victor răzmeriţă deliruri ale sinucigaŞilortare decât pelinul. scriu numai adevărul pur,...
TRANSCRIPT
Victor Răzmeriţă
DELIRURI ALE SINUCIGAŞILOR
2
3
EDITURA NICO
4
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
RĂZMERIŢĂ, VICTOR
Deliruri ale sinucigaşilor/ Victor Răzmeriţă - Târgu-Mureş:
Editura Nico, 2016
I.S.B.N. 978-973-1728-62-9
821.135.1-31
Coperta de aparţine autorului
EDITURA NICO
TÂRGU-MUREŞ,
str. Ilie Munteanu nr. 29
Apărut 2016
Copyright © Nicolae Băciuţ 2016
Pentru această ediţie
Toate drepturile rezervate
Lector Nicolae Băciuţ
Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ
Format 16/61x86, Coli tipo 12
Tiparul executat la
S.C. INTERMEDIA GROUP S.A.
Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8
România
5
„Faptul că orice viață de pe pămînt se termină prin moarte
ne dovedește că moartea este scopul vieții.” (Lucian Blaga)
Viața... trist izvor de durere, de lumină, de fum al plînsului
suspin, de soare ars obraz, de noapte. Zbucium și chin al eului
din eu, dar totuși fericită clipă a durerii și speranța visului
pierdut, realizarea zilei de mîine.
Viața – copacul speranțelor pierdute. Le regăsim sau nu –
problematica temporală răspunzătoare în fiecare caz în parte.
Omul – minune a clipei de azi, amprentă a zilei de mîine. Vine
din trecut, prin urmași, prin seva acestora, generații care se
regăsesc în prezența existenței prezente și se va transmite
viitorului – amintire despre noi.
Om în esență nu presupune doar sensul biologic – forma
anatomo-fiziologică, creatura vie, în chip fizic, presupune și
existența unui univers aparte, unei lumi nepămîntene, lume ce
rămîne eternă, zbuciumul lumii ce s-a stins.
A fi om sau nu, fiecare își alege drumul, spinos cu
ghimpi sau verde și cu flori, dar în cel de-al doilea caz în
societate scopul scuză mijloacele, șmecheria, lașitatea,
invidia, ura, minciuna constituie pietre de temelie a
drumului parcurs de către homo-sapiens al secolului XXI,
sclav al propriilor instincte și vicii, în viziunea lor - forma
perfectă a existenței umane, iar adepții primului drum sunt
cuprinși de sufocare, de revoltă, de împotrivire, de stare de
depresie și disconfort.
O categorie aparte sunt copiii – plăpînde ființe, sufletul
căror este inundat de suferința regimului în care ne ducem
esențial existența.
În societatea noastră, dar și în general se cere voință, tărie
de caracter de a rezista coșmarului, infernul negru al clipei
secolului XXI.
Destinul este diferit, fiecare își duce existența în propriul
univers, amalgam de trăiri și emoți, sentimente,...unii
rezistă...alții – nu.
6
Da, este adevărat, nimeni nu pleacă viu din această viață,
dar contează modul cum o faci... ce lași în urmă, ce exemple
oferi generațiilor care vin după noi.
Este necesar înlăturarea factorilor care duc la
îmbolnăvirea societății noastre, la faptul că oamenii decid că
unica soluție este sinuciderea. Totuși, de ce unii luptă pentru a
trăi, chiar și răpuși de boli incurabile? Viața pentru ei este ca
un diamant, ei își doresc să prelungească clipele cît mi mult,
oricît de greu ar fi, totuși se poate!?
Este o artă viața, este un joc multicolor, este un curcubeu
de nuanțe sau poate o furtună, o ploaie infinită, este totul. Se
revarsă din oglinda sufletului, a eului din eu, care rămîne eternă
chemare a vieții de apoi.
Te naști ca să pleci, ești un simplu oaspete pe pămînt, în
această lume, oaspete trimis nu cu un mesaj, ci cu o destinație
pe care înainte de a pleca trebuie să o execuți, asemeni unei
obligații în fața lui Dumnezeu.
Viața este o formă a infinitului finit, e un izvor de împlini-
re, prin greutatea destinului care apasă umerii goi, bătuți de
aripile neamului, rădăcinilor, temeliei de unde provine omul.
Durerea poate fi privită ca un imbold, ca o stare
depresivă sau ca o stare de refugiu al omului din om. Doar
caracterul – forța motrice a întregului univers interior poate
face față amalgamului de trăiri ale ființei interioare. Ori le
depăsim – ori ele pe noi.
Plăpînda și gingașa ființă a omului din om, în profund
infern de agonie a sorții zace, rezistă sau nu este decît o
întrebare, întrebare retorică a timpului.
„Pierdem în viață ani ca la moarte să cerșim o clipă.”
(Anonim)
Suflet de Basarabia
7
INTRODUCERE
După ce la descoperit pe Dumnezeu, cea mai mare
descoperire a omului a fost scrisul. Scrisul este și va fi cât va fi
lumea. Prin el, mileniile, secolele și generațiile care plecau în
istorie transmiteau altor milenii, secole și generații care veneau
experiența, cunoștințele, impresiile, trăirile, toată înțelepciunea
și bogăția spirituală acumulată în timpul vieții lor pentru
urmașii lor. Scrisul a fost și este liantul care leagă trecutul cu
viitorul, amintirile și visele. Astfel, eu am făcut cerneală din
cârmâz dizolvat cu apa baștinei, a copilăriei, a amintirilor mele
și a celor mulți care m-au înconjurat pe parcursul vieții. Sursa
de creație îmi este tâmpenia oamenilor, bucuriile lor, dar și
amarul pe care l-au înghițit toată viața, unii pe drept, iar
majoritatea pe nedrept, fiindu-le sorțile prea amare de tot și mai
tare decât pelinul. Scriu numai Adevărul Pur, înveșnicind și
societatea în care mă aflu așa cum este ea, cu toate păcatele,
împlinirile și bucuriile ei, fiindcă pădure fără uscături nu poate
fi și societate fără gunoaie umane tot, chiar de nu le plac la
mulți.
Dacă exclamația și explozia sentimentală înseamnă a
striga, a-ți exterioriza sentimentele, trăirile sufletului bântuit de
furtuni, atunci inclamația și implozia este un strigăt mut, întors
în interior, iar cei mai cărturari își spun bucuriile și dragostele
pe foi de caiet prin poezii sau mici amintiri, trăite în timpul
vieții. Pe unii însă aceste inclamații și implozii îi distrug și le
frâng axa sufletului, astfel, slabi de tot în caracter, ca un copac
mâncat pe dinăuntru și se formează o scorbură, devin ușor
jertfe ale forțelor întunericului, care bântuie foarte puternic pe
meleagul nostru.
Deseori subconștientul omului ascunde dorințe și
gânduri în stare lentă, chiar și de ale strămoșilor, ce nu au fost
materializate și luate cu ei în morminte, însă puțini sunt cei ce
au curajul să-i de-a frâu liber, lăsându-se posedați de el cu
8
desăvârșire, precum am făcut-o eu, însă și cerc să descifrez
durerile celora duși din această lume, care au venit în contact
cu mine și să le aștern pe hârtie așa cum au fost. Intelectualii,
savanții, oamenii de cultură și artă, scriitorii cu riscul de a fi
blamați, dar și nimiciți fizic sunt cei care afirmă răspicat –
indiferent de regimurile satanicilor guvernări că: albul este alb
și negrul este negru și nu poate fi altfel nicidecum. Dumnezeu a
creat lumea, iar caiafele Lui – artiștii, scriitorii, savanții,
preoții, adică constructorii spiritului care nu se vând și nu
pachetează cu diavolul – o ajută, ca aceasta să nu degradeze,
dar ca să dureze în timp și în istorie, ca o lume bună și nu una
satanică de tot, precum este acum la noi în ultimul timp.
Atotfăcătorul m-a înzestrat cu har dumnezeiesc și
nimeni nu-mi poate lua pana din mână. Eu sunt cartea de vizită
a unui popor, dar și a baștinei unde m-am născut. Spiritul,
vorba de duh, și scrisul îmi sunt scut și sabie împotriva tuturor
care mă atacă pe mine și întreg neamul meu românesc! Fără
cultură, fără știință, fără literatură, fără limbă, fără viața
spirituală, precum ne vor toți dușmanii noștri, dar din păcate și
noi singuri, devenim un neam ca un trup fără suflet. Deci, un
mort viu, un tub digestiv care face numai putoare și încă fiind
mancurt nimicește toate cele sfinte și se mai nimicește singur
pe el, dar și generațiile care vin și vor veni după el. Mare le
este păcatul demolatorilor spiritului uman, chiar și a fețelor
bisericești!
Pentru a fi mereu pe val trebuie să folosim orice har
dăruit de Dumnezeu, să prețuim timpul, să nu alunecăm în
mrejele imitării și încă satanice, să nu renunțăm la drumul ales
de noi înșine, să nu ne vindem diavolului, ci să luptăm cu
ispitele lui, să ne angajăm într-o permanență căutare de sine și
de frumosul material și spiritual care ne înconjoară, să ne
edificăm, prin fapte nobile și nu cele josnice, să menținem
prestigiul națiunii, să ne fie teamă de dușmanul din noi și să-l
punem la punct, dar să avem încredere în propriul „Eu”, să nu
9
acceptăm zdrobirea viselor, dar și a sentimentelor, să
conștientizăm adevărul pur durut, fiindcă suferința ne probează
calitățile, să ne cimentăm convingerile prin mult curaj, să nu
neglijăm rolul părinților, profesorilor și… al cărților, în marea
operă de a deveni și a rămâne oameni, să ne înțelegem
îngenuncherea ca mod de a fi în fața lui Dumnezeu și nu a
oamenilor sau a idolilor, să îmbrățișăm succesul prin muncă
cinstită și nu prin șiretenie și tâlhărie, să ne asumăm
responsabilitatea pentru tot ce ni se întâmplă și chiar ale
noastre păcate făcute, să imortalizăm veșnicia prin dragoste de
Dumnezeu, de Oameni și de Femeia iubită și atunci nu ne va fi
rușine de viața trăită și v-om merge în veșnicie cu capul sus
sfidând și moartea prin faptele noastre mărețe, dar și prin Artă
și Frumos.
Înțelepciunea este cea mai subtilă și fascinantă artă de
a-ți iubi semenii și chiar a suferi pentru ei, iar prin Ea, de a-L
slăvi pe bunul Dumnezeu și tot Neamul tău. Eu Victor
Răzmeriță chemat de Dumnezeu de destin și de toți strămoșii
mei de a deveni scriitor scriind nu numai cu suferința mea, ci și
a lor, sunt stăpânul meu, chiar de am fost și sunt sărac sunt
liber și am voie să-mi croiesc destinul, cum îmi place mie și nu
cum le place multora, chiar de este foarte spinos, îi croiesc alt
sens plin de esență și nu aleg acel drum bătătorit de alții, ci îmi
croiesc singur drum prin această junglă psihologică a societății
destul de satanică a vieții, făcându-mi propria cărare care va
rămâne în eternitate.
Nimerind și în alte tărâmuri ale nevăzutului, cerc să le
descriu de a le scoate la lumină, fiindcă chiar de nu se văd
mulți le simt, chiar fără să aibă și știință de ele. Nu e o treabă
ușoară deloc…, însă raiul nu se ia cu miorlăială, ci cu eroism!
De aceea Dumnezeu iubește „nebunii”, care luptă cu eroism și
scrie ceea ce este realitate, chiar și despre cei învinși de viață,
nu ceea ce vor să citească cei cu „paraua” sau cu puterea,
pâinea și cuțitul în mână, lustruindu-le lor nula și idolatrizându-
10
i, precum a fost sistemul comunist și toate sistemele de la el
încoace la noi și care sunt acum mult mai fariseice și satanice.
Dar…, majoritatea dintre noi aleg nu numai drumul
bătătorit de alții, dar și mai parșiv, au schimbat sensul demn al
luptei cu viața, cu lupta de a se cățăra în cârca altuia și astfel a
merge prin viață călare, dând vina că așa sunt timpurile.
Moldoveanul nostru ca un rob care nici nu gândea măcar,
fiindcă pentru el gândea partidul, scăpat din imperiul sovietic,
de 26 de ani iată că luptă bietul pe moarte pentru trei cauze:
1) De a domina pe altul chiar și prin a sa prostie, dar nu
se poate domina pe el însuși.
2) De a folosi pe altul prin constrângere în folosul lui,
fără nici un pic de milă, adică eu sunt șeful sunt stăpânul tău,
chiar și pe a ta minte și pe ale tale sentimente.
3) De a umili pe altul făcându-și treburile în capul lui,
ca să se arate de mare om că este mai sus ca alții, adică ține de
legea cotețului, eu sunt sus, fac ce vreau în capul celorlalți de
jos!
Toate acestea sunt sudate bine cu „rânza
moldoveanului” și încă pe vârful nasului purtată: Nimeni ca
mine nu e! Numai eu sunt sus și altul nu mai poate fi! Nu mai
dau voie la nimeni să ajungă la nivel cu mine sau încă și mai
sus! Marele nimic se crede Om mare! Oricum, toți suntem sub
judecata lui Dumnezeu de a da seama la Ultimul Tribunal. Nu
mă tem de necunoscut, nu zic să o facă alții, astfel a-și rămâne
o potență nerealizată. Nu vreau să fiu precum majoritatea, când
a veni doaga morții și să-mi văd filmul vieții să mă întreb,
rușinându-mă de Cucoana cu Coasa la ultima spovedanie sub
poala ei, de ce nu am riscat? De ce nu am crezut și prins
șansele pe care le-am avut? Nu a-și avea nici un răspuns, iar
„Eul” meu îmi va striga cu un mare ecou de să-mi spargă
timpanele și conștiința, că am fost un vierme ticălos și voi
rămâne ca un scuipat în praful drumului pentru totdeauna. Iată
ce se alege din viața trăită fără luptă și demnitate.
11
Deci, nu sunt decât durerea, suferința, tragedia,
răstignirea, tragerea pe roată, blestematul, chiar și sinucigașul a
acestui Neam și a fiecărui individ în parte pe care cerc să o
descriu și să o scot din anonimat, chiar și din morminte, fiindcă
cu mintea poți dezgropa și morminte, astfel lupt cu demnitate,
ducându-mi crucea pusă de Dumnezeu în spate, chiar de
nimeni nu pune umărul de a mă ajuta. Doar imaginația omului
nu cunoaște hotare și piedici și este de dimensiuni uriașe de
ajunge și în întreaga constelație, nu numai în morminte.
Baștina este nu numai acea sacră amintire, care o porți
toată viața în sufletul, mintea și inima ta, ci și „Instituția celor
șapte ani de acasă”, cea mai însemnată cetate a omului, care
nu ți-o poate dărma nimeni fără voința ta, clădită din adâncul
Neamului nostru de mii de generații, firicel cu firicel, nu de
nisip, dar de înțelepciune de la debutul lumii încoace, care
întruchipează: Dragostea de Neam și Țară cu toată istoria
neamului tău, bunătatea și modestia, deschiderea pentru
oameni și comunicare, străduința și cumsecădenia, inteligența
și demnitatea, onoarea, știința, iar știința constituie cea mai
puternică agonisire a omului.
Astfel, eu înarmat cu toate acestea aș face cel mai mare
păcat să nu-mi apăr glia strămoșească și toate valorile naționale
acumulate de generațiile mele, de strămoși, care și-au petrecut
viața lor pe acest pământ. Eu, cel născut și crescut aici, pe
mormanul de oase ale strămoșilor mei sunt fermentarea,
mocnirea întregii suferințe a răsstrămoșilor mei, care au fost
cum au fost și răi și buni, de la debutul lumii încoace.
Răsstrămoșii mei, fiind cei mai drepți dintre muritori, precum
au fost creați de la începuturi, dar unii poate și cei mai strâmbi,
fiindcă nu poate fi fiecare pom drept ca lumânarea, precum
nici om fără păcate.
Dar oricum, ei toți și buni și răi au fost și constituie
Rădăcina Noastră Strămoșească a Neamului și Arborele
Genealogic de la începuturi, din care mă trag și eu. Trebuie să
12
ne adăpăm din ea, ca din izvorul cu apă vie, fiindcă nu putem
trece la o altă rădăcină a altui neam, fiindcă ne adăpăm ca de la
un izvor cu apă moartă. Precum nu poate crește un copac cu o
rădăcină străină așa nu poate crește un Neam fără strămoșii lui
din morminte. Nu precum o cred majoritatea cu minte îngustă,
precum sunt părinți basarabeni cu copii ruși, care nu înțeleg și
nu vorbesc deloc limba mamei care la născut. E absurd cu totul
și de neînchipuit cu mintea așa ceva, dar iată că aceasta se
întâmplă pe moșia lui Ștefan cel Mare și Sfânt!
Astfel, din lacrimile lor de durere am ajuns scriitor și nu
din oarecare hobby, plăcere, agonisire, precum o cred
majoritatea, ci pentru a le strânge durerile, „dorurile interzise,
nedeclarate” în cotloanele inconștientului meu și apoi de a le
pune pe temelia istoriei, înșirându-le pe hârtie pentru cei mulți.
Este un mare chin și o suferință, luptând cu toate forțele
negative, când corabia destinului, care foarte des îmi joacă
festa, destul de satanic prin duritate și vitregie, aruncându-mă
pe tărâmuri, nu numai simplu spus - nefavorabile, ci pline de
oameni ai dracului, babe cotoroanțe, care fiind caii dracului tot
cară suflete în iad, iar eu cerc să le tot fur din marfa lor, de a
rămâne suflete ale lui Dumnezeu, te zdrobește de stânci sau
pur și simplu te scufundă, îmi determină Eul meu liric să cadă
într-o stare de tângă, de nostalgie, de refugiu, în pacea
amintirilor frumoase, în sufletul iubitei tale, de a face un popas,
ca apoi de a mă împrospăta cu forțe mintale, spirituale și de a
scrie și a lupta mai departe cu valurile vieții, care îmi tot ridică
apa până la gură, de îmi pare uneori că are să mă înece!
De bună seamă, în iureșul vieții destul de crâncene, mă
văd condiționat a nu ceda nici forțelor necurate, a nu rămâne în
urmă de mulți scriitori, dar și ai depăși, a înfrunta cât pot,
luptând numai pe căii cinstite, a învinge cu demnitate fără
șmecherii, a merge înainte cu Dumnezeu, pentru Adevăr,
Cultură, Neam și Țară. Omul arde ca lumânarea, acesta îi
este sensul vieții, de a lumina partea bună a omului, fiindcă
13
dacă omului, muritorului de rând lumina creată de oamenii de
creație îi lipsește, noaptea îl va pierde pe el, dar și pe cei din
jurul său, astfel am o misiune apostolică. Astfel, chiar de exist
și nu trăiesc bine, oricum trăiesc cu demnitate și nu numai
figurez ca tub digestiv, ci îmi consacru viața lucrurilor și
durerilor ei, dramaticilor și tragediilor sentimentelor general -
umane. Știința de a primi toate nenorocirile trimise de
Dumnezeu, este știința de purificare a sufletului și de călire a
organismului pe acest pământ, de a fi curat, plecând în Ceruri
cu toate temele făcute de acasă pe acest pământ. Eu toată viața
am dus-o numai în nenorociri și totuși nu mă astâmpăr de a fi
„cuminte” și evitând nenorocirile care îmi asaltează ca valurile
mării țărmul, le tai mergând pe corabie în oceanul infinitului cu
drapelul demnitate, ridicat sus.
Chiar de o vreau mulți, nu o vreau eu, dar nici nu am
dreptul, să-mi fie viața la fel precum e calea vulturului pe cer,
urma șarpelui pe stâncă sau mersul corăbiei în inima mării,
ci… ca urma unui om cu verticalitate, cu personalitate, cu
biografie, cu Neam, Țară Dumnezeu, cu tradiții și datini din
adâncul răsstrămoșilor mei, precum este un pom roditor.
Antenele sufletului au fost și au rămas ațintite pe multiplele
zone fermecătoare ale visurilor creative, necăutând la toate
piedicile din partea oamenilor, dar și a forțelor celor oculte
negre cu care m-am războit și le-am ținut piept stând tot timpul
pe baricade împotriva lor și nicidecum să le fiu aliat sau slujitor
jegos și împelițat.
Toate temele tratate de mine sunt marile probleme
existențiale ale omului și ale vieții, nu numai a oamenilor și a
animalelor, dar chiar și a plantelor și arborilor: aventura
pământească a spiritului. Ideea de Dumnezeu și Diavol, criza
morții și destinul evolutiv al spiritului, supraviețuirea în
condiții nu numai inumane ci satanice de tot, raporturile
umane, iubirea, problema răului și atâtea altele, printre care de
astă dată este SINUCIDEREA. Modul de a aborda tematici
14
atât de satanice, precum cred unii este un lucru nu că ușor,dar
chiar nebunesc de tot, este riguros, lipsit de retorică de tip
religios sau moralistic, foarte rațional dezbrăcat de orice
suprastructură sau convenție. Tema fundamentală o constituie
De Ce-ul vieții, Sinuciderea și ideea lui „după”, impactul cu
veșnicia… iadului.
Cu viața luptă fiecare și tot unii o pierd, iar cu Satan-
omul cu caracter, omul de curaj. Eu am avut caracter și curaj de
a lupta și cu Satan. Deci, este și constat și eu că marele lucruri
sunt făcute de caractere și nu de lașități. Astfel, scriu această
carte luptând cu forțele întunericului, căci nu e bine tu cu talent
să stai spectator la rigolă, lamentându-te tot timpul. O boală
învinsă, un destin ca un bour, un fulger de lumină a destinului
este o carte a vieții, scrisă în Ceruri cu ale tale fapte și rezistând
cu dârzenie vitregiilor sorții. Orice scriitor, în afară de viața
propriu-zisă mai are una, o lume a sa, ca pe o corabie la care-i
căpitan unde se realizează, suferă și devine Creatorul, iar eu și
fost marinar care am mers doi ani la timonă cunosc și mai bine
ce înseamnă marea în furtună.
Este lumea de miracol a trăirii, apoi a scrisului, cu spații
multe intercalate unde talentul stă la braț cu mizeria spirituală
și materială, afectat fiind de trădare, tâlhărie și nepăsare a
celora care conduc, dar este o lume care există după legile ei
bine stabile și în ea supraviețuiește, trecând vămile satanice cu
adevărat numai oamenii adevărați, iar eu scriu această carte să
fie și un leac pentru cei cu gânduri negre de sinucidere și sper
să rămân om adevărat. Remediu, chiar și pentru cei care au
trecut prin acest potop spiritual și au rămas în viață, precum și
eu, să pornească deci cu barca visurilor și a optimismului pe
apele zbuciumate și turbate ale oceanului existențial, purtând
profunda convingere că v-om ajunge la limanul împlinirii
tuturor visurilor cu pânza albă (deșteaptă), arborată pe catargul
demnității personale și nu pânza albă de a te preda și nu a lupta
cu viața!
15
Pe drumul sinuos al căutării de sine, omul nobil purcede
cu nobila povară a credinței și a sufletului purificat în noianul
Logosului divin, trecut prin sita imaginației umane, fiindcă
oricum toți suntem oamenii lui Dumnezeu. chiar de păcătuim
greu și ajungem în Iad. Rezistența în fața timpului și a
destinului lugubru și a celor făptuite de noi, un tablou, o
fântână, o carte, un izvor, Credința noastră adevărată și Idealul
Național pe care le-am șters de praful nepăsării și le-am ocrotit
de momentul oportun aparțin Veșniciei.
Astfel și această carte plină cu durere va aparține
veșniciei pentru a învăța oamenii să nu repete greșelile
înaintașilor lor. Istoria este istorie, una singură, suma faptelor
deja petrecute, nu a celora care s-ar fi putut petrece și nu o
poate schimba nici Dumnezeu, iar eu expun faptele așa cum au
fost, pentru a nu se repeta istoria vieții societății și fiecărui
individ în parte, cu multe fapte negative. Numai cu Dumnezeu
în minte și suflet, cu Demnitate, cu învățătura strămoșilor
noștri putem merge înainte înfruntând orice obstacol, orice
pericol, orice ispită, care ne pândesc la tot pasul de a ne vâna.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Victor Răzmeriță
26-03-2016
16
Capitolul I
Oamenii sunt modele care demonstrează cum a fost
creat omul de la începuturi. Intră omul în viață cu voia lui
Dumnezeu: nechemat de nimeni, negrăbit, fără pretenții, fără
voia lui, fără iluzii, asemenea chipului lui Dumnezeu și tot așa
ar trebui să plece, făcându-și o urmă cât se poate de mai
frumoasă ca la nimeni fiindcă toți suntem deosebiți în felul
nostru de a fi. Toți au dreptul să-și manifeste talentele la
Universitatea Vieții, Dumnezeu îi admite și-i ajută și-i iubește
pe toți, deși nu se știe cum va rezista în timp, opera creată de
ei. Totul se măsoară prin lumina din sufletul omului, iar doar
Dumnezeu decide cine va rămâne în eternitate, însă mai sunt
unii care pică examenul vieții și-și înlătură totuși restanța, alții
însă din păcate pierd cu totul lupta cu viața.
Nimeni nu se sinucide de bucurie, iar cei căzuți în
marele păcat nu sunt numai ei vinovați, ci și cei din jur care i-
au împins la acest păcat, adică societatea în care sa aflat și
ceilalți care i-au ajutat moral, dar și fizic. Factorii principali
fiind la noi: sărăcia, iubirea, deznădejdea, blestemele,
farmecele, sensibilitatea oamenilor, durerile insuportabile,
depresia, bolile psihice care aduc furtuni sufletești, iar sufletul
cuprins în furtuni lăuntrice, care sunt mult mai periculoase ca
cele din afară, cedează și te demolează cu totul. Oferind o
radiografie a epocii, vezi că mai există însă fiinţe care urmăresc
Răul, care pot fi chiar și mama, tatăl, frații sau alte rude nu
numai străinii, și își fac mendrele după furia turbăciunii lor.
Până când chiar și guvernanții, bisericile de la noi cu tot
cu preoții Mitropoliei Moldovei vânduți rușilor satanici și
diavolilor roșii comuniști de la noi ne vor Răul. Acaparând
bani de la popor, consumându-ne pâinea, vinul și aerul, dar
slujind intereselor Rusiei satanice care ne-a ocupat și ne vor
șterși ca națiune de pe fața pământului, astfel aceste meduze
otrăvitoare au otrăvit și metamorfozat în tuburi digestive fără
17
suflet și identitate aproape toți locuitorii rămași pe acest
pământ, poreclit Republica Moldova. Acești asasini, care fiind
niște curve, care cred că cuvântul PAT- trie provine de la pat,
ne-au strangulat și sufletele nu numai mințile nouă băștinașilor
și ne îndoaie și pe noi în poziția mintală și sufletească de
prostituată în fața rușilor! Ne ducem traiul într-o lume cu
fundul în sus, cu conducători cu capurile ca fundurile și la
propriu și la figurat, în care înțelepciunea este considerată
prostie. Virtuțile umane au devenit motiv de rușinare, iar
mizeria spirituală și banii, bogăția, luxul – motiv de mândrie și
aere de mare om.
Bisericile construite de domnitorii noștri, slujind Rusei
au grijă să critice homosexualii din Uniunea Europeană,
precum le dictează mitropolia rusă care a înrobit Mitropolia
Moldovei, dar nu au grijă de sufletele oamenilor. Guvernanții
toți, vânduți Moscovei, în loc să se ocupe de bunăstarea
poporului fură și fură fără nici un simț, devenind miliardari
peste noapte, iar pentru aceasta Înalt Preasfințitul Vladimir îi și
binecuvântează, decorează, dându-le și Biblii scumpe. Astfel,
comuniștii și cu preoțimea sau înfrățit și au transformat
basarabeanul într-o fantomă ce se zbate agonic în labirintul
infernal al vieții, l-au golit de sens moral, de gândire și de
suflet, subjugându-l feroce. Cum nu se tem de Dumnezeu?
Sufletul ni-l macină, nu zădărnicia vieții, ci lipsa de încredere
în rostul ei de care ne-au privat guvernarea și preoțimea.
Aici ar trebui să le amintim comuniștilor și preoților de
la noi care slujesc Rusei că tartorul bolșevic, pervers la minte,
la suflet, dar și la trup Lenin îi sugerase ministrului de externe
german Molotov că este necesar ca preoțimea să fie provocată
la acțiuni antisovietice și apoi să fie nimiciți preoții, cu cât mai
mulți cu atât mai bine și nimic nu se va întâmpla în Rusia dacă
v-om spânzura câteva mii de preoți și burjui. Au fost nimiciți
două milioane de preoți. Mă întreb dacă acei preoți au fost
îngropați cu popă? Dacă acei preoți adevărați trebuiau
18
spânzurați sau cei de azi, farisei cu totul? Esența creștinismului
stă în calitatea ființei de fiu a lui Dumnezeu și nu al diavolului
sau a lui Mamona (bogăției) și cantitatea biologică socială,
politică a individului în societate. La noi dacă nu ai bani și un
post mare ești un nimic. Demnitatea creștină nu este a chipului
omului din om, adică a tartorului Lenin, ci demnitatea chipului
lui Dumnezeu din om, care este suportul demnității creștine.
Mai țin seama de aceasta chiar și preoții noștri? Chiar deloc!
Dușmanii spiritului sunt: răul, păcatul, patima, lăcomia,
avariția, orgoliul, invidia, tendință de dominare, lenea,
indiferența, aroganța, angoasa, neascultarea, incorectitudinea,
necredința și tâmpenia, iar mai ales fanatismul în tâmpenie
precum este la noi.
Ideologia ieșită din creierii sifilitici a lui Lenin, care a
spălat creierii multor popoare, care nu permite unui om născut
normal să gândească cu mintea sa proprie, și-a inventat
împreună cu camarila lui, un arsenal de instrumente
manipulatoare de minți care la noi acum sunt folosite foarte
adânc. Numele omului este o taină. Spune-mi numele tău și am
să-ți spun cine ești, eu de exemplu sunt: Răsculat Biruitor.
Destinul nostru se conține în numele fiecăruia din noi, pentru
că nu au putut să ne schimbe sufletul în perioada sovietică,
rușii au atentat la numele noastre și a întregii așchii de țară,
schimonosindu-le sau transformându-le în nume rusești.
Porecla este adusă societății sau omului nu întâmplător, ci în
urma unor, „observații” îndelungate ale celor care vor cu tot
dinadinsul să ți-o potrivească cât mai bine, ca să se ție scai de
tine viața întreagă, făcându-i uneori pe cei din jur să-ți uite
numele de botez și cine ești cu adevărat.
Astfel, ocupanții ruși care ne-au cotropit ne-au însușit
bine metehnele și slăbiciunile întregului popor și pentru a face
să ne deosebim de frații noștri români și de credința lor, ne-au
„potcovit” cu nume noi: Imperiul țarist poreclindu-ne
basarabeni, iar cel sovietic moldoveni. Porecla înseamnă un
19
nume ironic dat în bătaie de joc unei persoane sau a unei
societăți, în legătură cu o trăsătură a aspectului exterior, dar și a
minții, cu un defect, cu o amintire a unei fapte care veneau ca o
completare a numelui de botez și astfel noi am ajuns fără nume,
gunoaie acasă și gunoaie în lume împrăștiate.
Deci, noi națiune care nu am venit de nicăieri, dar stăm
pe mormanul de oase al strămoșilor, cu filosofia religiilor
creștine, filosofia culturii și a tradiției populare, în care ne-am
născut, și filosofia valorilor universale în care suntem de peste
două milenii, creștinați cu adevărat, de la Sf. Andrei, cel întâi
chemat, contemporanul Mântuitorului nostru, iată că am fost
rupți de la toate aceste valori și prefăcuți în oameni noi
sovietici, însă fiecare om care are oleacă de gândire știe că
pomul fără rădăcini nu poate crește, precum și națiunea.
A fi „moldovean” să nu ai identitate, of Moldova scrie
în buletin și gata, adică nu exiști, ești un nimeni și un nimic.
Noi cele patru milioane de suflete născute în fosta Uniune
Sovietică, ex Republica Sovietică Socialistă Moldovenească,
acum Republica Moldova nu mai existăm. Suntem fantome și
gata, fabricați în incubatorul sovietic și de marca „Fabricat în
URSS”, adică mancurți fără identitate și așa ne place și ne
mândrim cu aceasta muncind în Rusia, dar și cei băștinași de pe
loc. Lipsa de demnitate și mentalitatea colectivă sovietică
deformată rău de tot, provoacă lașitate și frica de a spune
Adevărul și a ne numi corect, cine suntem și care credință
adevărată o avem, rămânând porecliți pentru totdeauna, fiindcă
nu ne-am folosit de cimentul moralei creștine care face să
rezistăm în Valoare, în Credință, în Dragostea de Dumnezeu și
aproapele nostru, dar ne-am idolatrizat, avându-l idol pe
satanicul Lenin și iubind străinii, care ne-au nimicit cotropit,
satanizat și nimicit, adică pe ruși.
Perversul de Lenin spunea că intelectualii în loc de
creier au fecale, iar fascistul Gaebels: „Când aud cuvântul
intelectual, iau în mână pistolul”, iar acum la noi pe această
20
fâșie de pământ pretinsa Republică Moldova, sunt așa toți
mutanții noștri de moldoveni agramați, veneticii ruși și
găgăuzi, adică fasciști-comuniști și când aud de intelectuali îi
apucă turbăciunea, de parcă sunt stropiți ca dracii cu agheasmă.
E greu să te opui mancurților de la putere. Se cere rezistență,
suflet, caracter și nebunie frumoasă, pe care mulți tineri o au.
Inteligențe se găsesc adesea în aripa bătrână și tocmai că ele
sunt cele mai periculoase. Caractere însă – mult mai rar!
În gulagurile sovietice au fost șterse de pe fața
pământului milioane de intelectuali. Preoții basarabeni, uciși la
Chișinău în timpul retragerii comuniștilor în anul 1941, au fost
găsiți cu ochii scoși și cu alte vătămături corporale greu de
imaginat că ar fi fost făcute de o făptură omenească și acum
rușii spun că românii ne-au ocupat, precum și agramații de
moldoveni. Comunismul, ca dușman al lui Dumnezeu își are
rădăcinile în Satana, așa că toți slujitorii comunismului sunt
slujitorii Satanei. Până azi, toți patriarhii și mitropoliții bisericii
ruse (inclusiv și vlădica Vladimir capul bisericii Chișinăului și
a întregii Moldove !!!”) au colaborat și colaborează cu regimul
comunist. Patriarhul Alexei II i-a acordat comunistului
numărul 1 de la noi, adică Tălpii Iadului, Vladimir Voronin cea
mai înaltă distincție bisericească „pentru apărarea și
promovarea ortodoxismului!!!” Poftim…curat, necurată treabă!
Este clar ca bună ziua că ambii sunt satane, deci cum
pot ei să facă să prospere această frântură de popor, când sunt
oamenii dracului? Ei sunt pericolul cel mare. Represiunile
ideologice au alcătuit cele mai active și mai murdare mai
satanice, cele mai scârboase și vulgare forme de activitate a
regimului colonial sovietic, care la noi sa prins cel mai bine
decât în alte țări fost sovietice. Cine reușește precum eu și
mulți alții să rupă vălul iluziilor la timp, devine stăpân pe sine,
pe drumul vieții, pe soartă, pe propria voință. Cel care nu
reușește sau nici nu vrea că i-i bine așa, îngenunchează, se
târăște prin viață de văzul lumii pentru funcții și bani, dar sunt
21
atât de mulți viermi că se cred fluturi, iar pe acei adevărați cu
demnitate viermi.
Omul, în genunchi în fața lui Dumnezeu, este mult mai
mare decât omul care stă în genunchi în fața omului stăpân sau
al idolului. Dacă stai în genunchi în fața lui Dumnezeu, poți să
te ridici în picioare în fața lumii și să o înfrunți. Nu instruirea
sovietică pe care o avem, ci caracterul și temperamentul sunt
modelatorii atitudinii noastre față de lumea înconjurătoare, iar
dacă nu ai caracter nu ai nimic și astfel din povara bunătății
noastre am fost orbiți de rusul iritant și am făcut idoli din
promotorii dictaturii comuniste și acei „buni” sau transformat
în zombi mancurți foarte periculoși, fiindcă sunt din neamul
tău, astfel am construit un imperiu lugubru al urâțeniei noastre
spirituale.
Omul frumos la chip, la minte și la suflet în contextul în
care trăim, într-o lume mutilată a omului urât, într-o lume
schilodită rău de tot, într-o lume confuză, pe care viață o
gustăm din plin, este un nenorocit și considerat țăcănit de
ceilalți, fiindcă el vede adevărul acolo unde ceilalți văd doar
realitatea și spune ce vede el, și nu ce văd ceilalți sau ce v-or să
vadă ceilalți care îl impun să vadă cea ce vede gloata și nu ce
vede el. A te amăgi pe sine, Domne Ferește, este precum l-ai
amăgi pe Dumnezeu. Pentru Frumusețe trebuie să ai ochi. Nu
toți o văd, chiar dacă stau cu ochii pe ea. Pentru adevăr îți
trebuie o altă vedere, nu cea de bou. A auzi cuvintele și nu a
auzi Adevărul care le conține, a vedea Adevărul și a nu-l
recunoaște sunt drame mari ale omului, fiindcă te face Neom.
Lumea de azi la noi se găsește într-un continuu proces de
urâțenie, care merge cu viteză mare spre nimicire. În noul
imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire care abia mai
murmură sub marșul triumfal al lumii schilodite aflată în plină
ofensivă, călcând puținul frumos în picioare.
Omul frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima
redută a umanității, în luptă nu cu marea, dar cu oceanul
22
neomenesc. Omul frumos este ultimul suspin hristic, pentru o
lume aflată în căderea definitivă a haosului. Este un lucru
important să avem capacitatea să recunoaștem omul frumos, ca
pe un colac de salvare. Omul frumos din păcate nu mai este la
modă. La modă este omul de la putere, omul util, bogat,
viclean, eficient, dar oricum, cei puțini, luminoși și curați cu
dragoste de Neam, au rămas tot luminoși și curați. Cei înțelepți
și cu demnitate tot așa au rămas. Cei cu Dumnezeu și cu harul
divinității în suflet tot așa au rămas, iar majoritatea sau
satanizat, prostituat și cum au fost slugi așa au și rămas, numai
schimbând stăpânii,astfel intelectualul basarabean se află la el
în țară într-o permanentă stare de fiară hărțuită și tot timpul i se
închide oxigenul și este ținut pe linie moartă, mărginit și chiar
considerat țăcănit păcătos, dacă nu se conformează blegiei
celora de la guvernare și popimii. Mișelia nu știe de milă și
nefiind ea însăși demnă de respect, nu poate respecta nici
vrednicia altora.
Ne vând cu tot cu suflete Jigodiile de la guvernare
rușilor, iar bietul țăran și intelectual se sufocă în groaznica
sărăcie. Cine au reușit să fure, cine mai poate fura trăiesc bine
și nu numai că se lăfăie în bogăție, dar și se laudă la toți că sunt
mari șmecheri, astfel bogăția a devenit nu numai Mamona, dar
și mare idol, iar cei bogați se cred mai sus ca Dumnezeu, iar în
realitate sunt mari nimicuri. Omul de nimic însă nu are
principii, demnitate, Patrie sau mamă. El nu știe de unde vine și
cine îi sunt străbunii lui, dar nici nu-l interesează. Pe el nu-l
interesează nici ziua de azi, nici cea de mâine, decât umplerea
mațului și a gusturilor enorme de a se îmbogăți cât mai mult cu
castele și mașini de lux. El trăiește cu prezentul și cu ambiția
de moment și caută să obțină un maximum de profit printr-un
minim efort și mare șmecherie. El nu vede nici durerea, nici
suferința celorlalți, pentru că nu-i pasă decât de sine, de
interesul și controlul personal.
23
Ei sunt slujitorii Răului cu afurisenia măsii de
imbecilitate narcotică, care ni-o impune să o înghițim de la
canalele comuniste, ca pe o împărtășanie și cică sunt slujitorii
poporului, astfel ne surpă sufletește și material, iar din cauza
lor ne pierdem noi, cei sensibili la furtunile de răutate care ne
lovesc. Diagnosticul îmi spune că acest rău clocoteşte în
mizerie, materială şi spirituală acolo unde s-a estompat sensul
vieţii, iar guvernanții noștri timp de 26 de ani au făcut special
scheme diabolice ca să ne distrugem economic și să ne luăm
lumea în cap și astfel oficial… un miliard și 300 de mii din
populație de la noi au fugit în lumea mare, trimițând bani acasă
ca să-i poată fura ei, iar neoficial mult mai mulți sunt plecați.
Principalul motiv este plecarea femeilor peste hotare, care se
spurcă la o viață mai bună și au lăsat acasă familia cu câte unul,
doi, trei, patru sau și mai mulți copii, cu bărbații, iar ele dând
de bine nu mai vor să se întoarcă acasă, dacă nu la bărbați
măcar la copii.
Drept răspuns și ripostă unii bărbați cad în beții, alții se
spânzură. Ce le mai rămâne oamenilor de făcut de așa mare
necaz? Undeva 10-15% din populație trăiește foarte bine, restul
se zbate în groaznica sărăcie care te ține cu ștreangul la gât.
Nimeni nu cunosc durerile și problemele acestei frânturi de
popor, iar orașul Chișinău plin de palate și cele mai de lux
mașini, decât în marele orașe ale țărilor bogate ne joacă festa,
fiindcă lumea întreagă crede că trăim mai bine și mai bogați ca
ei. Nu numai în sărăcia de avere, dar mai mult în acea de
mângâiere și înțelegere emoțională și sentimentală și încă în
clipele acute când suntem cuprinși în mrejele răului, a marilor
impasuri și tristeți umane care ne duc la păcat. Îmi mai spune
diagnosticul că acest rău clocoteşte mai mult în invidie neagră,
hapsânie, grandomanie, egoismul şi lupta satanică de a domina
pe alții și nu birui pe sine şi în aerele de superioritate asupra
altora, iar în realitate ,,superiorul și bogatul” este marele nimic,
24
făcând răul cel mare, fiindcă este condus de vicii și nu cel puțin
de bunul simț, dacă nu de onoare și demnitate.
În invidie neagră am fost şi suntem guralivi geniali noi
basarabenii, iar ca revanşă – în contrast – în loc să demolăm
căile răului și să susținem căile binelui, afişăm o nesimţire
surdomută şi oarbă vizavi de puţinele gesturi nobile ale
apropiaţilor noştri. Fiecare se uită la aproapele său cu ochii pe
dos, ca la cel mai mare dușman. Nici un bun-simţ, nici un
respect, obraz de scoarţă, rânză şi atât. Oamenii negri la suflet
şi l-a cerul gurii prin care lucrează duhurile infernului umblă
printre noi cu şomoioage de ură, cu care încercă să absoarbă
izvorul de lumină care-i orbesc, le descoperă întreg lăuntrul şi-i
desfiinţează, dar fiind mulți iată că negreața spirituală
predomină asupra puținului frumos și-l strangulează cu totul.
Se pare că norocul este din partea celor ticăloși care huzuresc,
pe când alții suferă în sărăcie și mizerie. Dumnezeu însă nu
poate fi decât cu cei care apără dreptatea.
Dumnezeu mereu ne îndrumă prin învățăturile sfinților
și a lui Isus ca să luăm aminte și să mergem corect în viață și să
nu fim proști, să urmărim învățăturile lui Dumnezeu prin
Cartea Vieții ce ne-a lăsat-o ca moștenire – Biblia, prin toate
învățăturile eterne scrise de sfinți și proroci și să ne ridicăm
ochii spre cer să-l rugăm pe Domnul să ne dea lumină în cuget
și percepție în simțire omenească, fiindcă suntem niște amorțiți
în toate. Îl poți sluji pe Hristos numai când ai șira spinării
întreagă, iar formarea unui caracter trebuie realizat pe
principiul demnităţii persoanei şi nu al egoismului. Egoistul
preferă să posede, iar așa a fost imperiul sovietic și acum la noi
rămășițele lui. Un om demn preferă să respecte, de aceea în
marea noastră aventură care se cheamă viaţă în așchia noastră
de pământ dintre două ape pârloagă de oameni cu demnitate ne
ciocnim atât de des de actul de posesie şi din păcate atât de rar
de actul demnităţii veritabile.
25
Un om care posedă sau care se lasă posedat nu mai are
onoare, iar onoarea presupune înzestrarea omului cu o serie de
calități admirabile precum: corectitudinea, curajul, demnitatea,
cinstea, vitejia, bunăvoința, respectul, generozitatea, noblețea
sufletească, onestitatea, gloria, loialitatea, iubirea față de
Dumnezeu, Țară, Neam, Limbă, față de oameni, apropiații tăi
și familie, înțelepciunea, altruismul, simțul datoriei și respectul
de tot cel înconjoară, grija față de cei în etate, noblețea,
răbdarea, virtuozitatea, faima, meritele și realizările în sprijinul
comunității naționale, regionale și modestia.
Onoarea poate fi o posesie a persoanei, profesiei, unui
segment social – al familiei, societății naționale. Conținutul și
calitatea onoarei depind de nivelul educației, lumea interioară,
particularități psihice, capacitatea persoanei și a societății de a
aprecia obiectiv trecutul și prezentul valorilor naționale și
general umane. Onoarea este un diamant spiritual, strălucește
atâta cât este întreg și respectiv este apreciat diferit atunci când
este știrbit. Astfel, dacă nu ai aceste calități nu poți fi numit
nici măcar un animal, fiindcă demnitatea este ca un fluture, cât
o ai ești frumos, liber și zbori unde vreai, ai pierdut-o te-ai
prefăcut în omidă. . Onoarea dispare acolo unde apare
interesul, fiindcă politicienii și popimea au numai interese de a
ne nimici, punându-ne frânghia în gât. Politicienii și popii
noștri sunt și rămân pentru totdeauna niște târâtoare în fața
Moscovei, lighioane nesățioase. Ele sunt prefăcături, ființe
mârșave cu chip de om civilizat, care ne-au tot furat 25 de ani
și ca în acest an 2015, dând lovitura de grație băncilor să fure
un miliard întreg de Euro. Ei au proprietățile unui cameleon, o
jivină care își schimbă culoare după anturaj, punând de fiecare
dată interesele meschine, setoase de putere și facilități în
primul plan, trădând și schilodind suflete și destine.
Contribuția lor adusă Rusiei de aceste prostituate a făcut ca la
noi valoarea umană să fie pusă în genunchi în fața prostiei și a
tâmpeniei umane, iar dacă nu ești moldovean tâmpit și hidoasă
26
creatură, nu ești la modă și riști a fi călcat în picioare și la
propriu și la figurat de armata de potlogari de ai noștri blegi
agramați apoi de veneticii străini care ne v-or așa proști.
Resemnarea exclude gândirea, orice efort de a te cunoaște în
profunzime pe tine și tot neamul tău din care ai provenit, adică
a-ți cunoaște rădăcinile, clocind spiritual și răspândind
duhoarea sufletului, minții și a trupului.
Mai mare rușine sau cinism ca victima să-și întrețină
călăii și să-i iubească dăruindu-se cu tot cu suflet și minte,
Neam Țară, Credință și cu toți străbunii tăi din cimitire, nu cred
că mai este. Nu ne este rușine de lașitate, nepăsare și
nimicnicie și ne lăsăm îndobitociți de veneticii care au venit
peste noi și ne-au ocupat cu armata. Cum poate un rus cu obraz
de chirză, arogant urând de moarte totul ce e românesc să fie
parlamentar, ministru sau funcționar în Aparatul de Stat la noi,
care e plin de ei, să activeze și să servească cu onoare statul a
cărui limbă nu o posedă și nici nu v-or să o cunoască și o au de
limbă nenormală, nu cunoaște conținutul imnului de stat, ci
numai îl ignoră? Unii dintre noi nu v-or să recunoască
denumirea corectă a limbii din considerente politice, adică din
curvism, alții din cele conjuncturiste, iar cei mai mulți din
ignoranță, blegie și tâmpenie. Cei mai periculoși sunt ignoranții
cu mintea lor de prostituată care permit la oricine să facă ce v-
or la noi cu cele sfinte. E o neghiobie totală pe care noi o
îndurăm și se vede ca în palmă, că am ajuns gunoaie umane!
Fuga cetățenilor peste hotare și încă în Rusia,
demonstrează că robul fuge la stăpân, fiindcă tânjește, nu poate
fără biciul cu care a fost bătut, ca să-i sărute mâna cu care îl
bătea, considerând aceasta o grijă. Lucrând la cele mai grele și
josnice munci, nu în posturile de conducere la ei, constituie un
atac cumplit sau tacit la onoarea persoanei, statului și poporului
băștinaș de pe această așchie de țară dintre Nistru și Prut.
Numai lipsește-l de constrângere și el va interpreta al tău gest
nu ca pe un act de bunătate și democrație, ci ca pe o dovadă de
27
slăbiciune, nepăsare și vei deveni dușmanul lui, fiindcă este
moldovean, adică o corcitură de om.
Trebuie să o spunem tare și răspicat că: pentru
prima dată ideea creării unei limbi romanice deosebite de
cea vorbită peste Prut apare în Basarabia, aflată sub
regimul țarist, atunci de teama unirii Basarabiei cu
Principatele Unite. Aceasta trebuie să o știe la noi fiecare
copil cum se naște că: Moldovean nu este o naționalitate,
fiindcă națiunile sunt create de Dumnezeu iar imperiile
născocite de oameni, ci un diagnostic pus de ruși (imperiul
satanic sovietic cu tartorul Stalin) în anul 1924, cu mare
grad al tâmpeniei, prostiei, fanatismului, robiei și nimicirii
noastre.
Morbul indiferenței, conformismului, falsei
cumsecădenii, care deseori se mărginește cu blegia, ne-a
intrat adânc în suflet, minte și măduva oaselor și ne place
foarte mult din păcate. Blestemul lipsă a demnității de
Neam, de Țară, de adevărata credință și de Om ne
urmărește ca ispitele care ne tot ies în cale și ne prefac în
gunoaie umane, pe care ne ia vântul și ne duce în lumea
mare. Până nu o să înțelegem și o să luptăm cu el o să
rămânem tot acei făcuți de ruși, adică - nimeni și nimicuri –
moldoveni, corcituri. Așa se întâmplă azi, fiindcă nu ne
imaginăm ce drame și ce monștri de omeni lichele se nasc
din moștenirile spirituale sovietice de ieri.
Bunul simț, cumsecădenia, respectul aproapelui nu mai
există decât forța și banul. Noi suntem făuritorii sorții, ai
sărăciei și mizeriei în care trăim, ne distrugem prin indiferență
și nepăsare, proste și lenevie de a pune mâna pe carte. Teama,
incertitudinea din noi e sesizată de dușman și el devine
impertinent, agresiv te ocupă și asimilează mintal și sufletește.
Mai toată populația noastră prin frică și minciună, a fost și este
deznaționalizată, mancurtizată, rusificată, prefăcută în dușman
sieși și a fraților de peste Prut, pornită împotriva Putnei,
28
Sucevei, Iașului, capitalele fostei noastre Moldove Istorice
Medievale și iubim Moscova și toată Rusia, cel mai mare
dușman al românilor din adâncul istoriei care ne-a ocupat la
1812, iar la 19 martie 1873 toate bisericile și mănăstirile,
bijuteriile noastre spirituale și cele mai strălucitoare din
Basarabia, cu toate bogățiile lor vor trece sub supravegherea
Ministrului de Externe al Rusiei, astfel devenind o poliție a
conștiinței noastre naționale, pentru a ne supraveghea, ținându-
ne sub jugul supușeniei. Astfel, au fost prefăcute, pentru noi
băștinașii, în focare de infecție spirituală, dar și jăcmăneală,
care ne intoxică și ne sărăcește.
Iată de acum 204 ani încoace a fost declanșat războiul
psihologic, economic-politic de Kremlin prin diferite forme și
sisteme destul de satanice, în 1812 invazie armată, 1940
invazie armată, 1944 invazie armată și 1992 Războiul de pe
Nistru, care ne-au făcut un „Cal Traian”- Transnistria, care ne
tot omoară 25 de ani și tot nu-i putem pune capăt acestui
genocid contra basarabenilor datorită lașității noastre și
conformarea a tot ce e rusesc și cine ne fac ei. Astfel, singuri
noi băștinașii ne creăm acest adevărat genocid spiritual, fiindcă
dacă chiar de plouă și nu ești prost să te plouă în gât îți pui
umbrela.
Dacă acum sunt și umbrele antiglonț tu îți poți crea
propria umbrelă! Cum? Simplu de tot! Pui mâna pe carte și
înveți și tot înveți de a nu te putea lua nici o ciumă spirituală,
fie ea cât de satanică și numai atunci ve-i fi puternic. Biblioteca
va rămâne veșnic un factor puternic de cultură, dar și o cetate
care să te apere de norii negri de imbecilizare care plutesc
asupra noastră. Din păcate, chiar de a fărmat totul ce a aparținut
colhozurilor, mintea colhoznică sa prins bine în capul
moldoveanului sovietizat, ca pirul, cel mai greu de
dezrădăcinat, însă la noi de acum nu se mai poate face nimic și
așa cu ea o să murim tot strangulându-ne și la propriu, dar și la
figurat.
29
Omul trebuie să se înalțe prin el însuși, necăutând la tot
felul de urgii a vremurilor, iar trecutul satanic sovietic se ține
de noi basarabenii, ca un blestem, ca o pecingine râioasă și
grețoasă de tot, iată de acum 26 de ani și ne tot nimicește. O dai
cu alifii, o scarpini, o speli, o descânți pe la babe doftoroaie,
dar degeaba, fiindcă după o perioadă, iar începe să
depigmenteze gingașa piele de pe corp. Salvarea ar fi să fie o
mare și radicală dezintoxicare spirituală, mintală și sufletească
- unirea cu Patra mamă România, însă noi nu dorim și nici
dușmanii noștri ruși și trădătorii noștri de la guvernare, care ne
țin în această stare jalnică de tot, de a muri așa jalnici
boschetari și infectați.
Din păcate și Mitropolia Chișinăului și a întregii
Moldove face parte și e dedicată cu tot sufletul Bisericii păgâne
Ortodoxe Ruse din Tagma cotropitorilor, veneticilor,
coloniștilor, trădătorilor, hoțomanilor și proștilor și a devenit
un fel de poliție a conștiinței și nu libertatea gândirii și a
sufletului. Nu a dorit să ne ferească Dumnezeu de acest soi de
oameni egoiști și hapsâni fără margini, iar noi nepăsători i-am
și votat să ajungă conducători și iată timp de 26 de ani la
conducere ne-au sărăcit cu totul, furându-ne banii, dar și
viitorul! O mare parte din populație a fugit în lume și a rămas
totul pârloagă materială și spirituală pe această fâșie de pământ
dintre două ape Nistru și Prut, de ți se rupe inima când privești
satele pustii.
Cine afirmă că bărbaţii sunt mai puţin emotivi ca
femeile greşesc amarnic. Poate că ei nu exteriorizează în egală
măsură trăirile sufleteşti, dar aceasta este cu totul altceva. Mulţi
bărbaţi sunt mai sensibili ca femeile la toate cele din jur, suflete
deschise şi frumose care înţeleg întotdeauna bunătatea şi
omenia, dar şi răutatea căruia nu-i pot riposta, dar îndură în
sine suferind. Sunt și oameni amărâţi şi crispaţi care gem
permanent, oftează, sfredelesc neplăcut şi plini de ură cu
privirile şi bârfesc neîntrerupt, ei degajă o energie negativă,
30
simţită de la distanţă, chiar dacă se maschează cu un zâmbet
mieros, iar alţii nici nu se maschează măcar. Un câmp din
preajma lor te oboseşte, te lipsește de energia pozitivă şi te
epuizează, te derutează uneori pe mult timp, mai pe scurt nişte
vampiri ce consumă energie pozitivă, buna dispoziţie la cei
sensibili și frumoși din jur.
La fel ca şi Isus Hristos, oamenii Domnului suferă
prigoană, minciună, nedreptăţi din partea duhurilor răutăţii,
care lucrează prin oamenii pierzaniei. Binele cu Răul se luptă,
omul dracului cu omul lui Dumnezeu, crâncenă este lupta vieţii
la noi în acest pașalâc a lui Avizuha, poreclit Republica
Moldova. Sufletul omului este mereu în căutarea unui echilibru
moral psihologic pentru a se şti împăcat cu sine, dar mai ales
cu ceea ce ai făcut bun pentru societate și dacă nu-l găsește
alunecă în delir, iar binele făcut la noi este considerat prostie
din păcate.
Acestor vampe le este bine numai când fac rău, negreaţa
din sufletul lor nu poate fi ascunsă de întunecă atmosfera în
jurul lor. Cobele dracului nu numai că nu-şi cunosc lungul
nasului, ci şi a spurcăciunii lor prăjină, care le este crescută în
frunte ca cornul la rinocer şi tot caută să agaţe ceva cu ea. S-au
născut cu veninul în prăjină, spurcatul microb al urii patologice
şi al dispreţului respingător, care îi râcâie la ficaţi până nu i-a
pe cineva în corn, și iată aceste soiuri de rinocere umblă toată
ziua în căutarea vânatului. Dacă le surâde norocul e bine pentru
ele şi rău pentru victime, căci cel împuns intră într-o nevroză şi
frământare tragică, urlând în inima lui, de-i pare că are să se
sfârşească într-o scrântire de minte, iar de nu are vampele în
cine își vărsa veninul umblă turbăciunile iadului orbite de furie,
umflate de urâţenia omenească de gata, gata să bufnească ca un
balon de săpun care se sparge, sau să se înece în propriul venin
din interior.
