venetia ravenna padova
DESCRIPTION
turismTRANSCRIPT
CAUTA SI PE INFOTOUR.RO
Bazilica San Vitale
Bazilica San Vitale din Ravenna, Italia este unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii șiartei bizantine din Europa Occidentală.
Ea este cunoscută pentru asemănarea cu moscheile secolului al VI-lea și este înscrisă, împreună cu alte monumente din Ravenna, în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Istorie[
Construcția bisericii a fost începută de către episcopul Ecclesius în 527,când Ravenna era sub dominația ostrogoților și terminată de cel de-al 27-lea episcop al Ravennei, Maximian în 547 în timpul Exarhatului din Ravenna. Arhitectul bisericii rămâne necunoscut.
Construcția bisericii a fost sponsorizată de către bancherul grec, Julius Argentarius, despre care se știe foarte puțin, doar că el a sponsorizat și construirea bazilicii Sfantul Apollinare din Classe , cam tot în acea perioadă.Costurile finale au fost undeva pe la 26.000 bani de aur.
Arhitectura[
Planul bazilicii.
Biserica are un plan octogonal.Clădirea combină elemente romane : domul, forma cadrului ușilor , și turnuri în trepte cu elemente bizantine : absida poligonală, capiteluri și cărămizi înguste.Biserica este renumită pentru
abundența de mozaicuri bizantine, cele mai mari și bine păstrate din afara Constantinopolului. Biserica are o importanță deosebită în arta bizantină, deoarece este singura cea mai mare biserică din timpul împăratului Iustinian I,care să se fi păstrat realmente intactă până în ziua de azi.Mai mult, se spune că designul său se aseamănă cu cel al Palatului Imperial bizantin, Camera de Auditoriu, din care nu s-a păstrat nimic.Clopotnița are patru clopote,cel al tenorului datând din secolul XVI.Potrivit legendei, biserica a fost înălțată pe așezământul martirului San Vitalis.Există o oarecare confuzie dacă acesta este Sf. Vitalis din Milano, sau Sf. Vitalisal cărui trup a fost descoperit împreună cu cel al Sf. Agricola,de către Sf. Ambrosie în Bolognia în 393.
Mozaic.
Partea centrală este înconjurată de două arcade supraetajate.Cea de sus,matrimoneum, era destinată femeilor măritate.O serie de mozaicuri pe timpan, deasupra traforului, înfățișează sacrificii din Vechiul Testament; povestea lui Avraam și Melchisedec, sacrificiul lui Isaac, povestea lui Moiseși a Rugului aprins, profetul Ieremia și Isaia, reprezentări ale celor 12 triburi evreiești,precum și povestea lui Cain și Abel.Câte o pereche de îngeri ținând un medalion cu cruce, încununează fiecare parte a timpanului.Pe pereții din margini, în colțuri, lângă ferestrele cu menouri, se află mozaicuri reprezentând pe cei patru evangheliști, sub simbolurile lor (înger, leu, bou și vultur) îmbrăcați în alb.În special, portretul leului se remarcă prin cruzimea sa de moarte.
Toate mozaicurile sunt realizate în tradiția romano-elenă,aprinse și fanteziste,cu o anumită perspectivă și cu o coloristică bogată, cu o reprezentare însuflețită a peisajului, a păsărilor și a vegetației.Au fost terminate când Ravenna era încă sub dominația gotică.Absida este flancată de două capele : prothesis și diaconicon caracteristice arhitecturii bizantine.
Panourile cu Iustinian și Teodora[
La baza absidei, pe pereții laterali, sunt două panouri de mozaic celebre, executate în 548.În partea dreaptă este un mozaic reprezentându-l pe Împăratul roman, Iustinian I,cu veșminte violet și o aură aurie,stând lângă funcționarii de la curte, Episcopul Maximian, gărzi palatine și diaconi.Aura din jurul capului îi oferă același aspect ca cel al lui Hristos în cupola absidei.Iustinian se află în mijloc,cu soldați la dreapta sa și clericii la stânga
sa,scoțând în evidență faptul că el este atât conducătorul imperiului cât și al bisericii.
RavennaRavenna sau Ravena este un oraș cu 140.000 locuitori, capitală a provinciei cu același nume în regiuneaEmilia-Romagna din Italia. Orașul a fost capitala unui exarhat bizantin.
Perioada antică[
Ravenna a fost inițial o așezare etruscă, apoi umbră. Romanii au colonizat întreaga vale a Padului în Secolul al II-lea î.Hr..
În secolul I, pe locul unei așezǎri mai vechi de pe timpul împăratului Cezar August, este construit portul Classis, în jurul cǎruia se dezvoltă orașul roman. Zona de coastă a mării s-a deplasat treptat spre est, din cauza depunerilor de aluviuni și a nisipului adus de râu. Istoricul bizantin Iordanes a remarcat în secolul al VI-lea că pe locul portului Classis, a văzut nu catarge, ci livezi de meri.
Odatǎ cu divizarea Imperiului Roman în anul 395, împărat al Imperiului Roman de Apus, cu capitala la Milano, devine Honorius. În 402, după asedierea Milanului de către vizigoții lui Alaric, Honorius strǎmutǎ capitala Imperiului la Ravenna, el și sora lui, Galla Placidia, alegându-și orașul drept reședințǎ permanentă. În Ravenna, au fost ridicate primele clădiri creștine. Din acest moment Ravenna a devenit un important centru economic, politic și cultural.
În anii 450-470 lupta pentru putere în Imperiul Roman de Apus face să se succeadă rapid un număr de 9 împărați. Ultimul împǎrat, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru în 476. Imperiul Roman de Apus a încetat să mai existe, Odoacru conducând Italia de la Ravenna.
În 493 Odoacru este ucis conducǎtorul ostrogoților Teodoric. Împăratul Roman de Răsărit Anastasiu I îl recunoaște pe Teodoric rege al Italiei. Acesta din urmă menține capitala regatului său tot la Ravenna. După moartea lui Teodoric (526) orașul este condus de fiica acestuia Amalusanta.
În 540 Iustinian cel Mare asediazǎ Ravenna, și Vitiges capituleazǎ. După moartea lui Iustinian Ravenna rǎmâne bizantinǎ pânǎ în Secolul al VIII-lea, fiind capitalǎ a Exarhatului bizantin de Ravenna.
În 751 Ravenna, este cuceritǎ de lombarzi; orașul a suferit foarte mult în urma invaziei acestora, deși a fost a doua reședințǎ a regilor lombarzi (prima fiind Pavia). În secolele VIII-XV Ravenna a fost parte a diverselor entități statale, precum imperiul lui Carol cel Mare.
