Rezolvarea situaţiilor de insolvenţă cu elemente de extraneitate în România. Raporturile cu celelalte state membre ale Uniunii

Europene - Regulamentul CE nr. 1346/2000 Marcela Comşa Judecător – Curtea de Apel Braşov

1. Aspecte generale

1.1. Libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor în întreaga lume, desfăşurarea de activităţi economice pe teritoriul mai multor state, determină o multitudine de raporturi juridice ce se nasc în cadrul acestor relaţii internaţionale.

În prezent, conflictele de jurisdicţii au o importanţă deosebită, deoarece fiecare stat are libertatea de a stabili singur competenţa sa internaţională, libertate limitată doar prin acorduri sau convenţii internaţionale.1

Un proces civil cu elemente de extraneitate se soluţionează astfel: se determină instanţa competentă să soluţioneze litigiul (competenţa în dreptul internaţional privat), se determină legea procedurală aplicabilă şi apoi se soluţionează conflictul de legi (se determină legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii).2

Instanţa judecătorească investită cu soliţionarea litigiului cu element de extraneitate trebuie să îşi determine în prealabil competenţa de a soluţiona un litigiu de drept internaţional privat. Aceasta se realizează după propria normă juridică. Procedura este supusă deci legii forului, iar efectele hotărârilor judecătoreşti străine se determină, de asemenea, după norma juridică proprie. Se aplică principiul „normele conflictuale sunt ale legii forului”. De exemplu, o instanţă de judecată din România sesizată va aplica normele conflictuale române.

Prin Legea nr. 637/2002 se stabilesc în legislaţia română competenţa de soluţionare a cererilor privind insolvenţa, legea aplicabilă în raporturile de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei, procedura de urmat în astfel de raporturi, precum şi procedura de cooperare între autorităţile române şi cele străine în rezolvarea cazurilor de insolvenţă internaţionale. Legea model a UNCITRAL privind insolvabilitatea internaţională, adoptată prin Rezoluţia 52/158 din 15 decembrie 1997 a Adunării Generale a ONU a fost sursa de inspiraţie a legii române în materie.

Actul normativ menţionat reprezintă legea specială raportat la dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat3. Aceasta prevede că instanţele române sunt competente să judece: « Falimentul sau orice procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul in România” (art. 150 pct. 7).4

Prin normele speciale de competenţa internaţională prevăzute de Legea nr. 637/2002, este atribuită în competenţa instanţelor române soluţionarea unor procese şi cereri, referitoare la procedura de insolvenţă5 în relaţiile cu statele terţe în general. Prevederile acestei legi nu

1 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, „Manual de drept internaţional privat”, Editura Hamangiu, Bucureşti 2008, pag. 235;2 I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, „Tratat de drept internaţional privat”, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2005, pag. 422;3 D. Al. Sitaru – „Drept internaţional privat”, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 378 – 383;4 Pentru amănunte cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în Legea nr. 105/1992 a se vedea, Gh. Piperea – „Instituţia falimentului în dreptul internaţional privat român”, în Revista de drept comercial nr. 5/1996, pag. 68-75;5 I. Lazăr –„ Cu privire la competenţa internaţională a instanţelor române” în Dreptul nr. 6/2003, pag. 157-177;

1

sunt aplicabile raporturilor de drept internaţional privat din domeniul insolvenţei care cad sub incidenţa Regulamentului Consiliului CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvabilitate. Regulamentul reglementează raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei în care elementul de extraneitate este situat într-un stat membru al Uniunii Europene.

Şi în practica judiciară a instanţelor române s-au ivit situaţii în care s-a impus stabilirea competenţei cu privire la deschiderea procedurii de insolvenţă cu elemente de extraneitate.

Cele mai frecvente cazuri au fost cele în care asociaţi ai debitorului persoană juridică română erau cetăţeni străini6. În acest sens, s-a reţinut că tribunalul în raza teritorială în care are sediul debitorul comerciant înscris în Registrul Comerţului este instanţa competentă să soluţioneze cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Deşi societatea comercială se constituie de către persoane fizice / juridice care au o anumită cetăţenie, societatea comercială are o naţionalitate proprie. Legea nr. 31/19907 a adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru detereminarea naţionalităţii societăţii comerciale. În chiar art.1 din această lege se prevede că societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române. Prin urmare, s-a reţinut că orice societate comercială care şi-a stabilit sediul pe teritoriul României are naţionalitate română, iar regula este deopotrivă aplicabilă şi în cazul societăţilor comerciale cu asociaţi – acţionari persoane fizice sau juridice străine. De fapt, aceasta este o falsă problemă de drept internaţional privat, în judecată stă persoana juridică de drept român indiferent de cetăţenia/naţionalitatea asociaţilor sau acţionarilor acesteia. Ca urmare a dobândirii personalităţii juridice societatea comercială participă în nume propriu la raporturile juridice, răspunderea pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului propriu asupra căruia creditorii au un drept de gaj general şi de asemenea aceasta stă în justiţie ca reclamantă sau pârâtă.

Instanţele române au fost sesizate în vederea deschiderii procedurii de insolvenţă şi de către creditori – persoane fizice sau juridice străine. Tribunalele au soluţionat astfel de cereri cu privire la debitori persoane juridice române, şi le-au admis sau respins după cum au fost sau nu întrunite cerinţele legii naţionale referitoare la creanţă şi starea de insolvenţă a debitorului.8

Competenţa internaţională şi implicit atribuţiile jurisdicţionale ale instanţelor române trebuie să fie analizate sub un dublu aspect, după cum procedura de insolvenţă internaţională îşi are originea în raporturi cu state străine in general ori în raporturi cu statele membre ale Uniunii Europene.

De asemenea, se impune a se preciza, că societăţile de asigurare şi instituţiile de credit sunt excluse din domeniu de reglementare a actelor normative arătate, ele beneficiind de legi speciale, cu dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în domeniul analizat, atât în privinţa

6 Sentinţa civilă nr.371/Sind/23.05.2005 a Tribunalului Braşov, nepublicată, prin care s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei SC Mason Service SRL – asociaţi erau doi cetăţeni englezi; Sentinţa civilă nr.767/Sind/15.11.2004 a Tribunalului Braşov, nepublicată, prin care s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei SC Leo Rom SRL – asociaţi doi cetăţeni turci; Sentinţa civilă nr.277/Sind/18.04.2005 a Tribunalului Braşov, nepublicată, prin care s-a respins contestaţia debitoarei SC Bravalis Transport SRL şi s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva aceleiaşi debitoare – asociaţi cinci cetăţeni turci şi altele. 7 Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 şi ulterior modificată prin Legea nr. 302/2005; Legea nr. 85/2006; Legea nr. 164/2006; Legea nr. 441/2006; Legea nr. 516/2006; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2008; Legea nr. 284/2008.8Sentinţa civilă nr.277/Sind/18.04.2005 a Tribunalului Braşov, nepublicată, prin care s-a admis cererea creditoarei Afin International Inc cu sediul în SUA; Sentinţa civilă nr. 827/sind/25.09.2008 a Tribunalului Braşov, nepublicată, prin care s-a admis contestaţia debitoarei SC C. SA şi s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea SC W.T.Corporation cu sediul în SUA; Sentinţa comercială nr. 2162/11.11.2009 pronunţată de Tribunalul comercial Mureş, nepublicată, prin care s-a admis cererea creditorului din Ungaria etc.

2

procedurii de insolvenţă propriu-zisă, cât şi cu privire la rezolvarea situaţiilor de acest fel cu element de extraneitate.

Având în vedere multitudinea raporturilor juridice ce se nasc în baza relaţiilor juridice internaţionale, ajungerea unei persoane fizice sau juridice în incapacitate de plată, deschiderea unei proceduri de insolvenţă pot genera efecte nu doar într-un stat ci în două sau mai multe ţări în funcţie de elementele de extraneitate pe care le conţin raporturile juridice incidente.

Diferenţele dintre legislaţiile naţionale referitoare la insolvenţă conduc la apariţia unor dificultăţi pentru societăţile comerciale ce desfăşoară activităţi economice transfrontaliere. Criteriile diferite de declanşare a unei proceduri colective, precum şi gestionarea acesteia prin stabilirea unor obligaţii sau îngrădirea unor drepturi ale debitorului şi/sau creditorilor în mod diferit pot determina fie împiedicarea atingerii scopului procedurii fie încălcarea principiului liberei şi echitabilei concurenţe.

Atunci când un debitor se află într-o situaţie economico-financiară dificilă şi nu-şi poate plăti la scadenţă datoriile sale, se pune problema deschiderii unei proceduri de insolvenţă. Cererea poate fi formulată chiar de debitor, dar şi de alte persoane abilitate în acest sens.

