1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR" FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE

Conf. univ. dr. GRAŢIELA GHIC Lect. univ. dr. CARMEN JUDITH GRIGORESCU

ANALIZA ECONOMICO- FINANCIARA

-Manual de studiu individual-

2

3

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR" FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE

Conf. univ. dr. GRAŢIELA GHIC Lect. univ. dr. CARMEN JUDITH GRIGORESCU

ANALIZA ECONOMICO- FINANCIARA

-Manual de studiu individual-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

ISBN 978-606-647-174-9

5

CUPRINS 1. BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ............................................................................ 7 ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE 1.1. Obiectul analizei economico-financiare.................................................................................... 7

1.2. Tipologia analizei economico-financiare .................................................................................. 8

1.3. Conţinutul procesului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor economico-financiare ........... 10

1.4. Metodologia analizei economico-financiare a firmei ............................................................. 13

1.4.1. Metode ale analizei calitative ........................................................................................... 13

1.4.2. Metode ale analizei cantitative ......................................................................................... 14

2. ANALIZA MEDIULUI ECONOMIC EXTERN AL FIRMEI ............................................... 28

2.1. Analiza cote-părţi de piaţă ..................................................................................................... 28

2.2. Analiza poziţiei concurenţiale ................................................................................................ 29

2.3. Analiza stucturii concurenţiale ............................................................................................... 30

2.4. Analiza contextului concurenţial ............................................................................................ 31

2.5. Modele de analiză strategică asupra mediului concurenţial ................................................... 32

3. ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE ............................... 40

3.1. Analiza activităţii de producţie şi comercializare, pe baza indicatorilor valorici .................. 40

3.2. Analiza raportului static dintre principalii indicatori valorici ................................................. 42

3.3. Analiza raportului dinamic dintre indicatorii valorici ............................................................. 42

3.4. Analiza cifrei de afaceri .......................................................................................................... 43

3.4.1.Analiza structurală a cifrei de afaceri ............................................................................... 44

3.5. Analiza factorială a cifrei de afaceri ....................................................................................... 45

4. ANALIZA VALORII ADĂUGATE .......................................................................................... 49

4.1. Analiza valorii adăugate ......................................................................................................... 49

4.2. Analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate ...................................................................... 50

4.2. Analiza factorială a valorii adăugate ...................................................................................... 51

4.3. Analiza producţiei fizice ........................................................................................................ 52

5. ANALIZA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII .............................................................. 54

5.1. Analiza cheltuielilor întreprinderii .......................................................................................... 54

6

5.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor firmei ..................................................................... 56

5.3. Analiza cheltuielilor de exploatare ......................................................................................... 57

6. ANALIZA CHELTUIELILOR LA 1000 LEI CIFRĂ DE AFACERI ................................... 58

6.1. Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri .................................................................... 58

6.2. Analiza cheltuielilor variabile şi fixe ..................................................................................... 59

6.2.1.Analiza cheltuielilor variabile ........................................................................................... 59

6.2.2.Analiza cheltuielilor fixe ................................................................................................... 59

6.3. Analiza principalelor categorii de cheltuieli ........................................................................... 60

7. ANALIZA RENTABILITĂŢII .................................................................................................. 65

7.1. Analiza rentabilităţii întreprinderii ......................................................................................... 65

7.2. Analiza profitului – ca indicator în mărime absolută a rentabilităţii întreprinderii ................ 66

7.2.1.Analiza situaţiei generale privind profitul întreprinderii .................................................. 66

7.2.2. Analiza structurală şi factorială a profitului net şi brut din activitatea totală a

întreprinderii .............................................................................................................................. 67

7.2.3.Analiza structurală şi factorială a profitului brut din activitatea totală ............................ 68

7.2.4.Analiza structurală şi factorială a profitului brut la nivelul celor trei tipuri de activităţi 69

7.2.5.Analiza factorială a profitului brut aferent cifrei de afaceri .............................................. 70

7.2.6.Analiza factorială a profitului brut aferent producţiei vândute totale a întreprinderii ...... 71

7.2.7.Analiza factorială a profitului brut aferent producţiei vândute ......................................... 75

a întreprinderii la nivel de produs .............................................................................................. 75

8. METODE DE CALCUL ŞI ANALIZĂ A RATEI RENTABILITĂŢII ................................ 78

8.1. Rata rentabilităţii economice .................................................................................................. 78

8.2. Rata rentabilităţii financiare sau profitabilităţii ........................................................................ 79

8.3. Rata rentabilităţii resurselor consumate .................................................................................. 80

8.4. Analiza structurală şi factorială a rentabilităţii brute pe tipuri de activităţi ............................ 80

8.5.Analiza factorială a rentabilităţii brute aferente producţiei totale vândute .............................. 81

8.6. Analiza factorială a ratei rentabilităţii brute aferente producţiei vândute pe produs .............. 82

8.7. Analiza rentabilităţii brute pe produs pe baza punctului critic ............................................... 83

9. TEMĂ DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR ..................................................................... 88 BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 98

7

Unitatea de învăţare 1

1. BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Introducere Disciplina Analiză economico-financiară impune abordarea unei problematici vaste, care, într-o succesiune logică, ar putea fi rezumată astfel: 1. Obiectul Analizei economico-financiare ca disciplină ştiinţifică

1.1. Obiectul analizei economico-financiare. Analiza, sinteza, inducţia, deducţia şi abstractizarea – metode impuse de cercetarea ştiinţifică a realităţii obiective.

1.2. Tipologia analizei economico-financiare. 1.3. Conţinutul procesului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor economico-financiare. 1.4. Factorii care determină schimbări de stare în funcţionarea sistemelor microeconomice. 1.5. Funcţiile analizei. 1.6. Sistemul de informaţii, premisă a efectuării analizei economico-financiare.

2. Metodologia Analizei economico-financiare a firmei 2.1. Gruparea metodelor Analizei economico-financiare în funcţie de laturile fundamentale

ale cunoaşterii – latura calitativă şi latura cantitativă 2.2. Etapele activităţii practice de analiză economico-financiară.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: – definirea conceptului de analiză economico - financiară; – cunoaşterea metodelor specifice analizei economice. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să tarseze etapele procesului de analiză economico - financiară; – studenţii vor putea să diferenţieze factorii care determină schimbări de stare în funcţionarea sistemelor microeconomice – studenţii vor putea să descrie metodele, tehnicile si procedeele specifice analizei economico – financiare.

1.1. Obiectul analizei economico-financiare

Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii obiective, a mecanismului de formare şi manifestare a fenomenelor şi proceselor economico-financiare, precum şi a legăturilor cauzale dintre acestea, face necesară utilizarea unui ansamblu de metode şi tehnici specifice, cele mai frecvent folosite fiind: analiza, sinteza, inducţia, deducţia şi abstractizarea.

8

Analiza: - reprezintă acea metodă raţională ce presupune descompunerea unui întreg

(fenomen sau proces) în elementele sale constructive pentru ca prin metode specifice să fie studiate esenţa lor.

- face posibilă cunoaşterea realităţii obiective, în toată complexitatea sa. Sinteza: - este acea operaţiune logică de reunire într-un singur tot unitar a elementelor

, factorilor, cauzelor şi condiţiilor izolate anterior prin operaţia de analiză, cu scopul dobândirii imaginii integrale, structural-relaţionale a întregului respectiv şi al evidenţierii manifestărilor esenţiale caracteristice acestui întreg.

Inducţia: - reprezintă acea metodă logică, ce permite stabilirea unei concluzii general

valabile pentru situaţii economice similare celei analizate, mergând pe o filieră de la particular la general, de la exemple concrete la generalizări.

Deducţia: - este acea operaţiune raţională cu ajutorul căreia se poate deduce o

concluzie pornind de la general la particular. Abstractizarea: - reprezintă metoda raţională prin care se face trecerea de la concretul ce se

poate percepe la concretul logic. În concluzie, cercetarea ştiinţifică a realităţii obiective presupune utilizarea corelată a analizei, sintezei, inducţiei, deducţiei şi abstractizării.

1.2. Tipologia analizei economico-financiare

Diversitatea activităţilor desfăşurate de către o întreprindere reclamă necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi structurate după mai multe criterii. Se impune o clasificare a multiplelor tipuri de analize, pe baza acestor criterii, deoarece, astfel, deciziile pot fi direcţionate şi fundamentate în raport de laturile, cerinţele sau segmentele analizate. a) În funcţie de raportul dintre momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenului, distingem: - analiza retrospectivă sau post-factum; - analiza curentă; - analiza previzionala sau prospectivă. Analiza post-factum(retrospectivă): - presupune cercetarea rezultatelor întreprinderii potrivit relaţiilor cauzal-

funcţionale şi implicit evidenţierea gradului de realizare a obiectivelor programate.

- surprinde prezentul şi trecutul ceea ce impune crearea unei noi categorii – prin separarea prezentului de trecut.

Analiza concomitentă sau curentă: - constă în urmărirea modului în care se îndeplinesc o serie de prevederi, sau

sunt contracarate acţiunile factorilor perturbatori. Analiza previzională sau prospectivă: - presupune determinarea evoluţiei viitoare a unui fenomen economic pe

baza cercetării factorilor şi acţiunilor în perspectivă. - se bazează pe variabile presupuse, incerte. - stă la baza elaborării strategiilor de dezvoltare ale firmei. b) Din punctul de vedere al studierii însuşirilor esenţiale ale fenomenului economico-financiar, întâlnim: - analiza calitativă; - analiza cantitativă.