Catedrala de la Ravenna
Sub impulsul dat de Venetia, arta mozaicului, inspirata din modelele bizantine, a reinflorit pe tarmurile Adriaticei dar, spre deosebire de ceea ce se petrecea in provinciile Imperiului si in conformitate cu majoritatea exemplelor paleocrestine pe care le oferea Ravenna, ea s-a limitat la abside.In 1112 s-a refacut decorul absidei din catedrala de la Ravenna ridicata la inceputul secolului al V-lea de Ursus. Aceste mozaicuri au disparut aproape in intregime in 1734, cand edificiul caruia ii apartineau a fost daramat pentru a se face loc unei biserici noi in gustul timpului. Cunoastem ansamblul compozitiei dintr-un desen al arhitectului Gian Francesco Buonamici, caruia i se incredintasera lucrarile. Pe bolta superioara era figurata inaltarea. in conca fusese infatisata invierea. Restul era consacrat preamaririi bisericii de la Ravenna in persoana sfantului Apolinarie si a urmasilor sai.Cateva fragmente - Fecioara oranta si cinci capete de sfinti - au mai ramas si sunt pastrate in muzeul arhiepiscopal. Fecioara prezinta un amanunt propriu iconografiei constantinopolitane: batista prinsa la cingatoare, pe care am intalnit-o si la Kiev. Redarea tivului mantiei printr-o linie de cuburi de aur corespunde progreselor stilului linear. Capetele sfintilor au o distinctie si un aer de tristete visatoare, care li apropie de acelea de la Daphni.
Baptisteriul catedralei de la Ravenna
Sub episcopatul lui Neon, putin dupa jumatatea secolului al V-lea, cupola baptisteriului catedralei de la Ravenna fost acoperita cu stralucitoare mozaicuri. Ele erau menite sa reveleze adevarurile
supranaturale catehumenilor care intrau pentru prima oara in edificiu spre a primi sfanta taina a botezului, conceput pe atunci ca o iluminare (in greceste photismos, localul insusi fiind numit photisterion: locul unde li se daruieste neofitilor lumina). Ca si la Sfantul Gheorghe de la Salonic, cupola era impartita in trei zone: in medalionul central, o teofanie, aceea a Botezului lui Hristos; in zona urmatoare, apostolii si, in sfarsit, in cercul exterior, arhitecturi fanteziste. Procesiunea apostolilor, condusa de Sfintii Petru si Pavel, avea un caracter triumfal. Imbracati cu o tunica si cu o mantie, alternativ colorate in aur si in argint, ei inainteaza pe un teren verzui, fiecare tinand in mainile acoperite de mantie, in semn de respect, o cununa aurita, emblema a victoriei pe care au repurtat-o asupra mortii prin martiriul lor.Candelabrele in forma de tija de acant care ii separa unul de altul aparusera adesea, in arta pagana, in scenele de glorificare a imparatilor sau a defunctilor. Capetele apostolilor identificati dupa inscriptii sunt individualizate cu o vigoare expresiva demna de cele mai bune portrete din Occidentul roman si contrasteaza prin aceasta cu chipurile mai idealizate din "mausoleul" Gallei Placidia.
Zona exterioara este impartita in opt panouri separate prin candelabre in forma de tija de acant. Fiecare panou este decorat cu o exedra flancata de incaperi laterale, ca un altar de bazilica. In exedre, patru tronuri, acoperite cu perne galbene si purpurii si marcate cu cate o cruce pe spatar, alterneaza cu patru mese de altar purtand o Evanghelie deschisa: astfel sunt deci reprezentate cele patru Evanghelii si, poate, tronurile celor patru patriarhi (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia). Exedrele cu cele patru tronuri sunt incadrate de compartimente cu grilaj azuriu, indaratul carora se resfira ramurile gradinii raiului. Exedrele care cuprind altarele sunt flancate de nise cu conca, in care au fost asezate jilturi cu spatar purtand fiecare o coroana batuta in nestemate si destinata fara indoiala celor alesi: imparatia Domnului este pregatita inca de pe acum pentru a doua sa venire, in aceasta zona culorile ating cea mai intensa forta de vibratie.
C. Delvoye
Baptisteriul arian
Aceste teme au fost reluate in baptisteriul pe care Teodoric (493-526), doritor sa lase catolicilor ortodocsi dreptul de a se folosi de edificiile cultului lor, a pus sa fie construit spre sfarsitul secolului al V-lea, la sud-vest de catedrala pe care o ridicase la Ravenna pentru poporul sau de goti care imbratisase arianismul. Cupola, mai mica decat cea din baptisteriul catedralei lui Ursus, nu a mai fost impartita decat in doua zone (ii. 19). in medalionul central, unde se inscrie scena Botezului, raul Iordan nu mai este o mica figura alegorica, asa cum fusese in baptisteriul precedent, ci, spre a echilibra mai bine compozitia, capata aceeasi amploare ca si celelalte doua personaje. Atitudinea lui Ioan-Botezatorul, in aparenta stangace, cu piciorul drept indoit, este fara indoiala acea proskynesis (prosternare), preambul al ritualului aulic, si s-ar putea sa fie un omagiu adus lui Hristos ca imparat. Din lipsa de loc s-a suprimat zona periferica de arhitecturi si, pentru a vesti "cea de-a doua venire", artistii s-au multumit sa indrepte procesiunea apostolilor, condusi tot de sfintii Petru si Pavel, spre un tron batut in pietre scumpe si cu o perna purpurie dinaintea careia se ridica o cruce purtand mantia de purpura a lui Hristos.Uniformitatea mai accentuata a atitudinilor, numarul mai mare de figuri frontale, miscarea mai potolita, cutele mai rigide ale vesmintelor dau procesiunii apostolilor din aceasta cupola un aer solemn mai hieratic si, prin aceasta, mai bizantin. Culorile sunt mai reci si cu o gama mai redusa. Dupa dinamismul care - in baptisteriul catedralei - se manifestase in colorit, in atitudini, in diversificarea portretelor, in fantezia arhitecturilor, urmeaza o arta mai austera si mai putin savanta. Mozaicarii au inlocuit fondul albastru, mostenit de la traditia romana, cu fondul de aur, practicat mai inainte in regiunile rasaritene ale Imperiului si care avea sa predomine de acum inainte.
Galla Placidia
Nu confundați cu Galla, soția lui Teodosiu I.
