taifas literary magazine no. 5, november, 2020

2 authors ... p. 2

editorial ... p. 3

poetry ... p. 5

prose ... p. 19

essay ... p. 33

confabulation ... p. 43

2

Taifas Literary Magazine no.5, November, 2020

TAIFAS LITERARY MAGAZINE

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Muhammad ishaq Abbasi

Pakistan

Teacher

My whole life I have to live with Nature,

Teacher dear help to shape my future.

Blank in my mind,like a clear sky,

Furnish me with the knowledge to fly.

Like the God who makes the sun shine,

Make me sparkle,my mind refine.

Help me to gain the knowledge I crave.

Thus I would live till end in a grave.

The Beauty

Colorful flowers were blooming,

In a circle along the river.

Inside the circle of flowers,

Different birds formed a circle.

Inside, the peacock was dancing.

When he spread his tail,

It looked like a fan.

His sarcastic style was overwhelming.

His face was as red as a rose petal with pride.

He could see nothing but himself.

After a while, she stopped dancing.

The beauty of the river flow,

The beauty of the flowers,

The different colors of the birds,

and the beauty of the trees also faded before

the peacock's dance and beauty.

Everyone was praising the beauty of the

peacock.

But what about the beauty of the maker of this

beauty?

Scott Thomas Outlar

Atlanta, Georgia, USA

Of Echoes and Explosions

If mourning doves

and pilot gods

bless our hearts

with promises of flight

the least we can do

is dance ecstatic

and echo the signal

with our feet

or freeze our little tails off

screaming at the sun

to come out and play

- - -

bleed it down

to the final drop

then suck it up

again

and return strong

to the narrow path

- - -

we came from the trees

or from the sea

or some earlier explosion

but all I care about is where we’re headed

Scott Thomas Outlar lives and writes in the suburbs

outside of Atlanta, Georgia. His work has been

nominated for the Pushcart Prize and Best of the Net. He

guest-edited the 2019 and 2020 Western Voices

editions of Setu Mag. Selections of his poetry have been

translated into Afrikaans, Albanian, Bengali, Dutch,

French, Italian, Kurdish, Persian, Serbian, and Spanish.

His sixth book, Of Sand and Sugar, was released in 2019.

His podcast, Songs of Selah, airs weekly on 17Numa

Radio and features interviews with contemporary

poets, artists, musicians, and health advocates.

3

Taifas Literary Magazine no. no. 5, November, 2020

year I, no. 5, 2020, November ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial 3-4

Andrzej Juliusz Sarwa & Paweł Czerwiński

Poland

Secret d’une nuit d’automne

Il s’assit, conscient, comme s’il ne s’était pas

du tout couché cette nuit d’automne. Les yeux

grands ouverts, il regardait les ténèbres

dressant l’oreille ayant l’impression qu’un son

l’avait réveillé.

Or autour, le silence régnait s’étendant d’un

voile épais.

Pourtant dans ce

silence et ces ténèbres,

quelque chose d’inconnu

guettait l’empêchant de

trouver le sommeil.

Maintenant, il était assis

tendant l’oreille et

cherchant des yeux.

A tâtons, il tendit la

main vers une petite table

se trouvant près du lit où

le soir il avait laissé

cigarettes et allumettes. Avec un grand plaisir,

il aspira la fumée.

Un vrombissement de voiture et

l’aboiement d’un chien sont arrivés à ses

oreilles d’on ne sait où.

Il allait se coucher à nouveau après avoir

écrasé son mégot dans le cendrier quand, dans

le coin de la chambre, tout contre l’armoire est

apparue dans le noir la silhouette d’un

homme. Il se leva brusquement, couru à la

table et alluma une lampe à pétrole, balaya la

chambre d’un regard attentif, mais n’aperçut

rien de suspect.

Sur la table en pin bien abîmée, il y avait un

verre à moutarde rempli à moitié de jus de

fruit. Il vida la boisson froide et sans goût. Il ne

comprenait pas ce qui se passait se rendant

compte qu’il se comportait de façon anormale.

Même si un son l’avait réveillé, il avait eu

certainement une origine naturelle. Peut-être

le cri d’un oiseau de nuit ou les coups du vent

sur la vitre. Il s’étonnait d’être tombé en

panique sans aucune cause réelle. Toutefois, il

continua à regarder la chambre cherchant

quelque chose qui aurait pu le menacer.

Toutes les fibres de ses muscles et nerfs

vibraient en lui, il était certain qu’il ne se

rendormirait pas avant le matin. Il se rendit

compte qu’il devait se reposer car une journée

difficile l’attendait le

lendemain.

Il éteignit la lampe et se

coucha confortablement,

essayant d’appeler le

sommeil sous ses

paupières fermées, mais

en vain. Dans sa tête, des

milliers de pensées

différentes

commencèrent à

tourbillonner, chacune

plus terrible que l’autre.

Tout d’un coup, il se rappela toutes les

histoires d’esprits qu’il avait connues pendant

son enfance. Il se coucha à plat ventre essayant

de penser à autre chose. Il recouvra sa tête

avec la couverture, mais cela ne servit à rien.

