaţiei a apărut de facto la sfârşitul evenimentelor

[344].

Ca o necesitate imperioasă se prezintă consolidarea normativă de drept a unei proceduri

speciale de contestare de către executor a legalităţii ordinului. Asemenea procedură formală

trebuie să prezinte în sine dimensiuni relative în timp şi împărţită în anumite etape de rezolvare a

situaţiei de conflict în interesele serviciului şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor persoanei, care

pot fi încălcate în cazul executării ordinului ilegal. Asemenea experienţă există, de exemplu, în

Franţa. Ne vom referi la art. 17 al Codului Naţional al eticei poliţiei, aprobat la 18 martie 1986,

prin Decretul Prim-ministrului Franţei: „Subalternul este obligat să execute dispoziţiile şefului,

cu excepţia cazurilor, când ordinul dat este evident ilegal şi poate să ameninţe vreunui interes

public. Dacă subalternul presupune, că are de afacere cu un astfel de ordin, el trebuie să

înştiinţeze şeful care a dat ordinul despre obiecţiile sale, indicând clar la aceea, ce anume

consideră el ilegal în ordinul contestat”. Dacă la confirmarea ordinului, subalternul, necătând la

explicaţiile sau interpretarea făcută de el, continuă să-l conteste, el raportează despre aceasta

primului şef superior, la care va putea să se adreseze. Dezacordul subalternului trebuie să fie luat

în consideraţie. Fiecare, care nu va corespunde cerinţelor indicate mai sus de refuz a îndeplinirii

ordinului, atrage răspunderea persoanei participante în cauză” [345, p. 1-7].

Aşadar, neîndeplinirea ordinului va fi legală, dacă el va fi evident ilegal şi poate să pună în

pericol grav vreun interes public (totodată noţiunea „interes public” cuprinde şi protecţia

drepturilor şi libertăţilor persoanei, fixate în Constituţia Franţei). Ajungând la aşa concluzie,

subalternul este obligat să declare hotărât şefului despre ilegalitatea ordinului primit şi să aducă

mărturii de compromitere evidentă a ultimului cu oarecare dispoziţie a Constituţiei sau cu alt act

legislativ sau reglementar. Această dispoziţie este îndreptată spre prevenirea refuzului

neîntemeiat de a executa ordinul primit. Menţionăm blândeţea formulării, care determină

acţiunile şefului superior (oricărui, dar nu numai următorului după ierarhie), la care trebuie să

vină în procedură rezolvarea controversei: dezacordul subalternului trebuie să fie luat în vedere.

Între timp, şefului ca şi cum i s-ar recomanda să nu-l „frângă” pe executorul îndârjit, dându-i

acestuia ordin definitiv ca să se supună (ceea ce în principiu nu facilitează executarea

conştiincioasă şi raţională a ordinului), dar în interesele cauzei să încredinţeze executarea altei

persoane, pornind, după necesitate, pe faptul nesupunerii procedură disciplinară sau penală.

Procedura dată poate să se întrerupă la orice etapă a ei: când ordinul contestat va fi anulat sau

modificat de şeful care l-a dat, ori de cei superiori, sau dacă subalternul va ceda argumentelor

conducerii. Fixarea juridică a temeiurilor legale de nesupunere şi procedurii de contestare a

302

ordinului ilegal, îi disciplinează atât personalul de conducere, cât şi pe cel executiv în planul

temeiniciei juridice a acţiunilor sale şi, de asemenea, facilitează întărirea protecţiei de drept,

disciplinei conştiincioase, sporirea răspunderii personale şi prăbuşirii stereotipurilor de

conformare a comportamentului executorilor.

Probleme ce apar cu privire la executarea ordinului în timp de război sau conflicte

armate. O altă întrebare, şi mai complicată, se ridică cu privire la executarea sau neexecutarea

ordinului superiorilor în cazurile conflictelor armate sau în timp de război sau condiţii de luptă,

reglementarea ei în dreptul umanitar internaţional. Cu privire la întrebarea ce ţine de ordinele

comandanţilor M superiori s-a scris destul [346]. Aceasta este o întrebare foarte dificilă şi soluţii

simple aici nu sunt. Legislaţiile naţionale, acţiunea cărora se răsfrânge şi asupra M, prevăd că

fiecare din ei, care a refuzat să îndeplinească ordinul, poate fi atras la răspundere penală.

În cazurile grave şi mai ales în timpul războiului, în multe CP sau legislaţii penale militare,

de regulă, se prevăd pedepse foarte grave pentru neexecutarea ordinelor comandanţilor şi

superiorilor militari. Cu toate acestea, trimiterea la ordinul comandantului militar superior nu îl

scuteşte obligatoriu pe subaltern de răspunderea penală pentru încălcarea dreptului umanitar

internaţional, comisă la îndeplinirea acestui ordin. De aceea, contradicţia dintre principiul

disciplinei şi principiul răspunderii pentru fapta comisă merită o examinare serioasă.

În dreptul penal internaţional şi internaţional umanitar se discută şi până în prezent problema

ordinului superiorului ca o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei şi cazurile în care ordinul

superiorului nu exonerează subalternul de răspundere penală.

a) De la tribunalul din Nurnberg la activitatea ONU.

După cum arată un şir de autori, deşi până la al II-lea război mondial întrebarea despre

ordinele comandanţilor superiori nu a fost hotărâtă cu certitudine, deja atunci exista punctul de

vedere, adepţii căruia, în principiu, respingeau ideea subordonării absolute; reprezentanţii acestui

curent presupuneau, că soldaţii nu sunt roboţi şi admiteau că subalternii poartă răspundere, chiar

şi până la un grad determinat, pentru ordinele pe care le execută [347, p. 454].

Pe de altă parte, în art. 8 al Statului tribunalului militar Internaţional din Nurnberg se

prevede, că acel fapt, că inculpatul a acţionat în corespundere cu ordinul superiorului, nu-l

eliberează pe el de răspunderea pentru cele săvârşite, ci poate fi doar examinat în calitate de

circumstanţă atenuantă [348, art. 8, p. 278-310]. Prin această situaţie, în esenţă, se exclude

posibilitatea trimiterii la executarea ordinului în calitate de îndreptăţire a acţiunilor sale

criminale. Subalternul, care comite infracţiunea în corespundere cu dreptul internaţional, se

recunoaşte vinovat şi trebuie să execute pedeapsa pentru aceasta, luându-se în consideraţie

303

circumstanţele atenuante prezente. La general vorbind, acest principiu se aplica în practică numai

în privinţa principalilor infractori militari.

Unii autori afirmă, că pedepsirea infractorilor militari a părţii inamicului din timpul celui

de-al II-lea război mondial, a avut, în primul rând, o importanţă politică [346, p. 201; 349; 350;

351, p. 105].

E vizibil cu desăvârşire, că articolul dat contravine legislaţiei penale a unui şir de ţări şi a fost

imposibil de a-l aplica în procesele împotriva infractorilor militari „secundari”.

Astăzi, după mai mult de 60 de ani de la acele evenimente, nu este posibil de spus, au avut o

influenţă esenţială asupra Statutului tribunalului militar Internaţional sau nu, ordinul nr. 10 al

Consiliului Unic de Control în Germania şi actele legislative naţionale, care se refereau la

curmarea IM [346, p. 223]. De problema principiilor Nurnbergului s-a ocupat ONU, care a

însărcinat Comisia dreptului internaţional de a le studia. Art. IV, pregătit de Comisie, care se

referă la executarea ordinelor, s-a discutat mult. Proiectul codului pregătit de Comisia dreptului

internaţional în 1957 [352], care includea principiile Nurnbergului, de câteva ori a fost îndreptat

pentru examinare la Asambleea Generală a ONU şi, în fine, adoptarea lui a fost amânată sine die

– pentru o perioadă nedeterminată. Totuşi, Comisia continuă să lucreze asupra proiectului

Codului de legi, referitoare la infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii şi raportorul ei a

prezentat în 1986 articolul 8(S), care respingea trimiterea la executarea ordinului în calitate de

îndreptăţire, cu excepţia cazurilor de acţiuni în virtutea necesităţii [353].

Deoarece nu există un cod oficial aprobat, care ar include în sine principiile Nurnbergului,

puterea lor juridică în calitate de normă internaţională de drept, deocamdată, este îndoielnică, şi

printre jurişti nu există o unitate de păreri cu privire la această întrebare [354, p. 330; 355, p. 70;

356, p. 20].

b) Convenţiile de la Geneva din 1949.

Întru executarea recomandărilor Conferinţei a XVII-a Internaţională a Crucii Roşii

(Stokholm 1948), CICR (Comitetul Internaţional Crucea Roşie) s-a adresat unui grup de experţi,

care au pregătit un proiect de articol care stipula: dacă inculpatul poate demonstra că, îndeplinind

ordinul superiorului, el avea destule motive să presupună că el încalcă Convenţiile de la Geneva,

atunci necesitatea îndeplinirii ordinului nu se examinează în calitate de legitimă justificare [357,

p. 64]. Conferinţa diplomatică din 1949 a respins acest proiect [358, p. 231].

Convenţiile de le Geneva obligă statele-membre de a porni urmărirea penală în cazul

încălcării celor patru Convenţii. Este necesar de a atrage atenţia, că principiul, care respinge

referirea la îndeplinirea ordinului în calitate de justificare, nu este inclus în Convenţiile de la

Geneva [20, p. 38].

304

Ţinând seama de răspunderea încredinţată comandanţilor, nu ar fi logic să respingem

principiul, în corespundere cu care ordinele de sus nu reprezintă o justificare legală a acţiunilor

ilegale. Dar aceasta este doar o ilogică aparentă. În opinia noastră, chestiunea nu constă în

primirea sau respingerea acestui principiu, dar în aceea, cum trebuie să apreciem acţiunea

concretă, raportând-o la gradul de răspundere a militarilor şi luând în consideraţie posibilităţile

pe care le are de a refuza de a se supune ordinului.

Dacă comandantul dă ordinul, iar subalternul la rândul său, ordonează persoanelor, care se

află în subordonarea lui, să îndeplinească acest ordin, atunci se observă, că acţiunile

subalternului, care îndeplineşte rolul de comandant, cade sub acţiunea părţii a V-a, Cap. 2 al

Protocolului I, care se atribuie la curmarea încălcărilor. Dacă el cunoştea sau trebuia să cunoască,

că subalternii săi intenţionează să comită o încălcare şi nu a întreprins nimic pentru a

preîntâmpina aceasta, atunci el poartă răspundere, ori pentru neluarea de măsuri, ori pentru

aceea, că nu şi-a îndeplinit obligaţiunile sale. De aceea trebuie de reieşit din aceea, că dacă

comandantul, îndeplinind ordinul şefului superior, a dat ordin subalternilor săi, care încalcă

dreptul umanitar internaţional, atunci se recunoaşte vinovat el singur [354, p. 343].

Comunitatea internaţională a dat răspunsul la majoritatea întrebărilor cu privire la

răspunderea penală pentru executarea ordinelor în anul 1998 în Statutul Curţii Penale

Internaţionale [359], reglementând mai multe principii de bază în art. 28, 33. Conform art. 28 al

Statutului “Răspunderea şefilor militari şi a altor superiori ierarhici,” în afară de alte motive de

responsabilitate penală potrivit acestui Statut pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii:

a) un şef militar sau o persoană care deţine efectiv funcţia de şef militar răspunde penal

pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda şi

controlul său efectiv sau sub autoritatea şi controlul său efectiv, după caz, dacă nu a

exercitat controlul care se cuvenea asupra forţelor în cazurile în care:

(i) acest şef militar sau această persoană ştia ori, datorită circumstanţelor, ar fi trebuit

să ştie că aceste forţe comiteau sau urmau să comită aceste crime;

(ii) acest şef militar sau această persoană nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile

care erau în puterea sa pentru a împiedica sau a reprima executarea ori pentru a

raporta autorităţilor competente în scopurile anchetei şi urmăririi;

b) în ceea ce priveşte relaţiile dintre superiorul ierarhic şi subordonaţi, neprevăzute la lit. a),

superiorul ierarhic răspunde pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de

subordonaţii plasaţi sub autoritatea şi sub controlul său efectiv, dacă nu a exercitat

controlul care se cuvenea asupra acestor subordonaţi în cazurile în care:

305

(i) superiorul ştia că aceşti subordonaţi comiteau sau urmau să comită aceste crime ori

a neglijat în mod deliberat să ţină seama de informaţiile care indicau aceasta în mod

clar;

(ii) aceste crime erau legate de activităţi ce ţineau de responsabilitatea sa şi de controlul

său efectiv;

(iii) superiorul ierarhic nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile care erau în

puterea sa pentru a împiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta

autorităţilor competente în scopurile anchetei şi urmăririi.

Astfel, Statutul Curţii Penale Internaţionale indică că executarea ordinului vădit infracţional

nu exonerează executorii de răspunderea penala pentru faptele prejudiciabile săvârşite. În

dezvoltarea acestor idei, Statutul Curţii Penale Internaţionale, în art. 33 prevede şi împrejurări

care exonerează subalternul de răspunderea penală pentru executarea ordinului ierarhic şi

ordinului legii: 1. Faptul că o crimă care ţine de competenţa Curţii a fost comisă la ordinul unui

guvern, al unui superior, M sau civil, nu exonerează persoana care a comis-o de responsabilitatea

sa penală, decât dacă: această persoană nu a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor

guvernului sau superiorului în cauză; această persoană nu a ştiut că ordinul este ilegal şi ordinul

nu a fost vădit ilegal. 2. În scopurile prezentului articol, ordinul de a comite genocid sau o crimă

împotriva umanităţii este vădit ilegal.


Reieşind din cele invocate, am înaintat, încă în anii 2005-2006, următoarele propuneri (19, p.

58-61; 258, p. 129-135): De exclus din art. 364 CP prevederile alin. (5) şi (6), iar Cap. III

“Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” de completat cu un articol nou:

Articolul 40/1. Executarea ordinului sau a dispoziţiei şefului

Nu se consideră infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită întru executarea

ordinului sau dispoziţiei ilegale a unui şef. Răspunderea penală pentru prejudiciul cauzat o

poartă persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală.

Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată, cu excepţia infracţiunilor uşoare, întru

executarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale, poartă răspundere penală în temeiuri

generale.

Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale de către un militar exclude răspunderea

penală.

Legislatorul a ţinut cont de aceste propuneri şi a completat CP cu art. 40/1, întitulat:

306

Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de o persoană în

vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru aceasta,

dacă ordinul sau dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că

ordinul sau dispoziţia sunt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvârşită este supusă

persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.

(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau

dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale. Neexecutarea

ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.

(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a comite genocid

sau o infracţiune împotriva umanităţii sunt vădit ilegale.

Cu toate că aceste prevederi legale corespund în mare măsură propunerilor făcute de noi,

considerăm, totuşi, că legislatorul ar trebui să excludă răspunderea penală pentru persoana

care a săvârşit o infracţiune intenţionată, uşoară, întru executarea ordinului sau dispoziţiei

vădit ilegale.

307

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Drept avantaje ale cercetării realizate pot fi considerate atât rezultatele enumerate la finele

fiecărui capitol în parte, cât şi propunerile de lege ferenda cu privire la modificarea şi

completarea cadrului legal şi instituţional care au fost aprobate de legiuitor (anexa №1), dar şi

perspectiva care se deschide pentru ulterioarele analize şi investigaţii, startul cărora a fost dat

anume prin prezenta lucrare. Ponderea tezei reflectă un impact în dezvoltarea ştiinţei penale atât

prin atragerea atenţiei a mediului ştiinţific şi ştiinţifico-practic asupra problematicii analizate,

cât şi prin cultivarea la tinerii cercetători, studenţi, masteranzi şi doctoranzi a unor axe de

cercetare corect orientate şi bine ghidate în domeniul studiat.

1. Se propune noţiunea generică a legislaţiei militar-penale a Republicii Moldova:

Legislaţia militar-penală a RM reprezintă o totalitate de norme juridico-penale, care se aplică

doar faţă de militari: militarii în termen şi cei cu termen redus, militarii pe contract, cât şi faţă de

persoanele care trec serviciul militar la instrucţiile militare sau la concentrări, faţă de studenţii

instituţiilor de învăţământ militare, cât şi prizonierilor de război în timpul aflării lor în

prizonierat, în legătură cu săvârşirea de către ei a infracţiunilor militare.

2. Se propune sistemul trăsăturilor de bază (generale şi speciale) ale infracţiunii militare:

Generale: 1. Infracţiunea militară este o faptă prejudiciabilă (acţiune sau inacţiune) contra

disciplinii militare şi ordinii stabilite de îndeplinire a serviciului militar (fapta prejudiciabilă);

2. Infracţiunile militare sunt prevăzute, incriminate şi pedepsite conform CP, Cap. XVIII al PS,

art. 364-393, iar aplicarea pedepselor se face conform regulilor generale de aplicare a pedepselor

penale, prevăzute în PG a CP şi limitele sancţiunilor prevăzute în Cap. XVIII al PS a CP;

3. Infracţiunile militare sunt nişte fapte penale, săvârşite cu vinovăţie (intenţionat sau din

imprudenţă); 4. Infracţiunile militare sunt pasibile de pedeapsa penală, prevăzută în sancţiunile

art. 364-392 ale Cap. XVIII al PS a CP, care se aplică conform regulilor generale de aplicare a

pedepselor penale, prevăzute în PG a CP.

Speciale: 1. Caracterul deosebit al faptei infracţionale: fapta penală este îndreptată contra

disciplinei militare şi ordinii stabilite de satisfacere a serviciului militar; 2. Subiectul deosebit,

special al tuturor infracţiunilor militare: militarul.

3. Se propune o nouă redacţie a art. 128 CP “Noţiunea infracţiunii militare”:

Articolul 128. Noţiunea infracţiunii militare.

(1) Prin infracţiuni militare se înţeleg faptele prejudiciabile, prevăzute de Cap. XVIII CP,

săvârşite cu vinovăţie, de către persoanele care îndeplinesc serviciul militar în termen, cu termen

redus sau în bază de contract, învaţă în instituţiile militare sau sunt chemate la concentrări sau

308

mobilizare, cât şi de militarii aflaţi în prizonierat, contra disciplinii militare sau ordinii stabilite

de satisfacere a serviciului militar, pasibile de pedeapsa penală.

(2) Nu constituie infracţiune militară acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine

semnele unei fapte prevăzute de Cap. XVIII a PS a CP, dar, fiind lipsită de importanţă, nu

prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

4. Se recomandă completarea Cap. VI al PG a CP “Liberarea de răspunderea penală”, cu încă

un tip de liberare de răspundere penală: de a completa art. 53 CP cu lit. h) -“tragerii militarului la

răspunderea disciplinară”. În acest caz, este necesar de a completa CP cu un nou articol (de

exemplu, cu art. 55/1 CP), cu următorul conţinut:

Art. 55/1. Liberarea de răspundere penală a militarului cu tragerea la răspundere

disciplinară.

(1) Militarul, care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, poate

fi liberat de răspundere penală şi tras la răspundere disciplinară de către instanţa de judecată dacă

s-a constatat că corectarea lui este posibilă fără a fi supus răspunderii penale.

(2) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin. (1) li se pot aplica




c) ridicarea gradului de sergent (pentru militarii în termen);

d) trecerea în rezervă a militarului pe contract înainte de expirarea termenului contractului;


5. Se propune modificarea sistemului infracţiunilor militare, prevăzut în Cap. XVIII CP

(Anexa №2).

6. Se concluzionează că sistemul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei nu este

deplin, fapt care impune modificarea art. 40/1, Cap. III “Cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei” în următoarea redacţie:


(1) Nu se consideră infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită întru executarea

ordinului sau dispoziţiei ilegale a unui şef. Răspunderea penală pentru prejudiciul cauzat o poartă

persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală.

(2) Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată, cu excepţia infracţiunilor uşoare, întru

executarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale, poartă răspundere penală în temeiuri generale.

(3) Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale de către un militar exclude răspunderea

penală.

309

7. Obiectul juridic al infracţiunilor militare îl constituie acele relaţii militare determinate de

politica militară şi doctrina militară a statului, care se formează în procesul de exercitare a

militarilor şi persoanelor asimilate lor a serviciului militar. Astfel, observăm că, în sens restrâns,

concret, obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale cu privire la ordinea de exercitare a

serviciului militar de către militari. Obiectul juridic special al infracţiunilor militare apare ca un

grup de relaţii sociale şi obligaţiuni de exercitare a serviciului militar, omogene, asupra cărora

atentează un grup de infracţiuni omogene.

8. Se ajunge la concluzia că unele insitutuţii de drept penal general se confundă cu cele de

drept penal special, propunându-se, în acest sens, excluderea art. 371 alin. (5) CP şi completarea,

modificarea Cap. IV al PG a CP, întitulat “ Liberarea de răspunderea penală”.