9

Analiza calitativă: - studiază esenţa fenomenului, însuşirile sale de bază, factorii care îl

determină. - utilizează metoda abstractizării, stabilind modelele în care sunt prinse

legăturile esenţiale caracteristice fenomenelor economico-financiare. Analiza cantitativă: - presupune cercetarea fenomenelor economico – financiare prin determinări

cantitative. - foloseşte tot mai mult metodele şi procedeele maUnitatea de invatareticii

moderne. c) După nivelul la care se realizează analiza, există: - analiza microeconomică; - analiza mezoeconomică; - analiza macroeconomică. Analiza microeconomică: - vizează fenomenele economico-financiare la nivelul firmei considerată ca

un sistem sau a subdiviziunilor sale organizatorice. Analiza mezoeconomică: - studiază fenomenele şi procesele la nivelul sectorului sau al ramurii de

activitate în scopul evidenţierii poziţiei firmei pe piaţă, a capacităţii concurenţiale a acesteia, a situaţiei produselor de substituţie etc.

Analiza macroeconomică: - presupune studierea fenomenelor la nivelul economiei naţionale sau al

economiei mondiale, operând preponderent cu indicatori globali sau mărimi agregate.

d) După modul de urmărire în timp a fenomenelor, distingem: - analiza statică; - analiza dinamică. Analiza statică1: - studiază fenomenele, precum şi elementele şi factorii care influenţează

asupra acestora la un moment dat, relevând pe baza relaţiilor existente între acestea, o anumită poziţie a fenomenului supus analizei.

Analiza dinamică: - cercetează fenomenele economice în evoluţia lor în timp. e) După orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul, distingem: - analiza pe termen scurt; - analiza pe termen lung. Analiza pe termen scurt: - se referă la unitatea de timp mai mică de un an, fiind utilizată frecvent de

managementul operativ, intern. - operează preponderent cu modele de tip determinist. Analiza pe termen lung: - operează cu date care depăşesc termenul de un an. - utilizează modele de tip statistic sau stocastic. f) După criteriile de studiere a fenomenelor, distingem: - analiza economică; - analiza financiară, luată separat sau împreună cu prima, devenind analiză

economico - financiară; - analiza tehnico-economică. Evident, seria criteriilor în funcţie de care pot fi stabilite şi alte tipuri de analiză economico – financiară nu este epuizată.

1 Noţiunea de static este legată de modul de efectuare a analizei şi nu de natura fenomenului, deoarece fenomenele, prin natura lor, nu pot fi statice.

10

1.3. Conţinutul procesului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor economico-financiare

Conţinutul procesului de analiză economico-financiară, inclusiv îmbinarea acesteia cu sinteza, presupune parcurgerea următoarelor etape: a) Delimitarea obiectivului analizei: - constă în identificarea anumitor fapte, fenomene, rezultate, care se exprimă

sub forma unor mărimi absolute sau a unor indicatori. - delimitarea scopului se face în timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ,

utilizând anumite metode de evaluare şi calcul. b) Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor care au influenţat fenomenul studiat: - descompunerea în elemente presupune o analiză structurală. - se realizează conform principiului descompunerii în trepte: factorii se

stabilesc în mod succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect, prin intermediul celor cu acţiune directă, până la stabilirea cauzelor finale.

c) Determinarea corelaţiilor dintre fiecare factor şi fenomenul analizat pe de o parte, cât şi dintre diferiţii factori care acţionează asupra acestuia, pe de altă parte. - se determină relaţia cauză-efect, respectiv raporturile de condiţionare. Parcurgerea acestor trei etape conduce la elaborarea modelelor de analiză ale proceselor şi fenomenelor analizate. d) Măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori asupra fenomenului analizat - în această etapă intervine analiza cantitativă, care folosind modelele

factoriale adecvate permite măsurarea influenţelor, dimensionarea rezervelor interne şi aprecierea cât mai exactă a rezultatelor.

e) Etapa stabilirii concluziilor şi aprecierilor asupra activităţii desfăşurate2. - este etapa în care echipa de analiză întocmeşte raportul sau referatul de

analiză. - concluziile şi aprecierile trebuie să cuprindă aspecte critice, să nu conţină

contradicţii, să fie logice şi coerente, să exprime aportul factorilor materiali sau umani la obţinerea rezultatelor şi deficienţelor constatate.

f) Etapa elaborării măsurilor: - presupune stabilirea deciziilor menite a contribui la utilizarea optimă a

factorilor de producţie, la obţinerea unor randamente maxime ale utilizării acestora în vederea asigurării marjei concurenţiale, a viabilităţii firmei.

Parcurgerea acestor faze, în ordinea menţionată, asigură caracterul ştiinţific şi totodată integral al cercetării oricărui fenomen economico – financiar.

Factorii care determină schimbări de stare în funcţionarea

sistemelor microeconomice

Factorii, ca forţe motrice ale dezvoltării, determină formarea şi modificarea unui fenomen economic, a unui rezultat. Pentru efectuarea unui studiu sisUnitatea de invataretic al factorilor este necesară gruparea acestora după anumite criterii. Analiza tuturor categoriilor de factori este absolut necesară în abordarea fenomenelor economice, deoarece conexiunile care există între aceştia se

2 foloseşte metoda sintezei

11

reflectă în rezultatele activităţii economico-financiare. a) După conţinutul lor, distingem următoarele categorii de factori: - tehnici; - tehnologici; - organizatorici; - economici; - social-politici; - demografici; - psihologici; - biologici; - naturali etc. b) După caracterul lor în cadrul unei relaţii cauzale, distingem: - factori cantitativi, care sunt purtătorii materiali ai celor calitativi şi multiplicatori ai acestora; - factori calitativi au aceeaşi natură cu fenomenul analizat, deosebindu-se de acesta prin gradul de extensie; - factori structurali, care apar când rezultatul analizat se referă la mărimi agregate. De regulă, factorii de structură sunt conţinuţi de factorii cantitativi, dar acţionează prin intermediul celor calitativi. c) După modul cum acţionează, deosebim: - factori cu acţiune directă, sunt acei factori care îşi exercită nemijlocit influenţa asupra fenomenului analizat; - factori cu acţiune indirectă sunt cei care acţionează asupra fenomenului analizat prin intermediul primei categorii. d) După efortul propriu al întreprinderii, distingem: - factori dependenţi de efortul propriu; - factori independenţi de efortul propriu. e) După gradul de sintetizare, există: - factori simpli, sunt cei care nu mai pot fi descompuşi în elemente componente; - factori complecşi, sunt cei care pot fi descompuşi pe diferite trepte până la factori simpli. f) După izvorul acţiunii lor, întâlnim: - factori interni (endogeni), care îşi au originea în interiorul întreprinderii; - factori externi (exogeni), care îşi au originea în mediul exterior întreprinderii. g) După stadiul circuitului economic în care acţionează sunt: -factori specifici aprovizionării; -factori specifici producţiei; -factori specifici distribuţiei (comercializării) producţiei. h) După posibilităţile de previziune, distingem: - factori previzibili (cerţi sau determinabili), care acţionează în cadrul unor procese controlabile, fără să implice apariţia de riscuri; - factori imprevizibili (aleatori) sunt cei determinaţi de forţe ce nu pot fi dominate, care acţionează necontrolat ca urmare a unor abateri de la desfăşurarea normală a proceselor economice. i) După intensitatea acţiunii lor, distingem: - factori dominanţi (cheie, principali) a căror influenţă este hotărâtoare în obţinerea rezultatelor. - factori secundari a căror influenţă este redusă, uneori neglijabilă. Criteriile de clasificare ale factorilor nu au caracter limitativ, cele menţionate având însă o deosebită utilitate practică în analiza economico-financiară.

12

Funcţiile analizei

Importanţa analizei economico–financiare rezultă şi din funcţiile acesteia. Astfel, subliniem: a) funcţia informaţională: - asigură valorificarea datelor furnizate de întregul sistem de evidenţă

economică, în scopul informării centrelor de decizie asupra modului de realizare a performanţelor economico-financiare, precum şi a cauzelor care au generat eventuale dereglări.

b) funcţia de evaluare a potenţialului tehnico-economic al întreprinderii: - se materializează prin cele două laturi ale sale: diagnostic şi respectiv

reglare. c) funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă: - reprezintă o cerinţă obiectivă a desfăşurării activităţii în oricare domeniu al

vieţii economico-sociale. d) funcţia de identificare şi mobilizare a rezervelor interne 3 - analiza are rolul de a evalua calitatea managementului prin nivelul

performanţelor obţinute şi de a oferi informaţii certe privind modul de gestionare a patrimoniului, prefigurând totodată cerinţele supravieţuirii în viitor a întreprinderii.

e) funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar: - presupune analiza relaţiilor directe sau indirecte ce se stabilesc cu diferiţi

parteneri.

Sistemul de informaţii, premisă a efectuării analizei economico-financiare

Cele două mari categorii de surse în baza cărora se formează informaţia economică la nivelul întreprinderii sunt: a) Sursele interne (cu caracter endogen), reprezentând informaţiile generate de procesele interne de combinare şi utilizare a factorilor producţiei. b) Sursele exterioare, care includ informaţiile privind conjunctura pieţei interne şi internaţionale, performanţele concurenţei etc., servesc întreprinderii în ceea ce priveşte orientarea activităţii acesteia şi în dimensionarea obiectivelor într-un anumit context concurenţial. Categoriile de informaţii utilizate în analiza economico – financiară pot fi grupate astfel: - după natura lor, distingem următoarele categorii de informaţii: ştiinţifice, tehnologice şi tehnice; economice şi financiare; juridice; politice; de marketing; sociale şi sociologice etc.4.; - după legalitatea lor , distingem informaţii legale şi informaţii nelegale. Pentru ca informaţia să fie valorificată cu maximă eficienţă în analiză şi în procesul de decizie, ea trebuie să se caracterizeze prin: - utilitate, adică să servească unui scop; - exactitate, aceasta reprezintă cerinţa de bază privind reflectarea obiectivă şi corectă a fenomenului analizat; în plus se impune ca preluarea informaţiilor din diferite surse să se facă corect; - profunzime, legăturile cauză-efect să fie complet surprinse contribuind astfel la creşterea capacităţii de cunoaştere în procesul de analiză şi de diagnostic şi implicit pe această bază la fundamentarea şi eficienţa deciziilor; - vechime, această caracteristică a informaţiei condiţionează operativitatea şi calitatea deciziei ;

3 Temă. Conspect: noţiunea de rezerve interne (definiţie, clasificare). Sursa: Constantin C. Cojocaru (coord): Analiză economico-financiară, Ed. Economică, 2004, pag.20-21. 4 J. Villan: L’entreprise aux aquets, Paris, 1992, pg. 27-30

13

- valoare atestată prin crearea condiţiilor de a lua cele mai eficiente decizii privind funcţionarea sistemului condus; - costul informaţiei, ca trăsătură ce stabileşte eficienţa acesteia în raport de valoarea ei pentru procesul de analiză.