Il se donna du mal comme ça pendant une

demi-heure ou peut-être plus. Ensuite, irrité, il

rejeta la couverture et alluma à nouveau la

lumière et, pieds nus se dirigea vers la cuisine.

Dans une cachette connue de lui-même,

dans une fente entre le buffet et le mur, il y

avait une bouteille d’un litre de tord-boyaux

pas encore ouverte. L’attrapant, il tira le

bouchon et but d’un trait après avoir rempli à

moitié le verre à moutarde. Dans sa gorge et

4



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

dans la bouche, il sentit un goût répugnant

d’un alcool bon marché. Il prit un gobelet

entier d’eau froide du seau et en but de

longues gorgées jusqu’à ce que son estomac ait

arrêté de brûler.

S’asseyant sur un tabouret de cuisine,

regardant la fenêtre sombre, il attendait ce

sentiment de soulagement et de détente qu’il

éprouvait toujours après avoir bu de la vodka

maison.

Mais il ne put se délecter ne sachant pas

d’où venait à ses oreilles ce son réel tout à fait

réel, peut-être des pleurs d’un nouveau-né et

qui n’était pas le fruit de son imagination. Le

vagissement ne cessant

pas, il se leva en sursaut,

la peau du dos et son front

couvert de sueur froide. Il

n’avait pas l’intention

d’aller chercher la source

de ce bruit bizarre, il

savait qu’il n’y arriverait

pas. D’où le savait-il ? Il ne

pouvait l’expliquer, il le

savait tout simplement…

De nouveau, il se versa

de la vodka, cette fois-ci à

ras-bord et but ce liquide flambant en deux ou

trois gorgées. L’étourdissement arriva plus

vite qu’il n’espérait, accompagné

d’indifférence. Il était ivre, la tête lui tournait

et il avait envie de rire de ses craintes

irrationnelles. Il resta assis quelques moments

sur le lit.

Un sommeil profond tomba subitement sur

lui et bien que des sons inquiétants venaient

de tous les côtés de la chambre, il n’entendait

rien. La femme couchée à côté de lui ronflait

fortement. Elle s’éloigna à contre cœur au bord

du lit lorsqu’il se coucha enfin à côté d’elle.

* * *

Probablement qu’il ne dormit pas

longtemps. Ouvrant les yeux, une obscurité

profonde régnait autour de lui. Il n’entendait

rien mais il sentit la présence de quelqu’un

dans la chambre. Peut-être n’était-ce qu’une

illusion ? …

Non, ça n’en était pas puisque des

miaulements arrivèrent à ses oreilles ainsi

qu’un son étrange rappelant le sifflement d’un

chat quand il est méchant et veut chasser une

personne désagréable.

Quelque chose frappa fortement l’armoire,

encore et encore. Effrayé, il se leva

brusquement et s’assit. Sa tête tournoyait, la

bouche et la gorge sèches lui réclamaient de

l’eau. Il voulut se lever et

allumer la lumière,

regarder ce qui se passait

mais il ne pouvait pas.

Une force atroce le collait

au lit. Pourtant, ce n’était

pas un homme, ni aucune

autre créature vivante.

Subitement, sa force de

gravitation aurait

augmenté de façon

stupéfiante.

Pendant ce temps,

toute la chambre résonnait aux coups donnés

à l’armoire et aux murs par quelqu’un ou

quelque chose… Cela donnait l’impression que

toute la maison tremblait.

Il sentit que sa femme se réveilla et qu’elle

ne pouvait non plus se lever du lit malgré ses

efforts.

Avec toute son énergie, il continua à

essayer, peut-être qu’il y serait arrivé à un

certain moment, mais il sentit une douleur

atroce aux mains. Il entendit même les os de

son avant-bras se rompre et le râle étrange de

sa femme.

Il était incapable de faire quelque chose,

paralysé, immobilisé par la douleur.

5



La maison continuait à trembler. Les coups

frappaient partout, on avait l’impression que

la maison post-allemande, solide, bâtie avec

des briques rouges, sans crêpi allait tomber en

mille pièces.

Il ne se rappela pas combien de temps cela

avait duré, car il perdit conscience. Quand il se

réveilla, il faisait déjà assez clair. Il fut surpris

par le silence absolu et la douleur. Une douleur

monstrueuse aux deux mains. Il sut qu’il avait

les os rompus, ne pouvant les bouger. Il tourna

la tête et regarda sa femme du coin de l’œil. A

ce moment, il commença à crier affreusement,

terriblement, douloureusement.

Celle-ci était couchée à

côté de lui, couverte de

sang avec une grande

plaie au cou, la gorge

tranchée. Elle était morte

et silencieuse. Lui, ne

savait pas comment cela

s’était passé. Il était

vivant mais mutilé ne

pouvant même pas

remuer les doigts des

mains. Une peur

indescriptible lui écrasait

la poitrine.

Il ne se rappelait pas comment il était sorti

à grand peine du lit, comment il était parvenu

chez les voisins. Il ne se rappelait rien. Il se

souvenait seulement de sons étranges,

inquiétants dans la chambre sombre, des

fracas, des coups aux murs et aux meubles et

enfin cette image cauchemardesque de sa

femme avec la gorge tranchée.

Il se fit soigner pendant longtemps par un

aide médecin qui, par miracle est venu ici de

Zytomierz aux environs de Wroclaw, au lieu

d’aller en Sibérie ou au Kazachstan.