În primul rând instanţa sesizată cu o astfel de cerere îşi verifică din oficiu competenţa. Când apare un element străin, se impune a se apela la normele de drept internaţional privat în materie.

Ca astfel de elemente ce se pot ivi menţionez: existenţa unor sedii şi sau puncte de lucru ale debitorului pe teritorul mai multor state, bunuri ale acestuia situate sau înregistrate în diferite ţări, creditori sau debitori ai persoanei aflate în incapacitate de plată străini, asociaţi sau acţionari ai debitorului de cetăţenii sau naţionalităţi diferite.

În consecinţă, elementul de extraneitate poate viza: subiectul raportului juridic, atunci când una dintre părţi – creditor, debitor, asociat sau acţionar al persoanei în insolvenţă (atunci când aceştia au drepturi şi obligaţii în procedură), este străin; obiectul raportului juridic se referă la creanţe născute în străinătate, garanţii întocmite în alt stat, bunuri existente pe teritoriul mai multor ţări; locul naşterii raportului juridic sau unde urmează să-şi producă efectele (locul încheierii actului juridic – negotium sau inscrisului constatator – instrumentum probationem, locul unde produce efecte, al faptului generator de prejudicii etc.).

Deşi, în esenţă situaţia de insolvenţă este reprezentată de dificultăţile pe care le întâmpină debitorul în onorarea la scadenţă a obligaţiilor sale din cauza lipsei fondurilor, condiţiile de declanşarea unei proceduri colective de insolvenţă sunt diferite de la stat la stat. Din acest motiv determinarea jurisdicţiei competente şi apoi a legii aplicabile prezintă o importanţă deosebită. Chiar şi după determinarea jurisdicţiei şi legii aplicabile procedurii de insolvenţă pot să apară pe tot parcursul desfăşurării acesteia elemente de extraneitate noi care necesită o rezolvare adecvată. 1.2. Probleme ce se pun pentru rezolvarea situaţiilor de insolvenţă cu elemente de extraneitate

Cererea de declanşarea unei proceduri de insolvenţă generează aceleaşi probleme pe care le pune un proces civil cu particularităţile aferente. Procesul civil internaţional este un proces care are ca obiect soluţionarea unui litigiu ce derivă dintr-un raport juridic cu element de extraneitate. În prima parte a lucrării am analizat aceste aspecte.

Problemele ce se pun în cazul unui proces internaţional sunt: stabilirea competenţei jurisdicţionale, determinarea legii procesuale aplicabile, determinarea legii materiale (soluţionarea conflictului de legi) şi nu în ultimul rând efectele unei hotărâri pronunţate în alt stat şi executarea hotărârii străine. Raportul de drept internaţional privat, reprezentat în analiza de faţă de insolvenţa transfrontalieră, are datorită specificului ei legătură cu cel puţin două sisteme de drept: o lege a statului sesizat cu o acţiune de deschidere a unei proceduri de insolvenţă sau o cerere în cadrul unei proceduri deja declanşate şi o lege a altui stat, legea creditorului, a contractului etc. În această materie în general aceste raporturi sunt complexe.

3

Judecătorul, sesizat cu o cerere cu element de extraneitate, soluţionează în baza normelor de drept internaţional privat ale statului său conflictul de jurisdicţii şi apoi conflictul de legi. Ca o concluzie, se reţine că se stabileşte întâi ţara ale cărei instanţe sunt competente să soluţioneze litigiul, judecătorul fiind obligat să se pronunţe cu prioritate asupra competenţei sale, apoi dacă se decide că instanţa respectivă este competentă să analizeze cererea, se pune problema conflictului de legi.

Normele de drept internaţional privat în materia insolvenţei în România sunt prevăzute de Legea nr. 637/2002 şi Regulamentul Consiliului CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvabilitate, primul act normativ reglementând relaţiile cu statele străine în general, iar cel de-al doilea aplicându-se în raporturile juridice în care elementul de extraneitate este situat într-un stat membru al Uniunii Europene. Sunt norme de drept internaţional privat şi în legile speciale ce reglementează insolvenţa în cazul instituţiilor de credit şi/sau societăţilor de asigurare. Trebuie subliniat că norma de drept internaţional privat soluţionează în mod direct numai această problemă prejudicială.

Judecătorul român investit cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvenţă cu elemente de extraneitate îşi va verifica competenţa conform legii (Regulamentul CE nr. 1346/2000, dacă punctul de legătură se află pe teritoriul Uniunii Europene sau Legea nr. 637/2002, dacă acesta este situat pe teritorul unui stat extracomunitar) şi dacă constată competenţa instanţelor române va aplica legea română în materie.

În cazul procedurii de insolvenţă părţile nu pot alege prin voinţa lor jurisdicţia şi legea aplicabilă. Totuşi, libertatea acordată societăţilor comerciale şi grupurilor de interese la nivelul Uniunii Europene de a-şi alege locul stabilirii sediului social sau de mutare a acestuia permite implicit şi posibilitatea „alegerii” regimului aplicabil insolvenţei.

Îmbunătăţirea şi accelerarea procedurilor de insolvenţă cu implicaţii transfrontaliere a fost o preocupare constantă atât la nivel global cât şi a Uniunii Europene. Dacă o armonizare a legislaţiei insolvenţei este dificil de realizat, s-a urmărit ca cel puţin normele de drept internaţional privat în domeniu să fie asemănătoare.

Legea model UNCITRAL recomandă dispoziţiile pe care ar trebui să le conţină normele de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei pentru a exista un răspuns coerent la problemele puse de insolvenţa transfrontalieră. Legea model, adoptată prin Rezoluţia 52/158 din 15 decembrie 1997 a Adunării Generale a ONU, reprezintă „cel mai modern şi mai eficient instrument pus la îndemâna statelor pentru a le echipa corepunzător cerinţelor abordării cazurilor de insolvenţă transfrontalieră”.9

Aceste dispoziţii sunt preluate şi adaptate şi în Legea română, respectiv în Legea nr. 637/2002. Armonizarea unor aspecte aferente legislaţiei insolvenţei ar putea: proteja valoarea bunurilor care alcătuiesc averea debitorului, reduce costurile administrării averii acestuia, spori predictibilitatea în raport cu creditorii şi acţionarii, reduce migraţia societăţilor care întâmpină dificultăţi financiare, păstrarea locurilor de muncă şi altele.

2. Regulamentul European privind procedurile de insolvenţă (Regulamentul CE nr. 1346/2000)

Legea nr. 637/2002 a preluat la momentul adoptării ei dispoziţiile Regulamentului Consiliului Europei 1346 din 200010. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.119/2006 intitulată sugestiv „privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană”, Legea nr. 637/2002 a fost modificată, iar prevederile referitoare la raporturile de drept internaţional privat din domeniul 9 I. Schiau – „Regimul juridic al insolvenţei comerciale”, Editura All Beck, Bucureşti 2001, pag. 547;10 Regulamentul CE 1346/2000 a fost publicat în „ Journal officiel des Communautees europeennes ” L 160 din 30 iunie 2000.

4

insolvenţei care cad sub incidenţa Regulamentului CE nr. 1346/2000 au fost abrogate (cele ce reglementau raporturile cu statele membre ale Uniunii Europene). Art. 77^1 din legea modificată dispune în mod expres că „prevederile prezentei legi nu sunt aplicabile raporturilor de drept internaţional privat din domeniul insolvenţei care cad sub incidenţa Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvabilitate, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000”.

Din momentul consfinţirii aderării României la Uniunea Europeană, dreptul comunitar în ansamblu se integrează automat în ordinea juridică internă11. Regulamentul CE nr. 1346/2000 este aplicat de instanţele româneşti în calitatea sa de drept comunitar. Regulamentul este prin natura sa direct aplicabil (în art. 249 din T.C.E. se precizeaza în mod expres acest aspect12) în toate statele membre ale Comunităţii Europene. Norma comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale indiferent de rangul normei respective în ierarhia sistemului juridic naţional sau de momentul adoptării normei naţionale anterioară sau ulterioară adoptării celei comunitare. Judecătorii naţionali au obligaţia de a aplica dreptul comunitar şi de a interpreta normele dreptului intern în lumina normelor comunitare.13

2.1.Istoric şi prezentare generală Încă din anul 1961 s-a constituit la nivelul Comunităţii Europene un comitet de experţi cu scopul pregătirii unui proiect de convenţie internaţională în domeniul falimentului. Obiectivul nu a fost atins, motiv pentru care statele au încheiat convenţii bilaterale privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste proceduri. Proiectul experţilor a fost prezentat în forma finală în 1980 şi după discuţii ce vizau aspecte politice, economice, dar şi tehnice, a fost abandonat definitiv în 1985.

