Avram Iancu, fiu al satului Vidra de Sus Autor : prof.Marinel Chiriţescu-

. de la Liceul Tehnologic „Ţara Moţilor” din comuna Albac, jud.Alba.

Avram Iancu îşi trăgea obârşia dintr-o veche familie de

iobagi de pe valea Arieşului Mic. Bunicul său Gheorghe

Iancu a fost preot ortodox în Vidra de Sus şi a participat în

1784 la răscoala lui Horia, fiind chiar rudă cu acesta. Tatăl

lui Avram Iancu, Alexandru Iancu, s-a născut în anul 1797 şi

era al treilea fiu al lui Gheorghe Iancu. În 1869, Iosif Vulcan

îl caracteriza astfel: „Alexandru Iancu au fostu unul

dintre cei mai respectaţi locuitori din satu (...). Alexandru

Iancu era foarte deştept; de la natură avea minte ageră, a

învăţat şi carte şi a fost mult timp jude comunal şi gornic de

păduri...” în Vidra de Sus.

Alexandru Iancu s-a căsătorit de tânăr, luând de soţie o fată din partea locului, din neamul

Trifuţeştilor sau, corect spus al Gligoreştilor, anume pe Maria Gligor, numită şi Maria mică,

pentru că era o femeie mică de statură dar frumoasă, înţeleaptă şi harnică. Ia a venit noră la

bătrânul Iancu. Alexandru, a moştenit alături de o parte din avere, vatra şi casa părintească,

situată în spatele actualului complex muzeal. Fiind amândoi din familii de oameni înstăriţi, cu

dare de mână, tinerii căsătoriţi ţin să aibă propriul cămin, astfel

că, în scurtă vreme, cu ajutorul părinţilor, Alexandru

construieşte în imediata apropiere, în mijlocul grădini, propria

casă tot din lemn, urmând felul de construcţie al caselor de

munte, dar “minunată” după împrejurările de atunci. Aceasta

este “Casa Iancului” păstrată până în zilele noastre.

Casa veche au locuito mama şi tata lui Alexandru şi

după moartea preotului, “Gheorgheasa” singură, văduva lui

Gheorghe Iancu.

Funcţia de “pădurar” este în munţi, pe plaiuri, în lumea pădurilor, de o reală însemnătate

relevând ia însăşi situarea aparte a lui Alexandru Iancu faţă de ceilalţi locuitori ai comunei.

Astfel spus Alexandru Iancu este “omul stăpâniri”, care are prilejul să cunoască mai bine

statorniciile vremii de cât alţi, în casa lui poposind adesea oficianţii statului, iar în ograda sa

judecându-se orice neascultare, răzvrătire sau încălcare a legi de către iobagi din partea locului.

Alexandru şi Maria Iancu au avut în urma căsătoriei doi copii.

Primul, Ioan, s-a născut în anul 1822, la 22.02.1822. A fost botezat de preotul Vasile

Gomboş şi a avut ca naşă pe “Moaşe-sa, Gligor Mariuţ [ă], groştioriţă”.

Al doilea fiu Avram, s-a născut în anul 1824, la vremea cireşelor, adică la sfârşitul lunii

iulie, la noi în comună, data unanim acceptată de istoriografia românească.

Copilăria „Avrămuţ”, cum era alintat de către părinţi, şi-a petrecuto în satul natal Vidra

de Sus. Aici a învaţat citirea şi scrierea în limba română cu dascălul Mihail Gomboş.

Iosif Şterca Şuluţiu martor ocular al unei scene familiale a familiei Iancu, ni-l descrie pe

Avram Iancu astfel: „îmbrăcat în cămaşă lungă, încins peste mijloc cu un şerpărel frumos cusut,

cu pălăriuţă neagră pe cap, împodobită cu ciucuri roşii, deosebit ca isteţime”.