9. Subiectul special al infracţiunii este acel subiect activ al infracţiunii, care, pe lângă

calităţile generale ale lui: persoană fizică, responsabilă, care a atins vârsta necesară răspunderii

penale şi are libertatea de voinţă şi acţiune, mai are şi unele calităţi speciale, cerute de

componenţa concretă de infracţiune.

9.1. Ţinând cont de aceea că procesul de identificare a subiectului infracţiunii militare este

destul de dificil, multe legi şi acte normative prevăd doar unele elemente şi semne ale subiectului

infracţiunii militare, considerăm că este necesar de a da noţiunea de subiect al infracţiunii

militare într-un alineat suplimentar al art. 128 CP, care ar avea următoarea redacţie:

Articolul 128. Noţiunea infracţiunii militare.

(1)…

(3) Subiecţi ai infracţiunii militare sunt persoanele fizice, apte de serviciul militar, cetăţeni ai

RM, care îndeplinesc serviciul militar în termen, cu termen redus, sau în bază de contract, sau

sunt chemate la concentrări sau mobilizate în FA ale RM, precum şi studenţii instituţiilor militare

de învăţământ, cât şi militarii care se află în prizonierat.

10. Deoarece legislaţia militară cu privire la serviciul militar pe contract nu interzice

încadrarea în serviciul militar pe contract a femeilor, considerăm că militari pe contract, şi, prin

urmare, şi subiecţi ai infracţiunilor militare din rândul militarilor pe contract, pot fi atât bărbaţii,

cât şi femeile, care au cetăţenia RM. Tot din aceste considerente, considerăm că persoane care

efectuează serviciul militar cu termen redus şi serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau

mobilizaţi, cât şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ, şi, prin urmare, eventual, şi

subiecţi ai infracţiunilor militare din rândul lor, pot fi atât bărbaţii, cât şi femeile, care au

cetăţenia RM.

Totuşi, susţinem că militarii - femei nu pot fi subiecţi ai infracţiunii, prevăzute de art. 374 CP

(Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă), deoarece, conform art. 7 al

310

Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM, militarii - femei nu execută

serviciul în garnizoană şi de gardă, cu excepţia participării la darea onorului militar la înhumarea

militarilor şi depunerea de flori la monumentele şi mormintele militarilor căzuţi în luptele pentru

libertatea şi independenţa Patriei, şi a participării la măsurile de garnizoană.

11. Analizând fiecare din categoriile de subiecţi ai infracţiunilor militare în parte, ajungem la

concluzia că vârsta minimă de la care poate surveni răspunderea penală pentru subiecţii

infracţiunilor militare este de 17 ani şi mai mare. Considerăm că nulitatea actului de încorporare

se referă la tot termenul în care persoana se află în serviciul militar în termen şi nu depinde de

faptul dacă persoana a îndeplinit vârsta încorporării în serviciul militar în termen sau nu la

momentul săvârşirii faptei penale (incluse în Cap. XVIII al PS a CP, Infracţiuni militare),

deoarece acest act îşi păstrează nulitatea sa până la anularea lui şi adoptarea unui alt act legal.

Astfel, reieşind din prevederile legale în vigoare, cetăţenii care îşi fac studiile în cadrul

instituţiilor de învăţământ militare pot fi subiecţi ai infracţiunilor militare la atingerea vârstei de

16 ani şi 8 luni. Totuşi, cum am arătat şi în cazul militarilor în termen, aceste prevederi legale vin

în contradicţie cu documentele internaţionale şi cu principiul umanismului garantat în art. 18

CRM, cât şi cu documentele internaţionale (Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului

etc.).

Considerăm că ar fi mai reuşită introducerea unei modificării în alineatele respective ale art.

29 al Legii cu privire la statutul militarului, care ar stipula că cetăţenii care îşi fac studiile în

cadrul instituţiilor de învăţământ militare au statut de militar pe contract la atingerea vârstei de

18 ani. Astfel, cetăţenii care îşi fac studiile în cadrul instituţiilor de învăţământ militare şi au

statut de militar pe contract vor fi subiecţi ai infracţiunilor militare la atingerea vârstei de 18 ani.

Totuşi, considerăm că statutul de militar, în cazul încheierii contractului pentru efectuarea

serviciului militar, persoana îl capătă nu din momentul încheierii contractului, ci din momentul

încadrării persoanei în serviciul militar pe contract de către centrele militare.

Prin urmare, militarul prin contract poate fi subiect al infracţiunii militare din momentul

încorporării lui în serviciul militar, prin ordinul comandantului centrului militar, până la

eliberarea lui: din ziua în care, prin ordinul comandantului de unitate, el este exclus din listele

personalului în legătură cu expirarea termenului contractului, în legătură cu trecerea în rezerva

FA sau în retragere, sau, în cazul înaintării raportului de desfacere a contractului la dorinţa

proprie, după expirarea a 14 zile din momentul înaintării raportului, dacă dânsul n-a fost eliberat

din serviciul militar înainte de acest termen.

Militarul în termen poate fi subiect al infracţiunii militare din ziua în care acesta, prin ordinul

comandantului centrului militar, este încorporat sau încadrat în serviciul militar şi trimis în

311

unitatea militară şi până în ziua în care militarul, prin ordinul comandantului unităţii militare,

este exclus din tabelul nominal al unităţii militare în legătură cu trecerea în rezervă sau în

retragere.

Prin urmare, conform legislaţiei militare în vigoare, studenţii instituţiilor de învăţământ

militare pot fi subiecţi ai infracţiunilor militare, eventual, la împlinirea vârstei de 16 ani şi 8 luni.

12. Considerăm necesară existenţa legislaţiei penale militare şi a sistemului instanţelor

judiciare militare din următoarele considerente: a) Serviciul militar este o situaţie unică în care

un civil trebuie să renunţe la anumite libertăţi şi drepturi legale pentru a fi un membru eficient al

unei forţe armate. b) Nevoia stringentă “de viaţă şi moarte” de a executa cu succes misiunea şi în

acelaşi timp de a controla soldaţii în timpul operaţiunilor de pe câmpul de luptă şi a proteja

necombatanţii şi a reduce la minimum daunele materiale. c) Nevoia de a menţine disciplina

într-o varietate de situaţii în timp de pace şi război, astfel încât o unitate militară să rămână sub

control. d) Nevoia de a menţine ridicat moralul şi spiritul de echipă prin păstrarea unor standarde

sau prin respect şi ordine în unităţile militare.

13. Pentru excluderea şi minimalizarea cazurilor de violenţă între militari, considerăm

necesară existenţa unui control (extern şi intern) în colectivele armate.

14. Tacticile de minimalizare a comportării criminale a militarilor trebuie să întrunească trei

blocuri: primul bloc - al instituţiilor social-economice (aprovizionarea economico-financiară şi

menţinerea la un nivel admisibil al militarilor de toate categoriile şi tipurilor de colective militare

şi a FA în întregime); al doilea bloc - instituţiile social-politice (aprovizionarea juridică a

militarilor: cunoştinţe, practică judiciară, literatură specializată); al treilea bloc - instituţiile în

sfera spirituală (spiritul patriotic, moral).

15. Succesul atitudinii strategice împotriva criminalităţii violente militare în colective

depinde de schimbarea structurii organizaţional-funcţionale, la fel crearea unor programe

speciale. Aceasta se poate exprima prin următorul algoritm: 1. Aprovizionarea informaţional-

comunicativă: propaganda militar-tehnică şi unitară prin intermediul televiziunii, radioului etc.;

2. Aprovizionarea disciplinar-delictologică: lucrul operativ şi profilactica disciplinei în unităţile

militare. Aceasta constă în formarea normelor social-militare, expertiza psihologică a

infracţiunilor militare; 3. Aprovizionarea socială şi de drept - elaborarea, realizarea şi expertiza

garanţiilor sociale şi de drept a militarilor de toate categoriile. Aceasta ar aproviziona apărarea

cinstei şi demnităţii militarilor ca cetăţean şi personalitate; 4. Aprovizionarea spiritual-morală:

include aspectul religios pentru credincioşii militari şi stimulează normele morale ale tuturor

militarilor.


312



sunt următoarele:

1. S-a a identificat o nouă ramură de drept – dreptul militar.




3. A fost identificată o subramură a dreptului penal, cum ar fi dreptul penal militar;



Cercetările de viitor se vor axa pe ideea de utilizare a studiului realizat în calitate de ghid

pentru judecători, procurori, ofiţeri de urmărire penală, avocaţi şi studenţi în cazul implicării în

gama de probleme legate de interpretarea şi încadrarea juridică a faptelor ilegale comise de către

M, cât şi pentru legiuitor în vederea operării unor modificări în legislaţia penală.

În perspectivă autorul îşi propune analiza conceptuală şi sistematică a infracţiunilor militare

sub o formulă sistemică nouă, propusă de către autorul tezei în ipoteza unor modificări de lege

penală. În acest sens, se punctează pe necesitatea analizei juridico-penale a diferitor categorii de

infracţiuni militare în parte, în vederea determinării specificului incriminator al acestora.

313

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. In: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 18.08.1994, nr. 001.

2. Ulianovschi X. Statul de drept şi sugestii cu privire la independenţa justiţiei în Republica

Moldova. In: Reforma sistemului de justiţie în Republica Moldova. Standarde europene şi

realităţi internaţionale. Materialele mesei rotunde internaţionale. Chişinău: Politipcom,

2009, p. 29-39.

3. Ulianovschi X., Ulianovschi T. Cetăţenii Republicii Moldova şi serviciul militar.

Chişinău: Centrul pentru Protejarea Drepturilor Recruţilor şi a Militarilor în Termen din

Moldova, 2002. 64 p.

4. Ulianovschi X., Ulianovschi T. Drepturile militarilor în documentele naţionale şi

internaţionale. Chişinău: Centrul pentru Protejarea Drepturilor Recruţilor şi Militarilor în

Termen din Moldova, 2005. 16 p.

5. Ulianovschi X., Ulianovschi Gh., Bucatari V. Dreptul militar în Republica Moldova.

Chişinău: Prut Internaţional, 2003. 360 p.

6. Barbăneagră A., Gheorghiţă M., Ulianovschi X. Codul penal al Republicii Moldova.

Comentariu. Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2003. 836 p.

7. Barbăneagră A. ş. a. Codul penal. Comentat şi adnotat. Chişinău: Cartier juridic, 2005.

565 p.

8. Barbăneagră A. ş. a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: Centrul

de Drept al Avocaţilor, 2009. 860 p.

9. Brânză S. ş. a. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 656 p.

10. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău: Academia Ştefan cel Mare,

2004. 622 p.

11. Ulianovschi X. Trăsăturile distincte ale obiectului infracţiunilor militare. In: Avocatul

poporului, 2007, nr. 5, p. 18-21.

12. Ulianovschi X. Legislaţia penal-militară: sugestii, constatări. In: Legea şi viaţa, 1996, nr.

1, p. 13-15.

13. Ulianovschi X. Persoana fizică şi vârsta - semne principale ale subiectului infracţiunilor

militare. In: Revista de Ştiinţe Penale, 2006, Anul II, p. 100-115; Dolea I., Fletcher G. P.,

Blănaru D. Concepte de bază ale justiţiei penale. Chişinău: ARC, 2001. 412 p.

14. Ulianovschi X., Ulianovschi Gh. Subiectul infracţiunilor militare în legislaţia penală a

altor ţări. In: Avocatul poporului, 2006, nr. 2, p. 1-4.

314

15. Ulianovschi X. Unele aspecte privind latura subiectivă a infracţiunilor militare. In:

Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică, 2006, nr. 3-4, p. 30-40.

16. Ulianovschi X. Probleme ce apar cu privire la executarea ordinului în timp de război sau

conflicte armate. In: Promovarea drepturilor omului în contextul integrării europene:

teorie şi practică. Materialele colocviului internaţional. Chişinău: ULIM-ICRC, 2009, p.

69-79.

17. Ulianovschi X. Caracterul obiectiv al infracţiunii de dezertare. In: Revista de ştiinţe

penale, 2007, Anul III, p. 87-96.

18. Ulianovschi X. Cazurile de exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de

răspunderea penală pentru infracţiunile militare. In: Protecţia juridică a proprietăţii,

libertăţii şi siguranţei persoanei în dreptul naţional şi internaţional. Materialele conf.

ştiinţifico-practice internaţionale. Chişinău: IRIM, 2010, p. 73-99.

19. Ulianovschi X., Cuşnir V. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de

Cap. XVIII CP RM „Infracţiuni militare”. In: Euro Dreptul, 2006, nr. 2, p. 16-54.

20. Ulianovschi X. Executarea ordinului ca circumstanţă care exclude caracterul penal al

faptei. In: Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 6 (69), p. 35-43.

21. Ulianovschi X. Fapta prevăzută de legislaţia militar-penală ce nu prezintă gradul

prejudiciabil al unei infracţiuni. In: Studii juridice universitare, 2008, Anul I, nr. 1-2, p.

93-99.

22. Ulianovschi X., Ulianovschi T. Jurisdicţia instanţelor judecătoreşti militare: aspecte

internaţionale şi naţionale. In: Avocatul Poporului, 2005, nr. 12, p. 6-8.

23. Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Teorie şi practică judiciară.

Infracţiuni prevăzute în legile speciale. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 832 p.

24. Codul penal al României. Ediţie Oficială. Bucureşti: Lumina Lex, 1997.

25. Toader T. Drept penal. Partea specială. Bucureşti: Hamangiu, 2007. 444 p.

26. Чхиквадзе В. М. Советское военно-уголовное право. Москва: Издательство

Министерства Юстиции СССР, 1948. 452 c.

27. Pivniceru M. Răspunderea penală în dreptul internaţional. Iaşi: Polirom, 1999. 200 p.

28. Мигачев Ю. И., Тихомиров С. В. Военное право. Учебник. Москва: ЗАО «Бизнес

Консалтинг Центр», 1998. 304 c.

29. Сассоли М. и дp. Права призывников и военная юстиция: учебное пособие.

Будапешт: AduPrint Ltd., 2002. 262 c.

30. Авитесян С. С. Воинские преступления. Теория и практика. Ереван: Зангак-97,

315

2001. 216 c.

31. Косован О. А. Юридическая ответственность военнослужащих. Под ред. А. А.

Толкаченко. Москва: Юнити-Дана, Закон и право, 2004. 95 с.

32. Дьяков С. В. и дp. Уголовное право. Учебник для вузов. Москва: НОРМА -

ИНФРА·М, 1999. 416 c.

33. Преступления против военной службы. Учебник для вузов. Под ред. Н.А. Петухова.

Москва: НОРМА, 2002. 208 c.

34. Ахметшин Х. М. и др. Воинские преступления. Москва: Военно-политическая

Орденов Ленина и Октябрьской Революции Краснознаменная Академия имени В.

И. Ленина, 1970. 355 c.

35. Buletinul nr. 3 (195) din 2004 (Anexa: Republica Cehă). Raportul Comitetului Executiv

pentru drepturile omului al Consiliului Europei din 30 iunie 2003.

36. Безнасюк А. С., Толкаченко А. А. Уголовные наказания военнослужащих: теория,

законодательство, практика. Москва: Юрайт, 1999. 368 c.

37. Актуальные проблемы деятельности военных судов Российской Федерации. B:

Право в Вооруженных Силах, 2003, №5, c. 211-234.

38. Kennedy L. L. Military Courts vs. Civil/Criminal Courts. In: Conspiracy Planet The

Alternative New & History Network, March, 28, 2002, 468 p.

39. Шулепов Н. А. Военные суды в современном мире и права человека. В: Право в

Вооруженных Силах, 2003, №6, c. 134-152.

40. Sassoli M. et alii. Conscript’s rights and military justice training manual. Budapest:

AduPrint Ltd., 2002. 238 p.

41. Title 10, United States Code. Armed forces. Chapter 47. Unifor Code of military justice.

Washington, 2000.

42. Manual for Courts-Martial United States (2002 edition). Washington: United States Army

Publishing Authority, 2002. 889 p.

43. Press, November, 14, 2001.

44. Stallman R. The Injustice of Military Courts, 25 November 2001. [email protected] (vizitat

11.03.2010).

45. Пчелинцев А. В., Томаева T. В. Европейский Суд по правам человека: процедура и

практика по делам военнослужащих. Москва: Институт религии и права, 2001. 288c.

46. Practica CEDO. www.hri.ca/fortherecord2000.index.htm (vizitat 27.10.2009).

47. The National Defence Act, R.S.C., 1995, Chapter nr. 5, 1998, R.S.C., 1998, 228 p.

316

48. Geoff St. J. The Military Justice Sistem. www.forces.gc.ca (vizitat 11.05.2010).

49. Israel and the occupied territories. The Military Justice system in the Occupied

Territories: detention, interrogation and trial procedure. New York: Amnesty International

USA, 2000. 330 p.

50. Buletinul nr. 3 (195) din 2004 (Anexa: Belgia). Raportul Comitetului Executiv pentru

drepturile omului al Consiliului Europei din 30.06.2003.

51. Buletinul nr. 4 (196) din 2004 (Anexa: Turcia). Raportul Comitetului Executiv pentru


52. Codice penale militare di pace. www.militari.org/legge/codici penalimilitari.htm (vizitat

20.04.2009).

53. Codice penale militare di guerra: entra automaticamente in vigore anche nelle missioni di

paci. In: Rivista socio-culturale fondata da Maurizio Lintozzi, 12 noiembrie 2001, p.

235-260.

54. Bădoiu C. Constituţia şi magistratura militară. In: Dreptul, 1995, nr. 5, p. 6-9.

55. Buletinul nr. 3 (195) din 2004 (Anexa: Franţa). Raportul Comitetului Executiv pentru


56. Алиев Н. Проблемы военного право. Баку: Издательство «Баку», 1999. 288 c.

57. Романов Р. Советское право и его роль в строительстве и укреплении Вооруженных

Сил СССР. Москва: Военное издательство министерства обороны, 1978. 310 c.

58. Ulianovschi X. Delimitarea terorismului internaţional de agresiunea armată. Sistemul de

măsuri de combatere a terorismului. In: Prevenirea şi combaterea fenomenului

terorismului: actualităţi şi perspective. Materialele conf. ştiinţifico-practice internaţionale.

Chişinău, 2006, p. 74-82.

59. Legea nr. 345 din 25 iulie 2003 Cu privire la apărarea naţională. In: Monitorul Oficial al


60. Legea nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea

Patriei. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.10.2002, nr. 137.

61. Legea nr. 162 din 22 iulie 2005 Cu privire la statutul militarului. In: Monitorul Oficial al


62. Regulamentul serviciului interior al FA ale RM. Chişinău: Secţia editare a Ministerului

Apărării, 1996. 278 p.

63. Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă ale FA ale RM, aprobat prin decretul

Preşedintelui RM nr. 322 din 06 octombrie 1995. Chişinău, 1996. 290 p.

317

64. Legea nr. 112-XVI pentru aprobarea Concepţiei securităţii naţionale a Republicii

Moldova din 22 mai 2008. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.06.2008, nr.

97-98 (3190-3191).

65. Ахметшин Х. М. Военно-уголовное законодательство в системе военного права

Российской Федерации. B: Российский правовой вестник, 2004, nr. 1, c. 220-245.

66. Ulianovschi X. Dreptul militar şi legislaţia militar-penală în sistemul de drept al

Republicii Moldova. In: Revista Naţională de Drept, 2006, №11, p. 108-116.

67. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.05.2008, nr. 84-85; Monitorul Oficial al


68. Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. 287 p.

69. Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1976. 546 p.

70. Ульяновский К. Дисциплинарный арест военнослужащих срочной службы.

Проблемы и практика применения. B: Закон и Жизнь, 2002, nr. 2, c. 15-19.

71. Codul Contravenţional, adoptat la 24 octombrie 2008, Legea nr. 218-XVI, în vigoare din

31 mai 2009; Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat la 29 martie 1985.

In: Veştile, 3 aprilie 1985, nr. 003.

72. Codul Muncii al Republicii Moldova, adoptat la 28 martie 2003, promulgat la 14 iulie

2003, în vigoare din 01 octombrie 2003. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

29.07.2003, nr. 159.

73. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din

4 noiembrie 1950, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3

septembrie 1953, ratificată de RM prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie

1997. In: Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău: Ediţie oficială, 1998. 280 p.

74. Hotărârea Guvernului RM nr. 925 din 21 decembrie 1994. In: Monitorul Oficial al


75. Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: Cartier

juridic, 2005. 610 p.

76. Ponta V., Nemeş V., Miroi M. Drept penal: Partea generală (Note de curs). Bucureşti:

Lumina Lex, 2004. 438 p.

77. Codul de executare al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.

443 din 24 decembrie 2004. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.03.2005, nr.

34-35/112.

318

78. Ulianovschi X. În contradicţie cu doctrina penală. In: Dreptul, 2004, nr. 13 (62), p. 4.

79. Ulianovschi X. Probaţiunea. Alternative la detenţie. Chişinău: Prut Internaţional, 2004.

32 p.