Încercările de realizare a unei convenţii multilaterale în domeniu a continuat. Astfel în 1990 Consiliul Europei a adoptat Convenţia de la Istanbul denumită „Convenţia europeană privind unele aspecte internaţionale ale dreptului falimentului”. Convenţia nu a fost ratificată de toate statele semnatare.

În anul 1995 a fost elaborat, după îndelungate negocieri, la nivelul Comunităţii Europene un acord privind procedurile de insolvenţă, care nu a intrat însă în vigoare datorită faptului că Marea Britanie nu l-a ratificat, condiţionând ratificarea lui de rezolvarea problemelor privind boala „vacii nebune” şi aceea referitoare la Gibraltar. Convenţia de la Bruxelles din 23 noiembrie 1995 conţinea un peambul şi 55 de articole, grupate în şase capitole.

Deşi o convenţie în domeniul insolvenţei se impunea ca o necesitate nu se reuşea ajungerea la o înţelegere, motiv pentru care Parlamentul European a solicitat Comisiei în mai 1999 să prezinte un proiect de regulament sau directivă privind procedurile de faliment.

În 29 mai 2000 se adoptă Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă. Iniţiativa elaborării unui act normativ comunitar în domeniu a aparţinut Republicii Federale Germania şi Republicii Finlanda. S-a arătat că pentru buna funcţionare a pieţei interne se impune ca procedurile transfrontaliere de insolvenţă să fie eficiente şi eficace, dat fiind numărul din ce în ce mai mare de intreprinderi cu activitate ce depăşeşte graniţele unui stat aflate în situaţii economice dificile. Regulamentul s-a adoptat avându-se în vedere şi avizele Parlamentului European şi al al Comitetului Economic şi Social.

Regulamentul este un pas important pe calea unificării dreptului internaţional al insolvenţei la nivel european, iar utilizarea lui practică reprezintă un progres spre

11 A. Fuerea - „Drept comunitar al afacerilor”, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006, pag. 33 – 43;12 Actual art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene13 P. Mathijsen – „ Compendiu de drept european”, Ediţia a 7-a, Editura Club Europa 2002, pag. 46 - 53;

5

simplificarea procesului internaţional în această materie şi determină previzibilitatea soluţiilor cu privire la conflictele de jurisdicţii şi conflictele de legi.

După intrarea în vigoare a Regulamentului ( 31 mai 2002), acesta a înlocuit în relaţiile dintre statele membre, în materia insolvenţei, convenţiile încheiate anterior între două sau mai multe state membre. A existat o preocupare constantă la nivelul statelor europene de creere a unui cadru de reglementare a situaţiilor de insolvenţă transfrontalieră. Regulamentul nu a apărut dintr-un "vid legislativ” ci a preluat mare parte din principiile susţinute şi promovate de aceste convenţii în domeniul insolvenţei cu elemente de extraneitate.

Prin preambul se expun motivele care au determinat adoptarea Regulamentului. Pentru buna funcţionare a pieţei interne europene trebuie ca şi procedurile de faliment transfrontaliere să funcţioneze în mod real şi să fie eficiente şi deci se impune coordonarea măsurilor ce urmează să se ia cu privire la patrimoniul unui debitor insolvent. S-a constatat că activităţile intreprinderilor au din ce in ce mai mult efecte transfrontaliere şi sunt prin urmare, reglementate de legislaţie comunitară într-o măsură tot mai mare. Insolvenţa unei întreprinderi cu activitate economică în mai multe state afectează funcţionarea întregii comunităţi.

Regulamentul se limitează, conform principiului proporţionalităţii, la dipoziţii privind competenţa de deschidere a procedurilor de insolvenţă şi la luarea deciziilor care privesc direct această procedură, inclusiv dispoziţiile privind recunoaşterea acestor decizii şi legea aplicabilă.

Regulamentul cuprinde 47 articole grupate în cinci capitole. Capitolul I, art. 1-15 „Dispoziţii generale” arată domeniul de aplicare al regulamentului, defineşte termenii utilizaţi, stabileşte competenţa internaţională şi legea aplicabilă, consacră protecţia drepturilor reale ale terţelor persoane, posibilitatea invocării compensării creanţelor, rezerva proprietăţii şi alte situaţii particulare. Capitolul II este consacrat recunoaşterii procedurii de insolvenţă, iar Capitolul III procedurilor secundare de insolvenţă. Ultimele două capitole privesc informarea creditorilor şi înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor lor şi respectiv dispoziţii tranzitorii şi finale.

Scopul declarat al reglementărilor din prezentul Regulament este ca procedurile transfrontaliere de insolvenţă să funcţioneze eficient şi efectiv ca o consecinţă a bunei funcţionări a Pieţei Interne Comunitare.

Actul comunitar şi-a impus coordonarea măsurilor ce urmează să fie adoptate în privinţa patrimoniului unui debitor insolvent. Faţă de reglementările naţionale diferite s-a impus stabilirea unor reguli clare şi precise privind jurisdicţiile şi legea aplicabilă pentru a se evita ca părţile (debitor în iminenţă de insolvenţă; creditor) să fie tentate să transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul în încercarea de a obţine o situaţie juridică mai favorabilă. S-a avut în vedere şi faptul că este imposibilă o procedură de insolvenţă unică cu aplicabilitate în întreaga comunitate, faţă de specificul fiecărui stat membru şi faţă de diferenţele importante între sistemele de drept material naţionale.

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă a fost modificat prin Regulamentul CE nr. 681/200714 şi Regulamentul Consiliului nr. 788/200815. Modificările s-au impus ca urmare a aderării de noi state la Uniunea Europeană, respectiv de modificarea legii interne a unor state membre în domeniul insolvenţei. Regulamentul nr. 681/2007 a modificat listele procedurilor de insolvenţă, a procedurilor de lichidare şi a lichidatorilor din anexele A, B şi C. Cel de-al doilea act menţionat a modificat listele privind procedurile de insolvenţă şi a procedurilor de lichidare din anexele A şi B la Regulamentul nr. 1346/2000 şi de codificare a anexelor A, B şi C la respectivul regulament.

14 Regulamentul CE nr. 681/2007 a fost publicat în „ Journal officiel des Communautees europeennes ” L 159/20 iunie 2007;15 Regulamentul CE nr. 788/ 24 iulie 2008 a fost publicat în „ Journal officiel des Communautees europeennes ” L 213/1/8 august 2008;

6

2.2. Obiectul reglementăriiRegulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă nu

reprezintă o reglementare unitară a procedurii de insolvenţă la nivel european. Ar fi aproape imposibilă conceperea unei proceduri în această materie cu aplicabilitate pe tot teritoriul Uniunii Europene faţă de particularităţile sistemelor de drept, dar şi economice şi culturale ale fiecărui stat membru. Stabilirea unor norme juridice care să reglementeze cât mai eficient această procedură este atributul exclusiv al statului membru. Într-adevăr, dezvoltarea comerţului internaţional şi nevoia de întărire a securităţii raporturilor juridice comerciale au determinat şi o tendinţă de uniformizare a legilor comerciale naţionale. Şi în domeniul insolvenţei se urmăreşte armonizarea legislaţiei.

Regulamentul se referă la procedurile de insolvenţă cu elemente de extraneitate. Prin acest act se reglementează competenţa de a deschide proceduri de insolvenţă şi de a pronunţa hotărâri care derivă direct din aceste proceduri. Norma comunitară stabileşte, de asemenea, legea aplicabilă şi cuprinde dispoziţii privind recunoaşterea hotărârilor pronunţate în acest domeniu.

În Preambul se arată că acest regulament se aplică numai procedurii în cadrul căreia centrul intereselor principale este situat în cadrul Comunităţii Europene. Atunci când debitorul (persoana aflată in insolvenţă) are sediul într-un stat membru atunci acestuia i se poate aplica o procedură primară de insolvenţă în sensul regulamentului. Aceasta va cuprinde intregul patrimoniu al debitorului. Există şi posibilitatea în anumite condiţii de deschidere a unei proceduri paralele (secundare sau particulare). Totuşi aceasta trebuie să ofere creditorilor şanse egale de tratament.

Regulamentul este structurat pe cinci capitole. Primul capitol cuprinde descrierea domeniului de aplicare, consecinţele procedurii de insolvenţă şi legea de aplicat. Capitolul al doilea reglementează recunoaşterea ipso iure a procedurii de insolvenţă în toate statele membre. Cel de-al treilea capitol face referire la procedurile secundare de insolvenţă, iar capitolul IV se ocupă de drepturile şi informarea creditorilor, dar şi de înregistrarea creanţelor. Capitolul V intitulat “Dispoziţii tranzitorii şi finale” reglementează normele practice de aplicare şi relaţia cu alte acorduri. 2.3. Domeniul de aplicare

Regulamentul se aplică procedurilor colective din domeniul insolvenţei în cadrul cărora centrul principalelor interese ale debitorului16 este situat într-un stat membru al Uniunii Europene. În cele ce urmează voi analiza actul normativ comunitar raportat la procedura, persoanele cărora li se aplică şi de asemenea voi aborda problema aplicării lui în spaţiu şi timp.

