Introducere

Factoul muncă – condiţie generală a oricărei activitaţi – se asigură, ca şi ceilalţi

factori de producţie prin intermediul pieţei. Piaţa muncii se intemeiază pe întalnirea şi

confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă.

Orice activitate care se iniţiază sau există în societate, generează nevoia de

muncă. Aceasta reprezintă volumul total de muncă necesar activitaţior dintr-o ţară pe o

perioadă dată. Dar ea nu constituie în întregime o cerere care se exprimă ( manifestă) pe

piaţa muncii. Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă

este remunerarea sa, salarizarea ei.

Lucrarea de faţă abordeaza subiectul pieţei muncii din mai multe aspecte:

Consideraţii teoretice

Mecanismele de funcţionare ale peţii muncii

Echilibru, dezechilubru pe piaţa muncii

Piaţa muncii în România

Piaţa muncii din uniunea Europeană

Intervenţii pe piaţa muncii

Nu putem spune ca unul dintre subiectele menţionate este mai important decât

altul, însă, dacă e să facem o medie a datelor folosite am putea spune ca “inima” lucrării

de faţă ar putea fi unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale timpurilor actuale, şi

anume ocuparea forţei de muncă. Acest subiect este pe larg dezbatut atat la nivel

naţional cît şi la nivel mondial.

Lucrarea de faţa pune în balanţă doua aspecte generale deosebit de importante cu

privire la piaţa muncii:echilibru si dezechilibru pe această piaţă.

In contextual unui dezechilibru, vorbim de somaj. Acest subiect e tratat din

perspectiva ratei somajului, tipurile somajului, categorii de populaţie care sunt cel mai

afectate de acest lucru.

Evoluţiile absolute şi relative ale indicatorilor de volum şi eficienţă în politicile de

ocupare a forţei de muncă din România fie înregistrează îmbunătăţiri lente, insuficiente pentru

a reduce din decalajele faţă de UE sau comparativ cu ţelurile propuse (productivitatea

muncii, rata şomajului, salariul mediu), fie îşi continuă panta descendentă (numărul

2

populaţiei ocupate, rata de activitate, numărul şi ponderea salariaţilor, nivelul salariului

minim etc.).

O politică de ocupare integrală a forţei de muncă nu se poate realiza cu uşurinţă

Ocuparea integrală a forţei de muncă, nu poate fi atinsă decât în ţările foarte dezvoltate şi

pentru o perioadă scurtă de timp, datorită fluctuaţiilor economice care îşi spun cuvântul în

cadrul ciclului afacerilor.

Segmentarea pieţei muncii este determinată atât de motive economice, de

caracteristici ale forţei de muncă (nivel de instrucţie, calificare, mobilitate profesionala),

cât şi de aspecte instituţionale (reglementarea raporturilor de muncă , gradul de

organizare sindicală). în general se manifestă bariere în calea trecerii de la un segment la

altul, mobilitatea forţei de muncă se manifestă mai ales în interiorul fiecărui segment, si,

limitat, între diferite segmente, iar salariile nu sunt rezultatul manifestării libere a forţelor

pieţei, ele fiind efectul unor factori sociali, politici şi instituţionali cu exprimări specifice

pe fiecare segment de piaţă a muncii. Se ştie că în general piaţa muncii se structurează şi

funcţionează la nivelul unităţilor economice individuale, la cel al ramurilor economiilor

ţărilor, ca şi la nivelul mondial. Această ierarhizare a pieţei muncii pe segmente cuprinse

între instituţii individuale si economie mondială , reprezinta de fapt aria de desfasurare a

pieţei muncii.

În acest context, lucrarea de faţă abordează problematica pieţei muncii în ţara

noastră şi în Uniunea Europeană, direcţiile de acţiune pentru alinierea politicii româneşti

la aceea comunitară în domeniu. A marca din nou importanţa acestor aspecte de politică

socială este superfluu, căci analizele de evoluţie a pieţei muncii şi de perspectivă a

dezvoltării acesteia au un rol incontestabil în crearea şi implementarea unor strategii

eficiente de protecţie socială.

Aspectele relevate în lucrarea de faţă indică necesitatea adoptării unor măsuri de

protecţie a pieţei muncii, vizând centralizarea sistemului de control sub o comandă unică

– pentru evitarea paralelismelor, suprapunerilor şi concluziilor adesea diferite în

interpretarea fenomenelor în cauză – eliminarea influenţei politicului în sistemul de

control al economiei, armonizarea legislaţiei româneşti cu aceea a Uniunii Europene în

materie.

3

Migratia fortei de muncă

Migraţia a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp,

însă a înregistrat schimbări şi a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfăşoară

simultan şi sunt în creştere în multe ţări ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale

acestei evoluţii ar putea fi apariţia societăţilor multiculturale, tinzând spre noi concepte

ale cetăţeniei sau statului naţional. Cele mai multe dintre ţările dezvoltate au devenit

societăţi diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încă la acest nivel s-au

orientat decisiv în această direcţie.

Pentru cercetătorii din domeniul migraţiei a devenit tot mai clar că acest

fenomen trebuie privit ca un element normal şi structural al societăţii omeneşti de-a

lungul istoriei.

O caracteristică importantă a populaţiei este deplasarea dintr-un loc în altul.

Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol,

prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Declaraţia stipulează în Articolul 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber

şi să-şi stabilească reşedinţa pe teritoriul oricărui stat” şi „Oricine are dreptul să

părăsească o ţară, inclusiv cea de origine, şi să se întoarcă în ţara sa”.

Pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulaţie a

lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacă

reglementările iniţiale (Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor

şi Directiva nr. 360/ 1968 privind dreptul de rezidenţă al lucrătorilor şi membrilor de

familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfăşurau o activitate economică, Actul

Unic European a extins dreptul de rezidenţă la toţi cetăţenii statelor membre, independent

de desfăşurarea unei activităţi economice.

În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunităţii Economice Europene

stipulează dreptul oricărui cetăţean al Uniunii Europene de a circula şi a-şi stabili

reşedinţa, în mod liber, pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condiţiilor stabilite în

Tratatul de la Roma.

4

Problema emigrării forţei de muncă

Există mai multe definiţii ale fenomenului de brain-drain. Majoritatea acestora

pun în evidenţă exodul persoanelor super calificate cu studii superioare, în general din

ţările mai puţin dezvoltate către cele dezvoltate, dar include şi plecările din ţările

dezvoltate către ţările dezvoltate (de pildă plecarea din Canada spre SUA). Ne vom referi

însă doar la emigrarea forţei de muncă spre ţările dezvoltate.

