Teoria Generala a Dreptului

Dreptul este conceput ca un sistem de norme , reguli (legi , acte) care stabilesc atribuţiile statului , a aparatului de stat dar si limitele statului , acesta având nevoie de drept pentru a se impune , dreptul fiind un instrument al statului , el reglementând relaţiile dintre oameni , exprimând voinţa statului si impunând o conduita tipica , un model pentru toata lumea , model ce trebuie respectat in caz contrar apărând sancţiunea , pentru a nu crea precedente , având rol atât sancţionator dar si educativ si preventiv.Ca urmare dreptul se poate defini ca : un ansamblu de norme , stabilite sau recunoscute de către stat , in scopul reglementarii relaţiilor sociale conform voinţei de stat , a cărei respectare obligatorie este garantata de către forţa coercitiva a statului . Normele tehnice .

Normele tehnice sunt deosebite de celelalte norme sociale ele reglementând comportamentul oamenilor in procesul de producţie , fata de natura , mijloacele de producţie si uneltele de munca .

Normele tehnice pot fi si ele incalcate de către oameni, aceştia suferind diverse sancţiuni , aplicate in domeniul muncii.

Exista si norme tehnice , a căror aplicare este asigurata de forţa coercitiva a statului, ele capatand astfel pe langa caracterul lor tehnic si in aspect juridic ( normele securităţii muncii, normele tehnice de circulaţie publica ) .

Morala .Normele de morala arata oamenilor felul in care trebuie sa se poarte , precum si consecinţele

nerespectării conduitei respective , sancţiunile morale. Aceste sancţiuni diferă in funcţie de reacţia mediului social fata de fapta imorala comisa . Sancţiunile normei de morala se realizează prin oprobriul public , dispreţ - persoana care a făcut o fapta imorala , conştienta de ea , poate avea mustrări de conştiinţa .

De aici rezulta ca morala este un ansamblu de concepţii si reguli cu privire la bine sau la rău , drept sau nedrept , permis sau nepermis .

Normele de morala sunt creaţia grupariloe sociale , respectiv a societatii umane , ele nefiind de regula norme scrise , cuprinse in acte oficiale , aceasta însemnând ca respectarea lor nu este „ de regula ” , de forţa coercitiva a statului .

Normele organizaţiilor sociale .Normele organizaţiilor sociale sunt diferite de celelalte norme sociale nejuridice – morala ,

obiceiurile , regulile de convieţuire sociale - deoarece ele sunt rezultatul voinţei unor organizaţii sociale nestatale , profesionale , economice, a partidelor politice , respectarea lor fiind asigurata prin forţele de care dispun acele organizaţii , iar in cazul nerespectării acestor norme , sancţiunile ce se impun sunt cele impuse de organizaţie ,putându-se ajunge chiar si la excluderea din organizaţie .

Ţinând cont de cele spuse se poate trage concluzia ca normele sociale constituie o categorie importanta a regulilor sociale .

Normele organizaţiilor sociale pot produce efecte juridice doar atunci când actele normative in care sunt cuprinse sunt aprobate de stat , aceasta putând fi :

- Printr-o aprobare prealabila avem aici împuternicirea organizaţiei sociale de a reglementa anumite domenii a relaţiilor sociale prin acte juridice.

- Elaborarea consecutiva de către un organ de stat si o organizaţie sociala a unor acte ce cuprind norme juridice

- Aprobarea ulterioara de către un organ al statului, a unui act al organizaţiei sociale , acel act capatand caracter normativ juridic .

Conceptele de norma juridica .Dreptul este constituit in norme juridice organizate intr-un sistem , acestea

( normele juridice ) având unele trasaturi comune a căror cercetare este necesara pentru studiul fenomenului juridic in general .Norma juridica este o regula de conduita generala si impersonala , stabilita sau recunoscuta de câtre stat , care exprima voinţa statului si este garantata de forţa coercitiva a statului .

Norma juridica urmăreşte stabilirea unei conduite a oamenilor in societate in vederea întărirea relaţiilor sociale in interesul societatii sau a unui grup social , după caracterul democratic sau autocritic al statului , precum si ordonarea si organizarea de relaţii interumane in conformitate cu aceste interese .