1.4. Metodologia5 analizei economico-financiare a firmei

În analiză se utilizează o serie de metode, tehnici şi procedee specifice sau împrumutate din domeniul altor ştiinţe menite să contribuie la realizarea obiectului ei. Acestea se pot grupa în două categorii: - metode ale analizei calitative; - metode ale analizei cantitative.

1.4.1. Metode ale analizei calitative

Metodele utilizate, în general, în analiza calitativă a realităţii obiective pot fi departajate în felul următor: - metode de bază, care urmăresc determinarea relaţiilor cauzale dintre fenomenele economico – financiare: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată, metoda variaţiei concomitente şi metoda soldului; - metode complementare care urmăresc determinări analitice privind modelele economico – financiare: metoda descompunerii în elemente componente, metoda diviziunii în timp şi spaţiu, metoda grupării, metoda comparaţiei.

Metode de bază

Metoda concordanţei poate fi definită astfel: un fenomen economico – financiar poate fi considerat drept cauza altui fenomen economico – financiar doar dacă, în toate cazurile observate, face parte din ansamblul de împrejurări care preced fenomenul economico – financiar studiat. Metoda diferenţei este definită după cum urmează: un fenomen economico – financiar poate fi considerat drept cauză a altui fenomen economico – financiar doar dacă este prezent în ansamblul de împrejurări în care a apărut fenomenul economico – financiar studiat şi este absent în ansamblul de împrejurări în care nu a mai aparut fenomenul economico-financiar studiat.. Metoda combinată (a concordanţei şi a diferenţei) poate fi definită astfel: un fenomen economico – financiar poate fi considerat cauza altui fenomen economico – financiar numai dacă este prezent în două sau mai multe ansambluri de împrejurări în care a apărut fenomenul economico – financiar studiat şi este absent din alte două sau mai multe împrejurări în care nu a apărut fenomenul studiat. Metoda variaţiei concomitente este definită astfel: dacă variaţia unui fenomen economico – financiar determină întotdeauna apariţia altui fenomen economico – financiar, atunci primul fenomen este cauza celui de-al doilea. Metoda soldului poate fi definită astfel: dacă din cuantumul unui fenomen economico – financiar scădem acea parte care a fost determinată numai de unele fenomene economico – financiare, cealaltă parte a acestui fenomen trebuie să fie determinată de fenomenele economico – financiare rămase.

5 metodologia reprezintă, într-o accepţie sintetică, totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă.

14

Metode complementare

Diviziunea sau descompunerea rezultatelor vizează latura structurală a fenomenului economico – financiar studiat, rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderilor fiind reflectate cu ajutorul unor indicatori care se divid şi se descompun constituind un suport concret al diagnozei fenomenelor petrecute în activitatea firmei. Gruparea constă în separarea colectivităţii cercetate în categorii omogene de unităţi, după variaţia uneia sau a mai multor caracteristici. Alegerea caracteristicilor de grupare se face în funcţie de scopul urmărit în analiză. Comparaţia este utilă în analiza fenomenelor economico – financiare întrucât prezintă interes nu numai comportarea fenomenului economico – financiar într-o anumită împrejurare, dar şi comparaţiile ce ar trebui făcute cu alte fenomene economico – financiare. Este obligatorie asigurarea comparabilităţii datelor, atât din punct de vedere al omogenităţii conţinutului, cât şi al modului de exprimare într-un etalon unic care să fie determinat după o metodologie unitară.

1.4.2. Metode ale analizei cantitative

Metodele cantitative de analiză au rolul de a măsura contribuţia factorilor şi elementelor componente asupra variaţiei fenomenului studiat faţă de un anumit criteriu de comparaţie, fiind surprinsă, în felul acesta, finalitatea de mărime şi sens a legăturilor cauzale. Principalele metode ale analizei cantitative sunt: metode substituţiilor în lanţ, metoda balanţieră, metoda ABC, metoda ratelor, metoda analizei regresionale, metoda scorurilor, metoda Cercetărilor Operaţionale, etc.

Metoda substituirilor în lanţ

Metoda substituirilor în lanţ permite măsurarea contribuţiei diferiţilor factori la formarea sau modificarea rezultatului faţă de nivelul de bază. Se aplică în cazul în care relaţiile de tip determinist dintre factorii de influenţă au forma de produs sau raport. Aplicarea corectă a metodei necesită respectarea următoarelor criterii de ordin procedural: - substituirea factorilor se face, obligatoriu, în ordinea condiţionării lor economice: întâi factorii cantitativi, apoi factorii cu rol structural iar în final factorii cu rol calitativ; - operaţiunile de substituire se fac succesiv, nu simultan; - un factor substituit rămâne în această poziţie şi în operaţiile ulterioare. a) Utilizarea metodei substituirilor în lanţ când între factorii care influenţează asupra unui fenomen sunt relaţii de tip produs. Considerăm pentru exemplificare un model de trei factori dat de:

F = a + b - c în care: F reprezintă fenomenul analizat; a, b, c - elementele care influenţează asupra fenomenului analizat. Analiza fenomenului (F) o putem efectua atât în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative. Analiza fenomenului în mărimi absolute. Modificarea fenomenului analizat (F) se determină comparând valoarea efectivă (F1) cu valoarea de referinţă (F0), astfel:

∆F = F1-F0 Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra modificării

15

fenomenului analizat, îmbracă următoarele forme de exprimare: - influenţa modificării elementului a:

0001000001 cbaacbacbaaF - influenţa modificării elementului b, acţiunea lui a fiind deja determinată:

0011001011 cbbacbacbabF - influenţa modificării elementului c, acţiunile factorilor a şi b fiind determinate:

0111011111 ccbacbacbacF Şi de această dată suma influenţelor factorilor explică sporul absolut ( F):

cFbFaFF Analiza fenomenului în mărimi relative Analiza fenomenului în mărimi relative, pe bază de indici, permite generalizarea şi oferă baze certe pentru efectuarea de comparaţii în timp şi spaţiu. Când rezultatul supus analizei cantitative este exprimat în procente:

100100FF100

FFFF%

0

1

0

01

Procedând la măsurarea în mărimi relative a influenţelor celor trei factori, rezultă: - modificarea elementului a:

.100100aa100

aaa100

cbacbacbaaF%

0

1

0

01

000

000001

- modificarea elementului b, după ce influenţa lui a a fost stabilită:

100100

bb

aa100

bb-b

aa100

cbacb-ba100

cbacbacbabF%

0

1

0

1

0

01

0

1

000

0011

000

001011

- modificarea elementului c, după ce influenţele lui a şi lui b au fost stabilite:

100100

cc

bb

aa100

cc-c

bb

aa100

cbac-cba100

cbacbacbacF%

0

1

0

1

0

1

0

01

0

1

0

1

000

0111

000

001111

Modificarea în mărime relativă a fenomenului analizat se determină astfel: cF%bF%aF%F%

b) Utilizarea metodei substituţiilor în lanţ când între factori sunt relaţii de tip raport. Aplicarea metodei substituţiilor în acest caz, îmbracă două forme de prezentare în funcţie de locul unde este situat factorul cantitativ (la numitor sau la numărător). Considerăm fenomenul economico - financiar F determinat de acţiunea a doi factori aflaţi într-un raport de directă şi inversă proporţionalitate: a şi b. Formula de calcul este:

baF .

Avem: - pentru perioada de bază:

0

00 b

aF

- pentru perioada curentă:

1

11 b

aF

Când factorul cantitativ a se află la numărător, iar rezultatul supus analizei cantitative este exprimat în cifre absolute Modificarea fenomenului analizat ( F) poate fi scrisă astfel:

0

0

1

101 b

abaFFF

16

Această variaţie este determinată de acţiunea: - factorului a:

0

0

0

1

ba

baaF .

- factorului b:

0

1

1

1

ba

babF

Evident, se verifică corelaţia: bFaFF .

Ceea ce în mărimi relative, pe bază de indici, înseamnă:

1001bb

aa1001

ab

ba100

ba

ba

ba

100F

FFF%1

0

0

1

0

0

1

1

0

0

0

0

1

1

0

01

din care: - datorită acţiunii lui a:

1001aa1001

ab

ba100

ba

ba

ba

aF%0

1

0

0

0

1

0

0

0

0

0

1

- datorită acţiunii lui b:

1001bb

aa100

ab

ba

ab

ba100

ba

ba

ba

bF%1

0

0

1

0

0

0

1

0

0

1

1

0

0

0

1

1

1

Modificarea în mărime relativă a fenomenului analizat, se determină astfel: bF%aF%F% .

Când factorul cantitativ se află la numitor, iar rezultatul supus analizei cantitative este exprimat în cifre absolute Modificarea fenomenului analizat ( F) poate fi scrisă astfel:

01 FFF Această variaţie este determinată de acţiunea: - factorului b:

0

0

1

0

ba

babF

- factorului a:

1

0

1

1

ba

baaF .

Evident, se verifică corelaţia: bFaFF .