Seulement, celui-ci n’y connaissait pas grand-

chose. Les os de ses mains se sont mal

resoudés, il s’en servait difficilement.

Depuis cette nuit, il dormait toujours avec

la lumière allumée, comme ci la lumière aurait

pu le sauver et sa femme.

* * *

Cette histoire a eu lieu peu après la fin de la

deuxième guerre mondiale, tout près de

Wroclaw. Personne ne s’est jamais intéressé à

résoudre cette énigme intrigante et macabre.

La Milice et les Services de Sécurité avaient

d’autres problèmes en tête. Les officiels locaux

ne voulaient même pas écouter l’histoire de

l’homme mutilé. Sa femme a été enterrée par

les voisins, sans prêtre,

car il n’y en avait pas

encore dans ces environs.

Le héros de notre

histoire, après s’être

rétabli, est parti pour la

Pologne Centrale, il

n’entretenait plus de

contacts avec ses anciens

voisins, pour quelles

raisons ?

Personne n’a jamais

relaté son histoire,

seulement moi et cela, bien des années après

la mort du héros. Au récit de cette histoire, il

était excité comme si ce malheur datait d’hier.

Je regrette de ne pas l’avoir interrogé plus

précisément, mais je ne pouvais pas supposer

que je décrirais un jour ce que j’avais entendu

de sa part.

Aujourd’hui, il est trop tard. Cet homme est

mort vers la fin des années quatre-vingt.

Et moi, je ne me rappelle plus comment il

s’appelait. Je me souviens seulement de son

prénom : Stanislas. Mais combien y avait-il de

Stanislas à cette époque ? …

Traduit par Paweł Czerwiński

6



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

poetry 5-24

SAJID HUSSAIN

Pakistan

Knowledge and understanding

I dig a ditch to put my all pains,

When ever it is raining all pains rise up again,

I wear icy helmet and firy shoes,

To keep my mind cool and feet to warm.

On paper boats I set a sail for my destiny,

Rivers of tears where flow across the face,

In the shop of coal I buy jewels,

For a hungry belly to try to fill with words,

Wait to help me angles will come,

Doing wrong things nothing else,

And claim for the things to be born on sky,

For them take a start by walk to capture,

Wrapped into multy layers of treasure of

knowledge,

Worn to shreds with confusion have no balance.

My thoughts fly without wings,

In moonlight the ways are milky and lighted,

I catch glow- worms all the night with closed eyes.

Now

Today is sandwich between yesterday and

tomorrow ,

Gone glow never comes on darked clouds,

The unknown mist has no mystery of coming

events,

Closed day of now is fresh meadow,

Listening melody of echo of what is, all around,

Circulating office of life is busy with it,

Glittering stream of present activities when

flows

Lightening pages of life start to get their glows,

Thoughts of budding love take ride on a

sylph's wings,

Every sun rises from the day, the day is now,

Running breaths are the name of life,

Every tide has life now ,never before or after it

may be unknown,

When it appears on ocean and makes a

wrinkle,

The remedy of success is in now then it may be

never,

To stay with now untottering with constancy,

Twilight of success creeps even the darkening

mind.

Iwan Dartha

Indonesia

Objek Penderita

Sembunyi di balik topeng tak pasti

Menjejali bilik-bilik sempit semakin sepi

Reinkarnasi angan-angan lelah mencari

Hari-hari enggan memecah misteri

Titik tinta mas makin kelam

Nyali pun naas tenggelam

Pemilik sumpit makin menjepit

Memicing orang-orang menjerit

Pendekar juling makin miring

Semangat menjual iming-iming

Berhentilah kau menghardik

Biar batin rakyat tak rematik

7



Bozena Helena Mazur-Nowak

Poland

I will protect you

The tears of forgetfulness wash away the pain

I cuddle you tight in my arms

I want you to feel safe and trusting

Our dreams came true, at last

Insatiable mouth want more kisses

Hungry hands and eyes willing for more caress

Rest now my beloved, hold me tight

I will protect you from the all cruel world

The night will embrace us softly

The stars will sing for us heavenly lullaby

Sleep now my darling

I love you

Unusual everyday

Somewhere away from people

Among the high grass

Looking deeply into the eyes of

Blue clouds

Lived alone

Unusual everyday

Bored and tired

Lost and upset

But still alive

Although heavily battered

All over very much

By living among people

She frosts her eyes to the sun

Listening to the whispers of the grass

She dreams of better days

About unusual stories

Woven into everyday life's

An ordinary man's moments

I am slowly falling down

Autumn came again in warm colors,

and a postman still wears short trousers but

now wears rubber boots and cape against the

rain.

The Butcher greets me from the distance,

since the time I complimented his mince pie.

The Pharmacist ask me

if I have medication for autumn's depression.

In the bakery, which I can reach without pain,

freshly baked bread smells good.

It does not taste at all like the Polish bread,

but it smells good.

The last address I moved to before Brexit,

nothing really changed and

this is still my place on the earth,

although in my heart

the memories itch in my blood.

It's raining again,

A new dog looks into my eyes asking "why is it

raining?"

He does not like walking in wet weather.