80. Ulianovschi X. ş. a. Ghidul consilierului de probaţiune. Chişinău: IRP, 2004. 172 p.

81. Ульяновский К. Права человека. Европейская Конвенция и законодательство

Молдовы. B: Закон и жизнь, 1997, №7, c. 3-6.

82. Ulianovschi X. ş. a. Ghid practic privind munca neremunerată în folosul comunităţii.

Chişinău: Prut Internaţional, 2004. 64 p.

83. Ulianovschi X. ş. a. Ghid privind munca neremunerată în folosul comunităţii, aplicată faţă

de minori. Chişinău: IRP, 2005. 124 p.

84. Hotărârea Plenului CSJ nr. 8 din 04 iulie 2005 Despre aplicarea de către instanţele

judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei naţionale şi internaţionale privind aplicarea

pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi executarea acestei

pedepse, pct. 5. In: Culegere de Hotărâri Explicative (octombrie 2003-decembrie 2005).

Chişinău: Cartier Juridic, 2006. 856 p.

85. Ulianovschi X. ş. a. Manual de mediere. Chişinău: IRP, 2006. 132 p.

86. Ульяновски К., Хангану С. Медиация по уголовным делам. Действующее

законодательство РМ и его внедрение. B: Формування українскої моделi вiдного

правосуддя. Materialele conf. internaţionale. Київ: Українскький Центр Порозумiння,

Верховний Суд України, Академiя суддiв України, 2005, c. 91-94.

87. Proiectul Legii cu privire la medierea în cauzele penale, a fost adoptat de către

Parlamentul RM, însă a fost restituit de către Preşedintele RM pentru ajustarea unor

prevederi cu documentele regionale şi internaţionale.

88. Legea nr. 968 din 17 martie 1992 despre obligaţiunea militară şi serviciul militar al

cetăţenilor Republicii Moldova. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.03.1992,

nr. 003, abrogată prin Legea nr. 1245 din 18 iulie 2002 Cu privire la pregătirea cetăţenilor

pentru apărarea Patriei.

89. Ulianovschi X. Noţiunea infracţiunii militare în noul Cod penal. In: Revista Naţională de

Drept, 2002, nr. 10, p. 88-97.

90. Борисенко Б. Особенности уголовной ответственности военнослужащих.

www.rambler.ru/law.edu.ru/script/cntsource.ID=10000 (vizitat 19.10.2009).

91. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea specială. Bucureşti: Şansa, 1997. 442 p.

92. Basarab M., Moldovan L., Suian V. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Cluj-Napoca:

319

Ed. Librăriei Socec Co Sa, 1997. 522 p.

93. Tratate Internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială,

Vol. V. Chişinău: Moldpres MORM, 1998. 270 p.

94. Ordonanţa Procurorului Procuraturii militare Bălţi din 28 ianuarie 2006. Cauza penală nr.

1-13, 2006. Arhiva Judecătoriei Militare, 2006.

95. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 8 decembrie 2005. Arhiva Curţii

de Apel Chişinău - Dosarul penal nr. 1r-252/2005.

96. Arhiva Judecătoriei Militare. Dosarul penal nr. 1-77/2005 - Sentinţa Judecătoriei Militare

din 21 octombrie 2005.

97. Соотак Я. Общая характеристика Уголовного Кодекса Эстонской Республики. B:

Новое уголовное законодательство стран СНГ и Балтии. Под ред. Л. Л. Кругликовa.

Москва: ЛекЭст, 2002, c. 45-68.

98. Лукашов А. И. Уголовный Кодекс Республики Беларусь. Реальность и проблемы

правового регулирования. B: Новое уголовное законодательство стран СНГ и

Балтии. Под ред. Л. Л. Кругликовa, Москва: ЛекЭст, 2002, c. 124-164.

99. Рустамбаев М. Х., Якубов А. С. Уголовное законодательство Узбекистана. История

создания, действительность, перспективы развития. B: Новое уголовное

законодательство стран СНГ и Балтии. Под ред. Л. Л. Кругликовa. Москва: ЛекЭст,

2002, c. 167-182.

100. Кузнецова Н. Ф. Уголовный Кодекс Российской Федерации (Общая часть). B:

Новое уголовное законодательство стран СНГ и Балтии. Под ред. Л. Л. Кругликовa.

Москва: ЛекЭст, 2002, c. 320-368.

101. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации с постатейными

материалами и судебной практикой. Под ред. C. И. Улезько и M. Б. Смоленского.

Ростов-на-Дону: Издательский центр «МарТ», 2002. 768 c.

102. Codul penal al Turkmenistanului, adoptat la 12 iunie 1997 şi intrat în vigoare la 01

ianuarie 1998.

103. Сарыев Г. Д. Характеристика общей и особенной частей Уголовного Кодекса

Туркменистана. B: Новое уголовное законодательство стран СНГ и Балтии. Под

ред. Л. Л. Кругликовa. Москва: ЛекЭст, 2002, c. 203-212.

104. Самандаров Ф. Ю., Польяшева Р. А. Некоторые вопросы общей части в Уголовном

Кодексе Азербайджанской Республики. B: Новое уголовное законодательство стран

СНГ и Балтии. Под ред. Л. Л. Кругликовa. Москва: ЛекЭст, 2002, c. 183-202.

320

105. Уголовный Кодекс Азербайджанской Республики. Баку: Ганун, 1995.

106. Польяшева Р. А. Общая характеристика Особенной части Уголовного Кодекса

Азербайджанской Республики. B: Новое уголовное законодательство стран СНГ и

Балтии. Под ред. Л. Л.Кругликовa. Москва: ЛекЭст, 2002, c. 47-61.

107. Codul penal al României, aprobat prin Legea nr. 301 din 28.06.2004. In: Monitorul

Oficial al României, 29.06.2004, Partea I, nr. 575.

108. Уголовный Кодекс Украины. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001.

109. Уголовный Кодекс Украины: Особенности и новеллы. B: Новое уголовное

законодательство стран СНГ и Балтии. Под ред. Л. Л. Кругликовa. Москва: ЛекЭст,

2002, c. 325-340.

110. Уголовный Кодекс Швеции. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001.

111. Уголовный Кодекс Швейцарии. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс,

2002.

112. Code pénal. Nouveau Code pénal. Paris: Dalloz, 1993-1994, par Ch. Guettier, J. Pradel.

113. Уголовный Кодекс Франции. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001.

114. Уголовное законодательство зарубежных стран. Сборник законодательных актов.

Под ред. И. Д. Козочкина. Москва: Зерцало, 1999. 534 c.

115. Уголовное право зарубежных государств. Общая часть. Под ред. И. Д. Козочкина.

Москва, 2003. 440 c.

116. Уголовный Кодекс Польши. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001.

117. Тер-Акопов А.А. Развитие системы советского военно-уголовного законодательства

(50 лет военно-юридического образования в СССР). Москва: ВИ, 1987. 287 c.

118. Шестаков В. А. Основания и критерии криминализации в законодательстве о

преступлениях против военной службы, нарушений правил обращения с оружием и

иными предметами, представляющими повышенную опасность для окружающих.

B: Журнал «Право и безопасность», 2004, №4 (13), c. 256-274.

119. Тер-Акопов А. А. Правовые основания ответственности за воинские преступления.

Москва: Воениздат, 1982. 345 c.

120. Шулепов В. П. Уголовно-правовая борьба с преступлениями против обороны

СССР. Москва: Воениздат, 1987. 268 c.

121. Самойлов А. С. Уголовная ответственность военнослужащих за нарушение правил

обращения с оружием и иными предметами, представляющими повышенную

опасность для окружающих. Москва: ВКИ, 1989. 248 c.

321

122. Ахметшин Х. М. Cовершенствование законодательства об ответственности за

преступления против военной службы. Москва: ВКИ, 1997. 356 c.

123. Бушуев Г. Новое в законодательстве о преступлениях против военной службы.

Москва: Юридическая литература, 1996. 480 c.

124. Национальная безопасность России в 1994 году. B: Обозреватель. Cпециальный

выпуск. Москва, 1993.

125. Ушаков А. В. Объект преступления. B: Уголовное право РФ. Общая часть. Учебник.

Под ред. Б. В. Здравомыслова и Ю.А. Красикова. Москва: Юридическая литература,

1994, c. 320-356.

126. Вихров А. А. Вопросы теории и практики военно-правовой идеологии США. Под

общ. ред. В. П. Сальникова. Санкт-Петербург: Санкт-Петербургский юридический

институт МВД России, 1996. 569 c.

127. О состоянии и мерах усиления борьбы с экономической преступностью и

коррупцией в Российской Федерации. Докладная справка МВД России. Москва:

Щит и меч, 1997.

128. Губков А. А. Объект воинского преступления. Докторская диссертация, 2004.

www.law.edu.ru (vizitat 07.09.2010).

129. Dongoroz V. ş. a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială. Vol. IV.

Bucureşti: Editura Academiei, 1972. 888 p.

130. Губков А. А. Объект и система воинских преступлений. Санкт-Петербург: Санкт-

Петербургский университет МВД России, 2003. 298 с.

131. Губков А. А. Предмет как форма объекта воинских преступлений. Санкт-Петербург:

Санкт-Петербургский университет МВД России, 2002. 320 с.

132. Комментарий к Уголовному Кодексу РСФСР. Под ред. Ю. Северинa. Москва:

Юридическая литература, 1980. 416 c.

133. Ульяновский К. До принятия нового УК необходимы изменения в действующем. B:

Закон и жизнь, 1998, №1, c. 29-32.

134. Кудрявцев В. Н. Объективная сторона преступления. Москва: Юридическая

литература, 1960. 287 с.

135. Botnaru S. ş. a. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 630 p.

136. Ulianovschi X., Avetisean S. Concepts and components of disciplinary violations, military

offences, Disciplinary Statutes and Criminal Codes. In: Sassoli M. et alii. Conscript’s

rights and military justice training manual. Budapest: AduPrint Ltd., 2002, p. 67-109.

322

137. Уголовное право России. Общая часть. Под. ред. Б. В. Здравомыслова. Москва:

Юристъ, 1996. 562 с.

138. Чхиквадзе В. М. Объект преступления по советскому уголовному праву. Москва,

1960. 296 c.

139. Abraham P., Derşidan E. Codul penal al României, comentat şi adnotat. Bucureşti:

Editura pentru Ştiinţe Naţionale, 2002. 562 p.

140. Советское уголовное право. Часть особенная. Под ред. Н. Загородникова. Москва:


141. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea specială. Bucureşti: Şansa, 2001. 512 p.

142. Legea nr. 964-XII din 17 martie 1992 cu privire la apărare. In: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 17.04.1992, nr. 003, abrogată prin Legea nr. 345 din 25 iulie 2003

Cu privire la apărarea naţională.

143. Закон об уголовной ответственности за воинские преступления. Комментарий. Под

ред. А. Г. Горного. Москва: Юридическая литература, 1986. 160 c.

144. Hotărârea Plenului CSJ Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre

sustragerea averii proprietarului. In: Culegere de Hotărâri ale Plenului Judecătoriei

Supreme a Republicii Moldova (1990-1993). Chişinău: Ministerul Justiţiei Republicii

Moldova, 1994, p. 260.

145. Hotărârea Plenului CSJ Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre

sustragerea bunurilor. In: Culegere de hotărâri explicative ale Plenului Curţii Supreme de

Justiţie a Republicii Moldova (octombrie 2003 - decembrie 2005). Chişinău: Ministerul

Justiţiei Republicii Moldova, 2006. 856 p.

146. Cojocaru D. Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975. 589 p.

147. Толкаченко А. А. Оскорбление военнослужащего. Научно-практический коммента-

рий к ст. 336 УК РФ. B: Право в Вооруженных Силах, 2004, №2, c. 234-245.

148. Arhiva Judecătoriei Militare. Sentinţa Judecătoriei Militare nr. 1-79/2003 - Decizia Curţii

de Apel Chişinău nr. 1a-36/2003.

149. Arhiva Judecătoriei Militare. Sentinţa Judecătoriei Militare nr. 1-16/2004.

150. Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale. In: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 08.08.2003, nr. 170-172.

151. Pitulescu I. ş.a. Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal. Bucureşti:

Editura Naţional, 1999. 445 p.

323

152. Жарких В. А. Насильственные преступления против военной службы. Краснодар,

2005. 356 c.

153. Блохин Ю. И. и дp. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации с

постатейными материалами и судебной практикой. Москва: Издательский Центр

«МарТ», 2002. 680 c.




157. Ваулина Т. И., Волостнов П. А., Ковалев М. И. Уголовное право. Особенная часть.

Москва: НОРМА, 1998. 640 c.

158. Arhiva Judecătoriei Militare. Dosarul penal nr. 1-77/2005.



de Apel Chişinău nr. la-518/2004.




164. Васильев Н. В. и дp. Воинские преступления. Москва: Наука, 1970. 374 c.



167. Анашкин Г. З., Ахметшин Х. М., Бородин С. В. Комментарий к Уголовному

Кодексу РСФСР. Москва: Юридическая литература, 1980. 489 c.


169. Хан-Магомедов Д. Ответственность за воинские преступления. Москва: ВШ МВД

РСФСР, 1959. 416 c.


171. Arhiva judecătoriei Militare. Dosarul penal nr. 1-85/2004.





de Apel Chişinău nr. la-481/2003.


324


178. Ахметшин Х. М. Самовольное оставление части или места службы. Научно-

практический комментарий. Москва: Юридическая литература, 1998. 490 c.


180. Popescu D. Caracterele generale ale infracţiunilor contra capacităţii de apărare a

României. In: RRD, nr. 7, 1993, р. 61-68.

181. Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti - Decizia penală nr. 366/1972.

182. Loghin O., Filipaş A. Drept penal român. Partea specială. Bucureşti: Şansa, 1992. 328 p.

183. Ulianovschi X. Caracterul obiectiv al infracţiunii de dezertare. In: Analele ULIM, Seria

Drept, Vol. 7, 2007, p. 238-254.

184. Legea nr. 278 –XV din 16 iulie 2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de

la adoptarea Constituţiei RM. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.07.2004,

nr. 125-129.


186. Convenţia europeană cu privire la extrădare, adoptată de Consiliul Europei la 13

decembrie 1957 şi cele două Protocoale Adiţionale din 1975 şi 1978.

187. Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată de Consiliul

Europei la 20 aprilie 1959.

188. Convenţia încheiată între Republica Română şi Regatul Belgiei privind extrădarea şi

asistenţa judiciară în materie penală. Ratificată prin Decretul nr. 82/1977. In: Buletinul

Oficial, aprilie 1977, nr. 34-35/23.

189. Legea României nr. 296 din 07 iunie 2001 privind extrădarea. In: Monitorul Oficial al

României, 18.06.2001, nr. 326.

190. Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice

în materie civilă şi penală, încheiat în or. Kiev la 13 decembrie 1993, ratificat de RM prin

Hotărârea Parlamentului nr. 261/XIII din 04 noiembrie 1994.

191. Convenţia CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,

familiale şi penale, încheiată la Minsk la 22 ianuarie 1993 (cuprinde 12 state CSI),

ratificată de RM prin Hotărârea Parlamentului nr. 402-XIII din 16 martie 1995.

192. Nagacevschi V. ş. a. Ghid privind aplicarea Convenţiei CSI privind asistenţa juridică şi

raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale, încheiată la Minsk la 22

ianuarie 1993. Chişinău: Arc, 2000. 186 p.


325

194. Ахметшин Х. М. Уклонение от исполнения обязанностей военной службы путем

симуляции болезни или иными способами. B: Право в Вооруженных Силах, №8,

2004, c. 320-336.


196. Regulamentul cu privire la expertiza medico-militară în FA ale RM, în aplicare prin HG

RM nr. 897 din 23 iulie 2003, cu modificările şi completările operate prin HG nr. 887 din

03 august 2006. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.08.2006, nr. 131-133.

197. Владимиров В. А. и дp. Советское уголовное право. Часть особенная. Москва:








204. Dobrinoiu V., Lazăr V. Infracţiunile contra capacităţii de apărare a României. Bucureşti:

Editura Militară, 1994. 568 p.

205. Stoica I. Îndrumar juridic privind apărarea naţională. Bucureşti: Editura Militară, 1973.

523 p.

206. Ulianovschi X., Ulianovschi T. Bioterorismul - o particularitate a terorismului

internaţional. In: Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 2, p. 55-62.

207. Gladchi Gh., Sîli V. Terorismul: studiu criminologic şi juridico-penal. Chişinău:

Academia Ştefan cel Mare, 2004. 348 p.

208. Dicţionar Enciclopedic al Limbii Române. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1984. 786 p.

209. General Accounting Office “Combating Terrorism: Issues to be resolved to Improve

Counterterrorism Operations”, letter report. October, 27, 1999, GAO/RCED-00-3.

http://frwebgate4.access.gro.gov (vizitat 21.04.2009).

210. General Accounting Office “Combating Terrorism: Issues to be resolved to Improve

Counterterrorism Operations”, letter report. May, 13, 1999, GAO/NSID-99-135.

http://frwebgate4.access.gro.gov (vizitat 21.04.2009).

211. Advisory panel to Access Domestic Response Capabilities for Terrorism Involving

Weapons of Mass Destruction, “First Annual Report to the President and the Congress,

Part I: Assessing the Treat“. December, 15, 1999, 446 p.

326

212. Carus W. Seth. Bioterrorism and biocrimes: The illicit use of biological agents since 1900.

Washington: Center for Counterproliferation Research, 2000. 522 p.

213. Rogers P., Whitby S., Dando M. Biological Warfare against Crops. In: Sciеntific

American, Vol. 280, Nr. 6, p. 70-75.

214. Arădăvoaice Gh., Iliescu D., Niţa L. D. Terorism, antiterorism, contraterorism. Oradea:

Antet, 1997. 467 p.

215. Ляхов Е. Т. Политика терроризма. Москва: Международные отношения, 1997. 298 c.

216. Антонян Ю. М. Терроризм. Москва: Щит-М, 1998. 223 c.

217. Dobrinoiu V. ş. a. Drept penal. Partea specială. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică,

1992. 422 p.

218. Ulianovschi X. Autoratul ca formă a participaţiei penale. In: Legea şi viaţa, 1998, nr. 11,

p. 23-25.

219. Bulai C. Drept penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Şansa, 1992. 523 p.

220. Ungureanu A. Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex, 1995. 463 p.

221. Орлов В. Субъект преступления. Москва: Госюриздат, 1958. 320 c.

222. Пионтковкий А. А. Курс совeтского уголовного права. Москва: Наука, 1970. 475 c.

223. Лазарев А. М. Субьект преступления. Москва: ВЮЗИ, 1981. 290 c.

224. Лейкина Н. С., Грабовская Н. П. Субъект преступления. Курс советского

уголовного права. Общая часть. Том 1. Ленинград: ЛГУ, 1968. 440 c.

225. Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală. Chişinău: CE USM,

2002. 398 p.

226. Ulianovschi X. Consideraţiuni generale cu privire la subiectul special al infracţiunilor

militare. In: Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 3, p. 47-58.

227. Золотухин Ю. B. К вопросу о социально-значимых свойствах личности и некоторых

особенностях специального субъекта преступления. Москва: Наука, 1971. 320 c.

228. Basarab M. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Iaşi: Editura Chemarea, 1992. 461 p.

229. Mеркушев М. Н. Соучастие в преступлениях со специальным субъектом. В: Ученые

записки БГУ. Серия юридических наук, Выпуск 34, 1957, с. 341-373.

230. Ulianovschi Gh. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei. Chişinău: Garuda-art,

1999. 286 p.

231. Ковалев М. И. Соучастие в преступлении. Свердловск: СЮИ, 1961. 484 c.

232. Трайнин А. Н. Общее учение о составе преступления. Москва: Госюриздат, 1957.

323 c.

327

233. Ulianovschi X. Noţiuni generale cu privire la participaţia la infracţiunile cu subiecţi

speciali. In: Themis, 2002, nr. 9, p. 38-43.

234. Ulianovschi X. Participaţia penală. Chişinău: Asociaţia Judecătorilor din Moldova şi

Centrul de Drept, 2000. 240 p.

235. Guţu Gh. Dicţionar latin-român. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1993. 420 p.

236. Larousse, Dictionnaire de la langue française. Paris: Larousse, 1991. 488 p.

237. Mic dicţionar enciclopedic. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. 1900 р.

238. Retca I. Militar. Înţelesul termenului. In: Revista de drept penal, 1998, Anul V, nr. 2, p.

60-65.

239. Legea nr. 753 din 23 decembrie 1999 privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al

Republicii Moldova. În vigoare din 25 septembrie 2005. In: Monitorul Oficial al


240. Обзор кассационно-надзорной практики Ленинградского окружного военного суда

за III полугодие 2001 г. www.rambler.ru (vizitat 12.01.2010).

241. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de ONU la 20 noiembrie 1989. RM

a aderat la această Convenţie în 1990 prin HP nr. 408-XII din 12 decembrie 1990.

