Universitatea ‘’Alexandru Ioan Cuza’’, Iaşi

Facultatea de Litere

Master- Limbă, literatură şi civilizaţie românească

Coordonator: Prof. Dr. C-tin Frâncu

Masterand: Antal (Dogariu ) Oana

Iaşi, 2010

De- a lungul timpului preocuparile asupra limbajului au fost variate

datorită complexităţii relaţiilor pe care limba le stabileşte cu omul, societatea

şi factorii de timp, loc şi mediu caracteristic. Aparută şi constituită în cadrul

religiei şi filosofiei, lingvistica a reusit să se impună ca disciplină autonomă

abia în secolul al XIX-lea. Trebuie mentionat faptul că în Asia descoperirile

în privinţa limbajului au fost cu mult înaintea celor din Occident. India a

ajuns prin Gramatica lui Pănini, la teorii pe care cercetatotii europeni le- au

elaborat abia în secolul XX. Este evident faptul că lingvistica actuală este

fundamentată pe idei si concepte din perioada antică şi din acest motiv în

în cele ce urmează voi face un scurt istoric al evoluţiei limbajului.

Preocupările în antichitate asupra limbajului sunt evidente în Asia.

Gramatica lui Pănini este datată din sec IV î.Hr. şi este cea mai cunoscută

gramatică din India Veche. Pănini a instituit nişte reguli plecând în studiul

său de la planul ontic spre planul lingvistic. Realizează astfel o gramatică

analitică şi sintetică ce atinge culmi ale studiilor lingvistice moderne. Pănini

citează în lucrarea sa şi pe alţi grămătici a căror studii s-au pierdut însă cu

timpul. O dovadă în plus a importanţei deosebite pe care o are acest antic

pentru lingvistică este corespondenţa evidentă dintre teoriile sale şi studii ale

lui Filmore (The case for case), cercetări actuale asupra distincţiilor: limbaj-

metalimbaj, fonem- sunet (asemănare recunoscută de Jakobson).

Vechii indieni au studiat fonemele, trăsăturile articulatorii ale limbii din

nevoia de a pronunţa corect textele sacre, Vedele. Înţelegerea vedelor

presupunea cunoaşterea cuvintelor drept pentru care apar preocupari şi

pentru etimologie. Cunoaşterea lumii devine aşadar inseparabilă de limbaj.

2

Chinezii (călugării budişti ) au fost influenţaţi în studiile lor de

indieni. Meritul lor deplin este acela de a fi acordat mai multă atenţie

lexicologiei dar in domeniul analizelor gramaticale lipsurile sunt evidente.

Cu privire la filosofia limbajului, ideile lui Confucius au o

însemnatate capitală. Confucius respinge schimbarea, crede că starea

lucrurilor nu poate fi modificată. El vede statul ca fiind condus de un om

superior care se caracterizează prin generozitate, moralitate şi respect pentru

tradiţie.

Numele oamenilor şi al obiectelor trebuie să fie date în urma unui acord,

consideră învăţaţii Heraclit şi Democrit. Confucius îndeamnă însă la

păstrarea ordinii deja existente. Această problemă este clarificată de

Aristotel care este de părere că ordinea nu trebuie să existe la nivelul

cuvântului ci la nivelul propoziţiei.

Antichitatea greacă poartă urmele dezvoltării mai întâi a filosofiei limbii,

gramatica trecând pe plan secund ca fiind fiică a acesteia.

Preocupaţi de raportul realitate-gandire, grecii au considerat limba ca fiind

oglindă a realităţii. Logosul este singurul factor din lume care nu este supus

schimbării. Prin opoziţie cu acesta, totul este un proces, nu există fiintă ci

numai devenire.

Democrit este de părere că limba este constituită după modelul Universului.

Platon avansează ideea relativităţii în ceea ce priveşte limbajul. Lucrarea sa,

Sofismul este despre adevăr şi fals ( ca problemă lingvistică). El susţine că

prin descompunerea limbajului, se poate ajunge la cuvinte

primitive:,,cuvintele desemnează existenţa, logosul poate fi însă fals pentru

că el exprimă nonexistenţa’’.1

1 Frâncu C. , Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate pînă la Saussure, Casa Editorială ’’Demiurg’’, Iaşi

2005, p. 38;

3

Aristotel este însă cel care face distincţia între semnificat şi semnificant,

adică distincţia între forma cuvântului şi sensul acestuia. Gândurile sunt

imagini iar cuvintele sunt semne ale gândurilor (cele scrise sunt semne ale

cuvintelor!), consideră Aristotel.