În ani următori pe când era elev la şcolile din Câmpeni, Zlatna şi Cluj, tânărul Avram

Iancu, cu bucle blonde şi ochii de culoare deschisă, a înlocuit straiele ţărăneşti cu cele moderne

spre marea dezolare a mamei. În vacanţe însă îmbraca din nou costumul de la ţară, devenind un

tânăr moţ asemenea celor rămaşi acasă. Lua parte, alături de părinţi şi fratele său la lucrarea

ogoarelor, la tăiatul lemnelor, la cositul şi adunatul fânului. Se amesteca în distracţiile copiilor

distrându-se şi el asemenea lor. Vioi şi vesel, sănătos şi optimist era cel mai bun jucător cu

mingea. După cum era şi temerar la nevoie, aşa cum s-a dovedit într-o zi de vară la iazul

Gligoreştilor. Anume se spune că iazul de la moara Inceştilor era pe acele vremuri foarte adânc.

Intrând în el în miez de vară la scaldă, băieţii nu cutezau să se depărteze prea mult de mal. S-a

întâmplat însă odată că un băiat, de vreo 12 ani, vrând să-şi arate curajul a sărit în vâltoare. Când

au văzut că vârtejul îl trage, iar el începe să înghită apă şi se scufundă, au rămas încremeniţi de

spaimă. Într-un târziu dezmeticindu-se, au început a striga după ajutor. Avrămuţ, calm i-a întins

celui în primejdie băţul undiţei, scăpându-l de la moarte.

Avram încă de mic a îndrăgit muzica şi cântul, din gură, frunză, tulnic şi fluier, violină şi

flaut. Se spune că pe păşunea din lunca familiei Iancu din Vidra de Sus, pe locul numit

“Celarul”, situat lângă vale îşi făcuseră sălaş o şatră de ţigani, având în frunte pe voievodul Cula

Surdului. Acesta iar fi arătat sau dăruit lui Avrămuţ un violoncel, acesta uitând de toate, pentru a

nu afla părinţii şi a putea învăţa să cânte în linişte, pentru a se simţi în largul lui şi-ar fi făcut pe

Celar o colibă de vară.

Avram şi în copilărie şi la maturitate, chiar şi în timpul revoluţiei, bătea (juca) cotca,

lopta-pila (mingea) pe trăoaşurile din Apuseni (mai ales la Vidra de Sus şi Câmpeni) şi era un

jucător dexter (bun, abil).

După revoluţia din 1848-1849, când Avram Iancu a fost conducătorul oştilor armate din

Transilvania, a apărat drepturile foştilor săi lăncieri. El a redactat memorii către guvernul

Transilvaniei şi către împărat, revendicând recunoaşterea integrală a dreptului de folosire şi de

proprietate al pădurilor de către moţii.

În anul 1852 împăratului Francisc Iosif a planificat o vizită în Transilvania. Iancu a stăruit

ca împăratul să-şi modifice traseul vizitei, pentru ca împăratul să viziteze şi ţinutul Câmpenilor.

A stăruit atât de mult în propunerea sa, încât până la urmă a izbutit să obţină consimţământul

tuturor, chiar şi al împăratului. Împăratul a hotărăt să-şi modifice programul, schimbând traseul

de la Brad prin Baia de Criş - Hălmagiu peste Muntele Găina la Câmpeni.

La 21 iulie 1852, convoiul imperial ajungea la Halmagiu. Din timp Iancu sa îngrijit să se

repare pe cât era cu putinţă drumul de munte şi podurile stricate şi a cerut moţilor să fie gata a

pune la dispoziţia înalţilor oaspeţi cai buni de călărit.