Fenomenul de brain-drain este o pierdere de forţă de muncă în segmente apreciate

ca fiind importante în succesul economic viitor. Această definiţie accentuează latura

economică a fenomenului - statul care primeşte forţa de muncă are un potenţial economic

mărit de chiar cel care o pierde. Brain-drain-ul constă în plecarea forţei de muncă înalt

calificate dintr-o ţară care i-a asigurat pregătirea de specialitate, în calitate de ţară de

origine, într-o ţară care foloseşte această forţă de muncă în economia sa în mod constant,

temporar sau permanent, ca urmare a emigrării. Ţara care pierde forţa de muncă nu-şi

poate recupera investiţia în capitalul uman, respectiv investiţia în educaţie formală şi cea

de la locul de muncă.

Emigrarea „creierelor” are cauze subiective şi obiective. Cauzele subiective

reprezintă ansamblul fenomenelor sociale, economice şi politice care acţionează asupra

individului creând în acesta dorinţa de a pleca în căutarea unui loc de muncă în cadrul

unei alte societăţi. Cauzele subiective sunt endogene(aparţin societăţii de origine) şi

exogene (aparţin societăţii ţintă).

Astfel, din punct de vedere al cauzelor subiective, fenomenul de braindrain este

un flux de capital uman dinspre societăţile de tip oligarhic înspre societăţile de tip

meritocratic – în care sunt respectate principiile democratice, egalitatea în faţa legii,

nediscriminarea. Intervine apoi criteriul venitului – diferenţa dintre venitul pe care o

persoană înalt calificată îl poate avea într-o ţară dezvoltată este dezarmantă.

Cauzele obiective sunt acelea care acţionează la nivelul întregii societăţi, care

permit emigrarea şi imigrarea capitalului uman şi care determină nevoia de a atrage

capital uman din exterior. Şi acestea pot avea determinări endogene, legate de ţara de

origine sau exogene, care se regăsesc în cadrul societăţii spre care are loc emigrarea. O

primă cauză obiectivă endogenă ar putea fi contracţia cererii interne pentru un anumit

5

segment de muncă, apoi relaxarea restricţiilor în ceea ce priveşte emigrarea şi imigrarea

în cadrul unui sistem închis. O altă cauză obiectivă endogenă ar putea fi lipsa de

posibilităţi a unui stat de a-şi menţine capitalul uman, de a păstra cea mai mare parte a

acestuia. Pe lângă lipsa posibilităţilor, nu trebuie neglijată nici lipsa unei conştientizări a

nevoii de a opri scurgerile de capital uman. În categoria cauzelor obiective exogene intră

cele care determină cererea de muncă înalt calificată, forţa motrice care acţionează asupra

fenomenului. Deşi piaţa muncii nu funcţionează majoritar pe criterii economice,

prevalând cele sociale şidemografice, în contextul globalizării, se aproprie mai mult de o

piaţă deschisă, în care concurenţa are un rol hotărâtor. Un caz istoric, elocvent este cel al

SUA. La nivel doctoral, studenţii străini obţineau în 1994, 39 % din diplomele de ştiinţele

naturii, 50 % din domeniul matematicii şi calculatoarelor şi 58% în inginerie. Aşadar,

imigranţii sunt mai dedicaţi perfecţionării profesionale decât populaţia autohtonă. Mai

trebuie precizat că, în categoria cauzelor obiective intră faptul că imigranţii acceptă să

lucreze pentru salarii mai mici, datorită standardului scăzut al ţării de origine, reducând

astfel costurile de producţie ale societăţilor în cadrul cărora activează.

În cazul României, cauzele fenomenului brain-drain constă în: standardul de viaţă

scăzut, piaţa muncii nu oferă un salariu motivant, veniturile sunt nesatisfăcătoare, lipsa

oportunităţilor, a perspectivelor de perfecţionare profesională, lipsa siguranţei locului de

muncă.

Efectul fenomenului este unul negativ pentru România: nivelul capitalului uman

pentru ţara care acceptă imigranţi creşte, iar nivelul pentru România scade. Dacă se

apreciază că venitul ţărilor care acceptă imigranţi creşte ca urmare a mobilităţii

capitalului uman, atunci am putea pleda pentru liberalizarea circulaţiei forţei de muncă,

un laissez faire al capitalului uman. Ţările dezvoltate creează infrastructura, oferă

capitalul, ţările sărace oferă munca. Aceasta poate fi o aplicaţie a teorie avantajului

comparativ a lui David Ricardo - fiecare ţară se specializează pe ceea ce poate produce

mai eficient. În consecinţă, economia mondială progresează şi bunăstarea generală creşte.

Dar „munca nu este o marfă”, se precizează în Constituţia Organizaţiei Mondiale a

Muncii. Iar transferul capitalului uman dintr-o ţară micşorează semnificativ posibilitatea

respectivei ţări de a-şi educa indivizii, de a putea susţine producerea de capital uman înalt

calificat în viitor, dat fiind că una din premisele necesare formării de capital uman în

6

condiţiile contemporane este chiar existenţa unui nivel de capital uman în ţara

producătoare, ceea ce ar putea duce la scăderea drastică a venitului sau la o restructurare

rapidă a infrastructurii educaţionale a ţărilor aflate la capătul traseului migraţionist, cu

efecte nefaste asupra acestora.

Soluţiile posibile în problema brain-drain au în vedere două modalităţi de

implementare a reîntoarcerii creierelor: fie întoarcerea în ţara de origine (opţiunea

întoarcerii), fie mobilizarea de la distanţă şi asocierea la dezvoltarea ţării (opţiunea

diasporei).

În cazul României, soluţiile stopării exodului de creiere spre Vest vizează în

esenţă, contracarea principalelor cauze ale fenomenului, într-o viziune sistemică a

fenomenului, cu eforturi clare îndreptate spre:

identificarea posibilităţilor de amorsare a unui ciclu Brain Drain/Brain

Regain sau Brain Bank(după o perioadă scurtă sau medie o parte din

capitalul uman să se fi întors în ţară, cu o valoare mărită dată de educaţia

sau de experienţa dobândită);

generarea unui cadru instituţional şi financiar destinat readucerii tinerilor

care s-au specializat în străinătate, cu oportunităţi de dezvoltare personală,

de cercetare şi inovare, de aplicare a competenţelor obţinute în străinătate,

derecompensare prin salarizare motivantă, acordarea de salarii de

eficienţă, inclusiv reducerea impozitelor asupra salariilor; S-a constatat

deja ca prim efect al scutirii de impozit a salariilor specialiştilor IT,

reducerea numărului tinerilor specialişti români care emigrează, la un

procent de doar 8 % din totalul acestora;

menţinerea legăturii dintre românii din toată lumea prin telemuncă şi

programe de cooperare – cercetare internaţională, în cadrul unor reţele

ştiinţifice, socioprofesionale (aşa-zise „diaspore ştiinţifice” sau „reţele ale

antreprenorilor imigranţi”).