A white-haired old chap suffers from

rheumatism.

Dad walks his old dog behind the rainbow

bridge.

It is already two years gone.

The time is flying by so quickly. Too quickly ...

Purple and gold Autumn, all around me.

It's raining more often now.

Leaves are falling blown by the wind

and I am slowly falling down.

8



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Gabriela Mimi Boroianu

Romania

În cerc

Am o umbrelă roșie

ca primăvara din inima mea

De fiecare dată când o rotesc răsare soarele.

Mama zice că e magică

Dar mama nu mai e…

și iar am plecat fără ea.

Ochii tăi iubesc ploaia,

nu-ți amintești de ce.

Numai că ploaia, mă iubește pe mine.

Își întinde brațele umede

și mă cuprinde până la piele

și îmi sărută fruntea,

cu buzele verii ce se stinge.

Eu iubesc să alerg,

cu tălpile goale,

prin iarba aducerilor aminte,

poate-poate voi găsi

bucuria clipelor

când ne țineam de mână.

Alea înghesuite

într-un colț al sufletului

ca o pereche de pantofi,

vechi, uitați în ploaie…

Uitarea, însă, te iubește pe tine,

cel ce ai rătăcit drumul

către copilărie…

Iubirea este calea mea!

Ce e minutul trecător

Trăit fără să simţi nimc?

Un simplu pas pe-un drum mizer

Făcut de-un om cu suflet mic.

Prea nesătui suntem în viaţă

De-averi şi bani. Ne folosesc?

Decât un suflet de paiaţă,

Mai bine-n dor mă chinuiesc!

Mai bine-mi umplu inima

Cu dor şi-o clipă doar trăiesc

La îngeri, sus, când voi pleca

Să am ce să le povestesc!

Faimă, averi, ce-mi trebuiesc?

Cu mine-n cer nu le voi lua.

Iau doar iubirea, deci iubesc,

Iubirea este calea mea!

Îmi scot iubirea la mezat

Îmi scot iubirea la mezat,

O dau pe „linişte”, că doare,

Dau şi bonus, garantat:

O mare de lacrimi amare!


Cine o vrea să-mi dea „uitare”,

Căci eu de ea m-am săturat,

Azi îmi plâng sufletul ce moare!


Să salte mâna cine-o vrea!

Nu cer un preţ prea ridicat,

Gratis o dau, să scap de ea!


Prea greu e-n suflet al său dor,

O dau cu lacrimi şi oftat,

Dar... nu găsesc cumpărător.

9



Marija Najthefer Popov

Serbia

Letter

I am writing this letter, Darling,

(which is unexpected result of some

uneasiness in me,

some black foreboding. I could not resist fear

and temptation…)

I hope you are well, thanks to God.

For many years, the aorta of life

poured into my heart

ink of sadness,

which hurts and lasts…

(and they say that time works wonders)

That ink overflows with strength of endurance

and was not spent on letters,

that should have arrived much earlier

as confession, plea, regret…

whatever, Darling,

and smooth our misunderstandings in time…

So, year after year,

all chances were missed and heart,

heart suffered an attack!

***

I tried to explain to them

that it was fatigue

caused by pain, longing, sorrow because of you,

us, my Darling,

but,

who still believes in eternal love?

…and while they were performing open heart

surgery on me,

I held you firmly

so they wouldn’t accidentally

rip you out of my chest,

where you live since I know you

and forever,

my Darling.

There you abide, rein, cause pain, suffocate…

but, it is OK!

They did bypass and regulated my blood flow

saying: only one blood cloth

but caused hundred percent blockage!

They have no idea, my Darling,

that you abide there forever.

There you swell like water

at the Djerdap,

like Fake healing crystals

which triples overnight in the water…

They don’t know, my Darling,

that you are always

blocked passage of my life

(every love boat you stop and sink…)

….

Darling, I wrote selfishly, so much

about me. How are you?

(I heard you waiting for heart transplant.)

To be honest, that news broke me.

I decided to write this letter to you, my

Darling,

and let you know,

this morning in the transplant center

I wrote and signed:

I donate my heart to you, exclusively!

(You know, my Darling,

when they cut our breasts open

you out of mine…

and I will jump out of yours…)

Then hug me tight

and we will fly…!

…

The clouds are so soft!

Heaven is endless eternity!

…

So much for now.

Stay mine!

Me, definitely yours!

Until our flight into eternity!

Yours forever, me!

…

Written: with ink from my heart-with bloody

ink of my life.

On the day: quiet ordinary.

Important: the day of the meeting of the final

and eternal!

10



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Kamrul Islam

Bangladesh

My soul’s cry

How could I read the autumnal clouds in your

absence?

My soul’s cry rebounds in the wild wind

at an unknown beach …

The white catkins cuddle the days over

yesterday

Sewing all the tomorrows in the crippled

wings,

You still a shade of the sky

driving the timorous

moon

The evening star that

reigns the riddles of

quietude.

Into the brook still, some

Ophelia lives in tears

The flaws of Hamlet to me

speaks the willow tree,

The conundrum of life

and death surfs my brain

How could I scan the white waves alone, my

dear?