242. Hodgkin R., Newell P. Ghid de aplicare practică a Convenţiei cu privire la Drepturile

Copilului (trad. de A. Anghel, C. Hârceag, M. Vrăjitor, M. Constantinescu). Chişinău:

UNICEF, Cartier, 2001. 690 p.

243. Cod penal al României. Bucureşti: “Tribuna”, 1996.

244. Legea nr. 46/1996 Cu privire la doctrina militară a Republicii Moldova. In: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 11.06.1996, nr. 120.

245. Федеральный Закон от 28 марта 1998 г. №53 «О воинской обязанности и военной

службе».

246. Legea Republicii Lituania despre serviciul militar obligatoriu din 10 februarie 1997;

Legea despre apărarea de stat din 1994 cu modificările din 10 februarie 1997; Legea

despre Forţele AN din 4 noiembrie 1999.

247. Legea despre bazele de încorporare în serviciul militar din 10 iunie 2002 cu modificările

din 2 septembrie 1999, Legea despre serviciul militar din 3 noiembrie 1992 şi Legea cu

privire la statutul militarului din 12 ianuarie 1993 cu modificările din 2 aprilie 1999 (în

prezent abrogate).

248. Ulianovschi X. Răspunderea penală a minorilor. In: Revista Naţională de Drept, 2002, nr.

3, p. 10-12.

328

249. Clocotici D. Executarea măsurii educative de internare a minorilor în şcolile speciale de

muncă şi reeducare. In: Buletinul Penitenciarelor, 1982, nr. 4.

250. Regulamentul cu privire la ordinea de satisfacere a serviciului militar, în redacţia

Decretului Preşedintelui Federaţiei Ruse din 15 octombrie 1999.

251. Правовое положение курсантов военно-учебного заведения. B: Сборник

нормативных правовых актов и документов. Москва: БЕК, 1996. 640 c.

252. Криминология. Под ред. А. И. Долговой. Москва: ИНФРА-М-НОРМА, 1999. 488 с.

253. Convenţia de la Geneva cu privire la tratamentele prizonierilor de război din 12 august

1949. RM a aderat la această Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr. 1318-XII din 2

martie 1993. In: Tratate internaţionale. Vol. V. Chişinău: Moldpres MORM, 1998. 271 p.

254. Hotărârea Comitetului Executiv Central al URSS din 12 mai 1930, ЦГАОР СССР, фонд

9501, опись 5, лист дела 22. www.rambler.ru (vizitat 03.04.2009).

255. Regulamentul despre prizonieri. Anexă la Hotărârea Consiliului Comisarilor Populari a

URSS nr. 1798-800 din 01 iulie 1941.

256. Instrucţia despre ordinea de întreţinere a prizonierilor în lagărele Comisariatului Popular

al Afacerilor Interne (CPAI) din 13 august 1941, aprobată de Vice-comisarul Popular al

Afacerilor Interne a URSS şi pusă în funcţie prin ordinul CPAI nr. 001076 din 07 august

1941, ЦГАОР СССР, фонд 9401, опись 12, лист дела 313. www.rambler.ru (vizitat

16.03.2009).

257. Anexa la Revista nr. 39058/41 din 08.11.41: Правила обращения с советскими

военнопленными; Распоряжения об обращении с советскими военнопленными во

всех лагерях военнопленных, Берлин, 10.07.1941 г., Канцелярия Розенберга,

Постановление от 14.07.1941 г., №170 ЦГАОР СССР, фонд 7021, опись 148, лист

дела 204-299; Военно-исторический журнал, 1991, №11. www.rambler.ru (vizitat

16.02.2009).

258. Ulianovschi X. Cazurile de exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de

răspunderea penală pentru infracţiunile militare. In: Analele ULIM, Seria Drept, 2005,

Vol. 6, p. 66-80.

259. Ulianovschi X. ş. a. Pregătirea tinerilor cetăţeni pentru apărarea Patriei. Aspecte

legislative şi psihologice pentru recruţi şi militari în termen. Chişinău: Prag-3, 2004. 78 p.

260. Arhiva Judecătoriei Militare. Cauza penală nr. 1-54/2005 - Sentinţa Judecătoriei militare

din 30 iunie 2005.

261. Arhiva Judecătoriei Militare. Cauza penală nr. 1-8/1995 - Sentinţa Judecătoriei Militare

329

din 10 februarie 1995.

262. Răspunsul Judecătoriei Supreme a RM nr. 1-57/94 din 10 martie 1994 la interpelarea

Tribunalului militar din RM nr. 368 din 28 februarie 1994.

263. Regulamentului cu privire la activitatea catedrelor militare în cadrul instituţiilor de

învăţământ superior de stat, aprobat prin HG nr. 587 din 20 mai 2003. In: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 23.05.2003, nr. 87-90, cu modificările introduse prin HG

nr. 194 din 18 februarie 2005, în vigoare din 04 martie 2005.

264. Legea nr. 633 din 09 iulie 1991 Cu privire la serviciul de alternativă. In: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, 09.07.1991, nr. 006, cu modificările: Legea nr. 482/04.12.03, MO

al RM, nr. 6-12/01.01.04, art. 48; Legea nr. 240/13.06.03, MO al RM, nr. 138/08.07.03,

art. 557; Legea nr. 206/29.05.03, MO al RM, nr. 149/18.07.03, art. 598; Legea nr. 534-

XIV din 22.07.99.

265. Arhiva Judecătoriei Militare. Cauza penală nr. 1-33/2000 - Sentinţa Judecătoriei Militare

din 20 martie 2000.

266. Decizia Colegiului penal a Curţii de Apel a RM din 7 iunie 2000, nr. 1a-83/2000.

267. Decizia Colegiului penal al CSJ din 12 septembrie 2000, nr. 1ca-115/2000.

268. Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 1316 la 26 octombrie 2000, în vigoare din 12

august 2005. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26.04.2001, nr. 047, art. 210,

modificat prin Legea nr. 134-XVI din 30 iulie 2005. In: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 12.08.2005, nr. 107-109, art. 519.

269. Обзор судебной работы гарнизонных военных судов за 2003 г. Отдел обобщения

судебной практики Военной Коллегии Верховного Суда РФ. www.rumbler.ru (vizitat

12.01.2010).

270. Ulianovschi X. Natura juridică a participaţiei. In: Legea şi viaţa, 1998, nr. 9-10, p. 21-23.

271. Convenţia privind abolirea muncii forţate nr. 105 din 25 iunie 1957. RM a aderat la

această Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr. 707-XII din 10 septembrie 1991. In:

Drepturile Omului. Compendiu de acte legislative. Chişinău: Epigraf, 2005. 560 p.

272. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă. Bucureşti:

Polirom, 2000. 556 p.

273. Европейский суд по правам человека. Избранные решения. Том 1. Москва: НОРМА,

2001, 640 c.

274. Преступления против военной службы. Военно-уголовное законодательство

Российской Федерации. Москва: ВУ, 1999. 345 c.

330

275. Legea Suediei nr. 645 din 1986.

276. Legea Ucrainei despre trupele interne şi de pază şi escortă din 31 octombrie 1995. In:

Закони Украинi, Vol. 9, Kiev, 1995.

277. Legea despre obligaţiunea militară şi serviciul militar în Ucraina din 18 iunie 1999.

278. Закони Украинi. Vol. III. Kiev, 1996, 554 p.

279. Legea Republicii Uzbekistan nr. 644 din 3 iulie 1992 despre obligaţiunea militară şi

serviciul militar; Codul penal adoptat la 22 septembrie 1994, în vigoare de la 01 aprilie

1995. In: Ведомости Верховного Суда Республики Узбекистан, 1995, №1, ст. 3.

280. Постановления Верховного Суда Республики Узбекистан от 15 сентября 2000 года.

Тaшкент: Минюст, 2000.

281. Legea Republicii Armenia despre obligaţiunea militară şi serviciul militar din 16

septembrie 1998.

282. Голышева Р. А. Общая характеристика Особенной части Уголовного Кодекса

Азербайджанской Республики. B: Новое уголовное законодательство стран СНГ и

Балтии. Под ред. Л. Л. Кругликова. Москва: ЛекЭст, 2002, c. 320-354.

283. Ткешелиадзе Г. Т., Леквеишвили М. Ш., Хурошвили Г. А. Новый Уголовный кодекс

Грузии. B: Новое уголовное законодательство стран СНГ и Балтии. Под ред. Л. Л.

Кругликова. Москва: ЛекЭст, 2002, c. 230-246.

284. Уголовный Кодекс Латвии. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001.

285. Лунев В. В. Субъективное вменение. Москва: Спарк, 2000. 330 c.

286. Затеплин О. К. Состав преступления против военной службы. Субъективная

сторона преступления. B: Военно-уголовное право, 2002, №11-12, c. 120-156.

287. Толкаченко А. А. Проблемы субъективной стороны преступления в практике

военных судов. Москва: Юпитер, 2005. 289 c.

288. Романов В. В. Юридическая психология. Москва: Юристъ, 2004. 286 c.

289. Рарог А. И. Субъективная сторона и квалификация преступлений. Москва:

Профобразование, 2001. 296 c.

290. Codul penal al României. In: Monitorul Oficial al României, 29.06.2004, Partea I, nr. 575,

aprobat prin Legea nr. 301 din 28 iunie 2004. Ediţie Nouă, Editura Moroşan&Nicora M,

2004.

291. Серебренникова А. В. Уголовное право ФРГ. B: Уголовное законодательство

зарубежных стран. Под ред. И. Д. Козочкина Москва: Зерцало, 1999. 320 c.

292. Игнатова М. А. Уголовное право Италии. B: Уголовное право зарубежных стран.

331

Под ред. И. Д. Козочкина. Москва: Омега - Л, 2003, c. 230-268.

293. Еремин В. Н. Уголовное право Японии. B: Уголовное законодательство зарубежных

стран. Под ред. И. Д. Козочкина. Москва: Зерцало, 1999, c. 238-290.

294. Nouveau Code Pénal, Dalloz, 1993-1994, Le livre I-er du Code pénal, entré en vigueur le

1-er mars 1994, 654 p.

295. Ulianovschi X. Maxime juridice latine. Nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege.

In: Revista de ştiinţe penale, 2006, Anul II, p. 268.

296. Ахметшин Х. М. и дp. Закон об уголовной ответственности за воинские

преступления. Комментарий. Москва: Юридическая литература, 1986. 380 c.

297. Преступление и наказание в Российской Федерации. Комментарий к УК РФ. Под.

ред. А. Л. Цветиновича и Л. С. Горелкина. Москва: «Де-Юре», 1997. 512 c.

298. Лавруков M. М. Квалификация воинских насильственных преступлений. Дис. канд.

юрид. наук. Москва, 2004. 368 c.


300. Бушуев Г. И. Разграничение преступлений, ответственность за которые предус-

мотрена в ст. 245-248 УК РСФСР. В: Правоведение, 1964, №1, с. 155 -160.

301. Положение о воинских преступлениях, утвержденное Постановлением ЦИК СССР

от 29.10.1924. Сборник документов по истории уголовного законодательства СССР

и РСФСР 1917-1952 г.г. Москва: Госюриздат, 1957.

302. Basarab M. Drept penal. Partea generală. Vol. II. Cluj-Napoca: Lumina Lex, 1997. 430 p.

303. Dongoroz V. ş. a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială. Vol. I.

Bucureşti: Editura Academiei Române, 1969. 436 p.

304. Oancea I. Tratat de drept penal. Partea generală. Bucureşti: All Beck, 1994. 643 p.

305. Culegere de hotărâri explicative ale Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002).

Chişinău: CSJ, 2002. 321 р.

306. Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale MAI nr. 806 din 12

decembrie 1991, cu modificări operate prin Legea nr. 74-XVI din 12 mai 2005. In:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.06.2005, nr. 80-82, art. 357; Legea nr. 262-

XV din 15 iulie 2004. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.08.2004, nr. 132-

137, art. 708; Legea nr. 12-XV din 6 februarie 2004. In: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 27.02.2004, nr. 35-38, art. 190.

307. Крылова Н. Е., Серебренникова А. В. Уголовное право зарубежных стран. Москва:

Зерцало, 1998. 360 с.

332

308. Уголовный Кодекс Голландии. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001.

309. Statutul Tribunalului de la Nurnberg şi Специальная прокламация, учреждающая

Международный Военный Трибунал для Дальнего Востока, Токио, 19.01.1946,

Устав Международного Военного Трибунала для Дальнего Востока.

310. Barbăneagră A. Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii. Chişinău: CDA, 2005.

560 p.

311. Нюрнбергский процесс. Сборник материалов в 8 томах. Том 1, Москва: Наука, 1968.

840 c.

312. Полторак А. И. Нюрнбергский процесс (Основные правовые проблемы). Москва:

Наука, 1966. 351 c.

313. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane şi

degradante din 10 decembrie 1984. RМ a aderat la această convenţie prin HP nr. 473-XIII

din 31 mai 1995. In: Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău: Moldpres, 1998. 280 p.

314. Ulianovschi X. Unele sugestii cu privire la constituţionalitatea Statutului Curţii Penale

Internaţionale (CPI). Aspecte militare ale Statutului CPI. In: Avocatul poporului, 2007, nr.

8-9, p. 11-16.

315. Principiile de bază de utilizare a forţei şi a armelor de foc de către responsabilii de

aplicarea legii, adoptate de al Optulea Congres al ONU cu privire la prevenirea

infracţiunilor şi tratamentul infractorilor. In: Documentele ONU, A/CONF. 144/28, 05

octombrie 1990, 659 p.

316. Codul de comportament a persoanelor cu funcţii de răspundere în domeniul menţinerii

ordinii publice, adoptat prin Rezoluţia Asambleei Generale a ONU nr. 34/169 din 17

decembrie 1979. In: Международная защита прав и свобод человека. Сборник

документов. Moсквa: Институт государства и права АН СССР, 1990. 573 c.

317. Dziennik Ustaw, Warszava, 1990, nr. 30, Poz. 179, apud Артамонов Н. В., Орлов Г. В.

Проблемы правового статуса военнослужащих СССР. B: Советское государство и

право, 1990, №11, c. 230-254.

318. Артамонов Н. В., Орлов Г. В. Проблемы правового статуса военнослужащих СССР.

B: Советское государство и право, 1990, №11, c. 167-186.

319. Собрание узаконений РСФСР, 1920, №79.

320. Собрание узаконений РСФСР, 1925, №68.

321. Regulile serviciului interior al miliţiei, aprobate de “HKВД” la 05 martie 1926. In:

Действующие распоряжения милиции, 1926.

333

322. Сборник законодательства СССР, 1931, №33.

323. Buletinul Congresului deputaţilor norodnici ai URSS şi Sovietului Suprem al URSS,

1989, nr. 29, art. 578.


1991, nr. 30, art. 862.


1990, nr. 14, art. 133.


1991, nr. 12, art. 319.


1990, nr. 22, art. 630.

328. Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 30 iulie 1975. In: Buletinul

Sovietului Suprem al URSS, 1975, nr. 33, art. 495.

329. Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 13 decembrie 1991 „Despre

introducerea modificărilor în Statutul disciplinar al Forţelor armate ale URSS”. In:

Buletinul Congresului deputaţilor norodnici ai URSS şi Sovietului Suprem al URSS. In:

Известия, nr. 51, 25 octombrie 1991. Este de menţionat că în proiectul Decretului dat,

întocmit de Ministerul apărării al URSS, se prevedea, după comunicatele de presă,

interdicţia directă asupra îndeplinirii ordinelor evident infracţionale.

330. Convenţia împotriva torturilor şi patru convenţii de la Geneva din 1949 despre apărarea

victimelor de război. In: Culegerea de tratate în vigoare, înţelegeri şi convenţii, încheiate

de URSS cu ţările străine. Ediţia XVI. Moscova, 1957. 765 p.

331. Buletinul Sovietului Suprem al URSS, 1959, nr. 1, art. 10; 1973, nr. 48, art. 679; 1983, nr.

51, art. 784.

332. Горный А. Г. Социалистическая законность и воинский правопорядок. Москва:


333. Советское государство и право. Москва, 1990, №1, 220 c.

334. Buletinul Republicii Estonia, 1990, nr. 10, art. 113.

335. Legea bielorusă din 26 februarie 1991 „Despre poliţie”. In: Buletinul Sovietului Suprem

al RSS Bieloruse, 1991, nr. 13, art. 150.

336. Legea lituaniană din 11 decembrie 1990 „Despre poliţie”. In: Buletinul Sovietului Suprem

şi Guvernului Republicii Lituaniene, 1991, nr. 2, art. 22.

337. Buletinul Congresului deputaţilor norodnici a RFSSR şi Sovietului Suprem al RFSSR,

334

1991, nr. 16, art. 503.

338. Buletinul Congresului deputaţilor norodnici a Federaţiei Ruse şi Sovietului Suprem al

Federaţiei Ruse, 1992, nr. 32, art. 1871.

339. Buletinul Congresului deputaţilor norodnici a Federaţiei Ruse şi Sovietului Suprem al

Federaţiei Ruse, 1992, nr. 17, art. 892; nr. 33, art. 1912.

340. Buletinul Congresului deputaţilor norodnici al Federaţiei Ruse şi Sovietului Suprem al

Federaţiei Ruse, 1992, nr. 42, art. 2333.

341. Волков С. Н. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации с

постатейными материалами и сyдебной практикой. Ростoв-на-Дoну, 2002. 646 с.

342. Конституция Российской Федерации. Проект. Москва, 1992.

343. Maximov V. Când poliţistul refuză să îndeplinească ordinul. In: Justiţia sovietică, 1991,

nr. 17, p. 234.

344. Concluzia Comitetului Sovietului Suprem al URSS pentru legislaţie şi ordine de drept din

22 august 1991 la documentele Comitetului de stat pentru situaţii excepţionale. In:

Известия, 22 august 1991, nr. 200.

345. Porra S., Paoli C. Code annoté de déontologie policière. Paris: LGDJ, 1991. 423 p.

346. Mueller-Rappard E. L’ordre supérieur et la responsabilité pénale du subordonné, Thèse de

doctorat. Paris, 1965, 228 p.

347. Lauterpacht H. Oppenheim’s International Law. Vol. II. London: Longmans Green & Co,

1958.

348. Statutul Tribunalului Militar Internaţional din Nurnberg, semnat la Londra pe 8 august

1945, editat de ONU la Treaty Series, Vol. 82, nr. 251.

349. Boissier P. L’épée et la balance. Genève: Labor et Fides, 1953. 175 p.

350. Lauterpacht H. The Law of Nations and the Punishment of War Crimes. In: British

Yearbook of International Law (BYIL), 1944, nr. 71, p. 58-95.

351. Radbruch, Gesetzliches Unrecht und udergesetzliches Recht. In: Suddeutsche

Juristenzeitung, 1964, p. 212-234.

352. Yearbook of the International Law Commission, 1954, Doc. A/UN. 4/88, 554 p.

353. Raportul Comisiei dreptului internaţional despre lucrările sesiunii a 37-ea în 1986.

Propunerea proiectului articolului 8 (S), înaintată de Dudu Tiamom. Actul A/41/10.

354. Blishchenko I. Responsabilité en cas de violation du droit international humanitaire. In:

Les dimensions internationales du droit humanitaire. Genève: UNESCO Library and

Henry Dunant Institute, 1988, p. 283-296.

335

355. David E. L’excuse de l’ordre supérieur et l’état de nécessité. In: Revue Belge de Droit

International (RBDI), 1978-1979, Vol. XIV, p. 143-158.

356. Roling B. Criminal Responsibility for Violations of the Laws of War. In: Revue Belge de

Droit International, 1971-I, Vol. XII, p. 8-26.

357. Observaţii şi propuneri, prezentate de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, act pentru

examinare de către guvernele invitate de Comitetul Federal al Elveţiei pentru participarea

la Conferinţa Diplomatică din Geneva (21 aprilie 1949) – a treia reexaminare a

Convenţiei, adoptată la Geneva la 27 iulie 1929, referitoare la adresarea cu prizonierii de

război, Art. 119(b).

358. Maunoir J.-P. La répression des crimes de guerre devant les tribunaux français et alliés.

Thèse de doctorat. Université de Genève, 1956, 546 p.

359. Rome Statute of the International Criminal Court, Text of the Rome Statute circulated as

document A/CONF. 183/9 of 17 July 1998 and corrected by proces-verbaux of 10

November 1998; 12 July 1999; 30 November 1999; 8 May 2000; 17 January 2001 and 16

January 2002. The Statute entered into force on 1 july 2002, Produced by Public

Information and Documentation Section of the ICC, The Netherlands. http://www.icc-

cpi.int (vizitat 30.09.2009). Republica Moldova a semnat Statutul în anul 2000.

336

ANEXA №1

Implementarea de către Parlamentul RM şi alte organe competente a propunerilor făcute de către autorul prezentei teze cu privire la modificarea cadrului legal şi instituţional al RM

Propunerile autorului, sursa Implementări în legislaţia RM

1. Încă în anii 2005-2006, a fost propusă excluderea din art. 364 CP a prevederilor alin. (5) şi (6), iar Cap. III “Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” să fie completat cu un articol nou:


Nu se consideră infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită întru executarea ordinului sau dispoziţiei ilegale a unui şef. Răspunderea penală pentru prejudiciul cauzat o poartă persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală.

Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată, cu excepţia infracţiunilor uşoare, întru executarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale, poartă răspundere penală în temeiuri generale.

Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale de către un militar exclude răspunderea penală.

(Revista naţională de drept, nr. 6, 2006, p. 35-43, „Executarea ordinului ca circumstanţă ce exclude caracterul penal al faptei”; Revista de studii şi cercetări juridice „Eurodreptul”, nr. 2/2006, p. 16-55, „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute de cap. XVIII Cod penal Republica Moldova „Infracţiuni militare”; Analele ULIM, Seria Drept, Anul 2005, vol. 6, p. 66-81, „Cauzele de exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de răspunderea penală pentru infracţiuni militare”; Materialele Conferinţei internaţionale ”Probleme actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”, USEM, Chişinău, 2008, p. 209-213, „Probleme actuale ale legislaţiei penal militare”).

- Alin. (5) art. 364 CP a fost exclus prin Legea nr. 277-XVI din 18.12.2008 (MO nr. 41-44 din 24.02.2009, art. 120., în vigoare din 24.05.2009). - CP a fost completat cu Articolul 40/1. Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de o persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sunt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvârşită este supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.

(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.

(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a comite genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii sunt vădit ilegale.

2. S-a propus o nouă redacţie a art. 128 alin. (1) CP Noţiunea infracţiunii militare:

Infracţiuni militare constituie infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de îndeplinire a serviciului militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc serviciul militar în termen, cu termen redus sau în bază de contract, învaţă în instituţiile militare de învăţământ sau sunt chemate la concentrări sau mobilizare.

(Revista naţională de drept, nr. 10, 2002, p. 44-49, „Noţiunea infracţiunii militare în noul Cod penal”; Materialele Conferinţei internaţionale ”Probleme actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”, USEM, Chişinău, 2008, p. 209-213, „Probleme

Art. 128 alin. (1) CP a fost modificat prin Legea nr. 53-XVI din 13.03.2008 (MO nr. 84-85 din 13.05.2008, art. 290), în următoarea redacţie:

(1) Prin infracţiuni militare se înţeleg infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de îndeplinire a serviciului militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc serviciul militar prin contract, în termen, cu termen redus sau ca rezervişti concentraţi ori mobilizaţi.

337

actuale ale legislaţiei penal militare”). 3. S-a propus ca sancţiunile pentru infracţiunile

militare, şi, în special, sancţiunile la alineatele întâi şi doi, pentru infracţiunile care nu prezintă grad prejudiciabil sporit, să fie micşorate, având maximumul special al pedepsei închisorii de cel mult 5 ani, pentru a considera aceste infracţiuni uşoare sau mai puţin grave şi pentru a putea aplica, în anumite circumstanţe, prevederile Cap. VI al PG a CP „Liberarea de răspundere penală”.

(Revista naţională de drept, nr. 10, 2002, p. 44-49, „Noţiunea infracţiunii militare în noul Cod penal”; Materialele Conferinţei internaţionale ”Probleme actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”, USEM, Chişinău, 2008, p. 209-213 „Probleme actuale ale legislaţiei penal militare”).

Prin Legea nr. 277-XVI din 18.12.2008 (MO nr. 41-44 din 24.02.2009, art. 120, în vigoare din 24.05.2009), au fost modificate sancţiunile art. 364-372, 374-382 CP. Astfel, la toate aceste infracţiuni, prevăzute de alineatul întâi, iar în multe cazuri, şi de alineatul doi, sancţiunea sub formă de închisoare, a fost micşorată sub 5 ani. Prin urmare, toate aceste infracţiuni sunt considerate uşoare sau mai puţin grave, şi, ca consecinţă, în anumite circumstanţe, pot fi aplicate, prevederile cap. VI al PG a CP „Liberarea de răspundere penală”.

4. Ţinând cont de faptul că în PS a CP din 1961, se conţineau multe note cu privire la unele noţiuni generale, cum ar fi, în art. 238 - noţiunea infracţiunii militare, în art. 183 - noţiunea persoanei cu funcţii de răspundere etc., cât şi ţinând cont de faptul, că în dispoziţiile unor articole se conţineau sintagme şi noţiuni, care necesitau explicaţii, cum ar fi: „rude apropiate”, „teritoriul Republicii Moldova”, „arme reci sau de foc” etc., s-a propus să fie inclus, în PG a Noului CP, un titlu aparte, care ar conţine explicaţiile celor mai importanţi termeni din legislaţia penală.

(Legea şi viaţa, nr. 1, 1998, p. 33-36, „Până la adoptarea noului Cod penal urmează a modifica Codul penal în vigoare”).

În Noul CP adoptat prin Legea nr. 985 – XV din 18.04.2002, în vigoare din 12 iunie 2003, în PG a fost inclus Cap. XIII „Înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul Cod”, care conţine în jurul a 30 articole de descriere a înţelesului unor termeni sau expresii din CP, în acelaşi număr, noţiunea de „arme”, „teritoriu”, noţiunea infracţiunii militare, persoanei cu funcţii de răspundere etc.

5. S-a argumentat compatibilitatea Statutului Curţii Penale Internaţionale de la Roma din 1998 cu Constituţia şi legislaţia RM şi s-a propus semnarea şi ratificarea lui de către Parlamentul RM.

(Avocatul poporului, nr. 8-9, 2007, p. 11-16, „Unele sugestii cu privire la constituţionalitatea Statutului Curţii Penale Internaţionale (CPI). Aspecte militare ale Statutului CPI”; Materialele Conferinţei Internaţionale „Promovarea drepturilor omului în contextul integrării europene: teorie şi practică”, Chişinău, ULIM, 9-10 iunie 2009, p. 76-87, „Compatibilitatea legislaţiei Republicii Moldova cu prevederile Statutului Curţii Penale Internaţionale (CPI)”).

Republica Moldova a ratificat Statutul Curţii penale Internaţionale (CPI) în anul 2010.

6. S-a propus: - elaborarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi a Listei tipurilor de lucrări recomandate pentru executarea de către condamnaţi a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii. - în art. 90 al Codului penal, ca obligaţiuni impuse condamnatului în termenul de probă, să fie impusă

- Prin HG RM nr. 1643 din 31.12.2003, a fost adoptat Regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi a Listei tipurilor de lucrări recomandate pentru executarea de către condamnaţi a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii. - Prin Legea RM nr. 184-XVI din 29.06.06

338

şi executarea unor munci neremunerate în folosul comunităţii, ca elemente ale probaţiunii. - munca neremunerată în folosul comunităţii să poată fi aplicată ca pedeapsă penală şi pentru militarii în termen, care vor executa această pedeapsă pe teritoriul unităţilor militare.

(Ghid privind munca neremunerată în folosul comunităţii. Chişinău: Prut Internaţional, 2004, p. 64 /în coautorat/; Ghid practic privind munca neremunerată în folosul comunităţii, aplicată faţă de minori. Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2005, p. 124 /în coautorat/).

(Publicată la 11.08.2006 în MO Nr. 126-130, art. 599), art. 62 CP a fost completat cu alin. (3), în următoarea redacţie: (3) Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca pedeapsă principală sau în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei - în calitate de obligaţie pentru perioada termenului de probă. - Prin Legea RM nr. 184-XVI din 29.06.06 (Publicată la 11.08.2006 în MO Nr. 126-130, art. 599), art. 67 CP a fost completat cu alin. (11) şi (6), în următoarea redacţie:

(11) În cazul militarilor în termen şi militarilor cu termen redus, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnaţilor în timpul liber de şedinţe, stabilite în conformitate cu cerinţele regulamentelor militare, la muncă, determinată de comandantul unităţii militare.

(6) Militarii în termen şi militarii cu termen redus condamnaţi la muncă neremunerată în folosul comunităţii execută această pedeapsă în unitatea militară.

Notă: autorul, în cadrul IRP, a fost unul din coautorii Proiectului Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi a Listei tipurilor de lucrări recomandate pentru executarea de către condamnaţi a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

7. S-a propus: - Instituirea unei noi ramuri de drept, „Dreptul militar”; - Organizarea cursurilor de lecţii în instituţiile superioare de învăţământ cu tematica „Dreptul militar” şi „Dreptul penal militar.”

(Dreptul militar în Republica Moldova. Chişinău: Prut Internaţional, 2003, p. 360 /în coautorat/; Revista naţională de drept, nr. 11, 2006, p. 43-47, „Dreptul militar şi legislaţia militar-penală în sistemul de drept al Republicii Moldova”).

- A fost instituită ramura de drept „Dreptul militar”; - La Institutul Militar „Alexandru cel Bun”, a fost introdus, ca obiect de studiu, cursul „Dreptul militar”; - La Universitatea de Stat, din anul 2008, la masteratul profesional, a fost introdus, ca obiect de studiu, cursul „Dreptul penal militar”; - La ULIM, din anul 2010, la masteratul profesional, a fost introdus, ca obiect de studiu, cursul „Dreptul penal militar”.

8. CP din 1961 conţinea 2 componenţe de infracţiune: art. 239 CP „Insubordonarea”, şi. art. 240 CP „Neexecutarea ordinului”. S-a propus incriminarea doar a unei infracţiuni - „Neexecutarea ordinului”.

(Legea şi viaţa, nr. 1, 1996, p. 13-15, „Legislaţia penal-militară: sugestii, constatări”).

Noul CP a incriminat doar infracţiunea prevăzută de art. 364 CP „Neexecutarea intenţionată a ordinului”.

9. Codul penal din 1961 conţinea 3 componenţe de infracţiune cu privire la părăsirea samavolnică a unităţii militare de către militari: art. 246 - „absenţa nemotivată”, art. 247 - „părăsirea samavolnică a unităţii militare de către militari” şi art. 248 -

Noul CP a incriminat doar infracţiunea prevăzută de art. 371 „Dezertarea”.

339

„dezertarea”. S-a propus incriminarea doar a două infracţiuni: „absenţa nemotivată” şi „dezertarea”.


10. CP din 1961 incrimina părăsirea nemotivată a unităţii militare în condiţii de luptă prin art. 249. S-a propus incriminarea acestor fapte infracţionale nu ca o infracţiune distinctă, ci ca o circumstanţă agravantă în cadrul infracţiunii de „Dezertare”.


Noul CP a incriminat părăsirea nemotivată a unităţii militare în condiţii de luptă doar ca o circumstanţă agravantă în cadrul infracţiunii prevăzute de art. 371 „Dezertarea”. Articolul 371. Dezertarea (1) Dezertarea… (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2), săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă.

11. În Regulamentul Disciplinar al Forţelor Armate ale RM (adoptat prin Legea nr. 776 din 13 martie 1996), nu erau concretizate acele încălcări disciplinare concrete, pentru care putea fi aplicat arestul disciplinar al militarilor. S-a propus ca în regulament să fie strict reglementate acele încălcări disciplinare concrete, pentru care poate fi aplicat arestul disciplinar al militarilor.

(Закон и жизнь, nr. 6, 2002, p. 15-19, „Дисциплинарный арест военнослужащих срочной службы. Проблемы и практика применения”).

Noul Regulament al Disciplinei militare (aprobat prin Legea nr. 52-XVI din 2.03.2007 Cu privire la aprobarea Regulamentului Disciplinei Militare, publicat în MO nr. 78-81/356 din 8.06.2007), în art. 74 alin. 2, reglementează strict cazurile de aplicare a arestului disciplinar militarilor: „Arestul se aplică militarilor pentru tentativă de a dispărea, sau pentru refuzul de a prezenta documentele în caz de comitere de încălcări (abateri), pentru comportament amoral, beţie, huliganism, şi alte încălcări (abateri) grave, săvârşite în mod repetat.”

12. S-a propus să fie reglementat legal, că pentru constatarea discernământului, organele judiciare au obligaţia să dispună efectuarea unor anchete sociale Aceasta constă în acumularea de date privind comportamentul pe care îl are minorul în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a fost crescut şi a trăit, la modul în care părinţii, tutorele… îşi respectă îndatoririle lor faţă de aceasta şi, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri educative sau la aplicarea unei pedepse faţă de minor.

(Revista naţională de drept, nr. 3, 2002, p. 10-12, „Răspunderea penală a minorilor”).

Art. 475 CPP: Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii (1) În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de circumstanţele prevăzute în art. 96, urmează a se stabili: 1) vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii); 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui; 3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului; 4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. (2) În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvârşirea actului. Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane, care ar putea comunica datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale,

340

prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.

13. S-a propus instituirea instituţiei Probaţiunii în Legislaţia RM, probaţiunii presentenţiale, sentenţiale, raportul de anchetă socială etc.

(Probaţiunea. Alternative la detenţie. Chişinău: Prut Internaţional, 2004, 32 p.; Noţiuni generale privind instituţia probaţiunii. Ghidul consilierului de probaţiune. Chişinău, 2004, p. 8-14, 69-140; Ziarul Dreptul, nr. 13(62), 2004, p. 4, „În contradicţie cu doctrina penală”; Materialele Conferinţei Internaţionale „The acquis communitaire. A need for the european integration.”, România, Piteşti, 7-8 aprilie 2006, „Activite des services de probation dans les pays europeens”).

A fost adoptată Legea RM nr. 8 din 14.02.2008 cu privire la probaţiune (Publicată la 13.06.2008 în MO Nr. 103-105, art. 389, în vigoare din 13.09.2008).

Notă: autorul a fost unul din coautorii Proiectului Legii RM cu privire la probaţiune.

14. S-a propus ca CP să precizeze şi să exonereze de răspundere penală persoanele juridice - autorităţile publice (În Proiectul CP se propunea răspunderea penală a persoanelor juridice, fără a face diferenţiere între cele de drept public şi cele de drept privat).

(Revista naţională de drept, nr. 2, 2002, p. 4-6, „Răspunderea penală a persoanelor juridice”).

În art. 21 alin. (3) CP, cu ultima redacţie, modificat prin Legea nr. 136-XVI din 19.06.2008 (MO nr. 145-151 din 8.08.2008, art. 591) a fost implementată această propunere: Persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice, este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele condiţii…

15. S-a propus ca în art. 22 al Proiectului CP (nou) să se facă precizare, că răspunderea penală a persoanelor juridice nu intervine decât în cazurile prevăzute în PS (În Proiectul Codului penal, art. 22 alin. (2) nu conţinea o asemenea prevedere, ci stipula doar prevederea că persoana juridică poartă răspundere penală).

(Revista naţională de drept, nr. 2, 2002, p. 4-6, „Răspunderea penală a persoanelor juridice”).

În art. 21 alin. (4), cu ultima redacţie, modificat prin Legea nr. 136-XVI din 19.06.2008 (MO nr. 145-151 din 8.08.2008, art. 591) a fost implementată această propunere: (4) Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru săvârşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în partea specială din prezentul cod.

16. S-a indicat că în CP din 1961 se conţinea descrierea a mai mult de 50 de conţinuturi de infracţiuni cu circumstanţe agravante cu indiciu de pluralitate, aceste semne fiind descrise în lege prin folosirea următorilor termeni: „repetat” (art. 119, 120, 122, 125 CP etc.), „sistematic” (art. 101, 167, 261 CP etc.), „îndeletnicire” (art. 84, 171 CP etc.) şi s-a propus ca să fie excluse aceste agravante din CP.


În Noul CP adoptat prin Legea nr. 985 – XV din 18.04.2002, în vigoare din 12 iunie 2003, n-au mai fost incluse, ca circumstanţe agravante, săvârşirea infracţiunii „sistematic” sau prin „îndeletnicire”, fiind menţinută doar circumstanţa agravantă „Săvârşirea infracţiunii în mod repetat”. Mai mult ca atât, prin Legea nr. 277-XVI din 18.12.2008 (MO nr. 41-44 din 24.02.2009, art. 120, în vigoare din 24.05.2009), din PS a CP au fost excluse aşa circumstanţe agravante, cum ar fi: „Săvârşirea infracţiunii în mod repetat”.

17. S-a propus, ţinând cont de faptul că în CP din 1961, nu erau reglementate aşa instituţii de drept penal, cum ar fi amnistia şi graţierea, să se introducă în PG a CP, un titlu aparte, care ar reglementa aşa instituţii de drept penal, cum ar fi amnistia şi graţierea.

(Legea şi viaţa, nr. 1, 1998, p. 33-36, „Până la adoptarea noului Cod penal urmează a modifica

În Noul CP adoptat prin Legea nr. 985 – XV din 18.04.2002, în vigoare din 12 iunie 2003, în PG, în Cap. XI „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării”, au fost reglementate, în art. 107 şi 108, respectiv, aşa instituţii de drept penal, cum ar fi amnistia şi graţierea.

341

Codul penal în vigoare”; Revista „Avocatul poporului”, 2002, p. 7-9, Amnistia în Noul Cod penal).

18. S-a propus să fie exclusă din CP răspunderea penală pentru săvârşirea repetată a unei contravenţii administrative (CP din 1961 conţinea în jurul a 20 componenţe de infracţiune de acest gen, cum ar fi: 140/2, 158, 159 etc.).


În Noul CP adoptat prin Legea nr. 985 – XV din 18.04.2002, în vigoare din 12 iunie 2003, în PG, a fost exclusă răspunderea penală pentru săvârşirea repetată a unei contravenţii administrative.

Notă: Cu părere de rău, Parlamentul RM, recent, la 9.07.2010, prin Legea nr. 173 (MO nr. 155-158 din 3.09.2010) a incriminat o asemenea repetare a contravenţiei, modificând art. 320 CP „Neexecutarea hotărârii instanţei de judecată”.

19. S-a propus ca organele afacerilor interne să nu fie şi organe de punere în executare a pedepselor penale, în special, a amânării executării pedepsei penale, conform prevederilor art. 44/1 CP din 1961.


În Noul CPP, în cap. VI „Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti”, cât şi în Codul de executare al RM, executarea pedepselor penale şi a măsurilor de siguranţă a fost pusă în sarcina Departamentului Instituţiilor penitenciare şi Departamentului de executare de pe lângă Ministerul Justiţiei, şi doar supravegherea executării măsurilor preventive a fost lăsată în custodia organelor MAI, DTG, etc.

20. S-a indicat că CP din 1961 formula unele componenţe de infracţiune incorect: astfel, art. 88 era denumit „Omorul premeditat săvârşit cu circumstanţe agravante”; art. 89 era denumit „Omorul premeditat”; iar dispoziţia art. 90 avea următorul conţinut: „Omorul premeditat, săvârşit în stare de afect…”, s-a accentuat că premeditarea este confundată cu intenţia, şi că premeditarea este doar o formă a intenţiei, o agravare şi deaceea poate servi doar drept o circumstanţă agravantă la infracţiunea de omor. (Legea şi viaţa, nr. 21, 1997, p. 10-12, „Omorul premeditat. Problematica interpretării”).

În Noul CP adoptat prin Legea nr. 985 – XV din 18.04.2002, în vigoare din 12 iunie 2003, premeditarea a fost inclusă doar în art. 145 CP ca o circumstanţă agravantă: art. 145 alin. (2) lit. a) „Omorul intenţionat, săvârşit cu premeditare”.

21. S-a propus instituirea instituţiei Medierii în Legislaţia RM.

(„Medierea în cauzele penale”, Broşură, Chişinău, Prut Internaţional, 2003, 26 p.; Curiculum, Cursul „Medierea”, Chişinău, 2004, p. 78; Materialele Conferinţei internaţionale „Формування украйнской модели видновного правосуддя”, Kiev, 10-11 februarie 2005, p. 91-94, „Медиация по уголовным делам. Действующее законодательство Республики Молдова и его внедрение”; Manual de mediere /în coautorat/, Chişinău, 2006, p. 132).

A fost adoptată Legea RM nr. 134 din 14.06.2007 cu privire la mediere (Publicată la 7.12.2007 în MO Nr. 188-191, art. 730. Data intrării în vigoare: 13.09.2008).

Notă: autorul a fost unul din coautorii Proiectului Legii RM cu privire la mediere.

22. S-a propus ratificarea Convenţiei ONU Cu privire la statutul refugiaţilor (adoptată la 28 iunie 1951 la Conferinţa plenipotenţiată asupra statutului refugiaţilor şi apatrizilor) şi Protocolul Adiţional din 1967, cât şi adoptarea de către Parlamentul RM a Legii cu privire la statutul refugiaţilor.