7

Periodizarea migraţiei în Europa

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările europene au experimentat

patru perioade principale de migraţie:

a) Migraţia forţei de muncă şi reconstrucţia Europei:perioada 1950-1970

Imediat după al doilea război mondial, etnicii naţionali şi alte persoane care se

deplasaseră au început să se întoarcă în ţările de origine, generând fluxuri migratorii de

masă în Europa. În acelaşi timp, însă, reconstrucţia Europei postbelice necesita o mare

cantitate de forţă de muncă. Ca urmare, autorităţile statelor interesate, firme sau agenţii

private au început să recruteze lucrători străini. Aceste ample mişcări migraţioniste în

cadrul Europei şi dinspre ţările în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea şi

creşterile succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.

Competiţia cu modelul politic socialist din Europa Centrală şi de Est a stimulat

dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării,

dar şi la ameliorarea şi modernizarea sistemelor de securitate socială şi, astfel, la evoluţia

către statele bunăstării generale din Europa de Vest.

În această perioadă, s-a dezvoltat industria grea, manufacturieră, sectorul

construcţiilor şi activităţile publice, determinând o creştere economică importantă în

ţările europene. Lucrătorii migranţi din Irlanda şi Europa de Sud (Grecia, Portugalia,

Spania şi într-o mai mică măsură Italia) – ţări care s-au confruntat cu economii în

stagnare şi rate ridicate ale şomajului – au răspuns, la început, nevoilor pieţei muncii din

Europa de Vest.

Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunităţii Economice

Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a

persoanelor între cele şase state fondatoare.

Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creştere importantă a migraţiei în

interiorul Comunităţii, datorată în mare parte numărului important de lucrători italieni

care se deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar, chiar şi după realizarea în 1968 a

cadrului legal şi instituţional pentru asigurarea acestei libertăţi, fluxurile migratorii

dinspre ţările terţe au rămas cantitativ superioare migraţiei forţei de muncă

intracomunitară, conform studiului realizat de Garson şi Loizillon.

8

În această perioadă, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind

circulaţia forţei de muncă între cele şase state membre şi ţări terţe – spre exemplu între

Germania şi ţări ca Italia (1955), Grecia şi Spania (1960), Turcia (1961), Maroc (1963),

Portugalia (1964), Tunisia (1965) şi Iugoslavia (1968).

Studiile Comisiei Europene arată că, în această perioadă, formele migraţiei

forţei de muncă au variat considerabil, în concordanţă cu circumstanţele istorice. Astfel,

Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie aveau posibilitatea să folosească forţa de muncă

din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relaţiile economice, politice şi culturale

ofereau şansa de a obţine forţă de muncă chiar fără a utiliza sisteme de recrutare

specifice. Dimpotrivă, ţări ca Germania sau Elveţia nu aveau acces la mâna de lucru

„colonială”. De aceea, au creat sisteme de recrutare a forţei de muncă pentru atragerea

lucrătorilor străini temporari, cărora li s-a acordat permisiunea de şedere ca „lucrători

oaspeţi”, fiind nevoie de activitatea lor.

În perioada 1945-1975, dependenţa economiilor statelor membre de lucrătorii

străini a diminuat volumul imigraţiei ilegale. Combaterea imigraţiei ilegale a devenit o

problemă prioritară a politicilor multor state membre după declinul economic de la

mijlocul anilor ’70, urmat de creşterea şomajului.

Conform statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60 până la începutul anilor

’70, mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în Comunitatea Economică

Europeană, incluzând lucrătorii temporari şi pe cei cu intrări multiple. Până la începutul

anilor ’80, numărul străinilor rezidenţi în Europa de Vest s-a triplat faţă de anii ’50,

ajungând la 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în Spaţiul

Economic European, reprezentând 5,4% din totalul populaţiei, cu mici variaţii între ţări.

b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumătate a anilor ’80

Cea de-a doua perioadă a migraţiei a fost marcată de crizele economice, datorate

creşterii preţului petrolului din 1973 şi 1979. În anii următori, schimbările din economia

mondială, revoluţia economică şi noile modele de organizare a afacerilor au modificat

natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiţionale. Ca urmare, migraţia forţei de

muncă s-a modificat.

Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigraţia. Şomajul în

creştere şi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele să elimine politicile

9

active de recrutare din străinătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate pentru

angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajaţi şi s-au

stabilit cote anuale pentru forţa de muncă din străinătate. De asemenea, guvernele au

aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranţi să se întoarcă în ţările de origine.

În realitate, regresul economic din ţările gazdă nu a condus la întoarcerea

masivă a imigranţilor în ţările de origine. Conform estimărilor Naţiunilor Unite, doar

10% dintre lucrătorii migranţi s-au întors în ţările de origine în următorii doi ani după

criza petrolului din 1973, combinată cu criza civică din 1974-1975.

Cu toate acestea, aşa cum arătau în studiul lor Gaston şi Loizillon, migraţia

forţei de muncă a scăzut până spre sfârşitul anilor ’80. Totodată, conform datelor

furnizate de EUROSTAT, alte categorii ale migranţilor au crescut semnificativ, în special

ca urmare a reunificărilor familiale.

În plus, migraţia forţei de muncă a fost urmată tot mai mult de migraţia în alte

scopuri, în special în căutare de azil. Deşi Uniunea Europeană s-a extins în 1974, prin

aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, migraţia intracomunitară a stagnat, nu

numai ca urmare a crizei economice, dar şi a convergenţei salariilor între statele membre.

c) Diversificarea ţărilor gazdă şi de origine şi creşterea numărului

solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi minorităţilor etnice

A treia perioadă a migraţiei, care a început la sfârşitul anilor ’80, este

caracterizată de diversificarea statelor gazdă şi a celor de origine. Ţări de emigraţie

tradiţionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia şi Portugalia, se transformă

treptat în ţări de imigraţie. Migranţii nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci

dintr-un grup de ţări mult mai diversificat.

Numărul solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor a crescut semnificativ. Aceasta s-

a datorat, parţial, schimbărilor politice din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune

Sovietică. De asemenea, conflictele regionale, precum cele din fosta Iugoslavie şi nordul

Irakului, au determinat fluxuri considerabile de solicitanţi de azil şi refugiaţi din zonele

afectate.

Conform statisticilor OCDE, această perioadă se caracterizează, de asemenea,

prin predominanţa fluxurilor migratorii pentru reunificare familială şi revenirea

10

interesului pentru migraţia forţei de muncă, în special pentru lucrătorii calificaţi şi înalt

calificaţi, spre sfârşitul anilor ’90.

După prăbuşirea blocului comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul

migrator est-vest, în special circulaţia minorităţilor etnice. De la sfârşitul anilor ’80 până

la începutul anilor ’90, întoarcerea minorităţilor etnice în ţările de origine a fost

semnificativă şi direcţionată spre un număr limitat de State Membre, în special Germania,

dar şi Grecia şi Finlanda.