După ce a poposit o oră la Hălmagiu convoiul imperial s-a îndreaptat spre Găina. Sosirea

pe Muntele Găina a avut loc la orele trei după amiaza. Aici urma să fie întâmpinat de Iancu care

pregătise aici porţi triumfale, colibe de frunzari şi mese pentru recreere. Iancu a venit de

dimineaţă să supravegheze pregătirile primirii. Tradiţia locului spune că Iancu iar fi pregătit pe

Muntele Găina în locul numit “Chipul Împăratului” o masă unde să-şi ia împăratul prânzul. Pe

lespedea de piatră ar fi pus pe cineva să cioplească cuvintele rămase proverbiale “Un nebun şi un

mincinos nu se vor putea întâlni niciodată”. Cuvintele acestea explică comportamentul lui Iancu

pe tot parcursul vizitei, refuzul său de al întâmpina pe împărat, argumentând de câte ori era

întrebat, că are încă multe de isprăvit. Către amiază trimite pe Mihail Andreica cu o ceată de 100

de călăreţi ce purtau patru stindarde, departe de drumul Hălmagiului, pentru a servi ca escortă de

onoare tânărului împărat habsburg. Primirea de pe platoul Găinii va fi condusă de către

protopopul Balint, care îl asigură pe împărat de devotamentul poporului român. Mama lui Iancu

îl întâmpina pe împărat tot pe platoul Găini fluturând în mâini un steag alb în fruntea unei cete

de moaţe călare. Femeile iau oferit monarhului mâncăruri româneşti tradiţionale pe care acesta,

se pare, le-a apreciat, găsind delicios „balmoşul” ardelenesc pregătit pentru prânzul împărătesc.

În spatele acestei puneri în scenă, în aparenţă plină de căldură, se ascundea însă umbra

innegurată a Craiului Munţilor. După ce regizase şi pusese la punct toate amănuntele primirii şi

deşi va urmării pretutindeni, de la distanţă, cortegiul imperial, Iancu va refuza cu încăpăţânare,

de-a lungul întregii vizite, să se prezinte în faţa lui Franz Joseph. Era din partea lui Iancu, replica

plină de amărăciune pe care el o dădea ingratitudinii Curţii vieneze.

Când convoiul a trecut prin Vidra de Sus, în faţa casei lui Iancu “erau adunaţi preoţi şi

ornat bisericesc”, împăratul a oprit o clipă şi a gustat din paharul de vin curat cu care-l îmbie

Alexandru Iancu în uralele consătenilor. Se pare că marea buluceală produsă de mulţimea

poporului la speriat pe împăratul Francisc Iosif, care după relatarea comandantului jandarmeriei

districtuale Löwenhardt, striga mereu: “Vorwarts gendarmea!”, iar după alte multe relatări, tot

acolo văzând că Iancu nu îl primeşte, ar fi întrebat: “Wo ist der Iancu?”. Iancu nu s-a întâlnit cu

împăratul, nu s-a lăsat înduplecat nici de rugăminţile tatălui său, nici de ale lui August Treboniu

Laurean sau ale lui Simion Bărnuţiu. Întrebat de Bărnuţiu de ce nu vine, Iancu ia răspuns: „Toate

sunt în zadar. Un nebun şi cu un mincinos nu se vor putea înţelege niciodată”. Mincinosul era

împăratul ce nu se ţinuse de ce-i promisese, iar nebunul era Iancu ce crezuse în promisiunile

împăratului.

Prinţul Carol Schwartzenberg, guvernatorul Transilvaniei văzând că Iancu lipsea îşi

manifesta neliniştea pentru siguranţa lor şi-l întreba pe Simion Balint: “Suntem în siguranţă

aici?”. La care Balint încearca să-l liniştească, spunându-i: „Stăm buni cu capul nostru”. De aici

marş ruta a continuat drumul spre Câmpeni, unde împăratul avea să înopteze.

La Câmpeni, împăratul a ajuns cu seara şi a fost condus cu făclii aprinse pe sub porţi de

triumf împodobite cu donicuţe şi ciubăraşe, până la cartierul ce i sa pregătit, sediul Legiunii

„Avraria Gemina”. Iancu nu s-a întâlnit cu împăratul nici aici. Se spune că s-a mulţumit să

privească convoiul din mijlocul mulţimii iar noaptea târziu, pe la orele 11, ar fi vrut să intre la

impărat. Gărzile nu l-ar fi lăsat, iar el ar fi zis cu glas stins: „Atunci, doarmă în pace”.