Principala trăsătura a normei juridice este caracterul general ce se manifesta prin faptul ca regula de conduita prescrisa este tipica , se aplica la un număr nelimitat de cazuri si este impersonala .

Normele juridice se pot adresa tuturor cetăţenilor sau locuitorilor unui stat , chiar daca nu sunt cetăţenii statului respectiv , indiferent de funcţie , domiciliu , stare civila .

Asemenea norme sunt cuprinse mai ales in constituţii ele fiind emise de către organele centrale ale puterii sau administraţiei de stat sub forma de legi , hotărâri de guvern , decrete.Alte norme juridice se pot adresa doar unor anumite categorii de persoane , de exemplu normele din cadrul Codului familiei care privesc numai pe cei casatoriti , sau unor organe unipersonale ( preşedintele României , procurorul general ) – acestea din urma nepierzându-si caracterul general , ele adresându-se instituţiilor respective ci nu persoanelor fizice .

Normele juridice sunt grupate in entitati ( sisteme , ramuri , instituţii ) care se exprima prin diverse izvoare ( legi , decrete , hotărâri , instrucţiuni ) ce se completează si se dezvolta unul pe celalalt .

Structura interna a normei juridice .Structura logico-juridica ( interna ) a normei juridice este formata din trei elemente :- Ipoteza- Dispoziţia- SancţiuneaSchema structurii interne s-ar pute a reduce la următoarea formulare :„ In cazul in care ( daca cineva )….Atunci….Altfel….”Astfel ipoteza este partea de norma juridica care stabileşte condiţiile , împrejurările sau faptele

cărora se aplica dispoziţia normei , iar in funcţie de precizia cu care este formulata , ipotezele se disting ca :

- Ipoteze determinate- Ipoteze relativ determinateIpoteza determinata stabileşte in mod concis condiţiile de aplicare a dispoziţiei Ipoteza relativ determinata indica împrejurările de aplicare a dispoziţiei , dar conţinutul concret nu

este dat de actul normativ , ci este lăsat pe seama organului de statIpoteza mai poate fii simpla , respectiv sa prevadă o singura împrejurare la care sa se aplice

dispoziţia sau complexa care prevede o multitudine de împrejurări ce vor determina toate sau fiecare in parte aplicarea dipozitiei.

Dispoziţia este elementul ce prevede ce conduita trebuie urmata in ipoteza data , respectiv ce obligaţii si drepturi corespund persoanelor vizate , dispoziţia putând sa impună o conduita , sa interzică sau sa permită un comportament .

Partea care indica urmările nerespectării dispoziţiei normelor juridice o reprezintă sanctiunea si reprezintă masurile luate împotriva persoanei care nu a respectat legea , aduse la îndeplinire prin autoritatea statului .

Clasificarea normelor juridice .Necesitatea clasificării normelor de drept in anumite categorii si grupe este datorata necesitaţii

cunoaşterii temeinice a lor precum si corecta lor interpretare si realizare in relaţiile sociale .Astfel normele se pot clasificaa) punct din de vedere a ramurii de drept in:

- Norme de drept civil - Norme de drept penal

b) după conduita stabilita in : - Norme prohibitive , ele interzic savarsirea unor acţiuni - Norme onerative , prescriu in mod expres obligaţia unei acţiuni - Norme permisive , nu impun si nici nu interzic savarsirea unei acţiuni , ele prevăzând posibilitatea ca subiectul sa uzeze de anumite drepturi

c) după caracterul dispoziţiei normei juridice : - Norme generale ,reglementează relaţiile sociale dintr-un domeniu al vieţii sociale , a ramurii de drept ( Codul Civil , Codul Familiei ) . - Norme speciale , reglementează anumite relaţii sociale (Legea adopţiei , Legea Falimentului ) , cu precizarea ca legea special deroga de la legea generala ) . - Norme de excepţie , prevăd o completare fie a normelor generale fie a celor speciale ( prevăd o excepţie )

d) din punct de vedere a tehnicii juridice : - Norme complete , apar intr-un singur act normativ

- Norme incomplete , apar in mai multe acte normative si care se împart in : - Norme de trimitere când actul la care fac trimitere este adoptat - Norme in alb , când actul la care fac trimitere urmează a fii adoptat Conceptul de izvor al dreptului .Obiceiul ca izvor de drept .