Fiecare avem venin în noi, căci aşa sunt toţi oamenii de
la Dumnezeu lăsaţi, așa ne este psihologia, însă înţeleptul îşi
31
transformă veninul său interior în remediu pentru sine şi în
mijloc de lecuire pentru ceilalţi. Prostul și ignorantul plin de
venin însă este mereu în căutarea cuiva de a-şi vărsa otrava şi
scârnăvia asupra victimei. Apropo de proşti! Prostul încurcă
lumea. Prostul sau proasta îi are pe toţi mai proşti decât el sau
ea, le ştiu pe toate şi dacă ,,muşchiul” lor crede că se pricepe
mai bine la toate, n-au nici o reţinere, insultă pe cei deştepţi,
urlând că sunt proști și-i fac de râs pe ei. Anapoda și perversă
minte și suflet de tot, de întrec cetățile Sodoma și Gomora.
Curvele dracului își pun trupul mai presus de spirit. În
sufletul lor este o agresivitate colosală împotriva bărbaților. Ea
ucide prin gesturi și vorbe, chiar și pentru cea mai mică jignire,
încă ea bestia cu trupul şi cu mintea puturoasă tot timpul toţi
bărbaţii în jur îi sunt grețoși, de îi pute şi mirosul nu numai
putoarea. Ea, putoarea dracului se înăbuşă în propria putoare şi
dă vina pe toţi, socotindu-i de puturoşi şi insultându-i în public.
Dacă faci ceva, tot zice că n-ai făcut nimica, de faci un lucru
bun zice că e rău, de faci lucrul rău e şi mai rău. Cum ai da-o e
de a oaia, şi aşa e rău şi aşa nu e bine! De ajungi la ea la ceva ai
sfeclit-o, te umileşte de trebuie să-i săruţi şi fundul nu numai
picioarele, înălţându-se pe ea la rang de ,,regină”, astfel sunt
oamenii ieșiți din lagărul sovietic. Între ei dacă nu te asociezi
cu dânșii ești cel mai țicnit om, considerat de ei, care te
mărginesc sarcastic.
Dacă babele sunt caii dracului, tot se dau pe lângă popă
pupându-i poala crezând astfel că se spală de păcatele făcute, se
vor îngropate mai pe lângă biserică, dar nu se gândesc de a face
vre-un bine sau vre-o pomană pentru a mai pomeni-o cineva
după trecerea ei din astă lume, unele femei devin mai mare în
rang, „Cămila dracului” şi are să poată târî mai multe
şomoioage şi sarcini mari de ură. Totul ce se duce pe pustii
trimis de mulţi oameni ea aduce înapoi, tot împrăştiindu-le prin
lume în slava Tartorului Iadului. Ele însă, aceste spurcăciuni,
care sunt şi bărbaţi şi femeii nu conştientizează ce spuneau
32
vechii înţelepţi că: ,,Cel care răspândeşte răul, nedreptatea,
neadevărul fără îndoială că îşi dărâmă pământul pe care stă”.
Necazul, unul dintre satanicele necazuri este că ei
dărmând totul în jur, Țară Neam, Datină ca să fie mai clar din
pricina unor derbedei răutăcioşi înfumuraţi, orgolioşi şi proşti
se scufundă toată corabia, nealegând care merită să se înece şi
care nu. Unde-i bunătatea care este podoaba Omeniei? Unde-i
frumuseţea sufletească? Unde-i bunul simț? De ce uităm că
şcoala tuturor timpurilor ne-a învăţat prima profesie, cea mai
înaltă în viaţă, de a fi Om și nu Fiară. E putred ceva în
Danemarca (Basarabia, așchia de țară a României ruptă de
fosta Uniune Sovietică) noastră, iar verticalitatea omenească
scârţâie, înclinându-se spre prăbuşire, adică neluând note înalte
la cumsecădenie Dumnezeu ne va trimite un potop și ne va
șterge de pe fața pământului ca în locul nostru să vină alte
ființe mult mai curate, înțelepte și cu demnitate pe care se poate
baza Dumnezeu.
Femeile din ţările civilizate se străduie şi fac tot
posibilul de a fi iubite dumnezeieşte, atrăgătoare, stimate,
alinate şi să le aprecieze bărbaţii la nivelul superior de femeie,
ale noastre moldovence majoritatea sunt pidosnice, din contra
se complac a fi înjosite, bruscate, bătute, respinse ca Babele
Cloanţe, violate să le porţi ură afurisită nu dragoste
dumnezeiască. Satanică şi neghioabă întorsătură a valorilor
umane, de am rămas cu un secol în urmă de țările civilizate.
Femeia e vicleană șireată și tot timpul pretinde de a avea ceva
din tot ce face neținând cont de demnitate și adevăr, dar mai
sunt și bărbați politicieni, preoți care le întrec, însă vicleni au
fost şi sunt periculoşi tot timpul pentru societate. Ocroteşte-ne
Doamne, căci ne prăpădesc și ne afundă în adâncul hăului!
Omul se naște pentru a-și făuri propriul destin, trudind
cu dragoste și pasiune, iar la baza acestor valori se află în
primul rând spiritualitatea strămoșească. Ea ne marchează calea
de autodesăvârșire cu principii morale, experiența de muncă și
33
valori culturale. Omul la o anumită vârstă, volens-nolens, își
amintește de casa care a zidit-o aici pe pământ și în Ceruri, de
copacii care i-a sădit, de copii pe care i-a crescut și i-a educat,
de prietenii al căror umăr îl simțea mereu, de colegii de alături
cu care muncea și de cărțile scrise. Din păcate lumea
contemporană traversează potecile iadului. Sunt încercări cu
atât mai periculoase, cu cât de cele mai dese ori riscăm să
nimerim în mrejele diavolești ale răului, răzbunării, goanei
după averi, recurgând la diferite șirleticuri, excrocherii, trădări,
chiar și omucideri.
Pentru a stăpâni oamenii şi pentru a servi admirabil
cerul, nimic nu este mai preţios decât moderaţia sau
cumpătarea. Un lucru de nimic se cere de la noi, care trecem
prin această viaţă, să fim oameni, să avem ruşine când facem
rău, dacă nu avem cunoştinţă care să ne mustre şi să ne ceară
socoteală, măcar bunul simț. Omul le rabdă pe toate, viața lui
este o carte care se scrie în Cerurile Iubirii de Aproapele, unde
îți mai construiești și o Casă Mare pentru viața veșnică. Orice
faptă făcută, bună sau rea este ca o pagină a vieţii fiecăruia din
noi pe care la sfârşitul vieţii ne scriem întreaga proprie carte,
care ne-o citesc oamenii pe pământ, dar la urmă și Dumnezeu
în Ceruri.
Carte care după trecerea noastră din astă lume poate să
ne-o mai citească urmaşii noştri, de am scris-o frumos şi
interesantă cu lucruri și fapte bune nu anume cu condeiul,
fiindcă nu fiecare poate fi scriitor. Adică: pus un copac, săpat o
fântână, făcut o casă, crescut o droaie de copii şi educaţi la
nivel de Om de a respecta mai departe cu sfinţenie legile
filozofiei general umane – tradiţionale neamului nostru
românesc – cei şapte ani de acasă şi în toate cele făcute de pus
foarte mult suflet şi gândire pozitivă. Este destul de greu, dar…
dacă nu te ții de aceste principii și pe linia de plutire a
demnității, însemnă că nu ai trăit, ci ai figurat, ai trecut prin
lume ca o buruiană tăcută negânditoare, fiindcă au gândit boii
34
pentru tine, pentru că au capul mai mare ca tine, iar tu toată
viaţa ai gândit şi cântărit totul cu ochii în kilograme şi nu cu
mintea şi sufletul.
Cartea însă nu o poţi ca să o scrii cu minciuni şi diferite
aberaţii, precum îți trăsnesc prin cap, fiindcă nimeni nu-ți poate
schimba trecutul nici chiar Dumnezeu; există totuşi dincolo de
bumbacul norilor un ochi veghetor, care monitorizează fiecare
faptă a noastră – bună sau rea și încă... aceşti oameni nu
conştientizează că în afară de a sa carte scrisă pe pământ, omul
nu i-a nimic cu el pe cealaltă lume, nici sentimentele, nici
emoțiile, nici pasiunile, totul material după ce a alergat şi
acaparat o viaţă întreagă, uitând să-şi îngrijească de cele
sufleteşti, rămân şi el pleacă cu mâinile goale şi sufletul pustiu.
Ajunşi în faţa neputinţei, a deznădejdii, adică în faţa celor patru
scânduri, avarii înţeleg că sufletul e cea mai mare comoară, iar
viaţa lor s-a trecut în zăpăceală, iar pierderea anilor e foarte
dureroasă la nivel psihologic și conștientizează că nu se mai
pot întoarce și au trăit viața în zadar.
În cărţile Sfinte însă stă scris că sufletul omului ajuns în
faţa Scaunului de Judecată va trebui să dea seamă atât pentru
cele făcute, rele sau bune, cât s-a aflat pe pământ, cât şi pentru
cele nefăcute. În Noul Testament, în evanghelia după Matei se
spune:„Binecuvântați sunt cei blânzi, pentru că ei vor moșteni
pământul”(5:4); „Binecuvântați sunt cei miloși, pentru că ei vor
avea parte de milă”(5:7), Binecuvântați sunt cei cu inima
curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu”(5.8). Fericirile de
mai sus sunt un adevăr incontestabil, de origine dumnezeiască,
iar oamenii care se conduc de ele și respectă aceste
predici...toată activitatea lor terestră se înscrie în marele poem
uman - Binefacere profetică.
Cel care este indiferent la răul din prejma lui săvârșește
nu dublu, dar înzecit păcat! Pe oamenii cu cărţile negre, după
ce le-a citi Dumnezeu, porţi grele se vor închide deasupra lor şi
fundul iadului îi va înghiţi cu tot cu minciunele şi furiile lor
35
turbate, pentru a nu le mai scuipa niciodată afară. Face deci să
te mai gândeşti în faţa ispitelor, în viaţă pe cine slujeşti, Răul
sau Binele? Fiecare clipă trăită este ca o răscruce, o alegere, iar
ispita, de fiecare dată are înfăţişarea unor bunuri materiale nu
sufleteşti, unor facilităţi care parcă te-ar face fericit dacă le-ai
poseda. Această luptă contradictorie care stă în fiecare dintre
noi de a alege între bine şi frumos este cea mai mare dramă pe
care o trăim în fiecare clipă și depinde de fiecare în parte cum îi
rezistăm ispitei.
În afară de ispite însă, Dumnezeu a dat omului şi cuget
de a face el singur o alegere şi să fii sigur de tine, să stai odată
în două bărci este imposibil, de aceea singur stai la cârma vieţii
tale şi îţi conduci faptele ca un comandant de corabie prin
această ,,mare” învolburată, plină de furtuni. Pe scurt, trebuie
să deveniţi dumneavoastră înşivă înţeleptul, iscusitul, tolerantul
în toate, clipă cu clipă, de-a lungul întregii vieţi, de a manevra,
având curajul de a merge pas cu pas printre furcile caudine ale
destinului, chiar de te rânești, mai aluneci căzând în păcat, te
ridici asumându-ți-l și trebuie să mergi numai înainte.
Este ştiut că mesagerii Tatălui Ceresc pe pământ
suntem noi, oamenii, buni sau mai puţin buni, darnici sau mai
puţini darnici, blajini sau mai puţin blajini. Fiecare om îşi
construieşte Casa din Ceruri cu faptele de pe pământ, care este
luminoasă, acolo, în ceruri, unde niciodată nu bântuie vijelia
uraganelor, nu arde arşiţa soarelui. Mai vedem chipuri din care
izvorăşte răbdare şi bunătate, în acea ,,casă” nicicând răzbătând
frigul, tristeţea, pretutindeni revărsându-se căldura, dar şi
răcoarea ce domneşte acolo unde nu există începuturi şi
sfârşituri, unde nu există durere şi tristeţe.
Sunt averi pe care nici un fiu şi nici o fiică, nici un
nepot şi nici o nepoată nu le pot moşteni de la nici un părinte,
de la nici un bunel, fie aceştia chiar şi cei mai bogaţi oameni
din lume. ,,Casa” din cer o poate avea oricine şi-o durează
singuri cu propriile mâini, cu propriul suflet, aici pe pământ,
36
adică cum îţi aşterni aşa dormi pe pământ, iar pe cealaltă lume
îţi aşterne în iad Scaraoţchi, iar în rai Dumnezeu, după cum ai
meritat. Mai sunt și „case” aici pe pământ care ți le construiești
în sufletele altor oameni dragi unde te poți retrage când vreai,
ca într-o „Casă mare” în fața icoanelor și a zestrei spirituale din
străbuni, când îți este greu pe suflet. Este un bun refugiu de a
nu ajunge în marele păcat.
Toleranţa este o virtute, rezultatul unui proces
educator, în primul rând aplicat sieşi! Bucuria regenerării şi
îmbogăţirii spiritului omenesc este un proces fără sfârşit, aşa că
să fim mai buni, mai toleranţi azi decât mâine nu e târziu
niciodată. Să luptăm deci de a ne tot zidi cu ale noastre fapte în
sufletele oamenilor așa frumoși cum suntem, de a fi a
Domnului minuni şi nu a Tartorului spurcăciuni.
Anul 2013, la noi în Republica Moldova, chiar că parcă
este anul dracului. Michiduță își vâră peste tot codița lui
bârligată și spurcată, făcând multe matrapazlâcuri necurate. An
în care Mârșăvia sa împelițată adună multă recoltă în favoarea
„Cerului subteran”. Numărul sinucigașilor atinge proporții
cosmice la noi. Este cu totul strigător la cer această problemă,
iar nouă celor din jurul lor, din societatea care au făcut parte și
ei, nici că ne pasă. Și-au ridicat viața oamenii de vârstă
mijlocie, tinerii, adolescenții, dar iată că și copii și chiar fetițele
nu numai băiețeii de acum se răfuiesc crunt cu viața lor. De ce
oare? Ar trebui să se întrebe fiecare în parte care au comunicat,
trăit alături cu sinucigașii și cât de vinovat este pentru aceste
crime nu pătimașul, ci acel, cei de i-au fost alături și nu i-au
susținut și protejat în momentele de criză, de mare cumpănă!
Este trist, este cumplit, dar chiar și în anii de grație ai
începutului de mileniu trei, copiii au de a se confrunta cu
iresponsabilitatea, ignoranța și meschina indiferență a adulților
care atinge apogeul la noi. Este inuman, e de-a dreptul
cutremurător, dar și „în zilele noastre” copilăria mai poate eșua
pe tărâmuri bântuite de ură, minciună, ticăloșenie și violență.
37
Se știe că nimeni nu pleacă viu din această lume. Sună
îngrozitor, dar nu că nici nu băgăm de seamă, dar nici nu ne
pasă, de parcă nu ne-ar interesa și nu s-ar oferi la noi, ci la alt
cineva din altă lume. De ce unii își grăbesc plecarea, pe când
alții și-o întind cât de tare pot? Ar trebui oricum să plecăm
frumos și la timpul nostru, dar…
Oricât am fi de credincioși, ne temem de moarte,
fiindcă în orice situație la om sau animal primul sentiment care
apare în orice situație este frica. Frica de necunoscut, de
singurătate, de moarte, de incognito, de răsplata pentru păcatele
comise. Însă unii depășesc acest sentiment, fiindu-le viața mai
insuportabilă ca moartea și își pun capăt zilelor, lăsând păcatul
lor pe ei, iar urmările plecării lor tragice pe conștiința celor
care l-au înconjurat. Important este nu numai cum plecăm, ci și
unde plecăm… ar trebui să ne pună pe gânduri!
Viața noastră începe cu nouă luni înainte de a ne naște
și mulți „mor” înainte de a muri. Eminescu este un mare poet al
Ființei și ne ajută să înțelegem profunzimile Eului nostru în
raport cu Altul și cu facilitățile de care vorbește Heidegger sau
cu străinătatea de care pomenește Freud. Eminescu este poetul
românilor de pretutindeni, ale căror probleme ardente le-a
abordat în publicistica sa și cu sfatul de a se ține de Limbă și
Credință, precum cel care se îneacă și se ține și de un pai. Noi
rupți de regimul sovietic, de la tezaurul moștenirii noastre din
străbuni, nu le punem lecțiile la inimă, dar nici nu vrem să le
însușim măcar. Nu ascultăm de marile personalități ale
neamului, ci de niște babe cotoroanțe împuțite și groaznice la
minte și suflet nu numai la chip și asta în secolul XXI și ne
ținem de bani, dar nu de credință, ne ținem de ceea ce punem
pe limbă, dar nu de limbă!
Limba română nu-i un simplu cod de comunicare în
condiții de bucătărie, sau de veceu, precum era la noi în armata
sovietică, este în primul rând suportul gândirii, partea vizibilă a
aisbergului care formează și veghează conștientul,
38
inconștientul și subconștientul calitativ și individual, ca operă,
muncă spirituală a zeci, sute și mii de generații. Limba a
devenit o adevărată arhivă, în care s-a stratificat mentalitatea,
spiritual și istoria poporului nostru. Transmisă de la o generație
la alta (chiar și prin excremente), condiționând în mare parte
percepția noastră despre lume, limba este cea mai importantă
instituție pentru o națiune și pentru identitatea ei.
De aici și concluzia: Limba Română trebuie să fie
cultivată, îngrijită, protejată și promovată precum credința în
Dumnezeu și fiul lui Isus Hristos în fiecare clipă de toată
societatea și de la primul gângurit al copilului și ultimul cuvânt
al omului, plecând din viață, iar un om fără limbă și fără
credință este mai mult decât un om mort, fiindcă este viu fizic
și spiritual mort, dar care se mai distruge pe sine însuși și tot ce
sa construit până la el precum a fost și este omul sovietic!
Secundați de armata numeroasă și agresivă, de
intelectuali plătiți dinafară, dar și dinăuntru de guvernarea
noastră trădătoare, inclusivi și popimea Mitropoliei Moldovei,
renegați părinții spirituali ai mulțimii de cuvântătoare
necugetătoare, căreia i sa insuflat și continuă să i se insufle 72
de ani în lagărul socialist și iată 26 în acest lagăr de haos
moldovenesc că: Limba nu este „o armă a gândirii” (Lev
Tolstoi), ci doar lopata care împinge halca de carne și paharul
de vin în stomac. Mulțime care a devenit astăzi o excelentă
masă de manevră la discreția manipulatorilor de la guvernare,
vopsiți în diferite culori, dar în realitate sunt mai draci ca dracii
și care au reușit în mod legal să pună stăpânire pe closetul
Republica Moldova, pe care tot ei special l-au creat și pe
gândurile cetățenilor de au rămas aici, folosindu-i, furându-i și
trădându-i.
De restul să se debaraseze prin politici de înfometare,
de cetățeanul activ, gânditor și receptiv la schimbare, care s-a
văzut nevoit să ia drumul exilului în căutarea unei bucăți de
pâine mai bune și locul unde să se simtă om cu demnitate și nu
39
o animală folosită la munci josnice, precum suntem noi aici de
am rămas, ca oricum să se folosească de banii trimiși de ei din
străinătate acasă, iar noi ce-i cu demnitate și bun simț de am
rămas să supraviețuim în groaznica sărăcie să ne zbatem ca
pește pe uscat și să nu putem face nimic de a arunca de pe noi
acest jug satanic de tot.
Eminescu și Einstein afirmă textual că mintea copilului
este mai plastică decât a adulților și că percepția simultaneității
dinamice în spațiu-timp depășește în chip remarcabil
separatismul raționalist al percepției din cadrul newtoniano-
cartezian al gândirii: Achizițiile geniale din rațiunea adulților
sunt organic legate de plasticitatea extraordinară a imaginarului
dinamic al copilului și această ruptură devine catastrofală, dar
mai ales acum la noi în ultimii douăzeci și cinci de ani de
„independență” a Republicii Moldova.
Cu toții ieșim în larg în marea, în oceanul Omului, adică
în Viața Mare și Adevărată în care vrem noi sau nu vrem, dar
copilul nimerește și este lovit de toate stihiile destul de
groaznice. Dacă nu-l pregătim pentru această viață plină de
furtuni și uragane ca pe un căpitan de corabie, atunci… nu ne-
am făcut datoria de om creștin, de părinte, de simplu om matur
și ei sunt sortiți naufragiului, astfel o parte din vina
naufragiului lor revine pe cei de i-au născut și educat, dar și
mai mult cei de i-au împins în aceste naufragii. Trebuie să nu le
pregătim drumul, dar să-i pregătim pentru drumul vieții, fiind
cât de spinos și plin de diferite capcane și ispite. Din păcate
mulți fac copii precum cucii ca să-i crească și educe alții sau
societatea, dar habar nu au de această datorie, precum am
crescut și eu cu părinți, dar seci în toate și se împăunează că
sunt părinți și au copii mulți, însă educație, mângâiere, suflet…
zero!
Orice act de nedreptățire din partea adulților este reparat
de însuși copiii, mai mult decât atât: adulții sunt nevoiți să se
copilărească în sensul bun al cuvântului, prin joc și înțelegere a
40
celor mici, fiindu-le prieteni fideli, adică să nu să se uite cu
trufie de la înălțimea anilor lor precum majoritatea bătrânilor
de azi, zicând sarcastic:„Ce să vorbesc cu acești copii? Niște
mucoși! Nu am ce!”. Adică ei nulitățile bătrâne, răblăgite și
împuțite la minte, trup și caracter, în loc să-i încurajeze și să le
toarne oțel în caracter în voință, calicesc avântul copiilor spre
stele, rupându-le aripile curajului de mici, adică avântul spre
artă și frumos, spre împlinirea tuturor viselor. Mare li-i păcatul
și vor da seama la Judecata de Apoi, înzecit!
Dacă Isus zicea:„Lăsați copilași să vină la Mine și nu-i
opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei!” Iată că
acești bătrâni comuniști, zombați satanic îi nimicesc spiritual, îi
urăsc și ei drept răspuns… își ridică viața. Aceasta mă face pe
mine să tot caut o soție intelectuală și cu bun simț și să îndrept
greșelile părinților mei, și a celor mulți ca ei, să le fiu exemplu
demn de urmat. Să fiu tot timpul în apărarea tuturor copiilor și
tinerilor și ca fiindu-le un sprijin, un exemplu de demnitate în
toate.
Girard distinge două forme majore de imitație: mimesis
de apropiere și mimesis a renunțării, ambele de importantă
covârșitoare în comportamentele umane, căci pot fi deopotrivă
benefice și malefice, adică diavolești și îngerești.
Când cineva își surprinde un congener privind să zicem
cu atenție undeva spre înalt instinctiv, acela este tentat să-i
imite gestul. Așa se naște dorința mimetică, prezentată încă pe
scara animală. E ceea ce Girard numește mimesis de apropiere,
care poate deveni conflictuală, generând mecanismul crizei
mimetice, al victimei ispășitoare, moment care face diferența
între imitația animalelor și cea umană semn al nevoii de religie,
de mitologizare, iar unii recurg la idolatrizare, precum au făcut
imperiul sovietic, culegând totul ce e rău din Biblie de a putea
conduce masele. Forța elementară a intuiției naște dorința
mimetică.
41
Atunci când Cain vede că ofranda lui Abel este primită,
iar a lui nu, se naște dorința de a se substitui fratelui, văzând în
prezența lui pământească cauza răului, eșecului propriu și caută
a-l înlătura, ucigându-l, fără să știe că va declanșa răzbunarea
în lanț, în umanitate, care este „ca o mimesis adusă la paroxism
și perfecțiune”. Și nu numai atât, dar măcar nu a vrut să-și
recunoască vina. Întrebat fiind de Dumnezeu:„Unde e fratele
tău mai mic?”, el a răspuns:
- Nu știu, căci nu sunt păzitorul lui.
Sa dovedit egoist și mincinos și a considerat că poate
să-i pună „tăieței pe urechi” și lui Dumnezeu, precum
consideră majoritatea comuniștilor, cei cu mintea îngustă și
mankurților în ziua de azi. Mai mult decât atât, în loc Cain să-și
asume păcatul și să-și ceară iertare, el sa gândit la propria
securitate. Adică mie să-mi fie bine, că de restul nu mă
interesează, iar fratelui mort cu atât mai mult că nu-i trebuie
nimic. Abia după ce comite fratricidul, Cain își dă seama că a
dezlănțuit răzbunarea perpetuă, căreia omenirea va trebui să-i
facă față: „Acum că l-am ucis pe fratele meu, oricine mă poate
ucide”, frica punând stăpânire pe el, la pus greu pe gânduri,
strângându-l la perete! Atenționându-și Creatorul: Alți oameni
ar putea să mă ucidă pentru asta! Mărinimos cum nimeni dintre
noi nu poate fi, Dumnezeu i-a luat apărarea și la asigurat:
- Cel care va îndrăzni să-l ucidă pe Cain, va atrage
asupra sa o groaznică pedeapsă!
Nu sa găsit vre-o unul, chiar de atrăgându-și o
groaznică pedeapsă asupra sa, să-l omoare pe Cain, adică ochi
pentru ochi, precum pretind mințile umaniste, ca să fie pentru
urmași de învățătură! Iată o primă greșeală părintească care a
făcut ca răul să fie atractiv, iertarea lui Cain a dat curaj altor
ucigași de frați, dar mai ales imperiul sovietic, întărindu-i în
speranța că Providența ar putea trece cu vederea și crima lor.
Dar de ce? Grea de tot întrebare! Adevărul ca Har al lui
Dumnezeu nu are instanță lumească unde să poată fi contestat,
42
iar noi muritorii de rând nu avem dreptul, dar nici nu putem să-
l judecăm pe Creatorul nostru. Să ne dăm cu părerea și să
analizăm evenimentele petrecute pentru a lua învățăminte
pentru noi și încă a le lăsa generațiilor viitoare, îmi pare că
avem dreptul.
Când într-o situație, pentru atingerea unui anumit scop,
cuiva care se crede foarte norocos îi merge, dar cuiva nu, iar
asta rău îl mai zgârie la ficaț, adică cineva este cineva, iar
cineva nu este cineva și consecințele sunt cu urmări foarte
grave! Când este vorba de iubire a lui Dumnezeu, sau chiar a
unei femeii, patima este mult mai mare, consecințele pot fi
mult mai grave, trecând și de pragul nebuniei. Un om atins de
gelozie este șters din lista viilor și este un pericol pentru
societate, devenind asasin. Astfel, ei râvnind spre același scop,
devin rivali și dușmani de moarte care caută să înlăture unul pe
altul, prin diferite mijloace, din drumul spre care tind, de a
deveni el favorit și de a-și atinge scopul.
Oricum cel care este Subiectul decide și apreciază
efortul depus, strădania curată și sufletească de cei care vin
spre El. Starea necredinței este mult mai rea decât nenorocirea
trupească. Dacă o doamnă din trufie și mândrie alege pe cel
mai puternic, mai mășcat, nu pe cel care pierde lupta, precum
alege maimuța masculul, adică după forța fizică și nu cea
spirituală, ca apoi să de-a vina pe Dumnezeu că i-a dăruit așa
soț, nu pe mintea ei imbecilă și sentimentele perverse și
scopurile ei meschine, materiale de a se căpătui cu ceva. Pentru
Dumnezeu suntem toți egali și buni și răi, iar vindecarea de rău
nu poate fi împlinită decât prin iubirea celor răi. Astfel
Dumnezeu i-a luat apărarea lui Cain.
Reacția lui Cain este model absolut de dorință deviată:
el dorește conform lui Abel și nu „vertical”, conform lui
Dumnezeu, deci sieși, așa cum a făcut Abel, căreia a dăruit
divinității tot ce-a creat mai bun, adică propria-i ființă. Oamenii
nu înțeleg că Dumnezeu a rânduit credința pentru singura
43
problemă adevărată a omului, unica prioritate, cu aplicația cea
mai durabilă și cu urmările cele mai dramatice – salvarea din
păcat și moarte și a fi împreună cu Dumnezeu și credință!
Lipsa cea mare din sufletul creștinilor este să știe că
sunt pierduți. Cine se simte pierdut? Nimeni! Cain oricum a
înțeles că este pierdut și Dumnezeu I-a lăsat zile de luptă
sufletești pentru a-și ispăși singur păcatul. „Cui i se iartă mult,
iubește mult; și cui i se iartă puțin iubește puțin”(Luca7,36-50).
Cu cât nevoia este mai dureroasă, cu atât alipirea de Dumnezeu
este mai profundă, iată de ce Dumnezeu este alături de cei
suferinzi și mai puțin de cei care nu mai pot de bine, huzurind
pe munca agonisită prin șiretenie! Una dintre cele mai
importante lucrări ale credinței este să ne facem cunoscuți lui
Dumnezeu, scoțând tot ce este în noi și bunele, dar și relele
zăcăminte, așa cum suntem toți și măreți și josnici!
Atenție…doar faptele bune nu sunt de ajuns. Relația cu
Dumnezeu trebuie să fie întemeiată pe descoperirea de sine,
completă și modelând frumos prin șlefuire precum diamantele
acele zăcăminte, chiar de sunt rele din adâncul ființei fiecărui
din noi. Salvarea nu vine prin ce este credință, ci prin ce este
Hristos! Ce veste bună este pentru slăbănogii de minte și cei
care nu o au!
Credința este o relație de durere, împlinită printr-o
experiență spirituală personală de eliberare de păcat. De aceea
pentru creștin singura imitație benefică este ceea ce numim
imitato Cristi: nu poți dobândi facil bucuria vieții adevărate
decât trecând prin mica (pentru unii mare de tot, precum a mea,
fiindcă cea psihologică este mult mai grea decât cea materială)
ta Golgotă, prin muncă și chin, la capăt fiind singura întoarcere
reală în paradisul pierdut. Suferința ne alipește pe noi
oamenii de Isus, precum puii de cloșcă, care se bagă sub aripile
ei, iar El cheamă copiii la El, însă copiii cad în negrul
păcat…împinși de cei bătrâni, de neagra societate în care au
avut nenorocul să se nască. Postmodernii au înlocuit imitato
44
Christi cu divertismentul, neînțelegând că la capătul acestuia
ne așteaptă Răul.
Un copil este întruchipare a inocenței, el este cel mai
aproape de imitato Christi. Fără a fi ferit de cealaltă imitație, a
îngerului căzut, aspect pe care Freud a încercat să-l modeleze
în ceea cea numit „complexul lui Oedip”, imitație nefastă a
Tatălui care duce la paricid.(Cazuri foarte multe chiar în s.
Găuzeni când copii își ucid părinții, dar și unii se spânzură
precum s-au spânzurat părinții.) Isus Hristos a fost deci „model
imitație” în toate și toată învățătura lui sa transmis și se mai
transmite de acum 2016 ani încoace, iar tâmpiții întreabă cine a
trăit două mii de ani și știe cum a fost răstignirea lui Isus. Deci,
trebuie să ne răstignim propria aroganță, invidie, hapsânia și
toate viciile și să ni le batem în cuie, să ne punem în cui poftele
nesăbuite care ne înclină spre neomenie și păcate. Este greu,
dar se poate. Cum? Luptând permanent cu ele în fiecare clipă,
fiecare zi a existenței tale și tot să le pui la respect cu ajutorul
caracterului, care tot timpul trebuie să-l călim.
Însă, ce ne facem Doamne Sfinte, când copilul se
spânzură din pricina dorului, pentru că nu are căldura de
părinte? Așa ceva nu sa mai văzut și auzit pe lume! Întotdeauna
a fost la mijloc ca motiv factorii ca: sărăcia, iubirea,
deznădejdea, blestemele, farmecele, sensibilitatea, depresia,
bolile psihice și principalul factor este sufletul cuprins de
furtuni, taifunuri, tsunami care te prăpădesc. Războaiele
psihologice și sufletești, dragostea nereciprocă în primul rând
între iubiți, apoi umilirile vieții și multe alte sute de motive.
Biserica, societatea și guvernarea sunt principalii trei factori
vinovați de toate acestea.
Neînțelegerea de anturajul care te înconjoară, de
societate și cei apropiați, dar acesta… sinuciderea copiilor
pune capac la toate! Principalul motiv fiind plecarea femeilor
din Republica Moldova peste hotare, care au lăsat acasă câte
doi, trei, patru, cinci copii cu tot cu bărbat și ele spurcându-se
45
la o viață mult mai ușoară și bogată și nu mai vor să se întoarcă
la soți și copii, chiar căsătorindu-se acolo cu străinii. Drept
răspuns la această nedreptate bărbații, copiii se spânzură. Ce le
rămâne bieților oameni și copii să facă, loviți de această
ruptură a familiei?
Primul dintre pământeni care și-a ridicat privirea către
cer și a strigat:„Doamne! Viața e nedreaptă!” a fost sărmanul
Iov – un om cinstit și milostiv pe care soarta l-a nedreptățit: i-a
ucis copiii și nevasta, l-a îmbolnăvit, i-a acoperit corpul cu
bube, și asta în timp ce ticăloșii o duceau bine-mersi și
prosperau! Până la el, oamenii vedeau răul, dar nu se revoltau,
nu-l condamnau! Precum este acuma la noi între cei maturi, dar
iată că se revoltă copiii fără tată și mamă, adică cu părinți peste
hotare, unul într-un capăt de lume și altul în alt capăt și
izbindu-se de acest zid al indiferenței, lașității și ticăloșiei
umane, aici acasă la baștină întorc spatele lumii, și-și fac
seama, blestemând această lume!
Iov, fiind preacredincios, a fost tastat și verificat în
rezistența caracterului de Diavol, însă iată că în acest format
artificial, pustiu, spiritual, material și de căldură părintească
Republica Moldova protestează și copiii, împotriva acestei vieți
lugubre și inumane. Drept răspuns, desprinzându-se dintre
pământeni și mutându-se în amintiri și miros de tămâie cu acel
strigăt de a-i auzi Cerul și întreg mapamondul: „Nu vreau bani
nu-mi trebuie nimica, vreau acasă pe tăticul și mămica, care
unul este într-o parte a pământului, iar altul în altă parte”, dar
oare se va schimba ceva după aceste fapte nesăbuite ale
sinucigașilor? Ce guvern ar putea să rezolve problemele
noastre? Nici unul!
Guvernele și bisericile, care sunt lacome de tot și
hrăpărețe, care timp de douăzeci și cinci de ani jefuiesc și vând,
vând și iar vând totul, patrie, mamă, tată și copilăria, folosind
banii părinților ce vin de peste hotare. Focarul nemulțumirilor
se ascunde în interesele societății, ai familiei și a fiecărui
46
individ în parte. De ce nu ripostăm? De ce nu ne ridicăm
împotriva tuturor fărdelegilor, dar ne facem că nu le vedem? Să
fim oare atât de lași și pidosnici la minte, demnitate și la suflet?
Bogătanilor, celor de la conducere și popilor, care au furat și
fură în continuu le convine această situație. Cum rămîine cu
noi? Noi, cei mai rămași cu bunul simț omenesc. Ce ne facem
oameni buni, dacă mai suntem demni de a fi oameni?
Omul se naște pentru a-și făuri propriul destin, trudind
cu dragoste și pasiune, iar la baza aceste valori se află în primul
rând spiritualitatea strămoșească, credința adevărată și nu cea
schimonosită de dușmanii neamului nostru românesc. Baștina
este „Instituția celor șapte ani de acasă”: bunătatea și
modestia, deschiderea pentru oameni și comunicare, străduința
și cumsecădenia, inteligența și demnitatea, onoarea și bunul
simț, bunele maniere și credința. Iată, tocmai în acest tezaur
spiritual al nostru, construit de milenii de mii de generații se
lovește fără cruțare din toate direcțiile în noi băștinașii, dar nu
în veneticii acestei așchii de pământ dintre două ape Nistru și
Prut care s-au aciuat aici, venind cu tancul peste noi și de a ne
asimila, rozându-ne rădăcinile strămoșești, precum cârtițele.
Invocând credința ortodoxă, preoții și guvernanții
comuniști, dar și democrați, în realitate sunt însă pentru a-și
umple chimirurile de bani, devenind peste noapte miliardari, cu
mașini de ultimul răcnet, palate de lux și pântecele plin de
hrană bună, plesnind de grăsime. Este cu totul criminal și
strigător la Cer ca într-o țară atât de săracă, să fie foarte mulți
bogătani care au jefuit-o și de suflet și cumsecădenie, nu numai
economic. Ce fel de simț de mancurt ar trebui să ai ca să fii
bogătan în mijlocul săracilor pe care tu i-ai jefuit și te urăsc de
moarte? Întrece culmea absurdului, iar această revoltă poate
izbucni și erupe ca un vulcan!
Nimic nu este mai de preț decât virtutea, adică valorile
care le ai din strămoși și pe care le-ai acumulat înnobilându-ți
și înălțându-ți sufletul, care este nemuritor și veșnic. Ele,
47
virtutea și înțelepciunea ne marchează calea de autodesăvârșire
cu principii morale, experiență de muncă și valori culturale, nu
valori stomacale și bogății materiale pe care le ai, precum cred
majoritatea cei de azi. Valorile materiale sunt de bătaie și
durată scurtă, pe când cele spirituale de bătaie foarte lungă și
chiar rămânând pentru veșnicie.
Trebuie să-ți pui inima, sufletul și mintea să lucreze
pentru Neam, Artă, Credință și Frumos cu toate motoarele ei
cosmice, dar nu pentru construirea castelului și de a acapara
câte mai multe bogății materiale prin diferite excrocherii. Dacă
nu te realizez la matricea spirituală a moșilor și strămoșilor,
dacă nu-ți cunoști propriul suflet și al poporului tău, degeaba
mai ești învățat, scriitor, om de artă, oricum rămâi o handrahuie
rătăcită și în viață și în moarte. Exemple? Istoria omenirii are
câte dorim, dar mai ales a rădăcinii neamului nostru, care este
cel mai vechi dintre alte neamuri apărute pe parcursul istoriei.
Trăim într-o societate extrem de tensionată și încă
alergăm gâfâind cu limba scoasă după un câștig nemeritat de a
ne pricopsi cât mai mult, conducându-ne după zicala sovietică
„Trebuie nu trebuie, să fie acasă, că nu cere mâncare”! Suntem
încărcați de îndatorii, griji care te macină precum carii lemnul,
dorințe nesfârșite care le poți împlini numai în gând și te zbați
în zadar ca peștele pe uscat, de parcă le-ai lua pe toate cu tine și
în sicriu după moarte! Alexandru cel Mare se zbuciuma din
cauza că nu există nici o țară pe care ar putea-o supune, dar
când a ajuns în doaga morții sfetnicii i-au cerut ultimele dorințe
și vroiau să-i construiască și o mare piramidă ca la zeii
egipteni.
Macedon le-a răspuns simplu că vrea un sicriu cu
mâinile afară. Să fie ieșite din el mâinile ca să vadă toți că o
lume întreagă a cucerit și nimic nu a luat cu el. Prin aceasta el a
rămas în istorie și nu prin cuceririle sale care aproape toate că
nu mai sunt. Deci totul ce e material dispare repede, ce e
48
spiritual dăinuie în veci! Și Biblia ne învață: „Să luăm aminte”,
iar noi…! Isus vorbea de multe ori mulțimii despre răspunderea
pe care o au cei care stăpânesc bunuri pământești: „Bunurile
adunate pot deveni cu ușurință un fel de amenințare pentru cel
care le stăpânește: focul și furtul; posibilitatea de a fi distruse
de molii și rozătoare, care toate sunt motive de teamă și
neliniște. Oamenii au destule griji, chiar fără să și le mai
adauge, adunând bunuri trecătoare”.
„Astfel de griji îți schimbă și caracterul. Până și haina
care o ții în dulap nu numai că este un obiect care nu poate sluji
nimănui, ci reprezintă un motiv care contribuie acestui fel de
primejdii. Ce poate să folosească omul spuse Isus chiar dacă ar
fi să câștige toate comorile pământului, dacă-și va pierde
sufletul? Nu trebuie să ne temem de lucrurile care ucid trupul,
ci să ne temem numai de acelea care ucid sufletul.” Aici apare
întrebarea! Ce ne facem cu cei care își ucid trupul prin diferite
metode lente, iar alții brusc prin sinucidere? Unde le pleacă
sufletul, în Iad sau în Rai? Trupul nu are însemnătate
deosebită; este numai un vehicul, un fel de unealtă în slujba
sufletului zicea Isus. Mancurții sovietici de azi însă cred că
sunt vorbe spuse de un nebun. Dar până când așa cred? Până
ajung în doaga morții, regretând, dar nu mai pot schimba
nimic, decât să constate zădărnicia vieții lor.
Însă viciile sunt foarte în vogă, precum fumatul, băutura
și promiscuitatea. Care e motivul? Datorită puterii sovietice
satanice, am devenit un neam flecar și lipsit de Dumnezeu,
nerâvnitor în sfințenie, artă spirit și frumos, agramat în
grandoare, ahtiat de măriri calpe și înjosit de vanități, sclavi și
servili. Nu luptăm și nici nu vrem să luptăm pentru libertatea
noastră spirituală, a neamului și chiar a credinței. Să nu uităm
însă faptul că odată cu venirea bolșevicilor satanici la putere sa
produs o ruptură tragică de tot dintre Om și Dumnezeu.
Bisericile au fost închise, icoanele distruse, preoții
băgați în pușcării… Tocmai că cei de azi trebuie mai toți băgați
49
în pușcării, pentru falsa credință care o propovăduiesc și
otrăvesc sufletele enoriașilor. Pentru tot ce au furat și fură sub
protecția că este jertfă adusă prinosul la biserică, iar restul ce
mai rămâne pleacă la Moscova care ne ține în robie spirituală și
materială, pentru colaborarea, satanizarea, trădarea, tâlhăria
împreună cu comuniștii cu care s-au înfrățit. Ce fel de preot
poți fi când pichetezi cu diavolul roșu? O satană în sutană! E de
râsul lumii această absurditate fariseică.
Astfel și bisericile au devenit niște focare de hoție a
banilor, a minților și a sufletelor, nu focare de spirit și cultură
de a alina sufletele enoriașilor, pentru aceasta le-au construit
foștii noștri domnitori și nu străinii care ne sărăcesc acum prin
ele. Rămasă fără păstor turma sa împrăștiat, și-a pierdut
orientarea în spațiu. Calea cea dreaptă a fost dată uitării, iar
dictatorul în loc să fie condamnat a fost zeificat și iată ne
închinăm și acum comuniștilor care peste noapte au devenit
„creștini”. Mai rău și mai satanic, mai fariseic, nici că se poate!
Am întrecut cetățile Sodoma și Gomora în perversiune, fiindcă
perversiunea noastră este mintală și sufletească și nu trupească,
care au fost nimicite cu focul ceresc și șterse de pe fața
pământului. C-am asta ne așteaptă acum pe noi!
Trebuie să conștientizăm că Dumnezeu pretutindeni e la
El acasă. Noi, muritorii de rând, suntem în vizită oriunde ne-
am afla, dar iată că de asta nu ținem cont și ajungem ca îngerii
decăzuți, crezându-ne mai mari ca Dumnezeu, astfel devenind
sculele jegoase ale Iadului. Uităm de Dumnezeu și cele sfinte
până ce ajungem în doaga morții și iată atunci devenim și
conștiincioși și creștini adevărați, dar este de acum târziu, la un
pas de moarte ți-a rămas să-ți faci bilanțul drumul parcurs cu
toate păcatele în a ta viață ticăloasă și gata...
Cât trăiește omul se vrea nevinovat, slujește Diavolului,
lui Mamona, la diferiți idoli, doar nu lui Dumnezeu și fiului
Lui prea mult pătimit Isus Hristos, iată unde se află marea
perversiune. Doar la moarte toți recunoaștem despre toți:
50
Dumnezeu să-l ierte”… ca să vezi, nu celora care i-a slujit.
Sarcastică este evaluarea. Din păcate are două cusururi: este
impersonală și este prea târzie. De asta și avem nevoie de
iertarea Lui, știind că nimeni nu poate greși, cât poate El ierta.
Religia este o relație de durere, împlinită printr-o experiență
spirituală personală, de eliberare de păcat, și totuși până și
răbdarea Lui are o limită și atunci… Doamne ferește, se poate
să o pățim precum cetățile Sodoma și Gomora!
Dacă alte țări și-au îndreptat greșeala, noi,
„moldovenii” care am făcut parte din acest mare imperiu
sovietic călcăm iarăși pe aceeași greblă și nu ne învățăm minte.
Tare bine i-a fost moldoveanului sub ruși în fosta Uniune
Sovietică și nu se lasă din a lui îmbrățișare și de acum pleacă în
Rusia să-l slujească, fiindcă el nu poate fi stăpân pe sine și
acasă la el cu familia și copii alături. Mai bine zis este sub
comuniști aici și sub ruși în Rusa, care sunt perverși sovietici,
mereu sub cineva le place. Poziția de deasupra nu-l aranjează.
Ea este prea obositoare, trebuie să asude. Cu poziția preferată a
minții dedesubt coboară până la fund, în biografia sclavului
bleg și de prostituată, avut de oricine cu-i nu-i este lene, astfel
ajungând de râsul întregii lumi!
De aceea este foarte periculos să-i dai libertatea unui
popor care dorește și i-a fost turnat otravă spirituală prin
biserici, învățământ și canalele tv și radio ca picătura chineză și
în oase nu numai sânge nu numai în minte i sa înrădăcinat ca
pirul că este slugă, un nimeni și un nimic. Această salvare este
ca și cum ai salva pe cineva de la înec, dar care te îneacă pe
tine salvatorul și te învinuiește de toate relele pe tine, care i-ai
făcut bine, nu pe cei care i-au făcut rău. Astfel, oamenii de artă
care mai mențin frâiele acestui popor de a nu aluneca cu totul
în nimicnicie și a se preface în gloată, au ajuns dușmani ai
propriului popor și sunt nimiciți sau li se închide oxigenul în
toate domeniile de a se realiza sau cel puțin de a trăi cât de cât
omenește aici la el acasă. Mai tare ne-am adâncit în ticăloșie,
51
mankurtizare și hăul mizeriei spirituale și materiale și ne este
„bine”, iar adevărul ne confirmă realitatea tragică de tot. Vrem
noi, nu vrem, dar faptele vorbesc și arată realitatea neghioabă
de tot în care ne bălăcim.
Poporul nu se poate modela prin photoshop și a se
minți chiar și pe sine însuși, precum o fac toate doamnele și
domnișoarele pe rețelele de socializare! Suferă bieții de
amăgirea de sine și de nălucă, însă oricum sufletul li se vede ca
în palmă! Anumite trăsături general-umane răzbesc la suprafață
și alcătuiesc blazonul firii sale, așa că nu ne putem ascunde și
amăgi pe noi înșine și ne arată edificarea tragică a
mancurtizării care a făcut ca acest popor să fie singur dușmanul
său de moarte, nu numai pentru el, ci și pentru urmașii
urmașilor lui, marcat încă de blestemul a celor trei vrăjitoare
din opera lui Shakespeare care au rostit pacostea: „Urâtul e
frumos, frumosul e urât”!
Astfel la noi frumusețea mintală, sufletească, dar și
materială este spânzurată pe toate căile de întreaga societate,
dar și de dușmanii din afară, fiindcă așa ne
v-or, perverși la suflet și la minte, dar și proști ca ciubota de a
putea face ce v-or cu noi, adică niște nimeni și nimicuri și iată
că le-a reușit și le mai reușește și acum din păcate pentru noi!
A-și fi vrut să fie un vis urât din care să mă trezesc și să
dispară, dar e zadarnic, fiindcă mă aflu în mijlocul unei realități
crunte și înspăimântătoare de tot, de nu sa mai auzit în lume și
în istorie de așa realitate de ne face unici și cei mai satanici în
lume.
Isus spunea că viața unui om nu urmărește să adune
bunuri și că multe nenorociri ar putea fi evitate dacă oamenii
nu ar râvni la ceea ce nu este al lor. Dacă oamenii v-or trăi în
felul care i-a învățat Isus, dacă oamenii vor fi cinstiți și
îngăduitori unul față de altul atunci va putea răsări o lume nouă
adică să păstrăm și ocrotim Omenescul din noi și să nu-i dăm
voie fiarei din noi să ne sugrume, fiindcă de cum ne naștem
52
suntem pândiți de mediocritate. Hidoasă și necruțătoare, ea
încearcă să ne devoreze, și-i reușește extraordinar, dacă noi nu
suntem înarmați cu Credință, Omenie și Demnitate, dar și mai
rău le-am abandonat ca pe niște lucruri netrebuincioase și ne
lăsăm devorați și duși de mediocritate ca o gunoaie de val, în
loc de a fi tot timpul pe val.
Mulți nici nu-i observă furișarea mediocrității și când
se trezesc sunt îmbrăcați în ea ca în cămașa de forță, dar
plăcută și rămâne îmbrăcat în ea precum e viermele de mătase,
adică toată viața este vierme și nu om. Alții, dar majoritatea
celor mulți preferă îmbrăcarea ei și să i se supună. De ce ?
Fiindcă îi este bine și nu trebuie să sufere, să se răstignească pe
sine însuși adică toate viciile, să lupte, să reziste tuturor
viiturilor de rele ale vieții, precum când ești îmbrăcat în cămașa
lui Hristos. De aceea se face frate și cu dracul ca să treacă
puntea! Adică alege calea cea mai ușoară, lașă și ticăloasă,
parșivă și mincinoasă până la refuz, de a trăi bine! În simbolul
hainei, ultima carte a Scripturii se întâlnește cu prima:
„Domnul Dumnezeu a făcut omului și nevestei lui haine de
piele” (Geneza 3,21). Cei cu mintea îngustă cred că Dumnezeu
le-a croit niște haine din piele de dinozaur sau din alte piei de
animale foarte rare, care sunt sacrificate pentru haine de modă
sau moftul celor bogați.
Haina aceasta reprezintă însă viața și caracterul lui
Hristos și ne îndeamnă: „Îmbrăcați-vă în Domnul Isus
Hristos!”(Romani 13,14). Vezi textele: „Domnul…M-a
îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua
izbăvirii…”(Isaia 61,10). Isaia a fost un profet al evreilor și el a
prorocit sosirea unui bărbat al durerilor care a cunoscut
tristețea- un Mesia. „Îmbrăcați-vă cu inimă plină de îndurare,
cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare…
Mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea care
este legătura desăvârșirii” (Coloseni3,12,14.). Nimeni nu mai
ține cont în ziua de azi de aceste legi sfinte și chiar le au de
53
absurde și se contopesc cu mediocritatea, devenind însuși mai
mediocri ca mediocritatea, adică devorați de mediocritate au
devenit rahatul ei. Ne v-om izbăvi oare de ea? Greu de crezut.
Dacă nici pe această lume în care avem posibilitate de a ne
omeni și ispăși păcatele, în cealaltă nici atâta, rămânem pe veci
neoameni!
Colosul sovietic de lut a născut pigmei de lut care însă
otrăvesc viața tuturor celor din jur, dar mai ales bătrânii cu
obrazul plin de răutate, cu convingeri învechite și împelițate de
tot, care sunt peste tot la putere și închid oxigenul celor tineri.
Voronin – om primitiv, brută, criminal, hapsân, mincinos,
bestie lugubră, dictatorul cel mai dușmănos față de basarabeni,
nu crede nici în chiar Idolul bolșevic Lenin adică Skaraoțki
căruia i se închină, nu tocmai în Dumnezeu, chiar de o face de
ochii lumii împreună cu Î.P.S - ul Vladimir, astfel trădează pe
ambii mult mai fariseic ca Iuda, iar mitropolitul Vladimir îi
este complice, ambii închinându-se lui Mamona (bogăției).
Trebuie să-i supunem unei judecăți morale și la stâlpul infamiei
până a-i chema Dumnezeu la judecata de Apoi.
În realitate, oamenii aceștia sunt demult morți. Prin
urmare v-or putea fi îngropați de alții care sunt tot atât de morți
ca ei, ajungând astfel niște mortăciuni ambulante. Astfel, toate
valorile sau întors pe dos și a fi Om este rău, iar a fi fiară
bestială este bine și este la modă acum. Urâtul este frumos și
frumosul urât, adică nu crezi nici ochilor tăi, dar crezi
tâmpeniei tale mintale sau a altora care spun că: „albul este
negru și negrul este alb.” Suntem într-o situație anecdotică de
tot. Ne bălăcim în hăul mizeriei spirituale și materiale și ne este
„bine”. De râsul curcilor am ajuns! Invidia și ranchiuna, adică
„rânza moldoveanului” de neexplicat față de consângeni, frați
și surori ne-a jucat și ne joacă festa mereu.
Ea, „rânza moldoveanului” și sentimentul că numai eu
sunt mare și pot toate, iar restul nu mai sunt ca mine, iar în
realitate marele nimic, ne macină națiunea și demnitatea mai
54
rău decât carul lemnul. Dacă dăm ceva jos din conducere nu
avem ce pune sus în loc după mintea lor sovietică, bâhlită.
Aceasta este cel mai mare handicap pus ca frână în dezvoltarea
societății umane, de a sta tot timpul în closetul sovietic ca
viermii și nu a ne revolta și dezvolta ca oameni. Succesele
celor din jur și chiar apropiați ne mâhnesc mai mult decât
insuccesele sale proprii.
Când vre-o unul din semeni obține ceva mai mult decât
noi, suntem gata să-l strivim de pe fața pământului, chemând în
ajutor și pe Diavol, care chiuie de bucurie că câștigă suflete.
Numai să rămânem noi primii, iar ca noi și ca la noi să nu fie la
nimeni. Aceasta ne este născută din genii. Iulius Cezar să
zicem, a visat să ajungă cea mai importantă persoană din
Imperiul Roman și a ajuns. Odată trecând printr-o localitate
prăpădită precum sunt acuma majoritatea satelor noastre din
care face parte și al meu de baștină, unul dintre amicii să-i la
întrebat:
- Crezi cumva că și aici, în această fundătură, există
concurență și oameni care se bat pentru putere nimicindu-se
unul pe altul?
- Sigur că da, l-a asigurat Cezar, adăugând: Eu personal aș
prefera să fiu primul aici decât al doilea la Roma!
- E chiar atât de rău să fii al doilea? a insistat amicul.
- Al doilea este primul din lista celor care pierd, iar eu aș vrea
doar să câștig!
Visul arzător de a se remarca cu orice preț prin fapte
glorioase a făcut din Iulius Cezar, în cele din urmă, una dintre
cele mai proeminente personalități ale Romei antice, de l-au
ridicat și la rang de zeu pe el și pe alții, iar cei înțelepți îi aveau
de nebuni pe cei care credeau că zeii ar putea să existe cu
adevărat. Totuși Iulius Cezar când a revizuit calendarul,
adăugând o lună în numele lui, devenind apoi luna iulie, a făcut
un lucru foarte just pentru întreaga omenire. Oricum, în toate
trebuie să domine cumpătarea și bunul simți de a ne ține pe
55
linia de plutire a demnității și a visa și materializa visele
frumoase artistice și nu cele neghioabe, fiindcă viața fără
demnitate nu are importanță, decât a tubului digestiv. Astfel
punem în mișcare toate mijloacele pentru a-l defăima,
compromite, pentru a-l ostraciza pe concurent, pe rival, dar nu
pentru a-l întrece în lucruri frumoase și a fi mult mai bun ca
rivalul său, demonstrând dragoste și iubire pentru motivul care
lupți și respect rivalului tău.
Spre deosebire de om, poporul nu poate poza nici minți,
nu se poate ambala în fals cum ai da și cu ai face-o. Sufletul
oricum i se vede ca în palmă, iar neprietenii se străduie să ți-l
prezinte în cel mai hidos mod. Oricum anumite trăsături umane
răzbesc la suprafață și alcătuiesc blazonul firii sale. De aici și
anecdota care ne caracterizează că și pe lumea cealaltă este așa,
adică în Iad ceaunul cu smoală al basarabenilor nu-l păzește
nimeni, fiindcă numai unul vrea să iasă, toți ceilalți îl trag de
picioare înapoi.
Deci, suntem rânzoși și pe lumea ailaltă nu numai pe
aceasta! Leacul cred că nu ni-l găsește nici dracul, fiindcă unii
îl și întrec în lucruri necurate, de-i pun și pe ei în încurcătură!
Precum la Judecata de Apoi, în fața lui Dumnezeu un călugăr
care fierbea oul la lumânare a început să găsească vinovații, iar
pe Dumnezeu prostul și că el nu este vinovat. Omul acesta dă
vina pe Diavol, pe Dumnezeu pe alți oameni, numai nu pe el
însuși și mintea lui sucită, cică la împins Necuratul să o facă și
de aia a păcătuit. Când Dumnezeu îl cheamă pe tartorul iadului
Skaraoțki și-l I-a la întrebări și mustrări, el a început să se
apere, afirmând:
- Nu eu l-am impus. Nici mie nu mi-ar fi dat așa ceva prin cap
și se știe că eu nu umblu niciodată cu lumânările!
Deci, dacă avem minte conștientizăm că omul niciodată
nu este victima lui Dumnezeu, Dumnezeu este totdeauna
victima omului. Toți oamenii se nasc originali și asemenea lui
Dumnezeu. Nu degeaba Isus le-a spus ucenicilor săi luând în
56
brațe un prunc:„ De nu ve-ți fi curați la suflet precum pruncul
niciodată nu ve-ți întra în Împărăția Cerurilor! Deci, țineți
minte ce vă spun:„ Cel mai mare în Împărăția Tatălui meu va fi
cel smerit ca un prunc!” Dar mulți mor nu numai ca o copie a
lui Dumnezeu, ci asemenea dracilor împelițați. De ce oare? Nu
evaluăm cultural, sufletește și spre Dumnezeu, ci mergem cu
pași triumfali și victorioși spre Hău spre maimuța lui Darwin,
pe care o considerăm „Mama noastră cea dea pururi”. Spre
beznă și nimicnicie, ca apoi să ajungem „dincolo”, chiar drept
în gheenă.
Puținii care se nasc geniali și a lui Dumnezeu și așa
mor, oamenii de artă și cu adevărat slujitorii poporului, țăranul
și intelectualul. Numai unii dintre cei foarte puțini dintre noi
„nebunii frumoși” se întorc fulgerător spre mediocritate, o
înșfacă de grumaz și o doboară la pământ. Șanse de izbândă
sunt foarte puține și totuși, doar neîmpăcarea cu rutina te poate
ocroti de ofensiva ei, unii neîmpăcându-se nu numai cu rutina,
dar nici cum este lumea alcătuită se frâng și drept protest
asupra orânduirii întregii lumi își fac seama. Că sunt slabi de
înger, sau sunt foarte curajoși că nu se tem nici de moarte?