The homeless clouds tired of travels count the

pains

The burial shakes the wind by flared up rains,

Though the passage is blind and dark, still you

sing

In night’s cave with flickering love ; I weep to

decode

The mystic words in the wafting tune of

another world…

Heydayet Ullah Heydayet Khan

Myanmar (Birmania)

“Let Her Pardon”

She's not a crony for an amenity,

But a mother of kids to nurture,

The day is completely murky dark without her

magnificent presence,

The night absolutely nightmarish without the

peeping,

As you'll be an insomniac

for a whole life.

She's a sun for your day,

So also a moon for your

night,

She's a lamp for your

home,

Likewise a compass for

your journey,

She's a coach for your

game.

For becoming an eternal partner to your life,

For becoming a loving mother for your kids,

She's truly deserved to take the pardon,

Even the Angels do the wrong,

She isn't Angel of Allah, a kindhearted women.

Pardoning other is a divine word,

Sympathizing your wife is a virtuous deed,

Empathizing her feeling is a vital need,

So, let it be gone to face a better tomorrow

with her.

11



Auwal Ahmed Ibrahim

Nigeria

Always be Happy

This life is nothing without loved ones, If you are alone who can keep you accompany? If you are alone who can wipe your tears? Who can cuddle you and tell you sorry? Life is sweeter with the best people, Be with the happiest people not the annoyed, Be with smiling people not the angry people, This life is good with good people, Making a better world begins with you, I join my hands for good course, Peace is in every place and first in your heart, Words are not gun but they can kill forever, Say sweet words to put smile forever, Smiling is the antidote of unhappiness, This world is not a permanent home, But our kindness is forever, Spread your hand as ladder, With that we can touch the sky,

Rabija Hamidović Zvornik

Bosnia and Herzegovina

Ostavljam ti crni biser na stolu

S tobom, su mi dani kao jesenje kiše, hoću malo sunca - ne želim te više; Koračaj ka svojoj sreći - ne traži me. Mi smo, ispisan roman sa nesretnim krajem; Idi, ne okreći se ! Na drugom kraju ulice, čeka te nova sreća, sudbina hoće da živim sama;

Ostavljam ti, crni biser na stolu, pokloni drugoj ženi, možda se njoj posreći - meni je bio baksuz; Nisam mrtva školjka, da skupljam dragulje, ja sam žena - volim sunce; Ako me, nekada poželiš, otvori album slika, na prvoj stranici piše: Volim te zauvjek - tvoja ako ti kažem: ne volim te - lažem sebe; Ako ti kažem, da sam sretna - lažem tebe; Ako, ostanem sa tobom, živjeću u školjci, neću znati, kako izgledaju dugine boje; Ne traži me - više! Za tebe sam, mrvica pijeska u oknu pustinje, zaboravi plave kose, zaboravi oči - boje badema, nikada više nećeš ljubiti moje usne; Put povratka, ne postoji k'meni, vjetar me oduvao u okno Sahare, gdje vječito grije sunce, ja ne volim jesenje kiše;

Shwetha A India

You are a sailor of the ship...

In a journey of life called the ship, You are a sailor that controls the ship... Waves may try to stop you from moving.. They would push you back.. Hard storms may cloud your senses.. The unseen Iceberg may hit your ship Lightning, thunder, or heavy rain would bring worry in you... It's upon you to deal with it... life will never be a straight path... Learn to ride out of the obstructions... Stop the thunderstorms that haunt your dreams.. Welcome the waves that pull you.. Engulf the cool breeze Chew the picky thorns.. Break the unseen iceberg.. Then you will reach your destination one day.. You will..I bet!!!

12



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

In every autumn you sprout in my heart with the blessings

Of old leaves falling and singing the silent prayers of morning dew.

Your secret hands implant in my blood the fragrance of the vibes

Of nature, covered with white clouds, catkins, creepers and the

Wild weeds ; my grayish pains ink of yours, more of your

Yellowish weeps in a mystic canvass having no center, the airy

Wings of doves fly in the moderate winds to meet a tree invisible.

I hear you sing in the vast silence mixing the cosmic tune

From God’s treasures, the angelic glimpse of occult verses.

Your lyres I see in gentle air under the sorrowful damsel moon,

You’re the bard from the Homer’s lands, bring the plants

To heal to refresh the faith, the sores of hearts agonized,

Burnt, parched during the summer days.

Your face is a ever born simile of flowering woods entwined

With the sky, the view, the aroma and auras, the settlement

Of thoughts, the duende make me fly to the den of the Muse

Basking in the delicate sun to decode the oxymoron of new days.

A tale of love twists me, revolves round my soul’s cottage,

Every morning I tramp the maze to think of you

To be virgin earth, you with your bashful shades, in the shimmers

Of moon, grabbing the image of twilights in sporadic rains,

Come to the grass to enjoy the mellow music beside the paradigm shift.