Domeniul de aplicare al Regulamentului este limitat la procedurile de faliment. În art. 1 se prevede în mod expres că actul comunitar european se aplică „ procedurilor colective ce iau naştere în contextul insolvenţei debitorului care atrage desistarea parţială sau totală a acestuia şi desemnarea unui lichidator.” În consecinţă, dispoziţiile Regulamentului nu se aplică procedurilor de reorganizare.

Procedurile de insolvenţă trebuie să fie conforme dispoziţiilor Regulamentului, dar trebuie să fie şi recunoscute şi executorii în statul membru în care sunt deschise.

Art. 2 prevede că Regulamentul nu se aplică procedurilor de insolvenţă care se referă la societăţile de asigurare, instituţiile de credit, societăţile de investiţii care furnizează servicii ce implică deţinerea de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor (societăţi de valori mobiliare, fondurile mutuale etc.) şi la organismele de plasament colectiv. Aceste societăţi enumerate au fost excluse reglementării Regulamentului în considerarea faptului că ele sunt supuse unui

16 D. Ungureanu – „Centrul intereselor principale ale debitorului, o noţiune autonomă în Jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg” în Revista română de Drept Comunitar nr. 1/2009, pag.80 – 96;

7

regim special, iar autorităţile naţionale de control au în cazul acestora competenţe de intervenţie extrem de extinse.

În Legea română nr. 637 din 7 decembrie 2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei se regăseşte în art. 2 o prevedere similară, în sensul că această lege nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvenţă care are ca obiect: bănci, cooperative sau alte instituţii de credit; societăţi şi agenţi de asigurare; societăţi de servicii de investiţii financiare, organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, societăţi de administrare a investiţiilor; societăţi de bursă, membri ai burselor de mărfuri, case de compensaţie, membri compensatori ai burselor de mărfuri, societăţi de brokeraj, traderi.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în România se aplică, de asemenea, următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă: societăţile comerciale; societăţile cooperative; organizaţiile cooperatiste; societăţile agricole; grupurile de interes economic precum şi orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice. Acest act normativ concordă cu regulamentul european, reprezentând în ţara noastră dreptul comun în materia insolvenţei şi a fost avut în vedere în anexele la Regulament. Legea falimentului societaţilor de asigurări (Legea nr. 503/2004) şi Ordonanţa referitoare la falimentul instituţiilor de credit, aplicabilă şi entităţilor reglementate ale pietei de capital (OG nr. 10/2004) sunt legi speciale care se aplică strict categoriilor de comercianţi indicaţi.

Spre deosebire însă de legile române indicate, Regulamentul se referă şi la insolvenţa simplilor particulari. În alin. (9) din Preambul se arată că „Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvenţă, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un comerciant sau o persoană particulară.”

Domeniul de aplicare în spaţiu al Regulamentului Consiliului nr. 1346/2000 este marcat de două cerinţe: să existe un caz de insolvenţă cu cel puţin un element de extraneitate, iar acest element de extraneitate să facă o anumită referire la unul din statele membre ale Uniunii Europene. Deci, situaţiile de insolvenţă fără elemente de extraneitate (fără elementul „străin” care constituie principalul factor de distingere a raporturilor juridice de drept internaţional privat faţă de alte raporturi juridice) nu cad sub incidenţa acestui act normativ comunitar. Al doilea criteriu impune ca acest element de extraneitate să se situeze pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.

Regulamentul se aplică pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi reglementează conflictele de jurisdicţii şi legi ce s-ar putea ivi între două sau mai multe state membre ale U.E.

Aplicarea Regulamentului Consiliului nr. 1346/2000 este obligatorie în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (actual Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene). Totuşi limitarea teritorială a aplicării Regulamentului numai la nivel comunitar este un neajuns important în contextul globalizării afacerilor. Am arătat că în 1998 a fost dezvoltat un standard de cooperare transfrontalieră denumit Modelul de lege UNCITRAL privind insolvenţa transfrontalieră, dar acesta nu are caracter obligatoriu.

Regulamentul privind procedurile de insolvenţă, adoptat la 29 mai 2000, a intrat în vigoare la data de 31 mai 2002, aşa cum s-a prevăzut prin art. 47 din cuprinsul lui.

Din punct de vedere al aplicării în timp, conform art. 43 dispoziţiile Regulamentului se aplică numai în cazul procedurilor de insolvenţă care sunt deschise după intrarea lui în vigoare. Se dă eficienţă principiului neretroactivităţii legii noi. Această regulă juridică stabileşte că legea nouă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea în vigoare a ei, iar nu şi situaţiilor trecute.

Partea a doua din art. 43 menţionează în mod expres că „Actele îndeplinite de un debitor înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament continuă să fie reglementate de legea

8

aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite.” În consecinţă „trecutul scapă reglementării noi”. Pentru statele membre care au aderat ulterior la Uniunea Europeană, Regulamentul Consiliului nr. 1346/2000 a intrat în vigoare odată cu aderarea. În cazul României, actul normativ comunitar privind procedurile de insolvenţă se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2007. 2.4. Competenţa internaţională

Am prezentat anterior care sunt problemele care pot să apară în situaţia existenţei unei insolvenţe cu elemente de extraneitate: stabilirea instanţei căreia îi aparţine competenţa jurisdicţională, determinarea legii aplicabile procedurii de insolvenţă şi ce efecte vor fi recunoscute unei hotărâri pronunţate în alt stat.

La nivel internaţional s-au conturat două teorii, fiecare dintre ele cu argumente teoretice şi practice pro şi contra: teoria unităţii şi universalităţii falimentului şi teoria pluralităţii şi teritorialităţii falimentului.

Conform teoriei unităţii şi universalităţii, pornind de la universalitatea patrimoniului, se urmează o singură procedură de faliment la sediul societăţii şi care priveşte întregul patrimoniu, iar competenţa pentru deschiderea procedurii aparţine instanţei de la domiciliul sau sediul principal al debitorului.

În concepţia teoriei teritorialităţii şi pluralităţii dacă unul şi acelaşi comerciant are bunuri şi creditori pe teritorii diferite, urmează a se deschide tot atâtea proceduri de faliment câte bunuri există, iar competenţa de deschidere a procedurii aparţine fiecărei instanţe din orice stat în care debitorul are o filială, o sucursală sau anumite bunuri.

Reglementările Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă se circumscriu primei teorii, cea a unităţii şi universalităţii falimentului cu excepţiile strict reglementate referitoare la procedurile secundare de insolvenţă.

S-ar putea spune şi că dispoziţiile acestui act normativ comunitar reprezintă o imbinare a principiului universalităţii cu cel al teritorialităţii,17în sensul că unei proceduri principale de insolvenţă i se atribuie valabilitate universală în timp ce pot exista şi proceduri colaterale, respectiv proceduri secundare sau particulare de insolvenţă, cu valabilitate teritorială.

În consecinţă, se poate afirma că Regulamentul consacră teoria universalităţii admiţând în anumite cazuri şi necesitatea deschiderii unor proceduri cu aplicaţie teritorială, restrânsă.

Există şi opinii contrare în sensul că legiuitorul european a adoptat principiul pluralităţii şi teritorialităţii procedurii de insolvenţă raportat la posibilitatea deschiderii de proceduri secundare şi respectiv particulare.

Procedurile secundare sunt admise doar în considerarea caracterului special al relaţiilor juridice protejate prin legislaţiile naţionale (contracte de muncă, imobile etc.) 2.4.1. Procedura principală de insolvenţă

Articolul 3 din acest act normativ comunitar stabileşte regulile de competenţa internaţională astfel:

„1. Instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor sunt competente să deschidă procedura de insolvenţă. În cazul unei societăţi sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.

2. Dacă centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanţele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvenţă împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din

17 W. Rechberger – „Cooperarea judiciară în materiile civilă şi comercială – De la Convenţia de la Bruxelles la Spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei”, Institutul pentru Drept Procedural Civil al Universităţii Viena, 2007, tradus de Centrul de competenţă juridică , pag.27;

9

urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

3. Dacă s-a deschis o procedură de insolvenţă în temeiul alin. (1), orice procedură de insolvenţă deschisă ulterior în temeiul alin. (2) este o procedură secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.

4. Procedură teritorială de insolvenţă menţionată în alin. (2) poate fi deschisă înaintea deschiderii procedurii principale de insolvenţă , în temeiul alin. (1), dacă:

(a) o procedură de insolvenţă nu poate fi deschisă în temeiul alin. (1) datorită condiţiilor stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului sau

(b) dacă deschiderea procedurii teritoriale de insolvenţă este cerută de un creditor care îşi are domiciliul, reşedinţa obişnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv, sau a cărui creanţă a luat naştere din exploatarea acelui sediu.”