Grea de tot dilemă, dar are să-i judece Ultimul Tribunal!
Noi, oamenii trebuie să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului și
lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu! Adică să nu-i judecăm
noi, chiar de se consideră cel mai negru păcat sinuciderea, nici
chiar preoții, ci doar unul Dumnezeu, dar trebuie toată
societatea de la vlădică până la opincă să găsim căile de a
preveni aceste momente grele de cumpănă și ai ajuta să iasă din
ele pătimașul căzut în mrejele diavolești!
Când un bărbat se consideră mai tare ca moartea, atunci
nu are motive să se teamă de ea, iar unii chiar o primesc ca pe o
mireasă. La originea acestei afirmații ne stă balada populară
„Miorița”, care ne este cel mai vechi „monument” folcloric ce
ne reprezintă neamul nostru din adâncul istoriei sale. Alții
primesc moartea ca o salvatoare a tuturor durerilor trupești și
57
sufletești. Cât de dulce primește moartea și o așteaptă cu mare
plăcere, bucurie un condamnat de exemplu tras pe roată și
special este făcută cazna ca chinurile și durerile grozave să se
întindă cât mai mult! Nu luptăm cu propriul nostru ego, cu
viciile, cu modele sinucigașe, nu ni le răstignim în noi înșine,
dar am devenit nepăsători chiar față de noi înșine și ne lăsăm
duși de valul ignoranței, nimicnicii și lașității, ca frunza de
vânt. Nu devenim noi înșine înțelepți, clipă de clipă, de-a
lungul întregii vieți precum i se cade unui creștin adevărat. Nu
ne curățim de păcate, nu ni le asumăm, nu tocmai să ni le
ispășim prin pocăință rugăciune și ajutorul celor decăzuți și
mai slabi ca noi.
Vârf la toate, care cred că este și cel mai mare păcat,
este tâmpenia omului, dar și mai și fanatismul ei! Când o face
tâmpenia omului nici dracul nu o poate desface! Deci,
tâmpenia este un generator de necazuri nu numai pentru el sau
poate mai puțin, ci și pentru cei din jur și încă pentru
generațiile care urmează după el simțindu-i grav consecințele.
Precum se spune în popor că„un nebun aruncă o piatră în baltă
și zece deștepți nu pot să o scoată”!
Pentru orice bărbat libertatea este lucrul cel mai de preț
ce se poate găsi în lume. Ajungând la războaie sufletești și
psihologice, sclavul instinctelor sexuale ori frustrărilor sexuale,
sclavul a diferite situații care îl țin captivant caută evadări din
labirintul vieții și poftim...toate treptele diferite ale sinuciderii.
Mai apoi care ajung la diferite crime, urcând până la
douăsprezecea treaptă a păcatului sinuciderea bruscă, prin
diferite metode diabolice născocite de mințile umaniste care cu
cât sunt mai evaluate cu atât sunt mai spurcate.
SINUCIGAȘ, -Ă, sinucigași,- e, s. m. și f. Persoană
care și-a luat (sau a încercat) să-și ia viața. (DEX- p. 993).
O spunea bătrânul înțelept senator al Romei Marcus
Lucan Gallio în timpul când Isus călătorea prin lume făcând
minuni, adică se năștea o nouă eră a peștelui și a
58
creștinismului, ca apoi ironia sorții, Isus, să fie răstignit chiar
de fiul său tribunul Marcellus Lucian Gallio, legatul devenind
în acel timp și comandantul fortului din Minoa, care cu o
centurie a plecat la Ierusalim, precum era ordinea sărbătorilor
de Paști pentru a menține ordinea publică: „Nu este nevoie ca
cineva să i-a otravă, nici să întrebuințeze pumnalul pentru a se
sinucide. Poți tot atât de bine să te sinucizi, și totuși fizicește să
rămâi în viață”.
Iată noi, creaturile imperiului sovietic suntem sinuciși
din fașă, întorși de la sânul mamei, ca să ne dea un alt surogat,
mințindu-ne că este sânul mamei și ca să și mergem astfel prin
viață întorși pe dos. Devenim nu oameni, dar niște mortăciuni,
tuburi digestive care mai mâncăm bine și facem putoare.
Corect spus,automate biologice mancurte și hapsâne,
șmechere, mincinoase până la refuz, de și căpetenia dracilor se
teme de noi de acum! Adică am devenit mai draci ca dracii!
Dar să o luăm de la început, demonstrând formele sau
treptele sinuciderii. Prima treaptă care parcă este neimportantă,
dar tocmai că ea este baza tuturor altor trepte, dacă calci și
chiar mergi strâmb, precum o fac majoritatea, luând-o prin
păpușoiștea vieții este sexualitatea. Deci, sexualitatea rău
înțeleasă și deloc instruită, ci chiar mărginită, ignorată de tot și
luată în derâdere de toți derbedeii considerată de biserică un
mare păcat, iar cel mai mare păcat cred că este de a fi prost,
fiindcă mintea și organele sexuale sunt foarte strâns legate
între ele și nici nu poate fi altfel. Doar nici un sfânt, guru sau
chiar înger nu se naște fără organele sexuale ne-o confirmă
chiar și Cărțile sfinte. Actul sexual fără sentimente, gândire și
cultivare bazat numai pe instincte și acelea animalice este
risipirea animalică a seminței la bărbați, care este precum a-ți
nesocoti viața și risipi-o aiurea și încă te preface din om
animal.
Ejacularea este una dintre cele mai subtile forme de
sinucidere, alături de droguri, supraalimentație și abuzuri de tot
59
felul, precum alcoolul și fumatul, iar nouă nici că ne pasă de
parcă nu ne-ar privi pe noi înșine, încurcând pișatul nostru cu
ejacularea. Precum este pișatul boului strâmb, așa devine și
destinul nostru, dacă nu punem mintea la muncă și ne cultivăm
spiritual pe toate căile. Apoi capac la toate și sfârșitul tragic al
vieții, când te mai pocnește amintindu-ți de capacul sicriului,
dai vina pe Diavol pe Dumnezeu, pe soartă, numai nu pe tine
însuși, că ești prost ca ciubota și te-ai jucat cu resursele tale
risipindu-le aiurea în loc să le folosești pentru dezvoltarea
înțelepciunii tale și de întărire a organismului! Rămâi numai
cuprins cu regretele, care te devoră mai rău ca fiara. Vinovatul
nu poți fi decât tu însuți, care ai avut acces la comoara ta
personală, dăruită de Dumnezeu, dar nu ai știut cum să o
folosești cu rațiune și ai risipit-o aiurea și fără sens!
La începutul umanității strămoșii noștri aveau
capacitatea de a-și controla spontan sexualitatea împreună cu
toate simțurile. Având o atitudine nepăsătoare față de viață, noi
am pierdut cu totul controlul asupra ei și-i suntem robi
nenorociți, care ne poticnim adesea de suferință și poftim,
dezastrul realității de azi care ne zdrobește și apasă ca un teasc
poama, îl vezi totul uitându-te în jur. Strămoșii puteau controla
emoțiile și ejacularea de asemenea – la voință. Noi…?
Gradat am pierdut această capacitate, iar risipirea
seminței conduce la impotență, decădere morală și psihologică,
la crime, retrăgându-ne în umilință, fiindcă nu poate fi altfel
așa e psihologia omului. Ni se frâng ușor caractere și... atunci
consecințele sunt cu urmări foarte grave. Prin suprasolicitare
sexuală, vânarea plăcerii, alcoolism și prin preocuparea
excesivă de a se risipi și distruge, oamenii au pierdut treptat
această calitate, chiar și din amintiri, lăsată din strămoși. De
aici și vorba din popor „ Dă-ne Doamne mintea cea de pe
urmă”! Totuși ce lăsăm noi, cei de azi, copiilor care vin după
noi și sunt ca buretele, de absorb totul? Nimic!
60
Poamele de diferite soiuri au apărut înaintea oamenilor
și de acum ei au început să le folosească pentru hrană în
diferite metode, prelucrându-le. Așa că vița de vie a apărut
mult mai înaintea tutunului, numit „Iarba dracului”, fiindcă
nici în Biblie nu se pomenește de ea. Preoții ne spun că fumatul
este un păcat atât de greu încât nici nu s-a găsit de cuviință să
se pomenească de el în Biblie. În armată când eram tânăr în
termen trebuia la cei bătrâni în termen să le aducem țigări
măcar și din gaură de șoarece. Măcar că nu fumam și pentru
aceasta eram considerat de fumători cel mai fericit, dar
„împușcam” țigări cu multă umilință și de la ofițeri uneori.
Știau ei care-i baiul, fiindcă au trecut și ei prin așa metode
destul de satanice de testare a caracterului când au fost tineri în
serviciu miliar. Așa că ne serveau și cu câteva în plus,
fericindu-ne, căci de altfel...
Când nu găseam, îl imploram și pe Dumnezeu să ne dea
țigări, dar iată că nu știam că el nu a fumat și nu fumează.
Astfel, când nu găseam era vai de noi, mâncam o bătaie și-și
băteau joc de noi de să ne fie de învățătură și ținere de minte
pentru toată viața. Răspunsul era: „Nu ne doare capul! Măcar
spânzurați-vă, dar găsiți țigări!” Plasați între astfel de extreme,
chiar toate gândurile te mânau spre ștreang, unii chiar nu
rezistau atâta umilință, chin și bătaie de joc și se spânzurau.
Numai noi, cei care i-am fost cot la cot pătimașului, împărțind
amarul, greul slujbei și umilința ani întregi ai serviciului militar
care ni sa încrustat adânc în memorie și nu ni se va șterge
niciodată, putem să le cunoaștem suferința și pasul pe care l-au
făcut. Ceilalți îl învinuiesc numai pe pătimaș, dar nu pe ei
singuri care l-au împins spre marele păcat. Adică cel cu
paguba, pierderea vieții este și cu păcatul!
Preoții tot o dau pe minciună spre păcatul lor despre
fumat. Fumatul da, este un mare păcat, dar despre el nu s-a
spus nimic în Sfintele Scripturi, fiindcă pe atunci când acestea
se ticluiau, lumea încă nu fuma. Tutunul a fost adus în Europa
61
din America de descoperitorul Cristofor Columb, numit Amiral
al mării și oceanelor și vice-împărat pe pământurile care avea
să le descopere, trei corăbii „Ninia”, „Pinta” și cu „Santa
Maria” vedetă-comandant în frunte. Cu 90 de oameni la borturi
sau pornit în prima expediție de a descoperi pământuri noi, la 3
august din orașul Sevilia pe râul Gvadalkviver spre mare, care
în octombrie 1492 au ajuns la insulele Bagame, cu locuitori
aravaki, adevărații băștinași ai Americii și nu cei care se
consideră azi.
Aravakii, erau adevărații băștinași, cu toate obiceiurile
lor, având și limba lor, iar cei de azi americani sunt
colonizatorii europeni și le-au moștenit bogățiile materiale, dar
nu cele spirituale și nici măcar limba adevăraților băștinași nu
le-au păstrat-o. Poporul băștinaș compus din triburi, care peste
vre-o două decenii au fost nimiciți de expedițiile venite după
aur după ce le-a descoperit Cristofor Columb a fost poporul
adevărat cu tot cu limbă maternă americană, iar restul au
colonizat America și devenind limba de stat engleza, deci o
țară atât de bogată, dar care nu are limba ei maternă
americană. Aici tuzemții i-au cadonat lui Columb și la toți cei
din expediție care au debarcat pe pământurile lor, frunze uscate
de tutun și i-au învățat cum să fumeze, iar ei îi numeau indieni.
A doua flotă formată din 17 corăbii în frunte cu corabia
vedetă-comandant „Maria-Galante”, cu monahi, preoți și cu
alte lucruri bisericești, cai, măgari, vite mari cornute, porci și
diferite semințe de culturi europene cucerește insulele Gaiati,
fondează orașul Santo-Domingo, sunt deschise insulele Mici
Antile și insulele Virgine pe care le-a numit, „Insulele
Unsprezece mii fecioare”. Se deschide Portul-Rico, Iamaica și
este cercetată toată Cuba și tot Columb era hotărât că se află în
India de Sud. Abia în 1498 portughezul Vasco da Gama a
deschis drumul pe mare în India adevărată.
La sfârșitul secolului XVI, francezul Jean Nicot, de la el
provine cuvântul nicotină, afirma că tutunul este dușmanul
62
cancerului. Într-o măsură oarecare poate că da, dar dușmanul
cancerului și al multor boli în afară de cele venerice, este
iubirea umană exprimată cu artă prin funcțiile sexuale. Arta
sexuală cultivată corect este considerată de vechii înțelepți cea
mai bună medicină la care se poate apela. Este ca un „leac
interior” care poate acoperi multe neajunsuri, capacitățile
creatoare și sexuale ce măresc și capacitatea de a rezista la
diferite boli și slăbiciunile bătrâneții ni se diminuează, iar
caracterul ni se întărește și putem lupta și cu furtunile lăuntrice
mai bine. Reținerea seminală și orientarea fluidului vital spre
centrii superiori, dar nu în jos spre pierzanie, poate conduce la
capacități extraordinare, cum ar fi puterea de vindecare,
longevitate și clarviziunea, iar noi le „scuipăm” pur și simplu
ca pe niște clăbuci în gol sau pe burta femeii cu care facem sex.
Mare ni-i păcatul prostiei pe care nu ni-l asumăm și nici nu
luptăm cu el de a-l face, dar neprețuit pentru noi înșine!
Primul fumător în Europa s-a numit Diego Rodriguez,
spaniol, un coechipier al lui Cristofor Columb. A pățit-o rău de
tot. Nevastă-sa l-a denunțat inchiziției. Cică soțul înghite foc și
scoate fum pe nas. Pentru legături cu Diavolul, inchiziția l-a
condamnat la zece ani de muncă silnică. Omul se teme de ceea
ce nu înțelege și poate controla și astfel se camuflează după
imaginația sa îngustă. Nici diavolii pe atunci nu fumau, dar iată
că au fost găsiți bieții de ei ca țapi ispășitori. În epoca modernă
cam jumătate de planetă ar trebui pedepsită ca Rodriguez,
pentru legături cu Diavolul, deci să trăiești o sută de ani
fumând și scoțând fum pe nas, să tot tai sare în ocne ca să-ți
iasă fumurile și din cap, nu numai din nas.
Prezicătoarea Vanga preîntâmpina: fumatul ucide lent și
dulce. Adevăr a spus. La spusa ei aș mai adăuga de la sine: și
dragostea animalică omoară lent și încă și mai dulce, iar
alcoolul omoară rapid și dur, dar tot dulce sau prin amorțeală a
conștiinței până la atrofierea ei cu totul. Ba chiar și la cap te
strică și te face din om neom, dar totuși noi bărbații îl foloseam
63
uneori în combaterea stresului, uitarea de sine. Ne-o dovedește
și istoria lui Isus. Prin ușa întredeschisă de la sala în care erau
cantonați centurionii, comandantul fortului Minoa Paulus îl
văzuse pe secundul său cum bea vin cu lăcomie dintr-o cupă
uriașă. Întră repede în sală și-i spuse nemulțumit:
- Dacă aș fi în locul dumitale, Paulus, zise el sever, aș
renunța să mai beau. Cred că până acum ai băut tocmai de
ajuns!
- Eu dacă aș fi în locul dumitale, îi răspunse Paulus cu
îndrăzneală comandantului său, ași bea cât m-ar ține pântecele.
Apoi făcu doi pași către Marcellus și se uită la el cu nerușinare:
- Astăzi vei răstigni un om! Zise el! Bea vinul acesta!
Bea-l tot! Dacă nu-l vei bea, vei avea pricină să-ți pară rău.
Ceea ce va trebui să facem noi acum nu este treabă pentru un
om treaz.
Era vorba de răstignirea lui Isus Hristos, deci o treabă
delicată cu totul.
Dimetrus sluga comandantului fortului din Minoa, Marceluss
care a condus, a participat și el la răstignirea lui Isus, nu se mai
uita la omul singuratic. Ieși dintre oameni și făcând un ocol
mare, ajunse la cealaltă parte a colinei Golgota, numită și
Capul Căpățânei, unde adunau gunoaiele orașului și le ardeau
locul execuției lui Isus. Enorma cantitate de gunoaie ce se
vedeau în jur dădea potecii care urca spre deal și coama
dealului unde erau cele trei cruci mari așezate în rând, care
fusese ferit de murdării, dădea un contrast izbitor, moral și
psihologic, dar și metaforic.
Marcellus, centurionul Paulis și alți patru sau cinci inși
se așezaseră roată la pământ în apropierea crucilor, din cealaltă
parte a colinei. O ulcică de piele, pentru jocuri de zaruri, trecea
din mână în mână. Văzând ce se întâmplă, în primul moment se
simți indignat de brutala nesimțire a purtării lor și mai ales a lui
Marcellus, comandantul fortului din Minoa. Un bărbat cu cât
de puțin simț de omenie nu poate avea o astfel de purtare, mai
64
ales într-o împrejurare atât de dureroasă ca aceasta, decât cel
mult dacă ești beat. Se vedea cât de colo că se îmbătase,
deoarece n-ar fi fost în stare să săvârșească această faptă
rușinoasă, fiind cu mintea trează. Din fericire, în timpul cât s-a
făcut crucificarea el era mort beat. Băuse foarte mult pentru ar
fi uitat oroarea răstignirii, dar oricum nu a scăpat de ea. Beția
este oricum o amăgire de sine, dar de scurtă durată, ca apoi să
apară uriașele, mustrări de conștiință ce te scutură ca cele mai
grele coșmaruri de durată lungă.
Deci, este demonstrat că și alcoolul este un rău necesar
omenirii în diferite cazuri ieșite din comun. Noi, în armata
sovietică, ajungând la limita posibilităților pentru a evita
ștreangul făceam o beție lată și apoi parcă reînviam din morți și
iar o luam de la început, luându-ne de piept cu viața și cu slujba
militară destul de încrâncenată, care ne ținea cu fundul pe
jăratic, în șah și cu nervii întinși strună pe butoiul de pulbere,
care putea să explodeze în orice clipă. Serviciul militar era
serviciu care te plimba pe colții morții, nu aveai ce-i face,
însă… cumpătarea și iar cumpătarea! Nimic nu poate stăpâni
oamenii și sluji admirabil Cerul decât moderația sau
cumpătarea, fiindcă dacă trece în obișnuință și devii dependent
de alcool, de droguri și de sexualitate, e vai de tine, ajungi mai
rău ca un câine de stradă, robul sentimentelor și a instinctelor
tale animalice.
Omul acesta de când a apărut pe pământ e foarte
superstiţios. Fiecare act al vieţii lui este legat de o superstiţie.
Omul acesta păstrează, ascunse în mintea lui, aşa de multe
cunoştinţe, moştenite din străbuni, o comoară pe care o
transmite la acei cu care-şi duce traiul împreună, şi o lasă
moştenire generaţiilor viitoare. Chiar și prin excrementul care
îl produce, fiind un concentrat de forțe biologice, dar totodată
și un canal de informație între generații. Toată ştiinţa aceasta
despre ale lumii, tot acest patrimoniu colectiv, moştenit din
gură în gură, din generaţie în generaţie, nealterat de influenţa
65
civilizaţiei şi a culturii cărturăreşti, este ceea ce constituie un
material de studii şi o ştiinţă care se numeşte Folclor.
Cuvântul este compus din două cuvinte saxone: folk,
care înseamnă ,,popor”, şi lore - ,,ştiinţă”, adică ştiinţa
poporului. ,,S-a afirmat de la început şi se repetă mereu că
scopul folclorului este de a ne arăta felul propriu de a simţi al
unui popor, viaţa lui sufletească cu toate urcușurile,
povârnișurile și cotiturile, în toate manifestaţiunile ei mai
caracteristice, şi aşa cum se răsfrâng în diferitele lui
producţiuni păstrate din timpurile cele mai vechi și chiar de la
debutul lumii până în prezent. Unii folclorişti au uitat anume că
cineva nu trăieşte numai din moştenire, ci şi din ce adaugă pe
fiecare zi în sufletul lui şi că aceasta este mai ales partea ce
merită să fie explorată, fiindcă este cea mai schimbătoare a
unui popor sau societăți, spre bine sau spre rău.
De aceea, pentru a cunoaște un popor trebuie să-i
însușești folclorul și să trăiești în mijlocul lui, simțindu-i
trăindu-i durerile, dar și bucuriile care îl asaltă zi cu zi, dar eu
încă născut în el, cu toată vița mea strămoșească, numai că îi
simt și rădăcinile neamului și poporului meu. Ca moştenire de
sute şi mii de ani ni se înfăţişează toate basmele, credinţele,
superstiţiile de la leagăn până la înmormântare. Cu alte cuvinte,
folclorul trebuie să ne arate cum se răsfrâng în sufletul
poporului de jos diferitele manifestaţiuni ale vieţii, cum simte
şi gândeşte el fie sub influenţa ideilor, dogmelor, credinţelor,
superstiţiunilor moştenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor
pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi tot înaintând în
ani.
Nu este o paradoxă când vom spune că în toată
mişcarea intelectuală de vre-o sută de ani încoace, adică cea
țaristă și apoi sovietică, a dominat tendinţa de a falsifica norma
după care să judecăm valorile sufleteşti și au falsificat-o până
la absurd. Folclorul nu este, cum şi-ar putea închipui cineva, o
simplă colecţie de mici fapte dispărute şi mai mult sau mai
66
puţin curioase sau amuzante: este o ştiinţă sintetică şi care se
ocupă în special de ţărani şi de viaţa rurală, şi de ceea ce a mai
rămas în centrele industriale şi urbane.
Psihologia nu poate să tindă la explicarea mecanismului
simţirii, al gândirii, să fixeze legile lor. Psihologul are de făcut
operaţia unui fotograf: acesta fixează, pe placa lui, cu ajutorul
unor substanţe chimice, figura, statul unui individ; psihologul
fixează, cu ajutorul cuvintelor, partea ascunsă a sufletului
individului. Pentru a-i cunoaşte adâncul gândului, a simţirilor
lui, el nu are nevoie să vorbească. Pe un fricos, pe un
grandoman, pe un zgârcit sau risipitor, îl poţi cunoaşte după
modul cum se poartă. Un pătimaş, pentru care singura ţintă a
vieţii lui ar fi beţia sau jocul de cărţi, se demască el singur fără
să-i scoți tu masca, numai când îl vezi în faţa paharului, a
banului sau cu cărţile în mână. Psihologia tuturor acestora o
determină fără să auzi din gura lor cuvântul care să o divulge.
Nu este acelaşi lucru însă când vrei să ştii ce gândeşte
un om despre chestiunile care nu au nimic comun cu
manifestări exterioare ale fiinţei lui, un om care a avut puterea
de a spune alți oameni și forțele naturale prin vrăjitorii albe sau
negre, prin forța blestemelor, prin forța rugăciunilor, adică
despre cei plecați din această lume, lăsând drept mărturie
trupurile sale în cimitirele în care au fost așezați în rânduri cu
ceilalți tot demult plecați la Domnul. Cuvintele transmise din
gură în gură de la generaţie la generație,cuvânt scris este şi acel
săpat pe o piatră, sau pe o cărămidă. De exemplu: mii de ani a
rămas necunoscută pentru noi, şi ar fi rămas pe vecie
psihologia vechilor egipteni, dacă un francez genial nu ar fi
descifrat hieroglifele. Champollion cel tânăr a adus ştiinţei, cu
mintea lui iscusită, mai mult folos decât au adus omenirii toţi
marii mânuitori de sabie, cu războaiele lor, jertfind milioane de
oameni. Deci, cum ai da și cum ai face, arta predomină asupra
materiei și nu invers, precum o cred majoritatea bogătanilor de
azi, dar săraci cu duhul.
67
Psihologia întregii antichităţi o cunoaştem din cărţile
care s-au păstrat, ca şi aceea a marilor cugetători, a filozofilor
din timpurile vechi şi până astăzi, dar și din obiectele găsite cu
inscripții pe ele. Ceea ce găsim în cărţile filozofilor, ale
gândurilor din toate timpurile, poate servi pentru a studia
psihologia autorului, a individului, a pătimaşului care a trăit în
acele vremuri, suferind împreună cu a sa societate. Săpăturile
arheologice, scufundările în adâncurile apelor ne pot da date
concrete despre generaţiile trecute, numai că trebuie să le ştim
a citi nu numai pe scris, dar datorită circumstanţelor de au
ajuns ele în aceste locuri și de unde sau format și au ajuns în
acele locuri găsite.
Cântecele joacă un rol important în viaţa tuturor
popoarelor, începând cu cele sălbatice până la cele civilizate.
De la naştere până la moarte, cântecul face parte integrantă din
viaţa individului. Cântecele de leagăn sunt întrebuinţate şi la
triburile primitive, la sălbatici. Jocurile copiilor sunt regulate
de multe ori prin cântece şi dansuri. La nuntă se cântă, în
ceasuri de veselie, de mare cumpănă şi de tristeţe se cântă,
diferite munci sunt însoţite de cântece şi la sfârşitul vieţii
mortul este bocit tot prin cântece. Chiar și blestemele de iubire
și năpăstuire, care au dat peste un popor sau individ, se cântă
prin cântece diferite și se rostesc cu o astfel de intonație și
putere în cuvintele rostite încât frâng și destine.
Toate popoarele din lume şi din timpurile cele mai
vechi, despre care ştiinţa de astăzi are urme, au crezut şi cred
în existenţa unui geniu al răului, pe care noi îl numim Diavolul,
în veşnică luptă cu geniul binelui, pe care noi îl numim
Dumnezeu. Fiecare popor le numesc în felul lor, dar oricum au
aceleași manifestări.
Egiptenii, care se credeau poporul cel mai vechi din
lume şi ai căror preoţi spuneau lui Herodot, numit părintele
istoriei: Voi grecii, sunteţi nişte copii”, aveau ca principală
divinitate un Zeu-Soare, Osiris, care ştie tot, care există de la
68
început. Acest Osiris ducea lupta crâncenă contra
întunericului, personificat prin zeul Set, sau Sutek, numit încă
Baal; lupta dintre bine şi rău, simbolism comun tuturor
mitologiilor. Un text caldeean, o conjuraţie, zice: ,,Ei produse
ale iadului – în sus (văzduh) fac tulburare, în jos (pe pământ)
fac confuzie. Ei pătrund din casă în casă, se strecoară pe uşi ca
şerpii. Ei împiedică pe femeie de a fi fecundată de bărbat, ei
răpesc copilul de pe genunchii tatălui, ei alungă pe femeia
liberă din casa în care a născut, ei au glasul care strigă şi care
urmăreşte pe om. Deci, aceste produse ale iadului au fost odată
cu primul om Adam și femeia Eva, sunt și în prezent și își fac
de cap cum v-or și v-or fi cât lumea, fiindcă însuși întreg
Universul este construit pe echilibru și nu poate fi numai bine
sau numai rău, numai noapte sau numai zi, astfel nu ar exista
nici viață pe pământ.
Aceşti demoni îşi fac locuinţa obişnuită în locurile
sălbatice; de acolo ies şi vin să rătăcească prin paragini locuite,
ca să neliniştească pe oameni. Se numără demonii după locurile
în care trăiesc: deşertul, (probabil şi al sufletului), vârfurile
munţilor, bălţile pestilenţiale, marea, peșterile, dar mai cu
seamă pustiul este adevărata lor locuinţă. Într-un cuvânt
demonii şi spiritele bolilor ies din iad şi lor le place întunericul
din care s-au născut împuțiciunile. Credinţa în diavol era tot
aşa de înrădăcinată şi la indieni. India a avut demonologia şi
magia ei. Veda se vorbeşte de spirite răufăcătoare, veşnic în
luptă cu divinităţile, veşnic vrăjmaşe omului şi Ariya invocă
întruna pe Indra contra demonilor, înfăţişat sub diferite forme
de oameni şi de animale, care apar sub chip de câine, de lup, de
pisică sau de vultur. Afară de aceste fiinţe necurate sunt încă o
mulţime de Asura, adevăraţi demoni, personificări ale
întunericului, în fruntea cărora este Vritra.
Locuitorii Siriei şi ai Palestinei credeau în diavol. De la
aceştia din urmă, această credinţă a trecut la izraeliţi, care
modificându-şi cu încetul primele lor credinţe în existenţa unui
69
,,înger al morţii”, sau ,,înger exterminativ”, au ajuns a face din
el un adevărat demon. Musulmanii, care au împrumutat atâtea
idei de la evrei, le-au luat demonologia, astrologia, în fine,
toate superstiţiile magice. Ginii, sau geniile menţionate în
Coran şi de care au groază discipolii lui Mahomed i-au la ei
locul demonilor. Se povestesc aproape aceleaşi lucruri, ca şi de
către rabini, pe socoteala îngerilor. Aceşti demoni apar sub
formă de monştri şi animale.
După teoria oficială a religiei chinezilor, demoni nu
există, pentru că toate calamităţile publice şi private sunt
consecinţele păcatului şi semnele mâniei cereşti, ei au o tehnică
de trezire a simţurilor sexuale şi spirituale numită Taoismul,
care este diferit de majoritatea religiilor prin faptul că este o
filozofie spirituală şi nu o religie organizată, formată dintr-un
grup de credincioşi supuşi unei dogme, cu toate acestea clasele
populare cred în existenţa spiritelor rele.
În sate se face şi acuma ca pe timpul lui Confucius
ceremonia No pentru a alunga demonii. Un spirit rău, de care
se tem mult chinezii, este acel al secetei, numit Po sau Pa, pe
care şi-l închipuie în forma unui om scurt, îmbrăcat în zdrenţe,
care merge repede ca vântul şi are un ochi în frunte. Un alt
spirit rău este Ma-Po, care vatămă pe cai şi căruia i se fac
sacrificii în timpul iernii. Animalele veninoase de asemenea
sunt considerate ca un fel de spirite rele, pe care le alungă cu
ajutorul unor conjuraţiuni.
Grecii credeau, de asemenea, în existenţa diavolului.
După concepţia homerică, eroii greci erau reprezentaţi sub
formă omenească, dar în proporţii cu mult mai mari decât ale
noastre şi eroii se confundau cu demonii. Numele de demon se
aplică la început fiinţelor divine şi într-un înţeles mai restrâns
însemnă orice divinitate inferioară. Astfel, eroii erau înglobaţi
în categoria demonilor. Mai târziu, epitetul demon a fost
întrebuinţat, indiferent şi chiar de preferinţă în loc de acel de
erou, căci morţii fiind arătaţi cu acceptaţiunea generică eroi, se
70
deosebeau mai bine, prin epitetul de demoni, de acei care
fuseseră ridicaţi la condiţia de semizei. Asupra naturii acestor
demoni grecii aveau numai noţiuni imperfecte şi nu-şi
explicau generaţilor.
Influenţaţi de greci, romanii credeau, ca şi aceştia, în
existenţa demonilor, întrucât doctrinele greceşti se întinseră la
Roma în clasele conducătoare. Astfel, Iulian, adept pasionat al
neoplatonismului, era înconjurat mereu de zodieri, aruspici,
hierofanţi. Bătrânul Tiberiu, împăratul Romei, care aleargă ca
un bezmetic prin cele cinzeci de camere ale vilei sale din insula
Carpi, ca după aceea să rămână melancolic și abătut, bătrânul
acesta de optzeci și doi de ani este impresionant, dar în același
timp respingător, cu pretențiile lui de a face necromanție și a
sta de vorbă cu zeii. Este ceva greșit pentru cei bogați sau regi,
care încearcă să pară religioși, fiind toți bolnavi de amăgirea de
sine, așa a fost și este și acum, numai că li sau schimbat cu
timpul denumirile. Adică, de la debutul lumii încoace se
schimbă paturile, dar curvele de toate soiurile nu!
Tiberiu însă se credea de origine divină, înconjurat și
consultat de astrologi de prezicători și de cei care sunt în
legătură cu morții, zicând că nu există în nici o parte a lumii
oameni care să fie în această privință mai înțelepți decât
rhodesianul lui Telemah, care totuși îi spunea împăratului
Romei că de secole întregi profeții iudaici au prorocit venirea
lui Mesia, profeție care se găsește în scripturi și că îl așteaptă și
el. Este cel care trebuie să vină și să întemeieze o nouă
împărăție care nu va avea niciodată sfârșit, iar conducerea
acestei împărății va rămâne în seama lui.
Va veni ziua când aceste Mesia va domni și asupra
Romei, zicea Tiberiu râzând sarcastic, fiindcă el fiind împăratul
Romei se considera stăpânul lumii. Lasă-i să ne urască! Să ne
urască toată lumea pe care am supus-o, spuse bătrânul Tiberiu.
Cu mult înainte de apariția cezarilor aceeași trufie nebunească
abătuse nenorocirea asupra perșilor, a egiptenilor și a grecilor.
71
Nemesis își bătuse joc de trufia aceasta a lor și-i
îngenunchease, reducându-i la sclavie.
Iată că venise Isus să dărâme ceea ce construiseră
cezarii, spunând că trufia este cel mai mare păcat! Trecuse
puțin timp de la răstignirea lui Isus, ca peste câțiva ani ca să se
prăbușească și imperiul roman care se credea nemuritor, cu tot
cu credința în zeii lor. Imperiu care era o forță gigantică și ținea
toată lumea în supușenie și frică. Cu două mii de ani în urmă
lumea căzuse pradă unui val de ură și de răutate. Întunericul se
îngroșa. Potopul se zbătea la orizont. Cei umiliți și slabi abia
așteptau ca cineva să vină să le spună:
- Veniți la mine, voi cei osteniți ca să vă dau Speranță!
Și Isus a venit. A venit ca o salvare, ca o alternativă la potop.
A venit să-i învețe pe oameni din nou ce este iubirea și
prin ea să-i mântuiască. Isus a orientat omul spre sine, spre
lumea din interiorul său. În cei trei ani, din ziua când a fost
botezat în apele Iordanului și până în Vinerea Neagră, când a
fost răstignit, El a propovăduit că lumea spirituală este mai
importantă decât cea materială. Împărăția cerului, zicea El, va
fi moștenită nu de cei bogați, cei lacomi, cei care adună averile
aici, pe pământ, ci de oamenii care își iubesc aproapele și se
îngrijesc de suflet. Spunea mereu că-i pare rău de oamenii care
se zbat și-și fac griji, de cei care se zbuciumă și înșeală pentru a
aduna cât mai multe bunuri, dar după ce le adună sunt obligați
să stea de strajă, ca hoții să nu le fure moșia, să nu le strice și
nici rugina să nu le mănânce. Mi-i milă și mie de bogătanii de
azi care au furat și și-au făcut castele, iar pe lumea cealaltă v-or
umple iadul.
Iubirea de adevăr face mai mult decât toate bogățiile
pământului. Când se întâmplă ca cineva să iubească adevărul
decât bunurile pământești, stăpânește duhul adevărului, dar
duhul adevărului nu-l poți avea câtă vreme inima ți-i e plină de
poftele trupului și de lăcomia bunurilor pământești. Firește,
omenirea a cunoscut iubire de la debutul ei încoace până la
72
Hristos. Ea însă era de tip egocentrist – o iubire în care
dragostea de sine era mai presus de empatia față de aproapele
tău. Mântuitorul a promovat un alt fel de iubire, o iubire
milostivă, în care jertfirea de sine prevalează asupra
egoismului. Aceea iubire de până la el alții o mai numesc
păgână, dar… atenție…!
Păgân-fariseu cred că este acel care falsifică religia în
folosul său, care o distruge și o folosește în scopuri josnice
precum comunismul, dar și popii noștri în ziua de azi, dar nu
cei care au iubit, chiar și egoiști în felul său, fiindcă dacă două
suflete se contopesc și unul din ele este jertfit, celălalt duce
acea povară a pierderii oricum mai departe în inconștientul său
chiar fără să vrea.
Fericiți sunt acei făuritori de artă și frumos care cineva
îi înțeleg munca spirituală care a fost împletită cu mult suflet și
au pentru cine lăsa pe acest pământ moștenirea sa spirituală,
fiindcă sunt unii care au muncit o lungă viață și având mulți
copii și nepoți, dar iată că nici unul nu vrea, nu poate prelua
această mare moștenire și atunci vezi cum sa sinucis toată
munca ta de o viață, ca apoi și tu să pleci scârbit rău de tot la
Domnul cu senzația că ai trăit și te-ai sacrificat în zadar.
Moștenire care va fi îmbogățită și dusă mai departe ca o
torță spirituală și mai puțin bogăție materială. Dumnezeu
văzându-mă în grele chinuri ale creației prea mult timp, mi-a
trimis în cale mea ca ajutor și susținător spiritual, nu un suflet
pereche, ci o altă jumătate a sufletului meu și de acum pot trăi
mai liber, mai fericit, mai cu siguranță muncind la propriile
mele cărți și apoi muri împăcat cu sine, fiindcă toată munca și
bogăția mea spirituală este pe mâini bune și oricum va prospera
și înflori mai departe luminând generațiile viitoare. Astfel am
devenit noi un drapel tricolor românesc care va domina fâlfâind
peste vremuri, Eu, Ea și Țara Românească cu toți strămoșii din
morminte și nu vremurile peste noi, mergând ca corabia pe
73
valuri cu drapelul ridicat pe marea turbată a vieții și oceanul
liniștit al eternității, plutind cât mai departe.
De aici și iubiții contopiți unul în altul, constrânși de
dragostea satanică, dominați de ele, care se sinucid spun prin
mesajele lăsate iubitei: „ De când m-am îndrăgostit de tine nu
mai sunt eu însuși, ci totul sunt tu. Eu te-am omorât pe tine în
mine și astfel m-am eliberat de chingile dragostei tale
diabolice. Pentru orice bărbat libertatea este lucrul cel mai de
preț ce se poate găsi în lume, așa că mai bine iadul veșnic decât
umilința și robirea dragostei tale diavolești”! Nevrând deci să
fie o sculă jegoasă în mâna iubitei, ca toată viața să facă păcate
fără voie condus de stăpâna lui, el preferă mai bine iadul pentru
el singur pe lumea cealaltă, decât să facă iadul aici pe pământ
prin diferite tragedii pentru ce-i de îl înconjoară și astfel cred că
este un sacrificiu, un martir.
În altă parte a lumii, popoare care trăiesc sub alt climat,
au aceeaşi credinţă în existenţa diavolului. Finezii ,,admit două
lumi în antagonism: lumea zeilor şi a spiritelor bune şi lumea
demonilor, a luminii şi a întunericului, a binelui şi a răului.
Aceste lumi ei le pun pe pământ, în loc de a-şi închipui că
demonii ies din adâncul pământului, ei cred că există o regiune
binecuvântată Kaleva, situată sub acţiunea directă şi
binefăcătoare a razelor soarelui şi regiunea sinistră a lui Pohia,
care sfâşie oamenii şi înghite eroii, unde locuiesc demonii şi
unde este locuinţa morţilor, Tuoneta, guvernată de tuoni.
Să ne întoarcem la poporul nostru care are rădăcini de la
debutul lumii încoace, a fost creștinat printre primele popoare
natural și nu ca alte popoare care se dau de mari supraputeri și
cu adânci rădăcini, care au fost creștinate mai târziu și încă
artificial… , dar ne tot aruncă pe noi românii, proveniți din
geto-daci, în întunericul istoriei!
Prin scris, prin diferite însemnări, mileniile, secolele și
generațiile care plecau în istorie transmiteau altor milenii,
secole și generații, care veneau, experiența, cunoștințele,
74
impresiile, trăirile, toată înțelepciunea și bogăția spirituală.
Scrisul a fost, mai este și va fi liantul care leagă trecutul și
viitorul, amintirile și visele tuturor celor care s-au perindat pe
acest pământ. Cine s-a înfrățit cu el sa răstignit ca Isus și și-a
luat mare povară în cârcă și decât crucea sa proprie și o duce de
acum precum poate și crucea și povara, povara trecutului,
prezentului și viitorului nu numai al său, dar al întregului Neam
cărui aparține, cu tot soiul de blesteme și păcate. Aceasta le
este menirea, singuri cu Dumnezeu în bătaia tuturor norilor de
răutate, a blestemelor și a tuturor furtunilor care se abat asupra
lor!
Pentru mine scrisul mai este și un protest, o răzvrătire
contra minciunii, tâmpeniei și dezordinii lumii de azi. Mă aflu
la încrucișarea tuturor focurilor, răutăților și împlinirilor,
fiindcă nu accept minciuna ca pe un adevăr, nu sunt un pervers
mintal și spiritual sau și mai rău, înfulecat, înghițit, dumicat și
excrementat de mediocritate, fiind nu un mediocru, ci mult
mai rău, excrementul mediocrității. Omul în viață, înghițit de
mediocritate, este ca peștele înghițit de balenă și se crede parte
din ea, dar într-devăr trece numai procedeele până ajunge
excrement și gata, nici măcar om mediocru nu poți fi, iar
societățile de azi și mai ales a noastră, sunt pline de excremente
ale mediocrității în care nu pot trăi nici viermii. Nu sunt soldat
numai de executat și fără să gândesc, precum majoritatea
mancurților de la noi o fac. Eu sunt ostaș al lui Hristos în
apărarea Binelui, Adevărului, Frumosului, Credinței în
Dumnezeu și a toate valorilor Neamului meu Românesc din
adâncul viței sale, fiind menționat cu alte denumiri pe parcursul
istoriei sale!
Fiecare localitate, fiecare popor are pilonii săi spirituali
care îi dau siguranță și vigoare. Ei îi duc faima în țară, departe
în lume și peste veacuri. Orice vânt de ar bate nu-i poate da jos.
Ei sunt înfipți adânc în pământul strămoșesc, în rădăcina
neamului, adăpându-se din seva lui, sunt ca niște pomi cu
75
rădăcini în trecut, tulpini și ramuri în prezent și fructe pentru
generațiile viitoare și țin sus numele satului de Baștină, din
care au pornit, al Patriei, dacă nu sunt niște ticăloși și se
leapădă de Dumnezeu, Neam și Țară. Sunt ca pomii care sunt
bine înfipți în pământ cu rădăcinile și cu ramurile în cer pe
care-l stăpânesc și armonizează întreg universul.
Unul din acești piloni arbore sunt și eu, dar din păcate
sunt bătut și de săteni și de străini, precum pomul de nuc, cu
diferite pietre, bețe și multe altele ce le cad la mână. Despre
baștină se cuvine să vorbim laconic, cu cuvinte adânci,
cugetate, trăite suferite, căci este fin acest auz sensibil care
cuprinde toate rugăciunile noastre, toate durerile și bucuriile,
toate împlinirile între frumos și bine, dar încă să scriem despre
sat este și ceva mai sfânt, îi duci în cârcă și blestemele nu
numai durerile întregului sat, întregii țări și a Neamului din
care faci parte. A iubi țara de leagăn este asemenea respirației
de care nu ne putem lipsi, dar a iubi țara de dor este cel mai
arzător dintre focurile care ne mistuie făptura, a fi însetat de
dragul plaiului natal este cea mai adâncă și purificatoare sete,
setea de infinit a omului. Deci, am trăit și eu cu adâncă durere
cutremurătoare dramele pline de suferința inimaginabilă,
întunecată care am acumulat-o din satul de baștină și asta mă
face să scriu nu numai minciuna frumoasă ambalată, precum o
fac majoritatea, dar numai adevărul, adevărul așa cum este el,
gol și foarte dureros. Ne place sau nu, dar faptele au fost așa
cum au fost și nimeni, nici chiar Dumnezeu, Diavolul nu-ți
poate schimba trecutul. Deci, merită să le faci frumoase și nu
urâte toate clipele și faptele vieții tale și a celora din jur.
Trecând evenimentele prin radiografia minții mele,
filiera sufletească, le înșir de pe pelicula memoriei pe hârtie cu
întrebarea: De ce au fost așa și nu altfel? S-ar fi putut oare evita
impactele cu veșnicia iadului? S-ar fi oare de putut trece aceste
cumpene? Au fost pătimașii oare în stare și în forță să le evite?
Cine sunt vinovații? Cei care i-au împins spre prăpastia hăului
76
sau ei de au pășit în acest păcat benevol? Cei care sau făcut și
frate cu dracul de a trece puntea și i-au împins pe ceilalți, sau
cei care nu sau făcut frați cu diavolul, dar au căzut peste
punte? De ce sunt pedepsiți cu focul iadului numai cei care nu
au putut trece cumpăna și au căzut și nu și cei care i-au
favorizat și chiar forțat căderea spre infern, dar chiar i-au
spânzurat ei singuri? Grele de tot întrebări fără răspunsuri!
Oricum, trebuie de arătat și pe unii și pe alții, pentru a li se
analiza faptele de către generațiile viitoare, de a învăța măcar ei
din ele ce e bine și ce e rău, fiindcă dacă nu cunoști răul nu poți
cunoaște nici binele, ambele sunt fațetele unei monete.
De ce oamenii se auto-nimicesc singuri între ei? Se
întreabă de când e lumea mințile luminate. Lucrețiu în cărțile
sale afirma, încă până la Hristos, că orice fel de viață este grea,
dar se ușurează pe măsură ce omul evoluează din starea de
sălbătăcie, la care, pe atunci, romanii cu mintea luminată
afirmau că este o afirmație prostească. Nimic din ceea ce se
petrece în viața primitivă nu se poate compara cu bestialitatea
vieții pe care o ducem noi astăzi, ziceau reprezentanții celui
mai mare imperiu pe atunci, Imperiul Roman. La care eu afirm
că nimic nu se poate compara și mai mult cu bestialitatea vieții
de astăzi, secolul XXI, când ne aflăm la o nouă răscruce
radicală, era Peștelui care a început odată cu nașterea lui Isus și
a bulversat vechea civilizație, a luat ființă o nouă religie -
creștinismul, care a pătruns în mintea omului că Dumnezeu
există și că oricine se poate mântui
prin rugăciune și pocăință s-a încheiat. Acum începe era
vărsătorului care nu știm ce ne va aduce, dar ne rugăm la
Dumnezeu să ne aducă Lumină, Dragoste și nu haos.
Cu cât progresează mai mult Progresul Tehnico
Științific, cu atât mai mult folosesc tehnica de nimicire a
omului de către om. De ce? Care sunt rădăcinile răului,
blestemelor, care îl ridică pe om la a 12-a treaptă a păcatului,
sinuciderea? Există ființe umane care urmăresc Răul, ei îi sunt
77
slujitorii și care prin a lor becisnicie și măiestrie diabolică duc
oamenii la pierzanie. Motivul care este? E de când lumea:
străvechea competiție pentru autoritate, lansată de pretențiile
umaniste, dulceața putere diavolească de a domina și înrobi
chiar și forțele naturii, nu numai pe alți oameni din jurul tău,
prin orice metode, chiar și cele mai ticăloase. Ducându-se lupta
care pe care! În sprijinul dominației oamenii cheamă toiagul
fricii. Omul se închină pe lângă cel rău, se lingușește, îi linge
tălpile și nu numai, fiindcă se teme, iar frica după cum se știe,
frânge mulțimile. Și mai tragic este că tocmai oamenii sensibili
cad în ale lor curse și se frâng, căci nu mai pot duce povara
vieții, cu amărăciunile și necazurile ei, pe când cei bogați și
ticăloși trăiesc liniștit ca și ploșnița în urechea unui măgar.
Cum se pot aceste răutăți de stârpit ca să nu atingă pe om, dar
și multe alte De ce-uri, care îmi frământă mintea de mulți ani
încoace, probabil de când am început a gândi prin credința în
Dumnezeu și fiul lui Isus Hristos, prin omenie și bunul simț,
prin igiena noastră mintală!
Oricum, faptele sau consumat și nu le mai poți schimba
deloc, decât să le analizezi și să le înveșnicești așa cum au fost
ele și rele și bune și spurcate și divine. Cititorul de acum are să
cântărească cu înțelepciune pentru a lua învățăminte din ele și
a înțelege mai profund psihologia și suferința înaintașilor săi.
Așa că hai să lăsăm faptele noastre istorice și biblice să ne
vorbească așa cât de amare au fost, iar odată cu ele și strămoșii
și răsstrămoșii noștri de pe cealaltă lume cu toate păcatele și
suferința lor cât au trăit pe acest pământ, numit „Vale a
plângerii”.
Deci, ne întoarcem la expresia populară „De bucurie nu
se spânzură nimeni”! Atunci cauza este cu totul alta! Care-i?
Frumoasă este întrebarea. Fiecare dintre noi își caută un azil
pentru a ieși din criza care-i înrobește viața, unii în beții, alții în
narcomanie și cei mai de tot supărați pe viață în sinucid.
Fiecare în parte își are criza lui personală, care-l privește
78
numai pe el singur și numai el și-o poate învinge, dacă poate
dacă nu... De ce suntem atât de răi cu sinucigașii, noi cei care
ar trebui să-i compătimim și înțelegem? Să lăsăm faptele să
vorbească de la sine, începând cu cartea cărților, Biblia, care
spune despre Iuda:
14 Atunci, unul din cei doisprezece ucenici, numit Iuda
Iscarioteanul, sa dus la preoții cei mai de seamă 15 și le-a zis:„
Ce vreți să-mi dați și-L voi da în mâinile voastre?” Ei i-au
cântărit treizeci de arginți. 27 Pe când mâncau, El a
zis:„Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” 24
Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El,
dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai
bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” 25 Iuda, vânzătorul,
a luat cuvântul și I-a spus:„ Nu cumva sunt eu, Învățătorule?”
„Da”, i-a răspuns Isus, „tu ești”!” 48 Vânzătorul le dăduse
semnul acesta:„Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneți
mâna pe El!” 50 Isus I-a zis:„Prietene, ce ai venit să faci fă!”
Deci și de Hristos a fost îndemnat Iuda să facă ce are de făcut
pentru a se îndeplinii scripturile, dar și pentru a scăpa Isus de
suferințele care îl apăsau, fiindcă doar era și el simplu
pământean și suferea ca și omul simplu de rând. Putea fi
oricine din apostoli, dar a fost ales Iuda de Dumnezeu și
Hristos, chiar contra voinței sale, fiindcă lui i sa dat pâinea. De
bucurie, de bună voie sa spânzurat apoi Iuda?
Descoperirea vânzătorului. Isus a vorbit către ucenici.
18 Nu vorbesc despre voi toți; cunosc pe cei care i-am ales, dar
trebuie să se împlinească scriptura, care zice Cel ce mănâncă
pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea. 25 Și ucenicul
acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus și I-a zis: Doamne cine
este?” 26 Isus a răspuns:„ Acela căruia îi voi întinde bucățica și
i-o voi da.” Și a întins o bucățică și a dat-o lui Iuda, fiul lui
Simion, Iscarioteanul. 27 Cum a fost dată bucățica, a intrat
Satana în Iuda. Isus i-a zis:”Ce-ai să faci, fă repede.”30 Iuda
după ce a luat bucățica, a ieșit în grabă. Era noapte. Deci ce
79
avea de făcut trebuia repede să facă, fiindcă, oricum,
încordarea era foarte mare în ei și în întregul Univers, care
aștepta încheierea acestui mare spectacol cu sufletul la gură.
Să nu uităm că Isus a fost un simplu om, cu toate
slăbiciunile lui, o spune El singur. Precum oamenii se
zbuciumă, fiindcă se tem de moarte, chiar dacă nu se tem
mintal și sufletește, organismul reacționează involuntar în felul
lui și la fiecare om în parte diferit, astfel și Isus avea slăbiciuni,
fiindcă oricum era om de rând și el. În pustie, la provocarea
diavolului de a-Și confirma calitatea de Fiu divin, Isus
confirmă platforma de pe care stă: „Am ales și voi rămâne un
simplu Om!”
„Arhanghel”, care în traducere înseamnă „Comandantul
îngerilor”, iar Mihail înseamnă Cine-i ca Dumnezeu?” Iuda 9.
Deci, Arhanghelul Mihail când se împotrivea diavolului și se
certa cu el pentru trupul lui Moise, în momentul învierii lui
Moise și luării lui la Ceruri (de unde Moise va coborî împreună
cu Ilie pe muntele Schimbării la față, ca să-L încurajeze pe
Hristos înaintea răstignirii. – Matei 17,30). Deci, gândind
corect, Isus știa că merge spre răstignire și mergea pentru a se
împlini scripturile, dar oricum avea slăbiciuni ca fiecare om, de
aici și sudoarea i se prefăcea în picături de sânge.
În clipele de mare cumpănă a primejdiilor cele mari a
fiecărui om, organismul reacționează singur, fără să poată fi
controlat și poate omul în multe cazuri deveni brusc sur la cap
sau altă schimbare în organism. Isus a avut fenomenul:
„Hematydrosa” – când vasele capilare, din cauza tensiunii
sufletești, se sparg pur și simplu, iar sângele se revarsă printre
pori. Astfel, în Noul Testament scrie că lângă Muntele
Măslinilor Isus a început să se roage. 44 A ajuns într-un chin ca
de moarte și a ajuns să Se roage și mai fierbinte și sudoarea I se
făcu-se ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ.
(Luca 22)
80
Căința și moartea lui Iuda 3.Atunci, Iuda vânzătorul,
când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus
înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților celor mai de
seamă și bătrânilor 4 și a zis:” Am păcătuit, căci am vândut
sânge nevinovat”. „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba
ta.” Deci, preoților li-i era în cot de Iuda, ei care trebuiau
oricum să-l susțină moral și să-i acalmieze furtuna sufletului,
dar prin nepăsare, mărginire, umilire și folosință ca pe un
prezervativ l-au împins la cel mai mare păcat, sinuciderea. De
aici și cred că se zice, probabil, a douăsprezecea treaptă a
păcatului, fiindcă el a fost al doisprezecelea apostol.
Nici ceilalți apostoli nu au strălucit prin demnitate, tărie
de caracter și onoare. Iată ce spun martorii răstignirii lui Isus:
Pe cealaltă margine a străzii aștepta un pâlc de oameni cu
obrazurile palide și ochi speriați, îmbrăcați prost ca cei de la
țară; se adunaseră grămadă și păreau că se sfătuiesc între ei
dacă ar fi bine să-l urmeze sau nu pe Isus spre Golgota. Peste
câteva clipe câțiva dintre ei se porniră la drum, dar păreau că
nu se grăbesc deloc să-l ajungă. Fără îndoială, aceștia erau
prietenii lui Isus. (Erau chiar apostolii cei doisprezece.) Ce
păcat, judecând după atitudinea lor, oamenii aceștia par atât de
lași. Fără îndoială, cel care pleacă spre locul de osândă merită
susținut cu mai mult curaj. În Vinerea neagră, când până și
ucenicii s-au îndoit l-au prăsit, însă tâlharul de pe cruce a fost
un răufăcător totuși ajuns alături de Isus pe cruce, pentru că a
cerut iertare și a primit-o, acest tâlhar a crezut în El și a
declarat aceasta în public, pocăindu-se a devenit primul creștin
după răstignire. 5 Iuda a aruncat arginții în Templu, s-a dus de
s-a spânzurat. 6 Preoții cei mai de seamă au strâns arginții și au
zis:„ nu este îngăduit să-i punem în visteria Templului, fiindcă
sunt preț de sânge.7 Și după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu
banii aceia „Țarina olarului”, ca loc pentru îngroparea
străinilor. 8. Iată de ce țarina aceea a fost numită până în ziua
de azi: „Țarina sângelui.” Cuvântul Domnului către Ieremia a
81
fost „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, și
înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit și te-am rânduit
proroc pentru popoare”, atingându-i gura. 9 Atunci sa împlinit
ceea ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice „ Au luat
cei treizeci de arginți, prețul celui prețuit, pe care l-au prețuit
unii din fii lui Israel 10 și i-au dat pe Țarina olarului”, după
cum îmi poruncise Domnul”.
Se spune de mulți filosofi din antichitate până și cei de
azi că acesta a fost cel mai mare spectacol dirijat și regizat de
Dumnezeu. Deci, Iuda a fost ales și a devenit artist fără voie,
iar pentru că a jucat rolul vânzătorului și trădătorului și a
suferit totul sincer nu a fugit, nu a șmecherit, nu sa împotrivit,
nu s-a spălat pe mâni de faptele sale ca Pilat din Pont, dar și-a
luat răspunderea și asumarea pentru ele. Le-a asumat până la
urmă, deci merită și partea bună a lucrurilor și a faptelor sale,
fiindcă oricum în fiecare viață omul are partea bună și partea
rea, precum fațetele unei monete adevărate și nu false, dacă ar
fi ambele părți cu aceeași fațetă.
Cea mai bună învățătură este prin „model imitație”, deci
Iuda a fost un model imitație, chiar de și foarte rău, trădător, ne
învață lecția trasă pe spatele lui și să nu facem ca el, dar să
găsim alte metode de a ieși din situațiile fără ieșire.
„Dumnezeu, citim în Sfânta Scriptură, nu dorește moartea
păcătosului, ci îndreptarea lui!” Credeți că Iuda nu a cunoscut
acest adevăr? Și totuși cum a procedat? Conform celor scrise
de a se împlini Scriptura! În umbra tuturor păcatelor se mai
ascunde cineva: cel care le vede, dar nu face nimic pentru
împiedicare lor, cel fără de care nici un fir de praf din Univers
nu se clintește de la locul său. Dumnezeu ne-a făurit după
Chipul și asemănarea Sa și avem din El o scânteie de lumină,
pe care trebuie să o transformăm în suflet. Că v-om reuși sau
nu, de noi depinde de fiecare în parte. Ispita e o probă, o
verificare a dumnezeiescului din noi, de suntem vrednici de a
82
ne duce cinstit crucea prin viață dată de Dumnezeu după
meritul fiecăruia.
Sa știut deci de toți apostolii că se va trăda, va fi vândut
Isus și va fi răstignit. De ce nu sa oprit acest mare spectacol,
care ținea toată lumea cu sufletul la gură așteptând sfârșitul lui
și cu ce se va termina? Suntem plasați în cumpăna dintre urcuș
și coborâre. Iată de ce când ne aflăm în fața unei mari răspântii
întregul univers așteaptă, cu sufletul la gură, ce cale v-om
alege: pe cea a binelui sau pe cea a răului?... Ne răspunde tot
Isus.