Galla Placidia Aelia (cca 390, sau 392; d. 450) a fost o împărăteasă romană, fiica lui Theodosius I și a Gallei, fiind sora împăraților Arcadius și Honorius. Placidia este capturată de vizigoți la Roma (410) și căsătorită cu regele vizigot Ataulf (414). După moartea acestuia se reîntoarce în Italia (416), devenind soția generalului Constantius (417), proclamat în 421 împărat. Refugiată în 423, după moartea lui Honorius, la Constantinopol, revine doi ani mai târziu cu sprijinul lui Theodosius II și ocupă pentru fiul ei minor, Valentinian al III-lea, tronul Imperiului Roman de apus, exercitând până la moarte un anumit rol în viața politică și religioasă a statului.
Mausoleul Gallei Placidia de la Ravenna
In acest edificiu, ridicat de Galla Placidia in cursul celui de-al doilea patrar din secolul al V-lea, pe latura sud a nartexului bisericii Sfintei Cruci, mozaicurile cu fond albastru-inchis inviorat de reflexe galbui sau azurii ocupa toate suprafetele curbe: bolti, lunete si calote. Subiectele pe care le infatiseaza sunt insufletite de acel spirit triumfator care caracterizase o buna parte din arta imperiala romana si de care s-a lasat patrunsa si Biserica atunci cand a biruit zeii neadevarati. In centrul calotei, o cruce latina aurita, imagine a invierii, straluceste in mijlocul unui cer de noapte pe care sclipesc vreo opt sute de stele.Pe pandantivi simbolurile inaripate ale Evanghelistilor se inalta din nori invarstati cu galben si verde. Cele patru laturi a'e turlei, incununate de cate o "cochilie" sau conca desenata in mozaic, apar ca echivalentele picturale ale niselor din arhitectura romana, in care se asezau statuile zeilor sau ale imparatilor, in fiecare dintre ele figureaza cate doi apostoli, imbracati in toga cu clavis (fasie verticala de culoare intnuecata) si in mantie. Ei ridica mana dreapta, asemenea oratorilor antici, desigur pentru a aclama crucea centrala. Fondurile de iarba verzuie pe care stau in picioare ucenicii lui Hristos vin din pitoreasca arta elenistico-
romana si dau panoului o anume adancime. Tot de traditia iluzionismului pagan se leaga si porumbeii care, pe aceste pajisti, se apropie de bazine spre a bea apa, simbolizand sufletele celor alesi, chemati sa guste prospetimea vietii vesnice. Printre apostoli doar sfintii Petru si Pavel pot fi identificati, primul dupa cheia pe care o tine in mina stanga, al doilea dupa fruntea lui plesuva. Dealtfel au fost asezati la est, in partea privilegiata.Cei patru apostoli care n-au mai avut loc pe fetele turlei au fost asezati pe boltile in leagan ale bratelor est si vest, in mijlocul impletiturilor de vrejuri de vita, care deriva din arta decorativa romana, dar incarcandu-se aici de un sens simbolic nou, intemeiat pe cuvantarea lui Hristos catre discipolii sai (Ioan, XV, 5): "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele ". Boltile nord si sud sunt acoperite de corole de flori albe si rosii, de stele albastrii si de mici globuri de aur, care amintesc indeaproape anumite tesaturi copte. Pe lunetele din capatul bratelor est si vest, cerbi care trec prin ghirlandele de acant vin sa se adape la un izvor inconjurat de ierburi. Este ilustrarea Psalmului 41,1: " in ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe tine, Dumnezeule ".
Pe luneta de sud, sfantul Laurentiu - pe atunci cel mai popular in Italia dupa sfintiiPetru si Pavel - tinind crucea de procesiune si cartea Psalmilor (atribute ale ordinului diaconilor caruia ii apartinea) se indreapta spre instrumentul martiriului sau, gratarul cuprins de flacari. Luneta de deasupra intrarii de la nord adaposteste reprezentarea binecunoscuta a Bunului Pastor. Tema idilica din Catacombe, care mai era inca aproape de Teocrit si de Virgiliu, se patrunde de maretia imperiala: Hristos nu mai este imbracat in tunica scurta a ciobanului, ci in mantia de purpura si tunica de aur cu clavi albastrii. El a inlocuit toiagul sau naiul cu crucea, pe care o tine ca pe un sceptru.Simetria cu care sunt impartite cele doua grupuri de cate trei oi, stilizarea arbustilor, ierburilor si stancilor, spatiul redus care tinde sa aduca figurile in prim plan marcheaza introducerea unui stil nou la un subiect care, datorita originilor sale, mai pastreaza inca
o anume suavitate. Este cu neputinta sa se identifice cu certitudine locul de bastina al artistilor care au facut aceste mozaicuri. Dar nimic nu ne impiedica sa ne gandim ca Galla Placidia i-ar fi putut recruta pe unii dintre ei de la Constantinopol, unde traise cativa ani in surghiun. Asemanarea dintre capul Sfantului Pavel si acela al unui batran sezand, de pe pardoseala Marelui Palat din Constantinopol, este atat de mare incat putem crede ca artistii au folosit caiete de modele foarte asemanatoare unul cu altul. Si idealismul vag al majoritatii apostolilor din "mausoleu" ne aminteste mai mult de portretele din Orientul grec decat de cele din Occidentul latin. Mesterii veniti de la Constantinopol au format probabil ucenici la fata locului.
Padova
Padova este un oraș cu aproximativ 210.000 de locuitori din regiunea Veneto din nordul Italiei. Orașul este situat pe râul Bacchiglione, la marginea câmpiei Po, la 40 km vest de Veneția și 29 km sud-est de Vicenza.
Padova este, de asemenea, capitala provinciei cu același nume, fiind un important centru economic și cultural al Italiei.
Cea mai vestită atracție turistică a orașului este Bazilica Sf.Anton.
Padova – Grădina Botanică
Padova se poate mândri cu cea mai veche grădina botanică din Europa, înființată în anul 1545. Acest obiectiv a fost inclus de UNESCO în anul 1997 pe lista patrimoniului cultural mondial.
În oraș se mai află și una dintre cele mai prestigioase universități din Italia si observatorul astronomic a lui Galileo Galilei. Piata Prato della Valle este a doua ca marime din Europa.