De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele

legate de migraţie, au devenit probleme de interes major în Europa. Ţările terţe nu

beneficiază de condiţii privilegiate privind accesul şi participarea la procesul de integrare

europeană, dar trebuie să facă faţă efectelor externe ale Uniunii Externe, printre care şi

migraţia ilegală. Pe de altă parte, state membre ale Uniunii Europene, precum şi statele

candidate se confruntă cu noi probleme în domeniul controlului frontierei şi migraţiei.

d) Migraţia forţei de muncă „preferenţială”. Creşterea migraţii ilegale

În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a migraţiei

forţei de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensităţii fazei de expansiune de

la sfârşitul anilor ’90, iar, pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi

comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei, sectoare care necesită forţă de muncă înalt calificată.

Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură,

construcţii şi lucrări publice, precum şi serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei şi

Portugaliei).

După 1989, migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie,

politicile privind recrutarea forţei de muncă din străinătate favorizând soluţia lucrătorilor

străini temporari. Totodată, studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de

forţă de muncă în ţările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franţa şi Spania).

În anii ’90 a crescut şi ponderea femeilor în rândul migranţilor. Această tendinţă

se observă în special în Franţa, Grecia, Suedia, Marea Britanie şi Italia. Tendinţa de

„feminizare” se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul

reunificărilor familiale.

Ţările din Europa Centrală şi de Est nu mai sunt doar ţări de emigraţie, ci şi de

imigraţie şi tranzit, devenind atractive pentru imigranţii din Orientul extrem. În timp ce

11

populaţia din Europa Centrală (Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria şi Polonia)

migrează spre ţările Europei de Vest, aceleaşi ţări devin destinaţie pentru migranţii din

ţările Europei de Est, precum Belarus sau Ucraina. Totodată, migraţia ilegală a căpătat

noi dimensiuni şi a devenit mai periculoasă. Ca urmare a dezvoltării reţelelor de trafic

internaţional şi creşterii rolului lor în circulaţia internaţională a forţei de muncă, politicile

Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit măsurile represive

împotriva traficanţilor, angajatorilor sau imigranţilor aflaţi într-o situaţie de ilegalitate.

Din a doua jumătate a anilor ’90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele

migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilor şi

studenţilor din Europa Centrală şi de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea

zidului Berlinului şi căderea regimurilor socialiste, din 1989. Ţări precum Marea

Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt

calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă competiţiei globale pentru astfel de

lucrători.

Cererea de lucrători înalt calificaţi poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de

ţările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale „migraţiei creierelor” fiind încă foarte

apreciate. Importul de specialişti încă are loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută.

Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti, dinspre ţările bogate

înspre cele mai puţin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat

datorită creşterii eficienţei economice în ţările dezvoltate. Totodată, capitalul şi

investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, atrăgând specialişti din ţările bogate.

Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, inclusiv

migraţia persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul

apropiat. Este de aşteptat ca unele state membre să prefere migraţia specialiştilor şi să

elaboreze reglementări şi proceduri care să o faciliteze. Însă, aşa cum remarca Marc

Verwilghen (2004), ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeană

va trebui să identifice, în acelaşi timp, şi soluţiile pentru a limita efectele negative

produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.

12

Piaţa muncii din Uniunea Europeană

Şomajul reprezintă o problemă socială şi în ţările din Europa, atât în ţările

dezvoltate cât şi ţările care traversează un proces continuu de tranziţie. În ceea ce priveşte

ţările dezvoltate, una din caracteristicile importante ale pieţei muncii este faptul ca

acestea nu au mai putut menţine nivelul scăzut al şomajului, înregistrat timp de peste doi

decenii, după cel de-al doilea război mondial. În aceste ţări s-au înregistrat fluctuaţii

ciclice substanţiale ale şomajului după anii `70. Fenomenul s-a manifestat mai pregnant

în cadrul Europei Occidentale, dar după anii `80 el s-a extins şi în celelalte ţări

dezvoltate. În ceea ce priveşte numărul dezvoltat de şomeri în ţările dezvoltate, acestea se

calculează ţinându-se cont de evidenţa persoanelor înregistrate ca şomer (Austria,

Elveţia) sau care revendică ajutor de şomaj (Belgia, Mare Britanie) sau pe dovezi

furnizate pe studii (în multe alte ţări).

Studiile tind să obţină indicatori mai buni deoarece ele indică numărul

persoanelor care s-ar angaja dacă ar exista locuri de muncă disponibile, dar care nu sunt

înregistraţi ca şomeri. Denaturări şi neconcordanţe pe plan internaţional apar din cauza

unor factori cum sunt studenţii care revendică ajutor de şomaj în timpul vacanţei,

tratamentul persoanelor concediate temporar, lucrătorii descurajaţi care nu se declară

disponibili pentru muncă si oamenii care ocupă posturi cu jumătate de normă dar care

căuta un serviciu cu normă întreagă.

În ceea ce priveşte modul de calcul al ratei şomajului variaţiile pe plan naţional

sunt frecvente : Germania exclude din forţa de muncă persoanele care lucrează în propria

firmă; în Belgia se calculează două rate ale şomajului, mai întâi sub forma numărului de

şomeri ca procent din totalul forţei de muncă şi apoi al numărului de şomeri ca procent

din forţa de muncă ocupată; Elveţia îşi calculează forţa de muncă pe baza

recensământului populaţiei din anul 1980 .

Prin modificarea definiţiei, ceea ce guvernele sunt înclinate să facă, rata

şomajului poate fi mărită sau, mai frecvent micşorată cu mai multe procente. Organizaţia

Internaţionala a Muncii şi alte organizaţii internaţionale calculează rate standardizate ale

şomajului, care sunt diferite de cifrele obţinute pe plan naţional, dar care oferă o bază

importantă de plecare pentru comparaţiile dintre ţări. Iată câteva date cu privire la

13

numărul şomerilor în anumite ţări ale lumii. Aceste date sunt prezentate în tabelul

următor.

Tabel 1. Număr de şomeri în unele ţări europene

-mii persoane-

ANUL 2000 2001 2002 2003

BULGARİA 567 664 592 478

CİPRU 14 12 11 -

CEHİA 454 418 374 386

ESTONİA 90 83 67 70

UNGARİA 264 234 239 253

LETONİA 159 145 135 X

LİTUANİA 274 284 224 219

POLONİA 2785 3170 3431 3371

ROMÂNİA 821 750 845 739

SLOVENİA 68 63 62 65

SLOVACİA 485 508 487 465

Sursa: Canstat Statisctical Buletin nr.2/2003, INS, Bucuresti 2003, pag.9

Notă: x=nu sunt aplicabile; - =nu sunt disponibile;

Rata şomajului în rândul tinerilor a crescut de la 2.9% la 64.7% în ţările din U.E

în anul 2000. Ratele au variat între 7.9% şi 73.1% în ţările candidate din Europa Centrala

la U.E (C.E.C.Cs).