Ceea ce în mărimi relative, pe bază de indici, înseamnă:

1001bb

aa1001

ab

ba100

ba

ba

ba

100F

FFF%1

0

0

1

0

0

1

1

0

0

0

0

1

1

0

01

din care: - datorită acţiunii lui b:

1001bb1001

ab

ba100

ba

ba

ba

bF%1

0

0

0

1

0

0

0

0

0

1

0

- datorită acţiunii lui a:

1001aa

bb100

ba

ba

ba

aF%0

1

1

0

0

0

1

0

1

1

17

Modificarea în mărime relativă a fenomenului analizat, se determină astfel: bF%aF%F% .

Metoda balanţieră

Metoda balanţieră sau metoda input-output este folosită în analiza economică când se urmăreşte asigurarea unui echilibru între resursele şi necesităţile din diferite domenii de activitate . Modelul maUnitatea de invataretic care surprinde acest tip de relaţii este următorul:

F = a + b - c în care: F reprezintă fenomenul analizat; a, b, c - elementele care influenţează fenomenul analizat. Analiza oricărui fenomen se poate face atât în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative. a) Analiza fenomenului în mărimi absolute Modificarea oricărui fenomen (F), se stabileşte ca diferenţă între valoarea efectivă (F1) şi valoarea de referinţă a acestuia, considerată ca bază de comparaţie (F0), astfel:

∆F = F1-F0 din care datorită: - influenţei modificării elementului a:

01000001 aacbacbaaF - influenţei modificării elementului b:

01000010 bbcbacbabF - influenţei modificării elementului c:

01000100 cccbacbacF Suma influenţei elementelor explică sporul absolut :

cFbFaFF Această metodă se utilizează frecvent în cazul analizei structurale a fenomenelor economico-financiare. b) Analiza fenomenului în mărimi relative Formulele de cuantificare se prezintă astfel:

100cba

cbacba100F

FFF%000

000111

0

01

Variaţia este determinată de: - modificarea elementului a:

100cba

aaaF%000

01

- modificarea elementului b: 100

cbabbbF%

000

01

- modificarea elementului c: 100

cbac-ccF%

000

01

Modificarea în mărime relativă a fenomenului analizat, se determină astfel:

cF%bF%aF%F%

Metoda ABC6

Metoda îşi propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului, purtând şi denumirea de

6 Iniţiatorul metodei este Pareto

18

metoda 20/807. Etapele8 aplicării metodei sunt: - definirea fenomenului şi a parametrului specific acestuia; - stabilirea valorilor parametrului specific; - clasarea componentelor fenomenului analizat după legea ABC (în ordinea descrescătoare a parametrului specific); - determinarea valorii cumulate a parametrului specific; - determinarea celor trei grupe de semnificaţie ABC; - reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.

Metoda ratelor

Ratele reprezintă un raport între două mărimi comparabile din punct de vedere logico-economic şi care valorează mai mult decât cele două mărimi evaluate separat. Pentru toate categoriile de analiză economică şi financiară ratele constituie corelaţii de eficienţă economică, fie a activităţii, fie a structurilor. Interpretarea ratelor necesită prudenţă pentru că în aparenţă pot arăta o situaţie bună, în realitate să ascundă anumite riscuri. Astfel sunt calculate mai ales acele rate care permit fundamentarea deciziilor de menţinere şi dezvoltare a unei firme într-un context concurenţial. După conţinutul lor ratele pot fi9 : - ratele de lichiditate şi solvabilitate, exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt, cu o perioadă de maturitate mică; - ratele de echilibru financiar evidenţiază anumite proporţionalităţi care se stabilesc în cadrul şi între diferite fluxuri financiare; - ratele de gestiune, măsoară eficienţa cu care întreprinderea îşi utilizează activele de care dispune; - ratele privind managementul datoriei, explică în ce măsură întreprinderea este finanţată prin credite; - ratele de rentabilitate, măsoară eficacitatea echipei manageriale, aşa cum rezultă ea din veniturile obţinute şi din rentabilitatea investiţiilor.

Metoda analizei regresionale (corelaţiei)

Metoda corelaţiei se aplică în cazul când între variabilele unui model economico – financiar există relaţii de cauzalitate de tip probabilist – statistic. Caracterul practic al acestei metode, justifică utilitatea sa atât în analiza post-factum, cât şi în analizele previzionale, cu scopul declarat de a extrapola tendinţele de evoluţie ale unor fenomene economice în viitor. Utilizarea acestei metode presupune respectarea unui anumit traseu: a)stabilirea conţinutului economico – financiar al fenomenului analizat şi al factorilor care îşi exercită acţiunea asupra sa. În această fază se aleg variabilele modelului; b) cunoaşterea legăturilor de cauzalitate dintre fenomen şi factorii de influenţă şi alegerea pe această bază a ecuaţiei de regresie corespunzătoare. c) determinarea valorilor parametrilor ecuaţiei de regresie, cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate, în vederea identificării complete a acestor funcţii. d) calcularea intensităţii legăturii fenomenului economico – financiar analizat şi factorii de acţiune cu ajutorul coeficientului de corelaţie sau a raporturilor de corelaţie10.

7 din studii statistice a rezultat că 80% din rezultate sunt determinate de un număr redus de variabile. 8 M.Niculescu: Diagnostic global strategic, Ed. Economică, 1997, pag.46 9 Robu V, Georgescu N: Analiză economico – financiară, Ed. ASE, 2001

19

e) estimarea gradului de acţiune a factorilor asupra fenomenului economico – financiar analizat cu ajutorul coeficientului de determinare multiplă sau parţială.

Metoda scorurilor (scoring)

Metoda scorurilor este o tehnică de analiză discriminantă, constituind o metodă de diagnostic extern care constă în măsurarea şi interpretarea riscului la care se expune investitorul (creditorul întreprinderii), dar şi întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. Funcţia scor reprezintă o funcţie construită pe baza unui anumit număr de rate şi a semnificaţiei acestora în definirea sănătăţii financiare a firmei. Funcţia scor se notează Z şi are forma:

n21 zx...bxaxZ unde: x1,...,xn – reprezintă ratele luate în calcul; a,b,...,z – sunt coeficienţii de ponderare ai ratelor. În teoria şi practica internaţională, funcţiile scor sunt foarte apreciate şi utilizate întrucât ele au un grad ridicat de predicţie, indicând – la nivelul firmei – gradul de vulnerabilitate al acesteia.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Descrieti metoda substituirilor in lant si metoda balantieră. 2. Prezentaţi rolul funcţiilor de producţie în analiza previzională.

Studii de caz

AAAnnnaaallliiizzzaaa dddeeeccciiizzziiieeeiii lllaaa ppprrroooddduuucccăăătttooorrr îîînnn cccooonnndddiiiţţţ iii iii dddeee cccooonnncccuuurrreeennnţţţăăă pppeeerrrfffeeeccctttăăă

Producătorul trebuie să hotărască nivelul (volumul) producţiei sale, şi în acelaşi timp, metoda de producţie utilizată. Evident trebuie precizat faptul că există distincţie între decizia pe termen lung şi cea pe termen scurt şi anume în ceea ce priveşte numărul de restricţii care apar. Pentru a lua această dublă hotărâre, el trebuie să cunoască: a) cantitatea totală a resurselor, volumul bugetului de care dispune pentru perioada cercetată, notat cu C; b) preţurile pe piaţa factorilor pr1 şi pr2. C, pr1 şi pr2 exprimate în unităţi monetare sunt, deci, date exogene pentru agentul economic considerat, în momentul în care se ia decizia. Desigur, acţiunile sale anterioare au putut avea un rol în determinarea totalului C al resurselor de care dispune astăzi; C depinde, într-adevăr, de beneficiile, de profiturile anterioare. Dar, în momentul în care se ia hotărârea, C este o mărime dată. În ceea ce priveşte preţurile factorilor, acestea scapă integral controlului producătorului, în condiţii de concurenţă perfectă agenţii economici preluând preţurile pieţei. Posibilităţile de alegere ale producătorului se vor manifesta pornind de la compararea graficului izocuantelor cu dreapta bugetului sau dreapta izocostului.

10 formula de calcul este

2

2x

yxy-y

y-y1R unde Ryx reprezintă raportul de corelaţie între factorul x şi fenomenul economico

– financiar y; y reprezintă valoarea reală a fenomenului economico – financiar studiat; yx – valoarea teoretică determinată de

influenţa lui x; y - valoarea medie a fenomenului analizat. Cu cât mărimea acestui raport se apropie de 1 cu atât legătura dintre factorul x şi fenomenul economico – financiar este mai intensă.

20

Presupunem că producătorul va utiliza cantităţile r1 şi r2 din fiecare din cei 2 factori.

Avem: Cprp rr 2211 r = > 2

12

12

rr

r

pCr

ppr

aceasta este ecuaţia unei drepte a cărei pantă negativă este definită de structura preţurilor, prin

raportul2

1

r

r

pp

.

Obţinem: 2

1

12

:r

r

rr pp

pC

pCtg

Prin construcţie orice punct al dreptei reprezintă o cheltuială egală, dar cu o repartizare diferită între r1 şi r2. În concluzie, se pun următoarele probleme privind decizia optimă a nivelului de activitate, decizie ce trebuie fundamentată de producător pentru a realiza: a)o producţie(fizică) maximă în condiţiile bugetului de cheltuieli fixat C; b)un nivel minim al cheltuielilor pentru a asigura un nivel fixat al producţiei , Q0; c)profitul maxim, cunoscând că pe piaţa produsului realizat, preţul pieţei pentru fiecare unitate de produs este p, iar pe piaţa factorilor preţurile sunt pr1, respectiv pr2. Deoarece modul de abordare a celor trei cazuri este asemănător conducând la obţinerea aceloraşi legităţi economice va fi tratat doar primul scenariu.