Toate încercările ulterioare de a-l determina pe Avram Iancu să se întâlnească cu

împăratul la Detunata, Alba Iulia, Sibiu sau Cluj au rămas zadarnice.

Iancu, rămâne dator istoriei, să explice contradicţia între silinţa cu care pregăteşte

împăratului o primire cu adevărat împărătească şi refuzul său de a se întâlni cu împăratul.

Să fie oare răspunsul său la dispreţul cu care împăratul îl trata, zăbovind ai comunica

hotărârea la memoriul ce îl înaintase? Absenţa sa la demonstraţii şi la solemnităţile primiri

împăratului, are semnificaţia unui protest categoric împotriva indiferenţei dovedite de acesta în

cazul moţilor.

După vizita împăratului în august 1852 Craiul Munţilor a fost închis şi pălmuit în

închisoarea din Alba Iulia. O nouă revoltă la cuprins şi i-a adus pierzarea. A urmat fatalul sfârşit de

dramă zguduitor şi mistic, Iancu era de acum prizonierul demnităţi sale rănite. Evoluţia politică

după sfârşitul revoluţiei îi picură în suflet stropii unei decepţii destul de amare.

Înainte de Crăciunul anului 1852, autorităţile militare din Alba Iulia l-au trimis pe Iancu la

Sibiu, unde, înscenându-i-se la repezeală un proces i s-a comunicat în final sentinţa de achitare.

După aceste evenimente Avram Iancu s-a întors la Vidra de Sus, împreună cu bătrânul său tată

Alexandru, care fusese în tot cursul acestor evenimente alături de el.

Până când tatăl său a fost în viaţă (martie 1856 şi îngropat în cimitirul biserici din Vidra de

Sus), Iancu nu a dus lipsă de nimic. Era ţinut mai mult acasă unde ajuta la lucrul gospodăriei.

Îndeletnicirea lui preferată în Vidra de Sus a rămas pescuitul în şuvoiul limpede al Arieşului Mic.

Murmurul apelor şi zgomotul cascadelor îl faceau să uite furtuna din sufletul lui.

Nu au trecut decât câteva luni până când mai vechile neînţelegeri dintre bătrânul Alexandru

şi fiul său au reizbucnit. Nemulţumirea părintelui supune judecăţii toate faptele “fiului pierdut”,

care spunea el, după ce la purtat prin şcoli pentru a ajunge om de vază spre cinstea sa şi a alor săi, a

apucat pe alte căi, cu revoluţia, iar când cu venirea împăratului în loc să-şi primească răsplata, el sa

încontrat cu toţi mai marii ţării, spre nefericirea sa şi a moţilor săi. Ca orice bun părinte care vrea

binele copiilor săi, Alexandru nu dorea alta decât să-şi readucă fiul pe calea cea bună. Pentru el era

indiferent care ar fi aceasta, dacă soarta nu a vrut să fie avocat, atunci Iancu putea fi ceea ce a fost

el, un bun gospodar în satul său.

Neînţelegerile familiale, îndeosebi acuzaţiile şi reproşurile ce i se aduc, nu fac decât să-l