Regulile de competenţă arătate se limitează la competenţa internaţională desemnând statele membre ale căror jurisdicţii pot deschide o procedură de insolvenţă. Competenţa teritorială în cadrul acelui stat se determină conform legii naţionale a acelui stat.

În România, prin art. 6 din Legea nr. 85/2006 se prevede că toate procedurile prevăzute de această lege, cu excepţia recursului sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Este de precizat şi un alt aspect, procedurile de insolvenţă nu implică neapărat intervenţia unei autorităţi judiciare. Noţiunea de jurisdicţie utilizată de acest regulament nu trebuie înţeleasă în sens restrictiv ci ca persoana, organul abilitate de dreptul naţional să deschidă procedura de insolvenţa, să ia măsurile necesare in cadrul acesteia (art. 2 lit. d).

Deci, procedura principală de insolvenţă se deschide în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Determinarea „centrului principalelor interese ale debitorului” poate şi ea întâmpina dificultăţi faţă de criteriile diverse ale legislaţiilor fiecărui stat membru. Se prezumă pentru persoane juridice şi societăţi că acest centru este la locul în care acestea au declarat sediul statutar18.

Potrivit Regulamentului, alin. 13 din Preambul, centrul intereselor principale (COMI19) „trebuie să corespundă locului în care debitorul îşi conduce în mod obişnuit interesele şi poate, prin urmare, să fie verificat de către terţi.” Prezumţia în cazul unei societăţi sau persoane juridice este, conform art. 3 alin. 1, că acesta este locul unde se află sediul social. Se poate face proba contrarie. S-a arătat în doctrină20 că de multe ori controlul economic nu este vizibil creditorilor şi nu poate fi uşor constatat sau pur şi simplu este ascuns acestora, deci proba acestuia este dificilă, se impune a se da eficienţă sediului înregistrat cunoscut terţilor.

Art. 3 din Legea nr. 637/2002 prevede la lit. d că: „centrul principalelor interese ale debitorului este, până la proba contrarie, după caz: sediul principal al persoanei juridice; domiciliul profesional al persoanei fizice care exercită o activitate economică sau o profesiune independentă; domiciliul persoanei fizice care nu exercită o activitate economică sau o profesiune independentă.”

Am subliniat că, Regulamentul precizează că COMI trebuie să corespundă locului în care debitorul îşi conduce în mod obişnuit interesele şi poate să fie verificat de către terţi, iar art. 2 lit. h defineşte sediul social ca „un loc de derulare de operaţiuni, unde debitorul execută în mod netranzitoriu o activitate economică cu mijloace umane şi bunuri.” Prezumţia e utilă, având în vedere principiul securităţii juridice şi faptul că sediul social este cunoscut de toţi cei

18 D. A. Sitaru - „Dreptul comerţului internaţional” Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2008, pag.198;19 COMI – „centre of main interests”20 Gh. Piperea – „Insolvenţa: legea, regulile, realitatea” Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2008, pag. 783;

10

interesaţi datorită publicităţii acestuia. Ea poate fi răsturnată doar prin invocarea unor factori obiectivi şi care pot fi verificaţi de către terţi.21

Prin decizia pronunţată în Cauza C-341/04, Eurofood IFSC Ltd, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a dat un exemplu de situaţie obiectivă care ar putea răsturna prezumţia, respectiv „cazul unei societăţi care nu a exercitat nicio activitate pe teritoriul statului membru unde este situat sediul său social”22.

În jurisprudenţă s-a arătat că23, deşi societatea debitoare este o sucursală înfiinţată în România de către o societate comercială cu sediul social pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, deoarece toată activitatea societăţii comerciale străine se desfăşoară în fapt în România în cadrul sucursalei, toţi creditorii societăţii sunt din România, toate bunurile societăţii se află în ţară şi de asemenea aproximativ 200 salariaţi lucrează aici, centrul principalelor interese ale companiei se află la sediul secundar. Reţinându-se că instanţa română este competentă să se pronunţe cu privire la cererea debitorului s-a dispus cu privire la declanşarea procedurii insolvenţei potrivit legii române.

La fel s-a procedat şi în situaţia în care debitorul şi-a transferat sediul social în Bucureşti după intervenirea „statutului de insovabilitate” în Italia unde societatea a funcţionat iniţial. S-a apreciat24 de către tribunalul sesizat de către creditori că centrul principalelor interese ale debitorului este în Italia unde şi-a desfăşurat activitatea, unde are credite neachitate şi angajaţii săi sunt lipsiţi de salariu cuvenit.

Cu privire la situaţia specială când persoana juridică are sedii în mai multe state se impune determinarea sediului principal (real) al debitorului.25

S-a pus şi problema datei în raport de care se stabileşte centrul principalelor interese ale debitorului. Astfel, s-au emis trei teorii în sensul că: se apreciază la data naşterii creanţei ce determină prin neplata ei la scadenţă deschiderea procedurii, la data formulării cererii de declanşarea procedurii şi respectiv la data pronunţării hotărârii privind insolvenţa debitorului. Am prezentat exemple din jurisprudenţă, în care instanţele au optat pentru analiza acestui punct de legătură la momentul apariţiei stării de insolvenţă. În practica engleză se dă prioritate ultimei teorii.26

Procedura principală are o întindere universală şi include toate bunurile debitorului. Regulamentul permite deschiderea de proceduri secundare în statul membru în care debitorul are un sediu, dar în această situaţie procedura se limitează la bunurile situate în statul respectiv.

Jurisdicţia competentă să deschidă o procedură principală de insolvenţă, poate să ordone măsuri provizorii şi de conservare chiar din momentul depunerii cererii privind deschiderea procedurii. Atât procedurile principale, cât şi procedurile secundare trebuie să urmărească valorificarea eficientă a masei bunurilor şi îndestularea creditorilor.

2.4.2.Procedura secundară de insolvenţă Dacă s-a deschis o procedură de insolvenţă în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul principal al debitorului, orice procedură de insolvenţă deschisă ulterior pe teritoriul

21 R. Dammann –” L’application du règlement CE no. 1346-2000 après les arrêts Staubitz-Schreiber et Eurofood de la CJCE”, Recueil Dalloz, 2006, nr. 19, Jurisprudence, pag. 1752-1760; 22 Cauza C-341/04, Eurofood IFSC Ltd, pct. 37 din hotărâre;23 Încheierea din data de 24.08.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VII-a comercială, publicată în „Procedura insolvenţei. Culegere de practică judiciară 2006-2009. Volumul III Închiderea procedurii insolvenţei şi antrenarea răspunderii. Insolvenţa transfrontalieră” întocmită de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2011, pag. 521 – 529;24 Sentinţa Tribunalului din Macerata, Republica Italiană publicată în „Procedura insolvenţei Culegere de practică judiciară 2006-2009. Volumul III Închiderea procedurii insolvenţei şi antrenarea răspunderii. Insolvenţa transfrontalieră” op. cit. pag. 557-559;25 D. Al. Sitaru – „Drept internaţional privat” op. cit., pag. 182 – 184;26 D. Ungureanu – „Centrul intereselor principale ale debitorului, o noţiune autonomă în Jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg” op. cit., pag. 91-94;

11

altui stat membru unde debitorul are un alt sediu este o procedură secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.

Deschiderea procedurii menţionate în art. 3 alin. (1) din Regulament de către o instanţă dintr-un stat membru şi care este recunoscută în alt stat membru (procedura principală) permite deschiderea în cel de-al doilea stat, de către o instanţă competentă în temeiul art. 3 alin. (2), a unei proceduri secundare de insolvenţă, fără ca insolvenţa debitorului să fie examinată în cel de-al doilea stat. Se instituie o prezumţie de insolvenţă.

Această procedură trebuie să fie una din procedurile menţionate în anexa B. Efectele ei se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

Legea aplicabilă procedurii secundare este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară.

Conform art. 29 deschiderea unei proceduri secundare poate fi solicitată de :(a) de lichidatorul desemnat în cadrul procedurii principale;(b) de orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei proceduri

de insolvenţă în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată deschiderea procedurii secundare.