Anton de Padova
Scurtă biografie[
Ferdinand s-a născut la Lisabona la 15 august 1195 într-o bogată familie
de nobili. Abia mai târziu și-a schimbat numele în Anton. De mic copil el
a arătat un interes pentru biserică. Uimind preoții cu inteligența și
înțelepciunea lui. Din dragoste pentru Hristos el a renunțat la viața
bogată de acasă și a urmat calea Domnului. Inițial el a intrat în ordinul
augustinian. Atunci când relicvele Sf. Bernard și ale însoțitorilor lui, primii
martiri franciscani, au fost aduse pentru a fi îngropate în biserica sa,
Anton a părăsit ordinul său, intrând la frații minori și mergând în Maroc
pentru a evangheliza și pentru a muri pentru credință. Din cauza că
boala l-a doborat în Sicilia nu și-a putut continua călătoria și s-a alăturat
unor alți frați călugări care mergeau la Porțiuncula. A trăit într-o peșteră
din San Paolo, pe care o părăsea doar pentru a participa la Liturghie și
pentru a face curățenie la mănăstirea din apropiere. Într-una din zile,
predicatorul care era programat nu a apărut, frații îndemnându-l pe
Anton să vorbească în locul acestuia. El i-a impresionat atât de mult
încât de atunci a început în mod constant sa călătorească, să
evanghelizeze, să predice și să predea teologie în Italia și Franța.
Orator de excepție, el atrăgea mulțimile pe oriunde mergea, vorbindu-le
în multe limbi; legenda spune că mergând să predice cuvântul domnului
unei mulțimi aceștia neascultându-l,el chemă peștii din ocean să îl
asculte.Când mulțimea a văzut că sute de pești și-au scos capetele ca
să asculte vorbele blânde ale Sfântului au recunoscut adevărata
credință. Făcător de minuni,este unul dintre cei mai iubiți sfinți, imaginea
și statuile sale aflându-se aproape peste tot. La 16 ianuarie 1946 a fost
proclamat Doctor al Bisericii.
Sfântul lumii întregi[
Toată lumea îl cunoaște pe Sfântul Anton și vorbește de binefacerile ce
el le împarte tuturor acelora care aleargă la dânsul. Recunoaște, de
asemenea, că puterea acestui sfânt întrece adesea așteptările
evlavioșilor care își pun încrederea în el. Faima de Făcător de minuni ce
o avea, încă trăind pe pământ, i se cuvine și azi, și creștinătatea toată i-o
acordă cu bucurie. Bisericile zidite în cinstea lui sunt nenumărate;
altarele închinate amintirii lui se găsesc atât în catedralele mărețe ale
orașelor cât și în modestele bisericuțe de la sate. Icoana lui, prezentă în
casele creștine, străjuiește de la loc de cinste fericirea familiilor, putem
zice, pe întreg cuprinsul pământului.
Sfântul Anton este sfântul universal, și această popularitate i-a adus-o
tocmai faima minunilor sale.
Sfântul Anton însă este și un strălucit model de sfințenie creștinească.
Virtuțile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui
Dumnezeu și au dat totdeauna putere deosebită rugăciunilor lui. Se
cuvine, deci, ca toți creștinii să-l aibă și ca exemplu de urmat în virtuțile
creștinești, pentru ca, imitându-l, să-l înduplece mai ușor a mijloci pentru
dânșii la Dumnezeu pentru a le dobândi harurile cerute. Iată pentru ce,
la datele cele mai însemnate din viața lui, trebuie să unim și îndemnul la
imitarea însușirilor sale sufletești, care l-au făcut să fie iubit de
Dumnezeu și de oameni și i-au adus mărirea nepieritoare de sfânt
cunoscut oriunde; sau cum îl numea Papa Leon al XIII-lea: Sfântul lumii
întregi.
Primii pași
Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, este locul unde s-a născut
Sfântul Anton, la 15 august 1195, dintr-o familie coborâtoare din nobila
viță a Bouillonilor. Tatăl său se chema Martin de Bouillon, om de vază la
curte, ministru și vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun
creștin.
Mama sa a fost Maria Tereza Treveira, nobilă și ea de sânge, dar și mai
nobilă prin virtute. La botez primi numele de Ferdinand. Mai apoi, însă,
când a întrat în Cinul Franciscan, și l-a schimbat în acela de Anton. Sub
ochii veghetori ai părinților, Ferdinand a crescut un copilul curat la suflet
și la trup, ca și crinul alb din grădina cerului. Îi plăcea rugăciunea și
petrecea bucuros ceasuri întregi, zilnic, în casa Domnului, închinându-se
cu credință și slujind preoților la sfântul altar. Avea o minte ageră,
pătrundea ușor orice adevăr, de aceea de timpuriu s-a apucat de
învățătură și, ca să poată să se adâncească mai liber în știință, a intrat
în seminarul catedralei - pe atunci singura școală superioară căutată.
Inima lui cea bună, milostivă cu cei săraci, avea să se desăvârșească
aici și mai mult și, prin virtuțile creștinești deprinse, să se facă vrednic de
daruri minunate suprafirești.
Odată, voind să alunge o ispită de neîncredere în Dumnezeu, cu care
diavolul îl necăjea, pe când se ruga la altarul Maicii Domnului, făcu o
cruce cu degetul pe scara de marmoră. Ispita dispăru, însă crucea
rămase întipărită, ca și cum ar fi fost făcută pe o ceară moale. Cu
această minune începe seria de biruințe pe care acest om al lui
Dumnezeu avea să le câștige asupra diavolului.
Când împlini 15 ani, cunoscu pe deplin deșertăciunea pământească și,
pentru a-și pune la adăpost virtuțile îngerești, pe de o parte, și pentru a
se ști dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu, pe de altă parte, se călugări
în Mănăstirea Canonicilor regulari ai Sfântului Augustin, din apropierea
orașului său natal Lisabona. Dorind apoi o deplină singurătate după care
se zbătea sufletul său, trecu în mănăstirea din Coimbra.
Râvna cea mare cu care a pornit pentru deprinderea virtuților călugărești
și știința luminoasă ce o agonisise timp de 9 ani, îl duc la darul preoției,
pe care l-a primit în anul 1219. Întâmplările minunate se țin de acum lanț
în viața lui Ferdinand. A însănătoșit un călugăr grav bolnav, învelindu-l
cu haina sa. Într-o dimineață, aude clopotul ce vestea timpul cel mai
însemnat al liturghiei, dorința i se aprinde să se închine și el Sfintei
Euharistii, și zidurile casei se dau în lături iar el poate astfel să se
închine ca și cum ar fi fost acolo de față.
Anton franciscan]
În anul 1220 se aduc cu mare cinste în Coimbra moaștele celor dintâi
martiri din Cinul Franciscan: Bernard, Petru, Acursiu, Audiut și Oton.
Trimiși de Sfântul Francisc în Maroc, acești călugări au predicat
Evanghelia cu mare curaj și au luminat pe mulți cu învățătura lui Cristos.