înfigureze şi să-l înstrăineze, îndepărtându-l tot mai mult de casă. De aceea e cu neputinţă a-i

impune un regim de abstinenţă. Poporul cu a cărui idealuri şi-a confundat propria viaţă, n-a voit să

creadă niciodată că Avram Iancu ar fi nebun. Cine ar fi îndrăznit să spună aşa ceva ar fi plătit cu

viaţa. Iancu nu este nebun. Poporul spunea “Iancu-i lumina, soarele nost!”. Pentru că Iancu şi

acum, le spunea deschis oamenilor profeţii tulburătoare, precum; “Va veni timpul, eu n-oi mai fi,

dar va veni timpul şi-ţi scăpa şi de iobăgie, şi-ţi mâncă şi voi pâne de grâu, cum mănâncă toată

lumea! - asta spunea Iancu la oameni; aşa cum se făcea el bolund, da vezi că nu era bolund, numi

ca să nul prindă...”. Duşmanii direcţi ai lui Iancu sunt de acum: executorii puterii împărăteşti şi ai

regimului austro-ungar, “jandarmii cu pene de cocoş”, care după întoarcerea lui acasă stau pe

urmele sale, îl urmăresc în permanenţă, vrând cu orice preţ “să-l prindă cu ceva”. Însă, Iancu era

perfect conştient de aceste fapte, iar întâmplările cu tertipurile la care recurge reale sau imaginare,

nu fac altceva decât să explice autoapărarea sa.

O asemenea întâmplare sar fi petrecut în toamna lui 1853, “ pe vremea brumelor”. O

povesteşte chiar părtaşul la acea scenă, bătrânul Nicolae Vila, unul din obijnuiţii casei lui

Alexandru Iancu. “Iancu ştia că trebuie să vină jăndari după ielu, sa-l prindă”. Atunci îmi zice:

“Măi Ghila, du-te în grădină şi sapă un prun cu prune... după ce-l sapi bine... să-l aduci în casă,

aici pe masă să-l aduci... să aduci şi un braţ bun de paie sub prun, şi acolo dormim amândoi la

noapte...”. Când veniră nişte jandarmi unguri să-l caute şi să vadă ce face, când îl găsiră în

această postură, culcat pe paie sub prunul plin de prune, “zic ei omu aista nu-i întreg la minte” ş-

or plecat cale întoarsă şi ne-or lăsat în pace. Şi mi-o zis Iancu: “No, acuma să tragem un pui de

somn cum scrie la carte, mă Ghila, că oamenii nepoftiţi s-or dus cu gândul că îs nebun, dar nu

ştiu, zo, care dintre noi e mai ...”.

De sărbători Iancu mergea la biserică, unde ţinea isonul cantorului şi rostea “Tată-l

nostru”. Oameni din sat mulţumeau lui Dumnezeu că i-a învrednicit să mai audă o dată

rugăciunea rostită de “domnul Iancu”.

Ultimii ani ai vieţii Avram Iancu şi petrece mai greu. După moartea tatălui său (3

octombrie 1855, după alţi autori martie 1856), mijloacele de existenţă i sau redus considerabil.

Avram Iancu a moştenit casa părintească, o mare parte din averea rămasă de la părinţi îi

revine preotului Ioan Iancu, fratele său. Chiverniseala acestuia, ca tutore, Iancu o găseşte prea

economicoasă. După moartea fratelui, tutorele averii se adjudecă de instanţele judecătoreşti lui

Alexandru Iancu un văr primar al eroului. De acum o altă rudă, avocatul Matei Nicola, fost

tribun în luptele de pe valea Arieşului, va purta grija averii rămase.

În 1860, la o masă în casa fostului său tovarăş de arme, Axente Sever, Iancu evoca

perioada revoluţiei, spunând că „nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai

bun decât moţul, soldaţi mai voinici ca vidrenii”, dar nici „femei mai frumoase ca buciumanele”.