Your alluvial face plays in the yards of bohemian plants, a live shadow

Of eternal love clips my hands to the heavenly lights in this tranquil

And blissful autumn, bringing the chord of sonorities, the message

Of reforms and rewards for the endangered humanity…

Kamrul Islam

Bangladesh

Blissful Autumn

13



Wherever you follow in your footsteps, you will see injustice itself

People are no longer as once accommodating and smiling proudly

Everything disappears like a spark of fire extinguished in eternal darkness

And many will wonder where this transient world is leading

Does it always have to be an injustice for life and struggle

Why isn't everything as colorful and lush as it used to be

What is the charm when people are discriminated against for the sake of appearance

The colours of the skin and the flag they wear honorably and proudly

Why is the world no longer as unique as the veil of happiness

That we all rejoice in successes and things in life

Because we were created to help each other

Because we love the diversity around us, in a world of injustice

The day will come when we will all be embraced

Friendly, because the world was unfair

But now we are moving towards optimism.

Maid Čorbić

Masud Uzzaman

Bangladesh

Masud is an eminent teacher, scholar, poet,

translator, essayist and publisher in Bangladesh.

He is a member of the Bangla Academy (Writers

Association) in Bangladesh. His poems have been

published in numerous anthologies and magazines

in Bangladesh, Italy, India, Belgium, Taiwan,

Mexico, Cuba. As a poet and critic, he has organized

workshops for writers and participated in

international poetry festivals, book fairs and

conferences around the world. He has published a

wide range of publications, including six books of

poetry and six books of literary criticism, three

books of translation, and sixteen published books

on poetry, comparative literature, and culture. He

currently works as a professor of literature at the

Institute of Education and Research, University of

Dhaka, Bangladesh. He is the founding editor-in-

chief of the international multilingual literary

magazine Teernadaz (www.teerandaz.com),

published in Bangladesh.

Bosnia and Hezegovina

He world is unfair

Poet

The man's sharp tongue is smooth, somewhat

smooth

The words are fossils strewn with ice The skin stays awake with a gentle thrill Immerse your eyes in the stars in the night sky Seeing the world from afar Heart cartridges in winter-broken nightclubs That purple clouds text in this pagoda country Moreover the bread fountain sleeps as the giraffe walks He would stagger and sit next to the silence Rupoli handkerchiefs used to fly towards the female friends The sun and the smell of the sea were attached to it Male friends would spit at him In this way he spent his days in the crevices of the mountains No one ever saw him sleep

14



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Dušan Pejaković

Montenegro

A stampede of inequality and injustice

A stampede mainly formed out of:

misconceptions, misconstructions and poor

judgments -

is bulldozing all over the entity of individual

being.

The world machinery is pushing, irresistibly,

a single amorphous template of conduct

and the richness of diversity of each

individuality -

it is washed away like dirt after heavy rain.

Everything tends to be constructed that way,

that all shades of a wide range of colors

are being repainted in one of the shades

of nonetheless then mechanical-worker gray.

The goal is to produce as many units of the

identical as possible,

to delete differences with one stroke of the

keyboard.

And what is the only thing left for us, as an

option,

being non-stop propagated every single day?

Adapt, learn to be like others or simply

disappear.

The law of causality

Interpersonal correlation –

what a strenuous activity,

such a complicated dynamics.

It mainly manifests itself:

like this dual current of life’s force

running down the paths of our doings.

It’s much like the law of nature,

that proportional, inversed logic –

so called reciprocity of action and reaction.

Aftermath of all that rationalizing

should be the sum of inputs

leading to a desirable outputs.

The whole world as my witness -

that modality of computing and analyzing

in the real world - nowadays - is baseless.

Short biography:

Dušan Pejaković is a student, volunteer, social

entrepreneur and author, based in Podgorica,

Montenegro. A passionate reader and nature lover.

Currently at the position of MA candidate at the Faculty

of Political Science, University of Montenegro. Has been

expressing himself through written word from an early

age. He writes and creates on a multilingual basis

(languages of the Balkan peninsula area, English,

Spanish, Italian) Published so far in several books of

poetry, culture magazines, as well as via online

platforms. In July 2020, he published a book of English

poetry “Unrest of lucidity” which can be found on

Amazon as well as other places Amazon collaborates

with. He also writes prose, primarily embodied in the

form of short stories, novellas and essays. His second

book of poetry, written in his native language, has been

set for publishing in the fall of 2020. He is currently

working on a new project, which is underway, and it is

a collection of stories.

15



One man had a vineyard. The bunches of grapes were hanging. I walked to the garden. And I asked the owner of the vineyard, The price of a bunch of grapes. So the price was very high. At the same time, some grapes، That are separated from the stalk. I asked the price of the grapes lying separately. So their price was very low. I asked the owner of the grapes. Why is there such a difference, between the price of a bunch and the price of grapes apart from a bunch? He said that because of being separated from bunch، The price of these grapes will also be lower. While grapes with stalk, And the grapes kept separate, were the same kind. But there was a difference in price between heaven and earth Who live in harmony with each other with a generous heart. Their dignity, honour and value increase. And those who get angry over small things. And are separated from one another. In the eyes of others people, Their respect and value are greatly diminished.

Colorful flowers were blooming, In a circle along the river.

Inside the circle of flowers, Different birds formed a circle.

Inside, the peacock was dancing. When he spread his tail,

It looked like a fan. His sarcastic style was overwhelming.

His face was as red as a rose petal with pride. He could see nothing but himself.

After a while, she stopped dancing. The beauty of the river flow,

The beauty of the flowers, The different colors of the birds,

and the beauty of the trees also faded before the peacock's dance and beauty. Everyone was praising the beauty of the peacock.