MMMaaaxxxiiimmmiiizzzaaarrreeeaaa ppprrroooddduuucccţţţ iiieeeiii lllaaa uuunnn cccooosssttt dddaaattt Modelul maUnitatea de invataretic al acestei probleme de fundamentare a deciziei este:

CppQQ

rr 2211

21

r rr, rmax

În ipoteza că 2CQ , se determină punctul de optim pentru funcţia F folosind metoda multiplicatorului Lagrange. Construim funcţia Lagrange (sau lagrangeanul) ca o combinaţie liniară între funcţia de optimizat şi restricţia bugetară, aceasta fiind introdusă cu coeficientul R , numit multiplicatorul Lagrange:

22112121 ,,, rL rr prprCrrQr Se determină punctele staţionare ale funcţiei Lagrange, rezolvând sistemul: 0L .

0L

0L

0rL

2

1

r

00,0,

2211

2212'

1211'

rr

rr

rr

prprCprrQprrQ

CprprpQpQ

rr

rrr

rrr

2211

22'

2

11'

1

Obţinem astfel un sistem cu 3 necunoscute r1, r2 şi . Primele două ecuaţii arată că, la optim, randamentele marginale ale factorilor sunt proporţionale cu costurile factorilor, factorul proporţionalitate fiind multiplicatorul Lagrange . Din ele se obţine cerinţa:

r2

Q1

QM

M

r1

A

B

r2 = - Pr1/Pr2 * r1 + C/Pr2

21

2

1

2

1

r

r

r

r

pp

(sau 1

2

1

2

r

r

r

r

ppr

).

La optim RMS este egală cu raportul costurilor factorilor. Este evident, pe de o parte, că în starea de echilibru, raportul productivităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor. În afară de aceasta, există egalitate şi între productivităţile marginale împărţite la preţuri; în sfârşit, multiplicatorul Lagrange este egal cu raportul (constant) al productivităţii lor marginale împărţite la preţuri.

Din ecuaţiile ,, se obţine soluţia

CppDrCppD

rrr

rrr

,,*,,*r

2122

2111 care înlocuită în relaţia va da

1

211' **,*

r

r

prrQ

.

Funcţia Lagrange devine, pentru * găsit: 221121,2121 ,,L, rrx prprCrrQrrrr şi care are derivatele de ordin 2:

211''211'' ,, 22 rrQrr rr 212''212'' ,, 22 rrQrr rr 2121''2121'' ,, rrQrr rrrr

deci conţin doar informaţiile asupra funcţiei de producţie. Deci 2121 ,, rrHrrH Q , pentru ca optimul găsit *2*1 , rr să fie maxim trebuie ca *2*1 , rrH să fie negativ definită [i.e. *2*1 , rrH Q negativ definită] = > i)minorii principali de ordin I sunt negativi:

00, 1111

211'' 2

rr rrQ

rrr

00, 2222

212'' 2

rr rrQ

rrr

Aceste relaţii arată că o condiţie de optim de ordin II pentru maximizarea producţiei este ca, la optim, randamentele marginale ale factorilor să fie descrescătoare; ii)minorul principal de ordinul II (singurul), Hdet2 este pozitiv. Observaţii: 1) Din condiţiile de ordinul al doilea, se deduce că pentru existenţa unui maxim, trebuie ca izocuantele să aibă convexitatea către origine; 2) Interpretarea economică a multiplicatorului Lagrange decurge din următorul raţionament. De regulă, restricţiile reflectă limitarea resurselor, de exemplu, cazul considerat mai sus când consumul de resurse la nivelul firmei este supus restricţiei bugetare de încadrare în volumul alocat pentru aceste cheltuieli C. Se presupune că se modifică volumul alocat C. Ce efect va avea asupra valorii optime?

Evident soluţia optimă (r1x, r2x) depinde de C:

CpprCppr

rrrx

rrrx

,,,,

2122

2111 - funcţii de cerere de factori.

Diferenţiind funcţia de producţie 22'11'21, drQdrQdQrrQQ rr . Din restricţia bugetară 2211 rr prprC rezultă expresia diferenţialei:

2211 drpdrpdC rr . Aşa cum s-a demonstrat mai sus, în sistemul de echilibru:

2211

2211

22'

11'

drpdrpdQdrpdrpdQ

pQpQ

rr

rr

rr

rr

dCdQ dC = 1 = > . = dQ

Astfel multiplicatorul Lagrange () măsoară producţia suplimentară care decurge din relaxarea restricţiei bugetare. Deci multiplicatorii Lagrange evaluează eficienţa marginală a utilizării resurselor.

22

Generalizare

CrprprprrrQQ

nn

n

2211

21 ,,max

unde Q = volumul producţiei (fizice) r1,...,rn = cantitatea din cei n factori; p1,p2,...,pn = preţurile de piaţă ale factorilor C = bugetul de cheltuieli Ip: 2CQ Această problemă clasică, de maximizare sub constrângere se scrie formând funcţia Lagrange:

n

iiinn rpCrrQrr

111 ,,,,,L

Punctele staţionare ale acestei funcţii se obţin rezolvând sistemul 0L

0L

0L

0L

0L

2

1

nr

r

r

CrprppQpQpQ

nn

nr

r

r

n

11

'2

'1

'

2

1

Împărţind relaţiile (1),..., (n-1) la relaţia (n) obţinem:

1,1cu ''

nipp

QQ

n

i

r

r

n

i

de unde deducem următoarea legitate economică: comportamentul optimal al producătorului se realizează când raportul randamentelor marginale ale factorilor egalează raportul preţurilor de piaţă ale acestora.

Dar n

i

r

r

ni p

pQQr

n

i

'

'

la optim ratele de substituţie ri,j trebuie să fie egale cu raportul preţurilor

factorilor respectivi. Rezolvând sistemul de n ecuaţii cu n necunoscute (r1,...rn) obţinem primele n-1 necunoscute în funcţie de (rn):

r1 = 1 (p1, p2,..., pn, rn) r2 = 2 (p1, p2,..., pn, rn) ..................................... rn-1 = 1n (p1,...,pn, rn).

Înlocuim în ecuaţia de buget şi rezultă:

Crprppp nnn

jnnjj

1

11 ,,,

De aici obţinem funcţia de cerere din factorul n: CppDr nnnx ,,,1

Înlocuim în expresiile j şi găsim cererea din ceilalţi factori. Asociem funcţia auxiliară

n

iii

xn

xnn rpCrrQrrrrrr

112121 ,,,,,,L,,,

Cum rHrH Q , nrrr ,,1 trebuie ca rH să fie negativ definită rH Q negativ definită. i)minorii principali de ordin impar: negativi [de aici rezultatul legitatea randamentelor marginale

(1)

(2)

(n)

(n+1)

23

descrescătoare]; ii)minorii principali de ordin par: pozitivi

Observaţie: şi în acest caz: n

rrr

pQ

pQ

pQ 221 '

2

'

1

'

Se demonstrează în egală măsură:dC = 1 = > dQ SSStttuuudddiiiuuu dddeee cccaaazzz... (((PPPrrrooobbbllleeemmmaaa mmmiiinnniiimmmiiizzzăăărrriii iii cccooossstttuuurrriii lllooorrr)))

Pentru o firma se cunoaşte funcţia de producţie LK

KLY

. Se pune problema realizării unei

producţii date 0

YY cu cheltuieli minime. Date numerice:costurile cu salariile si capitalul, aceleaşi de la aplicaţia anterioara si 0Y =5 miliarde lei. Varianta: 1Y =7 miliarde lei. Soluţie:Modelul maUnitatea de invataretic este:

0),(.min

YLKFKcLsB

Lagrangeanul acestei probleme este: )],([ 0 LKFYcKsLl

Condiţiile necesare de optim(CNO):

0

'

'

),(0

0

0

0

0

YLKFFcFs

lKlLl

K

L

deci se găsesc legile fundamentale de comportament optimal al producătorului, adică acesta va acţiona

aşa încât randamentele marginale ale factorilor ),(

cks

kL sau cF

sF KL

''

adică raporturile intre

randamentele marginale si costurile factorilor respectivi trebuie sa fie acelaşi, indiferent de factorii de producţie.

Din primele doua ecuaţii ale (CNO) se obţine cs

K

L

, adică în cazul funcţiei LK

KLY

se

găseştecsLK

Înlocuind în cerinţa a 3-a obţinem:

kK

cFC

csLK

YcsL

Y

csL

csL

'

0

0

2

Numeric, pentru 1,0 ; 5000;2,0 0 Y mil. lei găsim:

8233,8235000)093,312,01,0( LL angajaţi

5465,2499,2546093,3 KLK mld. lei capital

24

129,0129,071,71)( 2

kcc

K

.

Costurile minime sunt: 69,6495,25461,082384,0min BKcLsBB mil. lei

Verificam daca rezultatele găsite corespund într-adevăr unui minim. Procedam ca mai sus, la problema anterioara. Calculăm funcţia )],([),,(),( 0 LKFYcKsLLKLLK

şi matricea hessiană corespunzătoare:

''''''''

''''

''''

2

2

2

2),(LLK

KLK

LKL

KLK

FFFF

LKH

Ţinând cont de rezultatele de la punctul anterior, găsim ca minorii principali de ordinul 1 sunt pozitivi,

0)(

)(23

2''

1 2

LKLFK

şi 0

)()(2

3

2'''

1 2

LKLFL

OOOppptttiiimmmiiizzzaaarrreeeaaa dddeeeccciiizzziiieeeiii cccooonnnsssuuummmaaatttooorrruuullluuuiii

O importanţă deosebită în fundamentarea deciziei optime la consumator este determinarea legităţilor ce descriu comportamentul consumatorului. Problema care apare este următoarea: considerăm o economie în care se produc n bunuri şi alegem o categorie de consumatori ce dispun de venitul V şi doresc achiziţionarea bunurilor 1,...,n în cantităţile x1,..,xn la preţurile de piaţă p1,...,pn astfel ca satisfacţia acestora, măsurată prin funcţia de utilitate asociată, să fie maximă. MaUnitatea de invataretic:

n

1iii

n1

Vxp

x,..,xUmax.

n

1iiin1 xpVx,..,xU,xL

Din 0,xL

1n Vxp

n pxUU

...