Prin izvor de drept se înţelege o forma de exprimare a normelor juridice , a regulilor de drept , modul in care aceasta se manifesta pentru a ajunge la cunoştinţa opiniei publice. Obiceiul este nescris , conservator nu se modifica , fiind bine adaptat la realitatea societatii , la locul unde sa născut si transmis de la o generaţie la alta , strict in cadrul comunitatii.

Obiceiul (cutuma ) , formează dreptul obişnuielnic (cutunia ) fiind cunoscut in istorie drept legea pamantului (obiceiul tarii ) .

Obiceiul este caracteristic statelor slab dezvoltate sau cu un ritm lent de dezvoltare , nefiind acceptat in statele puternic dezvoltate , bazate pe dominaţia legii.

In sistemul romanesc de drept , obiceiul este considerat izvorul izvor al dreptului numai când legea face trimitere la el.

Astăzi , obiceiul este inca un puternic izvor de drept in sistemul anglo – saxon , unde laturi de precedentul judecătoresc formează Legea comuna ( Common Law ) .

Legea ca izvor de drept .Legea este cel mai important izvor direct al dreptului.Legea ( actul normativ ) este o reglementare data de stat , obligatorie pentru toata lumea si

publicata in ziarul oficial al statului ( Monitorul Oficial ) , pentru a intra in vigoare .Primele acte normative au apărut o data cu apariţia statului , sub forma unei culegeri de obiceiuri.Denumirea de lege a fost folosita in doctrina si practica juridica pentru a desemna un act normativ

adoptat de organul superior al puterii de stat , fie el unipersonal , fie colegial , in funcţie de tipul istoric de drept si de regimul politic al statului

Exista si o distincţie doctrinara intre lege cu sens formal ( legea adoptata de parlament ) si lege in sens material ( orice act provenit de la instituţiile statului ).

Contractul normativ ca izvor al dreptului .In dezvoltarea istorica a izvoarelor de drept , contractul normativ ocupa un loc secundar in

comparaţie cu celelalte izvoare (obiceiuri , acte normative ) .Contractul este o înţelegere , un acord semnat intre doua sau mai multe parţi , prin care se nasc

drepturi si obligaţii pentru fiecare parte (contractul de vânzare / cumpărare ) . Contractul normativ se mai poate defini si ca fiind o înţelegere intre doua sau mai multe parţi care

nu semnează in nume propriu ci in numele altor persoane relativ precizate prin care se nasc drepturi si obligaţii pentru toata lumea .

Contractul normativ , ca izvor de drept , isi găseşte o larga aplicabilitate in dreptul internaţional ( sub forma tratatelor internaţionale ) dar si in câmpul muncii ( contractul colectiv de munca ) , fiind recunoscut de către lege .

Practica judecătoreasca ca izvor al dreptului .Practica judecătoreasca este formata din totalitatea hotărârilor judecătoreşti , indiferent daca a fost

sau nu a fost pronunţata in prima instanţa , apel sau recurs de către o judecătorie , tribunal , Curte de Apel sau Înalta Curte de Casaţie si Justiţie si fie ca este vorba de un proces de natura civila, comercial , de dreptul muncii etc..

In practica exista unele hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie sub forma recursului in interesul legii care nu judeca un anume proces ci o problema de drept dintr-un tip de procese si care sunt obligatorie pentru judecători , fiind vorba de obţinerea unor sentinţe armonioase .

Doctrina ca izvor al dreptului .Doctrina judecătoreasca cuprinde opiniile specialiştilor consacraţi in drept cu privire la anumite

probleme juridice , sub forma de articole in ziar sau reviste de specializate , carti , tratate , emisiuni de radio , internet etc.

Deşi doctrina juridica a manifestat un deosebit interes in stabilirea trasaturilor definitorii ale legii in trecut , astăzi doctrina nu este considerata un izvor de drept , ea având doar rolul de a educa , de a creste viitorii jurişti si de lamuri , de a crea problemele ridicate de aplicarea legii.