Pentru acest lucru, sultanul Miramolin i-a pus în lanțuri și a poruncit să
fie apoi tăiați în bucăți și aruncați la câini. Însă Dumnezeu a preamărit
moartea aceasta groaznică a slugilor Sale cu mari minuni și creștinii s-
au grăbit să adune și să cinstească moaștele lor, aducându-le în țară
creștină cu mare pompă. Ferdinand luă parte la sărbătorire și, cuprins de
dorul muceniciei, trece la Franciscani, ca să poată merge și el în misiuni,
și aici să-și dea viața pentru credință. Avea atunci 25 de ani.
Despărțirea lui Ferdinand de confrații Augustinieni a fost foarte
dureroasă. Superiorul, văzând tăria cu care voia să urmeze regula
cinului Franciscan, l-a binecuvântat, zicându-i: "Mergi în pace, fiule, sunt
sigur că te vei face sfânt". Vorbele acestea s-au adeverit întocmai. În
mănăstirea franciscană, fratele Anton este un exemplu pentru toți.
Credința vie, nădejdea neclintită, dar mai ales dragostea aprinsă pentru
Dumnezeu și pentru aproapele îi fac sufletul tare și îi dau curaj pentru
lucruri mari. El cere să plece în Africa, în urma confraților săi, morți nu
demult pentru credință. Dorința i se împlinește și pleacă fericit cu o
corabie spre Maroc. Însă Pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă
apostolică. Ajuns în Africa, se îmbolnăvește și e obligat să se întoarcă.
O furtună se dezlănțuie cu mare furie pe mare și, în cele din urmă, după
grele încercări, ajunge în Sicilia (Italia).
În acel an 1221, Sfântul Francisc, întemeietorul Franciscanilor, ținu în
Assisi marea adunare a tuturor fiilor săi sufletești, rămasă în istorie sub
numele de Adunarea Rogojinilor, pentru că cei 5000 de călugări au stat
în câmpul Sfânta Maria degli Angeli sub corturi de rogojini. Anton plecă
și el cu ceilalți călugări din Sicilia și-atunci cunoscu și vorbi întâia oară cu
Sfântul Francisc. Nimeni nu descoperi însă virtuțile cele frumoase ale lui
Anton. După adunare a fost luat de superiorul Graziani din Romagna în
mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Viața lui în acest schit, retras
între munți, a fost rugăciunea, învățătura și munca în cele mai umile
îndeletniciri. Însă este scris că cine se smerește va fi înălțat. Sosise în
sfârșit și pentru Anton timpul măririi.
Predicator și făcător de minuni
Era în anul 1222. Se ținea sfințire de preoți la Florii și, nefiind cine să
predice, Anton fiind de față, primi poruncă să se urce în amvon și să țină
el predica de ocazie. A fost o revelație!
Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea în acest om umil,
câtă putere de convingere avea în cuvânt. Sfântul Francisc, aflând de
cele întâmplate, îl numi predicator, iar pentru a-i arăta stima ce o avea
pentru dânsul, îi zicea episcopul meu.
Anton se puse cu tot zelul în slujba sufletelor și alerga acolo unde era
primejdia mai mare. Timpurile erau foarte triste și moravurile stricate.
Puterea lui de a convinge, ajutată de știința teologică ce o stăpânea, și
mai ales sfințenia vieții lui, aduceau însă în suflete lumina și tăria
necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoțea adesea
predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele și le duceau la
îndreptare adevărată.
Orașul Rimini era în stăpânirea ereticilor Valdensi și în nici un chip
locuitorii nu veneau la calea cea bună. Sfântul, văzându-i peste măsură
de îndărătnici, îi lăsă și merse la malul mării, chemă peștii ca să asculte
ei cuvântul lui Dumnezeu. Și iată că, spre mirarea celor de față, o
mulțime mare de pești se apropie de mal și, cu mare luare aminte,
ascultă vorbele Sfântului. Pentru a convinge pe ereticul Bonvillo că în
Sfânta Euharistie se află trupul și sângele lui Isus Cristos cu adevărat,
Sfântul a făcut ca un asin să lase la o parte nutrețul și să cadă în
genunchi înaintea Sfintei Cuminecături. Ereticul și tovarășii lui s-au
convertit la credința adevărată.
În anul 1224, Cinul Franciscan era bine închegat. Sfântul întemeietor,
luminat de Dumnezeu, hotărâse ca toți călugării săi să se
îndeletnicească cu viața de rugăciune și de muncă apostolică. Pentru a
putea pregăti mai bine la predicarea cuvântului Evangheliei pe fiii săi
Franciscani, a introdus în cin casele de studii, în care se învăța teologia
și celelalte științe sacre.
Sfântul Anton a fost ales, de însuși Sfântul Francisc, ca să învețe
teologia pe ceilalți călugări din mănăstirea din Bologna (Italia), unde a
demonstrat că este vrednic de titlul de Doctor în teologie ce avea să i-l
dea obștea.
După ceva vreme trecu în Franța ca superior al mănăstirilor din partea
de miazăzi. Franciscanii descălecaseră în Franța încă din 1217. În acest
loc n-a încetat Anton însă a predica. Căile pe care umbla el erau tot
atâtea raze de lumină, pentru că-i lumina pe cei neștiutori, îi mângâia pe
cei întristați, aducea la pocăință sufletele împovărate de păcate și de
patimile cele rele, iar ereticii Albigensi din acele locuri au fost învinși.
Câteodată Dumnezeu îi dădea putere să rostească cuvinte de prorocire,
cum s-a întâmplat la Le-Puy, la Bourges, prorociri care s-au și împlinit
întocmai. Ca om de conducere în familia Franciscană, a ridicat mai
multe mănăstiri și tot în acest timp și-a scris și predicile sale
preafrumoase asupra Psalmilor. Minunile au rămas totuși oriunde
semnele cele mai vădite care au arătat sfințenia și puterea cerească cu
care îl înzestrase Dumnezeu s-au împlinit.
Să enumerăm pe scurt câteva:
Niște broaște gălăgioase împiedicau laudele lui Dumnezeu. Anton le-a
poruncit să tacă. Și nu s-au mai auzit niciodată. A făcut să înceteze
ploile care distrugeau semănăturile.