Isus vestește moartea și învierea Sa. 31 Isus a luat cu
Sine pe cei doisprezece și le-a zis:„Iată că ne suim la Ierusalim
și tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va
împlini.(Luca 18, 19) Rugăciunea lui Isus 12 Când eram cu ei
în lume, îi păzeam pe aceia pe care Mi i-ai dat și nici unul din
ei nu a pierit, afară de fiul pierzaniei, ca să se împlinească
Scriptura. (Ioan 6,17)
În ziua răstignirii lui Isus, Iuda și-a dat seama de
gravitatea fapte sale și chinuit de remușcări, sa reîntors la
preoții lui Caiafa, să le restituie cei 30 de arginți cu care fusese
cumpărat. Iudeii, însă l-au primit cu dispreț și s-au ferit de
punga lui, de teama ca nu cumva să se murdărească, atingând
prețul trădării, adică ei l-au folosit și apoi se tem să se
murdărească, e o mare mârșăvie. Deci, Iuda a rămas de unul
singur, cu al său păcat în fața tuturor.
- Am făcut un mare păcat a rostit Iuda!
- Pe noi asta nu ne mai privește, i s-a răspuns cu răceală.
Atunci el le-a aruncat arginții pe podea, în templu, a
ieșit pe porțile cetății sa dus și sa spânzurat de un măslin. A
avut vre-un sens această sinucidere? Dacă gândim la rece și
foarte just, pentru el nu, dar pentru noi da! Faptul că Iuda sa
sinucis n-a șters nici o fărâmă din păcatul lui. Dimpotrivă, la
despărțit odată pentru totdeauna de Cel față de care a greșit, dar
el a făcut-o pentru noi cei mulți și pentru a se împlini Scriptura
83
ca fiind o lecție pentru întreaga omenire ca să nu facem ca el.
Iuda ar fi putut face mai mult ca toți ucenicii, doar a fost cel
mai apropiat de Isus și cel mai deștept. Ar fi putut veni pe
Dealul Căpăținei, ar fi putut îngenunchea în fața crucii, ar fi
putut îmbrățișa picioarele celui suferind. Ar fi putut striga:
- Opriți-vă, oameni buni! Nu dați cu pietre în El, căci este fiul
Domnului!
Dar n-a făcut-o! De ce? Una la mână… S-a temut să
dea ochii cu Învățătorul său și sa ascuns în Iad. Alegând
spânzurătoarea, el de fapt a ales singurul loc în care
Mântuitorul nu coboară niciodată. Două la mână…, dacă o
făcea pentru binele lui strica tot spectacolul care a fost ca lecții
pentru toată lumea de atunci încoace, iată 2016 ani. Moartea lui
Iuda, a fost una zădarnică, una din care a lipsit Lumina, adică o
moarte fără Dumnezeu. Iată oricine alege suicidul ca soluție,
alege, de fapt calea lui Iuda și implicit trădează viața! Dar aici
mai este un simplu mărunțiș, dar foarte important…Trădând a
ta viață și salvând altele mii, cred că meriți iertarea!
O legendă spune că Maica Domnului, plimbându-se
prin lumea umbrelor, sa coborât în adâncul infernului, a văzut
cel mai chinuit om și la rugat pe Dumnezeu să-l ierte și să-l
scoată din adâncul iadului. Iată că unde Mântuitorul nu coboară
niciodată a coborât Maica Domnului de a-l vedea în chinuri
groaznice și a i se face milă de pătimaș și al ruga pe Dumnezeu
de a-l ierta pe cel mai mare păcătos, demonstrând că trădarea
nu este mai puternică ca iertarea. Nu încurajez trădarea și
trădătorul, Doamne ferește, dar… trebuie să-i dăm Cezarului ce
este a Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu,
numai astfel v-om așeza lucrurile la locul lor în viața noastră și
a societății în care ne-am născut și am trăit!
Dureroase episoade din istoria creștinătății sunt! Și
totuși acest jertfe nu au fost zădarnice. Datorită lor, omenirea a
ieșit din întuneric și a învățat lecțiile celora ce s-au jertfit sau
au fost jertfiți. Toți, cum au fost buni și răi rămân învățătorii
84
noștri care ne-au lăsat pildele și de la care trebuie să învățăm
în fiecare zi. Deci ce ar fi un spectacol fără un actor? Nu ar
avea nici un sens! Ce ar fi fost acest mare spectacol fără Iuda?
Precum un ceas fără o piesă, adică nu ar fi putut funcționa
întreg mecanismul.
Acest spectacol funcționează prin noi înșine la fiecare
în parte, iată de acum 2016 ani, iar datoria noastră, a fiecărui
muritor în parte, este de a-i înțelege esența și mecanismul
lucrării lui, de a ne modela în oameni a lui Dumnezeu și nu în
fiare crude și sălbatice perverse la suflet și la minte. Astfel,
menținând echilibrul în acest univers scăldat de lumina și
armonia dumnezeiască. Așa să ne ajute Dumnezeu! Însă și noi
trebuie să punem mintea și osul la contribuție și să nu lăsăm
totul pe seama lui Dumnezeu, care ne dă căile pe care să
mergem, dar alegerea ne aparține fiecăruia în parte pe care v-m
merge, ca apoi să răspundem de drumul ales!
85
Capitolul II
Deci, să lăsăm faptele veridice să vorbească de la sine,
fiindcă ele au fost cum au fost și nu le mai poate schimba
nimeni. Fapte care m-au afectat și pe mine în timpul întregii
vieți și mi sau încrustat adânc pe pelicula memoriei. Primul
meu contact cu tragedia sinuciderii s-a produs încă când eram
mic, de vre-o 10 anișori, la țară când cineva aleargă, aceasta
este un semnal de alarmă pentru toți ce-i de-l văd. Majoritatea
curioși să afle ce sa întâmplat și chiar care pot să de-a o mână
de ajutor. Domnișoara alerga speriată la unchiul său unde noi
toată familia și încă mai mulți din mahala „înșiram”, adică
coseam frunze de tutun „Iarba dracului”, care le înșiram pe
sfoară și apoi îl agățam în uscătorii, care se uscau la soare,
numite „bălăgane” speciale, adică un fel de șoproane la soare
să se usuce frunzele, care era lângă poarta la nanul Grișa.
După ce a intrat în ogradă domnișoara și și-a vărsat
vestea, precum larva vulcanului, tragicului eveniment, au fugit
toți la vale. Peste puțin timp și noi picii curioși am aflat că tatăl
domnișoarei sa aruncat în fântână și ea a alergat la fratele
pătimitului după ajutor. Feciorul lui, proaspăt demobilizat din
forțele armate sovietice, fost parașutist, trecut prin toate cele
nouă niveluri ale iadului, sa coborât cu lanțul în fântână și la
scos viu. Zvârcolindu-se însă în agonie, scuturat de diavol a
răbdat până a doua zi. Apoi cum a scăpat puțin de sub supra-
vegherea familiei, a apucat câmpii, ca un nebun posedat de
Diavol!
Timp de o zi nu-l găseau și apoi l-au găsit într-un crâng
de lângă sat spânzurat. Era om gospodar înstărit, avea
gospodărie bună, soție, copii și parcă nu avea de ce să se
plângă pe soartă și traiul greu. Lumea din sat vorbea că repara
o motocicletă care era o raritate pe atunci. Sa enervat că ceva
nu-i reușea și asta la adus la a 12-a treaptă a păcatului,
spânzurătoarea. De ce nu a fost luat sub supravegherea
86
medicilor și a preotului satului după prima tentativă de sinucid?
Doar se știe că de bucurie, de bună voie, din plăcere, de mult
bine, nu se spânzură nimeni! Motivul? Grea de tot întrebare!
Nepăsare totală pentru viața omului!
Alt megieș, peste vre-o două case de el, c-am de aceeași
vârstă și-a pus și el ștreangul în gât și sa spânzurat, de parcă s-
au înțeles. Tot avea mulți copii, familie, gospodar cu bună
gospodărie și trăia bine. Ceva nu era curat la mijloc! Dar ce?
Noi picii nu înțelegeam nimica, eram bucuroși că pe la fântâni
cu droaia ne băteam pentru copeicile aruncate, însă mintea
noastră fotografia totul cele văzute pe pelicula memoriei, chiar
și fără să vrem noi. Acum, privind filmul vieții de acum tragi
concluziile și te dai cu părerile. Oleacă mai sus cu vre-o două
case de cel de al doilea spânzurat, locuia un verișor cu tată-l
meu. Un fecior la părinți și avea gospodărie bună, chiar era și
bogat, dar zgârcit, așa că nu avea de ce să se plângă, ba chiar
huzurea de bine și își vede de nevoile sale fără să audă ca să
facă vre-o boacnă prin sat.
Om liniștit la ale lui, avea undeva la 40 și ceva de ani,
la lovit din senin damblaua, sa aruncat în fântâna din
gospodăria sa și sa înecat. Gospodărie mare în care locuia cu
tatăl său gard în gard, Moș Terinte- fântânarul și baciul satului.
La prima vedere parcă nu dă nimic de bănuit. Trei copii
prieteni, care au crescut în mahala, au copilărit, apoi sau făcut
mari. S-au căsătorit, au făcut nunți și sau întemeiat familii, tot
în mahala și astfel continuau neamul lor. Până când parcă au
fost loviți de un blestem și s-au sfătuit toți trei să plece din
această lume prin suicid asemănător și să se întâlnească în iad
pe cealaltă lume, după cum scriu Cărțile Sfinte pentru cei care-
și pun capăt zilelor.
Oricum să nu fim răi cu ei, fiindcă numai unul
Dumnezeu știe cum le este bine în lumea de „dincolo”, dar să
cercăm să le găsim rădăcinile răului și cred că ar trebui
compătimiți și înțeleși corect. De ce suntem intoleranți? Oare
87
că răul este definitiv instalat în noi, iar noi nu vrem să luptăm
cu el și-i dăm voie să ne ducă pe al lui val? În om sunt două
părți: Eul animal și Eul diabolic și depinde de noi cum ni le
prezentăm, de caracter, de voință și de ce-i care-ți trezesc
diabolicul din tine, primind de la aceasta satanică plăcere, de a
te duce la pierzanie.
Ceea ce trebuie să înțelegem este adevărata putere a
voinței: aceasta este puterea care i-a hotărâri sau face alegerea
întotdeauna și depinde de fiecare din noi de alegem binele sau
răul. Totul depinde de dreapta lucrare a voinței a alegerii.
Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii, datoria lor este
aceea de a o exercita, iar Eul diabolic este cel mai rău din om.
Lupta împotriva Eului personal este cea mai mare și cea mai
grea din câte s-au văzut vre-o dată (Corinteni 9,26.27).
Supunerea Eului și renunțarea noastră totală pentru Dumnezeu
cer strădanii, dar înainte de a fi schimbat, înnoiți în sfințenie,
noi trebuie să ne supunem lui Dumnezeu și să ne înțelegem
misiunea noastră sfântă pe acest pământ.
Sau poate că nu vrem să ne privim așa cum suntem –
măreți și josnici - pentru că amânăm mereu ficțiunea, care este
sfârșitul? Un răspuns ar fi că uităm mereu ceea ce ne bucură și
ceea ce ne doare și suntem egoiști și nu vrem să le împărtășim
cu cei din jur. Omul este foarte sincer când doarme! Din
această cauză frica de a exista împrumută masca vieții pe care
fiecare o are și cum se scoală din somn, se spală pe față
dimineața, și-o pune pe față și astfel înfruntă ziua și tot așa
înfruntă viața numai în mască. Lucrețiu care a trăit până la
Hristos spunea că oamenii se zbuciumă din pricină că se tem
de moarte și el crede că această teamă ar trebui eliminată din
preocupările oamenilor.
Apoi vine Isus și orientează lumea spre sine, spre lumea
din interiorul său, fiind de părerea că oamenii trebuie să fie
sârguitori, dar că pierd prea mult timp gândindu-se numai la ei
înșiși și la trupurile lor, la haine și la hrană, la bunuri care să le
88
adune în jitnițe și la bani. Arătând ucenicilor săi un partal plin
cu crini: uitați-vă cât de bogate sunt straiele lor, dar nici nu torc
nici nu țes. Nici regele Solomon nu a purtat straie atât de
frumoase. Când la judecată Isus a fost întrebat de Pilat dacă
este rege, El I-a răspuns că împărăția lui nu face parte din
lumea aceasta.
Dimetrus, unul din martori pe care parcă i-a ales special
Isus pentru a-i propovădui învățătura lui mai departe, precum
pe ucenicii săi, sau chiar a fost totul dirijat de Dumnezeu,
povestește că ochii visători ai lui Isus se plimbară pe deasupra
acestei mulțimi emoționate și păru că în privirile lui clipește un
fel de milă pentru acești împilați care-și închipuiau că într-însul
au găsit pe cel care-i va mântui. Toată lumea striga, striga fără
încetare afară de sclavul corintian care se simțea gâtul atât de
uscat, încât ar fi fost incapabil să strige, care ar fi preferat ca
lumea să se liniștească și să stea supusă.
Aici nu era nici locul, nici timpul indicat pentru a striga.
Omul acesta nu era unul la care puteai striga sau pe care l-ai fi
putut aclama. Liniștea, aceasta era singura atitudine indicată
într-o astfel de împrejurare, să stai liniștit și să te uiți la el!
Dimetrus rămase atât de adâncit în studierea ochilor mari ai
acestui tânăr evreu, încât nu-și mai dădea seama de țipetele și
înghesuiala din apropierea sa. Începu și el să înainteze cu pași
mărunți, împreună cu ceilalți care-l strâmtorau din toate
părțile, astfel că ajunse atât de aproape de Isus încât l-ar fi putut
atinge cu mîina.
Ochii lui visători se plimbară pe deasupra oamenilor,
până când se opriră asupra obrazului speriat și extaziat a lui
Dimetrus. Probabil, își zicea el, ochii străinului sau oprit asupra
lui din cauza că el este singurul dintre oamenii aceștia cuprinși
de isterică frenezie care se străduia să nu strige. Tăcerea lui îl
făcea să pară ceva aparte. Ochii calmi ai tânărului păreau că
încearcă să cântărească pe Dimetrus. Nu deveniră mai mari și
nici nu se mai luminară, dar cu toate acestea simți că într-un fel
89
oarecare puterea lor a devenit pentru el atracție fizică. Ceea ce-i
spuneau ochii aceștia era ceva mai mult decât înțelegere, ceva
mai puternic decât un sentiment de prietenie, un fel de forță
care te determină să uiți de toate relele, cum este sclavia și
sărăcia împreună cu toate celelalte nenorociri care fac parte din
soarta omul muritor.
Dimetrus se simți înfiorat de privirea aceasta
neobișnuită și simțindu-și ochii plini de lacrimi, din primul
moment când se uitase în ochii lui Isus, Dimetrus se gândise la
el ca la un om care a rămas singur și pe care nimeni nu-l
înțelege, nici chiar prietenii săi cei mai apropiați. Astăzi va
deveni un om care a rămas cu adevărat singur. Urcând dealul
până la o depărtare de jumătate de stadiu de la locul supliciului,
aici se opri. Cei doi, pe care nu-i cunoștea, se zbăteau pe cruce,
cu mâinile și picioarele bătute în piroane.
(Erau cei doi tâlhari între care era răstignit Isus, unul în
dreapta, iar altul în stânga. Unul din Tâlharii răstigniți îl
batjocorea și zicea: Nu ești tu Hristosul? Mântuiește-te pe Tine
Însuți și mântuiește-ne și pe noi!” Celălalt la înfruntat și ia zis:
„Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care ești sub aceeași osândă?
Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru
fărdelegile noastre, dar omul acesta nu a făcut nici un rău.” Și a
zis lui Isus: Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în
Împărăția Ta!” Isus a răspuns:„Adevărat îți spun că astăzi vei fi
cu mine în Rai,” când și-a dat seama că se pocăiește chiar de a
fost un răufăcător, dar prin pocăință a căpătat iertare și astfel a
devenit primul creștin. Deci, fiecărui păcătos i se oferă șansa.
Că o va folosi ori nu, e liber să aleagă. Astfel unul din tâlhari a
ales șansa de a se pocăi și sa mântuit, celălalt nu.)
Omul cel singur, răstignit pe crucea de la mijloc, sta tot
atât de nemișcat ca o statuie. Capul i se plecase înainte.
Probabil era mort sau leșinase numai. Ar fi dorit din toată
inima ca acesta să fie adevărul. Probabil ca moartea să-i
termine suferințele. Vrem noi nu vrem, dar prin empatie
90
preluăm durerile celor din jur, adică simțim o tresărire în
stomac când vedem o oarecare tragedie, adică ne doare și pe
noi, iar între iubiți sunt un fel de tresăriri emoționale la care și
se mai spun „fluturi din stomac”, astfel toți suntem în acest
Univers ca într-un ocean legați toți prin sentimente, emoții,
razele solare și tot așa, iar asta ne demonstrează că în Univers
trebuie să aruncăm numai gânduri bune că astfel tot noi le
consumăm, prefăcute apoi în nori grei care vin tot peste noi și
ne distrug armonia sufletească.
Dimetrus rămase vreme îndelungată ca să privească
acest spectacol tragic și să se dea cu părerea despre răstignirea
lui Isus: Omul acesta enigmatic își pierduse viața fără nici un
folos. Nu putea inventa ce ar putea să justifice curajul lui în
această împrejurare. Cei din templu v-or continua și de aici
înainte să înșele pe cei care veneau de la țară ca să aducă un
mel de jertfă. Irod va continua să împileze și să biciuiască pe
cei săraci dacă se va întâmpla să stea în calea bogaților. Caiafa,
marele-preot, va condamna și de aici înainte blasfemiile
oamenilor care nu admiteau ca zeii lor să fie scoși la mezat.
Pilat va face dreptate și-și va spăla mâinile murdare în vasul de
argint, cum a mai făcut-o.
Omul acesta singur plătise un preț foarte ridicat pentru
scurta și zadarnica sa răzvrătire împotriva ticăloșiei omenești,
dar totuși vorbise și avuse îndrăzneala să se răzvrătească.
Foarte curând nimeni nu-și va aduce aminte de el că a riscat
totul și că și-a pierdut viața în slujba cinstei. Probabil că este
mult mai bine ca un bărbat să moară decât să trăiască într-o
lume unde se pot întâmpla și astfel de fapte. Păreri greșite,
fiindcă odată cu nașterea lui Hristos a început o eră nouă, era
peștelui care a bulversat vechea civilizație și de atunci a și
început și numărătoarea anilor, iată acum 2016 de atunci. Toți
care au venit în contact cu Isus, chiar și cei de l-au răstignit și-
au schimbat părerile radical, devenind adepții răspândirii
creștinismului. Ideea înțeleptului Lucrețiu, că oamenii se
91
zbuciumă din pricina că se tem de moarte, spunea Marcellus,
ex-comandantul fortului Minoa, nu e rea: și cum înțelege să
procedeze?
- Plecând de la premisa că nu există viață viitoare, îi
explică Dimetrus.
- Nu e rău, admise Marcellus, presupunând că permisa
aceasta va rămâne acolo de unde a plecat.
- Vreai să spui că această premisă ar putea să fie pusă
greșit?
- Pentru unii oameni Dimetrus, teama aceasta este un fel
de mângâiere, căci își zic că după aceea nu li se poate întâmpla
nimic mai înspăimântător decât ceea ce li s-a întâmplat în
existența lor prezentă. Probabil Lucrețiu n-are nici o dovadă în
sprijinul afirmării că toți oamenii se tem de moarte. Unii dintre
ei își caută moartea cu bună știință. Cât despre mine, eu nu
cunosc această teamă; moartea n-are decât să aducă tot ce
poftește, dar se pune întrebarea: oare Lucrețiu a avut dreptul să
afirme că oamenii se tem de moarte? și ar fi îndrăznit să spună
unui bărbat aceste vorbe?
Ciudată mai este civilizația asta umană! Așa cum este
ea. Sinuciderea sau izolarea sunt răspunsuri extreme. Faptul că
nu toți recurg la ele pare să fie șansa supraviețuirii, dar cu ce
preț și cine rămâne și cine pleacă? Precum se spune în popor că
pe cei buni îi i-a Dumnezeu la El. Câinii blestemați care te-au
urcat spre acest păcat, te duc potlogarii de acum la groapă și
încă judecând. Adică cel care este cu pierderea vieții este nu
numai cu „marele păcat”, dar și blestemat tocmai de cei care
sau făcut vinovați de sinuciderea lui. Anapoda treabă! Ei, însă,
ticăloșii sunt foarte longevivi și trăiesc bine mersi fără măcar
să-i mustre conștiința de ceea ce au făcut. Brute mancurte și
atât sunt!
Deci, dacă stai și te gândești, pe pământ rămân să
trăiască numai potlogarii, cei cinstiți și onești sunt strâmtorați
cu totul. Ca să vezi… majoritatea grupărilor spirituale, preoții
92
nu discută sau chiar încriminează, amenință cu iadul veșnic pe
cei care au cercat să-și facă seama și chiar refuză să aibă de-a
face cu ei, în loc să le tămăduiască rănile sufletești, acalmieze
sufletele. Preoții nici nu îi îngroapă pe acești nefericiți în viață,
dar cică sunt și în moarte nefericiți pentru totdeauna. Am cercat
de vre-o două ori să discut cu niște preoți și cu un călugăr chiar
și nu au vrut să discute pe această temă. De ce? Nu v-or
probabil să se umple de păcatele lor, precum au făcut preoții
cărora Iuda la vândut și trădat pe Isus lor. Adică ei, preoții
iubesc trădarea, dar nu trădătorii și chiar de ei, preoții îi împing
la păcat de acum nu mai v-or să se murdărească. Chiar curat,
necurată treabă!
Dar ce treabă am eu cu ei, sinucigașii? Chestia e că
scriitorul față de popă mai duce în cârcă și spovedania
învinșilor, chiar și a celora învinși de viața năprasnică. De
aceea nu-i este ușor scriitorului să trăiască ducându-și viața în
încrâncenare și nu fuge de aceste spovedanii și înmormântări
ale învinșilor. Când eram mic și mă duceam cu oile, cu fratele
bunicului Moș Terinte, care era baciul satului, mai erau și niște
ciobani împreună cu tata. Deci, unul din ei când pășteam toată
ziua oile cu el, îmi spunea tot necazul lui mie, care nu
înțelegeam nimic, dar oricum el își mai ușura sufletul.
„Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat
din adâncul ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și
potolească setea idealurilor de dragoste, de bunătate, de
frumusețe de precauțiune”, afirma filosoful italian Francesco
Orestano, probabil de aceea el îmi spunea mie tot necazul lui,
însă între a auzi și a asculta, a asculta și a înțelege, a înțelege și
a simți, este o diferență esențială. Nu-i spunea oare intuiția că
am să ajung să-i descriu și amarul lui și astfel va fi mai
împăcat cu sine și pe cealaltă lume? Unul Dumnezeu știe!
Când eram de acum în armată la marină și nopți întregi
la posturi de carat cu moartea în brațe, revizuindu-mi viața mă
gândeam și la el, la ceea ce-mi mărturisea mie. Deci, ceea ce
93
mi-a rămas pe pelicula memoriei, de acum analizam la mintea
lucidă în toiul nopților, cuprins de frica morții, iar atunci
mintea lucrează cu rotații maxime, fiindcă eram în timpul
puciului și căzuse imperiul satanic sovietic, iar popoarele a
celor 16 republici socialiste care s-au aflat încătușați în
Uniunea Sovietică fierbeau ca zeama din ceaunul vrăjitoarelor,
izbucnind în diferite conflicte și manifestări de dezrobire a
națiunilor sale. Noi, ultimii marinari sovietici, bătrâni în
termen, stăteam nopți întregi de carat pe la posturile
importante, fiindcă nu mai aveam recruți noi și cele mai
periculoase posturi le păzeam noi, cei bătrâni în termen, fiindcă
de acum eram ași și nu-i puteam lăsa pe cei tineri să moară în
zadar, atacându-i cineva. Luat de toate viiturile prăbușirii
imperiului cel rău, cuprinși de aripa morții la care tot îi rupeam
din nopți și zile și a suspansului, mă înfrățisem și cu Cucoana
Moarte, de parcă îmi era iubita mea.
Mintea lucra cu rotații maxime, analizând rostul vieții și
ceea ce am realizat în cei douăzeci de ani ai mei și de am mers
corect prin viață sau ca un neghiob. Am trăit ca un animal
mancurt sovietic, împreună cu ceilalți din imensa Uniune
Sovietică, ignorând frumosul, neluptând cu lașitatea, lăsându-
mă dus de valul nimicniciei omenești! Fir-ar să fie de netot mi-
am zis! De ce nu ai luptat? Ți-a fost frică? Îmi era rușine când
analizam și de Cucoana cu Coasa, care ne era nouă, la toți
marinarii cea mai fidelă amantă și care îmi sufla tot timpul în
ceafă cu pofta ei tot dându-mi de înțeles: „Vei fi al meu,
oricum nu vei scăpa cât ai fugi de mine, temerarule nebun”!
Precum a-și pierde un lucru și mi-aș lua gândul de la el
că-mi mai aparține, așa mi-am luat eu gândul de la viață, că o
să mai ajung acasă să-mi văd baștina, satul meu natal pe care îl
vedeam în visele nocturne foarte des și școala cu toți profesorii
și colegii de clasă. Ar fi măcar o bucurie să-mi trimită trupul în
sicriu, dar mulți marinari, murind în submarine, plecau la fund
cu toții grămadă, conservați, nu știu pe câte sute de ani și de v-
94
or mai fi scoși vre-o dată. Depinde mult cum va avansa
Progresul Tehnico Științific, moderându-se în aparate tehnice
de a scoate submarinele de la mari adâncimi, împreună cu taina
care s-a scufundat submarinul și tainele fiecărui marinar și
ofițer în parte și ceea ce au rămas din trupurile lor.
Eu nefiind pe submarin, dar odată cu destrămarea
Imperiului Sovietic te așteptai la orice lucru imprevizibil și la
cea mai neagră surpriză din partea fiecăruia din noi. Deci,
fierbând toți marinarii de la cel mai mare rang, până la cel mai
mic, în aceeași oală a satanicului imperiu sovietic, ca pe un
butoi de pulbere eram, care putea să explodeze în orice clipă, la
orice scânteie. Dacă scap de îmbrățișările morții mi-am jurat că
am să fiu cu totul altfel, un ostaș al lui Hristos, al Frumosului,
al Spiritului uman, al Artei, al Omului din Om. Dacă îmi văd
casa părintească la poartă ajungând sărut pământul! După un an
de aceste chinuri, jucând pe colții morții hidoase am mai
pecetluit acest jurământ și încă multe altele cu un pahar de vin
în mână în fața camarazilor de arme din toate țările fostei
Uniuni Sovietice cu care am dus toată povara serviciului
militar de trei ani împreună și cu care ne despărțeam pentru
totdeauna, dar apoi și cu pământenii mei din Basarabia, care
am fost înrolați din Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească și ne întorceam de acum acasă, în Republica
Moldova.
Domnul care mi sa spovedit, tocmai în acel timp când
eram în armată sa spânzurat. Motivul? Sute. Unul din ele… nu
putea duce povara vieții cu toate amărăciunile ei și a pierdut
lupta cu ea, dar călăul principal care la urcat pe toate treptele
până la a doisprezecea a păcatului a fost mai puțin soarta
ghimpoasă, dar consoarta lui. Nu a mai putut suporta umilința
soției sale cu care avea trei copii, trebuia să fugă urlând de
această femeie ca un câine turbat, care pe lângă toate zilele
fripte și coapte care i le făcea, capac la toate îl mai și bătea, nu
i-a reușit să fugă de ea și a fugit în moarte prin metoda lui Iuda.
95
Deci, a lui împărtășanie a suferinței mi-a fost prima spovedanie
a celui învins, care am înțeles-o abia peste vre-o cincisprezece
ani, fiind plasat și eu în aceste extreme ale umilinței, fiindcă
Cucoana Cea cu Coasa știe a scoate din om tot adevărul
sufletului și al memoriei.
Deci, el îmi povestea necazurile lui de care era învins
pentru a-și potoli furtuna sufletului, ca apoi să-l învingă și viața
mai târziu. Umilința este mai grea decât moartea. Robul care
este mulțumit de situația sa este de două ori mai rob, deoarece
nu numai trupul, dar și sufletul lui se află în robie, zicea L.N.
Tolstoi. A fi însă sub călcâiul femeii și robul fustei ei este mult
mai greu decât robia sau pușcăria. Încătușat în lanțuri, sau tăind
sare în ocnă poți fi mult mai liber, fiindcă dacă ai caracter nu îți
robește sufletul pușcăria, fiindcă este materială, de aceea
„pușcăria” femeii este cu mult mai satanică decât toate
pușcăriile din lume, pentru că te robește sufletește, sentimental,
nu numai fizic. Frica de moarte este apanajul sclavilor care
suntem și tragem după sine viața fără semnificație, care este o
stare mai rea decât viața și moartea împreună și iată că unii nu
mai au frică de Cucoana cu Coasa și o schimbă pe soția lor.
De ce suntem intoleranți? Oare pentru că răul este
instalat definitiv în noi? Sau poate că nu vrem să ne privim așa
cum suntem - măreți și josnici - pentru că amânăm mereu
ficțiunea, care este sfârșitul? Un răspuns ar fi că uităm mereu
ceea ce ne bucură și ceea ce ne doare, am devenit automate
biologice și nu vedem și nu ne pasă nici de durerea din jur. Din
această cauză frica de a exista împrumută masca vieții pe care
fiecare ne-o îmbrăcăm în fiecare dimineață după ce ne spălăm
pe față. Rămânem sinceri noi cu noi numai când dormim.
Așa cum e ea, sinuciderea sau izolarea sunt răspunsuri
extreme, dar societatea amorfă nu vrea să le înțeleagă. Faptul
că nu toți recurg la ele pare să fie șansa supraviețuirii. Dar cu
ce preț? Astfel ți se face impresia că cei care devin ticăloși în
toate supraviețuiesc. De ce? Un răspuns cred că îl găsim în
96
Biblie. Prima greșeală este că Dumnezeu i-a luat apărarea lui
Cain pentru că la ucis pe fratele său Abel, care a făcut ca răul
să fie atractiv, iertarea lui Cain a dat curaj și altor ucigași,
întărindu-le speranța că Providența ar putea trece cu vederea și
peste crima lor, dar amarnic se înșeală fiindcă la Ultimul
Tribunal vor fi judecați cu toată asprimea de Cel de Sus.
Nu este ucigaș numai cel care a ucis, dar cel care a
împins la sinucidere omul sensibil, care nu a putut rezista
nedreptății, este de zeci de ori mai ucigaș ca ucigașul Cain! Noi
credem că legile morale sunt valabile oricând în timp și oriunde
în spațiu. În realitate răul predomină asupra binelui și numai
cei puternici îi rezistă. Ca să devină bun, omul trebuie să lupte,
să muncească, să cheltuie foarte multă energie, nervi, să fie
batjocorit, scuipat, bârfit, iar ca să fie rău nu trebuie să depună
nici un efort și să se bucure bine mersi de viață fără nici un pic
de remușcare a conștiinței. Răutatea se naște de la sine precum
cresc buruienile sălbatice.
Și mai rău, lașii nu fac nimic pentru a opri răul, dar se
fac a nu-l vedea, adică curvă la suflet și la minte, precum sunt
toți majoritatea de astăzi la noi și nu văd durerea și necazul
celora din jur. Firește pentru a fi Om Adevărat trebuie curaj –
curajul de a fi cinstit și bun, de a face cât mai multe fapte bune,
de a rezista în fața răului și a nu fi nepăsător când altul face un
rău! Degeaba ne v-om bate cu pumnii în piept strigând în gura
mare că suntem buni, trecând pe lângă suferința altora și răul
din preajmă fără să ne implicăm, adică suntem lași. Lumea este
deznăjduitor de rea. Să nu uităm replica lui Isus: Tocmai aici se
află și necazul fariseilor: că erau oameni buni, iar problema
tuturor oamenilor buni este că sunt „buni”, când de fapt ei sunt
„răi”. Păcatul este „aberația genetică” a naturii noastre căzute.
Isus declară răspicat: „voi sunteți răi!”
De ce să-și complice viața? De ce să-și facă dușmani?
Mai bine se dă cu lumea și se lasă dusă de valul nepăsării și
ticăloșiei și încă devin aprigi slujitorii fideli ai mediocrității.
97
Ce-mi pasă mie de alții, principalul mie să-mi fie bine, gândesc
majoritatea ticăloșilor? Numai că ei nu știu că a fi ticălos cu cei
din jur este a fi ticălos cu tine însuți, fiindcă orice om este o
lume întreagă. De aici și zicala populară „Nu scuipa în fântâna
de unde beai apă„!
Deci, de mic copil eram îngerașul fratelui bunicei, adică
nașul de botez, nanul Terinte, care pe lângă baci mai era și
fântânarul satului și acum i-au rămas în sat fântâni și poduri
peste râpa satului cu numele lui. Se ocupa cu construirea
fântânilor, izvoarelor, podurilor peste râpi pe care le-a făcut în
sat și a caselor și becilor, adică zidar. Mă lăsa pe mine cu oile
cu alți ciobani, dar uneori și singur, iar el pleca în treburile lui,
adică după piatră pentru fântâni, prin alte sate vecine de pe
lângă râul Răut. Apoi când venea seara îmi aducea câțiva
pumni de dulciuri deficite pe atunci, spunând că sunt de la
iepure! Astfel contribuiam și eu de mic la acel ajutor pentru
podurile, fântânile și izvoarele satului, fiindcă acesta era lucru
de clacă obștesc între săteni și nu se plătea.
Contribuia fiecare sătean cu ce putea, cu cea avea din
toată inima și tot sufletul, fiindcă fântânile și izvoarele se
socoteau lucruri sfinte și comune. Când de acum am mai
crescut, problemele vieții, școala, m-a despărțit de ei și de
acum mai rar mă duceam cu ei cu oile, decât doar în vacanțe.
După serviciul militar, întors la baștină, lucram în sat
electrician. Într-o zi ne-a trimis șeful pe mine și încă un coleg
la Moș Terinte ca să-i reparăm electricitatea, fiindcă nu-i ardea
lumina. Când am ajuns la el, bătrânul de vre-o 82 de ani, era
în formă foarte bună la a sa vârstă. A început să se tânguie că
de vre-o trei zile stă fără lumină, are să moară degrabă și se va
sătura de întuneric la cimitir în deal în sicriu, așa că măcar
acum vrea să aibă lumină și să se bucure de ea.
Timp de vre-o oră ne-am isprăvit noi cu lucrul și de
acum trebuia să bem aldămașul, fiindcă fără aceasta nici nu se
98
poate la noi la basarabeni. Fiica sa, la care-i dăduse el casa să-l
întrețină la bătrânețe, fiindcă baba îi murise, nu era acasă.
Când a venit moș Terinte cu ulciorul cu vin plin ochi și cu o
roată de brânză, doar toată viața a fost cioban și-a dat seama că
nu are pâine.
- Aracan de mine, dar nu am pâine de a pune pe masă.
- Nu este nimic strașnic, o să mâncăm brânză cu brânză,
i-am răspuns eu.
- Bine, eu vă torn, dar nu beau că mă simt c-am prost cu
sănătatea și bătrânețile aceasta mă tot îngrelează de tot de abia
mă mișc și îmi tot scârțâie oasele ca cumpăna la fântână!
- Bine, ne vom lupta noi în doi cu brânza și cu vinul
matale.
Ne-am așezat deci la măsuța țărănească pe care o are
mai fiecare în gospodărie de pe la țară și a pus-o în fața casei la
umbra unui copac, în trei cu ulciorul de vin negru- puterea
ursului și brânza albă ca neaua sânului făcută de bătrân așa
moșnegește, precum știa el de o viață. El și-a turnat puțin în
pahar și a servit, apoi a turnat colegului și apoi mie și… roată
măi. Sa pornit roata paharului la vale. Era vară și foarte cald și
de acum soarele era pe la amiază. Așa că vinul scos din butoi,
proaspăt și rece mergea foarte bine și încă după brânza sărată
care tot cerea apă, iar noi neascultători, îi dam cu vin în loc de
apă. După vre-o două pahare aruncate peste cap am căpătat
sămânță la vorbă și încă filosofică cu multe sensuri și pline de
glume. Astfel i-am aprins și curiozitatea bătrânului care la
vârsta lui o ducea bine cu auzul.
- Măi mititel tu de al cui ești? Parcă îmi ești foarte cunoscut!
- Păi sunt al lui P. R, care locuiește pe malul râpei de lângă pod
și izvor, pe care le-ai făcut chiar mata cu toți oamenii din
mahala.
- Aha suntem rude, dar care băiat ești cel mai mare sau cel mai
mic?
- Cel mai mic.
99
- Tu mă ți-i minte pe mine? Când erai copil ai păscut oile cu
mine și cu ceilalți ciobani împreună.
- Cum să nu țin minte? Mata la o așa vârstă, darămite eu! Cu
fluierul la brâu și câinele cu blană roșie căruia îi ziceam
„Hoțul”, fiindcă mai șterpelea câte o găină de pe la oameni din
mahala și pentru aceasta a fost și împușcat. Colindam toate
dealurile din împrejurimile satului, tot făcând izvorașe și
fântânițe.
- Mânca-te-ar norocul să te mănânce!
Sa ridicat de pe scaun și m-a cuprins cu toată dragostea
și duioșia părintească pe care o avea în el. I-au dat lacrimile.
Ulciorul de vre-o doi litri era de acum pe sfârșite. A uitat că
este bolnav!
- Hai cu mine în beci. Eu am să umplu ulciorul cu vin din alt
butoi și mai negru, iar tu din butelia cea din fund ai să scoți o
roată de brânză.
Am început să depănăm de acum amintirile cu lacrimi
în ochi tot răcorindu-ne cu vinul rece, de acum în trei.
- Ce a pățit nanul Măcăraș (adică feciorul lui), de s-a aruncat în
fântână? Ce nu-i era bine pe astă lume? Doar era bogat și avea
de toate!
- Când l-au scos din fântână din gură îi curgea brânză. A
mâncat împreună cu soția sa colțunași cu brânză și iată
rezultatul. Mi-am pierdut unicul și scumpul meu băiat, care îmi
era sprijin la bătrânețe, de aceea și i-am făcut casă lângă mine.
Pentru că fetele, ca fetele, se mărită și uită de părinți. Ea, soția
lui, la hrănit cu nu știu ce fel de lucruri spurcate, I-a pus în
colțunași ca să scape de el și iată că i-a reușit în acest fel să-l
trimită pe cealaltă lume, prin sinucidere în adâncul iadului.
- Și cine crezi că i-a făcut-o? Doar mata ești în această mahala
de 80 de ani și îi cunoști pe toți din scutece și pe părinții și
buneii lor.
- Pe unde am aflat pe unde mi-am dat seama și desigur că i-a
făcut-o soția lui cu ajutorul Tinuței, vecina care locuiește de
100
mică gard în gard cu mine din partea din vale, care se ocupă cu
vrăjitoriile.
- Păi mata trebuie să fii mai mare ca ea, și o viață trăind în
mahala, nu cred să nu-și făcut vre-o dată dragoste cu ea, măcar
chiar și în copilărie, fiindcă nu se putea altfel, doar toți am
trecut etapele copilăriei, adolescenței și tot așa mai departe
până la adânci bătrânețe fiecare cu păcatele sale.
- Am fost cândva iubiți și trebuia să ne căsătorim, dar viața este
viață și nu ni sa primit. Sorțile ne-au fost potrivnice. Am trăit
ambii toată viața în mahala despărțiți de acel gard și cu certuri
și cu bucurii și cu păcate precum fiecare om. După toate
greșelile și păcatele noastre are să ne judece Dumnezeu la
Judecata de Apoi. Eu nu o judec, ea a fost numai care a făcut
matrapazlâcurile la comandă, dar nu cred că a știut pentru cine.
Discuția a luat foc și cu viteză la vale și după al doilea
ulcior consumat mă trimite să mai aduc unul. De acum eram
toți bine dispuși, oleacă aghesmuiți și pluteam în șirul
amintirilor frumoase și urâte, dar izvorâte din suflet și cu mare
durere ca la o spovedanie prietenească.
- Mi-ai făcut o mare bucurie că te-am întâlnit. Mi-ai uns
sufletul parcă cu miere, fiindcă mâine poimâine am să mă duc
în deal la cimitir și nu știu de o să ne mai vedem vre-o dată.
- O să mai trăiți mulți ani și l-am strâns în brațe la despărțire.
S-au adeverit și vorbele lui și ale mele. Eu am plecat la
Chișinău la lucru și am lepădat satul, așa că nu ne-am mai
văzut. El a mai trăit încă vre-o zece ani fără să stea la pat. La
îngropat într-o zi de joi. Eu am venit acasă vineri și am aflat.
Nu sa găsit să-mi spună sau să mă sune nimeni, că a murit. A
fost o zi ploioasă ciobănească de toamnă. Dacă toată viața a
făcut fântâni și izvoare la însemnat și Dumnezeu, plângând
când a murit, vorbea lumea satului, petrecându-l toți pe ultimul
drum, chiar mergând pe podul făcut de el de lângă casa noastră
părintească, pe lângă izvorul făcut tot de el unde se aruncau
bănuți și pe lângă poarta noastră.
101
Deci, rezultă că toți trei bărbați din mahala cu ajutorul
farmecelor din becisnicia oamenilor au fost împinși pe treptele
acestui păcat până la a 12 treaptă, sinuciderea. Aproape de cele
patru scânduri baba cică a mărturisit și și-a asumat păcatele
făcute, dar și mie îmi mai povestea cu frânturi din aceste
cazuri, fiindcă lucrând electrician eram solicitat în tot satul și
m-a chemat și la ea și astfel am devenit prieteni, dar ea numai a
pregătit diabolica infuzie la comanda soțiilor sau a altora din
anturajul acestor bărbați.
Nici un om nu este bucuros de păcatele sale, nici pe astă
lume nici pe cealaltă. Așa că și sinucigașii cred că merită un
loc mai de cinste și în cimitir și îngropați creștinește cu preot
judecând din toate punctele de vedre ale minții mele, doar au
fost trimiși de alți oameni prin diferite farmece și nu au făcut-o
de bună voie. Chiar de stăm și trăim strâmb, dar gândim corect!
Există ființe umane de la vlădică până la opincă care urmăresc
Răul, ei în sunt slujitorii, adică oamenii dracului care sunt mult
mai cu păcat decât pătimașii. Diagnosticul îmi spune că acest
rău clocotește în mizerie, acolo unde este estompat sensul
vieții. Cei care sunt stăpâni pe acest Rău sau iad satanic de tot
care se cred mari și tari. Vinovată este becisnicia oamenilor
care i-au scrântit la cap de și-au făcut seama, nu numai ei
singuri, pătimașii care și-au făcut seama.
Această nuvelă unica, scrisă în acest moment nu pentru
a încuraja suicidul, dar pentru a dezvălui căile și delirurile care
duc la el pentru a le evita cei prezenți și generațiile care vin
după noi, pentru a le cunoaște și a găsi colacul de salvare când
suntem atacați de intoleranță, când ne ajunge apa la gură în
multe situații stupide, neînțelegerea, sărăcia materială și
spirituală a societății, a credinței, a căldurii și educației
părintești, a societății în care ne găsim! Pentru a oferi un prilej
de meditație pentru una din problemele fundamentale a lumii
întregi de azi. Lumea modernă care în goana mare după avuții a
uitat de om și sufletul lui și încă ea singură de a fi umană și
102
creștină. Când violența atinge proporții cosmice la noi în
societatea civilă și în pornirile rasiste xenofobe,
fundamentaliste și în general intolerante ale multor manifestări
ale individului sau societății este strigător cu totul la Cer și
trebuie de bătut clopotele cât nu este târziu! Pustiul material și
spiritual învăluie cu totul Republica Moldova în acest secol
XXI, iar nouă nici că ne pasă.
Umiliți de soartă, de cei care-i înconjoară, societatea în
care trăiesc de acuma strigă la Cer: Doamne viața este
nedreaptă cu cei cinstiți, răstoarnă cazanele cu pucioasă
aprinsă, din care s-a scurs cândva potopul care a distrus
Sodoma și Gomora, fiindcă în ziua de azi a secolului XXI este
mult mai rea lumea în care trăim. Omul este cel mai rău
dușman al omului. Oamenii, foști sovietici au devenit sălbatici
și cruzi ca vulpile și nerecunoscători ca cămilele, perverși la
minte și suflet, dar mai ales bătrânii. Tinerii au fugit peste
hotare pentru a-și întreține familiile, blestemând acest Iad,
Republica Moldova, care i-a adus la așa trai mai insuportabil ca
iadul.
Când începi să te gândești la sinucidere înseamnă că te
simți chinuitor de singur. Toți oamenii doresc mai multă
libertate decât cea de care se bucură. „Libertatea psihologică”
și simțul ferm al respectului de sine reprezintă cea mai
puternică armă împotriva unei nopți lungi de „sclavie
psihologică”. Poți fi singur în fața neliniștii, în fața gândurilor,
care se luptă între ele să găsească o ieșire din labirint, când
realizezi că viața, cu numeroasele ei surprize, este un labirint,
care te înghite ca pe Teseu. Atunci cauți cu disperare firul
salvator al Ariadnei de a ieși din labirint. Din păcate pentru
mulți dacă nu găsesc firul Ariadnei, acest fir devine frânghia
lui Iuda și pășirea în moarte pe calea lui, astfel, scapi de dracul
pe astă lume și dai peste tatăl său pe cealaltă lume și încă pe
veci. Sarcastic de tot!
103
Să vezi cum viața trece pe alături și mereu te
consolează. Starea de solitudine este o stare aparte. Unii se tem
de ea, alții o adoră. Unii o caută, alții o alungă, dar majoritatea
oamenilor se tem de singurătate. Nu știu ce să facă cu și cum
să o folosească și cu cât mai mult se tem de ea, cu atât mai mult
aceasta îi apasă mai tare, până îi doboară. Majoritatea, cei
tineri, negăsind firul Ariadnei de a ieși din acest labirint al
sărăciei, tâmpeniei și mizeriei umane, găsesc, din păcate,
frânghia lui Iuda și se spânzură, iar de aceasta suntem vinovați
toți din jurul lor și nu numai ei, fiindcă guvernarea a format
acest labirint, iar societatea este nepăsătoare de tot.
Tocmai de aceasta indiferența lor este criminală de tot,
dar mai ales a celora care sunt sau ar trebui să fie medici ai
sufletelor fragile și bolnave și care ar trebui să le toarne tărie în
ele! Nimic nu este mai periculos decât indiferența. Nu în zadar
se spune: „Nu vă temeți de prieteni (ei, în cel mai rău caz vă
pot trăda). Nu vă temeți de dușmani (ei, în cel mai rău caz vă
pot omorî). Temeți-vă de oamenii indiferenți! Ei nu omoară și
nu trădează, dar numai din cauza aprobării lor tacite, pe pământ
există și suicidul și omorul și trădarea”.
Toți fac politică pentru Rusia, adică sunt aici, dar cu
mintea ceală spre Rusia, și contra plaiului nostru mioritic, de a-
l preface în Iad pentru băștinași, pe care se află și ei. Acest
dezmăț nu este că ei, ființe ale iadului care urmăresc răul, își
taie creanga de sub picioare! Este puțin spus a-și tăia creanga
de sub picioare, fiindcă a cădea pe pământ mai rămâi cum
rămâi, chiar și schilodit, dar ei sunt acei dușmani care sparg
corabia și datorită lor pleacă toți la fundul hăului. Pe un om
normal și creștin, cu bunul simț, ar trebui să-l pună greu pe
gânduri! Pentru cine slujește cu tot sufletul și în numele cui?
Înalt Preasfințitul Vladimir cu toți preoții în loc să se
ocupe de tămăduirea sufletelor și să se roage pentru enoriași și
pământul străbun care-l împuțesc aici, se roagă pentru Rusia și
se ocupă de politică și de vinderea bisericilor noastre Rusiei.
104
Împreună cu comuniștii sau unit și poftim, Necurații negri și
roșii cum își fac mendrele lor diabolice. Curat satanică murdară
treabă și nu sfântă, precum se cântă și se bat cu pumnii în piept
ei. Acest imperiu al răului, fost sovietic, acum Federația Rusă
se ține numai datorită trădătorilor bogați din toate țările ex-
sovietice și din toată lumea. Trădători care nu numai că și-au
vândut propriul popor, dar și l-au îngenuncheat, supus cu totul
lor, care îl guvernează și i l-au adus „Maicii Preasfinte Rusii”
pe tavă, precum și Republica Moldova și alte țări ieșite din
lagărul socialist.
Această strategie, firește, nu a fost inventată de ruși, dar
de imperiile precedente. Imperiul roman și-a însușit-o de la
Alexandru cel Mare. El a luat-o de la persani, care la rândul său
au învățat-o de la egipteni și tot așa imperiul turcesc și multe
alte imperii perindate până acum. Românii au luptat și au
rezistat pentru unire 300 de ani sub dominația turcilor, 204 ani
sub colonizarea rușilor și rezistăm cu greu. Se adeverește că cel
mai satanic și rău imperiu a fost cel țarist și apoi sovietic care
iată de acum fac 204 ani de ocupație rusească. Imperiu care a
cules de la celelalte foste imperii toate vicleşugurile destul de
lugubre, de a stăpâni și asimila țările mici și a se lăți cât mai
tare pe contul lor, considerându-se fratele mai mare a celor
cuceriți și având dreptul să le desființeze.
Țările române s-au unit la 1859 și au format România
modernă. Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu
România în 1918 și au format România Mare. În 1812 Rusia
țaristă a ocupat Basarabia cu arma, în 1940 Stalin a ocupat prin
forță militară cu 40 de divizii sau 460 de mii de ostași, în 1944
a fost ocupată de Armata roșie, instaurând un jug de ocupație
rusesc destul de satanic și tot luptăm și acum de a ne dezrobi de
el și a ne uni cu Țara Mamă România, nu este cu sorți de
izbândă din partea guvernanților trădători și lași și astfel lupta
noastră se preface în lupta cu morile de vânt.
105
16- mai -2015 Piața Marii Adunări Naționale din
orașul Chișinău în fața guvernului. Timp de 26 de ani de la
căderea imperiului sovietic au fost partide care au luptat
pentru unirea cu țara mamă România, dar toate ne-au
dezamăgit și sau adeverit numai profitoare de bani și de
posturi, trădând-ne valorile noastre naționale, rămânând
cu denumiri de Iuda președinții partidelor. Ultimul fiind
Partidul Liberal care sa adeverit și el până la urmă în anul
2015 că este o prostituată trădătoare! Sperăm că măcar
Dumnezeu să-i pedepsească după merit!
Unionismul este o doctrină politică, potențială,
economică, socială culturală și spirituală. A fi unionist în
Basarabia înseamnă a fi partizan al unirii Republicii Moldova
cu România, numai că mulți o mimează de a se îmbogăți.
Robia turcească de 300 de ani (până în 1812) și mai cruntă
robie rusească țaristă (până la 1918), și cu totul ieșită din
comun, mai satanică ca în perioada inchiziției medievale, robia
106
rusească sau sovietică de la 1940 încoace ( cu o mică
întrerupere în perioada 1941-1944), cu sistemul său
enckavedist de urmărire și reprimare a oricărei gândiri libere,
cu sistemul de gulaguri și închisori în Siberii de gheață, cu
sistemul de educație prin zombificarea maselor (educația
mankurților, pavlicilor morozovi, care ulterior au condus acest
imperiu al răului.)
Tot felul de „eliberatori”, timp de circa 150 de ani de
cinci ori a trecut din mână în mână ca o monedă de schimb
Basarabia sau ca pe o muiere prostituată pe care au făcut-o
poștă și au mârlit-o cum au vrut care și cum. Acum 26 de ani
stă în poziția de prostituată folosită de guvernanți și imperiul
rus în cel mai sadic mod și jefuind-o de tot, ajunsă la limita
sărăciei totale ca o boschetară bețivă, mereu beată, avută,
bătută, răscolind la lada de gunoi a imperiului Rus și marea
tragedie este că sa deprins cu așa trai și-i place. Astfel, această
gură de rai am transformat-o în Pașalâcul lui Avizuha și tot ne
zbatem de a sfărâma acest Iad și totul e înzadar!
Cum ai putea însă să ceri cuiva să aibă o părere bună și
să te iubească pentru că i-ai luat libertatea și credința
strămoșească, înlocuind-o cu sistemul satanic comunist, apoi
cu un surogat de credință rusească? O pot face numai cei debili,
ticăloși, mancurți și perverși la suflet și la minte, mult mai
satanici ca perverșii la trup. Nu ai decât să cumperi pe bogații
unei țări mai mici și gata…ceilalți îți vin pleașcă. Rușii au mai
învățat una… de a cumpăra și preoții cu tot cu biserici pe care
preoții din Republica Moldova și le-au prefăcut în „colhozuri”
și surse bune de venit și dacă crâcnești ceva contra preoților
sau a pretinsei Maicii Rusii ți-ai aprins paie în cap! Ești
considerat păgân, eretic și dușman al poporului moldovenesc,
blestemat de toți preoții și enoriașii întunecați la minte mai rău
ca oile și intoxicați de sistemul fost sovietic.
Măreția Uniunii Sovietice sau acum a „Maicii Rusiei”,
aceasta nu este altceva decât măreția trădării, protecția și
107
susținerea a tuturor trădătorilor de neam și țară care sunt sub
protecția Moskovei, precum toate enclavele de republici,
fantome formate de ei în toate fostele republici sovietice.
Priceperea ticăloasă a rușilor de a determina oamenii să-și sară
unul altuia în grumaz pe câmpurile de bătaie în conflictele
militare de a se nimici și de a forma țări separatiste precum
Transnistria la noi se vede ca în palmă. Câtă vreme stăteau
ascunși în vizuina lor trădătorii noștri, nu numai încasau
prețurile pentru care i-au vândut, dar și dădeau informație
secrete de pe poziție în timpul Războiului de pe Nistru din anul
1992 când la 2 martie Rusia, mare putere, a năvălit mișelește
asupra Republicii Moldova. Blestemați vor fi în vecii vecilor
acești soi de trădători împreună cu imperiul rus agresiv!
Adică cei care luptau erau nu numai vânduți și trimiși
carne de tun, dar și trădați de cei de la Chișinău. Astfel prin
„Calul Traian, Transnistria” au nimicit Basarabia cu totul,
făcând din ea un adevărat deșert spiritual și material. Motivul?
Nesupunerea orbească și pentru a ne ține în supușenie, umilință
și mankurtizare a poporului, căci bogații… au ajuns și mai
bogați, iar săracii și mai săraci de mii de ori! Castelele în
Chișinău și suburbii au crescut ca ciupercile după ploaie. Într-o
țară atât de mică și săracă avem cei mai mulți miliardari toți
deveniți peste noapte. Cum Doamne să nu ne rugăm toți cei
săraci și umiliți să ne trimiți potopul care a distrus Sodoma și
Gomora? Ticăloșia umană a ajuns proporții cosmice! S-au
desfrânat nu trupurile, ci mințile și sufletele oamenilor. Cei
care nu se împacă cu robia, cei mai drepți dintre muritori nu
mai pot de atâta blestem pe capul lor și aleg moartea prin
diferite metode, scuipând viața lugubră.
Noi, basarabenii și alte țări fost sovietice, am trăit coșmarul
unuia dintre cele mai feroce, bestiale și inumane regimuri, care aveau
ca scop exterminarea popoarelor pe care le-au cotropit, mutilându-le
memoria, transformându-i în sclavi și ca să dispară de pe hartă ca țări
sau popoare, regimul comunist sovietic care a durat 72 de ani și câteva
108
luni. Datorită minții noastre infectate cu satanism sovietic, iată că noi,
basarabenii, mai votându-i, în Republica Moldova, s-a mai întins încă
8 ani tot pustiind și mai tare cu tăvălugul lor nimicitor de suflete și
minți. A devenit și mai satanic și fariseic și mult mai jegos nimicitor de
ființă și de Dumnezeu regimul comunist moldovenesc, în frunte cu
tartorul Vladimir Voronin de sa amestecat și cu popimea noastră și au
devenit un fel de draci tărcați cu sufletele și mințile pidosnice, slujind
numai banului (Mamona) și puterii.
9-mai-2015 După două mandate de președinte al Republicii
Moldova, în care ne-a satanizat și fariserit cu totul, Vladimir
Voronin vine la Complexul memorial „Eternitate” de a participa
la parada dedicată biruinței armatei sovietice asupra fascismului,
în calitate de președinte al partidului comunist din R.M, urlând că
ne-au adus fericirea, dar cu adevărat au adus satanismul, urgia și
robia mintală și sufletească, nu numai cea materială.
109
Apoi venind…, chipurile ai noștri, Alianța proeuropeană la
guvernare, după protestele tinerilor din 7 aprilie 2009, în care am
crezut că ne va scoate la lumină, dar ticăloșii și mai tare ne-au îngropat
în hăul satanic și ne-a pus economia pe butuci, tâlhărindu-ne și
trădându-ne și mai mult ca comuniștii și încă ne-au mutilat cu totul
sufletele și mințile noastre.
Noi suntem un popor adevărat român și nu plăzmuit în
scheme artificiale, țariste și apoi sovietice, iar acum rusești, precum ne-
au corcit și ne tot corcesc rușii, dar nu am dispus și nu dispunem de o
clasă politică națională matură, competentă, precum țările baltice, ci de
o gașcă de tipi trădători, tâlhari, nesimțiți cu logica deformată rău de
tot, fără rațiune, demnitate, compasiune pentru poporul pe care îl
guvernează. Noi, basarabenii, suntem lipsiți de posibilitatea de a fi
cineva și perspectiva de a fi oameni, totul e politicianism cretinizat cu
totul, amorfi și câinoși de cea mai proastă și lașă speță, chiar și
bisericile Mitropoliei Moldovei sau înfrățit cu clasa politică,
demonstrând demagogie, minciună, corupție conjuncturism politic,
comportament dictatorial (față de românii basarabeni numai, nu și de
veneticii ruși și găgăuzi), oportunismimpertinent, cameleonism abject,
mercenariat oribil, pro-comuism-moscovit, parvenitism rapace și
demonstrând aceeași lipsă de cutezanță au asasinat și abandonat
idealul național și promovează, asemeni curvelor, politica de interes
meschin, ne-au trădat Conștiința, Neamul, Țara, Adevărul și ne-au
degradat până la nivelul de bleg, de nimeni și de nimic, demolând
scara valorilor naționale.