Acţiunea actelor normative in timp .Adoptarea actelor in timp nu coincide cu începutul acţiunii lor , cu intrarea lor in vigoare ,

deoarece aceste acte trebuie aduse intai la cunoştinţa oamenilor , a cetăţenilor , a organelor de stat si a organizaţiilor de sine stătătoare , in principiu , tuturor celor chemaţi sa le cunoască si sa le respecte .

Aceasta prezentare se face de obicei prin publicarea intr-un ziar oficial , cum este la noi „ Monitorul Oficial ” .

Majoritatea actelor normative intra in vigoare din momentul publicării in momentul legii , dar Constituţia ( revizuita ) prevede ca o lege intra in vigoare la 3 zile de la data publicării in „ Monitorul Oficial ”.

O lege mai poate intra in vigoare si la o data stabilita in mod expres in cuprinsul ei .Intrarea in acţiune a legii , presupune o acţiune in timp nelimitat ( nedeterminat ) dar

si in timp delimitat ( determinat ) .Legea se va aplica numai situaţiilor apărute numai după intrarea ei in vigoare , nu si situaţiilor

anterioare ( principiul retroactivităţii ) , excepţii apărând in cazul :a- Legii penale mai favorabile ,b- Legii interpretative - retroactiva , lege care face corp comun cu legea pe care o interpretează .c- In care legea prevede in mod expres ca se aplica unor situaţii anterioare intrări ei in

vigoare .Legile temporare ( determinate ) ies din vigoare la terminarea perioadei stabilite in lege .Legile nelimitate ( nedeterminate ) sunt abrogate , lucru care se realizează fie prin abrogare

expresa care poate fi directa sau indirecta , precum si prin abrogare a tacita a legii .Legile mai ies din vigoare si prin intermediul legilor exprese , care prevăd in mod expres ca o alta

lege se abroga , dar si prin demodarea legii respective , in căderea ei in desuetudine .O excepţie de la ieşirea din vigoare este ultractivitatea care presupune ca o lege se va aplica

infracţiunilor savarsita in perioada in care ea era in vigoare , chiar dac la momentul condamnării inculpatului , legea nu mai exista .Acţiunea actelor normative in spaţiu .

Prin teritoriu înţelegem spaţiul geografic asupra căruia statul isi exercita suveranitatea .In cercetarea acţiuni actelor normative in spaţiu se disting , de regula , doua aspecte unul intern si

altul internaţional . Acţiunea actelor normative in spaţiu este condiţionata de competenta teritoriala a organului de stat

emitent . Astfel in tara noastră – ca si in alte tari , state unitare – exista un singur rând de organe legislative si ale administraţiei de stat , iar actelor lor normative acţionează pe întregul teritoriu al statului nostru .

Problema este definita in cazul unor acte cu structura federala unde trebuie elucidate , pe de o parte , raporturile dintre competenta teritoriala a organelor federale si cea a organelor statelor membre ale federaţiei , pe de alta parte , raporturile dintre competenta teritoriala a statelor care compun federaţia .

Deosebit de complexa este problema acţiunii actelor normative , in spaţiu sub aspectul internaţional.

Aspectul internaţional se regăseşte in principiul suveranităţii normative .Ca urmare , in anumite condiţii , pe teritoriul unui stat pot exista persoane si unele locuri ( locaţii

de ambasade )asupra cărora nu se aplica , in anumite limite , actele normative sale statului respectiv .Este vorba in principiu , despre imunitatea diplomatica , statutul juridic al consulilor , regimul specific al unor categorii de cetăţeni străini .

Deci , prin imunitate se înţelege ca personalul ambasadelor si consulatelor , nu poate fi reţinut , arestat , percheziţionat , trimis in judecata de către autorităţile statului de referinţa , de asemenea localurile ambasadelor si consulatelor precum si teritoriul pe care acestea se afla aparţin statelor respective . Ca o consecinţa , nu se poate pătrunde in incinta lor decât cu autorizarea sefului misiunii diplomatice .