Credincioșii și confrații lui l-au văzut în mai multe locuri deodată. A înviat
un copil sufocat din nebăgarea de seamă a mamei. O femeie care
fusese la predici, întorcându-se acasă își găsi copilul căzut într-un cazan
cu apă fierbinte, însă spre fericirea ei, copilul se juca voios ca într-o baie
plăcută. Pe mulți ispitiți de poftele rele i-a scăpat și a vindecat mulți
bolnavi. Bunătatea inimii lui față de binefăcătorii mănăstirii în care locuia,
s-a arătat mai ales atunci când, aflând că femeia bună, care trimitea
pomeni la mănăstire, fusese atâta de tare maltratată de bărbatul său,
încât îi smulsese tot părul, s-a rugat lui Dumnezeu și îndată părul i-a
crescut la loc. Cu această minune l-a întors la calea dreaptă și pe acel
soț rău.
Cinstitor cuvios al Maicii Domnului încă din copilărie, Anton s-a înflăcărat
tot mai mult de iubire către dânsa și acum se străduia să arate tuturor,
prin predicile sale, câtă slavă are Maria Fecioara în ceruri și cât
mijlocește ea pentru noi oamenii, la Fiul său dumnezeiesc, Isus Cristos.
Se întrista însă văzând inimile cele încremenite ale ereticilor care
bârfeau în tot felul pe Maica lui Dumnezeu. Spre a-l răspândi pentru
dragostea lui fiască și a-l mângâia în muncile cele grele ale apostoliei, în
ziua de 15 august, când se prăznuiește în toată Biserica creștină
adormirea ei cea slăvită, Fecioara Maria i s-a arătat în toată strălucirea
de Regină a Cerului, asigurându-l astfel, încă o dată, că credința care
susține că ea a fost ridicată la ceruri și cu trupul, este adevărată și toți
trebuie s-o creadă. Sfântul, îmbărbătat de această vedenie, a pus și mai
mare râvnă în slujba Preacuratei.
Sfântul Anton de Padova
Din Franța, Sfântul Anton se întoarce în Italia prin Sicilia, în anul morții
Sfântului Francisc (1226), ca să ia parte la adunarea din anul următor de
la Assisi. La Roma îl primește cu dragoste de părinte fostul protector al
ordinului, Papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit
"Sicriul legii". În adunarea de la Assisi din 1227, a fost făcut superior în
Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord.
Puterea cu care s-a pus la lucru în viata aceasta a Domnului pentru a-i
întoarce pe păcătoși și a-i lumina pe cei rătăciți de la adevărul credinței,
trebuie să-i întărească faima de Ciocan al Ereticilor.
Orașele și satele îl ascultau uimite și zguduite de minunile ce le făcea
pentru mântuirea sufletelor. Dar orașul în care el avea să stea mai mult
a fost Padova. Sfântului îi plăcu acest oraș, căci se grăbise să asculte
de cuvintele sale și s-a întors la Dumnezeu. Apostolatul lui la Padova se
aseamănă cu acela al Sfântului Pavel la Roma. Aici i-a devenit tovarăș
de luptă pentru binele sufletelor fericitul Belludi, care îl însoțea oriunde
mergea să predice. Numărul sufletelor câștigate pentru o viață sfântă
era nespus de mare, iar virtuțile lor creștinești ni le arată fericita Elena
Enselmini, ridicată la cinstea altarelor. Toată provincia a fost străbătută ,
în lung și în lat, de Sfântul Anton. Între minunile ce le-a făcut în timpul
acesta se înscriu și cele descrise mai jos.
A pus la loc piciorul ce și-l tăiase un tânăr, din căință că lovise cu el pe
tatăl său. O femeie care se temea că nu-i fuseseră iertate păcatele, a
putut vedea cu ochii ei cum se ștergeau de pe hârtia pe care ea le
scrisese ca să le arate sfântului. Un om, voind să-și bată joc de dânsul,
culcă pe feciorul său în carul cu boi și-i zise să se facă mort, ca voind
sfântul să-l învieze, el să se scoale fără veste. Însă treaba n-a mers
după plan. Tânărul, pedepsit de Dumnezeu, muri într-adevăr, iar tatăl,
deznădăjduit, cerând Sfântului Anton iertare, îl rugă cu lacrimi să-i învie
feciorul, și omul lui Dumnezeu, iertător și blând, îl readuse la viață.
Puterea de a face minuni a întrebuințat-o o dată sfântul și pentru tatăl
său, la Lisabona. Era învinovățit de crimă, pentru că în grădina lui se
aflase cadavrul unui om. În zadar contele de Bouillon se apărase, fu dus
în închisoare și era cât pe ce să fie osândit, când sfântul, ca să arate
nevinovăția tatălui său, rămânând în rugăciune pe amvon la Padova,
unde predica, apăru la Lisabona, merse la cimitir să cheme din mormânt
pe cel ucis și îl duse viu înaintea judecătorilor care aflară din însăși gura
lui că contele de Bouillon era nevinovat.
Pe când era odată la Camposampiero, orășel aproape de Padova, și
veghea noaptea în rugăciune, în casa contelui de acolo, Pruncul Isus i
se arătă într-o strălucire mare și se lăsă luat în brațe și dezmierdat de
Anton, care, fericit la culme, îi spune cele mai dulci vorbe de iubire.
Contele văzu și auzi totul și povesti și altora minunea aceasta. Iată
pentru ce Sfântul Anton apare pe icoane cu Pruncul Isus în brațe.
De la Padova, Sfântul Anton s-a coborât la Bassano, la Verona, și în alte
locuri. Vizita lui la Bassano e vestită pentru că aici l-a îmblânzit pe tiranul
Ezelin, care, din cel mai crud om ce era, s-a făcut blând și i-a cerut
Sfântului să se roage pentru dânsul pentru a-l izbăvi de pedeapsa lui
Dumnezeu.
La Ferrara aduse pace într-o familie, făcând să vorbească un copil nou-
născut, pentru a o apăra pe maică-sa de învinuirile nedrepte ale soțului.
Dar o minune și mai zguduitoare a făcut la Florența, unde, spre a dovedi
cât de urât este viciul zgârceniei, a spus că zgârciții își țin inima în lada
de bani. Și pentru că tocmai atunci murise unul dintre aceștia, s-a căutat
și s-a găsit într-adevăr și inima plină de sânge a lui tot în cufărul cu bani.
Și lung ar fi pomelnicul minunilor făcute de Sfântul Anton, dacă am vrea
să le înșirăm pe toate.
În anul 1230 se reîntoarce la Padova. De data aceasta vine pentru a
muri aici, însă aceasta avea să se întâmple numai după un an. Cum a
petrecut anul cel din urmă al vieții sale acest harnic slujitor al lui
Dumnezeu, e cu neputință de spus, atât de zelos și harnic a fost.