În U.E şi C.E.C.Cs ratele şomajului în teritoriu au variat mult în anul 2000.În

U.E ratele şomajului au variat de la 1.7% în regiunea Aland din Finlanda la 33.1% în

regiunea Reunion din Franţa. O comparaţie a ratelor şomajului în rândul femeilor în

cadrul U.E şi C.E.C.Cs, arată că femeile au fost mai puţin afectate de şomaj în C.E.C.Cs

decat în U.E. În opoziţie, riscul şomajului în rândul tinerilor este relativ mai mare în

C.E.C.Cs decât în U.E, ca rate variind între 2.9% şi 64.7% în U.E şi între 7.9% şi 73.1%

în C.E.C.Cs. Rata şomajului în teritoriu a fost mai mică între aprilie 1999 şi aprilie 2000

în mai mult de 90% din regiunea U.E., în timp ce aceasta a crescut în mai mult de 80% în

regiunile C.E.C.Cs între a doua jumătate a anului 1999 şi a doua jumătate a anului 2000.

În anul 2000, rata şomajului în rândul femeilor din U.E a variat de la 1.7% (Finlanda si

Marea Britanie) la 40.7% (Italia). Rata şomajului a fost ridicată în rândul bărbaţilor în

mai mult de 70% din regiuni, dar scăzută în aproape toate regiunile din Marea Britanie şi

14

câteva regiuni în Suedia, Finlanda şi Germania, precum şi într-o regiune din Irlanda. În

C.E.C.Cs rata şomajului în rândul femeilor a fost apropiata de cea a bărbaţilor: cea mai

scăzută rată a şomajului (4.1%) a fost înregistrată în regiunea Praha din Cehia şi cea mai

înaltă 28.1% a fost înregistrată în Polonia. În 22 din cele 55 regiuni, rata şomajului în

rândul femeilor a fost mai mică decât media din U.E 9.9% în anul 2000.

Din faptul că cererea şi oferta nu reuşesc să se compenseze rezida numeroase

probleme. În Franţa se simte lipsa infirmierilor, a experţilor în tehnologie şi a

construcţiilor de clădiri dar se înregistrează un excedent de personal administrativ şi de

vânzare. În Germania, numărul de constructori este foarte mare din lipsa vânzărilor. Între

1999-2000, rata şomajului a variat între 8.1%-8.9%. Principalele progrese din această

perioadă au fost creşterea numărului de angajaţi cu normă redusă (part-tine) în totalul

angajaţilor 11.2% în 1990 şi 16.5% în 2000. În Franţa şi Portugalia unde s-a înregistrat o

reducere moderată a duratei medii anuale a numărului de ore de muncă, s-a constata o

mai mare flexibilitate a timpului de muncă.

Tabel 2. Rata şomajului în 2000-2003 în unele ţări europene %

ANUL 2000 2001 2002 2003BULGARİA 16,9 19,7 17,8 14,6CİPRU 4,9 4,0 3,3 -CEHİA 8,8 8,1 7,3 7,5ESTONİA 13,6 12,6 10,3 10,6UNGARİA 6,4 5,7 5,8 6,1LETONİA 14,4 13,1 12,0 XLİTUANİA 16,4 17,4 13,8 13,3POLONİA 16,1 18,2 19,9 20,0ROMÂNİA 7,1 6,6 8,4 7,5SLOVENİA 7,0 6,4 6,4 6,8SLOVACİA 18,6 19,2 18,5 17,7

Sursa: Canstat Statisctical Buletin nr.2/2003, INS, Bucuresti 2003, pag.12

Notă: x=nu sunt aplicabile; - =nu sunt disponibile;

În ceea ce priveşte emigraţia Banca Centrală Europeană consideră că pe termen

scurt, ea permite rezolvarea problemelor care există în cadrul aparatului productiv, dar

riscă pe termen lung şi reduc dorinţa de reforme a pieţei forţei de muncă. Garantarea unor

venituri minime pentru şomeri este o problemă comună tuturor statelor dar ponderea

ajutorului respectiv şi perioadele de acordare sunt diferite. Sistemul de protecţie socială

are cel puţin trei obiective: securitatea financiară, solidaritatea socială, eficienţa.

În lume există mai multe sisteme de indemnizaţii între care:

15

- regim unic de asigurare (Belgia, Italia, Canada, S.U.A, Japonia,)

- regim similar dar în cadrul căruia statul îşi asumă direct, sarcina finanţării

ajutoarelor pe căi fiscale;

- sistem dublu cu asigurare şi asistenţa complementară(Franţa, Germania,

Olanda, Spania, Suedia).

Dacă în puţine ţări în tranziţie îmbunătăţirea situaţiei economice, relansarea

unor activităţi sau dezvoltarea unora noi, au ajutat la stoparea, şi chiar au inversat

tendinţa, creşterii nivelului şomajului în majoritatea ţărilor est-europene şomajul

înregistra rate înalte. În multe cazuri, nivelurile mari înregistrate de şomaj se datorează nu

numai dislocării forţei de muncă peste un anumit procent, ci şi unei încetiniri a procesului

de creare de noi locuri de muncă în zone în care infrastructura industrială, sau sectorul

serviciilor sunt slab dezvoltate. În multe ţări în tranziţie rata de participare a lucrătorilor

la vârsta, care au deţinut între 8-12% din totalul forţei de muncă, s-a redus substanţial. S-

au introdus măsuri de scheme de pensionare înainte de termen pentru a putea reduce

ofertă de forţă de muncă.

Tabel 3. Sisteme de susţinere în şomaj în zona euro

Tara Perioada de acordare indemnizaţii(luni) Rata indemnizaţiei prin

raportare la salariu(%)

Tara Perioada de acordare

indemnizaţii(luni)

Rata indemnizaţiei prin

raportare la salariu(%)

BELGİA Nici o limită Egal

GERMANİA 6-32 38-40

GRECİA 5-15 Egal

SPANİA 4-24 70-80

FRANŢA 4-60 53-57

İRLANDA 15 32-41

İTALİA 6-9 15-33

LUXEMBURG 12 Egal

OLANDA 6-60 Egal

AUSTRİA 5-12 36-43

PORTUGALİA 12-30 Egal

FİNLANDA 23 54-61

SURSA: Ziarul financiar nr. 832/2002 pag.8

16

Această opţiune s-a dovedit a fi costisitoare, atât în ceea ce priveşte pierderile

înregistrate în procesul productiv, cât şi în privinţa obligaţiilor legate de pensionare. Nu

s-a reuşit crearea de locuri de muncă pentru forţa de muncă tânăra şi nu s-a prevenit

creşterea somajului .