Preoțimea, care pachetează cu diavolul, cu călăii bisericii, cu
preotese și episcopi, fluturând drapele roșii și îndemânându-ne să-i
votăm pe comuniști, că chipurile diavolii roșii sau călugărit și sunt mai
sfinți ca sfinții, ne îmbată cu apă chioară ca pe cei mai mari proști. Ne
tot îndeamnă de pe panourile publicitare, prin presă, prin biserici „Mă
mândresc că sunt cetățean al Republicii Moldova sau că sunt
moldovean și grăiesc moldovenește”, adică că sunt prost, sunt un
nimeni și un nimic, nu am naționalitate, nu am neam, nu am țară și
trebuie să mă mândresc cu blegia moldoveană și mancurtă de tot.
110
9-mai-2015 Complexul memorial „Eternitate” din
Chișinău. Înalt Preasfințitul Vladimir, Mitropolit al Chișinăului
și a întregii Moldove, vine cu tot cu pază la memorial să
binecuvânteze parada ocupanților sovietici, cei care ne-au adus
urgia și ocupația satanică pe acest meleag . Adică binecuvântează
satanismul și ocupația! Curat necurată treabă!
E de râsul curcilor și satanic cu totul! Scene de groază, de
Apocalipsă. Asta se întâmplă pe moșia Sfântului Ștefan cel Mare!
Destinul fiecărui om se așterne pe „cel mai scurt drum dintre viață și
moarte”, zicea Emil Cioran. Totuși urmele lăsate de el pe acest drum
pot fi nemuritoare, dacă nu uită să se concentreze permanent asupra
scopurilor pe care și le-a trasat, iar scopul fiecărui om este de a lupta
pentru a fi Om creștin și nu o jigodie jegoasă, neomenească, păgână,
chiar de ești guvernant sau chiar și față bisericească. Eu însă mă
consider un român-basareabean, cu rădăcini de la începuturi, geto-
dacice, pui de dac și nu nepot spurcat de a lui Lenin drac, precum mă
v-or societatea noastră bleagă și toți dușmanii noștri care nu ne dau
111
dreptul de a fi recunoscuți băștinași, fiindcă veneticii ruși, găgăuzi, dar
și mulți agramați conaționali de ai noștri, ne fac pe noi o strânsură,
veniți de pe aiurea și nu ne-am fi născut aici unde s-au născut moșii,
strămoșii și răsstrămoșii noștri! Adică au venit porcește și ne-au
cotropit și se consideră ei stăpânii acestor meleaguri ale noastre.
Din păcate cel mai mare rău este deprinderea cu răul și noi ne-
am deprins cu el, care sa înrădăcinat în mințile noastre ca rădăcina
pirului, iar cei care ne fac rău huzuresc și jubilează în scârnavele lor
scârboșenii de tot soiul, pentru ca să ne țină mereu în capcana
propriilor noastre răfuieli și răfuieli cu noi înșine. Ziarele rusești,
radiourile și rețelele de socializare, dar mai ales „Odnoklasniki” aruncă
ca din gură de balaur otrava ucigătoare pe care bietul moldovean o
consumă, de parcă pe limbă i s-ar pune miere, iar aceasta întrece
mancurtizmul sovietic de cândva. Libertatea omului este partea divină
din el, iar fără nemurire , mântuire, libertatea e de neconceput. Omul
dacă nu are în substanța lui ideea nemuririi și mântuirii nu e liber.
Seamănă cu berbecul , cu capra, iar noi fără identitate am ajuns și mai
jos ca ele, niște fantome sovietice care mai facem putoare și atât.
„Pe porțile oricărei țări creștine ar trebui scrise cu litere mari
cuvintele Apostolului Pavel: „Căci voi fraților ați fost chemați la
libertate , numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci
slujiți unul altuia prin iubire” (Galateni 5.13), iar fără credință în
Dumnezeu nici robia nu o poți îndura și nici libertatea n-o poți
menține. Scopul libertății este slujirea lui Dumnezeu și apropiaților , o
slujire din dragoste, iar robia este o slujire a stăpânului, dar nu o slujire
de bunăvoie, ci prin constrângere prin diferite metode diavolești, fără
demnitate personală și fără răspundere precum am ajuns noi acum.
Toți care au putut au fugit de pe acest pământ blestemat, iar cei care
am rămas aici trăim precum iubește muierea care nu are încotro fugi,
adică mai ceva ca în anecdotă, cu iz parșiv de tot.
După 26 de ani de independenţă, în aşa numita Republică
Moldova, care este numai pe hârtie și în mințile handicapate a
guvernanților și a unora cetățeni, iar în realitate trei mici gubernii ,
aceste două enclave separatiste – cea din stânga Nistrului P.M.R. și cea
112
din sudul republicii Găgăuzia, care nu se subordonează Chișinăului, ci
Rusiei și sunt folosite ca un „Cal Traian” timp de 26 de ani, dar și
municipiul Bălți își croiește cu încetul autonomie. De care
independență poate fi vorba și de care țară? Astfel am ajuns unde am
ajuns, adică în cel mai adânc hău, cea mai mare sărăcie şi cel mai mare
exod a populaţiei, care şi-a luat lumea în cap şi a plecat peste hotare
pentru o bucăţică de pâine şi un trai mai decent.
Dacă această frântură de popor basarabean a trecut prin război,
foamete şi deportări și nu sa lepădat de credința în Dumnezeu și de
demnitate, acum guvernaţii noştri au făcut aşa ca ei singuri să se
distrugă şi să deporteze în alte ţări prin diferite căi, ascunși mai ceva ca
vitele. Este un genocid care le întrec pe toate care au fost în secolul
XX la noi. Au fugit în lume de necaz și sărăcie un milion 300 de mii
oficial, dar neoficial sunt mult mai mulți. Peste ferestrele casei, omul
este un străin ce-și apără existența cu teaca demnității în mână. Dacă o
pierdem suntem lipsiți de orice apărare.
Marea noastră demnitate suspendă pe pânzele eternității
strămoșești, fără ea rămânem niște gunoaie duse de vânt prin lumea
mare. Depopularizarea fiind cauzată de iadul comunist, iar apoi de
alianța noastră proeuropeană, dar care s-a dovedit mult mai jegoasă,
nesățioasă și ticăloasă și numai în ambalaj proeuropean, iar în realitate
rusească! Populaţia rămasă de izbelişte la cheremul nimănui, tot
zbătându-se, nu mai poate suporta aşa iad pe acest pământ şi de acum
mai bine îl preferă pe iadul de pe lumea de dincolo, folosind
sinuciderea ca armă împotriva necazului.
Potrivit mitului cretan, labirintul a fost construit de regele
Minos (parcurs fără cale de ieșire) pentru a ține captiv Minotaurul,
făptură monstruoasă. Când Teseu a fost condamnat să fie devorat de
Minotaur, Ariadna i-a dat un ghem care la ajutat să iasă din labirint,
după ce a ucis monstrul și i-a scăpat pe atenieni de tribut. Mitul zilei
de azi este că făptura monstruoasă de Minotaur este guvernarea care
ne-a construit și acest labirint din sărăcie și nevoi din care nu mai poți
ieși, dar te afunzi cât mai tare. Unii pot fugi în lumea mare și își
făuresc acolo un trai mai bun, alții nu pot și tot caută firul Ariadnei,
113
negăsind firul ei găsesc frânghia și se spânzură, protestând contra
aceste lumi lugubre, iar de aceasta suntem vinovați toți care am fost în
jurul lor. Trebuie să-i ajutăm să găsească „Firul Ariadnei” și nu
frânghia lui Iuda.
Statistica uluitoare a acestor 26 de ani de „independenţă” te
pune greu pe gânduri pe fiecare om în parte, care gândește și are bunul
simț, fiindcă sinuciderea a devenit arma moldovenilor împotriva
necazului şi de acum atinge mari proporţii de tot la noi pe acest plai
mioritic, iar guvernarea profită de acest genocid de a se îmbogăți
vânzând totul. Bunul-simț nu este nici înțelepciune nici rațiune; are
câte ceva și din una și din alta, iar societatea noastră la pierdut cu totul
în 72 de ani de comunism și acești 26 de ani de „suveranitate”.
Individul trebuie să comunice prin gânduri cu Dumnezeu, iar în acești
ani comuniștii, apoi celelalte guvernări au deposedat individul de acest
dar mare și sfânt și astfel oamenii au ajuns mai rău ca animalele și lasă
să gândească boii pentru ei că au capul mare. Indiferența față de bine
sau de rău ți se urcă la cap ca beția doar că pe mult timp te poate
îmbăta și iată unde ajungi: în satanicul hău.
Locuind în Republica Moldova de stresuri și explozii nervoase
nu mai scapi precum nu poate scăpa oaia de scai. Ele vin prin știri,
rețelele de socializare și prin zvonuri. Viermele îndoielii trăiește în
fiecare din noi, dar trebuie să-l ținem închis în găoacea lui. Lipsa
locurilor de muncă, plecarea celor apropiaţi peste hotare, nevoile
sociale, nesiguranţa sau depresia sunt unul din principalele cauze care
stimulează gândul la sinucidere pentru moldoveni. Conform datelor
statistice, cel puţin o persoană se sinucide în fiecare zi în
Republica Moldova. Numărul celor decedaţi de suicid a
constituit în 2009 – 651 de cazuri, în anul 2010 – 676 de
cazuri, iar în primele 6 luni ale anului 2011 – 256 de cazuri,
potrivit datelor statistice prezentate de către consultantul în
comunicare de la Ministerul Sănătăţii, Marina Berzedean.
Totodată, stabilirea motivului care ar împinge persoana
la un asemenea gest, în aproximativ 40% din situaţii rămâne a
fi necunoscut şi luat cu ei în mormânt. Vadim Zelencov,
114
psiholog, susţine că principalele cauze ale suicidului se ascund
în caracteristicile unicale ale personalităţii, în complexitatea
relaţiilor interpersonale, starea sănătăţii, diferenţele de gen şi
vârstă. Interesant este faptul că prima „armă” care trage în om
şi care duce la suicid este depresia. Potrivit psihologului, mai
mult de 70 la sută din pacienţii care suferă de depresie au
tendinţa de a se sinucide.
Eu aproape șapte ani am stat sub o depresie a dragostei
diavolești, adică cu frânghia la gât pusă de doamna căreia i-am
căzut în plasă ca o pasăre. Numai rugându-te la Dumnezeu,
călindu-ți rezistența caracterului și cu visul, încăpăținarea de a
nu te da bătut și a lupta de a fi liber și a zbura, zdrobind și
aruncând cătușele diavolești, mai poți sfărâma acea temniță
psihologică și spirituală, gustând din laurii victoriei tale asupra
„Eu-lui” tău și asupra călăului tău și apoi a-i cere socoteală
celeia de ți-a făcut-o, având și dreptul de a o judeca! Toate
acestea le poți face numai răstignindu-te pe tine în tine însuși,
trecând prin mica ta Golgotă psihologică și sufletească, cu
demnitate ducându-ți crucea! Astfel ce nu te-a doborât te
întărește, căzând, dar ridicându-te și mergând înainte.
Cauzele de sinucidere sunt diferite de la o vârstă la alta.
Dagostea neîmpărtăşită este practic motivul cel mai întâlnit la
aproape jumătate din numărul total de sinucideri la tinerii sub
16 ani, după vârsta de 25 de ani pentru acest motiv se sinucid
mai rar. Este eronată informaţia precum că în ţările slab
dezvoltate au loc cele mai multe cazuri de suicid, adică se
spânzură și bogații, numai că de atâta huzureală în bine. Un
exemplu concludent este Suedia, unul din cele mai dezvoltate
şi bogate state din Europa, care pe parcursul a zece ani a fost
lider după numărul de sinucideri. Cazurile de suicid sporesc şi
datorită nevoilor şi crizelor sociale. Un alt exemplu în acest
sens poate fi situaţia din 2008, când în ţările înalt dezvoltate
statistica privind numărul de sinucideri a crescut de mai multe
ori. Bărbaţii se sinucid mai des ca femeile. În 2009 s-au
115
sinucis 556 bărbaţi şi 95 femei. În 2010 situaţia rămâne a fi
aproape aceeaşi. În 2011, în primele 6 luni ale anului curent au
murit 224 bărbaţi şi 32 de femei, conform aceloraşi date
prezentate de Ministerul Sănătăţii. Potrivit specialiştilor,
numărul de sinucideri în rândul bărbaţilor este completat într-
adevăr cu o medie de 4 ori mai mare decât în cazul femeilor.
La vârsta 65-85 ani, acest raport creşte la 6-9. Psihologul
Vadim Zelencov explică acest fenomen prin faptul că femeile
încearcă să se sinucidă de 4 ori mai des decât bărbaţii, acestea
aleg metode care de regulă sunt mai puţin probabile să
provoace moartea, cum ar fi pastilele.
O nepoată de a mea (L.G.) de la un verișor din partea
mamei a văzut că părinții nu o înțeleg și chiar se purtau cu ea
arogant, a băut pastile la vârsta de 19 ani. A fost chemată
salvarea la timp și locuind în Chișinău au venit repede, dacă
locuia la țară nu mai reușeau să o prindă cu zile și astfel a fost
salvată. Viind în stare critică, după ce și-a mai revenit, a auzit
în altă cameră cum se sfădeau părinții din cauza ei. La care
tatăl a zis că mai bine murea decât să le facă atâtea probleme!
Cum să nu o fi înțeles eu, când fix așa era și mama și
tot neamul lor, proști, fuduli și aroganți, nimicind totul ce e
sufletește, dar oricum foarte mult am susținut-o și ajutat-o de
am făcut-o și scriitoare, ca apoi ajungând o victimă a ei, s-a
dovedit destul de sadică, chiar satanică de tot. Atunci mi-am
adus aminte de cei din armată, slabi de fire, care erau gata să se
spânzure și eu îi susțineam moral și fizic, dar când au ajuns ei
bătrâni în termen au devenit cei mai sadici cu cei tineri. Când
mă întâlneam cu ei le ziceam de ce sunt atât de sadici? Păi cu
noi cum s-au purtat când am fost tineri alții mai în vârstă ca
noi? Să o simtă și alții veniți după noi.
Astfel așa era construit întregul sistem sovietic. Fără
demnitate, acel foc sacru ce-l deosebește în ultima instanță pe
om de animal, individul devine o foarte reușită potențială
lichea. Adică un servil, o slugă devotată regimului, celor ce l-
116
au lipsit chiar de demnitate prin viclenie și torturi, adică
victima își iubește călăul și devine apoi, din victimă în cel mai
crunt călău. Asta mă ducea la gândul că trebuia să fiu indiferent
atunci când eram tineri cu el și să-l las să se spânzure, iar cu
nepoata să fiu indiferent și nepăsător cu totul, lăsând-o să se
bălăcească în a ei mizerie spirituală și atunci eram prețuit.
Oricum… rămânem toți sub judecata lui Dumnezeu!
În 2010 prin intoxicaţii şi-au pierdut viaţa 10 bărbați și
8 femei. Menţionăm că atât în 2009 cât şi în 2011 cea mai
folosită metodă de sinucidere atât la femei, dar şi la bărbaţi este
cea prin spânzurare. Datele statistice arată că în ultimii doi ani
peste 1000 de persoane au murit din această cauză. Astfel, din
numărul total de sinucideri care au avut loc în 2010, anual -
676, dintre acestea 572 au avut loc prin spânzurare, dintre
care au apelat la această metodă de suicid 504 bărbaţi şi 68
femei. Mai puţini au folosit în acest scop obiectele tăioase şi
armele de foc. Totodată, precizăm că vârsta persoanelor
decedate este între 45 şi 59 de ani.
În mediul rural riscul e mai mare, fiindcă dacă cândva
săteanul era mânat chiar și cu forța la lucru la colhoz, acum toți
stau acasă fără ocupații și numai beau și bârfesc și astfel din
„neavând ce face” se ridică gradul de criminalitate. Alte cifre
sunt înregistrate la sate și la orașe. În ultimii ani cele mai multe
sinucideri s-au petrecut în mediul rural și acestea sunt de trei
ori mai dese decât în mediul urban. Una din cauze este nivelul
de trai care în satele moldovenești e sub minimul de existență
și sărăcie. Un alt factor ar fi lipsa de comunicare sau a
contactului cu cei din jur, asta deoarece la sate tot mai puțini
oameni aleg să se stabilească acolo cu traiul, o mare parte fiind
plecaţi peste hotare.
Totodată, o pricină, ar fi și lipsa studiilor superioare sau
medii generale, fiindcă nu citesc deloc, iar citind trăiești o altă
viață, astfel evadezi din realitatea satanică în care te afli în
cărți, fiind mai bun leac ca alcoolul care apoi te duce și la mai
117
mari depresii, boli mintale, dar și trupești. Lectura este un mod
al existenței. O condiție naturală. O necesitate după aer și
hrană, fiind ca hrană spirituală și numai proștii și aroganții o
ignoră. Iată-ne pe trei din sat, eu și cu doi frați gemeni Ion și
Valeriu, care am învățat toți împreună, începând cu grădinița,
apoi școala medie din sat unde am absolvit 8 clase și apoi 3 ani
la școala profesională, ca apoi după ea să plecăm toți trei la
armată și să fim despărțiți în Chișinău la punctul de colectare a
recruților, fiind apoi împrăștiați în imensa Uniune Sovietică, de
a ne face serviciul militar. Eu am avut „norocul” să nimeresc la
marină și să fac trei ani de serviciu militar, ei câte doi.
17-noiembrie- 1988 am plecat toți din satul de
baștină Găuzeni, petrecuți în armata sovietică de tot satul și
toate rudele și iată-ne militari în termen, eu la marină și ei
în unitățile de aviație.
118
Deci îi cunosc foarte bine. Tot timpul mă luau în
derâdere la școala profesională pentru că eu învăț, stau numai
cu cărțile în mână și citesc, dar nu sunt în rând cu turma,
hoinărind precum ei, pe când ei umblau cu bețiile și
huliganismul. Au zburat anii și ne-am împrăștiat din sat, ei într-
un sat nu chiar departe de a-l nostru, eu la Chișinău. Ajunși la
vârsta de 42 de ani la 25 august Valeriu sa spânzurat, dar se
vehicula că l-au ajutat și a fost adus și îngropat în satul de
baștină Găuzeni. S-a primit așa că la „Paștele Blajinilor”, veniți
toți care și de pe unde din străinătate, m-am apropiat de el și de
părinții lui cu ale mele condoleanțe și mi-au povestit cum s-a
întâmplat.
13-mai-2013 Sărbătoarea viilor, dar și a morților,
Paștele Blajinilor în satul de baștină Găuzeni. Ne-am
întâlnit toți trei foști colegi: Ion, (cu mustață în poză),
Valeriu în mormânt și eu în dosul fotoaparatului. Maică- sa
stă aplecată asupra mormântului, iar tatăl mai la vale.
119
Atunci a apărut întrebarea lui Ion:
- Spune tu, Victore, că tu ești om învățat și numai tu ai ajuns
om învățat din noi. Putea el să se spânzure singur din cauza
femeilor care l-au adus la ananghie? Dacă a fost spânzurat de
ce nu am putea să-i punem și o cruce la cap?
- Nu mai sunt eu clarvăzător. Am să discut cu preotul și am să-l
întreb. Demult am început să scriu despre sinucigași o nuvelă și
am să tot studiezi cazuri printre care și al lui.
Ca să vezi, tot timpul m-a luat în derâdere și când i-a
venit mintea la cap să mă considere de om învățat. Am discutat
mai târziu cu preotul și mi-a spus că unul Dumnezeu știe cum a
fost, dar oricum este pe lângă cruci.
Majoritatea țăranilor de la noi, în comunism, în sec XX
măcar citeau Biblia și Cărțile sfinte, întărindu-se în credință și
caracter, acum în sec XXI nu folosesc lectura și o iau în
derâdere ca pe o neghiobie și pe ce-i de citesc tâmpiți cu totul,
motivând că-și pierd timpul aiurea în loc să tragă sapa, că o să-
și piardă vederile, sau are să se scrântească la cap atâta citit. Nu
destul că li-i mintea îngustă la cei care gândesc așa, dar și li-i
anapoda de tot gândirea! Astfel, noi basarabenii, am ajuns într-
o poziție de tot anecdotică în toată lumea, de alcătuiesc bancuri
cu noi, ca cea mai bleagă specie de oameni, fără demnitate, fără
Neam și Țară, niște râsuri umane purtate de vânt și cu poziția
minții înclinată ca o prostituată. Cel mai mare păcat al nostru
însă este că nouă ne place și încă ne mândrim cu aceasta și
probabil de aceasta și Dumnezeu ne-a lăsat în voia sorții de a
ne nimici singuri pe noi, fiindcă am ajuns cu mintea și sufletele
perverse, necrezând în Dumnezeu.
Totuși, chiar cine citirea o exercită nu fiecare deține arta
de a citi, pentru că, semiologic gândind, a citi înseamnă a
textualiza universul văzutelor și al nevăzutelor, voluptății
adevăratei iubiri, capacitatea de a înțelege și de a ierarhiza, de a
distinge sempiternul de efemer, esențialul de neesențial, de a
vedea cartea ca opus humanium, de a distinge în materialitatea
120
ei, de a-i descifra mesajul și de a-i intui actualitatea. Presupune
efort de esențializare, de adâncire chiar și în rădăcina
strămoșilor tăi, conștientizând vița neamului tău din care te
tragi și tu cu strămoși de geto-daci și nu considerându-te născut
de ai comunismului draci, Lenin, Stalin și alți foști conducători
al marelui imperiului satanic sovietic.
De a descoperi semnificațiile în limbaj și chiar
descoperire de sine însuși, îmbogățire și distilare a orizonturilor
prin identificarea începuturilor și a cromaticii. Iată de ce apusul
vieții pentru mulți devine lugubru și mai greu ca ocna de tăiat
sare, găsind diferite evadări destul de satanice. Conform
cercetării, persoanele cred eu că se sinucid fiindcă nu au cu ce
își umple timpul, nu mai au speranțe de viitor, au pierdut acele
idei de a făuri mereu ceva frumos și de ași umple timpul cu
clipe frumoase alături de copii și nepoței, iar asta este mai rău
ca pușcăria și ca blestemul. Moartea este o altă stare a vieții din
care nu te poți întoarce.
Zadarnic unii încearcă să nege că moartea e soră
geamănă cu viața. În moarte se află cea mai mare parte din
rudele noastre, 10 de mii de generații care au trăit până la noi,
și unde v-om merge într-o bună zi cu toții, adică la Domnul, cu
umbra sa legată de picior și cu cartea scrisă pe pământ, care se
află în Ceruri. Deci, precum se vede în poză ne despărțim de
unii pe astă lume, adică puținii cei vii, de a ne întâlni cu alții,
ce-i mulți plecați la Domnul pe lumea cealaltă.
Valeriu cică: Mișa unde ți-i armonica?
Acum a plecat fără armonică, dar oricum cu el și armonica lui
ne alinam viața. La sărbători făceam beții late de uitam și cum
ne cheamă, cântam din baian sau armonică toată noaptea,
uneori venit de la Chișinău chiar și pe la cimitir veneam de
multe ori și cântam noaptea pe la sărbători, adică sau colindam
și morții sau ne duceam la vre-o sărbătoare a celor plecați, dar
mai des de Paștele Blajinilor uneori o întindeam până se zorea
de zi cu muzica în cimitir. Cu mare rușine ne împrăștiam cu
121
toții pe la casele cui ne are. Pe la 5 dimineața ne culcam beți
turtă, ca pe la zece să mă scoale mama:
- Scoală faronule și hai la cimitir că de acum toată lumea a
mers la deal și e venit la cimitir și popa!
- Păi eu nu demult de la cimitir am venit.
Îmi aprindeam paie în cap! Când mă lua la scărmănat.
Mă trezeam cu chiu cu vai, mahmur, boțit și cu capul cât burta
iepei, plecam cu toții care am venit acasă la cimitir. Parcă nici
nu am fost eu, cu dracii de aseară, care am cântat toată noaptea
în cimitir. Unii din noi nu mai veneau de acum la cimitir, dar
eu venit de la Chișinău special pentru aceasta cum să nu mă
duc? Și cum ajungeam toți la cimitir mă apropiam de vre-un
prieten să nu mă vadă muierile noastre, să-mi toarne vre-un
păhar de vin de a-mi reveni din mahmureală, fiindcă până
ajungea să sfințească popa mormintele că să ne toarne de
pomană, puteam să mor eu.
Răul care aduce folos nu este mai util decât binele care
dăunează, iar faptele urâte nu se înnobilează dacă le ascunzi în
spatele unor intenții bune. Deci, noi ne duceam la cimitir la
miezul nopții să mai pomenim morții și cântam din armonică,
astfel că tot răul nostru era spre bine și fără scopuri meschine.
Curaj trebuie să mai și ai ca să vii și să cânți la miezul nopții în
cimitir, stând pe vre-un mormânt cu banca de vin și vre-o
bucată de pâine, cu lanterna prinsă în cruce și tot dând de
pomană de sufletul celor plecați din viață. Ni se vedeau numai
mâinile și oleacă fețele și chipurile. Dacă ne vedeau cineva din
drum se cruceau și le păreau că s-au apucat strigoii de cumetrii.
Nu știu dacă cineva sa mai încumeta să vină așa pe la
mormintele noastre.
Având mulți prieteni la țară care și-au pus capăt zilelor
îi înțelegeam foarte bine, fiindcă ei nu mai au ocupație,
idealuri, vise de împlinit, nu citesc nu se ocupă cu rețele de
socializare, care sunt un râu subteran unde poți să-ți verși chiar
și tot amarul.
122
Mihail Gherghieși (zis Grebănosul), născut la 25
decembrie 1971 și răposat la 24 aprilie 2014, între marele
sărbători de Paști și Paștele Blajinilor. În cimitirul din
Găuzeni noi, prietenii, îi astupăm groapa. Valeriu Guma cu
sapa, care la data de 12- ianuarie-2015 a plecat prin
procedeul lui Iuda dintre noi, Silimon cu hârlețul, dat
dispărut în 2015, Andrei Botezatu cu o sapă și Igor Nacu cu
lopata, care și el a ales frânghia și a plecat la 07-
septembrie-2015.
Un fost prieten plângea în fața mea mai ceva ca la
spovedanie, a trecut doi ani prin războiul din Afganistan fiind
cercetaș și cu două medalii decorat, iată că soarta umilitoare,
societatea nepăsătoare și mancurtă la frânt.
Soția la părăsit cu cei doi copii și el a rămas singur și a
început a-și vărsa amarul în pahar cu prietenii. De atâta
umilință a dat foc la casă ca să se răzbune și nimeni nu ia
înțeles gestul de disperare, nici copii, nici frații și surorile, nici
123
rudele și mai rău toți îl vorbeau de rău și cu o aroganță că este
un bețiv. Apoi peste vre-o jumătate de an, pe data de 12
ianuarie 2015, în ajun de sf. Vasile stil vechi, s-a dus și
spânzurat în fundul gradinei. La găsit un prieten de pahar, dar
se știe că prietenii de pahar sunt cei mai apropiați mintal și
sufletește și se pot alina durerile sufletești prin alcool, dar și
prin a spune oful de la inimă și de a-și vărsa necazul, însă pe el
nu l-a mai putut acalmia nimeni.
A fost un strigăt că viața e nedreaptă cu el, un protest. Îl
vedeam cum suferă și ființa lui cerea mai mult înțelegere și
respect de la cei din jur și nu o avea de la cine lua și astfel a
întors spatele acestei lumi mediocre, imbecile și nepăsătoare la
gesturile nobile și și-a ridicat viața. Numai că acest gest este de
a scăpa de dracul pe această lume și a da peste tatăl său,
căpetenia dracilor pe lumea de dincolo, pentru totdeauna!
Pentru lumea nepăsătoare acest gest este ca și cum ai lua tichet
la autobuz și în ciuda conductorului sau a șoferului ai merge pe
jos! Pătimașul ne salută acum numai de pe poză, din amintiri și
poate și de pe lumea ailaltă. Totuși… Dumnezeu să-l ierte! A
fost creștin și trebuie să ne purtăm cât de cât creștinește cu el,
așa cred eu, iar cât privește ceilalți…!
“Moartea unui om e o tragedie. Moartea a milioane de
oameni reprezintă doar o statistică”, susţinea Iosif Stalin, cel
care pe parcursul activităţii sale a completat cu asemenea
statistici sinistre mii de pagini. Totuşi, faptul că, anual, în lume
se sinucid „un milion de oameni”, ceea ce echivalează cu “ o
persoană la fiecare 40 de secunde”, fenomenul nu ar trebui
considerat drept o simplă “statistică”, ci un caz alarmant cu
totul care ar trebui să ne pună pe gânduri și să batem clopotele
și la propriu și la figurat!
Astăzi suicidul a devenit o problemă de sănătate
publică, fiind “a 11-a cauză de mortalitate în lume şi a 2-a
cauză de mortalitate printre cei cu vârsta cuprinsă între 25-34
de ani”.
124
18-iulie-2010. La casa mea părintească în satul Găuzeni, vara,
venit în concediu la baștină. Scriitorul Victor Răzmeriță cu
prietenii săi din copilărie cu care am trăit și în mahala, Guma
Valeriu și cu soția sa Dusea, după beția lată de aseară care am
făcut-o toți împreună au venit să ne lecuiască de mahmureală
cu bere.
125
Conform datelor Biroului Naţional de Statistică (BNS),
în 2009, în Republica Moldova au fost înregistrate 651 cazuri
de suicid (556 bărbaţi şi 95 femei), rata sinuciderilor
constituind 15,7 % la 100.000 de locuitori. E adevărat, 651
sinucigaşi pe an, în Republica Moldova, faţă de ”100
sinucigaşi pe zi” în Japonia, pare o cifră infimă. Însă, raportate
la numărul de locuitori şi la doctrinele religioase, datele
reprezintă o problemă stringentă, care necesită soluţionare
înainte să capete proporţii covârşitoare.
Conform OMS, cauzele principale ale acestui fenomen
sunt: depresia, dezordinea şi confuzia bilaterală, abuzul de
droguri şi alcool, schizofrenia, antecedentele familiale,
contextul socio-economic şi educaţional, sănătatea şubredă,
sărăcia. Suicidul în rândul tinerilor este cauzat de: “factori
familiali (abuzuri în familie, divorţul părinţilor etc.);
performanţele şcolare (notele proaste); stresorii sociali (lipsa
abilităţilor de comunicare, de exprimare emoţională) şi factori
individuali (emoţionali, cognitivi, de sănătate)”.
Metodele de sinucidere preferate de femei sunt
ingurgitare de medicamente sau tăierea venelor, în timp ce
bărbaţii aleg metode dure precum: spânzurarea, împuşcarea în
cap sau aruncarea de la înălţimi. Aceste metode nu sunt
valabile pentru valul de terorişti islamici care se sinucid “în
numele lui Allah”. Încă din cele mai vechi timpuri problema
suicidului s-a aflat în atenţia sociologilor, scriitorilor,
filosofilor şi mai nou – a mass-mediei.
În cartea sa, Autoportret într-o oglindă spartă, Octavian
Paler, îl citează pe Cesare Pavese, care spunea: “Există o
singură plăcere, aceea de a fi viu, tot restul e mizerie” şi care,
cu toate acestea, a sfârşit prin a se sinucide. Albert Camus,
susţinea: “Nu există decât o singură problemă cu adevărat
importantă – sinuciderea”. Lev Tolstoi o lasă pe Anna
Karenina să găsească în sinucidere eliberarea de griji şi gelozie.
În lucrarea sa, Le suicide (1897), sociologul E. Durkheim
126
prezintă câteva detalii importante cu privire la suprimarea
propriei vieţi:
- sinuciderea nu este o nebunie;
- cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât îi va fi mai greu
unui subiect labil să se adapteze;
- cazurile de sinucidere în rândul copiilor sunt foarte
rare, ele încep să se manifeste după trecerea pragului de 10-15
ani;
- zona temperată este câmpul predilect al sinuciderii. Din 1.000
de sinucideri anuale, 60% se comit în anotimpurile calde, iar
atunci când zilele încep să crească, sinuciderile se înmulţesc;
- sinuciderea e mai răspândită printre oamenii bine
educaţi;
- familia este un mediu puternic protector împotriva
sinuciderii, ea protejează cu atât mai bine cu cât este mai
puternic închegată.
Eu am venit cu un buchet de deliruri pe care le-am putut
strânge și argumenta pentru a ști cum să te ridici din ele, chiar
dacă aluneci. Mediatizarea sinuciderilor a crescut în ultimul
timp graţie dezvoltării tehnologiilor. Un studiu efectuat de
universităţile Bristol, Oxford și Manchester a stabilit că
aproape jumătate dintre site-urile găsite în urma unor căutări pe
tema metodelor de sinucidere, pe principalele motoare de
căutare, au oferit sfaturi despre cum să-ţi iei viaţa; doar 13%
ofereau sfaturi despre cum să previi sinuciderea, iar 12 %
descurajau în mod activ acest fenomen. Ar fi nedrept, totuşi, să
dăm vina doar pe internet. Prevenirea suicidului necesită o
atenţie sporită atât din partea comunităţii medicale, cât şi a
întregii societăţi, iar societatea noastră fiind bolnavă și
indiferentă la toate comportamentele, mărește numărul
sinuciderilor.
Autorităţile şi specialiştii din multe state occidentale
recurg la programe complexe de prevenire a acestui fenomen
strâns legat de mediile în care se dezvoltă omul – şcoală,
127
familie, comunitatea locală. Potrivit Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS), măsurile ce pot fi adoptate vizează sporirea
controlului asupra vânzărilor ilegale de arme, comercializării
pesticidelor sau drogurilor, stabilirea unor legi care să
controleze mai bine accesul la acestea. Totodată, OMS
recomandă stabilirea unor restricţii în mass-media, întrucât
informaţiile difuzate pot să influenţeze puternic populaţia, mai
cu seamă categoriile sensibile de vârstă – adolescenţii şi
vârstnicii. Pentru că o societate este un organism viu în care
disfuncţia unui organ cauzează moartea întregului, trebuie să
avem grijă de fiecare organ şi să promovăm în rândurile
cetăţenilor VIAŢA. Astfel, nu am mai fi nevoiţi să sărbătorim
la 10 septembrie Ziua mondială de prevenire a suicidului, ci
Ziua Mondială a dragostei de viaţă. Astfel, numai prin
Dragoste de tot și de toate care ne înconjoară, se poate cultiva
esența, împlinirea și fericirea vieții.
Astăzi, suicidul, fiind a 11-a cauză de mortalitate în
lume, a devenit o problemă a întregii societăţi, acest fenomen
ajungând la statistici triste care nu lasă loc pentru indiferenţă
decât numai pentru oamenii total mancurți de la guvernare și
popimii din biserici care slujesc banului, altui stat, numai nu
poporului din care se trag. Tocmai că preoții ar trebui să fie
tămăduitorii sufletelor, iar guvernanții ar trebui să ne facă
traiul mult mai frumos, dar la noi e totul întors pe dos și
perversiune sufletească și mintală. Potrivit datelor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, o încercare de sinucidere apare
aproximativ la fiecare trei secunde, un act de sinucidere –
aproximativ în fiecare minut…, ceea ce ar însemna că mai
multe persoane decedează ca urmare a actului de sinucidere,
decât din cauza participării la conflictele armate.
În consecinţă, problema suicidului şi necesitatea
stringentă de reacţionare în vederea reducerii cazurilor de astfel
de gen a devenit un obiectiv important de sănătate la nivel
internaţional, dar noi izolați în acest stat fantomă păgân de tot,
128
fariseic, Republica Moldova, suntem iată 26 de ani ca
șobolanii într-un laborator pe care se fac experimente în cele
mai inumane condiții de a vedea cât putem rezista, iar cei care
nu rezistă găsesc ieșirea prin spânzurătoare.
Cu regret, la acest capitol, nu că rămâne în urmă
Republica Moldova față de alte țări, dar chiar e în fruntea
competiției, aflându-se printre primele 22 de ţări la nivel
mondial cu cele mai multe cazuri de suicid. Potrivit datelor
statistice, numărul celor decedaţi de suicid în anul 2008 a
constituit 620 de cazuri, în anul 2009 – 651 de cazuri, în anul
2010 – 712 de cazuri, în anul 2011 – 502 cazuri (circa 16,3%
din numărul total de cauze de deces a populaţiei în Republica
Moldova), în anul 2012 – 571 (circa 18,5% din numărul total
de cauze de deces a populaţiei în Republica Moldova). E
groaznic de tot!
Sistemul penitenciar moldovenesc reprezentând în sine
oglinda situaţiei în societate, se confruntă cu acelaşi spectru de
probleme. Însă, în condiţiile în care problema suicidului
în mediul civil este una extrem de arzătoare din motivul datelor
statistice care prezintă o creştere continuă, urgenţa prioritară
pentru sistemul penitenciar în acest sens nu este dictată de
necesitatea „asigurării” unei statistici mai favorabile, indicii
înregistraţi în acest sens în ultimii ani rămânând a fi constanţi:
în anul 2008 – 5 cazuri, în anul 2009 – 6 cazuri, în anul 2010
– 5 cazuri, în anul 2011 – 7 cazuri, în anul 2012 – 5 cazuri, de
la începutul anului curent – 2 cazuri, astfel ajungi la concluzia
că e mai bine de trăit în pușcărie decât în societate, liber și mai
ales în pușcăriile reparate la nivel european de europeni și
condiții europene și nu ca ale noastre satanice de tot din
societate, făcute de guvernările noastre.
Asigurarea sănătăţii deţinuţilor şi în primul rând,
reieşind din toate împrejurările deţinerii în locurile privative de
libertate, a sănătăţii mintale – aceasta este urgenţa
prioritară pentru instituţiile sistemului penitenciar. Mediul
129
dezagreabil şi depresant, ruperea legăturilor sociale,
nesiguranţa viitorului, conştientizarea faptei săvârşite, etc, sunt
acele efecte ale privării de libertate, care şi afectează sănătatea
mintală a celor din detenţie, provocând schimbări
comportamentale, manifestări de agresiune sau stări depresive
şi culminant – suicide, dar oricum în penitenciar nu te poți
izola de toți precum ai face-o acum prin satele noastre părăsite
și pustiite cu totul, de mor oamenii prin ogrăzi și case și sunt
găsiți foarte târziu și atunci întâmplător de puținii săteni care au
mai rămas.
În această direcţie de către specialiştii psihologi se
desfăşoară şedinţe de consiliere individuală ce urmăresc
schimbarea opţiunilor de viaţă a deţinutului, modificarea
percepţiilor şi reprezentărilor acestuia în vederea stabilirii unei
imagini cât mai reale despre sine şi mediul în care se află,
asigurării unei stări de sănătate mintală. La fel, este necesar de
accentuat faptul că asistenţa psihologică este oferită doar cu
acordul benevol al deţinutului, fapt ce explică lipsa măsurilor
psihocorecţionale la anumite persoane. În majoritatea acestor
cazuri, psihologii pregătesc recomandări psihopedagogice
pentru alte servicii din instituţia penitenciară, ceea ce
demonstrează că deținuții sunt mult mai consultați decât cei de
la țară din satele pustii, care unii bătrâni mor și de foame. Totul
nu este la noi cum ar trebui să fie și ne zbatem în a noastră
spirituală și materială pustie.
Soluţionarea problemei date este sarcina mai multor
servicii din cadrul penitenciarului, însă cele ce necesită o
strânsă colaborare sunt: serviciul educativ şi psihologic,
serviciul medical, serviciul regim şi supraveghere, serviciul
securitate. Însă, ar trebui să fie toate aceste servicii implicate
în societate începând de la grădinițe de a nu ajunge în pușcării
și până la azilurile de bătrâni, numai așa putem constitui o
societate sănătoasă, dar la orizont nu se prevede nimic bun cu
guvernarea noastră satanică de tot!
130
În iunie 2013, specialiştii Secţiei activitate psihologică
şi asistenţă socială din cadrul Departamentului Instituţiilor
Penitenciare au realizat un studiu privind cazurile de suicid în
instituţiile penitenciare elaborând şi recomandările metodice
corespunzătoare, iar eu cred că întreaga societate are nevoie de
acest studiu și de găsit rădăcinile acestui rău de a preîntâmpina
tragediile, iar acest caz demonstrează că după gratii ești mai în
siguranță decât la liberate.
Un sătean şi mahalagiu de al meu (Grişa Goroh) a stat
în puşcărie vre-o 13 ani si a venit la libertate şi profesa ,,Hop-
stopul”, adică seara pândea oamenii pe drum și-i dezbrăca de
haine, bijuterii și telefoane mobile prin diferite metode
criminale. Poate a întins-o vre-o zece ani la liberate. Eu ,după
cum spun babele, nu mă tem nici de dracul. Aşa că venea pe la
mine la cămin şi-l puneam la masă şi-i turnam câte un pahar de
vin, căci când mă vedea cineva din sat care îl cunoştea cu el se
crucea şi îmi zicea: ,,Măi tâmpitule are să te fure cu totul şi are
să-ţi taie gâtul, nu ai idee cu ce puşcăriaş periculos stai la
masă”. Eu le răspundeam pe un ton indiferent: a intrat, e
oaspete şi e om şi el, iar dacă face ceva mișcări mă isprăvesc eu
cât de cât.
Eu cu psihologia mea nebună la un pahar de vorbă
intram în discuţii aprinse, vedeam totuşi omul din el şi nu
animalul şi asta îl făcea să mă respecte extraordinar. Trecut
prin puşcărie, totuşi avea un simţ al omenescului din om şi
respecta regulile de conduită printre a-i săi. Odată chiar i-am
zis:
- Aici e Universitatea de Stat, pe mine nu mă interesează ce
faci, chiar de știu multe, însă aici e teritoriul nostru și nu
trebuie să apară probleme!
- Stai fără grijă că știu eu unde să mă bag!
Sunt împotriva crimei şi hoţiei, dar o parte din vină o
are şi societatea în care trăim, fiindcă el aşa îşi câştiga pâinea
de toate zilele. Abia îşi târâia existenţa şi zilele de azi pe
131
mâine, bătut de soartă şi de acum unde îşi făcea
matrapazlâcurile lui şi le făcea. Nu avea nici măcar adeverinţă
de naştere, nu tocmai alte documente ca să intre undeva la
lucru, deşi se zbătea de a fi în rând cu oamenii, recuperându-şi
timpul pierdut în animalitatea din puşcării.
Avea un pumn măşcat şi dintr-o lovitură da omul jos,
întâmplător puteam să-i cad şi eu la nadă până a ne întâlni și
discuta în patru ochi, fiindcă nu-l văzusem de vre-o 15 ani.
Deci, într-o seară a servit băuturi alcoolice cu nişte cunoscuţi
de ai lui şi i-a depozitat de telefoanele mobile şi inelele de pe
mâini. A doua zi şi-a dat seama de gafa făcută şi le-a întors
înapoi, dar nu ştie nimeni ce au vorbit ei cu el. A treia zi
amărât, îndurerat a trecut pe la prietenii săi cu care sta la gazdă
şi a luat o sticlă de votcă şi le-a spus că pleacă să se
odihnească. La găsit stăpâna gazdei într-o cameră spânzurat de
calorifer cu cureaua sa. Singur nu putea s-o facă, deci a fost
ajutat. Aşa s-a terminat epopeea monstrului devenit fără voie.
Singur îmi frământam creierii cum aşa? Era trecut prin iadul
din puşcărie, călit bine şi uite că a dat-o în bară aici la libertate!
Deci, la libertate este mai grav ca la pușcărie.
Deci, ne confruntam două lumi total diferite, noi
valoare spirituală care suntem condamnaţi la sărăcie, terfeliţi,
batjocoriţi şi ei lumea interlopă, dar și majoritatea
guvernanților sunt interlopi, dar cu legea în mâini, „stimaţi”,
temuți la modă şi plini de bani. Numai că ei nu înțeleg că noi
scriitorii avem în mâini eternitatea și încă Dumnezeu e mereu
cu noi. Bandiţii, guvernanții, sunt acum la noi mai preţuiţi şi la
modă ca scriitorii, oamenii de artă şi intelectualii. Cu capetele
seci, cu sufletele pustii, fără bunul-simţ, cu cuţitele în spate
pentru făuritorii de frumos, totuşi… sunteţi o ,,hoardă mai
josnică decât vita”, care urmăresc doar interesul îngust şi
banul!
Sunteţi cei cu pâinea şi cuţitul în mână care vă credeţi
stăpânii ,,destinelor lumeşti”, nu-mi mai mâncaţi voi mie câini
132
obraznici şi turbaţi din traistă, chiar de îmi târâi abia existenţa
mânca-v-ar temniţa pământului şi viermii neadormiţi ai
iadului! Voi, adepţi ai mijloacelor meschine şi cinice de
înrobire a sufletului de v-aţi permis să ţopăiţi peste viaţa şi
demnitatea populației și istoria strămoșilor noștri. Dacă credeţi
că vă este permis ca cineva să-şi bată joc în halul acesta de o
societate, vă înşelaţi. Vă va ajunge cel puțin blestemul ei, apoi
și Judecata lui Dumnezeu.
De moarte urăsc constrângerea, dominaţia, manipularea
şi sadismul în orice formă, chiar şi prin dragoste, însă corect
este prin gelozie. Se spune că nu există dragoste fără gelozie,
dar tocmai acolo unde este gelozie nu există dragoste
adevărată, ci o posesie, fiindcă gelozia este teamă, neîncredere
şi suspiciune. Astfel dragostea adevărată este dragostea de a fi
liber și iubit.
133
Capitolul III
Când cazurile de suicid ating apogeul în toți acești 26
de ani de independență la noi în Republica Moldova e strigător
cu totul la Cer și bat alarma că nu se mai poate de trăit în așa
condiții satanice la noi, nu e corect deloc, nu e omenește, nu e
creștinește deloc! Astfel, precum poporul numește cifra 13
cifra dracului, am hotărât să scriu numai statistica anului 2013,
fiindcă așa mi-ar trebui să scriu tomuri întregi cu astfel de
statistici. De aceea mă limitez numai la anul 2013, numindu-l
„Anul dracului”, care ne-a furat atâtea suflete nevinovate de
pe pământul nostru drag și le-a dus în Infern. Cel mai alarmant
este însă că tot mai mulți minori din Republica Moldova își
pun capăt zilelor și este în continuă creștere și încă galopantă
această gravă tragedie umană a societății noastre care se
nimicește cu totul singură pe ea însuși.
În fiecare an circa 600 de oameni își pun capăt zilelor.
În 2012 au fost înregistrate 571 de sinucideri, cu 70 de cazuri
mai mult față de anul precedent. Pe 10 septembrie
comunitatea internațională a marcat Ziua Mondială de
Prevenire a Suicidului. În R. Moldova aceasta este marcată,
„cu voce tare”, al doilea an consecutiv. Societatea civilă parcă
încearcă să prevină cazurile de sinucidere, dar statisticile rămân
a fi îngrijorătoare de tot, fiindcă se implică numai anumite și
câteva organizații pe când ar trebui să ne implicăm cu o mare
răspundere toți împreună de la mic la mare și de la Vlădică
până la opincă!
Mii de familii din R. Moldova trăiesc anumite drame
din cauza despărțirilor. Sunt foarte multe cazuri în care
plecările generează adevărate tragedii inimaginabile. O
mulțime de copii își pun capăt zilelor, refuzând să mai lupte cu
viața grea ca un iad pe care le-au făcut-o cei de la guvernare,
care prin sărăcie și nevoi le-a luat părinții de lângă ei și i-au
făcut să se ducă în lumea mare pentru un câștig de a-și întreține
134
familiile, noi, care pe acest plai mioritic ar trebui să trăim ca în
sânul lui Dumnezeu. Numai în prima jumătate a acestui „An al
dracului, 2013” s-au înregistrat 13 astfel de decese.
În lipsa celor dragi, nu e nimeni să le aline durerea, iar
cei responsabili nu știu cum să facă aceasta, dar și sunt
nepăsători față de cei mici care tot aspiră spre înălțimi, se vor
în largul conștiinței lor, dar li se tot taie aripile de cei în vârstă.
Mare de tot li-i păcatul celor vârstnici! Unii micuți mai ajung
să fie abuzați sexual ori traficați și astfel acesta și mai repede îi
împinge spre ștreang.
Alina, 15 ani, Rezina, părinții - în Rusia, a fost găsită
strangulată în șopron.
Andrei 10 ani, Căușeni, Mama – la Moscova, s-a spânzurat în
șopronul din curtea casei.
Dan, 15 ani, Ștefan Vodă, mama – la muncă în Rusia, s-a
spânzurat de bara pentru tracțiuni.
Toate aceste tragedii au avut loc în mai puțin de un an.
În această crudă numărătoare se înscrie și cazul adolescentei
de 12 ani din Telenești, care a zguduit o lume întreagă. La
Negureni era o duminică ca oarecare alta. O zi care pentru
Cristina ar fi început ca de obicei cu gândul că mama o va lua
în Italia. Fata însă a fost găsită spânzurată în șopron. După un
an de la tragedie, nimeni n-a mai înțeles ce anume a împins-o
pe Cristina să facă acest gest. Cert e că de la un an, fata trăia
durerea despărțirii de mamă sa. De la un an micuța a stat pe la
rude și vecini, iar aceasta dă răspuns la toate: că a fost lăsată a
nimănui de la un an. Acum mama Cristinei e căsătorită cu un
italian și așteaptă un băiețel. Deci, numai că e clar ca bună ziua
că ea s-a spurcat la o viață mai bună în Italia și și-a băgat
piciorul în copilul rămas acasă, iar ea negăsind firul Ariadnei a
găsit frânghia lui Iuda. Dacă gândim cât de cât oleacă corect,
mult mai vinovată este mama ei decât ea că săvârșit acest
păcat.
12-11-2013
135
Un băiat de 11 ani din Chișinău a încercat să-și pună
capăt zilelor spânzurându-se de o țeavă din baie. El a fost găsit
de către bunica sa care a chemat ambulanța. Totuși medicii
sunt rezervați în privința șanse de supraviețuire, întrucât copilul
respiră doar cu ajutorul aparatelor. Potrivit vecinilor, băiatul
locuiește împreună cu fratele, cu mama și cu bunica sa. Ieri el
a fost certat mai dur de bunica pentru că ar fi bătut o altă fată
din altă școală, iar mama drept pedeapsă i-a spart roțile de la
bicicletă. Aseară când bunica a venit acasă, la găsit în baie
inconștient. Directoarea școlii a confirmat că ieri băiatul a fost
implicat într-o bătaie. Vecinii spun că băiatul nu era agresiv.
Copii la această vârstă sunt ca păpădiile. Deci, sensibilitatea
băiatului i-a jucat festa. Dacă nu punea toate la inimă nu
ajungea la această tragedie!
23-08-2013 O minoră în vârstă de 15 ani dintr-un sat din Criuleni
s-a spânzurat în șopronul de lângă casă. Fata a fost găsită
moartă de o rudă. Ea a lăsat un bilețel de adio în care scria că
și-a pus capăt zilelor din cauza unui băiat în vârstă de 24 de
ani de care era îndrăgostită. Minora era unicul copil la părinți.
Ea trăia împreună cu mama care muncea la o fabrică. Miercuri
seara fata a rămas singură acasă, mama sa fiind la serviciu în
tură de noapte. Dimineața tânăra a fost găsită de către o mătușă
spânzurată în șopronul de lângă casă. Înainte de a-și pune capăt
zilelor, fata a scris un bilețel pe care la lăsat pe masă în casă.
Fata era crescută doar de mama, tatăl a decedat pe când era
încă mică. Rudele fetei spun că fata era o fire foarte veselă și
prietenoasă. Atât sătenii cât și rudele au păreri împărțite în
ceea ce privește motivul pentru care fata ar fi recurs la un
asemenea gest. Unii merg și mai departe și cred că nu ar fi fost
singură atunci când sa spânzurat și a fost ajutată. Iată că mai
sunt cazuri când cineva i-a spânzurat! De ce aceste jertfe sunt
pedepsite și de credința noastră creștin-ortodoxă?
29-09-2013
136
O tânără de 18 ani a murit în această dimineață după
ce a căzut în gol de la etajul 9 a unui bloc de pe strada
Muncești din Chișinău. Deocamdată nu se știe de a fost un
accident, o sinucidere sau chiar o crimă. Tânăra a căzut de la
geamul apartamentului în care locuia. Tânăra era din satul
Fărlădeni, raionul Căușeni și provenea dintr-o familie cu 8
copii. Fata era elevă în clasa 10-a la liceul „Vasile Alecsandri”
din capitală și locuia la niște prieteni. Vecinii spun că ea a avut
grijă toată vara de copilul familiei la care stătea. Rudele fetei
au refuzat să discute cu presa. Poliția nu a vrut să vorbească
multe detalii.
Se știe doar că în camera fetei nu a fost găsit nici un
bilețel care ar explica gestul. Vecinii spun că fata era liniștită și
nu au văzut-o niciodată în compania vreunui băiat. Poliția a
refuzat să spună că ar fi vorba de sinucidere. Se presupune doar
că aceasta vorbea la telefon în momentul tragediei.
Anchetatorii au găsit jos celularul deteriorat și urmează să se
afle cine a discutat cu fata în acel moment fatal. Totuși vecinii
au o altă versiune. În spatele camerelor de luat vederi, ne-au
spus că cel mai probabil fata a fost aruncată de la etaj de către
femeia la care locuia. Potrivit lor acesta consuma alcool și
deseori o trimetea pe fată după votcă. Femeia nu a fost de găsit,
dar în momentul tragediei era acasă. Poftim, cum suferă tinerii
din partea celor în vârstă! Nu destul că copii și tineretul sunt
constrânși psihologic la sinucidere, dar chiar și la propriu sunt
împinși la așa ceva. Presupunerile mele de atunci mi le-au
adeverit știrile de la PRO-TV. Pe data de 13-10-2016 poliția
cercetând cazul, a demonstrat că fata a fost aruncată de la etaj
de către femeia la care sta în gazdă și tatăl copilului pe care
tânăra îl îngrijea, dar nu s-a aruncat singurică, precum
confirmau stăpânii apartamentului.
02-11-2013
O adolescentă de 15 ani a murit după ce a căzut în timpul
amiezii de la etajul 19 al unui bloc din capitală de la Porțile
137
Orașului. Deocamdată nu se cunoaște dacă fata a fost aruncată,
a căzut sau s-au aruncat. O femeie care vindea legume în fața
blocului povestea că tânăra a căzut în fața ei. Chipul fetei era
desfigurat așa că vecinii nu au putut spune dacă o cunoșteau.
Poliția spune că fata nu locuia în acel bloc și că la etajul 19 i-au
găsit geanta în care erau două telefoane mobile, dar și un
certificat medical de la spitalul Ignatenco, de unde a fost
externată recent. Acum oamenii legii urmează să stabilească
dacă fata sa sinucis, a căzut din greșeală sau a fost împinsă.
Mereu rămân multe semne de întrebare!
04-11-2013
O adolescentă din Rezina în vârstă de 15 ani s-a
spânzurat în curtea casei. Copila se certa des cu mama ei și
chiar i-a spus unei prietene că vrea să moară. Mama fetei
dimpotrivă susține că avea o relație bună cu fiica și nu-și poate
explica gestul. Nenorocirea sa întâmplat ieri pe data de 03-11-
2013 în jurul orei 13 în satul Echimăuți, r-nul Rezina. Tânăra
era acasă cu tatăl său și sora geamănă care a plecat în mahala și
când a venit a găsit-o pe sora geamănă spânzurată în șopron de
o bârnă. O altă soră a fetei spune că a găsit în geantă o poezie
despre moarte. Colegele de clasă spun că era o fată veselă și nu
părea să aibă probleme acasă. Una dintre prietene a recunoscut
însă că tânăra plângea uneori și se certa des cu mamă-sa și își
dorea să moară. Părinții care au dat viață copiilor la țară au
psihologia că se cred că sunt stăpâni și pe viața lor și pot face
ce v-or cu ea. Mare li-i păcatul și măcar Dumnezeu are să o
pedepsească pe mamă.
07-10-2013
Drama Romeo și Julieta s-a repetat la Șoldănești. O
adolescentă în vârstă de 16 ani și-a pus capăt zilelor înghițind
pastile pe motiv că ar fi fost însărcinată și că s-ar fi certat cu
mama iubitului ei. În urma expertizei medico-legale s-a stabilit
că fata nu era însărcinată. Un tânăr de 22 de ani, care ar fi
iubitul fetei ce sa sinucis în urmă cu o săptămână, înghițind
138
pastile, a fost găsit spânzurat sâmbătă. A fost înmormântat în
satul Salcia. Băiatul de 22 de ani a fost găsit de rude spânzurat
de o scară în fața casei. Un necunoscut a scris pe adresa unui
post local de televiziune că cei doi tineri se iubeau și că băiatul
și-ar fi pus capăt zilelor din cauza că nu putea trece peste
tragedie. Rudele băiatului sunt șocate de cele întâmplate.
Primarul comunei spune că era un băiat cumsecade. Rudele
fetei, prezente la înmormântarea băiatului, neagă legătura
dintre cei doi. Iubirea sentimentală dintre tineri i-a împins pe
ambii la sinucidere, pășind în moarte prin marele păcat.
Iubirea neîmpărtășită La sfârșitul lunii august 2013, o tânără din Criuleni s-a
sinucis pentru o iubire neîmpărtășită. Tânără avea 15 ani și
locuia împreună cu mama ei. Tatăl fetei a decedat în urmă cu
un an. Potrivit lui Oleg Ciobanu, șef adjunct la Inspectoratul de
poliție din Criuleni, fata era îndrăgostită de un consătean, un
băiat de 24 de ani pe nume Dumitru. În biletul său de adio, pe
care l-a lăsat pe o măsuță în casă, adolescenta a scris că își
pune capăt zilelor pentru că acesta nu o iubește și că ea nu își
vede viața fără de el.