Mănăstirea Franciscanilor, ziși și Conventuali, din Padova datează și ea
tot de atunci. Preocuparea lui de predilecție a fost însă predicarea
cuvântului Domnului.
Predica într-o limbă și era înțeles de toate națiile. Cuvântările lui, deși
rostite cu glas obișnuit, se auzeau până la mari depărtări.
Minunile Sfântului Anton sunt acuma atât de dese încât, dacă s-ar pune
împreună, ar alcătui o minune care nu se mai sfârșește. Ba, s-a zis, pe
bună dreptate, despre aceste minuni că ar fi ceva neobișnuit dacă
acestea nu s-ar mai întâmpla. Faptele sale sunt atât de mărețe și l-au
făcut atât de renumit în toată lumea, încât uneori s-ar crede că
Dumnezeu glumește cu dânsul ca și cu părintele lui sufletesc, Francisc
de Assisi, dându-i puterea de a face minuni, nu atât pentru nevoile
oamenilor, cât pentru plăcerea dumnezeiască de a-l face slăvit și a
încânta în acest fel lumea.
Moartea sfântului
O viață atât de rodnică în virtuți și fapte bune merită însă răsplata, și
Dumnezeu se grăbi să-și răsplătească sluga Sa credincioasă. Într-
adevăr, Sfântul Anton se îmbolnăvi de hidropizie, iar la 13 iunie 1231, își
luă zborul spre plaiurile cele veșnice, la vârsta de 36 de ani. Moartea i-a
fost luminată de arătarea Domnului Cristos și a Maicii Sale, care au venit
să-l mângâie și să-i ducă în cer sufletul. Chiliuța în care s-a întâmplat
fericita sa moarte mai stă și astăzi în picioare și e încorporată în biserica
ce se cheamă Arcella, din apropierea orașului Padova. Vestea morții lui
a fost răspândită de o mulțime de copii, care începură a striga "a murit
sfântul", iar după cinci zile a fost dus și înmormântat în oraș cu mare
alai. Sicriul cu moaștele sfântului a fost în ziua aceea izvor de vindecări.
Toți orbii, șchiopii și cei ce sufereau de alte boli s-au vindecat numai
atingând Sicriul Sfântului.
După moartea Sfântului Anton, minunile au continuat și s-au înmulțit;
așa că de abia trecu un an de la moartea lui slăvită, că deja Papa
Grigoriu al IX-lea, aflându-se în orașul Spoleto, l-a pus în sinaxarul
sfinților, dând astfel creștinilor un nou patron puternic pe lângă
Dumnezeu și un exemplu strălucit de urmat.
Dumnezeu a preamărit acest act solemn și cu o minune mare, căci în
momentul când Papa rostea cuvintele de canonizare, la Lisabona s-au
auzit clopotele catedralei sunând de la sine.
În anul 1263, când se termină construcția bazilicii, clădită în cinstea lui în
Padova, i s-au transportat moaștele sub altarul din capela închinată lui.
Cu acest prilej, Dumnezeu a arătat cât de mult i-a plăcut serviciul ce
Sfântul Anton l-a făcut sufletelor prin predicare, căci deschizându-se
sicriul i s-a găsit limba vie și frumoasă ca și la un om viu, pe când restul
trupului era cenușă. Sfântul Bonaventura, pe atunci superiorul general al
cinului Franciscan, era de față și sărutând-o, zise: "O, limbă
binecuvântată, care ai lăudat pururea pe Dumnezeu și ai făcut ca și alții
să-l mărească, acum se vede, cât de vrednic a fost în fața lui
Dumnezeu". Și tot atunci a scris și Troparul: De dorești să ai minuni.
Această limbă minunată e așezată acum într-un foarte frumos relicvar de
aur, bătut în pietre scumpe și se păstrează în bazilica Sfântul Anton, la
Padova. Acolo o poate vedea oricine.
Iată și portretul Sfântului Anton. Era de statură mijlocie, brunet și delicat.
Avea o față rotundă și plinuță, care îl făcea să pară mai tânăr decât era.
Ochii negri și vioi, fruntea înaltă, serioasă, și toată înfățișarea lui veselă,
îngerească și atrăgătoare. Deși făcea pocăințe aspre și muncea mereu
în via Domnului, el își păstra pururi înfățișarea neschimbată ce avea un
farmec ceresc și impunea respect și cinste. Minte ageră și voință
întreprinzătoare, nu se dădea înapoi de la nici o greutate când era vorba
de slava lui Dumnezeu. Știa, ca nimeni altul, Sfânta Scriptură și fu numit:
"Sicriul legii", iar pentru dibăcia cu care se folosea de această sfântă
știință întru apărarea adevărului și stârpirea ereziilor, i s-a dat numele de
"Ciocanul ereticilor". Titlul de slavă însă, de care se leagă numele
Sfântului Anton a fost și va rămâne pururi: Sfântul Făcător de minuni.
Creștinii l-au chemat în ajutor oricând în toate nevoile lor. Sfântul Anton
a răspuns întotdeauna așteptărilor pline de nădejde și credință ale
acelora care au alergat la dânsul.
Pelerinii nu mai contenesc la Padova. Vin răzleți, vin în grupuri, vin să
ceară, vin să mulțumească. Bazilica Sfântului e un centru mondial de
pelerinaje. În jurul mormântului său, ard mereu candele și lumânări
aprinse de recunoștința credincioșilor. Pe pereții bisericii stau atârnate
mii și mii de ex-voturi, lăsate de cei care au fost ajutați.
Un buletin numit: Mestitorul Sfântului Anton ce se tipărește în 75.000 de
exemplare lunar, răspândește în lumea întreagă vestea minunilor și a
harurilor dobândite la mormântul lui binecuvântat.
Puterea Sfântului Anton de Padova
Minunile făcute de Sfântul Anton sunt atât de felurite, încât cu greu se
poate hotărî în ce nevoi a ajutat mai mult. El scapă de moarte, ferește de
erezii, de nenorociri, de diavol și de ispitele lui, de lepră și de bolile
molipsitoare și incurabile; însănătoșește pe toți bolnavii care aleargă la
dânsul cu încredere, ajută călătorii pe ape; îi eliberează pe robi, pe
prizonieri și pe surghiuniți; află lucrurile pierdute; scapă și ferește de
orice soi de primejdii și ajută în orice fel de lipsuri. De aceea, astăzi
creștinii așteaptă de la Sfântul Anton orice har; haruri mari și haruri mici:
și Sfântul îi mângâie dacă e spre binele lor sufletesc. Prin dânsul
așteaptă mai ales: sănătate, pace în familie, căsătorie fericită, serviciu
cinstit, mijloc de trai, reușită la învățătură și la examene, noroc în
acțiunile lor, ocrotire împotriva dușmanilor, creșterea bună a copiilor,
apărarea avutului, scăparea de calomnii, câștig în procese, pâinea cea
de toate zilele, ajutor în ocolirea ispitelor, ușurarea sufletelor, și o moarte
creștinească.