1 pxUU

n

1iii

nn

mgn

11

1mg

Împărţind primele n-1 relaţii la relaţia n obţinem:

n

mgn

1

1mg

pU

...p

U.

Astfel condiţia necesară de optim pentru fundamentarea deciziei optime a consumatorului este ca utilităţile marginale să fie direct proporţionale cu preţurile bunurilor. Valoarea comună a rapoartelor este egală cu multiplicatorul Lagrange ataşat restricţiei de buget. O altă proprietate care se deduce: RMS este egală cu raportul preţurilor bunurilor. Rezolvând sistemul obţinem funcţiile de cerere de bunuri:

n1,j V,p,...,pDx n1j*j

25

Asociem

n

1iii

*n1

* xpVx,..,xU,xLx .

Pentru ca punctul *x să fie punct de maxim trebuie ca matricea hessiană a funcţiei auxiliare x calculată în punctul *x să fie negativ definită. Aceasta este echivalent cu faptul că matricea

hessiană a funcţiei de utilitate calculată în punctul *x trebuie să fie negative definită. Deducem de aici că o condiţie suficientă de optim pentru fundamentarea deciziei optime a consumatorului este ca funcţia de utilitate să fie normală (să se subscrie legii randamentelor marginale descrescătoare). Studiu de caz. Considerăm un consumator a cărui funcţie de utilitate este:

)1xln()2xln(x,xU 2121 acesta dispunând de bugetul V pentru cumpărarea bunurilor 1 şi 2 în cantităţile x1 şi x2 la preţurile de piaţă p1 şi p2. Determinaţi combinaţia optimă a bunurilor de consum. Caracterizaţi bunul 1 calculând indicatorii cererii marginale.Modelul asociat problemei este:

Vxpxp

)1xln()2xln(x,xUmax

2211

2121

Funcţia Lagrange asociată: 22112121 xpxpV)1xln()2xln(,x,xL

Din 0,x,xL 21 obţinem:

3 Vxp

2 p1xx

UU

1 p2xx

UU

2

1iii

222

2mg

111

1mg

Împărţind relaţia 1 la relaţia 2 găsim: 2

1

1

2

pp

2x1x

.

4 p

2xp1x2

112

.

Introducem (4) în (3) si deducem funcţia de cerere a bunului 1:

5 2

ppV

V,p,pDx1

2211

*1

.

Folosind (5) în (4) găsim funcţia de cerere a bunului 2 :

6 pp2VV,p,pDx

2

1212

*2

.

În plus, 0p2pV

p

12

1*

- valoarea multiplicatorului Lagrange.

Asociem

2

1iii

*21

* xpVx,xU,xLx .

Pentru ca punctul *x să fie punct de maxim trebuie ca matricea hessiană a funcţiei auxiliare x calculată în punctul *x să fie negativ definită. Aceasta este echivalent cu faptul că matricea

hessiană a funcţiei de utilitate calculată în punctul *x trebuie să fie negative definită.

26

Obţinem

1 0

0 2

xH

2*2

2**

U

x

x1

care este negativ definită dacă 0 şi 0 .

Pentru caracterizarea bunului 1 calculăm indicatorii cererii marginale :

- CMD (Cererea marginală directă) este dată de 1

1

pD

şi reflectă variaţia cererii bunului 1 în funcţie de

variaţia pe piaţă a preţului propriu p1. Dacă CMD0 atunci bunul analizat, bunul 1, este bun normal; dacă CMD>0 atunci bunul 1 este bun anormal.

Astfel:

0ppV

pD

21

2

1

1

adică o creştere a preţului bunului 1 induce o diminuare a cererii acestui

bun, de unde bunul 1 este bun normal.

- CMI (Cererea marginală încrucişată) este dată de 2

1

pD

şi reflectă variaţia cererii bunului 1 în funcţie

de variaţia pe piaţă a preţului de substituţie p2. Dacă CMI0 atunci bunurile 1 şi 2 sunt complementare; dacă CMI>0 atunci bunurile 1 şi 2 sunt substituibile.

Astfel: 0ppD

12

1

adică o creştere a preţului bunului 2 induce o diminuare a cererii

bunului 1, de unde bunurile sunt complementare. - CMV ( înclinaţia marginală spre consum sau propensiunea marginală a consumului bunului 1) este

dată de VD1

şi reflectă variaţia cererii bunului 1 când cresc sau scad veniturile consumatorului.

Dacă CMV0 atunci bunul analizat, bunul 1, este bun inferior; dacă CMV>0 atunci bunul 1 este bun superior.

Din : 0pVD

1

1

adică o creştere a venitului induce o creştere a cererii acestui bun, de unde

bunul 1 este bun superior. Pentru a completa analiza pot fi calculaţi şi indicatorii de elasticitate astfel:

- ECD (elasticitatea directă preţ – cerere) este dată de

1

1

1

1

pDpD

şi comensurează variaţia relativă (%) a

cererii bunului (serviciului) 1 consecutiv variaţiei relative (%) a preţului propriu. Evident induce aceeaşi caracterizare a bunului 1 precum indicatorul marginal asociat.

Pentru exemplul propus:

0,1

pVp21

1

pDpD

ECD

2

1

1

1

1

1

rezultând cererea inelastică la preţ (la o modificare a preţului propriu cantitatea se modifică dar mai lent).

- ECI (elasticitatea încrucişată preţ – cerere) este dată de

2

1

2

1

pDpD

şi comensurează variaţia relativă (%) a

cererii bunului (serviciului) 1 consecutiv variaţiei relative (%) a preţului bunului 2. Pentru exemplul

27

propus: 0

pp2pV

1

pDpD

ECI

2

12

2

1

2

1

rezultând cererea inelastică la preţul de substituţie. - ECV (elasticitatea cerere - venit) este raportul dintre propensiunea marginală şi cea medie pentru

produsul (serviciul 1)

VDVD

1

1

şi comensurează variaţia relativă (%) a cererii bunului (serviciului) 1

consecutiv variaţiei relative (%) a venitului. Pentru exemplul propus:

0

Vp2pV

1

VDVD

ECV121

1

.

Numeric, pentru = 0,5; = 0,5; 1p =1; 2p =2; V=100 obţinem: *1x =50,

*1x =25,

*maxU = 0,5ln2;

ECD = -0,98; ECI = -0,02; ECV = 1 (cerere unitară)

28

Unitatea de invatare 2.

2. ANALIZA MEDIULUI ECONOMIC EXTERN AL FIRMEI

Introducere

Analiza mediului presupune cunoaşterea structurii acestuia şi a interacţiunilor dintre elementele componente. Mediul global prezintă două niveluri de structurare: micromediul, respectiv macromediul. Analiza mediului impune investigarea: - locului firmei în cadrul mediului şi poziţiei pe piaţă (analiza cotei de piaţă); - concurenţei cu referire la: poziţia concurenţială, structura concurenţei, contextul concurenţial; - avantajului concurenţial naţional şi internaţional.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Cunoaşterea paşilor necesari pentru evaluarea pozitiei concurentiale a unei firme; - cunoaşterea structurii mediului economic extern al firmei şi a interacţiunilor dintre elementele componente. Competenţele unităţii de învăţare: - studenţii vor putea să locului firmei în cadrul mediului şi poziţiei pe piaţă; - studenţii vor putea să identifice forţele ce dau imaginea contextului concurenţial al firmei - studenţii vor putea să descrie metodele, tehnicile si procedeele specifice analizei mediului economic extern al firmei.

2.1. Analiza cote-părţi de piaţă

Evaluarea poziţiei concurenţiale a firmei în funcţie de partea sa de piaţă se face cu ajutorul indicatorilor: - cotă-parte de piaţă globală (absolută); - cotă-parte de piaţă relativă; - cotă-parte de piaţă specifică. a. Cota-parte de piaţă globală a unei firme reprezintă segmentul din cererea totală satisfăcută de aceasta pe piaţa analizată. Importanţa acestui indicator este dată de faptul că exprimă poziţia unei firme în cadrul pieţei. MaUnitatea de invataretic, apare ca:

100CA

CACi

ii

unde: CAi reprezintă cifra de afaceri a firmei i;

iCA reprezintă vânzările totale ale sectorului analizat. După cum desfacerile sunt exprimate cantitativ sau valoric, cota-parte de piaţă caracterizează schimbările cantitative survenite în activitatea firmei şi a sectorului, respectiv modificările de volum cât şi cele de preţ. Evoluţia acestui indicator surprinde dinamismul firmei. Trebuie avute în vedere însă, cazuri precum: - se constată o creştere atât a cotei-părţi de piaţă cât şi a volumului valoric al vânzărilor; - pe fondul unei scăderi a pieţei totale se remarcă o creştere a cotei de piaţă şi o diminuare a volumului valoric; - cota de piaţă scade şi odată cu ea scade şi volumul valoric al vânzărilor;

29

- pe fondul unei creşteri mai rapide a pieţei totale, cota de piaţă scade, dar vânzările totale cresc. Aceste scenarii scot în evidenţă faptul că nu este semnificativă doar analiza modificării procentelor, ci se impune şi o analiză a volumului valoric al vânzărilor. Pe lângă dinamismul firmei evoluţia cotei de piaţă evidenţiază şi satisfacţia clientului. Pentru analiza satisfacerii clientului se utilizează doi indicatori: rata de fidelitate şi rata de atracţie11 calculaţi pe baza informaţiilor furnizate de studiile de piaţă. Rata de fidelitate surprinde procentul de clienţi care cumpără acelaşi produs de-a lungul unei perioade lungi de timp şi care continuă să-l cumpere şi în perioada actuală de la firma i. Rata de atracţie corespunde ponderii acelor clienţi care, în perioadele precedente, au cumpărat un anumit produs de la firme concurente şi care, în perioada actuală, îl cumpără de la firma i. Aceşti indicatori duc la calcularea dinamismului concurenţial al firmei şi permite fundamentarea evoluţiei cifrei de afaceri. Astfel:

1-ti1-tiit C-1 βC αC unde α – reprezintă rata de fidelitate; β – reprezintă rata de atracţie;

1-tiit C,C - sunt cotele de piaţă absolute în perioada curentă (t) şi în cea anterioară (t-1). b. Cota – parte de piaţă relativă reprezintă raportul direct de forţe dintre două firme (firma analizată i şi principalul său concurent j). Se calculează ca raport între vănzările firmei i şi vânzările concurentului j. Deci:

j

ii CA

CArelC sau j

ii C

CrelC

Pentru o firmă lider cota de piaţă relativă va fi supraunitară şi va fi dată de raportul dintre cota sa de piaţă şi cea a firmei situate pe locul secund. Pentru firmele care nu au prima poziţie acest indicator este subunitar, apropierea de zero indicând o poziţie nesemnificativă pe piaţă a firmei respective. Acest indicator este operaţional mai ales pe pieţele cu concurenţă de oligopol. c. Cota-parte de piaţă specifică (servită) se calculează ca raport dintre vânzările firmei i şi cele ale segmentului specific sau servit.

100CA

CACi

ii

2.2. Analiza poziţiei concurenţiale

Concurenţa este apreciată de mulţi economişti drept calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor12, respectiv de maximizare satisfacere a nevoilor pentru consumatori. Sub presiunea concurenţei şi urmărind obţinerea profitului, decidenţii sunt determinaţi să reducă cheltuielile individuale de producţie, să introducă progresul tehnic în toate fazele activităţii, să investească în cercetarea ştiinţifică, etc. Concurenţa este deci un element de referinţă în diagnosticul comercial al firmei, care necesită un volum informaţional apreciabil cu privire la concurenţii actuali şi potenţiali atât sub raport numeric cât şi din punctul de vedere al puterii economice, al provenienţei (piaţa internă sau externă), al nivelului preţurilor practicate, al calităţii produselor, a reţelei de distribuţiei, al

11 M.Niculescu: Diagnostic global strategic, Ed. Economică, 1997, pag.67 12 F.von Hayek: Collectivist Economic Planning, Janathat Cape, 1975,pag.773

30

poziţiei pe piaţă, a imaginii în rândul consumatorilor. Se impune astfel un concept mai complex decât cel al cotei-părţi de piaţă care să permită o caracterizare semnificativă a situaţiei firmei pe o anumită piaţă şi anume poziţia concurenţială. Pentru a evalua poziţia concurenţială a unei firme trebuie să urmărim cei cinci factori cheie ai succesului13 care ne permit diferenţierea firmelor performante de celelalte firme care acţionează în sectorul implicat. Aceste criterii sunt: - poziţia pe piaţă, redată cu ajutorul cotei de piaţă globale sau cotei de piaţă relative şi prin dinamica acestora; - poziţia firmei în materie de costuri; - imaginea firmei şi implantarea comercială; - competenţele tehnice şi tehnologice; - rentabilitatea şi forţa financiară. Trebuie remarcat faptul că aceste criterii au acţiune dominantă asupra celorlalte în faze diferite ale evoluţiei produselor şi firmelor. Calitatea de factor cheie dominant are un caracter dinamic, putând fi deţinută de oricare dintre factorii cheie amintiţi. Astfel, corespunzător fazei de lansare a firmei factorul cheie dominant este competenţa tehnologică, pentru faza de expansiune caracteristic este cota-parte de piaţă, pentru faza de maturitate a firmei ca factor cheie dominant remarcăm rentabilitatea şi forţa financiară, în timp ce pentru declin devin dominante costurile.

2.3. Analiza stucturii concurenţiale

Concurenţa desemnează o anumită structură de piaţă, numită şi structură concurenţială, în funcţie de: - numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb; - gradul de diferenţiere la produselor; - fluiditatea pieţei (posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate); - gradul de mobilitate al factorilor de producţie; - gradul de cunoaştere a elementelor pieţei, în primul rând, informaţii asupra preţurilor, cererii, ofertei etc. (transparenţa pieţei). Evident, numărul de firme nu este suficient pentru a caracteriza stuctura pieţei şi a concurenţei, motiv pentru care acest criteriu trebuie corelat cu cel dimensional. De aceea, se impune utilizarea unui sistem de indicatori, dintre care cei mai frecvent apelaţi sunt: indicele parţial de concentrare, indicele H.H. şi indicele H.T14. a. Indicele parţial de concentrare surprinde poziţia primelor 4, 8 sau 12 firme

pe piaţa analizată.

n

i 1ipc CI

unde: - Ci este cota-parte de piaţă absolută a firmei i; - n{4,8,12} Prin intermediul lui se poate cunoaşte forţa liderilor de pe piaţa analizată. b. Indicele H.H. (Herfindhal – Hirschman):

n

i 1

2iH.H. CI

unde: n corespunde numărului total al firmelor care acţionează pe piaţă. 13 M.Niculescu: Diagnostic global strategic, Ed. Economică, 1997, pag. 69 14 Ibidem, pag.71

31

c. Indicele H.T. (Hall – Tideman):

n

i 1i

H.T.

1iC2

1I

unde: - n corespunde numărului total al firmelor care acţionează pe piaţă; - i este rangul firmei; - Ci este cota-parte de piaţă a firmei i.

Pentru indicii H.H. şi H.T. valorile posibile sunt cuprinse între n1

şi 1. Cu cât sunt

mai apropiate de 1 putem distinge un grad ridicat de concentrare al firmelor, piaţa fiind dominată de una (monopol) sau câteva (oligopol) astfel de firme. Apropierea

de n1

exprimă o repartiţie egalitară a pieţei între firmele concurente.

2.4. Analiza contextului concurenţial

Jocul concurenţial este modificat permanent de evoluţia firmelor deja existente, dar şi de numărul firmelor nou intrate, de capacitatea lor de a deveni un concurent periculos, de apariţia unor noi produse ce pot substitui unele deja existente. În consecinţă forţele ce dau imaginea contextului concurenţial sunt următoarele: - intrările potenţiale de noi concurenţi; - furnizorii; - clienţii; - pericolul apariţiei unor noi produse de substituţie, la care se adaugă forţa din interiorul sectorului: concurenţa. Principalul obiectiv al firmei este acela de a se apăra de impactul acestor forţe. Astfel se impune evaluarea intensităţii concurenţiale, fapt ce presupune15: a. Evaluarea riscului intrării de noi concurenţi şi a presiunii pe care aceştia o pot exercita asupra domeniului de activitate. Aceasta vizează examinarea barierelor de intrare cu accent pe: - accesul la tehnologie, materii prime, la canalele de distribuţie; - costul de trecere la un nou furnizor; - natura politicilor guvernamentale. În plus, firmele deja existente pe piaţă pot încuraja sau descuraja noii concurenţi, ceea ce impune o urmărire atentă a comportamentului acestora. b. Evaluarea ameninţării apariţiei produselor de substituţie. Acestea impun produselor unei ramuri un plafon de preţ. Cu cât raportul preţ / performanţe oferit de un produs de substituţie este mai bun, cu atât se va diminua plafonul profiturilor acelei ramuri sau firme. Astfel este necesară identificarea acelor produse care satisfac aceleaşi nevoi de consum dar care au la bază tehnologii diferite pentru a se realiza o analiză a raportului preţ/performanţă cu scopul de a vedea dacă produsele de substituţie îşi vor îmbunătăţi poziţia pe piaţă. c. Evaluarea puterii de negociere a clienţilor impune examinarea unui grup de factori: - gradul de concentrare al clientelei; - importanţa produselor oferite de firmă pentru clientela fidelă; - nivelul de informare a clientelei;

15 M.Gust (cord.): Analiză economico – financiară, Ed. Independenţa Economică, 2003, pag. 173

32

- costul de trecere al unui client de la un furnizor la altul. d. Evaluarea puterii de negociere a furnizorilor, fapt ce conduce la analiza: - gradului de concentrare a ofertei; - importanţa produselor oferite de aceşti furnizori în ansamblul achiziţiilor firmei; - posibilitatea de integrare a furnizorilor; - penuria sau abundenţa ofertei; - existenţa unor produse de substituţie performante pentru cele oferite de ei. e. Evaluarea rivalităţii dintre firmele prezente în cadrul domeniului de activitate impune urmărirea: - gradului de concentrare a pieţei; - gradului de diferenţiere a produselor oferite; - raportul dintre cerere şi ofertă; - diversităţii concurenţei; - costurilor sociale sau comerciale generate de o eventuală reconversie.

2.5. Modele de analiză strategică asupra mediului concurenţial

Fundamentarea strategică a deciziilor a condus la apariţia unui număr relativ ridicat de modele de analiză strategică a mediului concurenţial. Cele trei modele de referinţă16 sunt: - modelul B.C.G. (dat de Boston Consulting Group); - modelul Mc Kinsey; - modelul A.D.L. (dat de cabinetul de consultanţă Arthur D. Little). Acestea se bazează pe conceptul de portofoliu de activităţi al unei firme, urmărind combinarea variabilelor de competitivitate şi de calitate ale sectoarelor de activitate analizate. Sunt metode cu dublă intrare, bazete pe: - creşterea economică şi cota de piaţă relativă (B.C.G.); - valoarea sectorului şi poziţia concurenţială (McKinsey); - maturitate şi poziţie concurenţială (A.D.L.).