„Persoana de care era îndrăgostită tânăra nici măcar nu
știa că ea are anumite sentimente față de el. Ea ținea totul în
sinea ei, nu vorbea cu nimeni. Cunoscuții și profesorii de la
școală spun că fata era foarte veselă și pozitivă. Anterior nu a
mai avut tentative de suicid. Ancheta este încă în proces de
examinare”, declară Ciobanu. Fata era unicul copil la părinți.
Adolescenta din Criuleni nu este singura care și-a luat zilele în
anul acesta. Potrivit Inspectoratului Național de Poliție, 20 de
minori s-au sinucis de la începutul anului. Majoritatea sunt
fete. Alți 100 de adolescenți au avut una sau chiar mai multe
tentative de sinucidere. Iată unde se vede fața adevărată a
societății bolnave mintal la toate compartimentele!
La 16 ani „viața nu are sens”.
139
Doinița este studentă în anul III la Colegiul pedagogic
din Chișinău. Deși acum este o tânără veselă și plină de viață,
cu doar jumătate de an în urmă fata trecea prin clipe groaznice.
Despre acele timpuri, Doinița își amintește cu lacrimi în ochi și
cu tremur în voce și spune că „nu-i dorește nimănui să treacă
prin ce a trecut ea”. Tânăra a avut o depresie profundă și se
gândea să își ia viața. „Totul a început când părinții au plecat
peste hotare, mai întâi mama, apoi și tata. Eram deprimată, mi-
era foarte greu. Am rămas în grija bunicii pe care o adoram.
Din nefericire, ea a murit când eu aveam 17 ani.
Ea era pentru mine totul, era idolul meu”, povestește
plângând Doinița. La un moment dat, toate problemele, grijile
și emoțiile negative s-au adunat și au răbufnit. „Trăiam într-o
lume a mea, diferită de realitate. Nu comunicam cu nimeni,
deși voiam să îmi exteriorizez sentimentele. Mă gândeam
atunci pentru ce să mai trăiesc? Viața deja nu mai are niciun
sens, toate visurile mele pe care le aveam s-au risipit. Am avut
gânduri de suicid în acele momente”, zice fata.
Site cu chat anonim Ajutorul a venit la timp și pe rețelele de socializare
unde ești mult mai sincer decât cu persoana în față la prima
vedere. Tânăra a dat, din întâmplare, peste un site în internet
unde a început să vorbească online cu un psiholog anonim.
Fata accesa zilnic site-ul și vorbea cu consilierul ore întregi. I-a
povestit despre problema ei și a primit ajutor. Recuperarea ei
nu a fost ușoară, dar a fost posibilă. „Prețuiți viața, pentru că ea
e frumoasă și merită trăită. Atunci când avem nevoie de ajutor,
trebuie să îl cerem”, crede Doinița. Psihologul, Irina Novac,
explică faptul că adolescenții nu-și pot stăpâni sentimentele de
vinovăție și suferință.
În rândul tinerilor, există presiunea de a fi acceptat de
către mediul social și de a avea rezultate bune la școală. „Copii
timpurilor noastre sunt mai vulnerabili în față greutăţilor. De
multe ori sunt incapabili să înfrunte suferințele și problemele
140
vieții. Astfel, fiind deja firi izolate, ei se simt liberi să acționeze
pe cont propriu în privința deciziei de a-și lua viața”, crede
Novac. Potrivit ei, sinuciderile apar după schimbări grave din
viața tinerilor: divorțul sau plecarea părinților, schimbări
financiare sau mutare dintr-o regiune în alta.
Liuba Ceban, reprezentanta organizației
nonguvernamentale „Altruism”, spune că de un an a pus pe
roate un site unde oferă consultație anonimă și gratuită
adolescenților în situație de risc – pentruviata.md. „Aceasta
este o perioadă de risc, adolescenții au probleme de
personalitate și în dragoste, e criza vârstei. Ei au multe
frământări personale, fiecare vine cu câte un complex de
probleme”, povestește psihologul. Astfel, precum am
menționat mai sus că rețelele de socializare sunt râuri subterane
psihologice unde te poți scălda și răcori mintal, dar și arunca
sentimentele negative. Așa că nu trebuie să dăm vina că
internetul este numai un lucru rău de manipulare a maselor.
La capătul tunelului este o „țâră ” de lumină Potrivit Liubei Ceban, de la asociaţia „Altruism”, timp
de un an, peste 50 de adolescenți au cerut ajutor anonim prin
intermediul site-ului amintit, iar 20 dintre ei erau în stări de
depresie extremă. Specialiștii spun însă că suicidul poate fi
prevenit, la fel ca oricare boală, iar asta pentru că primele
„semnale” ale unui viitor sinucigaș sunt foarte vizibile.
„Părinții trebuie să fie atenți și să vorbească cu copiii lor”,
crede Irina Novac. „Adolescenții nu trebuie să se izoleze, ci să
se deschidă emoțional, să comunice și să dezvolte relații
armonioase cu semenii. Familia joacă un rol crucial”,
concluzionează expertul.
Câte un suicid la fiecare 40 de secunde Potrivit unui raport al Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, aproape 3 000 de oameni se sinucid în fiecare zi în
întreaga lume, iar un milion de oameni se sinucid anual. Asta
înseamnă că există un caz de suicid la fiecare 40 de secunde.
141
Rata sinuciderilor s-a majorat în ultimii 50 de ani cu 60 la sută
în majoritatea ţărilor.
Iată la noi vin cazuri și mai alarmante și trebuie să ne pună pe
fiecare greu pe gânduri. 14 copii din Moldova și-au pus capăt
zilelor. În urma unei analize, Inspectoratul General al Poliţiei
atestă o situaţie îngrijorătoare în ceea ce priveşte suicidul sau
tentativa de suicid în rândul copiilor.
Numai în primele şase luni ale anului curent, 2014, s-au
sinucis 14 copii (dintre care 3 fete şi 11 băieţi), cu vârstele
cuprinse între 14-16 ani (8 copii) şi 17-18 ani (6 copii).
Metodele aplicate la comiterea cazurilor de suicid sunt:
strangularea (11 cazuri); folosirea pastilelor şi substanţelor
toxice (2 cazuri) şi înec (1 caz).
Referitor la tentativele de suicid, au fost înregistrate 44 de
cazuri (34 fete, 10 băieţi) cu vârsta sub 13 ani (4 copii); cu
vârstele cuprinse între 13-16 ani (27 copii) şi cu vârstele
cuprinse între 17-18 ani (13 copii).
Metodele aplicate la comiterea tentativelor de suicid sunt:
strangularea (2 cazuri); provocarea leziunilor (2 cazuri) şi
folosirea pastilelor şi substanţelor toxice (40 cazuri). În acest
context, potrivit poliţiei, majoritatea copiilor care îşi pun capăt
zilelor o fac din motivul că se simt singuri, sunt marginalizaţi
sau din gelozie. Totodată, adolescenţii care recurg la sinucidere
o fac şi pentru că părinţii le pun anumite interdicţii, fără însă a
le explica minorilor de ce ele sunt aplicate şi care ar fi
consecinţele dacă copiii nu se v-or conforma acestor interdicţii.
O importanţă majoră o au instituţiile de învățământ şi
mediul şcolar. Unii copii, din cauza dificultăţilor socio-
economice prin care trece familia, se simt izolaţi, greu se
adaptează, iar relaţiile dintre semeni sunt dificile, în privinţa lor
fiind adesea adoptată o atitudine de desconsiderare. În acest
sens, părinţii sau ocrotitorii legali asupra copiilor care
manifestă: impulsivitate, depresie, dependenţa de diverse
substanţe, istoria familială cu antecedente de sinucidere sau
142
violenţă fizică, sexuală, se automutilează sau au tendinţa de a
răni alte persoane, au tendinţa de a vorbi cu cineva imaginar (se
ceartă, îi răspunde), aud voci care nu sînt reale (halucinaţii
auditive), pierderile semnificative în ultimii doi ani, relaţii
tensionate, separări, conflictele cu părinţii, cu cadrele didactice,
cu colegii ori prietenii, tulburări grave de alimentaţie (anorexia
asociată adesea, la fete, cu depresia, ideile suicidale, tentativa
de sinucidere precedentă actului final, precedente de sinucidere
a unor rude, colegi de clasă, relaţii intrafamiliale, dizarmonie,
pierderea unei persoane iubite sau a unor bunuri materiale,
influenţa cercului de prieteni din care fac parte, neacceptarea
de sine în perioada adolescenţei, suprasolicitarea trebuie să i-a
măsuri.
Concomitent, pentru părinţi trebuie să constituie un
semnal de alarmă situaţiile când copii prezintă semnale verbale
ale intenţiei de suicid:
- directe: „eu vreau să mă sinucid”; „eu nu mai pot trăi
astfel”;
- indirecte:„eu nu voi mai fi problema nimănui”; „nimic nu
mai are importanţă”; „n-o să mai fie nevoie să te deranjezi
pentru mine”;
- în formă de glumă sau interes sporit pentru suicid.
Astfel, în relaţionarea cu un copil cu risc de suicid,
poliția recomandă părinţilor, reprezentanţilor legali sau
tutorilor/curatorilor: să evite moralizările, critica, oferirea unor
reţete personale de fericire, indicaţia de a nu se mai gândi la
moarte, tendinţa de a face totul în locul lui (ceea ce ar agrava
sentimentul de inutilitate), oferirea de promisiuni imposibil de
ţinut, afişarea unei atitudini de protecţie şi solicitudine excesivă
(mila este descurajantă).
Pentru a preîntâmpina asemenea comportament ar fi
binevenit să fie practicată sau facilitată: ascultarea activă a
copilului, dobândirea unei stări de calm şi echilibru atât în
mediul familial, cât şi la nivel de comunicare, acordarea
143
încrederii necondiţionate, acceptării, înţelegerea (în vederea
elaborării, rezolvării conflictelor), abordarea directă a
problemei suicidului: “uneori te simţi atât de rău, încât îţi vine
să te sinucizi?” (prin discuţia directă despre suicid îi dovedeşti
copilului că îţi pasă de el; analizaţi împreună argumentele
pro/contra vieţii/morţii), redarea sentimentului de autocontrol,
întâlnirea cu profesionişti/cu persoane securizate pentru
adolescent (absolut necesar în cazul recidivelor), ameliorarea
relaţiilor sociale cu adolescentul.
TIMPUL: Motivele pentru care oamenii își pun capăt zilelor
19.03.2013 |
În ultimul an, suicidul a devenit a zecea cauză de
mortalitate pe plan mondial și constituie 1,5% din totalul
deceselor.
Statisticile arată că la fiecare 40 de secunde o persoană
decedează apelând la suicid, ceea ce înseamnă că cel puţin un
milion de oameni mor din această cauză anual. De asemenea,
în ultimii ani, lucrurile devin destul de alarmante și pentru R.
Moldova. Potrivit Biroului Naţional de Statistică (BNS), în
anul 2010, în R. Moldova s-au înregistrat 676 de decedați în
urma suicidului, cu 25 mai mulți decât în 2009, iar în anul
2011 numărul cazurilor de deces prin sinucidere a fost de 502,
dintre care 430 de bărbați și 72 de femei. Ultimele date
statistice arată că cea mai folosită metodă de sinucidere este în
continuare cea prin spânzurare. Mai puţin sunt folosite pastilele
și armele albe.
În ultima perioadă, buletinele de ştiri sunt invadate de
informaţii referitoare la tentative şi sinucideri. Unele dintre ele
au zguduit de-a dreptul R. Moldova. În cele ce urmează, v-om
menţiona doar câteva cazuri. Cel mai recent s-a întâmplat în
noaptea de 2 spre 3 martie, când o tânără de 16 ani din raionul
Glodeni s-a sinucis prin spânzurare. Sinistra descoperire a fost
făcută de către mama și fratele victimei. Potrivit direcției de
144
învățământ din raion, în ultima perioadă adolescenta încetase
să mai frecventeze școala şi avea probleme de comportament.
Un alt caz similar s-a petrecut aproape cu un an în
urmă, când o fetiţă de 12 ani a fost găsită spânzurată într-o
anexă din curtea casei părinteşti. Nimeni nu ştie de ce a apelat
fata la acest gest, se ştie doar că mama adolescentei era plecată
de mulți ani peste hotare, iar ea s-a aflat mai mult timp în grija
rudelor sau a unor vecini. Cu trei săptămâni înainte de această
întâmplare, în raionul Rezina, o altă adolescentă și-a pus capăt
zilelor prin aceeaşi metodă. Și în cazul acesteia, părinţii erau
plecați peste hotare.
Din păcate numărul suicidelor în cazul copiilor este în continuă
creștere, iar societatea este indiferentă.
Potrivit specialiştilor, în ultimii ani situația devine din
ce în ce mai îngrijorătoare, iar numărul suicidelor în rândul
copiilor este în continuă creştere.
Contactată de TIMPUL, psihologul Elena Covaliov a explicat
că de cele mai multe ori sinuciderea este o modalitate de a
evada dintr-un conflict interior.
„Unii au capacitatea de a găsi soluții pentru a depăși
problemele, iar alții nu, de aceea și recurg la suicid. Din câte
arată statisticile, anume adolescența este perioada în care au loc
cele mai multe sinucideri, deoarece anume atunci au loc cele
mai importante schimbări atât din punct de vedere fiziologic,
cât şi psihologic”, explică specialista. Deci, cei maturi tocmai
în această perioadă ar trebui să fie mai atenți, mai amabili și
mai înțelegători cu tinerii de ai scoate, dar nu ai băga în impas.
Unde se termină viața virtuală și începe cea reală, dar dacă
judecăm corect, trebuie pe ambele să le armonizăm și
contopim de a ne face viața mult mai plină de farmec, de
evenimente frumoase și emoționale.
După părerea Elenei Covaliov, una din cauzele ce
împing adolescenţii spre suicid, în afară de plecarea celor
apropiați peste hotare, este internetul și viața virtuală: „Nu
145
demult am consultat un adolescent care era obsedat de dorinţa
de a-și lua viața. Tinerii nu-și dau seama unde se termină viața
virtuală și unde începe cea reală. Toate aceste lucruri se
întâmplă din lipsă de comunicare și incapacitatea de a-și
construi relații cu oamenii în realitate. În prezent, majoritatea
tinerilor comunică doar pe rețelele de socializare. Atunci când
omul trăiește cu iluzii, viața reală îi pare o problemă, astfel
mulți dintre ei ajung la suicid”, povesteşte Elena Covaliov.
Liantul dintre lumea virtuală și cea reală ar fi comunicarea și
contopirea acestor două lumi!
„Dacă nu mă iubiţi, mai bine omorâți-mă” Cu părere de rău, şi copiii cu vârste mai fragede recurg
la asemenea metode: „Din practica mea pot să spun că am avut
situaţii când la o ședință de psihologie un copil de trei ani le-a
spus părinţilor: „Dacă nu mă iubiți, mai bine omorâți-mă”.
Este o metodă de a obține cât mai multă atenție. Din păcate,
părinții nu întotdeauna își pot manifesta sentimentele corect. Ei
nu înțeleg că darurile nu sunt soluția cea mai bună, copiii au
nevoie de afecțiune și susținere”, menționează psihologul.
La nivel internaţional, psihologii afirmă că sunt câteva
motive din care adolescenții încearcă să-și pună capăt zilelor,
unele dintre ele fiind dorința de a cauza celor apropiaţi durere
și tendința de a atrage atenție asupra personalității lor. De
asemenea, psihologii atrag atenţia asupra faptului că suicidul
poate fi o formă extremă de protest și comportare. Vârsta de
șapte ani este la fel o perioadă foarte dificilă pentru copii.
Elena Covaliov lămurește că atunci când copiii reușesc să
treacă peste crizele psihologice legate de vârstă, perioada de
adaptare pentru etapa următoare trece destul de rapid. Anume
în această perioadă, părinții ar trebui să fie foarte atenți.
Nu degeaba Isus Hristos a spus pentru noi toți cei de
2016 ani încoace: „Lăsați copiii să vină la mine”! Copii au
nevoie de multă atenție, căldură părintească și protectoare de a
se căli și înfrunta viața care le este înainte, fiindcă este cel mai
146
mare păcat al celor maturi dacă nu pregătesc și călesc copii
pentru viață, fiind cât de dură ea. Aceasta și trebuie să fie
datoria maturilor față de cei tineri, de ai pregăti pentru viață,
dacă nu o facem înseamnă că nu ne-am făcut misiunea noastră
pământească sau pur și simplu datoria de om.
Șomerii sinucigași În afară de copii și adolescenți, datele statistice arată că
și numărul sinucigașilor șomeri este destul de mare. Potrivit
Elenei Covaliov, o problemă destul de gravă ar fi fundalul
negativ al societăţii noastre. „Problemele social-economice,
politice, religioase, toate aceste structuri în prezent nu sunt
stabile. Oamenii de la noi sunt mereu dezorientați și crezând că
lucrurile nu au cum să se schimbe în bine, unii recurg la
sinucidere”, explică psihologul. În Uniunea Europeană ratele
de deces prin sinucidere sunt de trei ori mai mari la bărbaţi
decât la femei. În R. Moldova în ultimii cinci ani s-au sinucis
2564 de bărbaţi, pe când numărul femeilor care și-au pus
capătul zilelor nu a depăşit cifra de 447.
Potrivit psihologului, a fost o perioadă când la
consultaţie veneau mai multe femei și domnișoare, iar
tentativele de suicid adesea erau legate de o iubire
neîmpărtășită. În prezent însă, specialista spune că din ce în ce
mai mulți bărbaţi apelează la specialiști după ajutor. „Înainte,
oamenii se adresau cu probleme legate de dragoste, stări
emoționale, sentimente. Acum însă, oamenii au devenit
depresivi și foarte agresivi”, menționează psihologul. După
spusele ei, nici până acum oamenii nu s-au obișnuit să se
adreseze psihologilor după un sfat atunci când simt că au
nevoie de ajutor.
„Peste hotare acest lucru este o normă, psihologul este
ca un membru de familie. La noi însă, oamenii țin toate
problemele închise în sine și asta este un lucru foarte periculos,
deoarece din dorinţa de a fugi de realitate, mulți își găsesc
refugiul în alcool, droguri sau recurg chiar la sinucidere”,
147
spune femeia. Noi, cei din fostul lagăr sovietic, eram învățați
că toți în jur ne sunt dușmani, chiar și părinții și rudele. Deci,
cum poți să mergi la psiholog precum merg cei din țările
civilizate, pe când această frică de a ne destăinui, de a ne
afirma ni sa turnat ca picătura chineză în conștiință?
„Viața chiar este frumoasă” Preotul Andrei Rusu zice că a avut situaţii când în
timpul spovedaniei oamenii mărturiseau că au avut tentative
sau gânduri de a-și lua viața, cu toate că astfel de oameni sunt
foarte puțini. Însă cei care au ajuns într-o asemenea situaţie de
cele mai multe ori povesteau că toate gândurile despre
sinucidere veneau din cauză că erau măcinaţi de frică. „Motive
sunt multe: teama că sentimentele lor nu v-or fi înțelese sau că
datorează o sumă mare de bani pe care n-o pot întoarce, frica
de singurătate, de obicei toate acestea vin de la sentimentul de
frică”, spune preotul.
Atunci când întâlnește asemenea persoane, preotul zice
că de fiecare dată încearcă să discute și să le acorde ajutor: „De
fapt, le explic că viața este un dar de la Dumnezeu și dacă stăm
să ne gândim mai bine, viața chiar este frumoasă, vreau ca ei să
înțeleagă că drumul pe care l-au ales este unul greșit”. După
aceste discuții, de la suflet la suflet, oamenii se simt mai bine și
pleacă cu sufletul împăcat. Mulți mărturisesc că au avut
asemenea gânduri pentru că treceau printr-o perioadă mai
dificilă. Ei înțeleg că au greșit şi spun că niciodată nu v-or mai
încerca așa ceva.
În RM, de la începutul anilor 1990, peste 14100 de oameni și-
au pus capăt zilelor.
Sursa: Timpul.MD
Dacă analizăm corect psihologia omului nu cred că
nu a fost om care niciodată în viața lui nu la dus gândurile la
sinucidere sau nu a avut așa gânduri. Cine spune că nu a fost
asaltat de aceste gânduri să arunce cu piatra! Depinde de
148
acum de fiecare din noi cum le rezistăm și le ținem închise în
cușca lor de a nu-și face ele de cap cum vor.
Noi detalii în cazul cetăţeanului român găsit spânzurat
în camera de detenţie a Inspectoratului de Poliţie de la Soroca
în septembrie 2013-
25 ianuarie 2014 |
Procurorii nu exclud că cetăţeanul român de 31 de ani
găsit spânzurat într-o camera de detenţie a Inspectoratului de
Poliţie din Soroca în septembrie 2013, a fost torturat şi
determinat să se sinucidă. Versiunea este investigată în urma
plângerii depuse de tatăl adoptiv al tânărului, un filantrop
olandez. Imaginile video care ar arăta cum a survenit decesul
lipsesc. Iosif Csaba Vass (31 de ani), cetăţean român din
Bucureşti, a venit în Republica Moldova acum un an şi
jumătate, dorind să-i ajute pe bătrânii lăsaţi în voia sorții, aşa
cum face de opt ani tatăl său adoptiv, Taco Slagter, un jurnalist
din Olanda, prin intermediul fundaţiei Max Maakt Mogelijk,
înfiinţată împreună cu fratele său.
Tânărul din România, cunoscut în rândul prietenilor cu
numele Andrei Vass, era asistent de proiect în cadrul fundaţiei
de caritate. Circa o oră şi jumătate în contact cu polițiștii
moldoveni și treizeci de minute în celula Inspectoratului de
poliție i-au fost fatale. Pe 22 septembrie, la ora două noaptea,
Andrei a fost oprit, în oraşul Soroca, de către un agent de
patrulare, care l-a reţinut suspectându-l că a urcat beat la volan.
Pentru că a refuzat să fie testat cu alcooltestul, a opus rezistență
și le-a vorbit poliţiştilor licențios, a fost adus cu forţa la spital
unde i-au fost luate probe de sânge, după care a fost dus la
Inspectoratul de Poliţie Soroca. După jumătate de oră în arest
Andrei a murit. Potrivit versiunii poliţiştilor tânărul s-a
spânzurat cu haina sa de gratiile celulei. Procuratura raionului
Soroca investighează însă în urma unei plângeri depuse de
avocata Inga Albu, angajată de tatăl victimei și versiunea că
149
cetăţeanul român ar fi fost torturat de poliţişti şi determinat să-
şi pună capăt zilelor.
Procurorul Ivan Parii ne-a spus că urmărirea penală nu
este finalizată şi că deocamdată nu există niciun bănuit în acest
dosar. Între timp, Inspectoratul General de Poliţie a sancţionat
disciplinar cu mustrare şi respectiv mustrare aspră doi poliţişti
din Soroca, iar conducerea inspectoratului raional a fost
atenţionată. Pedepsele au fost aplicate la propunerea
Serviciului securitate internă şi combatere a corupţiei din
cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care a desfăşurat o
anchetă de serviciu. Probe compromise. Ancheta a confirmat
versiunea poliţiştilor din Soroca, potrivit căreia singurul bec
care iluminează izolatorul de detenţie provizorie era defect, iar
cele două camere video cu infraroșu care în mod normal
trebuie să funcţioneze non-stop şi se activează la detectarea
mişcării nu au înregistrat momentul decesului.
„Ancheta internă nu a constatat un caz de tortură. Poli-
ţiştii au fost sancţionaţi disciplinar pentru neglijenţa cu care au
tratat problema iluminării celulei în care a fost plasat reţinutul
şi pentru că nu au schimbat la timp becul“, declară Anatolie
Postică, şef-adjunct al Serviciului securitate internă şi comba-
terea corupției. Oamenii legii n-au explicat însă de ce n-au
funcţionat camerele de luat vederi. Anatolie Postică, șef-ad-
junct al Serviciului securitate internă al MAI: „Ancheta internă
nu a constatat un caz de tortură. Poliţiştii de la Soroca se fac
vinovaţi doar de neglijenţă în serviciu şi au fost sancţionaţi ca
atare.“ „Imaginile video care ar fi arătat exact cum a murit
Andrei şi ar fi fost o probă de necontestat nu există.
Bănuim că au fost şterse în mod intenţionat“, crede
avocata Inga Albu. Procurorul Ivan Parii a solicitat o expertiză
de specialitate ce ar confirma sau ar infirma această
presupunere. Nu există martori, trezesc suspiciuni şi alte
aspecte ale acestui caz. Din spusele polițiștilor, Andrei Vass a
fost lăsat nesupravegheat în jur de 10-15 minute, timp în care s-
150
a spânzurat. Avocatul de serviciu, Nicolae Musteaţă, nici n-a
apucat să vorbească cu tânărul reținut. „Când am ajuns în
celulă, tânărul era deja mort. Doi polițiști încercau să-l
resusciteze. La scurt timp a venit ambulanţa“, susţine Musteață.
În actul de două pagini pe care l-a întocmit, medicul legist a
confirmat decesul și cauza morţii, dar n-a indicat ora la care a
survenit, deşi trebuia s-o facă. În baza acestui document
poliţiştii şi-au argumentat ipoteza unei sinucideri.
Ambasada României de la Chişinău a făcut o serie de
demersuri pentru clarificarea circumstanţelor în care a avut loc
tragicul eveniment. Tiberiu Trifan, șeful Secției Consulare, a
avut o întrevedere cu procurorul general al Republicii
Moldova, Corneliu Gurin, care a calificat acest caz drept
„straniu”, în condiţiile în care acum două luni o altă persoană s-
a spânzurat în incinta Inspectoratului de Poliție de la Soroca.
Într-o scrisoare adresată tatălui adoptiv al tânărului, diplomatul
român menţionează că procurorul general l-a informat că în
cadrul anchetei sunt cercetate toate versiunile posibile, de la
neglijenţa admisă la supravegherea persoanei reținute până la
aplicarea forței de către polițiști.
Sursa: adevarul.md
Iată aici este destul de bine demonstrat iadul în care trăim
și „cinstita” noastră poliție. Numai trăind în bârlog cu fiara o
poți cunoaște bine! Astfel eu trăind aici cunosc foarte bine
sistemul nostru polițienesc și toate sistemele noastre diabolice
cu totul. Totul este numai minciună sfruntată, jecmăneală și
interese. Nici o mafie din lume nu a întrecut în șiritenie,
tâlhărie toate clanurile noastre începând cu guvernarea,
popimea, judecătoria și poliția până la ultimul boschetar, toate
sunt numai cercuri satanice jegoase tâlhărești de sus din vârful
piramidei până jos, nu la țăran, dar la ultimul cerșetor.
A încercat să se sinucidă de doua ori
10 decembrie 2013 |
151
Un băiat de 14 ani din raionul Șoldănești a încercat să
se sinucidă de două ori în ultimele săptămâni din cauza
singurătății. Disperat, minorul și-a tăiat aseară venele cu un
cuțit, apoi a sunat la politie. Din fericire el a fost salvat. Pentru
a evita o nouă tentativă de suicid, autoritățile locale au decis ca
băiatul să locuiască temporar la polițistul din localitate. Cel mai
probabil, mama băiatului, care este alcoolică va fi decăzută din
drepturile părintești. Incidentul a avut loc aseară, în timp ce
băiatul era singur acasă. Minorul a consumat alcool și-a tăiat
venele cu un cuțit, după care l-a sunat pe polițistul de sector și
i-a cerut ajutorul.
Polițistul spune ca băiatul nu este la prima tentativă de
suicid. In urma cu trei săptămâni el a încercat să-și taie gatul,
dar a fost oprit la timp. Tatăl său este plecat la muncă la
Moscova, iar mama locuiește în concubinaj cu un bărbat din sat
și consumă alcool. Disperat, băiatul a plecat de acasă și
locuiește de unul singur în casa unor rude. El mai are o soră și
un frate mai mare, care nu sunt în localitate.
Băiatul nu a vrut să vorbească astăzi cu presa. Diriginta
băiatului spune că acesta învăța bine, dar deseori este abătut și
se plânge de singurătate.
Potrivit psihologilor, prima tentativa de suicid ar fi
trebuit sa-i pună în gardă pe profesori și părinți, ceea ce nu
s-a întâmplat. Pană când se va găsi un centru de plasament,
băiatul va locui la polițistul din localitate. Mama băiatului, care
muncește cu ziua prin sat, nu a fost de găsit. Alarmate,
autoritățile locale, dar și profesorii, au făcut o ședință specială
la care au discutat situația băiatului. Cel mai probabil, mama
acestuia va fi decăzută din drepturile părintești. Temporar,
minorul va locui in familia polițistului din localitate. Ulterior,
acesta va fi dus la un centru de plasament. sursa: protv.md
Iată nepăsarea totală față de copii, a societății și a
părinților, dar mai mult a mamei! Multe fac copii, dar educație
și viitor zero și astfel copii ajung pe drumuri.
152
Fata ce s-a sinucis la Moscova urma să revină acasă.
21 noiembrie 2013
Potrivit ultimelor date ale „Rospotrebnadzor”, Rusia
este țara care se situează pe primul loc după numărul
sinuciderilor în rândul adolescenților în Europa. Astfel, în
perioada 1990-2010 s-au înregistrat aproape 800.000 de cazuri
de sinucideri pe teritoriul Federației Ruse, printre care sunt și
mulți basarabeni care lucrează în Rusia. Fata care s-a sinucis la
Moscova, după ce iubitul său rus s-a aruncat de la etajul 9, este
din satul Mandra, raionul Călărași. Potrivit sătenilor, aceasta
era studentă la Chișinău, dar muncea împreună cu mama ei în
capitala rusă. Ea urma sa vină acasă zilele acestea pentru a
susține examenele. Maine, corpul neînsuflețit al acesteia va
ajunge în tară. Elizaveta a plecat împreună cu mama ei la
Moscova în urmă cu trei luni, iar mâine urma să revină acasă,
în satul Mandra, din raionul Călărași. Fata în vârstă de 21 de
ani era studentă la fără frecventă la o universitate din Chișinău,
iar în capitala rusa muncea periodic în calitate de vânzătoare.
Distrusă de durere, bunica fetei a refuzat sa discute cu
presa. Potrivit vecinilor, tânăra a fost mai mult în grija bunicii,
întrucât mama muncește de mai mulți ani în străinătate, iar tatăl
s-ar fi sinucis când ea era mică. Sătenii au rămas șocați când au
auzit ca Elizaveta s-a aruncat în gol de la etajul 9. Ei spun că
fata era cuminte și nu cred ca s-ar fi sinucis din dragoste.
La Moscova fata stătea în chirie împreună cu prietenul
său rus. Potrivit presei, suicidul s-ar fi produs după o ceartă
violentă între cei doi. Vecinii de acolo povestesc că în ziua
tragediei, fata ar fi venit acasă, dar iubitul nu i-ar fi deschis ușa.
Presa scrie că bărbatul în vârstă de 27 de ani ar fi ieșit din
apartament și a sărit în gol de la etajul nouă. Disperată,
Elizaveta a coborât cu speranța că iubitul ei este încă în viață,
dar văzând că este mort, a urcat la același etaj și s-a aruncat in
gol. sursa:protv.md
153
Mulți conaționali de ai noștri lucrează în Rusia,
alungați de acasă de groaznica sărăcie și iată cu ce se
termină unele câștiguri!
Un băiat de 11 ani din Chișinău a încercat să se sinucidă. Este
internat în stare gravă.
12 noiembrie 2013 |
Băiatul a încercat să-și pună capăt zilelor strangulându-
se ieri după prânz. Minorul a fost găsit de bunica acestuia care
l-a salvat și a chemat medicii. Copilul este internat în secția
reanimare a spitalului pentru copii Valentin Ignatenco din
Chișinău. Medicii spun că băiatul este în stare gravă, dar
stabilă. Deocamdată nu se știe ce l-a împins pe băiatul de 11
ani să-și pună capăt zilelor.
sursa:protv.md
A fost strigătul la cer că lumea este destul de rea și nedreaptă!
Moarte învăluită în mister în capitală. Un pompier a fost
găsit împușcat în cap în locuința sa.
6 noiembrie 2013
Un pompier a fost găsit împușcat în cap în locuința sa.
Potrivit datelor preliminare, acesta s-ar fi sinucis cu arma pe
care o deținea legal. Deocamdată nu se cunoaște motivul pentru
care bărbatul și-ar fi pus capăt zilelor. Vecinii spun că el
suferea după divorțul care a avut loc anul trecut. Tragedia s-a
întâmplat după-amiază în sectorul Râșcani al capitalei. Fratele
victimei este cel care a descoperit cadavrul în casă. Potrivit
oamenilor legii, bărbatul a fost găsit împușcat în cap. În mână
avea arma personală pe care o deținea legal. Vecinii spun ca nu
au auzit nimic. Bărbatul în vârstă de 39 de ani era angajat în
cadrul Serviciilor Situații Excepționale.
Rudele victimei au refuzat sa discute cu noi. Potrivit
vecinilor, în urmă cu un an și jumătate bărbatul ar fi divorțat și
s-a mutat sa locuiască în casa părintească. Ei îl descriu ca fiind
o persoană liniștită, dar în ultimul timp suferea după
despărțirea de soție și copil. Poliția a deschis o anchetă pe
154
marginea acestui caz și urmează să stabilească circumstanțele
incidentului. Deocamdată nu au fost făcute publice alte detalii.
Sursa:protv.md
Un bărbat din Durleşti a încercat să își pună capăt zilelor. A
înghițit medicamente.
8 octombrie 2013 | Un bărbat de 43 de ani din orașul Durleşti a ajuns pe
patul de spital după ce a încercat să își pună capăt zilelor.
Potrivit medicilor, acesta a înghițit mai multe medicamente.
Echipa medicală sosită la fața locului a reuşit să-i acorde
primul ajutor și să efectueze mai multe proceduri de
dezintoxicare. Bărbatul a fost dus la SCM „Sfânta Treime”
pentru tratament specializat şi recuperare.
SURSA:TV7.MD
Un tânăr din Moldova, spânzurat într-o pădure din Suceava.
Poliţia crede că s-a sinucis.
8 octombrie 2013
Un băiat din Republica Moldova a fost găsit spânzurat
într-o pădure de lângă Câmpulung Moldovenesc, judeţul
Suceava, scrie RTV.net. Tânărul era elev în clasa a IX-a şi
învăţa la un colegiu din Câmpulung Moldovenesc şi locuia
într-un cămin, iar de luni seară a fost dat dispărut de colegii săi.
În această dimineaţă, poliţiştii au găsit trupul neînsufleţit al
băiatului într-o pădure de la marginea localităţii. Potrivit
versiunii preliminare, elevul de 15 ani s-ar fi sinucis.
Băiatul era din Republica Moldova şi venise în România la
studii. Potrivit primelor informaţii, acesta s-a sinucis pentru că
îi era dor de casă. El nu a dorit să vină în România, însă părinţii
lui au insistat. Pe marginea acestui caz a fost pornită o anchetă.
Serviciul de presă al Ministerului Afacerilor Externe a declarat,
pentru Publika TV, că reprezentanţii Consulatului general al
Moldovei la Iaşi au luat legătura cu părinţii băiatului.
155
Ei vor acorda asistenţa necesară pentru repatrierea corpului
neînsufleţit al acestuia.
Sursa:protv.md
Să fie dorul de casă mai puternic decât Iadul? Posibil!
Fiecare în felul lui simte acest dor! Am simțit acest
sentiment, această atragere a baștinei când după 8 clase am
plecat la învățat. Cât chin și dor era în sufletul meu până
veneam acasă și absorbeam aroma satului.
Nu a fost un accident. Parașutistul mort la Vadul lui Vodă s-a
sinucis: “A tăiat coardele cu un cuțit”.
7 octombrie 2013 |
Parașutistul mort la Vadul lui Vodă s-a sinucis. Acest
lucru a fost confirmat și de oamenii legii care au declarat
pentru Pro TV că bărbatul a tăiat intenționat suspantele. Cazul
tragic a avut loc ieri pe aeroportul sportiv din Vadul lui Vodă.
Mai întâi Centrul National de Medicină Urgentă anunța că
bărbatul de 40 de ani a murit după ce nu i s-a deschis parașuta,
însă Oazu Nantoi, care este membru al federației de
Parașutism, declara că victima s-ar fi sinucis. Aceasta versiune
a fost confirmata și de polițiști. Solicitat de Pro TV, Oazu
Nantoi a declarat că saltul a fost reglementat și că bărbatul și-ar
fi tăiat singur funiile. Acesta a mai adăugat că în mașina
victimei, parcată lângă aeroport, a fost găsit un bilet de adio.
Mai mult și prietenii parașutistului susțin această versiune.
Potrivit lor, bărbatul se afla în depresie și a spus de mai multe
ori că intenționează să-și pună capăt zilelor.
Sursa:protv.md
Hidoasă fiară psihologică depresia și e foarte greu să o
învingi în luptă și să o nimicești încă!
O femeie din capitală s-a aruncat de la etajul 10 al blocului în
care locuia. Poliţia spune că ar fi o sinucidere.
20 septembrie 2013
156
O femeie de 52 de ani din capitală a murit după ce s-a
aruncat de la etajul 10 al blocului în care locuia. Tragedia s-a
întâmplat dimineaţă în sectorul Botanica.
Trecătorii care au observat trupul femeii au chemat imediat
ambulanţa. Medicii spun că aceasta a decedat pe loc din cauza
traumatismelor, iar polițiştii presupun că este vorba despre o
sinucidere.
Oamenii legii investighează cazul.
Sursa: publika.md
31-01-2013
Un bărbat de 62 de ani originar din satul Gura-Bâcului,
raionul Anenii-Noi a fost dus la morgă cu taxiul. Acesta și-ar fi
pus capăt zilelor prin spânzurare. Incidentul a avut loc pe data
de 29 ianuarie informează adevărul.pro. Potrivit portalului
cadavrul bărbatului a fost descoperit de câțiva vecini. Îndată
aceștia au anunțat administrația locală. Având în vedere că în
sat nu este un polițist de sector, angajații primării i-au chemat
pe oamenii legii din Anenii-noi. Ajunși la fața locului polițiștii
au întocmit un act, după care au plecat, lăsând în grija celor de
la primărie să se ocupe de mort. Asistența socială care a semnat
actul întocmit de polițiști l-a alertat pe primarul satului. Acesta
a decis ca mortul să fie dus la morga raională pentru a perfecta
actele necesare. După ce cadavrul bărbatului a fost scos din
laț, primarul a chemat un taxi și mortul a fost dus la morgă.
Un bărbat a căzut de la un bloc de la etajul 5 la Buiucani
6 iulie 2013
Un bărbat în vârstă de 41 de ani a căzut de la etajul
cinci al blocului în care locuia în sectorul Buiucani al capitalei
şi a murit pe loc. Potrivit martorilor, victima s-ar fi urcat pe
fereastra de la balcon şi ar fi încercat să intre, tot pe fereastră,
într-o altă cameră. La un moment dat, s-a dezechilibrat şi a
căzut în gol.
Sursa: JurnalTV.MD
157
Un bărbat de 55 ani a sărit de la etajul 20 la Botanica
15 mai 2013 |
A căzut în gol de la etajul 20. Cadavrul unui bărbat de
55 de ani a fost găsit seara trecută lângă un bloc din sectorul
Botanica al capitalei. Locatarii au fost cei care i-au alertat pe
oamenii legii. Potrivit purtătorului de cuvânt al Direcţiei Poliţie
municipală, Adrian Jovmir, victima locuia în oraşul Soroca. Nu
este clar deocamdată ce făcea bărbatul în Chişinău.
Anchetatorii trebuie să stabilească dacă acesta s-a sinucis, a
căzut accidental s-au dacă s-a produs o crimă.
Sursa: JurnalTV.MD
O minoră din Glodeni şi-a pus capăt zilelor
5 martie 2013 O minoră de 16 ani, din staul Viișoara, raionul Glodeni,
s-a spânzurat. Tânără a decis să-și ia viața din cauza
problemelor din ultima perioadă.
Corpul neînsufleţit al copilei a fost găsit de mama sa şi fratele
mai mic. Potrivit poliţiştilor, adolescenta provine dintr-o
familie cu şase copii. Părinţii consumă des alcool şi nu au loc
stabil de muncă. Fata care era în clasa nouă la gimnaziul din
localitate nu frecventa orele şi avea probleme de disciplină.
Oamenii legii urmează să stabilească ce a determinat-o pe
copilă să se sinucidă. Acesta este cel de-al doilea caz de suicid
din raionul Glodeni de la începutul acestui an.
Sursa: Jurnal.md
Un tânăr de 26 de ani din Criuleni s-a aruncat în fântână
21 februarie 2013 S-a aruncat în fântână. Este vorba despre un tânăr în
vârstă de 26 de ani din Criuleni. Potrivit poliției, mai mulți
martori susțin că tânărul și-a pus capăt zilelor.
Incidentul a avut loc noaptea trecută, în satul Izbiște.
Informația a fost confirmată pentru Pro Tv de către vice-
comisarul raionului Criuleni. Potrivit Serviciului Situații
Excepționale, tânărul s-a aruncat într-o fântână cu adâncimea
158
de aproximativ 50 de metri. Doua echipe de salvatori au lucrat
timp de 3 ore pentru a pompa apa din fântână și a scoate
cadavrul. Potrivit primelor informații, bărbatul era căsătorit și
avea doi copii. Oamenii legii urmează să stabilească motivele
care au stat la baza acestui gest disperat.
Sursa: Protv.md
Și-a pus capăt zilelor sărind în gol de la etajul unui bloc cu
13 etaje
13 februarie 2013 Un tânăr de 22 de ani, locuitor al orașului Chișinău și-a
pus capăt zilelor. Acesta a sărit de la etajul 13 al unui bloc din
sectorul Râșcani al capitalei. Incidentul s-a produs acum o ora.
Tânărul trăia cu bunica sa. Potrivit acesteia, tânărul suferea de
boli mintale și de mai mult timp amenința că-și va pune capăt
zilelor. Înainte de a sări în gol acesta a scris un mesaj pe
peretele blocului în care scria că dorește ca organele sale să fie
donate oamenilor bolnavi.
Sursa: Protv.md
O bătrână de 73 de ani din capitală și-a pus capăt zilelor în
această dimineață
8 februarie 2013 „O bătrână de 73 de ani şi-a pus capăt zilelor. Femeia s-
a îmbrăcat şi-a luat cu ea o sacoşă şi a sărit în gol de la etajul
trei. Vecinii spun că pensionara a recurs la acest gest după
câteva zile în care nu a putut ieşit din propriul apartament. A
fost încuiată în casă de fiică. Tragedia s-a produs în această
dimineaţă pe strada Alba Iulia din sectorul Buiucani al
capitalei. Medicii nu au reuşit decât să constate decesul.
Vecinii spun că de ceva vreme victima se plângea pe lipsă de
afecţiune, întrucât fiica şi nepotul care o îngrijeau o tratau cu
indiferenţă. Rudele victimei, care erau în stare de şoc, nu au
vrut să discute cu presa pentru a confirma sau infirma cele
spuse de vecini. Poliţia investighează circumstanţele producerii
tragediei.
159
Precizăm că tragedia are loc la câteva ore de la o altă
tentativă de suicid. Aseară, un tânăr de 22 de ani din capitală s-
a aruncat de la o înălţime de patru metri, strigând cu disperare
că nu mai are motive să trăiască. S-a întâmplat la sediul editurii
“Universul” unde băiatul era angajat în calitate de măturător.
Tânărul a fost transportat de urgenţă la spital şi internat în
secţia Reanimare. Potrivit medicilor, băiatul se află în stare de
gravitate medie şi are toate şansele să se recupereze.
Sursa: Jurnal tv. md
27-06-2013
Soldatul găsit spânzurat la Bulboaca a fost ucis. Asta
a declarat astăzi în Parlament deputatul neafiliat Vadim
Mișin. La rândul său ministrul Apărării a negat informația.
Vitalie Marinuță spune că medicii legiști au anunțat că
tânărul a fost spânzurat. Potrivit lui Mișin, soldatul a fost
adus astăzi acasă, la Briceni, într-un sicriu închis, de zinc.
Părinții ar fi insistat să-l deschidă și să-și vadă pentru ultima
dată fiul. Deputatul a declarat că ministrul Apărării ar
încerca să tăinuiască acest fapt. Soldatul a fost găsit
strangulat acum două zile, după ce fugise din unitate și era
dat în căutare.
Deși în prima zi procurorii militari au spus că tânărul
în vârstă de 18 ani s-ar fi spânzurat, ieri aceștia au anunțat
că victima ar fi fost determinată să se sinucidă, fără a oferi
detalii. Acum două săptămâni un alt militar, angajat prin
contract în armată, a fost găsit spânzurat în apropierea
satului Cioara, Hâncești, în timp ce se afla în concediu.
Motivul este deocamdată necunoscut, dar oricum asta dă de
bănuit că ceva nu e curat deloc în armata noastră națională
care numai armată nu poate fi numită.
28.11.2013
Soldatul găsit împușcat cu arma din dotare într-o
unitate din Chișinău ar fi fost determinat să se sinucidă.
Procuratura militară a deschis un dosar penal, iar colegii săi
160
spun că tânărul avea o iubită și că ultima dată el ar fi vorbit
la telefon anume cu ea. Potrivit colegilor, vineri militarul s-a
întâlnit cu părinții săi, care l-au vizitat în unitate. Atunci, pe
lângă produsele alimentare, aceștia i-ar fi adus și un telefon
mobil. Soldatul era îndrăgostit de o fată din sat de la el, iar
sâmbătă seara ar fi discutat mai mult timp cu ea la telefon.
Rudele victimei spun însă că el nu avea nici o prietenă, iar
această versiune a fost lansată doar pentru a mușamaliza
decesul. Militarul a fost găsit împușcat în cap cu arma de
dotare ieri în jurul orei 12:00, în timpul executării serviciului
de gardă.
Acesta ar fi transportat de urgență la Spitalul Clinic
Militar Central, dar în scurt timp a murit. Rudele soldatului
sunt indignate și acuză Ministerul Apărării că încearcă să
ascundă circumstanțele decesului. Ministerul Apărării nu a
vrut să comenteze declarațiile rudelor. Deocamdată nu se știe
exact ce l-ar fi determinat pe tânăr să-și pună capăt zilelor.
Atât rudele cât și colegii victimei spun că acesta nu s-a certat
cu nimeni din unitate și nu s-a plâns de ceva. Soldatul în
vârstă de 18 ani, era original din satul Copciac, raionul
Ciadâr-Lunga. El fusese încorporat în serviciu militar în
termen pe 23 iulie 2013 în orașul Cahul. Acum două luni
tânărul a fost transferat în Batalionul de Gardă al Armatei
Naționale. De la începutul acestui an acesta este al treilea caz
de suicid în Armata Națională.
Cei care sunt datori să apere acest meleag nu se pot
apăra nici pe ei singuri de această caracatiță mafiot-
criminală din Republica Moldova, guvernarea ticăloasă!
16.12.2013
Un bărbat de 58 de ani din capitală si-a găsit astăzi
sfârșitul sub roțile trenului Chișinău-Odessa. S-a întâmplat
în această dimineață în aproprierea stației Revaca, iar
oamenii legii presupun că este vorba despre un sinucid.
Bărbatul s-a aruncat în fața trenului la doar numai o
161
jumătate de oră după ce garnitura a pornit din gară. Potrivit
martorilor, acesta a așteptat ca trenul să se aproprie și sa
aruncat sub el. Trenul l-a lovit din plin, iar în urma
impactului corpul bărbatului a fost tăiat în două. Șeful
departamentului de deservire a călătoriilor spune ca
mașinistul a observat victima prea târziu și nu a mai reușit să
mai frâneze. În urma accidentului mașinistul a oprit trenul și
a anunțat poliția, după care garnitura si-a continuat calea
spre Odessa. Deocamdată nu se știe de ce bărbatul a decis să
își pună capăt zilelor în asemenea mod. Bărbatul era originar
din comuna Dobrogea și era căsătorit.
26-11-2013
O femeie în vârstă de 42 de ani sa aruncat în gol de la
etajul trei al apartamentului în care locuia. Tragedia sa
întâmplat noaptea trecută în sectorul Botanica al Capitalei.
Potrivit polițiștilor soțul și cei doi copii erau acasă în
momentul când ea sa aruncat de la etaj. Au anunțat imediat
oamenii legi despre cele întâmplate. Rudele au spus
polițiștilor că femeia suferea de o tumoare pe creier, iar
ultimele luni ar fi fost supusă mai multor intervenții
chirurgicale. Vecinii au numai cuvinte de laudă la adresa
femeii și nu înțeleg de ce a recurs la acest gest. Totuși ei spun
că au văzut-o ultimul timp au văzut-o pe victimă palidă și
abătută. Versiunea care o iau în calcul oamenii legii este
suicidul.
Deci am cules din presă cazurile de suicid pe anul
2013, dar sunt convins că ele sunt mult mai multe, fiindcă
prin alte sate părăsite nici nu se anunță autoritățile, sau
numai cele locale și gata. Sunt de tot soiul de sinucideri și de
toate vârstele, dar cel mai mult iată că sunt din păcate minorii
și adolescenții. Sinuciderea este o problemă de sănătate
publică, fiind o cauză majoră a deceselor premature, iar
societății indiferente nici că le pasă. Guvernarea și bisericile
în loc să aibă grijă de popor se ocupă de nimicirea lui pe cale
162
materială și spirituală făcând bani groși din aceasta și
devenind miliardari peste noapte crescându-le castele ca
ciupercile după ploaie. Mare li-i păcatul și blestemați v-or fi
de popor în vecii vecilor!
Sinuciderea a devenit a treia cauză de mortalitate. Cea
mai efectivă este grupa de vârstă cuprinsă între 18 și 25 de
ani. La noi au rămas numai bătrâni și copii mici, iar tinerii
fac parte din populația activă și astfel națiunea noastră riscă
să piardă persoane care pot crea valori importante în folosul
ei. Adică societatea nu că
își taie creanga de sub picioare, ci și rădăcinile. Este și o
problemă de politică populațională, întrucât dacă scade
natalitatea și crește rata sinuciderii, este afectat raportul
natalitate / mortalitate. O persoană care se sinucide este o
persoană în care statul a investit foarte mult până la data
sinuciderii. Iată că suicidul nu este doar o problemă de
domeniul sănătății mintale sau publice, ci și al economiei,
necesitând o strategie națională de prevenție.
Suicidul este procesul care are ca scop terminarea
propriei vieți. Felul în care este văzut suicidul variază mult de
la o societate la alta în funcție de cultură și religie. De
exemplu, multe culturi occidentale, dar și iudaismul, islamul,
creștinismul tind să vadă actul de a-ți curma singur viața ca
un lucru negativ. Un suicid ar fi întotdeauna rezultatul unei
boli psihice. Unele societăți consideră că suicidul este o
crimă. Cu toate acestea uneori sinuciderile sunt privite ca
normale și sunt percepute ca onorabile în anumite
circumstanțe, cum ar fi sinuciderea ca protest la persecuție
(de exemplu greva foamei), ca parte dintr-o luptă sau
atentatorii sinucigași, kamikadze cei militari) sau ca o cale de
a păstra onoarea unei persoane dezonorate (de exemplu, a-și
da viața pentru a-și apăra onoarea sau siguranța familiei.
Iată un suicid de mare onoare în care locotenentul Ionel
163
Epure a preferat el singur iadul decât să execute ordinul de a
băga Basarabia în iadul sovietic.
In urma ultimatumului din 1940, romanii au fost siliți să
se retragă din Basarabia. Invazia sovieticilor s-a produs în luna
iulie. Aceștia au impus parții romane trei zone eșalonate pentru
cedarea succesivă a teritoriilor din Basarabia. Nu se permitea
plecarea populației cu bunuri materiale. Aceste zone au fost
zilnic nerespectate si devansate de către sovietici în scopul de a
crea panică și dezorganizare în cadrul armatei romane, care
sprijinea populația în retragere.
In aceasta conjunctura, pentru temperarea atmosferei
create, o delegație de trei ofițeri români s-a prezentat în fata
unei unități sovietice, intrată abuziv, dar chiar porcește de tot,
mai devreme decât convenția, pentru a reglementa cît de cît
situația creată.
„In zona Cetăţii Albe, locotenentul Ionel Epure s-a sinucis
în faţa regimentului, împuşcându-se în cap. ‚Acest ordin
(n.r. – ordinul retragerii trupelor române din Basarabia)
nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui cuvinte…” De la
stânga la dreapta: Felix Topescu, Constantin Zahei,
Locotenentul Ionel Epure (X) și Toma Tudoran.
164
Din delegație făcea parte și locotenentul Ionel Epure. El
a înaintat îndrăzneț în fața unui maior sovietic cerându-i să
oprească trupele sovietice pe aliniamentele convenite inițial.
Maiorul s-a enervat, l-a pălmuit pe locotenentul român și l-a
degradat, smulgându-i epoleții. Reacția locotenentului Ionel
Epure a fost fulgerătoare: l-a împușcat pe loc pe sovietic, după
care, conștient de ce va urma, s-a sinucis, într-un gest suprem
de onoare de cavalerist în faţa regimentului, împuşcându-se în
cap. „Acest ordin (n.r. – ordinul retragerii trupelor române din
Basarabia) nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui
cuvinte…..”„El e un erou uitat. Noi, românii, am ajuns până la
Stalingrad în căruţe cu coviltir şi cu cuptoare de pâine trase de
boi, ca vai de lume…”Oleg Dombrovschi. Deci, datoria
noastră, a urmașilor este de ai păstra vie memoria eroilor
neamului. Eroii adevărați nu mor niciodată!
Ratele de suicid sunt mai crescute la bărbați decât la
femei). Se estimează că există în jur la 10 sau 20 de milioane
de tentative de suicid în fiecare an pe tot mapamondul, dar eu
cred că nu este om pe pământ care nu a avut măcar odată
gânduri de tentativă de sinucidere și așa a fost de la debutul
lumii încoace, iar cine zice că nu… să arunce primul cu piatra!
Factorii cu potențial suicidar crescut sunt: factorii
familiali: relațiile conflictuale în familie, familii dezbinate și
dezorganizate, abuzuri în familie (abuz emoțional, fizic,
neglijare, abuz sexual), divorțul, moartea unei persoane
apropiate. Unele studii arată că modelul parental poate fi una
dintre cauzele suicidului prin învățarea de către copil a acestei
modalități de rezolvare a problemelor – suicidul. Alte studii
însă susțin faptul că este vorba de învățarea unui model
general, defectuos de rezolvare a situațiilor de criză.
Performanțele școlare: notele au devenit unul dintre
principalele motive pentru care copii și adolescenții recurg la
165
suicid. Presiunea familiei și a școlii prin standarde iraționale
impuse îl determină pe copil să rezolve „eșecul” prin suicid.
Copilului nu trebuie să-i faci drumul vieții bun, ci să-l
pregătești și călești de drum lung. Cei care se concentrează pe
câștig au mult mai multe șanse de izbândă, decât cei care se
tem să piardă și nu se implică în luptă. Majoritatea din noi
lașii considerăm că e mai bine să ne mulțumim cu puținul pe
care îl avem deja, decât să pierdem din cauza iluziei că am
putea avea mai mult. E trăsătura cu care ne alegem din
copilărie și încă o purtăm toată viața în noi și mai învățam și
pe alții să fie ca noi, lași și nepăsători la toate din jur. Idolul
din copilărie te obsedează toată viața, involuntar te transformă
în sclavul lui docil până la moarte.
Factorul negativ are un impact mai puternic
comparativ cu cel pozitiv. El se fixează aproape fără osteneală
îndelung în memorie. Vrei să scapi de el? Imposibil! Așa e
firea omului. Faptele bune se uită repede, cele rele capătă
imunitate la uitare și numai cel ce nu se teme de imposibil îi
este dat să rupă aceste lanțuri. Și școala și familia comit
greșeala de a lăuda nu efortul copilului, ci rezultatul obținut de
el. Nota să zicem, ne interesează mai mult decât străduința pe
care copilul o depune pentru ea, iar eu tot timpul am suferit
pentru că nu am fost notat pentru străduință.
Notăm cu „10”, uneori, dar chiar foarte des până și
lucrările făcute de părinți sau copiate de la alți colegi. La
școala de la marină iată că nu mergea deloc aceste lucruri,
fiindcă nu avea rost să copii și coborându-te la fundul apelor
în scafandru totul depindea de tine și mintea ta și nu a altora.
Astfel viața ta era tot timpul în mâinile tale, iar marea nu iartă
nici o prostie, pedepsind crud prostul sau pe cel care nu a
învățat. Ea, Marea mi-a fost adevăratul profesor care m-a
notat cu note adevărate și cele mai meritate!
Performanța după cum se știe necesită efort. Copilul
care se concentrează pe efort cu timpul devine stăpân pe
166
situație (și chiar pe soarta sa cu care luptă în fiecare zi). El nu
se teme să greșească și nu transformă eșecul într-o tragedie
personală, chiar de îl râcâie rău la ficați. El intuiește că
succesul trebuie confirmat în fiecare zi, prin muncă, prin
încredere în sine, prin tactică a performanței. Cine o posedă
devine un învingător. Adevărații luptători nu plâng și nu se
resemnează. Plânsul și îndoiala sunt începutul disperării, iar
disperarea e începutul eșecului în viață. Ca să poți învinge
chiar și viața trebuie să crezi în victorie, iar ca să crezi în
victorie trebuie să fii învățat de mic de a crede în ea și în
bunul Dumnezeu și nu maimuța lui Charles Darwin.
Binecuvântați sunt cu adevărat nu elevii care nu-și uită
profesorii, ci elevii care nu dau uitării sfaturile bune primite
de la profesori, dar încă și le mai folosesc în viața sa
personală. Urmând sfatul profesorului imediat îl vezi în
imaginea ta precum era când ți-a spus, iar aceasta este cea
mai mare recunoștință.