Tot autor distinge elementul cu funcţie de subiect - onoma şi pe cel cu

funcţie de predicat –rhema. De asemenea, el clasifică şi literele în vocale,

semivocale şi mute.

Avansând în timp, Şcoala stoică prin Zenon şi Chrysippus propune teoria

aspectului verbal, opoziţia terminativ- nonterminativ.

Dionysos este considerat ca fiind cel mai important grămătic din perioada

elenistică. Acesta distinge opt părţi de vorbire: numele, ve4rbul, participiul,

articolul, pronumele, prepoziţia, adverbul, conjuncţia.

Admiratori şi imitatori ai civilizaţiei greceşti, romanii preiau

învăţătura gramaticală a acestora. Caesar, Quintilian, Rhemius, Palaemon,

Marcus Terentius Varro sunt doar cîteva nume romane importante în

evoluţia lingvisticii.

Marcus Terentius Varro a publicat 25 de cărţi sub denumirea De lingua

Latina şi pune accent pe funcţia de comunicarea limbii. Tot el face

clarificări în legătură cu unele elemente de fonetică şi lexicologie

( rotacismul, originea unor cuvinte).

Influenţat de Platon şi Aristotel, Aurelius Augustus publică scrierea De

magistro, în care intuieşte distincţia limbă- metalimbă. Adîncind direcţiile

lui Aristotel şi Aurelius Augustus, Thomas de Aquino delimitează clar

limbajul de metalimbaj. Astfel, Aurelius Augustus prefigurează probleme de

pragmatică care vor preocupa lingvistica secolului XX. El spune că scopul

4

vorbirii este acela de a învăţa, de a cunoaşte. Eugen Coşeriu îl consideră ca

fiind cel mai mare semiotician al antichităţii.

Ideile anticilor au dominat Evul Mediu, perioadă în care latina

devine limbă internaţională favorizând propagarea ideilor în domeniul

lingvisticii.

În această perioadă s-au făcut numeroase cercetări empirice şi aplicative,

Vergilius Marro Gramaticus fiind un nume sonor al vremii.

S- au mai semnalat şi unele încercări de elaborare a unor gramatici

universale- gramatici speculative.

Dante descrie limbile vulgare , aduce informaţii privind înrudirea dintre

limbile romanice, propune denumirea de limbă literară şi are unele idei în

domeniul lingvisticii areale.

Cea mai veche gramatică completă a arabei clasice este realizată de

Sibawaihi (sec. VIII ). Trebuie menţionat însă că acesta neglijează total

semantica.

Renaşterea este semnalată prin apariţia tiparului, apariţia

dicţionarelor şi studiilor consacrate limbii. Pornind de la asemănările dintre

limbi, apare ideea relaţiei dintre acestea. În ceea ce priveşte filosofia

limbajului, preocupările sunt puţine.

Secolele XVII, XVIII aduc o dezvoltare fără precedent în Europa

Occidentală. Se disting trei direcţii în cercetarea limbii: empirismul englez,

raţionalismul francez şi direcţia intermediară.

Empirismul englez este reprezentat de John Locke şi Francis Bacon. Aceştia

neagă ideile lui Chomsky şi nu văd în raţiune o treaptă superioară de

cunoaştere. Francis Bacon este primul empirist englez care vede limba ca o

oglindă a spiritului poporului. El face delimitarea între o gramatică literară

5

care are la bază învăţarea practică a limbilor şi o gramatică filosofică,

bazată pe relaţia cuvînt- lucru.

Susţinând teza arbitrariului lingvistic, Bacon spune că limbile oglindesc

instituţiile sociale şi civile ale colectivităţii. Pe de altă parte, John Locke

subliniază funcţia instrumentală , caracterul social al limbii dar nu consideră

că există o relaţie între complexul sonor şi idee. Locke distinge între limba

diacritică şi limba diferenţială, idee preluată apoi de Ferdinand de Saussure.

In general, ideile lui Locke au fost punct de plecare pentru semantica

generală structurală care are la baza trihotomia obiecte- idei- cuvinte.

Reprezentant al raţionalismului francez, Rene Descartes promovează

o gramatică logică şi universală. Recunoscut de Chomsky ca fiind

precursorul gramaticii generative, Descartes consideră limba ca o

caracteristică a omului şi propulsează ideea de limbă universală.

Gianbatistta Vico se distanţează însă de caracteristica epocii (raţionalismul)

şi pune accent pe faptul că limba are şi alte funcţii. El studiază limba ca

obiect autonom al reflecţiei şi cercetării iar semnul este în accepţia sa o

entitate autonomă , obiectul reflexiei fiind cuvîntul. Benedetto Croce este

continuatorul ideilor sale.