Atingerea obiectivului propus, o procedură de insolvenţă eficientă şi efectivă poate fi realizată doar prin cooperarea şi comunicarea dintre lichidatorul din cadrul procedurii principale şi lichidatorii din cadrul procedurilor secundare. Art. 31 din Regulament instituie obligaţia de informare reciprocă. Aceştia trebuie să comunice imediat orice informaţie care poate fi utilă şi celorlalte proceduri. Informaţiile privesc stadiul depunerii cererilor de admitere a creanţelor şi de verificare a acestora. Toate măsurile care duc la încheierea procedurilor se impune de asemenea să fie aduse la cunoştinţa tuturor lichidatorilor atât din procedura principală cât şi din procedurile secundare. Textul normativ menţionat impune deci obligaţia de cooperare şi de schimb de experienţă între lichidatori, o dispoziţie similară lipseşte însă în privinţa instanţelor judecătoreşti, deşi s-ar impune.27

Procedurile secundare sunt autonome, normele aplicabile fiecărei proceduri sunt diferite, cele ale statului în care s-a deschis procedura. Lichidatorul din cadrul procedurii principale şi lichidatorii din cadrul procedurilor secundare au obligaţia de cooperare reciprocă cu această rezervă.

Procedura falimentului este o procedură colectivă, concursuală. Pentru asigurarea unei valorificări optime a bunurilor debitorului aflat în insolvenţă s-a prevăzut ca lichidatorul din cadrul unei proceduri secundare să permită, în timp util, lichidatorului din cadrul procedurii principale să îşi prezinte propunerile referitoare la lichidarea sau utilizarea bunurilor din procedura secundară.

Deoarece creditorii pot să-şi înregistreze cererea de admitere a creanţei fie în cadrul procedurii principale, fie în cadrul oricărei proceduri secundare şi în acest domeniu lichidatorii din cadrul procedurii principale şi cei din procedurile secundare trebuie să coopereze şi să se informeze reciproc. Ei "vor înregistra în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanţelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnaţi, cu condiţia ca prin aceasta să fie servite interesele creditorilor din cadrul acestor din urmă proceduri, sub rezerva dreptului creditorilor de a se opune acestui lucru sau de a retrage înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor, în cazul în care legea aplicabilă prevede această posibilitate” (art. 32).

Lichidatorul din procedura principală sau din cea secundară poate să participe la adunarea creditorilor din cadrul altei proceduri.

La cererea lichidatorului din cadrul procedurii principale, instanţa care a deschis procedura secundară poate să suspende în tot sau în parte operaţiunile de lichidare şi să

27 M. Deteşanu – ”Cooperarea judiciară în materia insolvenţei transfrontaliere între statele membre ale Uniunii Europene” în Revista Phoenix nr. 28-29, aprilie – septembrie 2009, pag. 25-26;

12

impună acestuia să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a apăra interesele creditorilor din procedura secundară. Suspendarea lichidării poate fi dispusă pentru o perioadă de maxim trei luni.

Cererea lichidatorului din procedura principală de suspendare poate fi respinsă numai "dacă este în mod clar lipsită de interes pentru creditorii din procedura principală.”

O altă măsură de coordonare a procedurilor este posibilitatea lichidatorului din procedura principală de a propune un plan de reorganizare a activităţii debitorului în cadrul procedurii secundare. Această situaţie este reglementată de art. 34 din Regulament.

De asemenea, surplusul de bunuri din procedura secundară va fi transferat imediat către lichidatorul din procedura principală. Art. 35 instituie o condiţie pentru realizarea transferului, ca lichidarea bunurilor din procedura secundară să permită satisfacerea tuturor creanţelor admise în cadrul acestei proceduri. 2.4.3.Procedura particulară de insolvenţă

Înaintea declanşării sau chiar în lipsa unei proceduri principale de insolvenţă se poate deschide o procedură particulară într-un alt stat membru dacă debitorul are un sediu secundar în acel stat (susursală, agenţie, punct de lucru). Dacă centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanţele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvenţă împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru.

Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

Procedura teritorială de insolvenţă, menţionată anterior, poate fi deschisă înaintea deschiderii procedurii principale de insolvenţă, dacă:

(a) o procedură de insolvenţă nu poate fi deschisă în temeiul alin. (1) al art.3 din regulament datorită condiţiilor stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului sau

(b) dacă deschiderea procedurii teritoriale de insolvenţă este cerută de un creditor care îşi are domiciliul, reşedinţa obişnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv, sau a cărui creanţă a luat naştere din exploatarea acelui sediu.

Deci, o astfel de procedură particulară este permisă numai în cazurile arătate limitativ, respectiv când legislaţia statului membru unde debitorul îşi are sediul principal (centrul intereselor principale) împiedică declanşarea unei proceduri principale de insolvenţă sau când declanşarea procedurii este solicitată de un creditor care are domiciliul, reşedinţa sau sediul în statul în care se află sucursala respectivă sau creanţa face referire la sucursală.

Procedura particulară nu impune neapărat lichidarea patrimoniului debitorului. Dacă ulterior se deschide o procedură principală, procedura particulară va fi continuată ca procedură secundară, iar aceasta am arătat că trebuie să fie o procedură de lichidare.

2.5.Legea aplicabilă Referitor la legea aplicabilă falimentului sunt cele două teorii expuse, cea a unităţii şi universalităţii şi cea a teritorialităţii şi pluralităţii. Atât legea română cât şi Regulamentul Consiliului (CE) 1346/2000 au adoptat prima teorie cea a unităţii, cu excepţiile clar şi strict reglementate. Sunt permise şi proceduri secundare, teritoriale. Datorită diferenţelor importante între drepturile obiective naţionale, s-a impus ca o necesitate stabilirea unor reguli privind determinarea legii aplicabile. Aplicarea, fără excepţie, a legii statului în care s-a deschis procedura insolvenţei ar suscita frecvent dificultăţi, mai ales în privinţa garanţiilor diferite în statele Uniunii Europene. Din acest motiv s-au prevăzut şi excepţii de la regula generală cuprinsă în art. 4 din regulament. Conform acestui articol “legea aplicabilă procedurii de insolvenţă şi efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare „stat de deschidere”.

13

Legea statului de deschidere determină condiţiile pentru deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă. Ea determină în special:

(a) debitorii care pot face obiectul procedurii de insolvenţă în raport cu calitatea acestora;

(b) bunurile care formează obiectul desistării şi regimul aplicabil bunurilor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă;

(c) atribuţiile debitorului şi ale lichidatorului;(d) condiţiile de opozabilitate a compensării;(e) efectele procedurii de insolvenţă asupra contractelor în derulare la care debitorul

este parte;(f) efectele procedurii de insolvenţă asupra acţiunilor individuale intentate de creditori,

cu excepţia proceselor în curs de soluţionare;(g) creanţele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului şi regimul

creanţelor născute după deschiderea procedurii de insolvenţă;(h) normele care reglementează înregistrarea, verificarea şi admiterea creanţelor;(i) normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea

bunurilor, rangul creanţelor şi drepturile creditorilor care au obţinut o satisfacere parţială după deschiderea procedurii insolvenţei în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări;

(j) condiţiile şi efectele închiderii procedurii de insolvenţă , în special prin concordat;(k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvenţă;(l) cui îi revine sarcina costurilor şi cheltuielilor procedurii de insolvenţă;(m) normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor

prejudiciabile adunării creditorilor. Atunci când procedura insolvenţei se deschide în România, legea aplicabilă este legea română, respectiv Legea nr. 85/2006 aşa cum a fost modificată şi completată ulterior. Când procedura principală se declanşează într-un alt stat membru al Uniunii Europene, legea acelui stat devine incidentă. De exemplu, Judecătoria de Primă Instanţă Logrono a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva unor debitori, persoane fizice, cetăţeni români, autorizaţi să desfăşoare activităţi comerciale pe teritoriul Spaniei, aplicând legea acestei ţări.28 Astfel, s-a numit un administrator special al procedurii, dar nu s-a suspendat sau ridicat dreptul de administrare al debitorului, creditorii au fost chemaţi să depună declaraţii de creanţă într-o lună de la comunicare cei cunoscuţi sau ultima publicare a hotărârii ceilalţi, declaraţia de insolvenţă se publică în Monitorul Oficial al Statului şi se înscrie la Registrul civil de la locul de naştere a persoanelor declarate în procedură etc. Regulamentul stabileşte şi reguli speciale referitoare la legea aplicabilă pentru anumite drepturi şi situaţii juridice importante cum sunt drepturile reale, contractele de muncă29. Sunt astfel autorizate pe lângă o procedură de insolvenţă principală; cu efecte universale şi alte proceduri naţionale secundare; care privesc numai activele situate în statul în care aceste proceduri sunt deschise. Excepţiile de aplicare a legii (diferite de lex concursus) sunt : (a) contractelor privind proprietăţi imobiliare li se aplică legea statului membru unde este situată proprietatea (lex rei sitae) – art.8; (b) drepturilor si obligaţiilor părţilor provenind din sisteme de plată sau decontare, sau pe pieţele financiare li se aplică legea statului membru aplicabilă respectivelor sisteme sau pieţe - art. 9;