Modelul B.C.G.

Modelul poartă numele de modelul curbei de experienţă. Are la bază ideea că la dublarea producţiei cumulate a unui produs se înregistrează o diminuare cu 10 – 30% a costurilor. Cele două variabile implicate sunt: rata de creştere a sectorului analizat, respectiv cota de piaţă relativă a firmei pe acest segment. Analiza corelată a aspectelor privind poziţia concurenţială a firmei şi dinamica sectorului se face cu ajutorul matricei strategice BCG.

16 M.Niculescu: Diagnostic global strategic, Ed. Economică, 1997, pag. 75

Cota de piaţă realtivă

x

10%

20%

Ci=1

Rata de creştere a sectorului

Cadran I Vedetă

Cadran II Vacă de muls

Cadran III Dilemă

Cadran IV Piatră de moară

0

y

33

În cele patru cadrane se vor încadra acele produse, firme sau domenii care satisfac caracteristicile fiecărei zone. Pentru a fi VEDETĂ se cer satisfăcute următoarele: - cotă de piaţă relativ mare (poziţie solidă pe piaţă); - sector de activitate dinamic, aflat în plină expansiune; - cele mai bune costuri; - cea mai bună rentabilitate; - necesar mare de capital pentru a-şi putea menţine poziţia pe piaţă prin investiţii corespunzătoare scopului; - obiective: consolidarea poziţiei pe piaţă prin investiţii în ritmul impus de piaţă. VACA DE MULS se caracterizează prin: - poziţie solidă pe piaţă, dată de o cotă de piaţă relativă mare; - sector de activitate cu rată mică de creştere sau aflat în declin; - costuri avantajoase; - rentabilitate foarte bună; - existenţa unor fluxuri financiare pozitive date de nevoi investiţionale reduse; - obiectiv: menţinerea productivităţii şi rentabilităţii. DILEMA impune satisfacerea următoarelor: - cotă de piaţă relativă redusă ceea ce caracterizează o poziţie nesemnificativă; - există un sector de activitate dinamic, cu o rată de creştere ridicată; - costuri relativ ridicate; - rentabilitate redusă; - există un impas: se iese din activitate sau se intervine cu ceva nou care permite consolidarea poziţiei concurenţiale, în ciuda unui efort investiţional puternic; - obiective: ameliorarea poziţiei; selectarea unui segment favorabil şi consolidarea lui; abandonarea. În cadranul PIATRA DE MOARĂ se înscriu produsele, firmele sau domeniile care sunt caracterizate de: - cotă de piaţă relativă scăzută; - potenţial de dezvoltare redus; - costuri foarte ridicate; - rentabiliate redusă sau chiar negativă; - este sugerată retragerea, cu excepţia cazurilor strategice; - obiective: menţinerea poziţiei fără investiţii; segmentare, abandon progresiv. Orientarea strategică a firmei este deci dependentă de poziţiile pe care domeniile sale strategice (DAS-uri) le ocupă în această matrice. Modelul are limitele sale de care trebuie ţinut cont dacă dorim a-l utiliza. Astfel, el determină poziţia concurenţială a firmei pornind de la noţiunea de curbă de experienţă şi supralicitează rolul politicii de reducere de cost în detrimentul altor pârghii concurenţiale. Dar efectul de experienţă are riscurile sle şi nu poate constitui un instrument valabil de analiză concurenţială, iar preţul nu reprezintă singura variabilă ce caracterizează concurenţa. Presupunând că rentabilitatea depinde unic de volumul producţiei şi de partea de piaţă deţinută, modelul elimină posibilitatea utilizării şi a altor surse (superior calitative) de avantaj concurenţial: calitate, termene, flexibilitate. Creatorii modelului presupun că în cursul ciclului său de viaţă, o afacere parcurge succesiv cele patru zone ale diagramei. Dar este foarte greu a determina practic în ce fază se găseşte o anumită activitate strategică, dat fiind formele diverse ale ciclului de viaţă extrem de variabil a fazelor (tendinţa actuală etse cea de scurtare a duratei de viaţă şi de micşorare a fazei de maturitate). Fenomenul de respingere a modelului cabinetului de consultanţă Boston Consulting Group a apărut ca urmare a unei inadecvate utilizări şi interpretări a acestuia, el ajungând a fi respins în bloc la ora actuală17. Evident, în cadrul ipotezelor sale, acest model poate fi utilizat în administrarea acelui portofoliu de afaceri ce presupune o omogenitate a produselor atât la nivelul producţiei cât şi al

17 Cândea D., Fărcaş D: Diagnosticul şi decizia strategică, Ed. Fiman, 1998, pag.128

34

comercializării.

Noua abordare BCG

La începutul anilor 80, Boston Consultin Group a prezentat o versiune renovată a matricei iniţiale, inspirată din lucrările lui Porter din acea epocă. În această nouă matrice este introdusă o nouă variabilă de care întreprinderea sau activitatea strategică poate beneficia: prima de diferenţiere. Plecând de la principiul că profitul depinde de doi factori (preţ şi cost), există două posibilităţi de creştere a acestuia: - a manevra asupra costurilor – firmele în care activităţile beneficiază de efectul experienţei (deci fac parte din economiile de scară) pot beneficia de resurse mai puţin scumpe decât ale concurenţilor, obţinând astfel avantaje în termen de cost; - a beneficia de o primă de diferenţiere pe care consumatorul (clientul) este gata de a o plăti pentru a obţine produsele căutate de el. Astfel, matricea răspunde la două dimensiuni corespunzătoare celor două modalităţi de creştere a profitului prezentate anterior: - pe abscisă, importanţa avantajului de cost (sau dominare prin cost: Da sau Nu): redusă spre mare; - pe ordonată, numărul de căi unice de a atinge avantajul concurenţial (sau prima de diferenţiere: Da sau Nu): puţine spre multe. În matrice apar patru categorii de activităţi strategice: fragmentare, specializare, impas şi volum.

Noua matrice BCG18

În activităţile VOLUM, efectul experienţei joacă un rol hotărâtor, iar volumul conferă avantaj important de cost şi deci de preţ. Este categorie de afaceri în care cota de piaţă şi rentabilitatea sunt stâns legate. În activităţile SPECIALIZATE există mai multe surse de diferenţiere, permiţând a crea nişe strategice pe o perioadă lungă. Acestea se cer exploatate pentru a reuşi o demarcare durabilă de concurenţă. În activitatea IMPAS, nici volumul şi nici diferenţierea nu asigură un avantaj durabil decisiv. Barierele de intrare sunt slabe, tehnologia etse uşor de obţinut, iar rentabilitatea pe ansamblul de competitori este slabă. În activităţile FRAGMENTATE, rentabilitatea nu este dezavantajată faţă de cota de piaţă, iar talia poate deveni o sursă de handicap dacă factorii de diferenţiere nu

18 Cândea D., Fărcaş D: Diagnosticul şi decizia strategică, Ed. Fiman, 1998, pag.130

GRI

Parte de piaţă

Activităţi Specializate

* * * * * * * * *

GRI

Parte de piaţă

Activităţi Fragmentate

GRI

Parte de piaţă

Activităţi Impas

GRI

Parte de piaţă

Activităţi Volum

redusă mare Importanţa avantajului de cost

puţin

e m

ulte

N

umăr

de

căi u

nice

de

obţin

ere

a av

anta

julu

i con

cure

nţia

l

35

sunt multiplicativi şi evolutivi. Modelul BCG realizează astfel o tentativă de integrare a două dimensiuni fundamentale ale strategiei: marketing şi finanţe.

Modelul de analiză strategică ABC (General electric- McKinsey)

Pe linia analizării activităţilor strategice ale firmei în totalitatea lor, dar utilizând un număr mai mare de factori decât modelul precedent, modelul ABC realizează un demers care vrea să dea o viziune mai detaliată şi mai completă realităţii. El se poate aplica, asemenea modelului BCG, grupelor de produse utilizând aceleaşi materii prime, destinate aceleiaşi folosinţe, comercializate pe aceeaşi piaţă etc. Coordonatele modelului McKinsey sunt: poziţia concurenţială şi atracţia sectorului, dimensiuni care de această dată pot fi măsurate cu ajutorul unui index rezultat din agregarea mai multor factori. În cadrul acestui model, analiza strategică se derulează în cadrul a două etape: segmentarea şi cadrajul activităţilor strategice (etapa 1) şi poziţionarea firmei pe segmentele alese (etapa 2)19. Etapa 1. Determinarea segmentelor strategice Această etapă se realizează prin parcurgerea următorilor paşi: - alegerea firmei de analizat şi poziţionarea acesteia pe filiera industrială de care aparţine:

locul său în cadrul proceselor de transformare amonte – aval şi legăturile pe care le întreţine aici;

gama de produse sau servicii pe care o realizează în fiecare etapă a procesului productiv şi comercial;

utilizările finale posibile şi criteriile de cumpărare a bunurilor (serviciilor) vândute;

precizarea ariilor geografice ale activităţii. - realizarea segmentării prin răspunsuri la întrebări de tipul:

piaţa constituie o sumă de utilizări diferenţiate pe plan economic şi/sau tehnic? (dacă da, fiecare utilizare formează un segment);

cine are cea mai mare influenţă asupra evoluţiei firmei: consumatorul final sau clientul direct? (potrivit răspunsului, decupajul poate fi diferit). Etapa 2. Poziţionarea strategică a firmei pe diferite segmente După determinarea segmentelor strategice, poziţionarea firmei pe acestea se realizează în trei paşi succesivi: - evaluarea interesului strategic al segmentului pentru întreprindere (al valorii segmentului). Această evaluare se poate face doar după o cunoaştere prealabilă a obiectivelor generale ale întreprinderii; în funcţie de natura şi ordinul de prioritate al aces