Se pare că Avram Iancu a avut mai multe iubite printre care amintim pe Tilda Oblateck,

slovacă din Abrud, a cărui tată era director la oficiile miniere din Munţi – ea pare a fi fost marea

dragoste din tinereţe a lui Iancu, pe care o îndrăgise pe când învăţa la Liceul Academic din Cluj,

şi al cărei frate îi fusese coleg la Cluj şi Târgu Mureş. O altă iubită a fost Vida Fáni, o unguroaică

din Abrud, a cărui tată era funcţionar la oficiile miniere. A treia prietenă a lui Iancu a fost soţia

unui medic german din Câmpeni, Ignaz Kalcher, care era româncă din Zlatna şi cu care Iancu ar

fi avut un fiu, pe Siegfried, căruia moţii îi spuneau Ţifri. Se pare că Iancu ar mai fi avut un fiu cu

o unguroaică prin regiunea Chişineu-Criş în satul Vărşand. O a cincea prietenă a lui Iancu a fost

Farkas Háni (Johanna), o tânără maghiară din Abrud a cărei frumuseţe era celebră în epocă şi

care a fost o prietenă deosebit de dragă inimii „Craiului Munţilor”. O altă iubită a lui Iancu a

fost o altă frumuseţe deosebită a vremii, Epifania Şuluţiu, româncă din Abrud, căruia Iancu i-ar

fi spus: „Dacă voi scăpa cu bine, atunci tu – sau nimeni alta – vei fi mireasa mea!”.

În ultimi ani ai vieţii Iancu a cutreierat mult Munţii Apuseni, mai ales Ţinutul

Zarandului. Reproşurile celor care au crezut în izbânda luptei lui, şicanele jandarmilor şi vrajba

pentru dreptul de moştenire intervenit între el şi fratele lui Ioan, la îndepărtat de casă.

Din cauza certurilor dintre copii ei, Maria Iancu, s-a mutat la una din surorile ei. În anul

1868, la 31 martie, mama eroului a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Fraţii Ioan şi Avram o

înmormântează după datină la intrarea în cimitirul satului, în stânga cărării care duce la biserică.

În scurtă vreme fraţii le aşează la amândoi părinţii o cruce mare de piatră, păstrată până în zilele

noastre.

O altă lovitură grea pentru Iancu a fost moartea fratelui său Ioan. Decesul “popei

Lipideu”, cum era poreclit de consăteni preotul Ioan Iancu, a fost înregistrat în Protocolul

Morţilor din Vidra de Sus în ziua de 22.08.1871. Amintirea decesului o păstrează şi tradiţia din

partea locului, cei vârstnici povestind, după cum ştiu de la părinţi lor, că Iancu nu numai că a fost

de faţă la înmormântarea fratelui său, dar a avut, în durerea sa, tăria de al prohodi alături de

preoţii şi de diecii satului. Ioan Iancu a fost înmormântat în latura de apus a cimitirului, nu

departe de “turnul “ bisericii. Crucea de piatră păstrează, greu lizibil, alături de un fragment din

psalmul 15, inscripţia: “Ioan Iancu. Paroh Grec[o] Res[ăritean]. La anul 1871 aug[ust]22 de

tile, îşi dede sufletul în mâna creatoriului seu...”

Moartea fratelui său deşi erau certaţi l-a afectat pe Avram Iancu. De acum în satul său nu

mai avea pe nimeni între cei foarte apropiaţi. Boala sa agravat şi îl chinuia tot mai crâncen îi

macina sufletul, îi slăbea fizicul. În ziua de 10 septembrie 1872 pribeag fiind Iancu a murit la

Baia de Criş cu fluierul lângă el. În Protocolul Morţilor al Parohiei Ortodoxe Române Vidra de

Sus pe anii 1857-1895, data decesului a fost înscrisă şi stabilită de parohul Vasile Gomboş, după

stilul vechi, în 29 august 1872 şi înmormântarea la 1 septembrie. La numărul curent 42 din

respectivul protocol, la rubrica numele, porecla şi meseria celui mort; este consemnat, „Avram

Iancu, Eroul Românilor”. Preotul a mai scris că la data decesului Avram Iancu avea 44 de ani,

era „june”, decedatul a fost împărtăşit, iar moartea a fost „fire[a]scă”. Preotul a precizat şi locul

în care a fost înmormîntat trupul lui Avram Iancu, şi anume la Biserica din Tebea.