Dar Sfântul Anton nu e admirat numai în Padova, ci oriunde. Creștinii
știu aceasta și, de aceea, aleargă bucuroși la bisericile închinate lui,
îngenunchează înaintea statuetelor și icoanelor lui, ba mai mult, țin la loc
de cinste în casele lor icoana Sfântului, căci știu că a te ruga Sfântului
Anton și a fi ascultat e unul și același lucru.
Găsitorul lucrurilor pierdute sau furate[
Iată un atribut care i se potrivește numai Sfântului Anton. I s-a dat acest
nume pentru că, spre deosebire de alți sfinți, mângâie și ajută pe acei
care, din vina sau fără vina lor, au pierdut lucruri scumpe sau folositoare
și vor să le găsească. Fapta care l-a arătat puternic pe Sfântul Anton în
astfel de împrejurări e următoarea:
Pe când Sfântul Anton era la Montpellier (Franța), i s-a furat un
manuscris în care el comentase Psalmii. Sfântul ținea mult la această
operă a sa, și de aceea se îndreptă cu rugăciuni fierbinți către
Dumnezeu ca să-l ajute s-o găsească. Minune! Pe când hoțul trecea un
pod înalt, îi ieși înainte un individ furios care îl amenință cu sabia,
poruncindu-i să ducă înapoi manuscrisul. Fără întârziere, Sfântul Anton
și-a dobândit manuscrisul.
Puterea rugăciunilor sale în toate împrejurările de acest fel s-a arătat
într-adevăr minunată. Așa că astăzi toți evlavioșii față de Sfântul Anton
au convingerea fermă că tot ce se poate pierde se poate și afla prin
Sfântul Anton.
La convingerea că Sfântul Anton găsește lucrurile pierdute se adaugă
apoi siguranța că toate cele existente nu se vor mai pierde, dacă vor fi
încredințate grijii Sfântului; de aceea mulți își recomandă Sfântului Anton
bunurile personale, alții, înainte de a pune la poștă sau a trimite lucruri,
hârtii de valoare, le pun sub paza Sfântului Anton. Și cu folos! Iată numai
un fapt. Un negustor din Spania, numit Anton Dante, plecase în America
de Sud pentru comerț, și se oprise la Lima. Soția sa, rămasă acasă, îi
scrise în mai multe rânduri, însă nu primi nici un răspuns. Întristată de
acest fapt, se duse în biserica Sfântul Francisc din Oviedo, unde era o
statuie a Sfântului Anton, și-i puse în mână o scrisoare pentru bărbatul
ei; apoi făcu o rugăciune fierbinte, cerând Sfântului să-i dea harul să
aibă vreun răspuns. A doua zi veni iarăși să se roage Sfântului și văzu
scrisoarea tot în mâna acestuia. Atunci, crezând că era tot aceea ce o
pusese ea, se plânse că Sfântul n-o ascultase. Un călugăr, auzind pe
cineva vorbind în biserică, veni, și, văzând femeia negustorului, o
îndemnă să ia scrisoarea din mâna Sfântului, căci el încercase, dar nu
izbutise. Femeia întinse mâna și scoase cu ușurință scrisoarea și, în
același timp, îi căzură la picioare, din haina Sfântului, 3000 de scuzi
mexicani. Deschise scrisoarea și află răspunsul dorit, precum și lămuriri
privitoare la bani.
Negustorul îi mai spunea că îi trimitea răspunsul tot prin călugărul
franciscan care îi adusese scrisoarea... Cine era acel călugăr? Desigur,
Sfântul Anton. Dumnezeu e minunat în sfinții săi. E de prisos să mai
înșirăm și alte fapte.
Ajutorul săracilor[
Sfântul Anton a iubit într-un chip deosebit pe cei săraci și, din dragoste
pentru dânșii, a întreprins obositoarele sale drumuri apostolice. Însă
Sfântul Anton este părintele săracilor nu numai pentru harurile sufletești
ce le-a împărțit lor, când era încă în viață, ci mai ales pentru că el, din
slava cerească, dă săracilor pâinea cea de toate zilele. E mai milostiv
când este vorba de cauza săracilor, și dă mai curând harurile cerute
când se promite pâine pentru cei săraci.
Modul acesta de a mijloci haruri de la Sfântul Anton, e vechi în Biserica
lui Cristos, însă a luat un mai mare avânt în zilele noastre, prin faptul
următor, petrecut în Franța.
În anul 1890 trăia la Toulon, strada Lafayette nr. 41 (Franța), d-ra Luisa
Bouffier. Ea era o femeie foarte evlavioasă și se ocupa cu negoțul. Într-o
dimineață, nu putu să-și deschidă prăvălia. Lacătul fusese forțat în
timpul nopții și acuma nu se deschidea. Un lăcătuș chemat în ajutor,
veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice.
Dar femeia pro-mise Sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta
să deschidă lacătul fără să-l strice. Și harul fu dobândit. Lăcătușul veni și
cea dintâi cheie pe care o încercă deschise ca și cum ar fi fost făcută
anume. Bucuria stăpânei fu fără margini, și de atunci ea s-a făcut
apostolul pâinii pentru săraci.
A așezat în odaie o statuie și credincioșii au început să vină încrezători.
Micul oratoriu a devenit în curând loc de pelerinaj. Astăzi pâinea
săracilor e o evlavie pe care o practică întreaga lume creștină.
Banii ce se adună astfel zilnic pentru săraci în cutiile din biserici, se
ridică la sume importante de bani și ele sunt dovada cea mai mare a
harurilor primite. Nu există strâmtoare, boală, lipsă, în care Sfântul Anton
să nu-și arate mila, dacă vede că e și spre folosul săracilor. Se
făgăduiește cât se crede și nu se dă pâinea făgăduită, până nu se
capătă harul cerut. Sfântul Anton atrage pe cei săraci la Dumnezeu,
asigurându-le și hrana zilnică, din prisosința bogaților.
Cei care încearcă a dobândi haruri de la Sfântul Anton în acest mod,
rămân totdeauna convinși că Sfântul Anton e Părintele Săracilor.