But what about the beauty of the maker of this beauty?

Muhammad ishaq Abbasi

The Beauty

Pakistan

The Value

16



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Pankhuri Sinha

India

The Invisible War

With no soldiers

Not a single boot down

No enrollment

Just a reign of terror

Unspeakable terror

For certain people in town

People with other countries

Other languages

The other kind of look

People who walk the town

Somewhat more dilapidated

In times of such invisible wars

Such outbursts

Such outbreaks

People whose othering

Is slowly being completed

By this very war.

And the last class lecture

Has just explained

How the earth always remains

Calm and stable

In these parts of the world.

The last class has also divided

The world in these two halves

Of the breakable

And the unbreakable

The last class

Has also given

The explicit command

Of keeping them down.

Just Names

Just names

Of places

People

Streets

Buildings

Avenues

Pathways

In that country left behind

Where every single turn

Seems to tell a story

Mine and yours

Stranger’s stories

Strange stories

Where

Every name

Means something

And suddenly

With that click

Seems to fit

Into the moment

Of reaching out

Of connecting

With far away places

Distant lines

But confining too

Very, very confining

Like that click bringing back

Everything from the moment

A barrage of memories

Heated, charged up

Not to be solved

What so ever.

17



Anna Canić

Serbia

Aurelia (Pentalingual 4.0)

You live in my dreams

on my song by your cradle

without any after

you look with his eyes

captivating and moved

you reply with my smile

of joy killing despair

here and now - I will stay

stop the dawn

with your magic,

o child of the mystery land

and the love of the ages

my heart is your shelter,

Aurelia.

•

Pojawiasz się w moich snach

śpiewam Ci kołysankę

tulę jak po raz ostatni

masz jego oczy

rozmarzone i natchnione

i mój uśmiech

radości walczącej z rozpaczą

nie dajesz mi odejść

zaklinasz świt,

Ty moja mała wróżko,

dziecię ziemi czarów

i miłości co zwycięża wieki

nie opuścisz moich marzeń,

Aurelio.

•

Apareces en mis sueños

te canto una canción de cuna

te abrazo como la última vez

tienes sus ojos

cautivadores e inspirados

y mi sonrisa

de alegría peleando con dolor

no me dejas ir

que puedes hechizar el

amanecer

tu, mi pequeña hada,

hija de la tierra misteriosa

y el amor que conquista épocas

nunca dejarás mis sueños,

Aurelia.

•

Στα όνειρά μου ζεις

στο νανούρισμα μου

από το λίκνο σου

δεν έχουμε μετά

με τα μάτια του βλέπεις

τόσο μαγευτικά και εμπνευσμένα

με το χαμόγελό μου απαντάς

σαν χαρά σκοτώνοντας απελπισία

εδώ τώρα θα μείνω

μπορείς να βάλες ένα ξόρκι την αυγή

επειδή είσαι κόρη μυστηρίου

18



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

και η αγάπη που κατακτά εποχές

η καρδιά μου είναι πάντα το καταφύγιο σου,

Αουρέλια.

•

Dolaziš mi iz snova

gde smo mi i ti

i uspavanke kraj tvoje kolevke

tamo nema posle

imaš njegove oči

zanosne, nadahnute

i taj moj osmeh

radosti što se izborila sa tugom

ostajem tu

zaustavi zoru,

moja mala čarobnica,

kći zamamne zemlje

i ljubavi iznad eona

živi u mom srcu,

Aurelija.

Anna Canić urodziła się w 1987 roku w

Odessie (Ukraina). Ukończyła filologię na

Międzynarodowym Humanistycznym

Uniwersytecie w Odessie. Pracowała jako

animatorka kultury, dramatopisarka (autorka

4 sztuk teatralnych) i tłumaczka 5 języków.

Publikowała wiersze, opowiadania i

tłumaczenia wierszy w antologiach i

almanachach literackich w Łodzi. Obecnie

mieszka w Paracinie (Serbia).

Santosh Kumar Pokharel –

Nepal

Speak Love To Be

I am aware, aware indeed Let the rites of others and creed To florish but the seed innate To be sown everywhere I won't let Peace be my religion let me peace get. My religion is but a humble smile My religion is nature not it defile I wish to leap dance and enthrall In gaiety, so let live peoples all! Let live people all. I want to win your heart and concealed Your love, and love -whirls that are spilled Hold me tight in your arms around And keep my words all the way spellbound. What more a man may need to be? Speak love to be, speak love to be!

Poet's heart and Futile inamorata

This beats haphazardly At times calms down At times I know hardly What way has it grown. At times makes me dance to Those nods that beckon From miles and me take to Abodes for a fun. I know that I don't know To whom shall I vow? Are lots not sincere To whom shall I bow? But sees from afar poet From far it is nice From far cannot catch though From far you rejoice!

19



Yanush Doyniak

Poland

GDYBY - Polonia

Gdyby ktoś chciał w chmury wzlecieć

albo polecieć jeszcze dalej

nie było by mu skrzydeł trzeba

starczy by lśniły tylko gwiazdy

klangor żurawi akompaniował

muzyka spektrum ciemnego nieba

księżyc jak kreska

dal bez wzroku

dusza jak człowiek w kapeluszu

tak miękko w górę

wiatr zrywa ciszę

podmuch życia

płonąca wieczność

chłód na twarzy

błyszczące oczy ponad

Wiesław Sakowski

Poland

Jesteś...