- Prin HP RM a fost ratificată Convenţia ONU Cu privire la statutul refugiaţilor din 1951 şi Protocolul Adiţional din 1967. - A fost adoptată Legea RM nr. 134 din 14.06.2007 Cu privire la statutul refugiaţilor (Publicată la 7.12.2007 în MO Nr. 188-191,

342

(Materialele Simpozionului ştiinţific internaţional „Statutul juridic al refugiaţilor şi solicitanţilor de azil în statul de drept”, 22 decembrie 2000, Chişinău, 2001, p. 16-21, „Probleme privind noţiunea de refugiat”; Materialele Conferinţei internaţionale „Convenţia Europeană pentru drepturile omului şi protecţia persoanelor care necesită protecţie internaţională, Chişinău, 2000, p. 183-190, „Arestul şi detenţia străinilor, migranţilor ilegali şi refugiaţilor: Modul de expulzare din ţară”).

art. 730. Data intrării în vigoare: 13.09.2008).

Notă: autorul a fost unul din coautorii Proiectului Legii RM Cu privire la statutul refugiaţilor.

23. S-a propus reducerea termenului de încercare la numirea în funcţie de judecător sau chiar lichidarea acestui termen, cu numirea judecătorilor din start până la atingerea plafonului de vârstă.

(Materialele Conferinţei Internaţionale „Reforma sistemului de justiţie în Republica Moldova, Standarde europene şi realităţi naţionale”, organizată de Fundaţia „Eurasia” şi Fundaţia „Prisa”, 15 iunie 2009, Chişinău, 2009, p. 29-39, „Statul de drept şi sugestii cu privire la independenţa justiţiei”).

A fost elaborat proiectul de modificare a Constituţiei şi a Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 Cu privire la statutul judecătorului (Publicat la 11.04.2003 în MO Nr. 067, art. 293, Promulgat la 03.04.2003), cu privire la abrogarea prevederilor legale prin care s-a statuat că judecătorul se numeşte în funcţie, pentru început, pe o durată de 5 ani, iar mai apoi, pe durata de până la plafonul de vârstă, care constituie vârsta de 65 ani. Astfel, judecătorii vor fi numiţi, deîndată, în funcţie pe durata de până la plafonul de vârstă, care constituie vârsta de 65 ani.

24. Codul de procedură penală din 1964, în art. 279 alin. (3), prevedea drept motiv de achitare a persoanei: „Că nu s-a dovedit că inculpatul ar fi participat la săvârşirea infracţiunii”. S-a propus de exclus acest motiv, deoarece acest motiv invocă dubii cu privire la nevinovăţia persoanei.

(Legea şi viaţa, nr. 7, 1997, p. 3-5, „Legislaţia Republicii Moldova în lumina convenţiei Europene pentru Drepturile Omului”).

Noul Cod de procedură penală a exclus acest temei de achitare a persoanei nevinovate (art. 390 CPP).

25. CP din 1961, în art. 38 pct. 14 indica ca circumstanţă agravantă: „prezenţa în cauză a unei pagube nerecuperate şi refuzul persoanei vinovate de a repara dauna pricinuită”. S-a propus de exclus această circumstanţă agravantă din CP.

(Legea şi viaţa, nr. 7, 1997, p. 3-5, „Legislaţia Republicii Moldova în lumina convenţiei Europene pentru Drepturile Omului”).

Noul CP, în art. 77 întitulat „Circumstanţele agravante” nu mai conţine o asemenea circumstanţă agravantă.

26. CP din 1961, nu prevede, ca infracţiune distinctă, răpirea unei persoane. S-a propus incriminarea, ca infracţiune distinctă, răpirea unei persoane.

(Legea şi viaţa, nr. 5, 1996, p. 13-15, „Dreptul la libertate. Întotdeauna este apărat de lege?”).

Noul CP, în art. 164, incriminează „Răpirea unei persoane”.

343

ANEXA №2

Proiectul legii nr.____ din _______ cu privire la modificarea Capitolului XVIII. Infracţiuni

militare al PS CP

Capitolul XVIII. Infracţiuni militare

Articolul 364. Neexecutarea ordinului (1) Neexecutarea intenţionată a ordinului şefului, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii

considerabile intereselor de serviciu, se pedepseşte cu amendă de la 200 până la 400 unităţi convenţionale, muncă neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de la 160 până la 220 ore, sau cu închisoare de până la 3 ani.

(2) Aceeaşi acţiune: a) săvârşită de două sau mai multe persoane; b) soldată cu urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2), săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani. (4) Neexecutarea ordinului din neglijenţă sau din lipsă de conştiinciozitate: a) soldată cu urmări grave; b) pe timp de război; c) în condiţii de luptă, se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2 ani

sau cu închisoare de la 2 la 5 ani. Articolul 365. Opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea

obligaţiilor de serviciu (1) Opunerea de rezistenţă şefului, unei alte persoane care îndeplineşte obligaţiile legate de

serviciul militar sau constrângerea lor la încălcarea acestor obligaţii, se pedepseşte cu amendă de la 250 până la 500 unităţi convenţionale, muncă neremunerată în

folosul comunităţii pe un termen de la 180 până la 240 ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani. (2) Aceleaşi acţiuni: a) săvârşite de două sau mai multe persoane; b) săvârşite cu aplicarea armei; c) soldate cu urmări grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2): a) însoţite de omorul intenţionat al şefului sau al unei alte persoane care îndeplineşte

obligaţiile legate de serviciul militar; b) săvârşite pe timp de război; c) săvârşite în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 15 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă. Articolul 366. Acte de violenţă săvârşite asupra şefului (1) Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori lovirea şefului în

timpul când acesta îndeplineşte obligaţiile legate de serviciul militar,

344

se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de la 180 până la 240 ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni: a) săvârşite de două sau mai multe persoane; b) săvârşite cu aplicarea armei; c) soldate cu urmări grave; d) săvârşite pe timp de război; e) săvârşite în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani. Articolul 367. Încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre militari, dintre

persoanele serviciului militar cu termen redus şi dintre rezervişti, dacă între ei nu există raporturi de subordonare

(1) Încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre militari, dintre persoanele serviciului militar cu termen redus şi dintre rezervişti, în timpul îndeplinirii serviciului militar, al pregătirii militare obligatorii şi al concentrărilor, dacă între ei nu există raporturi de subordonare şi dacă această încălcare s-a manifestat prin bătăi sau printr-un alt act de violenţă,

se pedepseşte cu amendă de la 200 până la 500 unităţi convenţionale, muncă neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de la 160 până la 240 ore, sau cu închisoare de până la 3 ani.

(2) Aceeaşi acţiune: a) săvârşită în mod repetat; b) săvârşită asupra a două sau mai multor persoane; c) soldată cu vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2): a) săvârşite de două sau mai multe persoane; b) săvârşite cu aplicarea armei; c) soldate cu urmări grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 12 ani. Articolul 368. Abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii (1) Abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu

de către şef sau de către o persoană cu funcţie de răspundere, inacţiunea la exercitarea puterii, dacă acestea au cauzat victimei sau intereselor de serviciu daune în proporţii considerabile,

se pedepsesc cu amendă de la 300 până la 500 unităţi convenţionale, muncă neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de la 180 până la 240 ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni soldate cu urmări grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2), săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 15 la 25 de ani. Articolul 369. Dezertarea (1) Dezertarea, adică părăsirea unităţii militare, a centrului de instrucţie sau a locului de

serviciu în scopul eschivării de la serviciul militar, de la serviciul militar cu termen redus sau de la concentrări, precum şi neprezentarea din aceleaşi motive la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din unitatea militară sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un militar sau de un rezervist, dacă absenţa samavolnică a durat mai mult de 1 zi, dar nu mai mult de 10 zile, se

345

pedepseşte cu amendă de la 150 până la 300 unităţi convenţionale, muncă neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de la 100 până la 200 ore, sau cu închisoare pe un termen de până la 2 ani.

(2) Aceleaşi fapte, dacă au dus la absenţa samavolnică pe un termen mai mare de 10 zile, se pedepseşte cu închisoare pe un termen până la 5 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2) săvârşite: a) cu armă; b) de două sau mai multe persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani. (4) Acţiunile prevăzute la alin. (1), (2), (3), săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani. Articolul 370. Eschivarea de la serviciul militar (1) Eschivarea militarului, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a

rezervistului de la îndeplinirea obligaţiilor serviciului militar, ale pregătirii militare obligatorii sau ale concentrărilor prin automutilare sau prin simularea unei boli, prin falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune,


(2) Aceeaşi acţiune săvârşită: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani. Articolul 371. Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă (1) Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă, a ordinelor şi dispoziţiilor

emise în vederea modificării şi completării acestor reguli, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile,


(2) Aceeaşi acţiune care a provocat urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2), săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani. Articolul 372. Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) al

trupelor militare (1) Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) pentru descoperirea şi

respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra Republicii Moldova sau pentru apărarea şi asigurarea securităţii Republicii Moldova, dacă aceasta a cauzat sau putea să cauzeze daune intereselor securităţii statului,

se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani. (2) Aceeaşi acţiune care a provocat urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2), săvârşite: a) pe timp de război;

346

b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 25 de ani. Articolul 373. Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern (1) Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern de o persoană care face parte

din personalul de zi al unităţii militare, cu excepţia gărzii şi a cartului, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile,


(2) Aceeaşi acţiune soldată cu daune în proporţii considerabile, a căror prevenire intră în obligaţiile persoanei indicate la alin. (1),

se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de la 180 până la 240 ore, sau cu închisoare de până la 3 ani.

(3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2), săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 5 ani. Articolul 374. Încălcarea regulilor cu privire la menţinerea ordinii publice şi la

asigurarea securităţii publice (1) Încălcarea regulilor cu privire la menţinerea ordinii de către o persoană din unitatea

militară pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice, însoţită de încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului sau de aplicarea violenţei asupra lui,


(2) Aceeaşi acţiune soldată cu urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani. Articolul 375. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului militar (1) Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a armamentului, muniţiilor, mijloacelor de

locomoţie, tehnicii militare sau a unui alt patrimoniu militar, se pedepseşte cu amendă de la 150 până la 300 unităţi convenţionale, muncă neremunerată în

folosul comunităţii pe un termen de la 180 până la 240 ore, sau cu închisoare de până la 2 ani. (2) Aceeaşi acţiune soldată cu urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) sau (2), săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani. Articolul 376. Risipirea sau pierderea patrimoniului militar (1) Comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă de către un militar a echipamentului care

i-a fost eliberat pentru folosinţă personală, precum şi pierderea sau deteriorarea acestor obiecte în urma încălcării regulilor de păstrare,


(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 2 până la 5 ani.

347

(3) Pierderea sau deteriorarea, în urma încălcării regulilor de păstrare, a armelor, muniţiilor, a mijloacelor de locomoţie, a obiectelor de aprovizionare tehnică sau a unui alt patrimoniu militar, încredinţat spre a fi folosit în timpul serviciului,

se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de la 180 până la 240 ore, sau cu închisoare de până la 3 ani.

(4) Aceleaşi acţiuni săvârşite: a) pe timp de război; b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani. Articolul 377. Predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului Predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, precum şi lăsarea,

nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi altor mijloace de război inamicului,

se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă. Articolul 378. Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu

arma Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei sau refuzul de a acţiona cu arma

în timpul luptei, se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă. Articolul 379. Predarea de bună voie în prizonierat Predarea de bună voie în prizonierat se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă. Articolul 380. Acţiunile criminale ale militarilor aflaţi în prizonierat (1) Participarea benevolă a militarului aflat în prizonierat la lucrările de importanţă militară

sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune Republicii Moldova sau statelor aliate cu ea, dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie,

se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani. (2) Actele de violenţă săvârşite asupra altor prizonieri de război sau comportarea plină de

cruzime faţă de ei din partea unui prizonier de război care se află în situaţia de superior, se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă. (3) Săvârşirea de un militar aflat în prizonierat a unor acţiuni în dauna altor prizonieri de

război din interes material sau pentru a-şi asigura o comportare indulgentă din partea inamicului, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. Articolul 381. Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii ca element protector în

timpul conflictului armat Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii, precum şi a semnelor distinctive ca elemente

protectoare în timpul conflictului armat, dacă aceasta a provocat: a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; b) decesul unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.

348

ANEXA №3

Categoriile şi statistica cauzelor penale examinate de Judecătoria Militară în perioada anilor 2003 – 2010

a. 2003 a. 2004 a. 2005 a. 2006 a. 2007 a. 2008 a. 2009 a. 2010

(9 luni) Art. CP

Nr. cond.

Art. CP

Nr. cond.

Art. CP

Nr. cond.

Art. CP

Nr. cond.

Art. CP

Nr. cond.

Art. CP

Nr. cond.

Art. CP

Nr. cond.

Art. CP

Nr. cond.

364 1 364 1 364 1 364 1 366 2 364 1 366 1 366 1 366 6 366 3 366 4 366 3 368 1 366 5 368 12 369 7 369 19 369 22 368 1 368 1 369 4 369 2 369 1 370 23 370 28 370 40 369 8 369 6 370 21 370 18 370 1 371 11 371 36 371 40 370 13 370 16 371 30 371 51 371 35 381 2 372 1 373 1 371 38 371 24 373 1 377 1 373 1 376 9 374 1 372 1 372 1 376 2 378 1 374 1 378 3 376 4 374 5 373 1 377 1 381 1 379 1 377 1 376 3 374 1 378 5 384 1 378 4 377 2 376 5 381 2

382 1 378 1 379 1 379 1 382 2 382 1

Total 105 118 79 62 69 80 52 44

349

ANEXA №4

ANALIZA CRIMINALITĂŢII VIOLENTE ÎNTRE MILITARI

Factorii criminalităţii militare violente După cum a fost relatat anterior şi se deduce din conţinutul anexelor, cele mai frecvente şi

mai periculoase fapte prejudiciabile, comise de M FA, sunt faptele infracţionale violente. Aceasta se confirmă şi prin analiza recentă a stării criminalităţii în FA efectuată de Procuratura Generală, care a demonstrat că nivelul infracţionalitaţii în această instituţie pe parcursul semestrului I al anului 2008 a crescut comparativ cu perioada analogică a anului 2007. Din numărul total al infracţiunilor, 48 de infracţiuni au fost săvârşite de M AN, 6 infracţiuni de M Departamentului TC şi 14 infracţiuni de M SG.

La săvârşirea infracţiunilor au participat 59 de M, dintre care 12 ofiţeri, 4 plutonieri şi alţi M prin contract, 9 sergenţi, 32 de soldaţi şi 7 persoane civile. În semestrul I al anului 2008, cele mai multe infracţiuni au fost săvârşite pe teritoriul garnizoanei Chişinău. Astfel, în anul 2008, ponderea principală a infracţiunilor o constituie dezertările - 26 infracţiuni. Pe locul doi se plasează relaţiile neregulamentare, abuzurile şi excesurile de putere - 19 infracţiuni. Alte infracţiuni de drept comun le constituie 11 crime.

Mai mult ca atât, s-a constatat că indicele statistic nu reflectă situaţia reală în trupe, întrucât de către procurorii militari au fost descoperite un şir de infracţiuni în timpul controalelor efectuate. Aceasta a servit drept temei pentru începerea urmăririi penale în 58 de cazuri, iar o parte dintre infracţiuni au fost stabilite în cadrul exercitării urmăririi penale pe alte cauze penale.

Majoritatea crimelor ce au atentat la modul de îndeplinire a SM au ştirbit imaginea FA, în general, şi sănătatea persoanelor vătămate, în special. În cadrul examinării cauzelor penale de tipul celor nominalizate, s-a stabilit că motivele şi condiţiile ce au contribuit la săvârşirea acestor infracţiuni au fost: îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu şi lipsa controlului strict asupra efectivului din partea ofiţerilor şi subofiţerilor, selectarea necalitativă a M pentru efectuarea SM. În UM din garnizoana Chişinău, subordonate MA, au fost depistate cazuri de aplicare a violenţei fizice din partea ofiţerilor faţă de subalterni şi alte cazuri de abuzuri de serviciu ale persoanelor cu funcţie de răspundere.

În semestrul I al anului 2008 au fost comise crime de persoane cu funcţie de răspundere care, beneficiind de funcţia deţinută, au acţionat în scopuri meschine şi de profit, ştirbind astfel autoritatea AN. Analiza a demonstrat că motivele şi condiţiile care duc la încălcările disciplinei militare sunt activităţile profilactice ineficiente întreprinse de către comandamentul militar al FA, atitudinea iresponsabilă faţă de respectarea disciplinei militare din partea unor factori de decizie ai comandamentului militar, transparenţa redusă în domeniul sancţionării încălcărilor disciplinei militare, tăinuirea infracţiunilor comise de către M, nivelul insuficient al respectării drepturilor M, tolerarea în unele cazuri a relaţiilor neregulamentare în rândurile M în termen.

Studierea domeniului criminalităţii violente militare demonstrează că fenomenul violenţei militare nu poate fi explicat prin relevarea doar a unor cauze principale, ci presupune identificarea a cel puţin 30 - 60 cauze distincte, orientate pentru conduită rea a M. Ca particularităţi de determinare a cauzelor criminalităţii violente militare pot fi: 1. Importanţa înaltă a factorilor subiectivi, inclusiv şi cei ideologici. SM întotdeauna a fost legat de tensiunea puterilor, nu rareori cu riscul pentru viaţă şi sănătate. În aceste condiţii stimulentul material nu este totdeauna efectiv, la fel şi ameninţările cu răfuială. 2. Dependenţa dură a situaţiei interne în unităţi, în rezultatul aprovizionării neîndeajunse1 (aproape fiecare iniţiativă a M de a-şi căuta surse de întreţinere poartă un caracter criminal); 3. Existenţa mecanismelor formate de practica 1 În luna noiembrie 2006, în procesul monitorizării în FA (AN), din 900 militari în termen chestionaţi, 40% din ei au indicat că ei sunt asiguraţi cu hrană îndeajuns şi calitativ, 38% au indicat că ei sunt asiguraţi cu hrană satisfăcător, iar 22%, adică aproximativ 200 militari în termen, au indicat că sunt asiguraţi rău cu hrană. Buletinul informativ, Ediţie specială, noiembrie 2006, Centrul pentru protejarea drepturilor recruţilor şi a militarilor în termen din Moldova.

350

militară de blocare, cât şi internă, a izvoarelor abaterilor sociale periculoase (cu ajutorul acestor mecanisme în multe ţări ale lumii se menţine la un nivel minim criminalitatea). Nefolosirea acestor mecanisme poate fi calificată ca un factor criminogen.

Atrage atenţia şi caracteristica criminalului militar: • sexul - masculin (care predomină absolut în sfera militară); • vârsta tânără a M serviciului în termen (18-21 ani); • nivelul jos de studii a majorităţii M (aproximativ 87% din M în termen ai FA ale RM au studii medii incomplete); • numărul mare de M care fac parte din familii incomplete şi vulnerabile; • absenţa locului de muncă sau altei ocupaţii până la recrutarea în FA.

Este specifică şi caracteristica social-demografică a M - adică gradul militar. Majoritatea criminalilor în armată sunt ostaşi de rând. Aici se desemnează un spectru întreg de probleme: alegerea contingentului de recruţi, condiţiile efectuării serviciului în termen, rolul social. Termenul serviciului, într-o măsură oarecare este analogul stagiului profesional. Dar după importanţă, exercită influenţă la comportarea, alegerea poziţiei sociale şi rolul în condiţii militare şi civile, termenul serviciului şi stagiului de lucru este disproporţional. Majoritatea crimelor de violenţă săvârşite de M într-un fel sau altul sunt legate de termenul de serviciu diferit al criminalilor, cât şi de poziţia ierarhică pe care o ocupă1.

O altă cauză importantă este şi naţionalitatea diferită a contingentului. Contrazicerile naţionale, aduse în armată din societatea civilă, devin factori importanţi ai criminalităţii violente militare. Condiţiile armate formează la M concepţii criminogene: de exemplu, M în termen maltrataţi nu le este convenabil să demascheze criminalul printre colegii săi sau superiorii militari, deoarece se tem de răfuială, şi, astfel, infracţiunea va fi tăinuită.

Analizând cauzele penale examinate de Judecătoria Militară în privinţa M care au comis infracţiuni violente faţă de colegii lor sau subalternii militari, constatăm că în anul 2006 au fost condamnaţi pentru infracţiuni violente (insulta militarului - art. 366 CP; acte de violenţă săvârşite asupra şefului - art. 368 CP; încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre M - art. 369 CP; abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii - art. 370 CP) 26 M, în 2005 - 74 M, în 2004 - 51 M etc.