28Hotărâre judecătorească de declarare a falimentului voluntar în Logrono la 30 mai 2008, publicată în „Procedura insolvenţei Culegere de practică judiciară 2006-2009. Volumul III Închiderea procedurii insolvenţei şi antrenarea răspunderii. Insolvenţa transfrontalieră” op. cit., pag. 534 – 540;29 I. T. Ştefănescu –„ Regimul creanţelor salariale în cazul insolvenţei angajatorului” în Dreptul nr.10/2006 pag.47 – 62;

14

(c) contractelor de muncă li se aplică legea statului membru aplicabilă contractului de muncă - art.10; (d) drepturilor debitorului asupra proprietaţilor imobiliare, navelor sau aparatelor de zbor ce sunt inregistrate la nivel naţional - legea statului membru unde se află autoritatea de inregistrare – art. 11; (e) actelor emise de debitor după deschiderea procedurii de insolvenţa pentru protejarea terţilor cumpărători – legea statului membru unde este situată proprietatea sau unde se află autoritatea de inregistrare – art.14; (f) efectele procedurii de insolvenţă asupra acţiunilor in justiţie aflate in curs cărora li se aplică legea statului membru in care se desfaşoară acţiunile in justiţie – art. 15. Cu excepţia unei dispoziţii contrare prevăzute în Regulament, legea aplicabilă procedurii secundare este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară. Cu referire la situaţia specială a contractelor de muncă, se impune a fi amintită Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului prin care se impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că neplata contribuţiilor obligatorii datorate de către angajator instituţiilor de asigurări sociale, inainte de a surveni insolvenţa sa, să nu afecteze în mod nefavorabil dreptul salariaţilor la pensie şi, de asemenea, să se instituie un organism care să garanteze angajaţilor plata creanţelor salariale neachitate. Acestea se pot realiza numai în condiţiile în care, contractelor de muncă li se aplică legea statului membru în temeiul căreia s-a încheiat contractul de muncă şi nu o altă lege a unui alt stat. 2.6. Recunoaşterea şi efectele procedurii de insolvenţă străine Art. 16 al Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă instituie, ca principiu, că procedurile de insolvenţă vor fi recunoscute în statele membre ipso iure, deci fără alte condiţii de îndată ce a devenit executorie hotărârea de dechidere a procedurii în statul de deschidere. Recunoaşterea hotărârilor străine este limitată doar de considerente de ordine publică. Ordinea publică este un concept complex, greu de definit. Instanţele din alte state membre verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Regulament şi fără alte formalităţi recunosc efectele procedurii de insolvenţă străine. Deschiderea procedurii de insolvenţă principală determină producerea efectelor juridice pe care le prevede legea statului de deschidere. Am menţionat anterior că, Regulamentul instituie ca principiu că procedurile de insolvenţă vor fi recunoscute în statele membre ipso iure, deci fără alte condiţii de îndată ce a devenit executorie hotărârea de dechidere a procedurii în statul de deschidere. Conform dispoziţiilor textului art. 16 „Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul art. 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere. Această normă se aplică şi în cazul în care debitorul, având în vedere calitatea sa, nu poate fi supus unei proceduri de insolvenţă în alte state membre.” Desemnarea lichidatorului este dovedită printr-o copie certificată a originalului hotărârii de desemnare sau printr-un alt act doveditor eliberat de instanţa competentă. Se poate cere traducerea în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului membru pe al cărui teritoriu lichidatorul intenţionează să acţioneze. Nu este necesară o altă formalitate sau supralegalizare. Atât timp cât nici o altă procedură de insolvenţă nu a fost deschisă, lichidatorul desemnat de o instanţă competentă în procedura principală poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuţiile conferite de legea statului în care s-a deschis procedura.

15

Lichidatorul poate cere ca esenţialul cuprinsului hotărârii de deschidere a procedurii de insolvenţă şi, dacă este cazul, pe cea de desemnare a sa să fie publicate în orice alt stat membru în conformitate cu procedurile de publicitate prevăzute în statul respectiv. O altfel de publicitate este benefică creditorilor a căror creanţă s-a născut pe teritoriul altui stat membru decât statul de deschidere, dar şi eventualilor parteneri contractuali ai debitorului insolvent. Se prevede expres că recunoaşterea procedurii principale nu împiedică deschiderea unei proceduri de către o instanţă dintr-un alt stat membru. Aceasta însă constituie o procedură secundară de insolvenţă. Într-o procedură de insolvenţă secundară sau particulară, recunoaşterea de către statele membre se rezumă la respectarea efectelor interne ale acestor proceduri. Articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă condiţionează efectele recunoaşterii de faptul ca „această convenţie să fie aplicabilă” Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 10 septembrie 2009 în Cauza German Graphics Graphische Maschinen GmbH împotriva Alice van der Schee, C-292/08.30 s-a interpretat acest articol în sensul că: „1) Articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă trebuie să fie interpretat în sensul că expresia „cu condiţia ca această convenţie să fie aplicabilă” implică faptul că, înainte de a se putea constata că normele privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială se aplică altor hotărâri decât cele menţionate la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, trebuie verificat dacă aceste hotărâri nu sunt excluse din domeniul de aplicare materială al Regulamentului nr. 44/2001.2) Excepţia prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, trebuie interpretată, ţinând seama de dispoziţiile articolului 4 alineatul (2) litera (b) din acest din urmă regulament, în sensul că aceasta nu se aplică în privinţa acţiunii unui vânzător exercitate în temeiul unei clauze de rezervă a dreptului de proprietate şi formulate împotriva unui cumpărător aflat în stare de faliment, atunci când bunul care face obiectul acestei clauze se află, la data deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva cumpărătorului menţionat, în statul membru în care s-a deschis această procedură.” Regulamentul nr. 1346/2000 este deci legea specială, derogatorie de la dreptul comun în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie civilă şi comercială, reprezentat de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. În cazul existenţei unei proceduri de insolvenţă de aplică acest act al Uniunii Europene pentru recunoaşterea şi executarea unei hotărâri pronunţate în materie. În Uniunea Europeană sistemul de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti în domeniul insolvenţei este fondat pe încrederea reciprocă între statele membre. În acest sens, Regulamentul prevede că orice stat membru poate refuza recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă deschisă în alt stat membru sau executarea unei hotărâri pronunţate în cadrul unei astfel de proceduri, „dacă recunoaşterea sau executarea ar 30 Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2009 pagină I-08421© Uniunea Europeană, http://eur-lex.europa.eu

16

contraveni în mod evident ordinii publice din statul respectiv, în special principiilor sale fundamentale sau drepturilor şi libertăţiilor individuale garantate prin Constituţie”(art. 26). Deci, recunoaşterea unei hotărâri în domeniul insolvenţei este limitată de ordinea publică, iar Regulamentul enumeră cu titlu de exemplu ce se înţelege prin aceasta. După deschiderea unei proceduri principale de insolvenţă într -un stat membru al Uniunii Europene, autorităţile competente dintr-un alt stat membru, în care nu a fost deschisă o procedură secundară de insolvenţă, trebuie să recunoască şi să execute toate hotărârile care privesc această procedură principală de insolvenţă. Doar invocarea motivelor prevăzute de articolul 25 alineatul (3) şi articolul 26 din regulament pot conduce la refuzul recunoaşterii sau executării, iar aceste motive sunt stricte. Următorul articol din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000, art. 17 reglementează efectele recunoaşterii hotărârii de deschidere a procedurii. Această hotărâre produce, fără îndeplinirea vreunei formalităţi suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepţia cazului unei dispoziţii contrare în regulament şi atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nici o procedură particulară de insolvenţă. Prin Hotărârea Curţii din 21 ianuarie 2010 pronunţată în cauza MG Probud Gdynia sp. z o.o. C-444/0731 s-a arătat că „Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, în special articolele 3, 4, 16, 17 și 25 din acesta, trebuie interpretat în sensul că, într-o cauză precum cea principală, după deschiderea unei proceduri principale de insolvenţă într-un stat membru, autorităţile competente dintr-un alt stat membru, în care nu a fost deschisă nicio procedură secundară de insolvenţă, sunt ţinute, sub rezerva motivelor de refuz deduse din articolul 25 alineatul (3) şi din articolul 26 din acest regulament, să recunoască şi să execute toate hotărârile care privesc această procedură principală de insolvenţă şi, prin urmare, nu sunt îndrituite să dispună, în aplicarea legislaţiei acestui alt stat membru, măsuri de executare asupra bunurilor debitorului declarat insolvent situate pe teritoriul acestui alt stat membru, atunci când legislaţia statului de deschidere nu le permite, iar condiţiile care subordonează aplicarea articolelor 5 şi 10 din regulamentul menţionat nu sunt îndeplinite.” Efectele procedurii particulare nu pot fi contestate în alte state membre. Orice limitare a drepturilor creditorilor, în special o suspendare a plăţii sau remiterea de datorie, poate fi opusă în ceea ce priveşte bunurile aflate pe teritoriul unui alt stat membru numai dacă respectivii creditori şi-au exprimat acordul. Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează, însă, dreptul real al unui creditor sau terţ asupra bunurilor corporale sau necorporale, mobile ori imobile - atât bunuri individual determinate, cât şi constituite în universalităţii a căror alcătuire se poate modifica - aparţinând debitorului şi care se află pe teritoriul unui alt stat membru la data deschiderii procedurii. Declanşarea procedurii de insolvenţă nu afectează nici dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa. Aceasta este condiţionată de prevederea din legea aplicabilă creanţei debitorului insolvent. Dacă o astfel de operaţiune este permisă de această lege poate opera compensarea. Legea română actuală permite compensarea, ca majoritatea legislaţiilor statelor membre. Există însă şi ţări care limitează dreptul de compensare. În Belgia32 compensarea unei creanţe este permisă doar în caz de insolvenţă şi dacă respectivele creanţe decurg din acelaşi temei legal. Dacă împotriva cumpărătorului unui bun s-a deschis procedura de insolvenţă drepturile vânzătorului bunului respectiv întemeiate pe o rezervă a dreptului de proprietate nu