Stresorii sociali: lipsa abilităților de comunicare, de
exprimare emoțională, de relaționare sunt factorii importanți
în creșterea riscului suicidar. Studiile relevă faptul că un
procent important de copii recurg la suicid ca o modalitate de
„fugă” față de atitudinea negativă a colegilor (umilirea fizică
și verbală).
Factorii individuali: emoționali – sentimentul de singurătate,
depresia, neajutorarea, lipsa de speranță, distres emoțional;
cognitivi – lipsa abilităților de rezolvare de probleme și a
strategiilor de coping adaptiv; comportamentali – consum de
substanțe; de sănătate – boli terminale, psihopatologie gravă.
Factorii biologici: factorii genetici au un efect asupra riscului
de sinucidere într-un procent care variază de la 30% la 50%.
O mare parte din aceste acțiuni ale eredității influențează
direct boala psihică. De asemenea există dovezi care
sugerează că dacă un părinte s-a sinucis acesta este un factor
puternic de predicție în rândul urmașilor.
167
Factorii socio-economici: cum ar fi șomajul, sărăcia, lipsa
locuinței și discriminarea pot să determine gânduri suicidale.
Sărăcia nu poate fi o cauză directă, dar poate crește riscul
sinuciderii, așa cum sărăcia este un factor de risc și pentru
depresia majoră. Efectele comportamentului suicidal sau ale
suicidului ca act înfăptuit asupra prietenilor și membrilor
familiei sunt adeseori devastatoare. Oamenii care își pierd un
prieten apropiat sau o rudă prin suicid sunt mai expuși
riscului de a deveni preocupați de problema suicidului, în
timp ce doresc să nege sau să ascundă cauza morții celui
apropiat care a înfăptuit acest act. Ei se întreabă dacă ar fi
putut să prevină acest act și se învinovățesc pentru
problemele care au condus spre acest act pe cel care l-a
înfăptuit. Ei se simt abandonați de cei care îi iubesc și se simt
stigmatizați de cei din jur.
Supraviețuitorii trec printr-o mare încărcătură
emoțională conflictuală, simțind totul prin prisma unor
emoții intense care merg la durere și tristețe în legătură cu
pierderea persoanei apropiate în acest mod, la sentimente de
neajutorare în ceea ce privește prevenirea acelui act, le este
dor de persoana care au pierdut-o și sunt furioși pe decizia ei
de a-și lua viața în cazul care a luat această decizie după ani
de suferință din cauza unei boli fizice sau mintale.
Acest lucru este ușor de înțeles, având în vedere că
persoana care este în doliu este în același timp o victimă cât și
un autor al actului fatal. Indivizii care supraviețuiesc unei
pierderi a unei persoane apropiate care s-a sinucis au
tendința să treacă prin suferințe complexe ca reacție la
această pierdere. Simptomele de pierdere care pot fi
experimentate de supraviețuitorii apropiați victimei includ
sentimente intense de izolare și vid lăuntric, evitarea
acțiunilor care rememorează pe cel decedat și alte probleme
cum ar fi cele de somn și lipsa interesului pentru activități
168
plăcute odinioară și a capacității de a se bucura în general de
sine, de prieteni și de viață.
Deci, să mai lăsăm faptele să vorbească, care m-au
atins și pe mine cunoscând persoana care a săvârșit acest act,
fiind o verigă a unui lanț de sinucideri. Venise la mine o
nepoată de la o verișoară, care apoi a mai venit cu două
verișoare de a ei și au locuit vre-o două luni la mine. Eu mă
duceam dimineața pe la ora 7, 00 la serviciu și veneam seara
târziu pe la 21,00 sau 22,00 și nu prea aveam când sta cu ele
de vorbă. Le mai făceam mâncare în loc să facă ele. Nu le
plăcea să facă nici curățenie, dar umblau cu o droaie de
handralăi din urma lor! Într-o seară am venit și le-am găsit
pe toate împrăștiate cu băieți în brațe prin ogradă. Numai că
mi-a atins orgoliul. Ele stau pe spatele meu și nici nu mă lasă
să le ating, iar cu alții stau în brațe și se sărută fără genă față
de mine.
M-am aprins! Cineva este cineva, iar cineva nu e
cineva. Le-am mai ținut eu lecții, dar degeaba. Apoi au plecat
pe la gazdă la alt serviciu ele și ne mai scriam pe rețelele de
socializare din când în când sau ne mai sunam. Erau însă
mincinoase de cum scoteau numai o vorbă. Pătimașa a
împrumutat de la mine 30 de lei și i-a spus lui fratele său
luând bani de la el că mi-a achitat gazda. Eu care le făceam
și mâncare totul din contul meu și curățenie din urma lor
fără să le iau un bănuț am ajuns și vinovat că le-am luat
bani! Ce am cheltuit cu ele să fie! Dar acei 30 de lei i-a
împrumutat și tot nu mi i-a întors. Mă sculam dimineața și le
vedem cum dorm toate încolătăcite ca șerpoaicele pe un pat,
mi se făcea „rău”. Seara până târziu stăteau pe laptopul meu
la internet de nu puteam eu dormi, fiindcă eram toți într-o
cameră mare. Deci Pașa îmi mai scria pe rețelele de
socializare și am văzut că și-a schimbat poza stranie, ceva cu
un înger.
169
Am simțit totuși că nu este ceva în regulă și tot cercam
să mă întâlnesc cu ea. Mi-a promis de vre-o două ori să ne
vedem și nu a mai venit. Odată am așteptat-o în parcul
central Ștefan Cel Mare din Chișinău vre-o două ore și tot
degeaba. M-am înfuriat pe ea adresându-i toate înjurăturile.
Odată sunând la nepoata mea la țară dau peste verișoara
mea, adică mama ei și cică toate sunt la mort că a murit Pașa
și are să mă sune mai târziu fiică-sa. Nu m-a mai sunat și
iată că a venit de Anul Nou la mine la Chișinău în ospeție și
mi-a povestit toată tragedia care sa întâmplat cu Pașa
verișoara ei. Eu credeam că a murit vre-o babă din mahala că
e plină mahala de ele și nici nu am tras atenția cine a murit.
Când acolo a murit Cepraga Parascovia născută la 14-05-
1994, care sa sinucis la data de 18-11-2013 după cum mi-a
povestit verișoara ei, care au crescut ambele în mahala de
mici și au fost prietene până în ultimul moment.
Parascovia sau Pașa cum o numeau toți era acasă la
țară venită de la școala profesională unde învăța și s-a
sinucis în curtea casei părintești într-o poiană din fundul
grădinii numită Moșoae. A ieșit seara din casă fără să spune
unde se duce pe data de 17 noiembrie și a dispărut. A doua zi
fratele ei cel mai mic Mihail de 11 anișori pe care îl iubea cel
mai mult a ieșit afară dimineața pe la 6:20 să-și caute vaca și
acolo a văzut-o strangulată pe sora lui, cu fularul ei de un
copac. A alergat cu ochii plini de groază răcănind la mamă-
sa să-i spună de cele văzute. Nu mai putea să-și tragă aer, dar
așa a alergat prin mahala să cheme pe toți în ajutor.
Această imagine nu i se va mai șterge niciodată din
memorie. De ce? Fiindcă inconștientul nostru este foarte
bogat, și nu mai puțin bogat și mai puțin interesant este
subconștientul nostru. Subconștientul este spațiul logic în
care se refugiază amintirile de care vrem să ne debarasăm și
vrem să le uităm pentru totdeauna. Pur și simplu este precum
nu ne-am înțeles reciproc într-o dragoste și ne apare mereu
170
chipul omului iubit care nu ne-a înțeles, dar oricum îl iubim
sau urâm. Căutăm mereu cu orice preț să uităm chipul și
această dramă psihologică, dar în zădar. Această împingere
după Freud se numește Refulare.
În dragoste iubind un om străin, dar fiind frate, copil
și iubind a ta soră este mult mai tragic. Aceste amintiri însă
nu sunt atât de cuminți și sar ca dracii, tocmai în cele mai
dificile momente și te pot pune în situații cât mai stupide sau
chiar să le imiți. Nu stau cuminți în subconștientul nostru
fără a reveni îndărăt, fără a zgândări sufletul. Aceste termen
de a reveni îndărăt în conștient se numește Personanță, e
termenul lui Lucian Blaga. Această Personanță readuce
lumea cea tragică. Dacă nu o readuce, atunci toate se prefac
în niște visuri, coșmaruri pe care le visăm când dormim, dar
visurile sunt o altă lume. Un fel de aluzie la cele trăite și
astfel vezi tot timpul aceste imagini precum au fost în
realitate și în visurile nocturne și în imagine, adică oricum
nu mai poți scăpa de ele până la moarte. Întâlnirile cu
răposații se întâmplă numai în visele nocturne precum te-ai
întâlnit și trăit în viață cu ei și fiecare le are în felul său și
oameni diferiți, dar mai mult cu cei dragi și cu cei care au
contactat cândva în viață.
Mama ei năucită nu știa ce să facă! S-a adunat apoi
toată mahalaua în jurul fetei spânzurate până a venit
polițistul de sector și a scos-o din laț. Biata fată a lăsat un
bilețel în care era scris că își iubește mama și că îi pare rău
de ce a făcut și că niciodată nimeni nu a înțeles-o și nimeni
nu are să o înțeleagă nici acum. Mai scria că își cere iertare
de la toți și că pe Mișulică, adică frățiorul cel mai mic îl
iubește mai mult decât ca pe un frate. Era o fată la părinți și
mai având trei frați, doi mai mari și unul mai mic. Mai
interogând-o pe nepoata mea mi-a spus că a avut un băiat în
satul vecin, adică în satul meu de baștină și având relații cu
171
el era însărcinată și sa temut să nu să se facă de râs întreg
satul cu burta la gură de fată mare.
Dacă ne întoarcem oleacă în trecut vedem această
rădăcină a tragediei. Eu i-am cunoscut pe toți ai familiei lor.
Deci avea un frate, tatăl ei și locuia la noi în sat căsătorit cu
o doamnă. Având cal și căruță toată vremea mă întâlneam cu
el cu căruța, fiindcă eu lucrând electrician umblam tot satul
solicitat, dar și lucrând în colhoz și-i știam pe toți. Într-o
seară se furase din ograda bisericii de la un sărai construit
nou, unde se țineau cele trebuincioase pentru biserică, ușile
și ferestrele. Prin sat a mers zvonul că le-a furat acest
căruțaș. Nu sa putut găsi cine și așa a și rămas. La aproape
jumate de an de la acest furt iată că s-a spânzurat făptașul.
La un an și ceva după acest caz iată că sa spânzurat și fratele
lui, adică tatăl fetei. Îl cunoșteam și pe el, fiindcă rar, dar mai
veneam pe la verișoară în ospeție, dar și el venea pe la noi
prin sat.
Cu câțiva ani în urmă, venit acasă la țară am trecut pe
la verișoară și am cunoscut-o și pe mama acestei fete. Fiind o
familie mijlocie, dar eu a-și zice nevoiașă și degradată,
mamă-sa iubea să mai consume alcool și își probozea fata cu
cuvintele: „dacă ajungi cu burta la gură de fată mare, mai
bine să te spânzuri ca tată-l tău!” Calitatea de a dărui și a
absorbi iubire este starea cea mai firească a femeii, condiție
vitală, în lipsa căreia ființa alunecă spre autoanulare,
animalizare sadism și altele. Cuvintele de mamă spuse cu ură
pentru copii sunt mai grele ca blestemul și iată că fata a
ascultat-o. Adică și psihologic și cu cuvintele grele a împins-o
la ștreang. Cum pot eu să nu o înțeleg când i-am spus mamei
mele că plec la Chișinău la lucru și va scăpa de mine, dacă
tot timpul se împiedică și ea mi-a zis:
- „Da du-te măcar și te spânzură!”
- Mă v-oi duce, i-am răspuns eu răspicat!
172
Peste câteva zile am plecat la Chișinău și m-am
aranjat la lucru la Universitatea de Stat din Moldova. Peste
ceva timp, venind acasă i-am zis mamei ironic în ochi:
- Iată m-am dus și m-am spânzurat!
- Păi tu ești dracul.
- Mata m-ai făcut, dar eu mai știu cu cine și cu ce fel de drac!
Suntem noi oare în drept să credem că mama care ne-
a dat viață e responsabilă de tot ceea ce facem noi, ea e tot
timpul stăpână pe noi, ea decide totul și gândește pentru noi
și dacă ne-a dat viață poate și să ne o i-a înapoi când vrea cu
sloganul de la țară „eu te-am făcut, eu te omor”? Cel mai
greu blestem în viață este a părinților! Au ei oare dreptul să
ne blesteme ca toată viața să le târâim blestemele în cârcă?
Nu cred deloc așa, s-o creadă cei cu mintea îngustă și sucită!
Fiecare om are dreptul la viața sa personală de a fi el însuși
și stăpân pe sine și nu altcineva și de a alege el singur cu
mintea sa binele de rău și pe care cale a vieții să meargă, ca
apoi tot el singur să dea socoteală de drumul ales în fața lui
Dumnezeu și nu în fața lumii și încă strâmbe de tot!
Deci, eu fiind de acum trecut prin armata sovietică,
eram călit bine și la orice agresiune răspundeam cu glume
care ardeau răutatea din partea celora care venea, dar totuși
vorbele de mamă nenorocesc cu totul. Cum deci să nu pot
înțelege pe această biată fată de 19 ani, cunoscând bine
psihologia satului, care a ascultat-o pe mamă-sa? Eu nu am
ascultat la propriu, dar m-am dus și m-am spânzurat la
figurat de libertate, ca de gâtul iubitei, lăsând în urmă toată
mediocritatea care mă înconjura. Totuși sărăcia și neavând
unde trăi fără să mă ajute cineva, decât un prieten și
colectivul bun în care lucram, mă ținea pe muchie de cuțit și
tot amintindu-mi de cuvintele urate de mama. Nu destul că
nu m-a ajutat cu nimica material, dar nici măcar nu m-a
ajutat cu un cuvânt bun în viață, cu o povață.
173
Cunoscându-se omul se vede în deplină realitate în
oglinda conștiinței sale, dar majoritatea nu acceptă să se uite
în ea, fiindcă s-ar speria, nu vrea omul negru la suflet să se
vadă – urât, murdar, ticălos, mândru, hapsân mai fariseu ca
fariseul, vanitos, zgârcit, curvar, aplecat ca o prostituată cu
poziția mintală – o nulitate ce provoacă greață, un fel de
vomă blândă, care e hidos de neplăcută, de te scutură, caldă
și oțetită. Astfel te complaci să te amăgești pe tine însuți și
existând așa de zi cu zi ambalat în minciuna frumoasă. Nici
iadul nu are atâta furie cât unele femei care înaintând în
vârstă toate măștile minciunii și ale frumosului dispar și le
vezi așa cum sunt ele și te gândești: De unde atâta ură în
aceste femei urâte și lugubre, nimicitoare de lumina Divină a
frumosului din Om? Câtă ispită poate ieși dintr-o femeie, cât
iad, câtă nebunie, câtă otravă, un întreg potop care te trimite
pe lumea cealaltă și încă prin păcatul lui Iuda?! Periculos cu
totul să dai peste aceste femei, dar încă să te mai căsătorești
cu ele, te căsătorești pe veci cu juvățul care te tot strânge
până te strânge de tot și ai alunecat în delirul sinucigașilor.
Pe când o femeie frumoasă întruchipează noblețea
sufletească izvorâtă din grădina Domnului. Lumina
productivă a conștiinței sale pătrunde grațioasă în simțurile
acelora care o adoră, purtătoare de emoții rafinate care i-au
fost încarnate în trup odată cu coasta începutului superlativ.
Frumsețea unei femei este un preambul – al curățeniei sale
sufletești: acolo deslușești primele dezmierdări ale mamei,
rostite în grâul dulce al țăranului, ce își binecuvântează
seminția, ca pe bobul de grâu, zămislit în sânii rotunjiți de
laptele spicului.
Așa trebuie binecuvântată cu multă dragoste, gingașe
dezmierdări și sămânța bărbatului introdusă în „solul”
femeii, mult mai mult ca grâul, fiindcă grâul crește într-un
an, iar sperma în șapte sau nouă luni aducând o viață de om
și de o sută de ani, care pot deveni și geniu. Apoi educată în
174
lumina tainică a smereniei nealterate de orgolii și alte patimi
lumești. Din păcate la noi majoritatea copiilor sunt concepuți
la beție, printre care chiar și eu, dar numai caracterul și
mintea luminată mă face să lupt cu așa viciu, fiind și
apărătorul a celora învinși și de patima alcoolului, turnându-
le tărie în caracter, de a se debarasa de așa patimă!
În calitate de diriguitoare a distanțelor fragede, ea,
Femeia cu Suflet Frumos nu suferă falsurile, ipocrizia și
deșertăciunea proprii specimenului uman. La ceasul de taină
târzie ea nu dezbracă de credință reflecția imaginii sale, astfel
rămâne frumoasă pe veci pe când altele urâte au fost chiar și
cu chip frumos și urâte au rămas pe toată viața și tot așa
plecând în eternitate cu toată hidoșenia sufletească. Probabil
că sufletul le este atât de negru și provoacă numai pagubă și
nimicire în jurul lor cu energia negativă, vorbele și faptele lor
rele de tot, izvorâte din sufletul lor satanic numai cu vrajbă și
ură.
Prin sate tot merg zvonuri și bune și rele. Omenii ieșiți
din imperiul sovietic unde se credea numai în minciună,
bârfe și nu în adevăr mai tare s-au înglodat în hăul făcut de
sovietici decât să iasă din el. Având majoritatea telefoane
mobile, televizoare, radouri, oricum trăiesc din bârfe,
minciuni și nu din noutățile adevărate. Oricum orice bârfă
sau minciună are și câte o sămânță de adevăr. Nepoata mea
care era și foarte bună prietenă cu verișoara ei care sa
spânzurat și mi-a spus mie totul cum a fost, trăia în
concubinaj cu un bărbat tot de la mine din satul de baștină.
Aveau un copil în doi, însă se întâlneau pe apucate și nu
trăiau împreună, adică părinți necăsătoriți și netrăind și
crescând copilul lor împreună. Tineri care sau jucat prostește
și animalic cu emoțiile sentimentele și organele lor sexuale în
rezultatul căruia a apărut copilul pe care la născut ea, dar îl
crește mama ei, adică bunica, iar ei și mai ales lui, li-i în cot
de el și educația lui.
175
Tot timpul se certau, ea mai mânca bătaie, dar totuși
se iubeau, fiindcă ea ca o nebună apucată de patima
bărbătească, ca vaca apucată de streche care pune coada pe
spate și aleargă sălbatecă, apuca dealul în piept și era la noi
în sat. Odată venit și eu de la Chișinău, tocmai seara a venit
și ea și am văzut că parcă este apucată de streche fugind după
acel bărbat pe la miezul nopții. Venea pe la noi la casa
părintească unde locuia o soră, apoi se ducea la el, dar
uneori se ducea și drept la el. Se zvonea prin satul nostru și al
lor că bărbatul acesta s-a dat la verișoara acestea și ea a
ajutat-o să se spânzure. Nu pun mâna în foc, nici pentru una,
nici pentru alta, fiindcă ambele prietene și verișoare erau
foarte mincinoase, dar nici pentru gurile rele ale satului. Însă
odată într-o companie ne-am întâlnit și am consumat multă
bere eu nepoata mea și fratele cel mai mare a celei
spânzurate cu încă doi prieteni.
Am văzut că tot se c-am temea de el și se da pe lângă
mine nepoate mea. Am crezut că poate vrea să o agațe, doar
au trăit toată viața în mahala și sunt verișori drepți. Am
întrebat-o care-i pricina și mi-a spus că se teme de el, fiindcă
el crede că ea a spânzurat-o pe sora lui! Aha! Iată care-i
buba! Oricum eu am luat-o pe lângă mine, apoi am luat-o la
mine să doarmă, dar asta m-a pus greu pe gânduri, căzând la
bănuieli și grele gânduri. Apoi mai trecând vre-un an de la
tragedie am auzit zvonul că din cauza acelui concubin al ei,
ea a ajutat-o psihologic, dar cică și fizic să se spânzure, fiind
verișoară și cea mai bună prietenă a ei. Deci, zvonurile sunt
zvonuri, dar totuși în fiecare este și câte o sămânță de adevăr,
fiindcă nu pot apărea așa din senin. Până nu faci foc nu iese
fum”, spune înțelepciunea populară! Rămâne totul pe
judecata lui Dumnezeu și cred că o v-or primi după merit.
Păcatul naște păcat, îndepărtându-ne de lumina divină
atotcuprinzătoare. Deci, lanțul tragediei de la unul care a furat
din ograda biserici sa întins și la al său frate, ca apoi și la copila
176
lui, sfârșind prin același act de suicid adică prin spânzurare.
Prevenirea suicidului și a tentativelor suicidale necesită o
atenție sporită și la unirea eforturilor comunității medicale și a
întregii societăți și ar trebuie să fie scrisă în legea medicilor
alături de legea lui Socrate. Prevenția sau pre-intervenția
acționează asupra etapei clinice a suicidacției și cuprinde
totalitatea măsurilor profilactice îndreptate asupra individului
sau comunității sociale în scopul prevenirii conduitei suicidare,
a cauzelor care o pot genera. În această categorie de măsuri
se pot extinde două grupe: măsuri psihoprofilactice
(educație pentru sănătate, psihopedagogică etc.) și măsuri
psihosociale (interese socio-familială pozitivă, relații
interpersonale pozitive etc.). Măsurile psihoprofilactice se
opun acțiunii cauzei patologice de ordin individual, ale
conduitei suicidare, iar măsurile psihosociale – acțiunii
cauzei de ordin comunitar, sociale ale conduitei suicidare.
Ce frumos mai sună pe hârtie! Dacă era așa nu se mai
producea acest lanț de tragedii și încă poate să se mai
lungească, fiindcă fratele cel mic a fost foarte afectat de
această dramă. Însă societatea noastră e bolnavă psihologic
și nu te ajută cum să eviți tragedia, dar te ajută numai să-ți
pui singur frânghia în gât, iar sistemul nostru medical nu
numai că este corupt, dar este și nepăsător de tot, iar
aceasta ne demonstrează cazul cu studenta de la medicină
din orașul Chișinău, de la Universitatea de Medicină
Gabriela Patrașcu, care a dispărut pe data de 11 ianuarie
2016 din Chișinău. Sa pornit domnișoara de 19 ani de la
cămin la un examen la Universitate și nu a mai ajuns. Așa
ceva se poate întâmpla numai în Pașalâcul nostru, numit
Republica Moldova. A fost dată dispărută și căutată de
părinți și mulți voluntari prin parcurile din Chișinău, dar
în zadar. Cică a scris un bilețel pe rețelele de socializare că
nu se găsește nici în viață nici în moarte. A fost apoi găsită
pe data de 21 ianuarie, adică după 10 zile pe la ora 11:40 de
177
un trecător, în pădurea de la Orhei, spânzurată de un
copac.
Potrivit surselor Realitatea.md, aceasta a fost găsită
spânzurată de un copac la o sută de metri de localul „Doi
Haiduci”, în pădurea de la Orhei, undeva trei sute de metri
de la traseu. Potrivit examinării primare a medicului legist,
pe cadavrul tinerii nu au fost depistate urme de moarte
violentă și avea asupra ei toate bunurile personale, iar pe
zăpadă au fost depistate doar urmele tinerii, a declarat Diana
Maxim pentru Jurnal.md, ipoteza preliminară ar fi suicidul.
Ușor și repede se mai „spală pe mâini” toată justiția și
conducerea noastră.
178
Vara în vacanță la baștină în r-nul Florești, printre
„Florile Soarelui”. Gabriela Patrașcu, de 19 ani, studentă la
Universitatea de Stat de Medicină din Chișinău.
Dacă ai crede surselor și tuturor versiunilor date de
poliție ai crede că fata zbura pe mătură împreună cu Baba
Cloanța și a zburat pe acel ger de la Chișinău spre Orhei vre-
o 60 km și a nimerit drept în laț. În primul rând era un ger
cumplit și nu se putea de la primele cercetări constata că nu a
avut forme de violență pe corp fiindcă era înghețată. Era prea
înalt copacul și ea nu s-ar fi putut ridica ea atât de sus
singură și mai ales când ești cu mâinile înghețate. Nu e curat
deloc aici!
S-au scris sute de păreri pe rețelele de socializare care
toate conțin și câte o mică sămânță de adevăr, însă „Gurile
179
rele” mai vorbesc prin târg că fata era fără organele interne.
Adică i-au fost scoase toate organele din ea și probabil
vândute la negru. Precum la noi toate se pot întâmpla, deci
rezultă că a fost racolată de traficanții de organe și apoi
agățată ca o haină în ștreang de copac. Unul Dumnezeu știe,
dar aici omenirea a ajuns apogeul criminalității! Deci, ea
prădată de organele ei, apoi strangulată și tot ea vinovată de
toate, conform popimii și îngropată necreștinește, fiindcă a
fost găsită spânzurată și va ajunge în fundul Iadului. Chiar
nu e creștinește și omenește deloc!
Până și preoții ar trebui să ducă lecții sau să
propovăduiască antisuicidul, astfel să prevină aceste acte de
suicid și să acalmieze mințile și armonizând sufletele
enoriașilor, însă totul este nepăsare totală și agonisire de
bani. Dacă tu singur nu ai grijă de tine…, iată sa demonstrat
că nici mama ta, nici părinții tăi nu are grijă de tine, ci încă
te împing la acest tragic și negru păcat. Scuipați pe toate cele
negative bieți pătimași și fiți voi înșivă, turnându-vă tărie în
caracter prin credința în Dumnezeu și numai astfel ve-ți
putea rezista tuturor viiturilor asupra voastră, voi fiind voi și
gata!
Astfel tot devine vinovat cel care a căzut în păcat și
este îngropat fără preot, precum Iuda, dar nu cel care l-a
împins. E putred ceva de tot în această chestie, fiindcă nici un
om sau chiar animal nu vrea să cadă jos, însă se lunecă și
cade fără voie sau dacă e împins de cineva. Când eram copii
o capră pe care am lăsat-o peste noapte în grădină priponită,
de frică tot alergând, vroind să scape cumva de legătoare și să
vină în ogradă, s-a urcat peste un copac și când a trecut în
partea cealaltă peste cracă nu i-a ajuns frânghia ca să ajungă
la pământ și încă drumul față de grădină era mult mai jos,
astfel capra a rămas atârnată în aer undeva la înălțimea
unei staturi de om, legată de gât. S-a zbătut cât sa zbătut și
așa agățată a găsit-o tata dimineața fără suflare. Astfel sa
180
spânzurat din prostia, frica și zbânțuiala ei și pentru că noi
am fugit toți la joacă, tot zicând să se ducă ba unul ba altul,
motivând, că de ce eu anume? Până la urmă nu ne-am dus
nici unul și capra a rămas cu marele păcat pe ea. Dacă
copilul cu multe moașe rămâne cu buricul netăiat la casa cu
șase copii, iada a rămas singură și sa spânzurat.
Realitatea este, a fost și va fi realitate și nu o putem
schimonosi sau vopsi în toate culorile care vrem, iar trecutul
nu ni-l poate schimba nimeni, nici chiar Dumnezeu! Hai să
facem prezentul frumos de a pleca în trecut și tot a rămâne
frumos și cu armonie, ca apoi când să ne amintim de el la
adânci bătrânețe, să ne încălzească inima, știind că am trăit
frumos și cu demnitate! Adică hai oameni buni de zi cu zi să
fim cât mai buni și creștini, dar nu cât mai răi și oameni ai
dracului!
181
Capitolul IV
Cele mai mari enigme pe această lume sunt moartea și
visele care tot timpul sperie și te pun greu pe gânduri. Ele sunt
cele mai necorupte și care nu aleg oamenii. Visul și Cucoana
Moarte îi vizitează pe toți, pe tineri și pe bătrâni, pe săraci și pe
bogați, persoane celebri și iluștri necunoscuți. Prin intermediul
visului se manifestă cu deosebită claritate inconștientul, care
este sursă de informație inepuizabilă și care ne poate furniza
elemente creatoare, intuiții, informații utile și chiar precogniții.
Mesajele precognitive pe care ni le transmit visele sunt în toate
cazurile una din enigmele cele mai neliniștitoare, dar trebuie
tratate și urmate ca un „ghid”, de tălmăcit și ținut cont de ele.
Acesta ar fi într-adevăr cel mai potrivit mod de a întâmpina
mesajele viselor, a le asculta și înțelege, iar pe Cucoana cu
Coasa trebuie să o tratăm ca pe o mireasă care ne ia frumos de
mână și ne trece hotarul dintr-o lumea în alta, adică din această
lume în lumea de dincolo.
Cele mai enigmatice mesaje pentru populația din aceas-
tă lume sunt mesajele viselor pe care trebuie să le „dezghio-
căm” cât de mult putem. De când e lumea, omenirea și-a
plecat urechea cu interes și curiozitate la limbajul viselor și a
crezut cu fermitate că acestea ar da de veste despre situații
reale, atât prezente, cât și viitoare. În legătură cu această
profundă convingere, găsim urme în întreaga literatură antică,
dar ele cred că sunt cu mult înainte de a apărea scrisul: știm de
pildă că în urma unui vis faraonul Tutmes IV, în anul 1500
Î.C., a eliberat Sfinxul din Gizeh de nisipul care îl acoperise
aproape în întregime.
Pe când încă nu era conducătorul suprem al Egiptului,
Tutmes a visat că zeul Soare, a cărui imagine era considerat
Sfinxul, îi cerea să elibereze statuia de nisip și îi oferea în
schimb domnia! Și statuile se v-or descoperite și descătușate,
pe când unii oameni se v-or tot timpul robi și întemnițați mintal
182
și sufletește precum moldovenii noștri în ziua de azi. La trezire,
principele a jurat că avea să facă ce îi ceruse zeul Soare și într-
adevăr, imediat după ce a ajuns faraon, i-a redat Sfinxului
vechea lui strălucire. Nu a ținut să-l amăgească sau să-l amâne
cu promisiuni pe zeul Soare precum o fac mulți conducători cei
din ziua de azi.
Și Biblia povestește despre vise faimoase, printre care
pe cele ale faraonului, care, interpretate de Iosif, au adus la eli-
berarea poporului evreu: și în Noul Testament îngerul îi apărea
în vis lui Iosif tâmplarul pentru a-l avertiza să plece departe cu
Maria și cu pruncul pentru a scăpa de uciderea pruncilor.
Visul pare, așadar, în măsură să anticipeze uneori
viitorul; aceste vise deosebite, menite să se realizeze sunt
numite „vise veridice” și după opinia celor care le au ele sunt
de o calitate deosebită, au o savoare, o intensitate pe care
visele normale nu le au și acest lucru este valabil atât pentru
visele care prevestesc ce evenimente fericite cât și pentru visele
care anticipează evenimente tragice.
Deci, trebui să lăsăm noaptea să vorbească și să ne ducă
în misterele ei. De la noi se cere numai să-i înțelegem mesajele
și să le urmăm dacă vrem. Cred că tălmăcirea mesajelor din
vise este cel mai greu și misterios lucru de la debutul lumii
încoace. Cu timpul au fost scrise și cărți de descifrare și
tălmăcire a viselor, dar tot ele vin în diferite sensuri și nu se
poate alcătui un alfabet concret de citire a lor decât pe alocuri,
iar cu puținul se poate constitui mesajul întreg al viselor. Prin
vis poți pătrunde și pe tărâmul morților stând cu ei de vorbă în
acea stare de evenimente când ai fost cu ei când erau în viață.
Adică prin vise intri în acțiuni diferite cu ei, cei vii și cei
plecați pe cealaltă lume.
Un exemplu tipic m-a reprezentat visul pe care l-am
avut eu într-o noapte de vineri spre sâmbătă a lui septembrie
2015. Se făcea că eram în ogradă la niște prieteni cu care am
copilărit împreună. Deci, ei erau trei frați, noi mai la vale de ei
183
doi frați, apoi mai la deal de noi un alt prieten toți eram în
mahala și am copilărit de mici, făcând diferite pozne, fiind între
noi mai mici sau mai mari diferență între doi sau trei ani. Astfel
se făcea că în ograda acea unde părinții aveau trei băieți,
cândva având un mare șopron de lemn unde ne jucam noi,
acum în vis stăteam roată cinci din noi care beam vin negru în
acel șopron. Unul din cei cinci e mort, iar restul suntem vii. Cel
mai mic dintre noi a vărsat întâmplător peste sacoul meu
aproape jumătate de pahar de vin negru, pentru care l-am luat
la trei parale pentru că mi-a murdărit sacoul.
C-am năuc m-am trezit cu o senzație că ceva va trebui
să se întâmple tragic cu mine. La naiba naibilor da ceva curat
nu putea fi! Uneori visele le uiți, altele nu le prea pui la inimă,
dar acesta mă râcâia rău la ficați. Era o sâmbătă frumoasă de 5
septembrie 2015 mă cutreierau stări divergente până la pragul
nebuniei și așteptam să se întâmple o neagră surpriză cu mine,
dar fiind deprins cu ele nu mă prea speriau. Ajungând seara
târziu, bucuros că nu am pățit nimic, deschid internetul și
găsesc un mesaj proaspăt din acea zi de la o cumătră de a mea
din sat:
- Ți-a murit prietenul tău din mahala. Nu vii să-l vezi? S-a
spânzurat acum seara.
- Bine, văd ce am de rezolvat aici problemele și cred că am să
vin în sat.
Fir-ar să fie, mi-am zis! Iată visul! Cel care a vărsat
vinul pe sacoul meu s-a spânzurat. Dacă aceasta a avut loc
seara după masă pe la ora 16,00 eu am știut de dimineață,
numai că nu știam mesajul adevărat al visului că el este căutat
de moarte prin marele păcat. Mda. M-am afundat în meditație
și am dat pelicula vieții înapoi de a vedea toate celea trăite
împreună cu el și toți prietenii din mahala. Din noi era cel mai
mic, dar și alintat de mamă-sa care avea doi băieți și-i creștea
fără bărbat, dar erau crescuți în puf nu ca noi, mult mai săraci.
Oricum de mici am crescut toți împreună, apoi când am crescut
184
mai mari ne-am despărțit care pe la școli, care au rămas în sat
și astfel nu mai țineam legătura.
El fiind numai cu mamă nu a fost luat la armată, care l-
ar fi călit bine. Noi toți ceilalți am făcut armata în Fosta
Uniune Sovietică și numai că altfel înfruntăm viața grea și
spinoasă și-i ținem piept. El a pierdut lupta cu vieața. A doua zi
am fost în sat și cu un cumnat am trecut pe la el cum ne-am
coborât din autobuz, fiindcă gospodăria lor este chiar lângă
șoseaua centrală a satului. Neconsumând alcool mintea,
amintirile și emoțiile îmi vuiau în cap, fiindcă atunci cînd mai
i-ai câte un pahar de vin mai ușor suporți cruda realitate a
vieții. Am intrat în casă unde era numai mamă-sa cu o soră de a
ei, și fratele mai mare.
Morții întotdeauna înspăimântă pe cei vii, amintindu-le
viitorul, dar iată nimeni nu bagă lecția în cap. Când l-am văzut,
mi-am amintit când l-am văzut ultima oară și în subconștientul
meu a început să deruleze filmul de scurtmetraj. Vara trecută,
venind acasă în concediu la casa părintească am făcut niște
beții late și rău canonit de băutură oftam vomitând de îmi
crăpau și ochii din cap într-o dimineață. Eu cu capul cât burta
iepei, venise câțiva din mahala la mine și toți mazgugiri de
băutură oftam și căutam să ne dregem cu ceva tărie după ziua
de ieri. A venit o doamnă cu o sticlă de tărie, adică spirt
amestecat și am tras câte o cinzeacă de te cutremura băutura
dracului care ardea când o dădeam pe gât. Parcă încetișor ne
mai reveneam. El a venit cu încă un prieten și cu o ploscă de
doi litri cu vin. Eu nu prea antrenat cu beția, tremuram de mă
apucau năbădăile și ei mă râdeau cum tremuram vărsând vinul
și-mi clănțăneau dinții pe pahar.
După ce am terminat cu tăria am trecut la vin. „Beți din
sângele meu a spus Hristos ucenicilor”, întinzându-le paharul,
și nu în zadar, căci vinul îmblânzește necazurile oamenilor, îi
face mai buni la suflet, îi egalează și deschide la suflet unul
față de altul, te aruncă în amintiri frumoase pe care le discuți cu
185
prietenii de pahar, astâmpără furtuna satanică a gândurilor rele.
Pentru cine nu le este rău e bine, iar eu după o beție lată,
conștiința neadormită, Dumnezeu mă mustră așa de strașnic că
te pocăiești în fața lor și te căiești de cele făcute și nefăcute de
parcă ai comis cele mai rușinoase fapte și te știe toată lumea.
Nu este mai mare pedeapsă pentru mine când ești în această
stare de mahmureală și ești pedepsit de Dumnezeu și conștiința
ta. Stai în fața lor ca cel mai decăzut înger conștient și te
spovedești de toate păcatele! Căindu-te și rugându-te la
Dumnezeu să te ierte păcătosul de tine!
Am făcut toți o roată cu paharul și am tras câte unul de
mânecă. Ei repede și-au revenit, dar eu numai că mai greu și
era o mare chiuieală în intestinele mele, de se auzeau de la o
poștă. Eu muream de rău, iar ele idioatele de intestine se
bucurau făcându-mi în ciudă și de râs, de mai tare mă
enervam. Mă tot învăluia niște implozii de vomă de îmi părea
că am să bufnesc ca o anvelopă de la mașină, iar o ochii mi se
făceau roșii de parcă erau plini cu sânge. Mă sculam și mă
duceam prin ogradă sau grădină oftând și înjurând și apoi
veneam iarăși la ei. Văzându-mă cătrănit cu totul într-o
frământare tragică un prieten îmi dă o palmă peste umăr:
- Du-te la Chișinău că aici ai să te strici de băutură și ai să dai
ortul popii cătrănitule! Ui-te ce față boțită și ochi umflați ai!
Parcă ești broscoi și acela umflat cu paiul.
- Lasă-l că ai să-l demolezi! Vezi că-i rău de tot cu el!
Îmi ia Igor apărarea. Numai cel cătrănit cu totul de
băutură te poate înțelege psihologic și fiziologic când ești în
această stare. Atunci între prietenii de pahar se formează o
comuniune foarte strânsă psihologică și sufletească care mult
îți alină și calmează sufletul și mintea. Este de parcă s-ar
cuprinde mintea și sufletele noastre suferinde.
- Hai mă lăsați-mă în pace idioților. Eu și așa cu toate pe capul
meu am venit pe trei zile acasă să mă odihnesc și poftim, am
186
stat zece și încă am băut toți banii, iar voi încă mă luați în
căruță, căruțașilor! S-a zis cu concediul meu! L-am băut!
- Na scriitorule, m-ai trage un pahar cu vin fără rând ca să-ți
treacă de rău și de necaz, că îmi vine jitia când te văd așa de
cătrănit, că noi de dimineață de acum ne-am dres de cum sa
luminat, dar chiar suntem căruțași, iată căruța la poartă și chiar
dacă vrei te mai plimbăm să-ți așezăm și ție drojdia din tine că
văd că fermentez cu totul, dar i-a vezi să nu scrii ceva despre
noi cum bem și că suntem bețivi să ne faci de râs în lumea
întreagă, fiindcă că am ajuns în tagma bețivilor!
- Nici eu nu sunt departe de voi, dar chiar și v-am întrecut,
fiindcă voi sunteți antrenați, iar eu nu. Cu voi însă nu mi-am
mai cheltuit nervii și timpul ca să vă scriu la carte. Mari
personalități mai sunteți și voi! Îi zisem eu nervos și supărat!
Fiecare localitate are pilonii săi spirituali care îi dau
siguranță și vigoare, adică fiecare societate are tot soiul de
oameni cu care se proslăvește în lume cu bune, dar și cu rele.
Însă ei, pilonii spirituali îi duc faima în țară și în lume de bine
și frumos, dar totodată și râsurile umflate de vânt și duse în
lume duc faimă proastă și neghioabă. Însă numele reprezintă
partea nemuritoare a omenirii, a ființei umane, parte care îți
păstrează amintirea peste timp și nu prostiile și bogățiile ma-
teriale. Eu mi-am pus inima, sufletul și mintea să lucreze pen-
tru Dumnezeu, Neam și Țară cu toate motoarele lor cosmice.
Pe pilonii spirituali însă orice vânt ar bate nu-i poate da
jos. Ei sunt înfipți adânc în pământul strămoșesc, în rădăcina
neamului, adăpându-se din seva lui, sunt ca niște pomi
fructiferi cu rădăcina în trecut, tulpina în prezent și fructele
pentru generațiile viitoare și țin sus numele satului de baștină
de unde și-au luat zborul. Omul trăiește prin lucrurile frumoase
pe care le făurește și le dăruiește lumii, fiindcă se făurește pe el
și se dăruiește bucățică cu bucățică, și pentru că fiecare
bucățică împărțită cu ceilalți conține o părticică din sufletul
său, acesta lasă o părticică din sine pe pământ, o parte veșnic
187
vie care îi poate bucura la infinit pe toți care v-or să o
primească. Unul din acești arbori sau piloni sunt și eu, dar din
păcate sunt bătut de sat cu bârfe, minciuni fel de fel, precum
pomul de nuc cu pietre și bâte pentru a lui roade, dar oricum
trebuie să le îndur pe toate și să-i iert că sunt săteni mei și buni
și răi așa cum sunt ei.
Despre baștină se cuvine să vorbim laconic, cu cuvinte
adânc cugetate, trăite, suferite, căci este fin acest auz, sensibil
care cuprinde toate rugăciunile noastre, toate durerile și
bucuriile, toate împlinirile întru frumos și bine, dar nu trebuie
să spunem numai minciuni că este bine atunci când e rău,
fiindcă este satul meu. Adevărul adevăr să fie, precum e în
realitate așa și pe hârtie, de aceea mă aflu la încrucișarea
tuturor focurilor, ratărilor și împlinirilor, fiindcă nu accept
minciuna ca pe un adevăr precum o acceptă majoritatea de la
țară, nu sunt soldat numai ca să execut și să nu gândesc precum
alții, dar a iubi țara ta de leagăn este asemenea respirației de
care nu ne putem lipsi, dar a iubi țara de dor este cel mai
arzător dintre focurile ce ne mistuie făptura, a fi însetat de
dragul plaiului natal este cea mai adâncă și purificatoare sete,
setea de infinit a omului.
Aceasta eu am simțit mai mult când eram și la propriu
și la figurat pe valurile vieții și a mării, când viața ta este tot
timpul pe val, dar și cu riscul de a fi înghițită de el. Adică în
clipele de mare cumpănă, care dau cel mai mult sens vieții tot
timpul vezi în imaginea ta satul tău de baștină așa cum l-ai
văzut în viața ta de când ai deschis ochii și ai început analiza
totul în jur și îl porți cu tine în a ta imagine cu mult drag. Acum
privindu-l cu emoții tulburătoare chiar mi-am zis: Iată chiar că
voi scrie despre tine Igor! Viața dintotdeauna luptă a fost,
crâncenă lupta vieții, iar tu ai pierdut lupta cu ea și numai eu
m-am găsit nebunul să scriu despre cei învinși. Cumnatul i-a
luat frunzele de nuc de pe față și mi-a zis să-i fac o poză. Voind
188
și eu să opresc această clipă a neuitării, am scos celularul l-am
reglat și am apăsat pe el.
06-septembrie-2015 Decedatul Igor Nacu, în satul
său de baștină Găuzeni, în Casa mare, părintească, unde a
trăit de mic.
Am luat o lumânare de la Chișinău și când dau să o
aprind mamă-sa:
- Nu! Că nu se poate! Așa a spus popa.
- Eu am făcut atâta carte, sunt citit peste usnă și știu mai mult
poate și ca popa, ce se poate și ce nu! Îmi asum păcatul eu! A
făcut-o, a făcut-o, dar e creștin și el și trebuie să ne purtăm cu
el creștinește, iar duhul creștinismului este: să trăim cu gând
bun și fapte bune, să iubim munca și să respectăm oamenii și să
nu dorim rău „nici puiului de șarpe”! Deci și mai mult trebuie
să respectăm și răposații. I-am răspuns eu!
189
Am aprins lumânarea și i-am pus-o între degete. Am
mai stat și l-am privit vre-o douăzeci de minute răscolind prin
imaginea mea toate contactele cu el de mic până acum. Am
suferit atâtea drame psihologice și dragoste satanice care m-au
ținut cu juvățul la gât, dar am rezistat, am trăit atâta șoc,
depresii, spaimă în viața mea, că și cei mai mari „vrăjmași” îmi
inspiră nu ură, chiar de mă enervează la culme cum îi văd, ci
milă, ca ființe neisprăvite, ticăloase, suflete schilodite, hidoase,
bâhlite, minți sucite, mancurtizate, zombate, degradate până la
nivelul de vierme rahitic, inimi înghețate, uscate ca toaca, care
nu au mai puțină nevoie de îngrijire decât demenții, dar leacul
lor din păcate are să le fie numai pardesiul de scânduri, care au
adus acest om la această tragedie!
Deci cum să nu-l înțeleg? Suferința pricinuită de cei
mediocri m-a ridicat asupra lor, fiindcă am avut caracter să
rezist, iată el dacă a fost mai slab, a pierdut lupta cu viața și a
rămas un învins de toți mediocrii care l-au împins spre acest
mare păcat. Nimeni în acel moment nu a fost să-i alunge norii
de pe fruntea lui sau măcar să facă o beție lată și să treacă
această cumpănă. Sacrificând mai mulți oameni, Marele Duh e
mai puternic, cu cât sunt mai mulți oameni pe pământ și mai
neputincioși cu atât mai bine întru slava cerului subteran, din
păcate.
Mi se rupea inima, dar și cum mai era și îmbrăcat cu
pantofii care a umblat vre-o zece ani cu ei. Mai tare mă
enervam pe toată popimea noastră care nu îngrijește de
sufletele oamenilor și care în cârdășie cu guvernarea ne fură ca
în codru și nu se mai satură, dar iată că la țară nu au cu ce
încălța și îmbrăca un mort. Cu crucea în mână și cu sabia
(duhului care nu se vede) preotul trebuie să fie un luptător care
nu să cucerească, dar să apere credința, speranța, încrederea în
Neam, încrederea enoriașului în viața sa, valorile spirituale, dar
nu să lucreze numai pentru bani și să trădeze valorile neamului,
190
Rusiei- un stat dușman de moarte materială, spirituală și
istorică pentru noi.
Ne-a povestit mamă-sa bocind cum a fost. Nu s-au
certat nimic! Au luat masa împreună, ea cu ambii feciori. Nu a
dat nici un semn ca să fie abătut sau supărat. Nici ea nu a
simțit nimic. După masă sa mai porăit el ceva prin ogradă și
când seara la văzut aninat de un copac din grădină.
- Numai el și unul Dumnezeu știe ce a avut pe suflet. Mâine
dimineață îl îngroapă. - Inima noastră nu poate da glas unor
gânduri, unor trăiri ce au obsedat-o veșnic și astfel trăind într-o
frământare tragică, iată cade în marele păcat, neputând trece
eclipsa de suflet, drama sufletului și a destinului nenorocit.
Oricum Dumnezeu să-l ierte!
- Mâine dimineață îl îngroapă.
- Mâine o să venim și noi. Lăsați lumânarea să ardă până la
urmă.
Am plecat pe la prieteni, dar tocmai unul venise din
Rusia unde lucrează. Adică am vorbi cu toți cei trei frați la care
în ogradă la ei, eu i-am visat pe toți! Deci noaptea trecută am
băut și discutat cu ei în vis, acum vorbesc cu ei în realitate. Le-
am zis să vină și să contribuim cu ce putem și să ajutăm că
doar am fost prieteni din copilărie! Unul a zis că nu vine și nici
nu vrea să vină, altul că va ajuta. Am fost apoi la discotecă
până pe la ora 23:00 și am venit acasă. În mahala peste drum
era mare zarvă, de am crezut că se v-or lua la bătaie! Am intrat
la ei și toți cinsteau și vin și rachiu. Mie dacă nu mi se poate să
beau numai îl miros.
Se luase doi la harță. I-am mai liniștit și le-am spus să
nu prea bea că mâine v-om merge la îmormântare. Se aude în
casă hodoronc tronc. Zic la toți: „Mă a căzut cineva din pod”.
Știam că stăpânul e în casă și a căzut de pe cuptor și de aceasta
am zis că din pod. Văd stăpânul casei mort de beat, târându-se
în patru labe spre noi, cred că de a mai trage o dușcă de rachiu.
După o glumă de a mea: „De ce nu încalță galoșii și pe mâini
191
nu numai pe picioare”, m-a privit crunt și lung și sa târât
înapoi în patru labe în casă la culcare. I-am lăsat și m-am dus,
iar ei au băut până dimineață.
Dimineață m-am sculat la 05:00, m-am gătit și pe la
6:30 am trecut pe la ei și ia-m zis cumnatului de merge la
înmormântare și doamnei din mahala tot cu care am copilărit,
cu concubinul ei. Doamna după ce a dat peste gât un pahar de
vin a plecat să se gătească, dar oricum ei toți s-au mai dres cu
câte un pahar de vin două! Eu m-am dus și am mai servit o
cafea și apoi am trecut pe la ei care au început mai departe să
golească o ploscă cu vin. Treazul cu beatul nu se prea înțeleg.
Nervos i-am lăsat pe cumnat și pe cel care stă la noi în
gospodărie care venise cu o ploscă cu vin și am plecat pe la
doamnă ca să plecăm la înmormântare. Văd că nu este acasă și
întreb de tată-l său și cică a plecat la deal! Era de acum ora 7 și
ceva. Ajung la gospodăria lor și văd mahalagiul meu cu calul și
căruța aranjată cu un țol pe ea! Astă noapte în patru labe, acum
ca soldatul, dar tot cu drojdiile în cap de aseară și numai că sa
lecuit de mahmureală cu câteva pahar cu vin.
- Tu ce cauți pe aici?
- Am venit să duc mortul!
Am făcut niște ochi cât cepele! Nu înțelegeam nimic.
Am intrat în ogradă unde mă așteptam să fie o mulțime de-a
lume și când acolo numai câțiva oameni! Pe mort îl scoteau din
casă pe mâini și l-a pus pe două scaune. Mi-au dat și mie o
pomană de sufletul răposatului. Nu înțelegeam ce se petrece și
de ce se petrece totul în grabă de parcă pe furate! De ce îl
îngroapă așa devreme? Doar a spus că la ora opt. Mi-au spus că
a zis părintele să fie îngropat până la opt. Am ieșit apoi cu el în
drum! Îl duceau doi care erau ca Cioclii, eu numai ajutam câte
oleacă pe unde trebuia. Am așezat coșciugul în căruță și de
acum nu știau prin care parte să o ia! Că cică pe un drum mai
lăturalnic care duce drept la cimitir să nu prea ne vadă lumea!
192
Mama și fiul cu problemele și scârba lor, zăpăciți nu
știau ce să zică. Ceilalți turmentați de bătură încă de aseară,
apoi lecuiți de mahmureală acum dimineață cărora li-i era tot
una pe unde. Mortul dormea netulburat în coșciug. Căruțașul
cu calul de căpăstru de acum întorcea calul la deal, despicând
văzduhul tăcerii cu o înjurătură ori altă vorbă scârnavă de om
cu nările umflate de băutură, dar mai mulți pledau ca să-l
ducem pe drumul mai ferit de lume. Treaba se sluțește de tot și
am intrat în impas! Mă enervam la culme, dar nici eu nu știam
ce-i de făcut că doar nu mai nimerisem în așa daravele
deșuchiate! Am luat atunci inițiativa eu: „Nu e câine, e creștin
și el și trebuie să ne purtăm creștinește, așa că mergem prin
centrul satului, precum sunt duși toți sătenii pe ultimul drum.”
Căruțașul tot nervos striga întruna la calul lui: ptrrrr.
Dumnezeul mă-tii!
07-septembrie-2015 Toți grăbiți, trecuți de centrul
satului, ridicam de acum dealul spre biserică, grăbiți de
parcă ne fugăreau cineva.
193
Toți grăbiți ne-am pornit. Când am văzut că unul din
prieteni de peste gard de el, care a ajuns mai cu stare sta cu
spatele și măcar să se întoarcă cu fața spre el, sa urcat apoi în
mașina care sta cu spatele la drum, nu tocmai să se mai apropie
și să-și ia rămas bun și să se ierte, doar au trăit toată viața în
mahala. M-a lovit ca și cu măciuca în cap și mi-am zis că nu e
creștinește și nici omenește deloc. Oamenii fără bun simț, fără
moralitate, își dau aere de mari filosofi și puternici în
toate.Mergând spre centrul satului, mulți copii veneau la școală
și se uitau curioși. Eu la cravată și la patru ace ca întotdeauna,
mergeam din urmă și cădea cerul pe mine de rușine și de
emoții de parcă eram îmbrăcat în cămașa lui Nesus. Îmi părea
că sunt acel hoț care cândva dacă era prins la furat găini i se
anina o găină de gât și era purtat tot satul ca să-l vadă lumea
satului și era privit cu mare dispreț și blestemat de toți.
Credeam că au să mai fie oameni măcar din curiozitate, dar
eram numai nouă persoane care mergeam din urma lui, dar
când am văzut că și prietenii din copilărie nici nu se întorc cu
fața la el, am înțeles cât e de hidoasă lumea satului meu și îmi
venea să urlu: „Nu e omenește deloc” dragi săteni.
Când nu există Dumnezeu în viața ta, automat tu însuți
devii măsura lucrurilor, și când tu devii dumnezeu însuți acțio-
nezi ca un diavol, aceasta este vina cea mai ruinătoare care sa
produs la noi după rătăcirea în comunism care s-au închinat la
idolul satanic Lenin constrânși numai de biciul fricii, apoi fără
el au rămas ai nimănui și plutind în derivă. Astfel, omul fără
credință, fără carte a ajuns o biată zdreanță de om, distrusă
moralicește și fizic, cu o minte veșnic apăsat de temeri și de
viziuni grozave a zilei de mâine. O biată ființă strivită de meca-
nismul vieții, înjosită, călcată în picioare a ajuns țăranul nostru
din majoritatea satelor, numai că unii se mândresc cu aceasta,
devenind numai niște tuburi digestive indiferenți la toate, alții
foarte puțini nu se plafonează și rezistă tuturor viiturilor vieții
cu demnitate și a treia categorie pierd lupta cu viața.
194
07-septembrie-2015 Pe drumul de lângă biserica
satului Găuzeni.
Unii se uitau din ogrăzi printre garduri cu niște ochi
foarte curioși și cu dispreț la cortegiul nostru. Al doilea frate,
prieten cu noi, care era în centru satului unde se gătea masa de
pomenire s-a uitat așa de departe și gata. Nimeni nu s-a
apropiat să se ierte, că doar de păcatul lui erau toți vinovați, toți
cei care l-au înconjurat, nu numai el de unul singur, fiindcă de
bucurie nu se spânzură nimeni, spune vorba din popor. El, care
cu căruța i-a ajutat pe foarte mulți, îndeosebi mahalaua, drept
recunoștință nu au venit măcar să-și ia rămas bun de la el. Cu
aere de mari, oameni, afișăm o nesimțire surdomută și oarbă
vizavi de puținele gesturi nobile făcute de el în viață. Eram
învăluit de gânduri care mai de care. Au mai fost cazuri de
sinucidere, dar chiar așa să fie dus ca un câine, prima dată văd
și mi se rupea sufletul din mine cutremurat de fiorul dramatic.
195
Doar înainte de toate și de păcatele făcute, nu trebuie să
uităm că suntem oameni și că morții sunt toți egali! Ajunși pe
lângă biserică am strigat eu la căruțaș de acum să meargă mai
încet și chiar să se mai oprească. Acela: ptrrrrrr la calul lui. Nu
am mai putut, fiindcă am știut că degrabă va fi uitat, am scos
celularul din buzunar și vrând să opresc clipa am reglat mobilul
și am apăsat pe locul unde conectează fotoaparatul și astfel am
imortalizat cazul cu o poză și tot așa până la cimitir am făcut
poze.
Aproape de cimitir, din față, pe drum veneau la vale doi
pici spre școală cu ghiozdanele în spate. Cum ne-au văzut, am
rămas așa drepți până am trecut noi, iar când am ajuns în
dreptul lor și-au făcut semnul crucii. Am rămas mut de uimire.
De unde așa ceva în acești copii, doar nu se educă așa ceva nici
acasă nici la școală. Apoi mă gândeam că vine din adâncul
neamului, prin ereditate, de a cinsti mortul cu o poziție în fața
lui și cu semnul crucii. La poarta cimitirului unde ne așteptau
doi gropari, unul prieten cu noi din copilărie, căruțașul a legat
calul de un stâlp și ne uitam toți la el și nu știam chiar ce să
facem. Îi făceam ultimul popas decedatului. Am văzut că
lumânarea era pusă între degete, dar nu aprinsă. Am întrebat
cine are chibrituri și căutându-se toți bărbații prin buzunare a
găsit unul. O doamnă din mahala a început să spună că:
- Popa a spus că nu se poate de aprins lumânarea.
- Eu îmi asum păcatul! I-am răspuns tăios.
Mamă-sa a început să mai de-a de pomană și nu avea
cu-i da chipiul și mi la dat mie, cică pentru fratele meu. L-am
luat și l-am pus în buzunar, dar a rămas și acum la mine în
cameră. După ce a mai dat câte ceva la toți de pomană, l-am
luat toți bărbații pe mâini și l-am dus la groapă, precum pe toți
cei care au săvârșit păcatul lui Iuda sunt înmormântați fără
cruce și la margine de cimitir. L-am așezat pe marginea gropii
și mamă-sa cu sora îl boceau și celelalte plângeau. Numai că
îmi dădeau și mie lacrimile.
196
07-septembrie-2015 La poarta cimitirului din satul Găuzeni.