Iosif Vulcan îl va include pe Avram Iancu ca mare luptător pentru drepturile naţionale şi

sociale pe seama poporului din sânul căruia s-a născut, în “Panteonul român” alături de celelalte mari

personalităţi ale timpului său: Simion Bărnuţiu, Mihail Kogălniceanu. C.A. Rosetti.

Cultul lui Iancu a prins rădăcini puternice în inima locuitorilor de aici şi a rămas viu şi

nealterat în inimile generaţiilor următoare şi a generaţiilor zilelor noastre. După făurirea

României Mari, eroul a început să fie cinstit cum se cuvine, au început o serie de manifestări

cultural-artistice dedicate Craiului Munţilor.

În anul 1924 “Astra” a organizat sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu,

ocazie cu care regele Ferdinand I a vizitat Ţara Moţilor, inclusiv localitatea Vidra de Sus, locul

de naştere al eroului.

În anul 1968 cu ocazia sărbătoririi a 120 de ani de la

revoluţia din 1848, în centrul comunei s-a dezvelit bustul eroului.

Acest bust a fost realizat din bronz, de sculptorul Romul Ladea.

În anul 1972, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de

la moartea lui Avram Iancu, pe faţada casei memoriale

“Avram Iancu” s-a aşezat o placă comemorativă cu următorul

text: “S-a aşezat această placă întru amintirea mereu vie a

lui AVRAM IANCU la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa”

-septembrie 1972.

În anul 1995 odată cu sărbătorirea a 171 de ani de la naşterea lui Avram Iancu s-a

aşezat o placă memorativă pe faţada Şcolii Generale Avram Iancu - centru (căreia cu această

ocazie i sa dat numele eroului) cu următorul text:“S-a aşezat această placă la împlinirea a 171

ani de la naşterea Eroului Naţional AVRAM IANCU cel mai mare fiu al satului, Iunie 1995”.

În anul 2004 pe faţada Bisericii ortodoxe din Centru sa

aşezat o placă memorativă cu următorul text: „S-a dezvelit această

placă la împlinirea a 180 de ani de la naşterea lui AVRAM

IANCU” -Societatea „Avram Iancu” din România -27 iunie 2004.

Anul 2007 a fost un nou prilej de aducere aminte. În ziua de

Târgul Găinii s-a dezvelit bustul lui Iancu de pe vârful Muntelui

Găina. Bustul a fost făcut de sculptorul Mardare din Cîmpeni, din

marmoră de Sohodol.

La 1 semptembrie 2013 Consiliul Judeţean Alba şi Primăria comunei Avram Iancu a

organizat evenimentul de inaugurare a Complexului muzeal “Avram Iancu”, reabilitat cu fonduri

de la Ministerul Culturii. Lucrările au inclus în proiectul

“Reabilitare muzeu memorial Avram Iancu (consolidare,

restaurare, punere în valoare)” au început în 2010 şi au fost

finalizate în 2013, cu un buget de 4,8 milioane lei.

Complexul cuprinde Casa memorială “Avram Iancu”, muzeul,

şcoala şi biserica din localitate. Proiectul de reabilitare a muzeului

din satul Inceşti, comuna Avram Iancu a cuprins lucrări de

arhitectură, la instalaţiile electrice interioare şi exterioare, de

consolidare a fundaţiilor, pereţilor subsolului şi a structurii de

lemn şi a gardului. În plus, a fost realizat şi montat bustul eroului

naţional Avram Iancu.

Nota administratorului de site : dl.prof. Marinel Chiriţescu este cofondator al Detaşamentului

de elevi-crăişori din cadrul Liceului „Ţara Moţilor”-Albac şi îndrumător –locţiitor al acestuia de

la înfiinţare participând activ la acţiunile organizate de ctre Asociaţia „Ţara Iancului Ibirea Mea

şi Clubul de elevi-voluntari „Crăişorii”