31 Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2010 pagină 00000© Uniunea Europeană, http://eur-lex.europa.eu32 „Armonizarea legislaţiei privind insolvenţa la nivelul Uniunii Europene”- Raport, Parlamentul European – Direcţia Generală Politici Interne 2010, pag. 15;

17

sunt afectate, dacă la data deschiderii procedurii bunul se află pe teritoriul altui stat membru decât cel în care s-a deschis procedura. În toate situaţiile anterior menţionate lichidatorul nu este împiedicat să intenteze acţiuni de constatare a nulităţii, acţiunii în anulare sau inopozabilitate în cazul în care apreciază că aceste contracte sunt contrare legii.

Efectele procedurii de insolvenţă asupra unui contract care conferă dreptul de a dobândi sau de a folosi un bun imobil sunt reglementate exclusiv de legea statului membru pe teritoriul căruia se află imobilul.

Efectele procedurii de insolvenţă asupra unui contract de muncă şi asupra unui raport de muncă sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă contractului de muncă.

De asemenea, datorită specificului drepturilor, efectele deschiderii procedurii de insolvenţă cu privire la un bun imobil, o navă sau o aeronavă, supuse înscrierii într-un registru public; referitoare la drepturile şi obligaţiile participanţilor la un sistem de plată sau decontare ori la o piaţă financiară; precum şi asupra unui proces în curs de soluţionare al cărui obiect îl reprezintă un bun sau un drept de care debitorul este desistat sunt prevăzute exclusiv de legea statului pe teritoriul căruia se află bunul imobil sau sub a cărui autoritate este ţinut registrul, legii aplicabile sistemului de plată sau pieţei financiare respective sau în cazul proceselor de legea statului membru în care acel proces este în curs de soluţionare. În consecinţă, un faliment declarat în România cu privire la un comerciant care are principala aşezare comercială în ţară se extinde şi asupra bunurilor acestuia aflate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, iar un faliment pronunţat în străinătate (pe teritoriul altui stat membru U.E.) poate produce aceleaşi efecte asupra bunurilor comerciantului străin situate în România. Unul dintre efectele importante ale recunoaşterii procedurii de insolvenţă străine este că lichidatorul desemnat de o instanţă competentă poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuţiile conferite de legea statului de deschidere. Totuşi pentru protejarea anumitor categorii de creditori (salariaţii cu contracte de muncă încheiate în ţară, creditori cu garanţii reale instituite potrivit legii române) s-a admis şi posibilitatea deschiderii unei proceduri secundare. Efectele acestei proceduri se limitează însă doar la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru. 2.7. Înştiinţarea şi informarea creditorilor Scopul principal urmărit de prevederile actului comunitar este tratamentul egal acordat tuturor creditorilor. Regulamentul interzice discriminarea creditorilor străini din statele membre ale Uniunii Europene la depunerea declaraţiilor de creanţă şi la participarea la procedură atât în procedurile principale, cât şi în cele secundare. Se consacră un întreg capitol din Regulament normelor privind informarea creditorilor şi înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor lor. Art. 40 instituie obligaţia de informare a creditorilor. De îndată ce s-a deschis o procedură de insolvenţă într-un stat membru, instanţa competentă din acel stat sau lichidatorul desemnat de aceasta îi va informa imediat pe creditorii cunoscuţi care au reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social în celelalte state membre. Informarea se realizează prin transmiterea unei notificări individuale. Aceasta trebuie să includă pe lângă menţiunea că s-a deschis această procedură de insolvenţă împotriva deditorului, termenele limită, sancţiunile prevăzute în legătură cu aceste termene limită, organul sau autoritatea abilitată să înregistreze cererile de admitere a creanţelor şi celelalte măsuri prevăzute. Notificarea poate să indice şi eventuala obligaţie a creditorilor cu creanţe garantate sau privilegiaţi de a înregistra cererea de admitere a propriilor creanţe. Informarea prevăzută în art. 40 se realizează în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere.

18

Legea română (nr. 85/2006) prevede în art. 62 care trebuie să fie cuprinsul notificării: termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la sentinţa de deschidere a procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor; termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă; termenul de verificare a creanţelor, de întocmire, afişare şi comunicare a tabelului preliminar de creanţe; termenul de definitivare a tabelului creanţelor şi de asemenea locul, data şi ora primei şedinţe a adunării generale a creditorilor. Se menţionează în mod expres că vor fi informaţi şi creditorii străini la sediul lor sau la domiciliul din străinătate, notificarea celor care au reprezentanţi în ţară, va fi trimisă acestora din urmă. Dispoziţiile din legea internă corespund exigenţelor regulamentului comunitar. Principalul drept al creditorilor, pe lângă cel de a fi informaţi despre deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva debitorului lor, este dreptul de înregistrare a cererilor de admitere a creanţelor. Art. 39 dispune că „Orice creditor care îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru altul decât statul de deschidere, inclusiv autorităţile fiscale şi organismele de asigurări sociale ale statelor membre, au dreptul să-şi înregistreze, în scris, cererile de admitere a creanţelor în cadrul procedurii de insolvenţă.“ Conţinutul cererii de admitere a creanţei este reglementat de art. 41 din Regulament. Creditorul trebuie să trimită copii ale documentelor justificative, dacă acestea există, şi să indice natura creanţei, data naşterii şi valoarea acesteia, precum şi existenţa unui privilegiu, unei garanţii reale sau unei rezerve a dreptului de proprietate care poartă asupra acelei creanţe, inclusiv o enumerare a bunurilor care constituie garanţia invocată. Legea nr. 85/2006 prevede în art. 65 care sunt cerinţele pentru declaraţia de creanţă în România: „Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii”. Se arată că la cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Creditorul care îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru diferit de statul de deschidere îşi poate înregistra cererea de admitere a creanţei în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului respectiv. În acest caz însă, cererea de admitere a creanţei sale trebuie să poarte titlul „Cerere de admitere a creanţei”, în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere. În plus, creditorului i se poate solicita să asigure traducerea în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere. Orice creditor poate să-şi înregistreze cererea de admitere a creanţei sale în cadrul procedurii principale şi al oricărei proceduri secundare. Prin cooperarea dintre lichidatorii desemnaţi în cadrul procedurilor se va evita înregistrarea creanţelor atât în cadrul procedurii principale cât şi în cea secundară. Precizez că, deşi cuprinsul cererii de admitere a creanţei este asemănător, termenele de depunere ale acestora diferă de la stat la stat. Codul german al insolvenţei prevede între 3 săptămâni şi 3 luni de la data trimiterii hotărârii de declanşarea procedurii, termenul de înregistrare. Spania are o lună de la ultimul anunţ de declararea insolvenţei publicat în Monitorul Oficial, iar în legislaţia engleză nu există un termen fix, el fiind lăsat la aprecierea lichidatorului. În Franţa termenele sunt prevăzute în mod diferit pentru creditorii francezi şi cei străini. Deşi există obligativitatea informării corespunzătoare a tuturor creditorilor în practică este greu de realizat. S-a susţinut că33 „pentru a reduce nesiguranţa şi a institui tratamentul

33 „Armonizarea legislaţiei privind insolvenţa la nivelul Uniunii Europene”- Raport, Parlamentul European – Direcţia Generală Politici Interne 2010 citat, pag. 19;

19

egal al creditorilor din diferite state membre ale Uniunii Europene, este necesară armonizarea urgentă a normelor privind depunerea şi verificarea cererilor, termenele, penalităţile şi consecinţele nerespectării obligaţiilor, informaţiile care trebuie furnizate creditorilor.”

20