Cetăţenii străini se bucura pe teritoriul uni alt stat , respectiv si pe teritoriul tarii noastre , de trei feluri de regimuri :

a- Regimul naţional , atunci când cetăţenii străini , pe teritoriul statului pe care se găsesc se bucura de totalitatea libertăţilor recunoscute de stat cetăţenilor naţionali , cu excepţia drepturilor politice

b- Regimul special , in acest caz pentru cetăţenii străini pot exista legi speciale , care sa le prevadă statutul .

c- Regimul clauzei naţiuni celei mai favorizate , respectiv pe teritoriul unui stat cetăţenii ai altui stat se bucura de aceleaşi drepturi si obligaţii , ca si cetăţenii străini ai unui alt stat terţ.

Conceptul de raport juridic .Dreptul ca sistem al normelor juridice , exprimate in anumite forme , nu constituie un scop in

sine . In vederea realizării funcţiei sale , ele reglementează conduita oamenilor , comportarea lor in relaţiile sociale , atunci când oamenii sunt obligaţi sa se comporte intr-un anumit fel , potrivit prescripţiilor normelor juridice .

Aceste raporturi sau relaţii capata denumirea de caracter de raporturi juridice .Raportul juridic este o relaţie sociala cu caracter voliţional , in care participanţii ( subiectele )

dobândesc drepturi si obligaţii reciproce , prin realizarea in concret a uni norme juridice .Garantarea respectării acestor drepturi si obligaţii este data de puterea coercitiva a statului .

Conceptul raportului juridic prezintă mai multe trasaturi , el având fie un :1. Caracter social , reprezentat de raporturile dintre oameni care se manifesta fie ca indivizi , fie organizaţi in anumite colective , fie un 2. Caracter voliţional , care se manifesta prin faptul ca ele sunt rezultatul reglementarii relaţiilor sociale , realizate de normele juridice , care exprima voinţa de stat , ori un :3. Caracter divers , reprezentând o varietate de raporturi juridice .Subiectele raportului juridic . Participanţii la raportul juridic ( oamenii , organizaţiile ) pot fi fizice sau juridice .Calitatea de subiect al raporturilor juridice este condiţionata de recunoaşterea capacitaţii juridice . Capacitatea juridica este aptitudinea generala si abstracta a unei persoane de a avea drepturi si

obligaţii .In domeniul Dreptului Civil , capacitatea juridica se împart in capacitate de folosinţa si capacitate

de exerciţiu .Capacitatea de folosinţa a persoanelor fizice este aptitudinea generala si abstracta a unei persoane

de a avea drepturi si obligaţii , ea începe la naştere si se termina la decesul persoanei .Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este aptitudinea unei persoane de a-si exercita

drepturile si de a-si asuma obligaţii , încheind singur si in nume propriu acte juridice , fara încuviinţarea in prealabil a unei alte persoane . Aceasta capacitate se împarte in :

a- Restrânsa ( 14 -18 ani ) .b- Deplina ( 18 ani – pana la deces ) , excepţie fiind când se termina mai devreme prin punerea

sub interdicţie judecătoreasca in cazul bolnavilor psihici si poarta numele de interdicţie judecătoreasca .

Persoana juridica are o capacitate juridica speciala fiind determinata de specificul activităţii pe care o desfasoara .

Pentru a lua naştere o persoana juridica are nevoie de trei elemente :a- o organizare proprie stabilita printr-un statut sau lege ,b- patrimoniulc- un scop bine determinat – licit si posibil Formulaţi si comentaţi definiţia statului . Statul este organizarea politica ce deţine monopolul elaborării si aplicării dreptului, monopolul

forţei de constrângere si care exercita asupra populaţiei constituita pe un anumit teritoriu puterea suverana din societatea data .

In urma acestei definiţii se pot retine următoarele particularitati : - Statul constituie o organizare politica , o organizaţie a puterii suverane care exercita , in cadrul unei comunitati umane de pe un anumit teritoriu , puterea politica - Statul este unica organizaţie politica care deţine monopolul fotei de constrângere si se poate sprijini , in exercitarea funcţiilor ei , pe aceasta forţa coercitiva

- Statul este singurul care deţine monopolul elaborării si aplicării dreptului , a cârei respectare este garantata de stat , de forţa sa de constrângere

Forma de guvernământ a statului .

Prin forma de guvernământ se înţelege modul de organizare a puterii supreme de stat , competenta organelor supreme ale puterii de stat , caracterul autoritatii pe care ele o exercita asupra populaţiei .