Ca şi în ţările dezvoltate probabilitatea de a găsi de lucru scade pe măsura ce

creşte durata şederii în şomaj (apare aşa-numita :dependenţă de durată”). Drept rezultat,

în anumite cazuri, Bulgaria, Albania, persistenţa lipsei locurilor de muncă determină

şomerii să mai caute în mod activ să se angajeze, în final ei părăsind rândurile forţei de

muncă.

În unele ţări şomerii de vârsta medie (care ar trebui sa fie în perioada de vârf a

carierei lor, a activării în rândul muncii) au ajuns să reprezinte până la o treime din totalul

şomerilor. Majoritatea forţei de muncă disponibilizată şi a şomerilor aflaţi de mult timp în

inactivitate este reprezentă de femei, lucrători necalificaţi sau cu o pregătire sub cea

medie.

De aceea, pentru a îmbunătăţi situaţiile create de şomaj pe termen lung, politica

ce vizează piaţa muncii ar trebuii să fie îndreptate spre grupurile dezavantajate, cât şi spre

zone geografice specifice.

Situaţia şomajului în ţările din Europa Centrala şi de Est este critică. În unele

state rata şomajului a atins cota de 20% şi creşte în continuu. În Polonia şomajul

afectează peste 16% din populaţia activă, în Slovacia aproape 19% iar în Croaţia 15%. În

Polonia şi Slovacia se investeşte în construcţia de autostrăzi pentru a oferi locuri de

muncă; tot aici şomajul rămâne la cote ridicate , în ciuda unei creşteri economice ridicate.

Explicaţia este dată de continuarea procesului de restructurare industrială, locurile de

muncă fiind în scădere .

Pe măsura ce statul a retras sprijinul pentru industrii care sufereau de excedent

de personal, concedierile şi şomajul au devenit ceea ce economiştii numesc ”un rău

necesar” în tranziţia către economia de piaţă .

Cauza ratei înalte a şomajului este supraîncărcarea continuă cu personal din anii

precedenţi, precum şi „valul” de noi născuţi care a atins un punct maxim în 1979 şi care

au intrat pe piaţa muncii la sfârşitul anilor ’90.

17

Caracteristicile actuale ale migraţiei forţei de muncă în Uniunea Europeană

Statisticile OCDE privind migraţia arată că, în ultimii ani, numărul lucrătorilor

străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate.

Lucrătorii imigranţi sunt, în medie, mai tineri decât restul forţei de muncă şi

sunt distribuiţi într-o gama largă de activităţi în cadrul economiei: agricultură, construcţii

şi inginerie civilă, industrie uşoară, turism, sectorul hotelier şi catering, activităţi casnice

sau diverse servicii, inclusiv informatice. Străinii au o pondere mult mai mare în anumite

sectoare decât în totalul forţei de muncă. De regulă, această suprareprezentare apare în

sectorul secundar.

În Germania şi Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forţa de muncă

străină este ocupată în sectorul minier şi industrial. În Austria, Belgia, Franţa şi ţările din

sudul Europei străinii sunt preponderenţi în domeniul construcţiilor.

În general, străinii sunt mult mai vulnerabili faţă de şomaj decât naţionalii. De

asemenea, străinii sunt afectaţi diferit de şomaj, în funcţie de naţionalitatea lor. Aceste

diferenţe se datorează tendinţelor economice, dar şi naturii activităţilor desfăşurate de

străini. Aceleaşi influenţe au structura demografică a populaţiei străine şi momentul când

migranţii au ajuns în ţara gazdă. Gradul de ocupare al migranţilor este determinat şi de

profilurile acestora.

Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex, naţionalitate, categorie de migranţi

(refugiaţi, membru de familie sau lucrător), aptitudini, experienţă profesională şi durata

şederii. Cunoaşterea limbii ţării gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piaţa

muncii şi în societate.

Preocupările Uniunii Europene privind migraţia economică

Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a

cetăţenilor statele membre în spaţiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele

reglementării liberei circulaţii a lucrătorilor în spaţiul comunitar. După 1957,

numeroasele reglementări comunitare, convenţii internaţionale sau următoarele tratate

18

asupra Comunităţii Europene au contribuit la facilitarea circulaţiei persoanelor în

Uniunea Europeană.

Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii

Europene şi statelor membre după 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare

în 1999, eforturile Comunităţii Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici

comune în domeniul azilului şi migraţiei.

Uniunea Europeană consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi

cuprinzătoare, pentru o mai bună gestionare a fenomenului migraţiei. Statele membre

trebuie să stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe

teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane şi să asigure accesul la informaţii

al persoanelor vizate, precum şi mecanismele de control funcţionale.

Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul

drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă

şi îmbunătăţirii situaţiei economice generale din ţările implicate în circulaţia forţei de

muncă, în fenomenul migraţiei, sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii

presiunii migraţiei. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente să fie eficientizată pentru a

da un efect de propagare rezultatelor.

Realizarea liberei circulaţii a persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin

armonizarea graduală a politicilor economice a statelor membre este unul dintre

obiectivele comunitare prioritare. Menţionarea acestui principiu în Tratatul instituind

Comunitatea Economică Europeană subliniază clar importanţa care i se atribuie.

Însă, statele membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situaţii foarte diferite

în ceea ce priveşte migraţia: istoric al migraţiei diferit, nivel diferit al dependenţei

economice faţă de imigraţie şi, nu în ultimul rând, o preocupare diferită faţă de tendinţele

manifestate de migraţie în ultima perioadă. De aceea, dezideratul unei politici comune

privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios.

Astfel, stabilirea unei abordări comune a problematicii managementului

migraţiei şi armonizarea politicilor privind migraţia ale statelor membre reprezintă una

dintre cele mai importante provocări ale migraţiei în Uniunea Europeană. Rezolvarea

acestei probleme va deveni stringentă în viitor, pe măsură ce economiile şi societăţile

19

statelor membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrătorii migranţi, ca urmare în special

a îmbătrânirii populaţiei.

Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea

Europeană doreşte să definească o politică privind migraţia. Dacă directive privind unele

aspecte ale migraţiei legale (precum reunificarea familială, statutul rezidenţilor pe termen

lung, admisia studenţilor şi cercetătorilor) pot fi adoptate, nu a fost încă posibilă

elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migraţia economică, deşi, conform

Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie să adopte măsuri în acest domeniu.

Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invită

Comisia Europeană „să prezinte un plan de politici privind migraţia legală, inclusiv

proceduri de admisie capabile să răspundă prompt cererii fluctuante de lucrători migranţi

pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”.