Epoca luminilor îl aduce în prim-plan pe J.Jacques Rousseau. Acesta

subliniază vivacitatea poetică a primelor forme ale limbajului considerând

că limba este expresia afectelor, a sentimentelor (idee întîlnită şi la Vico).

Johann Heinrich Lambert este cel care face sinteza între raţionalism şi

empirism.

James Harris evidenţiază trăsăturile comune ale limbilor. El deosebeşte

părţile principale, de accesorii şi deschide o cale urmată apoi de Saussure-

limbajul văzut ca obiect dublu , unităţi cu diviziune binară.

6

Despre tipologia structurală a limbilor, vorbeşte Adam Smith care se

ocupă de evoluţia şi originile limbajului. El spune că la începuturi,

substantivele erau nume particulare şi nu cuvinte cu sens general. ,, Nu

există cuvîntul general pom, ci un anumit tip de pom , acest pom’’2. De aici,

el trage concluzia că primele nume erau de fapt proprii.

Preconizând ruptura dintre filosofie şi ştiinţele empirice, Immanuel Kant nu

abordează problema limbajului. Se vorbeşte în acest sens de ,,tăcerea lui

Kant’’. Atitudinea este însă una favorabilă dezvoltării lingvisticii ca ştiinţă

autonomă cu metode proprii de cercetare.

În lingvistica secolului XIX se observă o neglijare a gramaticii

raţionale şi un interes sporit pentru studiul limbilor vechi. Apare acum

conceptul de înrudire între limbi (se descoperă unele afinităţi între latină,

greacă şi sanscrită). Intemeietorul metodei comparativ- istorice este Franz

Bopp. Acesta pune accent pe morfologia comparată şi stabileşte în prima

gramatica comparată a limbilor indoeuropene legături între aceste limbi.

August Friedrich Pott este întemeietorul etimologiei şi pune în valoare

importanţa legilor fonetice. Principiile elaborate de el sunt valabile şi astăzi.

Wilhelm von Humboldt este considerat a fi ,,părintele’’ lingvisticii

generale.El este primul lingvist care a studiat limbile indoneziene. În

studiile sale, acesta nu pune accent pe diacronie, pe espectul istoric ci pe

sincronie. Coparaţia pe care o realizează acesta între limbi este una

analitică, interesul fiind asupra limbajului în general. Wilhelm von

Humboldt defineşte limba ca pe un fenomen dinamic. Teoriile sale au un

2 Frâncu Constantin, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate pînă la Saussure, Casa Editorială

’’Demiurg’’, Iaşi 2005, p. 107;

7

substrat filozofic ( Kant şi Hegel au fost cei care au avut influenţă asupra

sa ).

Lingvistul mai sus menţionat este primul din secolul XIX care

conştientizează funcţiile limbii (funcţia de comunicare, funcţia de formulare

a ideilor). Considerând că limba şi gândirea sunt produse ale spiritului

uman, Wilhelm von Humboldt preconizează o distincţie curentă în

lingvistica secolului XX- aceea dintre limbă şi vorbire. Limba este un

sistem, un organism şi nu un conglomerat de elemente, considera lingvistul.

Majoritatea ideilor sale au fost preluate de Benedetto Croce, Matteo Bartoli,

N.Chomsky şi stau la baza lingvisticii moderne.

Avându- i ca precursori pe Schleicher şi Bopp, naturalismul lingvistic

se ocupă cu studiul evoluţiei limbilor. Aceasta evoluţie este considerată

însă o degradare, limba este un organism care se ruinează treptat.

Cursul de lingvistică generală a lui Ferdinand de Saussure, apărut postum

este punctul de plecare al lingvisticii moderne. Chiar dacă multe din ideile

sale au fost intuite de alţi oameni de ştiinţă, meritul său în cadrul lingvisticii

este acela de a fi adunat şi enunţat într-o formă clară şi coerentă toate aceste

idei.

Dicotomiile saussuriene: limbă- vorbire, sincronie –diacronie, sintagmatic+

paradigmatic,semnificat- semnificat, lingvistică internă- lingvistică externă,

au rădăcini puternice în epocile anterioare. Spre exemplu, distincţia limbă-

vorbire este formulată iniţial de H. Paul , G. Von Gabelentz şi Humboldt

fiind apoi preluată de R. Jackobson , A. Martinet şi reformulată de

Chomsky în termeni de competenţă- performanţă. Opoziţia sintagmatic-

paradigmatic este dezbătută şi de Hjelmslev. Limba văzută ca sistem de

semne respectiv relaţia limbii cu societatea, distincţia între normă şi sistem,

între gramatică analitică şi sintetică sunt idei întîlnite la Gabelentz. Deşi

8

toate aceste asemănări sunt evidente. Saussure nu îi citează sau aminteşte pe

aceştia . La rîndul său, Saussure lasă moştenire studiile sale, Scolii de la

Geneva, lui Ch. Bally, Albert Sechehaye şi A. Millet.