Și iarăși doamna din mahala a început să strige că mai
repede să-l îngropăm. M-a scos din fire și am răbufnit:„ Dacă
vă grăbiți, vă duceți, noi rămânem că ziua e mare. Numai popă
nu am fost, precum spune frazeologismul!Iată aici chiar mi-am
asumat și răspunderea de popă și am luat eu situația în mâini:
„Oameni buni! A fost creștin și el și creștin a rămas. Chiar de a
făcut marele păcat trebuie să ne purtăm creștinește cu el! Așa
că luați-vă frumos fiecare cu el rămas bun!”
Și-au luat rămas bun mama, fratele, mătușa, apoi toți
ceilalți și la urmă și eu. Când m-am aplecat și am pus mâna pe
mâinile lui am zis: Mă rog de mă iartă Igoraș ! Doamne iartă
acest suflet chiar de a făcut marele păcat!” Mi-am amintit că la
mine în buzunar este o cărțulie mică, Acatistul Maicii
Domnului „Bucurie Neașteptată” și mi-a venit ideea să o scot și
să o pun cu el în sicriu, dar nu am mai avut curajul. Să nu mai
creadă lumea că am venit special cu careva scopuri meschine,
fiindcă la țară cum ai da și cum ai face ești bârfit și întors pe
toate părțile și când auzi câte una de tine însuți rămâi portret.
197
07-septembrie-2015 Mama își ia rămas bun de la fiu.
Eu repede le găsesc repede răspuns la așa soi de bârfe:
„bravo vouă că știți despre mine și ce am făcut eu, fiindcă chiar
iată că eu nu știu!”
După ce ne-am luat toți rămas bun, i-am stins de acum
lumânarea. I-am dezlegat eu încă cu unul mâinile, altul a luat
hainele care erau la picioarele lui în sicriu și le-a aruncat în
groapă. Când acolo nu au cu ce-l înveli! Adică nu au luat nici o
prostire să-l învelească precum pe fiecare mort. Nu știu cum s-
au gătit sau că erau buimăciți de atâta scârbă. Văzând că nu
avem ce face, dădeau toți din umere. De ce nu sa luat o prostire
măcar așa albă, nu care se dă de la biserică desenată și sticla cu
vin și ulei? Cică au fost pregătite și uitate acasă. Văzând că nu
mai avem ce face, de acum am pus capacul la sicriu așa fără
prostire. Am bătut și eu un cui și cu toți bărbații care eram sub
bocetul femeilor și lacrimile noastre l-am coborât în groapă.
Apoi i-au aruncat și frânghiile cu care a fost coborât în groapă.
Am aruncat toți câte o mână de țărână și ei au plecat, dar noi,
toți bărbații am rămas să astupăm groapa.
198
07-09-2015 Rămășițele pământești ale lui Igor le-am
coborât în tainele țărânei cu tot cu taina păcatului său.
Până au mai dat țărână asupra lui eu am luat-o prin
cimitir să-l mai cercetez și să fac poze, apoi am venit și am mai
ajutat, am făcut movilă țărâna de asupra gropii.
199
07-septembrie-2015 Cei adevărați prieteni și bărbați care l-
am petrecut și îngropat pe Igor. Cimitirul i-a îmbrățișat
trupul pentru eternitatea sufletului.
Unul a găsit și a pus niște flori artificiale pe mormânt.
Nu se permite de pus cruce. Eu însă, văzând mai multe cruci
aruncate la zidul cimitirului, departe de mormânt, am luat
câteva și le-am așezat frumos tot lângă zid la capul
mormântului. Măcar să fie aproape de ele, mi-am zis, căci tot
stau aruncate la margine de zid. Astfel am făcut ca să nu creadă
lumea că am profanat crucile. Cei de le-au aruncat mai rău au
făcut ca mine.
Astfel așa l-am îngropat pe Igor, ne-am luat rămas bun
și am plecat la vale în sat. În centrul satului i se făcea masa de
pomenire, în sala de festivități unde fac tot satul nunți cumetrii
și praznice. Nu prea sunt amator de praznice, dar de nevoie de
acum am intrat și eu cu groparii, invitați de prietenul
răposatului și al meu șeful localului. Când colo la masă erau
mai mulți decât cei care l-am petrecut.
200
07-septembrie-2015 Victor Răzmeriță cu Sergiu
Dușcă la mormântul lui Igor. Ambii am fost în mahala cu
ei.
Până și cumnatul meu cu mahalagiul care locuiește
temporar în casa noastră părintească. Care au zis că vin la
înmormântare și nu au mai venit erau de acum la masă. Asta
m-a înfuriat mai tare! Era și doamna la care stă preotul la
gazdă. Ce chiar nu a putut să ajute să învelim frumos mortul?
Adică să vină măcar cu sfaturi pentru cei care au avut curajul
să ajute la petrecerea pe ultimul drum al mortului sau să fi
pregătit toate de acasă. Mă întrebam eu! Am stat și eu oleacă la
masă apoi am ieșit toți. Praznicul sa făcut conform tradiției,
numai că fără popă și acele doamne care cântă în corul
bisericii.
Am mai vorbit puțin cu mama răposatului alinându-i
suferința și mi-am căutat de ale mele, m-am gătit și la ora
201
14:00 m-am urcat în microbuz și am venit la Chișinău. A doua
zi am sunat la doamna care a fost cu noi să o întreb cum e
situația în mahala după această înmormântare tragică. Mi-a
spus că vuiește satul că l-am îngropat pe răposat fără sicriu
numai așa în peliculă de celofan. Bune aiureli și halucinații de
a adormi pe cei proști, iar cei proști se cunosc și când dorm.
Revăd tot acest film al înmormântării pe ecranul memoriei și
mă cutremură fiorul unei emoții firești de tragedie, dar și mă
cuprinde ura pe această strânsură moldovenească atât de
mincinoasă, încât uneori chiar îi crezi atât de convingători sunt
în minciună, oamenii foști sovietici.
Când auzi câte una despre tine, cazi în fund de scârbă,
necaz și rușine și te crucești, astfel îți batjocoresc și demolează
imaginația și demnitatea spurcăciunile dracului, crezând că ei
prin așa metode se ridică mai sus ca tine. Eu repede le trântesc
o glumă și-i neutralizez cu toate tâmpeniile lor! Omul invizibil
nu ocupă nici un loc, nu are glas, verticalitate nu poate să-și
dispute locul sub soare, nu are nici un fel de putere a minții.
Lui îi poți spune orice - bârfe, minciuni, presupuneri, adevăruri
înjumătățite și toate halucinațiile din capul tău că te crede. Din
păcate sunt foarte mulți oameni de aceștia invizibili pe la noi
peste tot. A fost a doua lovitură dată mie din partea sătenilor!
Vorba dusă numai că a mers de acum tot satul și va
rămânea așa pentru mulți, venind eu chiar cu dovezile cu
pozele făcute tot greu are să-mi fie să demonstrez, fiindcă așa
este psihologia oamenilor sovietici, precum cânta actorul rus
Vladimir Vâsoțki, că oamenii sovietici nu cred în lucrurile
adevărate, ci în bârfe. E tragic, dar și în era internetului, când
chiar și cei de la țară au telefoane mobile și pot avea noutăți din
toată lumea, satele noastre încă trăiesc din bârfe, zvonuri și nu
din noutăți, dar, oricum ar fi, minciuna rănește, însă moare
repede, iar adevărul chiar de rănește și doare oricum este
veșnic!
202
Deci, tocmai acel om de marcă ieftină care locuiește la
mine în casa părintească și nu a fost la mort să-l vadă și să-l
petreacă, ci numai la praznic, a spus aceasta. Iată cum sunt
oamenii noștri și încă trecuți de 50 de ani, haini, proști,
mincinoși, bârfitori, dar care le știu pe toate. „De rușinea
omenirii să ne spună nouă oameni.” (M. Eminescu). Nu destul
de lovitura familiei dată de răposat, iată că a mai fost lovită și
de gurile rele satanice ale satului. La pomana mortului vin și
asasinii, dar iată aceștia îl asasinează încă odată și mort. Mare
li-i păcatul și va avea parte de răsplata cerească pentru faptele
de pe pământ! În ce s-au transformat țăranii noștri atât de
sinceri cu toate cândva după acest regim satanic sovietic? Într-o
dârloagă care savurează scabrozitatea și dau ca barda în
Dumnezeu. Nu au nici un bun simț, nici un Dumnezeu, neamul
râmelor. Imoralitatea este la modă și stă în capul mesei,
ranchiuna, mătrăguna, nimicul, piticul monstru la minte.
Nu am fost așa prieteni la cataramă cu răposatul, însă
era verișor cu prima dragoste a mea de care m-am îndrăgostit
în clasa șaptea. Prima dragoste constituie cea mai sublimă
poveste din viața omului, chiar de este și tragică, nereceptivă și
umilitoare, precum a fost a mea. Îmi mai spunea de ea, sau îi
spuneam să-i spună că o iubesc și să-i trimită vre-o scrisoare
sau altceva mici cadouri sau ilustrate pe la sărbători de la mine.
Ultima oară când am vorbit cu el tot am ajuns la ea, ființa
primei mele dragoste.
- Ce mai face verișoara ta?
- E peste hotare stabilită cu traiul, dar chiar de o
săptămână a venit în țară în concediu și a fost pe la noi. E în sat
acum.
- Aș vrea să o văd. Nu am văzut-o de vre-o 8 ani. Prima
scrisoare de la ea am primit-o în armată! Eram tocmai în rând
și comandantul grupului mă strigă. Mai n-am căzut jos. Am
ieșit din rând și în fața grupului de marinari mi-a înmânat
scrisoarea. Așa o scrisoare te făcea să duci mai ușor jugul
203
destul de greu al slujbei. Puneam scrisorile în chipiu și le
purtam până scriam răspuns noaptea pe întuneric la lumina
unui felinar care bătea de afară sau la razele lunii, fiindcă nu
aveam timp nici să scriem scrisori! Acum e ușor cu telefoanele
mobile și cu computerele, atunci numai cu pixul scriam și cu
suflet scurs în pix.
- Dacă vreai ne urcăm în căruță și mergem la ea acasă.
- Nu pot eu să mă vadă ea în starea aceasta, buget cu
totul de băutură, ca ultimul bețiv al satului. Crapă pielea pe
obraz de rușine și-mi tornadează gândurile în cap. Vrei să ne i-
a la bătut pe ambii cu mătura în cap, ca pe cei mai mari proști
și bețivi ai satului, de să umple lumea cu noi?
- Corect că și mie mi-a făcut o scărmăneală din cauza
beției. Mi-a zis că îmi plătește tratamentul să mă tratez și să mă
las cu totul de acest pahar pe care îl țin acum în mână, dar chiar
nu mai vreau.
- Voi aici puteți să mai beți. Nu vă este așa tare de rău și
ai unde te ascunde. Eu însă mor de rău ce-mi este de băutură
mai ceva ca răul de mare care nu mă lua deloc pe mine în
armată la marină. Apoi toată ziua stau printre studenți și altă
multă lume. Așa că eu mă las de satana, aceasta de băutură.
Merg la Chișinău am să urmez o cură de curățire și gata. Dacă
nu pot bea atunci nu trebuie să beau deloc. Nu toți pot fi
alcoolici, precum spunea un prieten de al meu. Să fie bețiv cel
care poate, dar eu dacă nu pot, nu mai pot.
Am mai discutat, apoi au mai adus o ploscă cu vin și
iarăși ne-am îmbătat toți tufă la loc, adică lecuirea de răul de
beție este a doua beție și tot așa riști să aluneci în delir alcoolic.
A doua zi cu tot răul de băutură am luat pe mahalagiul cu
căruța și am mers în satul vecin la o soră. Toți tremuram
mahmuri de băutură. Am găsit cu greu o sticlă cu vin și ne-am
lecuit de mahmureală. Apoi am mai găsit și iarăși ne-am
îmbătat toți la loc. A doua zi zic: gata! Cu ceai, cafea cât de cât
mi-am revenit și am mers la Chișinău. Ceilalți sau dres și gata,
204
viața e romantică, frumoasă și au de toate. Eu am zis că nimic
nu-l pun pe limbă. Apoi tot nu beam câteva luni și când făceam
o beție nu-mi puteam reveni câte trei patru zile.
Tot așa de câteva ori! După o investigație jurnalistică
am stat la pat o săptămână. Altă dată nu am fost la două
examene la masterat din cauza că eram buget de băutură, dar și
cu mintea umflată. Când am mai căzut jos și mi-am rupt
câteva coaste zic gata. După ce s-au adunat atâtea peripeții
făcute aiurea și mi s-a umplut paharul, zic, dacă nu mă opresc
sunt pierdut. M-am oprit brusc de mai nu m-au luat hachițele
de vedeam de acum halucinații, dar le-am suportat și pe
acestea, fiindcă dacă cerci să tot te lecuiești cu alcool, e
degeaba, aluneci în delir! Se tot întinde azi, mâine și nu mai
poți ieși de sub influența lui. Nu mi-am putut permite să fie el
mai puternic ca mine și să mă domine. Ar fi o rușine pentru
mine!
Așa că mi-am asumat canonul după beție care știam că
oricum va urma și am tăiat-o brusc ca pe un cancer. Am mai
stat la pat, tăvălindu-mă ca șarpele pe foc și din cauza
alcoolului, dar și din cauza coastelor frânte o săptămână până
am ieșit din mahmureală. Băutura, lucrul dracului îți ia mințile
că măcar nici nu știu precis cum mi le-am frânt. Am mers apoi
la spital, mi-am dezintoxicat organismul, l-am „torpilat” cu
două injecții una în mușchi și alta în venă, adică am pus
„ștampilă” și gata, mi-am luat de o grijă cu băutura.
Ești ca șpionul care dacă cade în mâinile inamicului, se
omoară, iar tu dacă vreai să mori tragi o dușcă de rachiu și ai
plecat. Deci, ai viața în mâini, așa că pe trei ani la revedere și
nu știu de ne v-om mai întâlni! Astfel aceasta este o formalitate
și eu am făcut-o ca să am motiv de a nu mai bea, fiindcă dacă
nu ai caracter nu te ajută nici aceasta. Când mulți mă impun să
beau le spun că sunt „codat” și gata mă lasă în pace. Deci nu
am putut să nu-l petrec pe răposat pe ultimul drum, chiar de am
fost bârfit de tot satul! Când mai servești băutură e mai ușor,
205
dar treaz e destul de greu, dar în schimb sunt foarte atent la
toate și le filmez pe pelicula memoriei.
Mulți ar zice că: prea mult iau asupra mea în așa
tragedii, am mers și împotriva preotului, vreau să mă afirm și o
fac pe seama unei tragedii, sunt un antihrist și lupt împotriva
credinței, sunt un dușman al poporului și lupt pentru al
distruge, precum o cred majoritatea fără nici un pic de carte în
ei, fiindcă așa e lumea cu toate părerile ei deocheate și cu nimic
nu-i poți astupa gura ei. De aceea nu depind de părerea lumii și
nu mă dau condus de ea, chiar de aruncă cu ce poate în mine și
mă constrânge din toate părțile prin groaznica sărăcie, ci de
Dumnezeu care mă tot verifică în credibilitate și de sunt
vrednic de a duce povara care a pus-o pe umerii mei. Fiind o
personalitate vulcanică, o făptură dumnezeiască, Doamne
Ferește dacă m-ași minți pe mine și toată lumea, pe Dumnezeu
l-ași minți.
Scriitorul trăiește în epoca sa: orice cuvânt trezește un
ecou. La fel și orice tăcere - e în opoziție lui. Albert Camus,
care abia peste câțiva ani avea să declare că timpul artiștilor
iresponsabili a trecut și pentru artiști nu există liniște decât acea
pe care o găsești în vâltoarea luptei. Scrisul îmi este un protest,
o răzvrătire contra tâmpeniei și dezordinii lumii, contra puterii
întunericului. Scriitorul adevărat este uns de Dumnezeu, este
lăsat în lume cu un fel de „bilet de voie”, iar eu de multe ori am
înfruntat moartea, nimerind prin multe accidente și ieșind viu
din ele. Deci, stau în genunchi în fața lui Dumnezeu, nu în fața
lumii care este satanică chiar de tot, acum după traiul în fosta
Uniune Sovietică cu tartorul Lenin. Am ales drumul de
condeier, sunt responsabil și mi-l parcurg cu cinste sfântă, în
ciuda tuturor hoardelor iadului care mișună pe pământ și
împușcă în mine cu toate armele lor încărcate de ură de a mă
distruge, dar nu mai este chiar totul pe lumea aceasta din capul
turbăciunilor spurcate care seamănă numai urgie pe pământ!
206
Trebuie să o știe fiecare om care gândește cât de puțin
că… pentru mânuitorii de condei nu este o datorie a vieții
numai de a-și învinge ispitele, precum o fac și preoții, astfel
căpătând bucuria sufletească. Spre deosebire de preoți, care nu
au în spate nici o povară, condeierii mai duc în cârcă
spovedania învinșilor, o suferim apoi o tot așternem pe hârtie
în formă de proză precum aceste tragedii de mai sus. Depășește
dominația Spiritului acela care păstrează iubirea de Dumnezeu
și de aproapele și dorința de ai ajuta pe cei care sunt umiliți
spiritual. Dumnezeu suferința noastră ne o face ca pe un dar
pentru noi și o călire, însă nu în zădar, ci pentru a o înțelege și
pe a altora și pe a noastră.
Învinși de ispite, de diferite momeli și chiar la urmă
învinși de necruțătoarea viață își fac seama prin diferite
modalități cei mai slabi de înger. Preoții care ar trebui să le
tămăduiască sufletele, nici nu vor să aibă de furcă cu ei, iar pe
cei care au pășit în moarte prin sinucid nici nu-i îngroapă
creștinește, ci mai rău ca păgânește. E corect oare? Cine să ne
răspundă la această întrebare? Pe a cui seamă rămân ei, dar și
suferința și protestul lor împotriva acestei lumi lugubre? Grea
de tot întrebare!
Dorul de frumos, de armonie sufletească și trupească, e
mai puternic acolo unde își face de cap tabuurile, urâțenia
materială, psihologică și spirituală. Se scurge invers, precum
saliva fătului în laptele din sânul mamei. Dorurile interzise le
avem fiecare din noi, dar le purtăm în sufletele noastre zăvorâte
care ne ard pe dinăuntru, ele fermentează producând explozii
vulcanice psihologice în anumite momente critice ale vieții,
ajungând la al doisprezecelea păcat, dacă nu le putem rezista.
Abia când aceste suflete devin pojar sau lavră vulcanică, văpaie
de soare topit, se transformă, apar odăjdii albe purificate,
eliberate de timpul prea mult suferind în adâncul temniței care
se numește „dor interzis” și ei fac din el dar dumnezeiesc,
207
devenind scriitori, poieți, ori explodează vărsându-și explozia
în diferite forme ale artei și frumosului.
Se știe că nimeni nu pleacă viu din această lume. Sună
îngrozitor de te zgârie la inimă, dar noi nici nu băgăm de seamă
și nu ținem de a ne înveșnici viața prin fapte bune. Important
este însă cum plecăm și unde plecăm. Însă din păcate
majoritatea pleacă cu acest „dor interzis” în miros de tămâie în
mormânt, nerămânând nici măcar în amintirea celor dragi, care
iese apoi prin iarba care a crescut pe mormânt și o pasc caprele
vecinilor cu cimitirul, iar caprele sunt lucrul dracului precum
spune folclorul și astfel mare li-i e păcatul lor pentru că au fost
atât de egoiști.
Sau din cauza „dorului interzis” își fac seama pentru că
nu au avut caracter cum să-i reziste, nu a știut cum să-l
strunească și dirijeze corect și să-l facă util pentru el și binele
celor mulți, precum o fac eu, scriind cărți, fiindcă și răul și
binele trebuie descris așa adevărat și tragic cum a fost pentru a
fi lecții de învățătură pentru generațiile viitoare și a putea
analiza și binele și răul alegând apoi căile vieții pentru ei,
fiindcă dacă nu știi ce e rău, nu poți ști nici ce e bine, pentru a
face comparație, iar toate lecțiile în Eden și în lume se dădeau
și se dau prin comparație.
Omul le rabdă pe toate, viața lui este o carte care se
scrie în Cerurile Iubirii de Aproapele, unde îți mai construiești
și o Casă Mare, dar după ce la descoperit pe Dumnezeu, cea
mai mare descoperire a omului a fost scrisul și este și va fi cât
lumea. Prin scris, mileniile, secolele și generațiile care plecau
în istorie transmiteau altor milenii, secole și generații care
veneau; experiența, cunoștințele, impresiile, trăirile, toată
înțelepciunea și bogăția. Scrisul a fost, este și va mai fi liantul
care leagă trecutul și viitorul, amintirile și visele.
Atotfăcătorul dacă te-a înzestrat cu așa dar dumnezeiesc
cere de la tine responsabilitate și te verifică dacă ești demn de a
duce așa povară grea pe umeri Și iată aceste „doruri interzise”,
208
acei învinși de grozăviile vieții pierzând lupta cu ea, rămân nu
în cârca popii, dar a condeierilor, adică a scriitorilor adevărați,
fiindcă nu fiecare scriitor se încumetă la așa ceva. (Nu am putut
să nu adaug aici cuvinte de ale scriitorului filosof Alexandru
Silvestru din articolul publicat în revista Literatura și arta din 3,
martie 2016 „Scriitorul, cartea și copilul”.) „Știut lucru: cel
mai important monument al culturii este Cartea. Există fără
îndoială numeroase alte monumente magnifice, dar spre
deosebire de ele, cartea nu stă așezată pe un soclu. Ea e vie!
Locul ei este în suflet. Chiar dacă pare fragilă și inofensivă,
nici o armă nu este mai puternică decât o Carte. (Însă poate fi
ca o armă cu două tăișuri, care te poate apăra, dar și te poate
răni, de aceea trebuie să o știi bine a mânui, adică a înțelege.)
Poate de asta se și lovește în ea mai mult decât în zidul unei
fortărețe. De ce? Pentru că omul nu poate trece de la individ la
personalitate, dacă nu trece întâi prin Carte. A stăpâni cuvintele
din Carte înseamnă a fi stăpân pe tine, înseamnă a nu permite
nimănui să te manipuleze.
De aici și marea importanță a lecturii: copilul trebuie să
deschidă cartea cu mare plăcere și s-o închidă cu mare regret.
Ori, pentru aceasta, sunt necesare două condiții fundamentale:
1. În primul rând, o mare responsabilitate din partea
scriitorilor.
2. În al doilea rând, o mare responsabilitate din partea
societății.
Vorbind de responsabilitatea scriitorilor, mă gândesc la
faptul că nu ești bun de nimic dacă ești bun doar pentru tine.
Astfel zis, nu merită să te așezi la masa de scris dacă ceea ce
scrie îți place numai ție și o faci de dragul banului. A fi scriitor
înseamnă a face din tine o făclie, o lacrimă, o speranță pentru
cei care v-or să devină mai buni, mai frumoși, mai înțelepți.
Scriitorul este un Învățător… Un scriitor care scrie mai mult
decât citește este un „asasin” care omoară cititorii cu penița.
Suntem făcuți din cuvinte. Aranjate într-o anumită ordine, ele
209
dezvăluie esența unui om. Dar dacă scoți ceva din piramida
cuvintelor sau adaugi la temelia ei cuvinte false, negre,
distructive, atunci această piramidă se năruie și copilul se
transformă într-o ființă dezorientată și nefericită.
Menirea scriitorului nu constă în a-l distra pe copil sau
ai ocupa cu ceva timpul liber. În calitate de Învățător, el trebuie
să-l pună pe copil la lucru și să facă din el un om, o
personalitate. Principalul, să nu uite că un plugar care iubește
animalele este un produs al Cărții mult mai valoros decât un
general care urăște oamenii.
Sigur, pentru asta e nevoie de talent, ori după cum
afirma Dostoievski, scriitorul fără talent e ca soldatul fără
armă. Mai mult: talentul ce nu aduce folos e o însușire de
prisos, zicea Alexandru Donici.
Referitor la cea de a doua mare responsabilitate –
responsabilitatea întregii societăți – aș aminti doar câteva
aspecte…
Fiind omniprezent în viața copilului, cuvântul ajunge la
el pe cele mai diverse căi: prin internet, prin posturi de radio și
televiziune, prin panourile de publicitate de pe stradă, prin felul
cum vorbesc persoanele pe care le imită în calitate de modele.
În ultimul timp, nici vorbă, am avansat în cultivarea limbii. În
școli, se vorbește o limbă română din ce în ce mai frumoasă și
mai corectă. (Universitatea de Stat șchiopătează rău la acest
capitol. n.a.) Pe de altă parte a sporit însă și neglijența celor
responsabili de cultură și învățământ. Localitățile noastre sunt
pline de afișe și denumiri de firme în care „englezismele” au
înlocuit „rusismele”. Posturile de televiziune emit din ce în ce
mai puține emisiuni de cultură. Scriitorii apar foarte rar pe
micul ecran. În sate au fost distruse „Luminițele” de odinioară.
Fondul de carte din biblioteci a rămas, în majoritatea sa,
complet cu volume în limba rusă sau cu cărți în grafie rusească.
Donațiile de carte din România întâmpină la vamă piedici din
ce în ce mai greu de depășit. Posturile de radio și televiziune
210
din România pot fi recepționate doar în satele de lângă Prut. În
restul teritoriului sunt bruiate. (Pe când cele rusești ne îneacă,
iar aceasta știu cei de la guvernare, însă lor le este convenabil
de a face din popor gloată de a fi ușor de manipulat și înclinată
spre Rusia, dar nu spre Patria Mamă România.) Cu aproape un
sfert de secol în urmă, războiul de pe Nistru era în toi. Se vărsa
sânge pentru independența țării. Mulți erau de părere că pentru
victorie trebuie tancuri, și doar o mică parte dintre intelectuali
de la noi au venit cu o altă viziune.
- Ca să biruim, au zis ei, avem nevoie de Carte, de cât
mai multă carte românească! Cu tancul poți să-i învingi doar pe
dușmanii tăi, cu Cartea poți obține victorii și asupra ta, asupra
robului din tine. (Mai ales a robului rusesc.)
În seara când satrapii lui Caiafa L-au arestat pe Isus
Hristos, El a fost trădat de către ucenicii Săi. Cu toții au fugit,
s-au speriat, L-au părăsit. Până și Petru s-a lepădat de Dânsul
de trei ori. Doar un elev (Ioan) cu Magdalena și cu mama Sa au
fost de față în clipa când călăii L-au bătut în cuie pe Golgota…
Și totuși, după un timp și-au revenit. Învățătura Lui le-a dat
putere, i-a luminat. Sămânța a dat rod prin ei, prin noi, prin cei
care urmează să se nască și să creadă cu tărie că Binele nu
poate fi învins și că Pământul a fost și va rămâne pururi o casă
a copiilor care ascultă de Bunul Dumnezeu și care zilnic intră
într-o bibliotecă sau deschid o Carte bună…
Ce se mai poate de adăugat la acest articol? Oricum,
situația chiar e mult mai rea, mai ales pe la țară. În literatură
poți inventa orice, dar nu poți inventa…duh! Acel duh pentru
cel care scrie capătă eternitate. Senzații cutremurătoare a
veșniciei, ochi încărcați de atâta omenesc, de atâta sinceritate și
căldură izvorând din suflet curat și simțiri a unui scriitor rămân
pentru noile generații. În orice situație, în orice regim, scriitorul
nu are nici un mijloc de a evita ingerințele din afara forului său
interior. Chiar și tăcând el trebuie să îmbrățișeze strâns și cu
211
patimă epoca în care trăiește ca pe o iubită, adică trebuie să fie
un model de viață, precum a fost Isus Hristos.
Fiecare cuvânt scris are consecințe, bune sau rele
depinde de fiecare persoană în parte și cum le înțelege și le i-a
la inimă. La fel și fiecare tăcere. Valoarea faptelor noastre
depinde nu de puterea cu care se împlântă în amintirea altor
oameni, ci de contribuția lor nemijlocită la sporirea binelui,
frumosului, credinței și adevărului, la luminarea și nu
întunecarea minților. Omul de creație este omul lui Dumnezeu,
cu misiunea divină de a da sens timpului pentru mulții săi
cititori, ori să contribuie la evaluarea schimbărilor și mai mult
psihologice spre bine în societatea în care trăiește și prin purtări
nu numai prin scris. Această permanentă și imanentă neliniște
dă naștere unui proces psihologic terorizant pentru creator,
neîncredere profundă în scrisul său și că nu mai are rost să te
chinui irosindu-ți viața degeaba și cheltui aiurea agoniseala ta,
iar majoritatea te arată cu degetul că ești prostul prostului,
făcând o muncă extraordinară, dar inutilă de tot. Speranța de a
fi judecat și înțeles corect de cititori și tinerele generații care
vin după tine te face să fii cât de cât optimist, îndurând sărăcia
totală și toată batjocura societății de azi.
Bine ar fi ca scriitorii să devină cât mai adevărați și ar
scrie cu inimă, minte și suflet pentru cititori și nu pentru a face
bani sau a nimici această societate care devine din ce în ce mai
șubredă și riscă de a fi înghițită de Zgripțuroaica de Rusie,
precum a mai fost în istorie. Toți dușmanii noștri care se lățesc
peste noi și ne tot ocupă, dar mai ales rușii, ne vor cât mai
proști, de a ne putea asimila, mancurtizându-ne. Numai cu
Cartea în mână și cu Dumnezeu în gând și în suflet le putem
rezista! Eu, prin această carte, să le fiu tuturor un turn de
veghe, apărând valorile noastre strămoșești, Cultura și Neamul!
Înțelepciunea este cea mai subtilă și fascinantă artă de
a-ți iubi semenii, dar fără să-i alegem care ne plac sau care nu,
i-ar prin ei de a-L Slăvi pe Bunul Dumnezeu. Depășește
212
dominația Spiritului acela care păstrează iubirea și dorința de a-
i ajuta pe cei care sunt umiliți spiritual, material și neînțeleși de
nimeni. Prin sălbătăciunea lumii cultiv forța și măiestria de a
mă război cu ea și ai ține piept lumii răutăcioase, chiar și
vândute satanei. Ducând în cârcă și suferința lor ești ținta
tuturor răutăților oamenilor, a tuturor închipuirilor lor bolnave,
a tuturor bârfelor trăsnite din mințile lor, dar și a forțelor oculte
și diavolești.
Așa că toți lovesc în tine din toate armele de calibru
diferit de a te zdrobi, reziști, e bine, dacă nu... te prăpădești și
tu, devenind o victimă a societății în care te afli sau te
plafonezi, ori te prefaci în lichea ticăloasă și toată viața lingi și
lingi și asuprești în mod josnic și ticălos pe alții de a duce-o tu
bine. Adică pentru a trece puntea te faci frate și cu dracul și o
duci foarte bine huzurind în lux. Alegerea ne aparține fiecăruia
din noi cu cine să te faci frate! Cu Isus sau cu Michiduță!
Pentru această alegere dăm seama fiecare în parte la Judecata
de Apoi! Cu cât mai mult le reziști tuturor viiturilor de răutate
care se abat asupra ta, cu atât mai mult te călești și te înalți
spre stele și lupta lor devine zadarnică.
Majoritatea bădăranilor, înzestrați cu talent
scriitoricesc, căzuți în păcatul servilului, prostituatei regimului
comunist, trăsături monstruoase cu caracter de cerințele
intestinului și nu a cunoștinței, o dependență prin care fac ca
falsul, neadevărul, crimele sunt îndreptățite, justificate până la
aprobări, oricât de oribile și înspăimântătoare le-ar fi
înfățișarea, precum am demonstrat mai sus și rari care rezistă
pe verticalitate, de a rămâne Om.
Cei puternici secătuiesc cerneala, istovesc hârtia,
transpiră, se i-au cu toți de piept care nu sunt pentru dreptate și
demnitate, dar merg până la capăt. E singura deosebire dintre
omul de talent și nevolnicii care nu vor să muncească sau
mercenariat plătit foarte bine de a falsifica istoria. În literatură
nu rezistă decât cei care nu se rușinează să devină vite de
213
înhămat la plug și care nu se tem de nimic decât să nu cadă
cerul peste ei, precum au fost strămoșii noștri daci. Sunt
feciorul unei așchii de popor lipsit de înțelepciune și
mancurtizat cu totul, fără sentimentele demnității umane, ale
onestității și conștiinței naționale, cu popi și oameni politici
miopi, cu orgoliul și egoismul bolnav. Am uitat de principalul
principiu care ține orice popor în picioare. Deasupra noastră
este doar Dumnezeu și Patria. Pentru aceasta se merită să
trăiești și să lupți, să lași o urmă frumoasă după tine.
După ce Dumnezeu a făurit omul după chipul și
asemănarea Lui, iată că mai departe în viața sa se făurește omul
singur pe el de a ajunge om sau fiară cu chip de om. Catedrală
a valorilor umane este ceea ce făurim noi, oamenii. Lumea de
la debutul ei încoace a făurit și tot trăind făurește o minunată
creatură, cea mai minunată printre altele sute de creaturi, una
singură, cea mai inteligentă, cea mai pură, cea mai cumsecade.
Nu există pe lume o creatură mai perfectă. A încoronat-o cu
numele cel mai emoționant, cel mai deosebit și sincer nume -
Om! Omul este unul, unicul. Își poartă veșnic cel mai delicat
nume al său toată viața sa ca cea mai mare povară.
Nimic mai greu în toate furtunile vieții de a rămâne
Om, menținându-se pe linia de plutire a demnității! Oamenii
adevărați sunt alcătuiți și din calități, dar și din defecte. Un om
construit numai din calități, lipsit de orice fel de metehne,
precum se cred toți comuniștii, este o cruntă utopie și ne dăm
seama că nu putem nega acest adevăr. Astfel, când omul ceva
nu face așa cum se cade, pășește hăisa prin păpușoiștea vieții,
adică Doamne Ferește, pe drumul strâmb, lumea imediat îl
numește altfel - neom.
Când strâmbătatea lui devine și mai mare, omului i se
mai adaugă multe alte nume: mincinos, lăudăros, tălhar și
numele tuturor fiarelor cu caracter negativ după relele care le
face omul, precum și unei societăți sau chiar a unui întreg
popor. Nume care se însușesc foarte ușor și astfel omul devine
214
nu Om, ci o corcitură de om cu a sa poreclă. Mai sunt și
neoameni mai hidoși ca toate fiarele luate la un loc, precum am
demonstrat mai sus. Oamenii mari se deosebesc de cei de jos
prin ceea că ei văd și aud nespus mai mult și văd și aud
gândind, chiar de sunt socotiți de „plebea negânditoare”
oameni suciți la minte. Nu oricui îi este dat să se înalțe peste
alții pentru că nu oricine poate fi genial sau talentat. În schimb,
până la cel mai slab dinte muritorii de rând poate fi Om bun, cu
steagul demnității ridicat.
Misiunea unui scriitor este să de lecții curajoase de
urcare a Muntelui Existenții, ceea ce am încercat și eu, pentru a
nu cădea mulți în deliruri. Când oamenii gândesc e minunat,
când spun ceea ce gândesc devin puternici, iar când fac ceea ce
spun devin înțelepți. Înțeleapta lecție de supraviețuire: să ne
ducem pe umeri strămoșii dacă vrem să rămânem culți și
civilizați și nu rătăciți și idioți precum suntem acum. Să punem
mâna pe arma înțelepciunii pentru a supraviețui și a ne învinge
ignoranța.
Nu există oameni, în afară de Isus, să nu fie îmbătat de
vraja puterii, a banului și a femeii, aceste trei mari ispite
aducând toate nenorocirile pe pământ și în Cer de la de butul
lumii încoace, dacă nu sunt folosite cumpătat. Astfel toți
suntem păcătoși. Însă dacă cădem în păcat, avem șansa de a ne
ridica, pocăi și merge înainte cu Dumnezeu în minte și în
suflet, înfruntând viața cu toate capcanele și ispitele ei, avându-
l pe Isus ca model în toate.
215
ÎNCHEIERE
Prozatorii nu se nasc din sentimente ca poeții, ei sunt
produsul unei realități destul de crude și satanice, de aceea
destinul lor e mai puțin romantic ca cel al poeților. Este unul
dur, dar și gloria lor este infinit de lungă. Dacă un poet reușește
să oprească clipa, un prozator poate înveșnici, radiografiind
epoca în care a trăit cu toți care l-au înconjurat. Astfel eu prin
această carte am înveșnicit epoca în care am trăit așa cum a fost
ea și cu bune și cu rele…, dar nu am ales oamenii și faptele, ci
le-am demonstrat așa cum au fost ele destul de tragice, fiindcă
chiar a fost o mare încercare pentru mine și crunt am fost lovit
de trăsnetul ei, dar știu că Bunul Dumnezeu pune cele mai
grele încercări pe umerii celor mai de nădejde fii sau fiice ale
Sale. De noi depinde cum v-om ieși din asta: înfrânți, speriați,
transformați în lași sau cu fruntea sus, bine călit în coșmaruri și
ispite, cu inima și conștiința curată și încă biruitor.
Scriitorul modelează sufletul unei națiuni și sper și eu să
o modelez, națiunea românească, spre Bine, Frumos și
Demnitate prin această carte ca să fie de învățătură pentru
urmași. Nu mi-a fost ușor deloc să scriu această carte plină de
tragedii și suferință fiindcă am suferit și eu în viață foarte mult,
dar și scriind încă mai suferi, fiindcă pe mulți pătimași i-am
avut alături în a mea viață foarte mulți ani și i-am cunoscut
foarte bine. Este un risc foarte mare de a te apuca de așa treabă,
nu ușoară deloc, ci chiar foarte spinoasă și încâlcită ca cânepa
dracului, fiindcă îți complici tare viața și ai de furcă nu numai
cu oamenii întunericului, dar și cu forțele oculte, forțele
necurate care te tot vânează și te țin în ale lor focuri.
Ani întregi de coșmaruri de când am început să scriu,
aproape zece ani am stat în cârcă cu această nuvelă, până m-
am apucat să o aștern pe hârtie, iar așternerea pe hârtie am
făcut-o încă în cinci ani, care mi-au fost destui de grei din
216
pricina nuvelei, fiindcă cel Rău nu doarme și-și vâră codița
peste tot și tot vrea să-i smintească pe cei slabi, dar mai ales pe
cei de se pun împotriva Răului, demonstrând căile lui spurcate
și slujind lui Hristos.
Până și Laptopul mi se defecta și virusa și-mi tot
ștergea ceea ce scriam, până odată anul trecut când era aproape
gata nuvela, mi s-a defectat cu totul și astfel am pierdut toată
informația, ca să o încep cu mare durere și necaz iarăși de la
început în acest an 2015 cu mai multă sârguință și mai multă
atenție și precauție, având parte iarăși de groaznicele coșmaruri
încă un an întreg. Astfel că nu mai este chiar așa de ușor
precum ar crede unii, te lovești mereu de mizerie ca într-un vis
rău, când te înăbușă pereții fără deschidere, bați cu pumnii în ei
să-i spargi de a trage o gură de aer, iar pereții se strâng ca
cauciucul mai aproape și mai strâns în jurul tău, te sugrumă, te
îmbățoșezi, te enervezi, lupți de a scăpa, ca apoi când scapi de
ele tragi un gât de aer ca cel scăpat de la înec, fiindu-ți cel mai
scump pe lume. Deci și viața este un coșmar și încă și nopțile
îți sunt pline de coșmaruri.
Scrisul la această nuvelă este ca un mare examen la care
tot timpul te gândești și tot o fermentez în mintea ta, iar lumea
prin știri pe tot felul, de pe tot soiul de canale, tot mai vine cu
evenimente lugubre de acest fel, arătând realitatea crudă de tot
la noi care te tot afectează. Astfe,l fiind prins în această stare
ani întregi, în această menghină satanică și tot te zvârcolești
psihologic și material ca peștele pe uscat uiți și de tine că
trebuie să mai trăiești, dar nu ai încotro: sau te lepezi de ea sau
reziști, doar după cum se știe caracterele mișcă știința, mișcă
politica, mișcă viața, mișcă societatea și lumea în ansamblu și
nu idioate și idioți nimicitori de ființă. Mai ales femeile de
acest tip la care forța lor este enormă și distrugătoare: una
singură îi hipnotizează pe o sută de cuminți și-i bagă sub fusta
ei, fiindu-i ascultători, iar prin acordul lor tocit se fac trădări și
omoruri. Ferește-ne Doamne!
217
Nu am făcut-o de a mă da de mare și tare, chiar de eu
sunt printre primii de la noi care m-am încumetat să scriu
despre sinucigași, ci pentru a ne trezi măcar în ceasul al 11- a și
a ne adăpa la izvorul Înțelepciunii Divine, la acel firicel de
lumină dumnezeiască a ultimei clipe. Misterul timpului care ne
aparține tot mai puțin, dar și pe acela îl strangulăm: clipa pe
care nu o forțăm să ne aparțină. Clipa pe care nu punem preț, n-
o îndumnezeim, ci o satanizăm. Nu folosim învățătura
Scripturilor, care este ca o punte care unește aceste două
universuri diferite: cel divin și cel uman ca pe o reîntoarcere în
sine și către sine, ci acel mare păcat de a ne face frate cu dracul
pentru a trece puntea ușor și fără multă suferință, ca apoi să
ajungem în infern! Trebuie să ne punem adânc pe gânduri!
Dumnezeu este armonie, scriptura, cultura, universul –
armonie. Ieșirea din ea creează stridente: vedeți că fiecare clipă
poate oferi un prilej binecuvântat sau chiar unic pentru a vă
arăta noblețea voastră de slujitori alături de îngeri… Trebuie să
dăm valoare timpului acestuia – singurul, absolut singurul pe
care îl avem. Suferința, răstignirea de sine însuși nu este ușor
de acceptat dacă nu ești într-o relație cu Dumnezeu. Concepția
altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape
de suferință. În ortodoxie numai prin suferință scapi de
suferință, acceptând-o până la maximum, precum oamenii cei
care au fost ridicați de regimul sovietic și duși în Siberii de
gheață și tot au rezistat tuturor groaznicelor chinuri și ispitelor
inimaginabile și nu sau satanizat. Oamenii buni ne ajută la
mântuire, iar cei răi și mai mult, trebuie să-i răbdăm fără necaz
sau cu cât mai puțin necaz și astfel v-om fi mult mai smeriți ca
ei, dar și să le dăm de înțeles răilor că sunt răi.
Omul, având două părți, este dator zi de zi să lumineze
partea bună a omului și a sa, fiindcă aceasta e taina vieții.
Mintea noastră când e cuprinsă în mintea lui Dumnezeu
primește o înțelegere a lucrurilor care scapă oricărei exprimări
adecvate în limbajul nostru zilnic. Trebuie să trăim clipa prin
218
prezență, prin răstignire. Să ne zidim într-o singură clipă pentru
că ea va lucra și pentru clipa de ieri și pentru clipa cea de
mâine: „Cine trăiește momentul salvează trecutul și cucerește
viitorul”, spune Marele Duhovnic, Arhimandritul Arsenie. Deci
și îngerii au demonii lor, adică partea bună și partea rea a „Eu”-
lui propriu, precum oamenii. Îngerii alunecă și ei în delirul
sinucigașilor precum oamenii, dar nimic nu servește mai mult
Cerul și Pământul decât echilibrul și cumpătarea noastră de zi
cu zi și iată că ne o demonstrează și această legendă.
Inocent, dar trist, el se uita în jos spre lumea risipită la
poalele prăpastiei. Își simțea sufletul împovărat de vorbele pe
care le rostise Tatăl său: „Unde ești omule?!, răsunase vocea
Creatorului. Unde te-ai pierdut și tu și îngerii pe care ți i-am
dat spre ocrotire? Te caut și nu te mai găsesc. Cel care astăzi
umblă pe Pământ s-a îndepărtat de Fiul Meu și nu are nimic din
chipul și asemănarea Mea!”, erau vorbe mai grele decât
plumbul. Întregul Univers se gârbovi sub apăsarea lor, erau
adresate îngerilor, dar mai mult oamenilor care au uitat de
Dumnezeu făcându-și idoli sau alți „dumnezei”. Auzindu-le
îngerul se simți cumplit de vinovat.
- Ei bine, iată și sfârșitul meu, rosti ea, conștiința
îngerului pentru sine și făcu încă un pas spre muchia abisului.
Se spune că stătea pe vârful celui mai înalt și falnic
munte. Vântul îi mângâia obrajii, Câteva picături de ploaie
deveniră lacrimi. O ultimă rază de soare îi lumină fruntea
frumoasă. Părea că toate îl îndeamnă să renunțe, să se
îndepărteze de marele păcat, dar… partea rea al „Eu”- lui său îl
împingea:
- Gata! M-am decis. E singura soluție pentru unul ca mine care
și-a ratat menirea. Mă v-oi arunca în hău, iar aripile mele nu se
vor desface ca să mă salveze. Își roti privirea către lumea
înconjurătoare și oftă. În aceea clipă însă zări la picioarele sale
un chip angelic, privindu-l dintr-un ochi de apă, adunat acolo
după ploaie.
219
- Tu cine ești? De unde te-ai luat?
- Nu mă cunoști? Sunt „Eu”- l tău.Nu cel de azi, cel
hotărât să se omoare.
- Ah… „Eu”- l meu.
- Sunt jumătatea ta cea luminoasă și vreau să te întreb:
din ce motiv ai plănuit să te desparți de viață?
- Am obosit…
- Tu un înger, un favorit al veșniciei, vorbești de
oboseală? Atunci ce să mai zici de un simplu muritor? Rușine!
- Întocmai! De mii de ani privesc la lumea de sub noi.
Încerc s-o schimb, s-o fac mai bună, mai frumoasă, dar ce
folos? Ea degradează. Oamenii devin din ce în ce mai răi, mai
cruzi, mai egoiști. Iubirea despre care le vorbesc în fiecare zi
este umbrită de indiferență. Cum sa ajuns aici? Unde greșim?
De ce speranța într-o viață mai frumoasă și mai bună rămâne
doar un vis nerealizat?
- Chiar nu-ți dai seama?
- Acum… nu-mi pasă! M-am străduit în van. L-am
supărat pe Tatăl Meu din pricina oamenilor. Sunt marea lui
dezamăgire…Ar merita să mor…
- Așteaptă, îl opri dublura sa. Am să-ți arăt răspunsul.
Spunând acestea, făcu un semn discret și de nicăieri, din
aer, căzu pe stâncă o monedă. Îngerul disperat o ridică, o
cercetă și exclamă:
- Îți râzi de mine! Ambele fațete sunt la fel… E o monedă
falsă. Ce vrei să-mi spui cu asta?
- Un singur lucru: orice monedă capătă valoare doar
atunci când are două fețe diferite nu-i așa?
- Firește!
- E adevărat ce exprimă și esența lumii. Asta probabil nu
ai putut să înțelegi…Mi-ai spus odinioară că oamenii te-au
supărat, că sunt fățarnici, că nu acceptă să trăiască numai în
lumină.
- Așa este!
220
- Întreabă-te atunci: ar observa ei puritatea Cerului după
o furtună violentă, dacă ea n-ar fi urmat de o arșiță cumplită?
Ar cunoaște oare fiul bucuria din privirea mamei, dacă nu ar
ști ce triști sunt ochii ei când el o supără? Îndrăgostiții și-ar mai
duce oare dorul dacă jarul despărțirii nu le-ar arde sufletul din
când în când?... Îmi pare rău să recunosc, dar bunăstarea lor și
fericirea și-ar pierde sensul dacă n-ar ști ce este sărăcia și
necazul. Acolo jos omenirea (ca și moneda) ar aluneca în haos,
dacă ar renunța la una dintre cele două fațete diametral opuse.
Cuvintele lui picurau ca sângele din rana unui cerb
rănit.
- E cazul oare să-ți mai amintesc că însuși Universul e
construit pe echilibru? Ce ar fi noaptea fără zi și ziua fără
noapte? Totul s-ar pierde și nu ar exista nimic.
- Nu! Nu mai am nevoie de alte argumente.
- Atunci fii bun și cântărește ce ai de făcut: să te arunci
în hău ori să rămâi în viață.
Ascultându-l, îngerul dezamăgit medită o clipă la
adevărul rostit de „Eu”- l său, apoi se aruncă în aerul rarefiat al
înserării cuprins de acea pace care preceda fie urcarea în
sinucidere, fie căderea în sfințenie. Natura încremeni în
așteptarea tristului deznodământ…
Chiar în ultimul moment (spune legenda) aripile lui
puternice se desfăcură și el zbură ca o săgeată peste lumea
înzestrată cu dreptul de a menține echilibrul dintre rău și bine.
Era și lumea lui – o lume tristă, decăzută și nefericită, dar în
care (în calitatea sa de înger) era dator să vină cu Speranță și
Lumină…
Deci și îngerii ajung la a unsprezecea treaptă a păcatului
la cumpăna de a păși în hău pe a douăsprezecea treaptă a
păcatului, sinuciderea, sau de a se înălța spre înalt ducându-și
menirea lui dată de Dumnezeu, apoi ce să mai zici de oameni,
ar zice-o mulți? Fiecare mergem pe toate aceste trepte ale
păcatului și ajungem la a unsprezecea când de noi depinde
221
decizia finală de a fi sau nu a fi. În fond nici nu există om fără
păcat sau care nu s-a gândit vre-odată la sinucidere. Deci,
precum a spus Isus mulțimii la judecata femeii păcătoase:
- Acela dintre voi care se crede fără păcat să ridice
primul piatra…
Nu putea să ridice nimeni piatra încât nu poate fi nimeni
atât de pur încât să poată judeca pe ceilalți. Păcatul trupului
este păcat, dar mai puțin păcat ca acel al sufletului. În fine,
contează însă nu păcatul în sine, ci atitudinea față de el,
capacitatea de al depăși prin pocăință, dar și tăria de caracter de
a-i rezista ispitei. Omul își hotărăște singur soarta și mai ales în
clipele de mare cumpănă. De fiecare din noi ajunși pe
unsprezecea treaptă a păcatului depinde de acea fărmă de
lumină dumnezeiască din noi pe care trebuie să o transformăm
în suflet sau în infern, de a ne face sfinți sau de a ne prăpădi în
adâncul iadului.
Că v-om reuși sau nu, de noi fiecare în parte depinde.
Ispita e o probă, o verificare a dumnezeiescului din noi, luptă
cu ea și chiar de cazi…ridică-te, astfel devii mai călit ispitelor
și tot învingând o ispită prinzi curaj de a o învinge pe alta care
îți vine în cale! Lupta îți călește caracterul și ce nu te doboară
te întărește: ești un învingător nu atunci când reușești să fii
optimist pentru că duci o viață ușoară răsfățat de ea, ci atunci
când știi a-ți învinge deznădejdea în pofida tuturor suferințelor
care te pun la încercare și te țin cu ștreangul la gât, iar sfinții nu
se nasc cu aripi sub cămașă. Sfinții sânt învingătorii marilor lor
păcate materiale și spirituale, a „Eu”- lui său personal, fiindcă
furtuna lăuntrică din tine este mult mai periculoasă decât cea
din afară. Astfel dacă câștigi lupta cu tine însuți altfel, mai călit
ești și te împotrivești furtunilor și durerilor, nu te mai poate
pierde lumea dinafară cu toate furtunile și viiturile ei care vin
peste tine, însă asta nu se poate dacă nu ești crescut cu
rădăcinile în strămoși și credință în Dumnezeu!
222
E ușor a spune și a scrie, ar afirma cititorul. Însă
cuvintele spuse, scrise nu ar avea o încărcătură atât de mare
emoțională dacă nu ar fi suferit mult autorul. Câte trei, patru și
cel mai mult șapte ani am stat în depresii pe buza acestei
prăpastii de a mă arunca în hău din pricina dragostelor necurate
pe care le-am avut, a vieții deocheate cu totul, marcată de
sărăcie și mari nevoi, dar mai ales de blestemul de a fugi fetele
și femeile de mine ca de un lepros și ciumat precum că aș fi!
Atunci, în acele clipe de suferință a mea însă le simțeam
rezistența inimaginabilă și suferința acelora pe care i-am
cunoscut și care au făcut acest pas spre Iadul veșnic.
Astfel nu este ușor să înșiri această suferință pe hârtie,
fiindcă o mai trăiești odată pe a ta și încă a celora pe care îi
descrii, devenindu-ți părticele ale sufletului. Talentul tău este
darul și chemarea pentru tine cu care te-a înzestrat Dumnezeu.
Ceea ce faci tu cu el este darul tău pentru Dumnezeu, dar și
pentru oameni, iar mâna care scrie ca și cum ar face cruce
continuu, însă creația este rugăciunea care face legătura între
Cer și pământ și între oameni. Sper și eu ca această scriere să
fie ca o rugăciune pentru mine, închinată pentru voi, pătimiții
și să fiți iertați toți de Dumnezeu pe care v-am descris în
această carte.
Când am început să mă concentrez asupra acestei
nuvele tot făcând notițe în caiet, le-am cerut sfatul la un călugăr
și apoi la câțiva preoți. Nici nu au vrut să vorbească pe această
temă și m-au sfătuit: să mă ferească Sfântul de așa ceva, să nu-l
caut pe dracul, că am să-l găsesc! Ași fi fost ușor să mă lepăd
de această nuvelă și gata, m-am spălat pe mâini ca Pilat din
Pont, ascultându-i pe toți, dar și întrebându-mă și eu pe mine:
„La ce îți trebuie belele pe cap? O cauți cu lumânarea!
Debarasează-te de ele!” Numai încercarea este putătoare de
ființă, iar adevăratul căpitan se formează în luptă cu marea în
timpul furtunilor. Mai mare lașitate este de a abandona lupta
decât a lupta chiar și de pierzi. Creația în egală măsură se
223
sprijină pe teamă și curaj: curajul de a crede în ziua de mâine și
teama că mâine s-ar putea să nu existe…adică să nu mai termin
nuvela sau murind cu penița în „brazdă”, ori sfârșind într-o
țicneală sau epilepsie a minții. De aceea trebuie să ne grăbim să
scoatem la lumină comorile pe care le avem în suflet. Mâine nu
mai poate fi!
Numai că aveam și eu gânduri negre și mă așteptam la
cea mai neagră surpriză a vieții, să mă tot pocnească odată și
pentru totdeauna, de să-mi fie învățare de minte și pe lumea
ailaltă la fundul Iadului! Dacă ai trăit după legea înțelepciunii,
onoarei și a dreptății, înveți să nu te temi de moarte. Când nu te
temi de moarte și Moartea te iubește, te cuprinde apoi te lasă să
mai trăiești, făcându-ți viața mult mai fericită, cu esență și mai
cu simț, dându-i sens, fiindcă o trăiești absorbindu-i clipele ca
pe ultimele! Are și Cucoana cu Coasa farmecul ei cu care te
cuprinde, se vrea curtată, ciupită și alintată, mai ceva ca o fată
mare, Frumoasa.
Mi-am iscălit singur sentința cu viața care mi s-a
desfășurat în delir, sub tăișul de flăcări, pericole din partea
oamenilor, dar și a duhurilor necurate, ispite și capcane cât mai
diabolice, încercări și obstacole de îmi părea uneori că am să o
sfârșesc și eu în ștreang. O singură clipă de triumf, precum
această carte, tămăduiește anii de suferință, eșecurile și
coșmarurile pe care le-am îndurat. Însă ca să reușești trebuie să
muncești și să studiezi, să lupți cu toate și să mergi înainte
mereu depășind lenevia, mizeria, nedreptatea și propriile
slăbiciuni, dar să nu cauți ispășitori precum că ți-a încurcat
dracul ițele. Să nu te oprești, să nu dai înapoi, să nu te
mulțumești cu victoria zilei curente. Succesul trebuie menținut
în fiecare zi. Dacă știi să te formulezi în scop și dacă nu te
limitez la el, atunci intenția de a realiza ceva devine garanția că
vei reuși și încă crezând în victorie.
Eșecul este un rezultat al firii și ascultării celor fricoși,
invidioși și lași, față de barierele pe care noi înșine și alții îl
224
ridicăm în jurul nostru. Fiecare din noi, muritorii de rând, avem
de dus crucea sa și nu putem să o abandonăm. Isus Hristos de
ce credeți că nu a dat înapoi? De ce sa lăsat bătut în cuie? Că
doar avea alternative și foarte multe… Ca om putea
ceda…Putea pleca în altă parte…Putea…, dar n-a făcut-o. Și-a
asumat curajul de a-și duce crucea cu demnitate până la sfârșit.
În pofida durerii, în pofida suferinței, în pofida răutății celor
care îl băteau cu pietre și așteptau ca el să cadă în genunchi și
să cerșească îndurare.
Nu a făcut-o! Pentru a se împlini Scriptura, de a ne fi
învățător „model de imitație”, pentru toată lumea de la el
încoace, adică 2016 ani și a ne lăsa să îi punem lecția la in
inimă de a nu ne prăpădi în Hău. Omul hidos pe dinăuntru
trebuie să se răstignească, pe sine. Adică să-și bată în cui
propria mătăhală și sperietoare: zgârcenia, lăcomia, pofta de
înavuțire, lipsa bunei creșteri. Rămâne deci de a ne răstigni și
noi fiecare în parte pe sine de toate viciile, ca apoi să mergem
prin viață îmbrăcați în haina lui Isus!
Fiind sâmbăta morților și în postul mare stil vechi, fac o
pomană această carte pentru toți plecați din viață, menționați
mai sus, iar în stil nou sărbătoarea „Buna Vestire”, când termin
această carte, iar la catolici săptămâna patimilor, iar acum seara
sărbătoresc Învierea Domnului Isus, oricum chiar îmi asum
păcatul de a spune: Dumnezeu să-i ierte pe toți acei pătimași
învinși de viață, dar și pe toți pe care i-am descris, unii cu voia
lor au făcut-o, alții fără voie, iar alții chiar au fost strangulați de
alte persoane pentru scopuri meschine sau de a-și acoperi
tragediile făcute de ei însuși.
În numele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh,
Amin!
Victor Răzmeriță
26-martie-2016
225
Cuprins
Introducere/7
1. Prefață/ Suflet de Basarabia
2. Capitolul I
3. Capitolul II
4. Capitolul III
5. Capitolul IV
6. Încheiere
226
EDITURA NICO
227