Ca urmare, Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind

o abordare a UE pentru gestionarea migraţiei economice. Documentul urmărea stimularea

de dezbateri publice asupra necesităţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene

pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranţi, precum şi a regulilor ce ar trebui

adoptate la nivel comunitar privind condiţiile de intrare şi rezidenţă pentru cetăţenii

statelor terţe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate

instituţiile UE, statele membre, mediul academic, mizându-se şi pe participarea la discuţii

a societăţii civile şi a partenerilor sociali.

Luând în considerare faptul că migraţia economică contribuie deja direct la

dezvoltarea economică şi socială a Uniunii Europene, se aşteaptă ca acest fenomen să

sporească şi să joace un rol tot mai însemnat în acoperirea nevoilor pieţei muncii

europene, având în vedere declinul demografic şi îmbătrânirea forţei de muncă din UE.

Urmând tendinţele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 şi 2030 în

privinţa vârstei populaţiei active din Uniunea Europeană va determina o scădere a

numărului de persoane angajate până la circa 20 milioane de persoane.

Astfel de evoluţii vor avea un impact semnificativ asupra creşterii economice

generale a statelor membre, asupra funcţionării pieţei interne şi competitivităţii

întreprinderilor europene.

20

În acest sens, migraţia economică poate ajuta la încurajarea antreprenoriatului,

sporirea competitivităţii şi îndeplinirea obiectivelor economice şi de ocupare a forţei de

muncă stabilite de Strategia Lisabona. De asemenea, Uniunea Europeană trebuie să ia în

considerare şi faptul că majoritatea regiunilor dezvoltate din lume concurează în

atragerea de imigranţi pentru a-şi acoperi nevoile economice.

Din aceste motive, este important să se asigure o politică de migraţie economică

a Uniunii Europene, care să ofere un statut legal sigur şi un set de drepturi garantate

pentru sprijinirea integrării imigranţilor admişi.

Mai mult, nevoia pentru o iniţiativă strategică la nivelul Uniunii Europene este

evidenţiată de faptul că, în absenţa acesteia, fluxurile migraţioniste sunt cel mai des

tentate să evite regulile şi legislaţia naţională. În consecinţă, în lipsa unor criterii comune

pentru admisia migranţilor, numărul cetăţenilor din state terţe care intră ilegal în Uniune

şi fără garanţia unui loc de muncă va spori.

Cartea Verde nu susţine, însă, în niciun fel, ideea ca UE să-şi deschidă porţile

spre o migraţie economică nerestricţionată. Statele membre continuă să rămână

responsabile pentru stabilirea numărului cetăţenilor statelor terţe, care, odată admişi,

caută un loc de muncă în UE.

Trebuie subliniat că, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar procedurile de

admisie pentru migraţia economică a cetăţenilor din state terţe, fără a afecta libera

circulaţie a cetăţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.

În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publică asupra Cărţii Verzi, în cadrul

căreia au fost abordate următoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale

care ar trebui vizat, procedurile de admisie pentru lucrătorii migranţi, admiterea

cetăţenilor statelor terţe şi măsurile complementare precum integrarea migranţilor,

problemele legate de returnare şi cooperarea cu statele terţe.

Recomandările şi propunerile primite au fost luate în considerare pentru

stabilirea unui plan politic de acţiune în domeniul migraţiei legale. S-a stabilit un

calendar al acţiunilor şi iniţiativelor legislative pentru perioada 2006-2009 (COM(2005)

669), care vor fi urmărite de Comisia Europeană în scopul „definirii unei politici

comunitare coerente privind migraţia legală”. Totuşi, acesta poate fi considerat doar un

prim pas şovăielnic atâta vreme cât Comisia îşi propune pentru această perioadă doar

21

elaborarea unor proiecte de directive referitoare la admisia diverselor categorii de

migranţi economici sau măsuri de consolidare a unor structuri sau iniţiative existente

deja.

Sunt necesare etape suplimentare pentru armonizarea politicilor naţionale şi

pentru conturarea unei politici comunitare în domeniu.

În orice caz, date fiind dimensiunea şi nivelul fluxurilor migratoare

contemporane şi posibilitatea de a apărea o lipsă de înţelegere adecvată a fenomenului

sau conflicte în cadrul societăţilor diversificate, multietnice, deciziile politice cu privire la

migraţia internaţională vor avea o maximă importanţă în următoarele decenii.

În cursul lunii februarie 2006, Manpower Inc. a publicat un studiu

referitor la mutaţiile care au loc pe piaţa globală a forţei de muncă. Cartea Albă

Manpower trece în revista principalele curente şi tendinţe care se desfăşoară sub

ochii nostri în „noua lume a muncii”. Cel mai important fenomen asupra căruia

studiul atrage atenţia este adancirea deficitului de talente.

„Deficitul de talente” la care se referă cercetarea Manpower semnifică lipsa

accentuata de persoane suficient de bine pregatite, capabile să facă faţă unui mediu tot

mai competitiv. Accelerarea concurenţei în toate domeniile a dus şi la o crestere a

exigentei angajatorilor în privinţa capitalului uman. În aceste conditii, spun realizatorii

studiului, devine tot mai dificilă găsirea de persoane cu abilităţile necesare pentru

îndeplinirea eficientă a rolurilor pietei contemporane.

Dincolo de dificultăţile cu care se confruntă un angajator sau altul în găsirea

oamenilor potriviti, problema este una globală. Este vorba despre crearea unei situaţii de

dezechilibru: sunt din ce în ce mai puţini oameni cu competenţele potrivite, în locurile

potrivite. În viziunea celor de la Manpower, cele afectate vor fi, în viitorul apropiat,

economiile ţărilor dezvoltate. Deficitul de talente ar putea pune în pericol chiar motoarele

de creştere ale economiei mondiale.

Realizatorii studiului sesizează existenţa unui paradox în lumea resurselor

umane: deficitul de talente merge în paralel cu un deficit al locurilor de muncă. Conform

unui raport al Organizaţiei Internaţionale pentru Muncă (ILO), economia globală nu

reuşeşte să genereze suficiente locuri de munca pentru a reduce nivelul ratei şomajului, în

22

ciuda dezvoltării economice extraordinare din anumite regiuni ale lumii. Faptul interesant

este că, în ciuda şomajului existent, angajatorii din multe regiuni se confruntă cu

probleme serioase în acoperirea necesarului de forţă de muncă. Este vorba despre o lipsă

de resurse umane pe piata persoanelor bine pregătite, simultan cu o inflaţie de personal

necalificat sau cu o calificare primară.

Principalele cauze ale deficitului de talente sunt, potrivit celor de la Manpower,

îmbătrânirea populaţiei, scăderea ratelor natalităţii, migraţia economica, globalizarea sau

fenomenele de outsourcing si offshore.