Şcoala lingvistică de la Copenhaga are ca teză ideea lui Saussure- limba

văzută ca formă nu ca substanţă. Hjemslev recunoaşte influenţa lui Saussure

în ambiţia de a crea o algebră a limbajului. Limba –o structură pur statică

este doctrina teoriei sale numită neo-saussuriană.

Lingvistica americană în secolul XIX este dominată de

neopragmatică. Acest curent este răspîndit de europeni sau de americanii

care au studiat în Europa. Plecînd de la Leonarb Bloomfield (lingvistica

mecanicistă) şi de la Humboldt (teza formei interne), Boas introduce

principiul relativismului lingvistic. Reacţie împotriva mecanicismului,

gramatica generativ- transformaţională aduce în discuţie aspectul creativ al

limbajului. Naom Chomsky concepe limba ca un sistem dinamic. El

vorbeşte despre universaliile lingvistice.

Funcţia socială a limbii este şi ea studiată încă din antichitate dar primşte o

formulare clară la Thomas: omul este animal politic şi social (idee anticipată

de Platon şi Aristotel).

Semantica, distincţia semnificare - desemnare a fost intuită de Platon dar

abia Aristotel clarifică această problemă. Tot de la ideile lui Aristotel

porneşte şi Roger Bacon care a scris o gramatică a limbii ebraice.

În ceea ce priveşte lingvistica românească, după a doua jumătate a

secolului XVIII, apare conştiinţa ca limba română se trage din latină.

Originea latină a limbii române este dovedită de cronicari precum Miron

Costin şi Grigore Ureche. Acesta din urmă observă asemănările dintre

română şi latină , intuind unele etimologii latineşti (panis- pîine, caro-

carne, galena- găină).

9

Palatalizarea labialelor, diferenţa dintre vorbirea femeilor şi cea a bărbaţilor

sunt elemente sesizate de D. Cantemir. El demonstreză că româna şi italiana

au origine comună şi ridică problema elementelor autohtone din limba

română. De asemenea, observă diferenţele dialectale (diatopice) şi

diastratice.

Ion Heliade Rădulescu fixează normele limbii literare moderne, susţine că la

baza limbii literare trebuie să stea limba vorbită de popor şi limba cărţilor

bisericeşti. In cartea Gramatica romînească (Sibiu, 1828) consideră că este

necesară ortografia fonetică. Limbajul are în acccepţia sa origine naturală şi

cunoaşte două faze: faza de imitare prin sunete a obiectelor şi faza de

simbolizare a lor.

Pe linia raţionalistă merge Timotei Cipariul care pune bazele gramaticii

istorice a limbii române. El consideră că limba este un produs al poporului şi

ea nu poate fi schimbată . Timotei Cipariul este considerat ca fiind

intemeietorul dialectologiei româneşti. Prima anchetă dialectală este făcută

însă de Bogdan Petriceicu Haşdeu care promovează teoria circulaţiei

cuvintelor subliniind funcţia socială a limbii.

O contribuţie remarcabilă în domeniul lingvisticii o are şi Titu Maiorescu,

cel care a delimitat şi definit conceptul de fonem şi a îmbunătăţit sistemul

ortografic. Alţi lingvişti români de seamă sunt şi Aron Pumnul, Alexandru

Lambrior, Lazăr Săineanu.

Concluzionând, pilonii de bază ai linvisticii (care nu era atunci ştiinţă

autonomă! ) au fost puşi încă din antichitate iar de- a lungul timpului

lingviştii au continuat aceste idei, le- au prelucrat, îmbunătăţit şi concretizat

în teorii. După cum am demonstrat mai sus, cercetările de ordin lingvistic au

circulat fără a ţine cont de bariere de timp sau spaţiu. Nu se poate nega

10

contribuţia fiecărui lingvist în parte la dezvoltarea lingvisticii şi

fundamentarea teoriilor actuale.

Tendinţele lingvisticii actuale sunt prelungiri ale acestor teorii, cristalizări

ale materialului brut oferit în timp de cercetătorii din toată lumea.

11

Bibliografie

Frâncu Constantin, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate

pînă la Saussure, Casa Editorială ’’Demiurg’’, Iaşi 2005;

Frâncu Constantin, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru,

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, indice de nume alcătuit de Alexandrina

Ioniţă, Casa Editorială ’’Demiurg’’, Iaşi 1999;

12

13