Făcând o comparaţie a acestor date cu cele acumulate în procesul chestionării M în termen, observăm că în 2006 au fost descoperite doar aproximativ 3% din infracţiunile violente, în 2005 - aproximativ 8%, iar în 2004 - aproximativ 6%. Considerăm că cauzele acestor disproporţii sunt următoarele: prima cauză, este cea indicată mai sus, adică M în termen nu denunţă infracţiunile de violenţă săvârşite în privinţa lor sau asupra colegilor lor de către M în termen cu stagiul mai mare sau de către superiorii militari2; a doua cauză o considerăm tăinuirea faptelor infracţionale violente de comandamentul militar. Câteodată la M se întâlnesc motive mai specifice în comportamentul criminal, cum ar fi intenţia de a pricinui neplăceri prin încălcarea legii (considerând că infracţiunea - de exemplu, furtul sau deteriorarea avutului militar - va fi descoperită, iar criminalul nu va fi identificat). Diferite deviante psihofiziologice ale M 1 În procesul monitorizării în FA (AN) din luna noiembrie 2006, din 900 militari în termen chestionaţi, 4% din ei au indicat că au fost maltrataţi de colegii lor cu stagiu militar mai mare câte o dată, iar 2% au indicat că au fost maltrataţi de colegii lor cu stagiu militar mai mare de două şi mai multe ori. De asemenea 7% din ei au indicat că au fost maltrataţi de superiorii militari câte o dată, iar 8% au indicat că au fost maltrataţi de superiorii militari de două şi mai multe ori. În total au indicat că au fost maltrataţi 21% din cei chestionaţi, adică aproximativ 190 militari în termen. (Ţinând cont de faptul că au fost chestionaţi doar aproximativ 20% din tot efectivul de militari în termen al Forţelor Armate, considerăm că numărul militarilor în termen, maltrataţi pe parcursul anului 2006 este de cinci ori mai mare şi constituie, aproximativ 900 militari în termen). Buletinul informativ Ediţie specială, noiembrie 2006, Centrul pentru protejarea drepturilor recruţilor şi a militarilor în termen din RM. 2 Prin sentinţa Judecătoriei Militare din 22 decembrie 2003 S. B. a fost recunoscut vinovat în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 370 alin. (1) şi art. 376 alin. (1) CP, P. I. - în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 42, 370 alin. (1) şi art. 376 alin. (1) CP, pentru maltratarea militarilor aceleiaşi unităţi militare - părţile vătămate D. R., V. G., A. R., R. C., I. M., L. P., A. V., V. B., M. C., V. L. şi R. B. În şedinţa de judecată s-a constatat că infracţiunile susindicate au fost săvârşite de către persoanele ce intrau în serviciul de zi pe unitate, adică anume de către acele persoane care, conform art. 312-314, 319-322 ale Regulamentului serviciului interior al FA, erau responsabile de menţinerea ordinii şi disciplinii în unitatea militară. Acest fapt se mai confirmă şi prin aceea că ofiţerul de serviciu pe unitate de asemenea nu-şi îndeplineşte obligaţiunile sale de serviciu în modul cuvenit, nu coordonează activitatea serviciului de zi pe unitatea militară, conform art. 304-309 ale Regulamentului serviciului interior al FA. Aşa, în şedinţa de judecată s-a constatat că infracţiunile pe data de 17 şi 19 iulie 2003 au fost săvârşite în cazarma Regimentului de transmisiuni, la 17 iulie 2003 imediat după apelul de seară, iar la 19 iulie 2003, pe la ora 4.00, ordinea în cazarmă a fost încălcată timp îndelungat, era larmă şi mare gălăgie, însă ofiţerul de serviciu n-a reacţionat la nici una din aceste încălcări. După cum a fost indicat mai sus, nici persoanele din serviciul de zi pe unitate (ajutorul ofiţerului de serviciu, sergentul de serviciu pe companie, plantonul pe companie etc.) n-au luat nici o măsură pentru curmarea acestor încălcări flagrante ale legii şi disciplinii militare.

351

serviciului în termen sunt mai criminogene. Aceasta se lămureşte prin aceea, că M practic este lipsit de posibilitatea de a se menţine la nivelul puterilor sale şi să-şi aleagă rolul său social în conformitate cu posibilităţile.

Analiza efectuată ne permite să deducem următoarele concluzii: - Formând FA şi aprovizionând dezvoltarea lor, oficialii de stat ar fi trebuit să elaboreze

măsuri pentru neutralizarea şi blocarea situaţiei criminogene militare. În afară de aceasta, este important al doilea izvor criminogen - societatea care produce criminalitatea militară prin intermediul: • condiţiilor sociale negative, tineretul demoralizat şi criminal, care aduce experienţa în sfera armată; • aprovizionarea neîndeajunsă a FA (ideologică, materială, de cadre, informativă), care influenţează distructiv asupra mecanismului militar.

- Drept particularităţi de determinare a cauzelor criminalităţii violente militare pot servi: 1. Importanţa înaltă a factorilor subiectivi, inclusiv şi cei ideologici. Serviciul militar

întotdeauna a fost legat de tensiunea puterilor, nu rareori cu riscul pentru viaţă şi sănătate. În aceste condiţii stimulentul material nu este totdeauna efectiv, la fel şi ameninţările cu răfuială.

2. Dependenţa dură a situaţiei interne în unităţi, în rezultatul aprovizionării neîndeajunse (aproape fiecare iniţiativă a M de a-şi căuta surse de întreţinere poartă un caracter criminal).

3. Existenţa mecanismelor formate de practica militară de blocare, cât şi internă, a izvoarelor abaterilor sociale periculoase (cu ajutorul acestor mecanisme în multe ţări ale lumii se menţine la un nivel minim criminalitatea). Nefolosirea acestor mecanisme poate fi calificată ca un factor criminogen.

- Condiţiile cauzatoare a criminalităţii violente militare sunt: a) ideologice; b) economice; c) legate cu funcţionarea neajunsurilor în societate a educaţiei şi şcolarizării generaţiei în creştere; d) organizator - administrative, legate de cheltuielile neoptimale sau ilegale ale resurselor alocate FA; e) neajunsurile în pregătirea cadrelor militare, defectele în reglementarea statutului lor; f) neajunsurile funcţionării organelor de drept, sistemului judiciar şi penitenciar; g) neajunsurile aprovizionării ştiinţifice şi informaţionale în lupta cu criminalitatea în FA.

- Problema luptei împotriva criminalităţii implică multiple alternative şi inovaţii, deoarece situaţiile pe care le vizează şi voieşte să le soluţioneze lupta pentru prevenirea şi combaterea crimei şi criminalităţii violente implică o complexitate de factori care pot interveni în viitor. De aceea, fundamentul problematicii luptei contra criminalităţii violente o constituie nu numai principiile, ci şi căile şi mijloacele practice pentru înfăptuirea ei.

- Prevenirea şi tratamentul crimei şi criminalităţii violente în FA presupun atât elaborarea unor politici penale eficiente de combatere şi neutralizare a crimelor violente, cât şi aplicarea unor programe şi soluţii sociale, economice şi de sprijinire a M defavorizaţi social.

- În FA funcţionează toate mecanismele principale ale controlului social de prevenire a crimei violente.

- Ar fi mai binevenit ca unele situaţii neordinare să devină o tradiţie pentru sărbătorirea legală a acestui eveniment, însoţit de felicitarea ostaşilor, care cu cinste termină SM în FA.

- UM trebuie grupate în 1. UM de gardă; 2. UM de luptă; 3. UM disciplinare. - Considerăm că o îmbunătăţire simţitoare are nevoie şi baza ştiinţifică în lupta cu

criminalitatea violentă în FA. Este necesară crearea unui Centru criminologic special în sistemul FA, care ar putea rezolva următorul complex de probleme: cercetarea criminalităţii militare (demascarea stării şi structura factorului criminal în unităţi), sistematic să urmărească dinamica ei; compararea schimbărilor criminalităţii cu desfăşurarea proceselor sociale pentru descoperirea factorilor criminogeni şi anticriminogeni; analiza legitimităţii fenomenului criminal militar, relevarea dependenţei reciproce a proceselor criminale şi a altor procese; elaborarea măsurilor efective, în acelaşi sens şi economice, de influenţă asupra criminalităţii violente militare; efectuarea controalelor experimentale, monitorizărilor şi activităţilor de documentare în FA; elaborarea şi răspândirea în toate UM a experienţei de combatere şi luptă cu criminalitatea în FA.

352

ANEXA №5

TEST SOCIOLOGIC pentru militarii în termen din FA ale RM (AN) elaborat de autor

1. Drepturile şi libertăţile politice ale militarilor. Aveţi dreptul:

a) de a fi membru al unui partid sau a unei organizaţii social-politice; b) de a participa la referendumuri, alegeri şi alte acţiuni politice stabilite de lege; c) de a candida în compania electorală satisfăcând serviciul militar; d) n-am nici un drept.

2. Aveţi dreptul la asigurarea de stat obligatorie în timpul satisfacerii serviciului militar în termen: a) în caz de îmbolnăvire; b) în caz de traumă sau deces; c) nu beneficiez.

3. Drepturile şi demnitatea personală sunt: a) respectate de toţi ofiţerii companiei; b) respectate de toţi militarii companiei; c) lezate (încălcate) de unii ofiţeri din companie; d) lezate (încălcate) de unii militari cu termenul de serviciu mai mare; e) nu sunt respectate.

4. Aţi fost maltratat (bătut) de către colegii Dvs.? a) nici о dată;

c) o dată; d) de mai multe ori.

4a. Dacă aţi fost maltratat (bătut), indicaţi timpul: a) ziua; b) noaptea; c) după apelul de seară.

5. Aţi fost maltratat (bătut) de către unii ofiţeri din companie? a) nici о dată; b) o dată;

c) de mai multe ori. 5a. Dacă aţi fost maltratat (bătut), indicaţi timpul:

a) ziua; b) noaptea; c) după apelul de seară.

6. Intraţi în serviciul pe unitate sau în gardă? a) de două ori pe săptămână; b) de trei-patru ori pe săptămână; c) de cinci-şase ori pe săptămână.

7. Aveţi dreptul la odihnă? Aveţi posibilitatea de a privi televizorul sau asculta radioul: a) zilnic; b) două-trei ori pe săptămână; c) două-trei ori pe lună; d) n-am posibilitate (din ce cauză?).

8. Aveţi posibilitatea de a citi ziare sau cărţi: a) zilnic;

b) două-trei ori pe săptămână; c) două-trei ori pe lună;

353

d) n-am posibilitate (din ce cauză?). 9. Aveţi posibilitatea de a vă folosi timpul liber pentru chestiunile personale:

a) o dată în zi; b) de două ori pe săptămână; c) n-am timp liber.

10. Aţi avut învoiri din unitatea militară: a) în fiecare săptămână; b) de 2 sau 3 ori pe lună; c) o dată în lună; d) o dată în două luni; e) o dată în 3 luni.

11. De unde primiţi indemnizaţia bănească? a) de la comandantul de companie; b) de la plutonierul de companie; c) din casa unităţii; d) n-am primit.

12. Aţi beneficiat de asistenţă medicală anul curent: a) o dată; b) de două ori; c) de mai multe ori; d) nu am beneficiat.

13. Aţi fost internat în instituţiile medicale din cauza: a) condiţiilor rele de trai şi de serviciu; b) relaţiilor neregulamentare; c) alimentării necalitative; d) din negligenţă personală; e) aşa am vrut eu; f) n-am fost internat.

14. Consideraţi că îmbunătăţirea asigurării materiale ţine de competenţa: a) conducerii companiei; b) conducerii unităţii militare; c) conducerii Ministerului Apărării. 15. Ce neajunsuri aţi observat în asigurarea protecţiei sociale a militarilor? 16. Sunteţi asiguraţi cu hrană (calitativă şi caloriinică):

a) bine; b) satisfăcător; c) rău.

17. Aţi părăsit unitatea militară samavolnic (din ce cauză?): a) o dată; b) de 2 ori; c) de trei ori şi mai mult; d) aţi fost pedepsit pentru aceasta?; e) n-am părăsit unitatea militară nici odată, însă aveam intenţia s-o părăsesc (din ce cauză?); f) n-am părăsit unitatea militară nici odată, şi nici n-am avut intenţia s-o părăsesc.

18. Ce stagiu de serviciu militar aveţi: a) până la 6 luni; b) 6 – 12 luni; c) mai mult de 12 luni.

354

ANEXA №6

Tabelul rezultatelor testării sociologice a militarilor în termen (efectuată de către autor în anul 2003)

Nr. într.

Pct.

Intrebări:

Suma răspun-

surilor pe categorii

% răspun-


Suma răspuns.

militarilor testaţi

% Care au dat

răspuns 1 2 18 19 20 21 Numărul militarilor testaţi - 900

1. Drepturile şi libertăţile militarilor în termen. Aveţi dreptul:

a de a fi membru al unui partid sau a unei organizaţii social-politice; 63 7

b de a participa la referendumuri, alegeri şi alte acţiuni politice stabilite de lege;

440 51

c de a candida în compania electorală satisfăcând serviciul militar. 206 24

d n-am nici un drept. 160 18

869 97

2. Aveţi dreptul la asigurarea de stat obligatorie în timpul satisfacerii serviciului militar în termen:

a în caz de îmbolnăvire; 519 50

b în caz de traumă sau deces; 372 36

c nu beneficiez 150 14

1041 100

3. Drepturile şi demnităţile personale sunt:

a respectate de toţi ofiţerii companiei; 387 37

b respectate de toţi militarii companiei; 412 40

c lezate (încălcate) de unii ofiţeri din companie; 113 11

d lezate (încălcate) de unii militari cu termenul de serviciu mai mare; 48 5

e nu sunt respectate. 75 7

1035 100

4. Aţi fost matratat de către colegii Dvs.?

a nici odată 850 94

b o dată 20 2

c de mai multe ori 30 4

4a. Dacă aţi fost maltratat, indicaţi timpul:

a ziua 29 49

355

b noaptea 16 27 c după apelul de seară 14 24

5. Aţi fost maltrataţi de către unii ofiţeri din companie?

a nici odată 672 85 b o dată 52 7 c de mai multe ori 66 8

790 88

5a. Dacă aţi fost maltrataţi, indicaţi timpul:

a ziua 91 64 b noaptea 27 19 c după apelul de seară 25 17

143 16

6. Intraţi în serviciul pe unitate sau în gardă?

a de două ori pe săptămână 346 41 b de trei-patru ori pe săptămână 437 52 c de cinci - şase ori pe săptămână 57 7

840 93

7. Aveţi dreptul la odihnă? Aveţi posibilitatea de a privi televizorul sau asculta radioul?

a zilnic 411 48 b două-trei ori pe săptămână 267 31 c două-trei ori pe lună 99 12

d n-am posibilitate (din ce cauză) 73 9

850 94

8. Aveţi posibilitatea de a citi ziare şi cărţi?


d n-am posibilitate (din ce cauză?) 159 19

833 93

9. Aveţi posibilitatea de a vă folosi timpul liber pentru chestiunile personale?

a o dată pe zi 424 51 b de două ori pe săptămână 250 30 c n-am timp liber 156 19

830 92

10. Aţi avut învoiri din unitatea militară?

a în fiecare săptămână 18 2 b de 2-3 ori pe lună 62 8 c o dată pe lună 213 27 d o dată în două luni 188 24

e o dată în 3 luni 311 39

792 88

11. De unde primiţi indemnizaţia bănească?

a de la comandantul de companie 287 33 b de la plutonierul de companie 173 20 c din casa unităţii 381 43

d n-am primit 39 4

880 98

356

12. Aţi beneficiat de asistenţă medicală în anul curent?

a o dată 275 32 b de două ori 132 15 c de mai multe ori 167 20

d n-am beneficiat 285 33

859

95

13. Aţi fost internat în instituţia medicală de mai multe ori, din cauza:

a Condiţiilor rele de trai şi serviciu 71 8

b relaţiilor neregulamentare (bătăi şi batjocură) 23 3

c alimentării necalitative 78 9 d din negligenţă personală 78 9 e aşa am vrut eu 24 3

f n-am fost internat 568 68

842

94

14. Consideraţi că îmbunătăţirea asigurării materiale ţine de competenţa:

a conducerii companiei 168 19 b conducerii unităţii militare 250 29 c conducerii Ministerului Apărării 449 52

867 96

15. Ce neajunsuri aţi observat în asigurarea protecţiei sociale a militarilor?

16. Sunteţi asiguraţi cu hrană (calitativă şi caloriinică)

a bine 339 40 b satisfăcător 331 38 c rău 191 22

861 96

17. Aţi părăsit unitatea militară samavolnic (din ce cauză?)

a o dată 34 4 b de 2 ori 10 1 c de trei ori şi mai mult 15 2 d Aţi fost pedepsit pentru aceasta? - -

e n-am părăsit unitatea militară nici odată, însă aveam intenţia s-o părăsesc

130 15

f n-am părăsit unitatea militară nici odată şi nici n-am avut intenţia s-o părăsesc

658 78

847

94

18. Ce stagiu de serviciu militar aveţi?

a până la 6 luni; 462 51

b 6-12 luni 412 46

c mai mult de 12 luni 26 3

900

100

357

ANEXA №7


Nr. într.

Pct.

Suma răspun-


% răspun-surilor

pe categorii

Suma răspuns.


% Care au dat

răspuns

Intrebări:

1 2 18 19 20 21 Numărul militarilor testaţi - 1189


a de a fi membru al unui partid sau a

unei organizaţii social-politice; 114 10 1150 98


121 37



2. Aveţi dreptul la asigurarea de stat obligatorie în timpul satisfacerii serviciului militar în termen?

a în caz de îmbolnăvire; 980 60 1637 100

b în caz de traumă sau deces; 384 23 c nu beneficiez. 273 17


a respectate de toţi ofiţerii companiei; 391 32 1224 100 b respectate de toţi militarii companiei; 510 42




4. Aţi fost maltratat de către colegii Dvs.?

a nici odată 1039 92 1129 95

b o dată 36 3



358

a ziua 53 41 130 11 b noaptea 45 35 c după apelul de seară 32 24

5. Aţi fost maltratat de către unii ofiţeri din companie?

a nici odată 960 87 1103 93 b o dată 54 5 c de mai multe ori 89 8




a de două ori pe săptămână 589 59 1006 85 b de trei-patru ori pe săptămână 346 34 c de cinci-şase ori pe săptămână 71 7


a zilnic 673 60 1117 94 b două-trei ori pe săptămână 268 24 c două-trei ori pe lună 65 6 d n-am posibilitate (din ce cauză?) 111 10




a o dată pe zi 640 59 1093 92 b de două ori pe săptămână 228 21 c n-am timp liber 225 20

10. Aţi avut învoiri din unitatea militară? a în fiecare săptămână 73 6 1166 98

b de 2-3 ori pe lună 182 16 c o dată pe lună 347 30 d o dată în două luni 151 13


f niciodată 66 5


a de la comandantul de companie 569 49 1160 98 b de la plutonierul de companie 169 15

359

c din casa unităţii 255 22 d n-am primit 167 14


a o dată 375 33 1147 96

b de două ori 166 14 c de mai multe ori 286 25 d n-am beneficiat 320 28


a condiţiilor rele de trai şi serviciu 123 11 1116 94





a conducerii companiei 174 17 1038 87 b conducerii unităţii militare 298 29 c conducerii Ministerului Apărării 566 54


16. Sunteţi asiguraţi cu hrană (calitativă şi caloriinică)?

a bine 362 32 1147 96 b satisfăcător 453 39 c rău 332 29

17. Aţi părăsit unitatea militară samavolnic (din ce cauză)?

a o dată 40 4 1129 95 b de 2 ori 10 1 c de trei ori şi mai mult 29 2 d Aţi fost pedepsit pentru aceasta? 11 1


156 14


883 78

18. Ce stagiu de serviciu militar aveţi? 1189 100


b 6-12 luni 498 42


360

ANEXA №8


Nr. într.

Pct

Intrebări:

Suma răspun-


% răspun-


Suma răspuns.


% Care au dat

răspuns 1 2 18 19 20 21 Numărul militarilor testaţi – 936




442 50

c de a candida în compania electorală satisfăcând serviciul militar.

209 23


891 95

2. Aveţi dreptul la asigurarea de stat obligatorie în timpul satisfacerii serviciului militar în termen:



c nu beneficiez 186 18

1024 100


a respectate de toţi ofiţerii companiei; 344 34

b respectate de toţi militarii companiei; 492 48




1026 100



b o dată 16 2


894 96


361


67 7


a nici odată 808 92 880 94 b o dată 26 3 c de mai multe ori 46 5




a de două ori pe săptămână 529 60 891 95 b de trei-patru ori pe săptămână 332 37 c de cinci-şase ori pe săptămână 30 3






a o dată pe zi 546 62 886 95 b de două ori pe săptămână 201 23 c n-am timp liber 139 15

10. Aţi avut învoiri din unitatea militară?

a în fiecare săptămână 16 2 875 93

b de 2-3 ori pe lună 67 8 c o dată pe lună 261 29 d o dată în două luni 253 29



a de la comandantul de companie 311 34 922 99 b de la plutonierul de companie 235 25

362

c din casa unităţii 330 36 d n-am primit 46 5


a o dată 267 29 912 97 b de două ori 146 16 c de mai multe ori 198 22 d n-am beneficiat 301 33


a condiţiilor rele de trai şi serviciu 66 7 906 97





a conducerii companiei 149 16 920 99 b conducerii unităţii militare 253 28 c conducerii Ministerului Apărării 518 56



a bine 448 49 911 97 b satisfăcător 342 38 c rău 121 13

17. Aţi părăsit unitatea militară samavolnic (din ce cauză)?

a o dată 19 2 900 96 b de 2 ori 9 1 c de trei ori şi mai mult 14 1.5 d Aţi fost pedepsit pentru aceasta? 3 0.5


153 17


702 78

18. Ce stagiu de serviciu militar aveţi? 936 100


b 6-12 luni 434 46


363

ANEXA №9


Nr. într.