Rata natalităţii se află în declin într-o mare parte dintre tarile Uniunii Europene

şi cunoaşte un trend îngrijorător în SUA şi în Japonia. Pe măsură ce tot mai puţini tineri

intră pe piata forţei de muncă, iar durata de viaţă a populaţiei creste tot mai mult, piaţa

muncii nu va mai avea resurse pentru a susţine persoanele pensionate sau pe cele

inactive.

Se estimează că în următorii 50 de ani, cotele scăzute ale natalităţii şi creşterea

speranţei de viaţă vor duce la dublarea dependenţei persoanelor în vârstă. Se asteaptă ca

raportul dintre angajaţi şi pensionari să devină, până în 2050, de 1 la 1. O metodă de

contracarare a acestui proces ar putea-o constitui încurajarea persoanelor cu experienţă şi

abilităţi dovedite de a rămâne cât mai multă vreme în câmpul muncii.

Un alt fenomen îngrijorător este cel al migraţiei forţei de muncă. Multe

persoane provenind din ţări cu economii în dezvoltare îşi părăsesc ţara pentru a lucra în

alte părţi. De asemenea, mulţi studenţi pleacă să studieze în străinătate şi aleg să nu se

mai întoarcă în ţara de origine, generând un exod de talente către ţările mai dezvoltate. În

vreme ce această migraţie este binevenită pentru ţările primitoare, ea creează blocaje şi

duce la deficit de talente în celelalte regiuni.

Ţări precum Spania sau Italia, confruntate cu nevoia urgenta de a face faţă

cererii accentuate de muncitori cu abilităţi specifice în diverse sectoare de activitate, au

început să faciliteze accesul pe piata fortei lor de muncă a imigranţilor, provenind în

special din Balcani. În mod asemănător, Japonia şi alte economii nou industrializate,

precum ţările din Asia de Sud-Est, atrag în fiecare an mii de persoane din Filipine,

Indonezia, China, Thailanda sau Pakistan. Specialiştii de la Manpower se aşteaptă ca

23

SUA să încurajeze nu peste mult timp accesul imigrantilor mexicani pe teritoriul lor,

după ce mulţi ani au depus eforturi să împiedice acest fenomen de migraţie.

Prin intermediul fenomenului de outsourcing, se estimează că aproape toate

posturile de producţie se vor muta în următorii ani din ţările dezvoltate către economiile

emergente şi în dezvoltare. Studiul Manpower estimează că, până în 2025, China şi India

vor realiza împreună 27% din produsul intern brut al lumii. Însă, pe masură ce ţările

emergente îşi dezvolta economiile, ele vor începe să aibă nevoie de forţă de muncă

suplimentară, pentru a face faţă propriilor nevoi interne. Prin urmare, odată cu creşterea

salariilor în economiile interne, activităţile delocalizate ale angajatorilor globali vor

întâlni competiţia internă pentru forţă de muncă. Prognoza Manpower spune că s-ar putea

ajunge la generalizarea blocajelor de talente pentru toate economiile.

Datorita evoluţiilor din tehnologie, a modificărilor demografice sau a

globalizării, lumea muncii se modifică foarte rapid. Tendinţele nu mai durează cinci sau

zece ani până să devină realitate, iar schimbările sunt foarte rapide. Până nu demult,

oamenii credeau că abilităţile, calificările şi experienţele pe care le aveau şi care pareau

roluri-cheie în organizaţie le vor permite să rămână pe poziţie mulţi ani fără probleme.

Însă, ritmul accelerat al schimbărilor tehnologice şi antreprenoriale a făcut ca multe

posturi odată „la putere” să-şi piardă din atractivitate si necesitate.

De exemplu, multe dintre joburile de rutină, cu nivel scăzut de specializare, sunt

eliminate, iar posturi pentru care nu demult cererea era substanţială ies unul câte unul de

pe scenă. Biroul de Statistică al SUA estimează desfiinţarea a 10 milioane de locuri de

muncă în Statele Unite până în 2010. În acelaşi timp, noi tipuri de joburi vor fi create,

necesitând abilităţi şi competenţe tehnologice care se găsesc, în acest moment, în ofertă

redusă. Un ciclu al abilităţilor care în trecut mergea până la trei ani durează acum doar

nouă luni.

Oamenii vor trebui să înţeleagă că abilităţile cu care au intrat pe piaţa forţei de

muncă nu le vor fi suficiente de-a lungul parcursului lor profesional. Dezvoltarea şi

formarea continuă a abilităţilor, precum şi învăţarea permanentă, vor rămâne cuvintele de

ordine. Angajaţii trebuie să profite de fiecare oportunitate de training şi recalificare ce li

se oferă.

24

Curentele de pe piaţa forţei de muncă au mari şanse de intensificare în viitorul

apropiat şi se vor dezvolta în cursul următorilor zece ani. Potrivit studiului Manpower,

soluţiile pe care le au angajatorii pentru a face faţă fenomenului de deficit de capital

uman sunt: întărirea relaţiilor cu unităţile de învăţământ, investiţiile în training şi

dezvoltare, devansarea vârstei pensionării şi redefinirea posturilor. În condiţiile în care

bătălia pentru capitalul uman devine pe zi ce trece tot mai dură, mizele majore ale

viitorului vor consta în formarea, actualizarea şi extinderea abilităţilor angajaţilor,

precum şi în câstigarea angajamentului acestora.

25

Bibliografie:

European Commission, (2005), Communication from the Commission: „Policy

Plan on Legal Migration” , Bruxelles

Garson, J.P., Loizillon, A. (2003). Changes and Challenges:Europe and

Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul conferinţei cu tema “The

Economic and Social Aspects of Migration” organizată de Comisia Europeană în

cooperare cu OCDE, Bruxelles

Golinowska, S. (2002). Economic Migration. Free Movement of Labour Force

and Regulations, Polonia

Massey, D.S., Arango, J., Hugo, G., Kouaouci, A., Pellegrino, A., Taylor, J.E.,

(1993) “Theories of International Migration: A Review and Appraisal”, 19 Population

and Development Review, pp. 431-466

Schulte, B. (1998). „Treatment of Third Country Nationals in European

Community Law. The Status Quo”, în ed. Jorens, Y., Schulte, B.: „European Social

Security Law and Third Country Nationals”, Max-Planck-Institut fur Auslandisches und

Internazionales Sozial Recht, Munchen

Verwilghen, M. (2004), dezbaterea internaţională cu tema „Relaţia de

cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles

www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies:

„Migration in Europe: Lessons from the Past”, 2002

www.cariereonline.ro/index.php/articles/

Deficitul_de_talente_sau_cum_va_arata_piata_muncii_%C3%AEn_urmatorii_zece_ani

“Deficitul de talente sau cum va arata piata muncii în urmatorii zece ani”, 2006

26