Forma de guvernământ , ne arata cine este seful statului , natura instituţiei sefului statului.Statele in funcţie de forma de guvernământ se clasifica in :1. Monarhie , este forma de guvernământ in care seful statului este stabilit pe calea succesiunii .2. Republica , este forma de guvernământ , in care puterea suprema aparţine unui organ , ales pe

timp limitat .Forma de structura a statului .Forma de structura ne arata daca avem de-a face cu o singura entitate statala sau cu mai multe

entitati statale , reunite intr-un stat suprapus lor . Forma de structura a statului se clasifica in :

1. Statul unitar (simplu), este forma cea mai răspândita a structurii de stat , exista pe întreg teritoriu un singur rând de conducere , o singura Constituţie , o singura limba oficiala , o singura legislaţie aflata in vigoare si populaţia are o singura cetăţenie . ( ex. România , Bulgaria , Franţa,Italia ) 2. Statul compus ( complex ) este format din :

a-Statul federativ , este statul unional,in care mai multe formaţiuni statale sunt reunite intr-un stat suprapus lor ( S.U.A. , Germania , Elveţia )

b- Statul confederativ , reprezintă o uniune de state întrunite in vederea realizării unui scop comun , intr-un anumit domeniu , statele membre raman independente si suverane si vor avea politica comuna cu celelalte state numai in domeniul in care s-au asociat ( C.S.I. ).

c-Uniunea personala , este o forma a statelor complexe , o uniune intre doua state care vor avea ca instituţie comuna pe seful statului

d-Uniunea reala , este forma de structura , in care doua state , se unesc , după o uniune personala , transformând toate organismele de conducere in organisme comune .

Regimul politic al statului . Conceptul democraţiei . Regimul politic este aceea latura a formei de stat prin care se defineşte sistemul metodelor si

principiilor de înfăptuire a puterii de stat .Noţiunea regimului politic are o larga întrebuinţare , in literatura politico-juridica , iar in aplicarea

ei se manifesta cel mai pregnant concepţia filozofica a diferitelor doctrine juridice .Raporturile politice se pot clasifica in :1. Regimuri autocritice , care se caracterizează prin inexistenta atât a condiţiilor juridice

formale cat si a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei populare Regimuri autocritice cunoscute : fascismul , profasciste , comuniste .

2. Regimuri politico-democratice , care presupune existenta unor condiţii care sa facă posibila participarea maselor populare la viata politica .

Acest tip de regim se împarte la rândul lui , in :a- Regimuri democratice directe , unde poporul exercita nemijlocit puterea de stat.b- Regimuri democratice indirecte , in care poporul exercita puterea de stat prin reprezentanta ,

prin organele alese . Conceptul de democraţie este destul de greu de definit fara un ajutor din partea formulelor simplificatoare , deoarece pentru o abordare corecta este nevoie sa „ desprindem ” cel puţin trei laturi ale acestui concepte :

a- in interesul cui se exercita puterea de stat - in interesul poporului sau al unui grup social ,b- care este modul de exercitare a puterii – ce forma îmbrace sistemul politic , cum se realizează

conducerea de stat , a societatii , in ce măsura populaţia participa la conducerea societatii si a statului ,

c- care este condiţia cetăţeanului in stat si societate - ce statut politico-juridic , ce drepturi si libertati ii sunt garantate.Aceşti factori deşi stabilesc împreuna limitele democraţiei la toate nivelele se afla intr-o legătura

organica . Tehnica juridica .

Tehnica juridica are sarcina de a găsi mijloacele optime pentru a transpune in drept , in norme juridice , voinţa de stat căreia conducerea politica vrea sa-i dea forţa juridica , sa o ridice la rangul de lege .

Ca ansamblu de procedee , de reguli in vederea stabilirii formulării si aplicării dreptului , tehnica juridica a apărut o data cu dreptul si , in special , odată cu dreptul scris . Tehnica juridica reprezintă ansamblul sau totalitate procedeelor si metodelor folosite intr-un sistem de drept cu scopul elaborării actelor normative si aplicării acestora in viata .