Pct.

Intrebări:

Suma răspun-


% răspun-


Suma răspuns.


% Care au dat

răspuns 1 2 18 19 20 21 Numărul militarilor testaţi - 1139




488 48



1014 89

2. Aveţi dreptul la asigurarea de stat obligatorie în timpul satisfacerii serviciului militar în termen?



c nu beneficiez. 245 24

1071 94


a respectate de toţi ofiţerii companiei; 367 33 b respectate de toţi militarii companiei; 384 35




1089 96



b o dată 48 4


1053 92


a ziua 94 35 b noaptea 76 28

266 23

364

c după apelul de seară 96 37


a nici odată 854 84 b o dată 57 6 c de mai multe ori 100 10

1011 89



221 19


a de două ori pe săptămână 533 58 b de trei-patru ori pe săptămână 341 37 c de cinci-şase ori pe săptămână 43 5

917 80




1072 94




1039 91


a o dată pe zi 529 51 b de două ori pe săptămână 267 26 c n-am timp liber. 232 23

1028 90

10. Aţi avut învoiri din unitatea militară? a în fiecare săptămână 20 2 b de 2-3 ori pe lună 90 10 c o dată pe lună 171 19 d o dată în două luni 158 18


873 77


a de la comandantul de companie 496 49 b de la plutonierul de companie 148 15 c din casa unităţii 276 27

d n-am primit 91 9

1011 89


a o dată 301 29 90

365

b de două ori 158 15 c de mai multe ori 236 23 d n-am beneficiat 332 33

1027


a condiţiilor rele de trai şi serviciu 107 11




999 88


a conducerii companiei 191 20 b conducerii unităţii militare 236 25 c conducerii Ministerului Apărării 523 55

950 83



a bine 311 28 b satisfăcător 404 37 c rău 387 35

1102 97

17. Aţi părăsit unitatea militară samavolnic (din ce cauză?)

a o dată 53 5 b de 2 ori 14 1 c de trei ori şi mai mult 23 3 d Aţi fost pedepsit pentru aceasta? 13 1


208 20


727 70

1038

91

18. Ce stagiu de serviciu militar aveţi?


b 6-12 luni 379 33


1139

100

366

ANEXA №10

Date statistice cu privire la atitudinea militarilor faţă de serviciul militar

367

ANEXA №11

Date statistice cu privire la posibilitatea de a alege între îndeplinirea sau neîndeplinirea serviciului militar

368

ANEXA №12

Date statistice cu privire la maltratarea fizică a militarilor de către colegii lor cu o perioadă mai mare de serviciu

369

ANEXA №13

Date statistice cu privire la actorii maltratării fizice

370

ANEXA №14

Date statistice cu privire la actorii ce impuneau îndeplinirea misiunilor de neîndeplinit pentru militari

371

ANEXA №15

Date statistice cu privire la actorii ce au estorcat de la militari bani sau alte bunuri materiale

372

ANEXA №16

Date statistice cu privire la dorinţa de a părăsi locul de serviciu militar

373

ANEXA №17

Date statistice cu privire la actorii ce au lezat demnitatea personală a militarilor

374

ANEXA №18

Date statistice cu privire la actorii ce au manifestat atitudine batjocuritoare faţă de militari în perioada serviciului

375

ANEXA №19

Date statistice cu privire la periodicitatea lipsirii pe nedreptate de dreptul la învoire, concediu

10.Cît de des aţi fost lipsit pe nedreptate de dreptul la învoire, concediu.

01020304050607080

B.D

.S.I.

Reg.Tr.

Bt.Pz.A

.

Inst Mil.

BgIIM

o

Bg.R

t.A

BgIIIM

o

B.A

sig.M.I.

B.1 I. M

o.

Baza A

via.

B.G

en.

nici odatăodatăde 2-3orimai multe de 3 ori

Concluzie: 55% din respondenţi au răspuns căn-au fost lipsiţi de dreptul de învoire şiconcedii. Însă circă 45% care au semnalat căau fost lipsiţi pe nedreptate. Mai mult de jumătate60% din respondenţi din unităţile militare:R.Trs., B.Pz.As.,BDSInd., au răspuns, că au fostlipsiţi de dreptul de învoire şi concedii.

376

ANEXA №20

Date statistice cu privire la suportarea pedepsei de către colectiv pentru încălcarea disciplinei din partea unui coleg

11.Cît de des a suportat pedeapsă colectivul pentru încălcarea disciplinei din partea unui coleg al D-stră.

0102030405060708090

100

B.D

.S.I.

Reg.Tr.

Bt.Pz.A

.

Inst Mil.

BgIIM

o

Bg.R

t.A

BgIIIM

o

B.A

sig.M.I.

B.1 I. M

o.

Baza A

via.

B.G

en.

nici odatăodatăde 2-3orimai multe de 3 ori

Concluzie: 59% de militarii au răspuns că n-au fost pedepsiţipentru alţii. Însă circă 41% din respondenţi, au semnalatpedepsirea colectivului pentru încălcarea disciplinei dinpartea unui coleg. Mai mult decât jumătate din respondenţidin unităţile militare: R.Trs., B.Pz.As.,BDSInd., Inst.Mil.,aurăspuns, că au fost pedepsiţi pentru alţii. Este alarmant căexistă un procentaj foarte mărit de militari în termen care ausemnalat pedepsirea colectivului mai mult de 3 ori 14%, decicronic. Aceste rezultate arată că comandanţii aplică metodede sancţionare ilegale, pedepsind colectivul pentru abaterilealtor militari.

377

ANEXA №21

Date statistice cu privire la dorinţa încadrării pe parcursul serviciului în serviciu militar prin contract

378

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, Ulianovschi Xenofon, declar pe răspundere personală că materialele

prezentate în teza de doctor habilitat sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice.

Conştientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în

vigoare.

Ulianovschi Xenofon ________________ 20 aprilie 2011

379

CV-ul AUTORULUI Date personale: Ulianovschi Xenofon Data şi locul naşterii: 28 februarie 1958, comuna Coştangalia, raionul Cimişlia, Republica Moldova Cetăţenia: Republica Moldova Studii: 1975 - 1980 - Facultatea Drept, Universitatea de Stat, or. Chişinău, Republica Moldova 1993 - 1998 - Facultatea Drept, Doctorantura Universităţii "Babeş-Bolyai", f/r, or. Cluj-Napoca, România Domeniile de interes ştiinţific: drept penal, drep penal comparat, drept militar, criminologie. Activitatea profesională: 1980 - 1984 - Profesor de istorie şi drept, vice-director pe lucrul educativ, Şcoala Tehnică-profesională Nr.2 din Chişinău. 1984 -1986 - Instructor, Comitetul orăşenesc al ULCTM din Chişinău. 1986 -1991 - Judecător, Vice-preşedinte al Judecătoriei or. Tiraspol. 1991-1992 - Judecător, Judecătoria sec. Buiucani, or. Chişinău. 1992 - octombrie 2006 - Judecător, Vice-preşedinte, Judecătoria Militară, or. Chişinău. 19 octombrie 2006 - prezent - Judecător, Vice-preşedinte, Curtea de Apel Chişinău, Colegiul penal. 22.04.1999 – s-a conferit gradul I de calificare (judecător). Gradul militar – colonel de justiţie (02.09.1998). Prin cumul: 1991-1995 - Lector, lector superior, Facultatea Drept, Universitatea de Stat, or. Chişinău. 1995-1996 - Lector superior, Academia de Poliţie MAI, Republica Moldova. 1996 - prezent - Lector superior, conferenţiar universitar, Facultatea Drept (specialitatea Drept penal), ULIM. 2008 – prezent - Conferenţiar universitar (cumul), USM, Curs special „Dreptul penal militar” la masterat. Participări în proiecte:

Proiectul Legilor: Cu privire la statutul refugiaţilor; Medierea în cauzele penale; Cu privire la probaţiune.

Consiliul Europei: - Prin HG RM nr. 210 din 5.03.1997 am participat la lucrările Grupului de lucru pentru exerciţiul de compatibilitate a legislaţiei RM cu CoEDO; - Programul de protejare a martorilor “Octopus”.

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite Pentru Refugiaţi: - Prin Hotărârea CJNIP nr. 86 din 9 iunie 1998 am participat în grupul de lucru pentru studierea problemei refugiaţilor în Moldova în vederea stabilirii statutului acestora şi determinării dreptului la azil.

Institutul de Politică Legislativă din Europa, Budapesta, Ungaria - expert în programul “Democratizarea Forţelor Armate în ţările CSI”.

Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului - expert în domeniul Drepturilor Omului etc. Programa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Reprezentanţa din Republica Moldova.

Participări la foruri ştiinţifice: Conferinţa internaţională „Военноe правосудие и защита прав военнослужащих срочной

службы”, Institutul COLPI, Armenia, Tsahkadzor, 18-22 ianuarie 2001; Conferinţa internaţională „Aplicarea muncii neremunerate în beneficiul comunităţii: realităţi şi

perspective” MJ al RM, Centrul pentru Asistenţa Reformei Penitenciare în RM. Chişinău, 8 noiembrie 2002;

Conferinţă internaţională: „Implementarea PROBAŢIUNII în RM: realităţi şi perspective”, IRP, Ambasada Marii Britanii în RM. Chişinău, 23-24 octombrie 2003;

Seminarul „The Republic of Moldova and the International Criminal Court”. ICLS, Gesellschaft fur Volkerstrafrecht e. V. International Criminal Law Society. Chisinău, 3-4 martie 2006;

Conferinţă internaţională “Armonizarea legislativă – condiţie a integrării europene”. Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative. Piteşti, România, 7-8 aprilie 2006;

Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Probleme actuale ale legislaţiei naţionale în contextul progresului integraţionist european”. USEM, USM, IISD, UJM. Chişinău, 15 decembrie 2007;

Conferinţa naţională „Criminologia în Republica Moldova: realizări, probleme, perspective”, Asociaţia Criminologilor din RM; Centrul de Prevenire şi Asistenţă Criminologică; ULIM; Centrul de Studii Comparative în Ştiinţe Juridice; IISD al AŞM. Chişinău, 4 martie 2008;

Conferinţă internaţională „Combaterea discriminării rasiale şi etnice – provocări şi bune practici. Abordarea comparativă la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene”. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; Uniunea Naţională a Judecătorilor din România. Iaşi, 13-15 martie 2008;

380

Conferinţa internaţională cu genericul „Reforma sistemului de justiţie din Republica Moldova. Standarde europene şi realităţi naţionale”, Fundaţiile EURASIA, PRISA, SIDA, USAID. Chişinău, 15 iunie 2009, etc.

Lucrări ştiinţifice publicate: Monografii - 9: 1. Ulianovschi X. ş. a. Codul penal. Comentat şi adnotat. Sub red. A. Barbăneagră. Chişinău: Cartier

juridic, 2005. 565 p. (38,5 c.a.); 2. Ulianovschi X. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub red. A. Barbăneagră. Chişinău:

Cartier juridic, 2003. 836 p. (46 c.a.); 3. Ulianovschi X. Participaţia penală. Chişinău: AJM, CD, 2000. 239 p. (17 c.a.); 4. Ulianovschi X., Ulianovschi Gh., Bucatari V. Dreptul militar în Republica Moldova. Chişinău: Prut

Internaţional, 2003. 360 p. (23 c.a.); 5. Ulianovschi X. ş. a. Manual de mediere. Chişinău: IRP, 2006. 132 p. (9,4 c.a.); 6. Ulianovschi X. Probaţiunea. Alternative la detenţie. Chişinău: Prut Internaţional, 2004. 32 p. (2,3 c.a.); 7. Ulianovschi X. ş. a. Noţiuni generale privind instituţia probaţiunii. În: Ghidul consilierului de

probaţiune. Chişinău, 2004. 172 p. (12,2 c.a.); 8. Ulianovschi X., Serbinov I., Golubţov I. ş. a. Ghid practic privind munca neremunerată în folosul

comunităţii. Chişinău: Prut Internaţional, 2004. 112 p. (8 c.a.); 9. Ulianovschi X. ş. a. Ghid privind munca neremunerată în folosul comunităţii, aplicată faţă de minori.

Chişinău: 2005. 124 p. (8,8 c.a.); Articole - 25: 10. Ulianovschi X. Trăsăturile distincte ale obiectului infracţiunilor militare. În: Avocatul Poporului,

2007, nr. 5, p. 18-21 (0,2 c.a.); 11. Ulianovschi X., Ulianovschi T. Jurisdicţia instanţelor judecătoreşti militare. Aspecte internaţionale şi

naţionale. În: Avocatul poporului, 2006, nr. 1, p. 6-14 (0,5 c.a); 12. Ulianovschi X., Ulianovschi T. Jurisdicţia instanţelor judecătoreşti militare. Aspecte internaţionale şi

naţionale. În: Avocatul poporului, 2005, nr. 12, p. 6-8 (0,2 c.a); 13. Ulianovschi X. Unele aspecte privind latura subiectivă a infracţiunilor militare. În: Revista de

criminologie, drept penal şi criminalistică, 2006, nr. 3-4, p. 30-40 (0,7 c.a); 14. Ulianovschi X., Ulianovschi T. Bioterorismul - o particularitate a terorismului internaţional. În:

Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 2, p. 55-62 (0,4 c.a.); 15. Ulianovschi X. Dreptul militar şi legislaţia militar-penală în sistemul de drept al Republicii Moldova.

În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 11, p. 43-47 (0,3 c.a.) 16. Ulianovschi X., Ulianovschi Gh. Subiectul infracţiunilor militare în legislaţia penală a altor ţări. În:

Avocatul Poporului, 2006, nr. 2, p. 1-3 (0,25 c.a.); 17. Ulianovschi X. Persoana fizică şi vârsta - semne principale ale subiectului infracţiunilor militare. În:

Revista de Ştiinţe Penale, 2006, Anul II, p. 100-115 (1,2 c.a.); 18. Ulianovschi X. Maxime juridice latine, Nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. În: Revista de

ştiinţe penale, 2006, Anul II, p. 339-341 (0,2 c.a.); 19. Ulianovschi X. Executarea ordinului ca circumstanţă care exclude caracterul penal al faptei. În:

Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 6, p. 35-43 (0,5 c.a.); 20. Ulianovschi X. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de Cap. XVIII al Codului

penal al Republicii Moldova „Infracţiuni militare”. În: Revista EuroDreptul, Bucureşti (România), 2006, nr. 2, p. 16-55 (3 c.a.);

21. Ulianovschi X. Consideraţiuni generale cu privire la subiectul special al infracţiunilor militare. În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 3, p. 49-54 (0,4 c.a.);

22. Ulianovschi X. Noţiuni generale cu privire la participaţia la infracţiunile cu subiecţi speciali. În: Revista Themis, 2002, nr. 9, p. 38-43 (0,35 c.a.);

23. Ulianovschi X. Răspunderea penală a minorilor. În: Revista Naţională de Drept, 2002, nr. 3, p. 10-12 (0,2 c.a.);

24. Ulianovschi X. Răspunderea penală a persoanelor juridice. În: Revista Naţională de Drept, 2002, nr. 2, p. 4-7 (0,3 c.a.);

25. Ulianovschi X. Noţiunea infracţiunii militare în Noul Cod penal. În: Revista Naţională de Drept, 2002, nr. 10, p. 44-49 (0,4 c.a.);

26. Ульяновски К. Дисциплинарный арест военнослужащих срочной службы. Проблемы и практика применения. B: Закон и жизнь, 2002, №2, c. 15-19 (0,4 c.a);

381

27. Ulianovschi X. Unele sugestii cu privire la constituţionalitatea Statutului Curţii Penale Internaţionale (CPI). Aspecte militare ale Statutului CPI. În: Avocatul poporului, 2007, nr. 8-9, p. 12-13 (0,15 c.a.);

28. Ulianovschi X. Cazurile de exonerare a persoanelor care exercită serviciul militar de răspunderea penală pentru infracţiunile militare. În: Analele ştiinţifice ale ULIM, Seria Drept, 2005, Vol. 6, p. 66-81 (1,2 c.a.);

29. Ulianovschi X. În contradicţie cu doctrina penală. În: Dreptul, 2004, nr. 13 (62), p. 4-7 (0,2 c.a.); 30. Ульяновски К. До принятия нового УК, необходимы изменения в действующем. B: Закон и

жизнь, 1998, №1, c. 29-32 (0,3 c.a.); 31. Ulianovschi X. Până la adoptarea noului cod penal urmează a fi modificat codul penal în vigoare. În:

Legea şi viaţa, 1998, nr. 1, p. 33-36 (0,3 c.a.); 32. Ulianovschi X. Autoratul ca formă a participaţiei penale. În: Legea şi viaţa, 1998, nr. 11, p. 24-26 (0,2

c.a.); 33. Ulianovschi X. Legislaţia Republicii Moldova în lumina Convenţiei Europene pentru Drepturile

Omului. În: Legea şi viaţa, 1997, nr. 7, p. 3-6 (0,2 c.a.); 34. Ulianovschi X. Legislaţia penal-militară: sugestii, constatări. În: Legea şi viaţa, 1996, nr. 1, p. 13-15

(0,2 c.a.); Materiale ale comunicărilor ştiinţifice - 2: 35. Ulianovschi X. Delimitarea terorismului internaţional de agresiunea armată. Sistemul de măsuri de

combatere a terorismului. În: Materialele сonferinţei ştiinţifico-practice internaţionale Prevenirea şi combaterea fenomenului terorismului: actualităţi şi perspective. Chişinău: 2006, p. 74-82 (0,7 c.a.);

36. Ульяновски К., Хангану С. Медиация по уголовным делам. Действующее законодательство Республики Молдова и его внедрение. In: Materialele conferinţei internaţionale Формувание украинской модели видновного правосудия. Киев: 2005, p. 91-94 (0,3 c.a);

Manuale - 1: 37. Ulianovschi X. ş. a. Drept penal. Partea specială. Volumul II. Chişinău: Cartier Juridic, 2005. 656 p.

(16,6 c.a.); Materiale şi teze ale conferinţelor metodice - 1: 38. Ульяновский К. и др. Права призывников и военная юстиция. Учебное пособие. Венгрия,

Будапешт: 2002. 262 c. (18,7 c.a.); Alte lucrări metodico-didactice - 4: 39. Ulianovschi X. ş. a. Pregătirea tinerilor cetăţeni pentru apărarea Patriei. Aspecte legislative şi

psihologice pentru recruţi şi militari în termen. Chişinău: 2004. 62 p. (4 c.a.); 40. Ulianovschi X. Ulianovschi T. Cetăţenii Republicii Moldova şi serviciul militar. Chişinău: 2002. 60 p.

(4 c.a.); 41. Ulianovschi X. Ulianovschi T. Drepturile militarilor în documentele naţionale şi internaţionale.

Chişinău: 2005. 16 p. (1 c.a.); 42. Ulianovschi X. Conceptul infracţiunii militare în dreptul penal. Chişinău: 2009. 552 p. (40 c.a.).

Decoraţii: Medalia “În slujba Patriei”, gradul I; Medalia “În slujba Patriei”, gradul II; Medalia “În slujba

Patriei”, gradul III; Militar eminent; Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 220 din 14.10.1996, menţionat cu cadou de preţ; În 1997 - recunoscut ca unul din cei mai buni judecători din Republica Moldova.

Apartenenţa la societăţi/asociaţii ştiinţifice: Vice-preşedinte al Asociaţiei Judecătorilor din Moldova; Preşedintele Asociaţiei Juriştilor Militari din Moldova; Membrul Consiliului Ştiinţific Consultativ, Secţia penală, Curtea Supremă de Justiţie; Membrul Seminarului Ştiinţific de Profil (secţia penală); Prin Rezoluţia Consiliului de Securitate a ONU nr. 1449/ 2002 - nominalizat în funcţia de Judecător

permanent al Curţii Penale Internaţionale pentru Rwanda. Din iunie 2009, Membrul Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (Consiliul Europei).

Activităţi în cadrul colegiilor de redacţie: Membrul Colegiului de redacţie al revistei Asociaţiei Judecătorilor “Themis”, Responsabil de ediţie; Membrul Colegiului de onoare al Revistei de studii şi cercetări ştiinţifice Euro Dreptul, România.

Limbi străine: franceza şi engleza (bine), rusa (foarte bine). Date de contact: or. Chişinău, str. Cuza-Vodă, nr. 39/2, ap. 73. Tel./fax serv.: 56 81 99; GSM: 0 794 59 575; Email: [email protected]

xenofon ulianovschi thesis (1)

Documents