Fazele aplicării dreptului . Aceste faze constituie un proces unic , chiar daca ele nu au , aceeaşi succesiune in timp la toate

categoriile de norme juridice . Stabilirea stării de fapt – este prima faza a aplicării dreptului , ea presupune cercetarea si cunoaşterea situaţiei concrete , a împrejurărilor , a cauzelor aflate in fata organului de aplicare si care urmează sa capete o soluţionare juridica , concretizata in elaborarea actului de aplicare .

O deosebita important are strângerea probelor pe baza de documente , de declaraţii ale martorilor si alte materiale . Materialul documentar adunat , trebuie sa arunce lumina asupra tuturor laturilor problemei cercetate astfel incit organul de aplicare va putea trece la încadrarea spetei intr-o reglementare juridica potrivita , deoarece concluziile sale trebuie sa fie perfecte , in concordanta cu realitatea concreta . Alegerea normei de drept - ea mai poarta denumirea de criticat ( selecţionarea normei)Numai prin cunoaşterea situaţiei de fapt si determinarea normei care se refera la aceasta situaţie se poate asigura o corecta calificare juridica si temeinicia actului de aplicare .

Formele de interpretare a normelor juridice .Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte , având fiecare un rol deosebit , soluţiile de interpretare la care ajung neavând aceeaşi importanta si forţa juridica .De aici rezulta si cea mai cunoscuta clasificare a formelor de interpretare a normelor juridice si anume interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala .

Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un organ competent de stat . Ea se divide , la rândul ei , in :Interpretarea generala , ea se caracterizează prin faptul ca este data in forma unui act normativ ,Interpretare cauzala ,este aceea forma a interpretării oficiale care este făcuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul soluţionării unei cauze concrete , a unui anumit caz sau speţa si care are caracter obligatoriu numai pentru aceea cauza .Interpretarea neoficiala sau facultativa sau ştiinţifica ori doctrinara , in funcţie de faptul daca se au in vedere natura sau subiectele interpretării.Aceasta forma a interpretării nu are caracter obligatoriu , nu se concretizează in conţinutul unor acte juridice , a căror respectare sau aplicare sa fie garantata de stat

Metodele de interpretare a normelor juridice . Metodele de interpretare sau tehnicile de interpretare cuprind procedeele de examinare a textelor normative , cu ajutorul cărora organul de interpretare stabileşte intelesul exact si deplin al acestui text . Exista patru metode de interpretare a normelor juridice :Interpretarea gramaticala , ce consta in folosirea procedeelor de analiza morfologica si sintactica a textului actelor normative , pornindu-se de la intelesul cuvintelor folosite , de la legătura dintre ele , de la construcţia frazei etc.Interpretarea sistematica , consta in lămurirea sensului unor norme juridice , a unui text normativ , prin coroborarea acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept Interpretarea istorica , consta in stabilirea sensului adevărat si deplin al normelor juridice , recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice si social – politice care au determinat adoptarea unui act normativ ( occasio legis ) si , in funcţie de aceste condiţii , prin determinarea scopurilor urmărite de acest act ( raţio legis ) .Interpretare logica , constituie procedeul care se bazează pe analiza textului actului normativ prin adoptarea legilor logicii formale .

AnalogiaInstituţia analogiei este cunoscuta in mai multe sisteme de drept , ea oferind posibilitatea organului

de aplicare a dreptului ca , după constatarea stării de fapt si a adevărului obiectiv , sa găsească soluţionarea juridica a spetei , chiar daca nu se pot găsi norme de drept care se refera la cauza data .

Astfel se va recurge la procedeul analogiei ce cele doua forme ale sale :

Analogia legii , este procedeul la care se recurge atunci când se constata lipsa normei juridice , in care sa poată fi inclus cazul ce urmează sa fie soluţionat .Organul de aplicare va căuta o norma de drept care se refera la un caz asemănător si va căuta sa aplice aceasta norma la cazul supus soluţionării .Analogia dreptului , se recurge la aceasta analogie când in soluţionarea unei cauze se constata nu numai ca lipseşte norma juridica care se refera la aceea cauza , dar nu pot fi găsite nici norme care sa se refera la cazuri asemănătoare . In acest caz organul de aplicare va asigura soluţionarea cauzei date , recurgând la principiile generale a dreptului .