[You Are... ]

Jesteś

Jak czuły dotyk wiosny

Pachnący bzami sen majowy

Słowiczy śpiew o dniu radosnym

Pijany szczęściem zawrót głowy

Jesteś w tym wietrze

Który niesie

Westchnienie lasu wrzosem tchnące

Przemową kwiatów

Malwą w lesie

Początkiem dnia

I świata końcem

Jesteś

Gdy księżyc woła solo

Lecisz

Gdzie wabią gwiazd tysiące

Gdzie w szumie fal zasypia molo

Gdzie tonąc w morzu gaśnie słońce

Jesteś

Gdzie koi głos strumyka

Powracasz tym

Co w sercu na dnie

Zjawiskiem

Które dech zatyka...

I

Tego

Czas mi nie ukradnie...

Jej portret

[Her Portrait]

Namaluję kiedyś obraz Miłości

Najprawdziwszej

Pędzlem duszy i zmysłów

Bez odcieni kiczowatej litości

Serc bez życia

Barw zamkniętych w cudzysłów

Bez metafor

Pąków róż

Krzyku nocy

Bez mieszania się w snach czerni i bieli

Bez skowytu w odrzucenia niemocy

Bez koszmarów

W przepoconej pościeli

Namaluję kiedyś obraz uniesień

Rąk złączonych

Dusz tłumionej ekspresji...

Dla mnie kiedyś też zakończy się jesień

Z kalendarza

Zrywam kartki depresji

20



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Santosh Kumar Biswa

Bhutan

Jigme Jamtsho

Bhutan

Forest

The pure heart of universe

With the music in diverse

Rhythm in most beautiful

Reason is just wonderful

Hear, oh desuung! The pride of the nation

Into the wood with peace

Clam and tranquility sense

Warming all heart with love

With oceans of trust and hope

Songs of birds to our heart

Expressing the melodious of art

Friendly nature well known forest

Nurture us solely in the purest

In divinity, the kindest heart for the people you posses,

In your deeds, the congruity of your kin be followed,

Tireless in action for the people and for their peace,

As a guardian deity, perpetually to quell the torment,

The Great Dragon King, as Alcyone for the people,

The divine act in itself, grin to see in their fonts.

In your grasp, I see the immaculateness of your thoughts,

Vivid in pure Orange with the tag1 Desuung' to prosper,

As Hygieia of serenity in the realm of your command,

Not as Spartan for war, but as a guardian of Peace,

To spare from dangerous foe - Corona Virus of this age,

You as the supreme commander, the orange boat to lead.

No fiascos prevent them from any charitable work,

Aside, in Orange, they march like what Soteria did once,

Be it the day or night, to battle for the people from pandemic,

For security being their need and congruity their point,

Not for self alone, but for everyone and the nation,

Purely, your vision, oh glorious King! As flawless as ruby.

Here I salute you, hear, oh Desuung! The pride of the nation,

For your endless commitment against the pandemic,

The spirit in you of ownership, as pure as the triple gem,

Like Mahakala, you stand firm as the defender

Thus, to satisfy the dream the crown had in his abbot,

You all as warriors, with Herakles heart for the society's sake.

21



Adam Żemojtel

Poland

Pysznych Myśli Słowa

tak ciemno gdy w duszy zaglądam przestrzenie

i jakoś cicho kiedy serca słucham

iluzja wolności – bez krat więzienie

od smrodu zależna niemyśląca mucha

w lustrze jak człowiek bo myśli nie widać

rzeczywistość głupim poddaństwem mnie

znaczy

uczuć jakichkolwiek zdałoby się przydać

tęsknota człowiecza bez sensu majaczy

bardziej jak automat z instrukcją obsługi

kilka przewidzianych dostępnych reakcji

od pierwszego droższy nowy model – drugi

z ciut większym zakresem starej aberracji

już nawet nie myślisz bo też nie wypada

z tłumem się jednoczysz i z masą się zlewasz

imię nieistotne tak numer zakłada

za własne pieniądze sam siebie odsprzedaż

idiotyczna maska co mówić zabrania

niewidzialny knebel co tłamsi rozsądek

głowa z automatu idiotom się kłania

ot bez akceptacji nowy masz porządek

nawet nie wiesz człeku żeś został uśpiony

wszyscyśmy zostali pozbawieni życia

system jest wszechwładny wciąż doskonalony

wyrok zapisany z karą do odbycia

cóż zrobisz gdy wolność skreśloną została

sen wielki w niepamięć odpłynął na wieki

dłoń znów bez namysłu zgodę podpisała

chcąc nie chcąc zmieniłeś kierunek swej rzeki

nie kłóć się już ze mną na daremne słowa

w hodowlanym stadzie jesteśmy numerem

cyfrą oznaczona bez godności głowa

a w ustaw dzienniku wszyscyśmy są zerem

Diego Hernán Raquita

Argentina

Otra noche

Una noche sin dormir

llena de sueños

echos voz... de tu voz.

El cielo abierto

esperando mi grito,

el mundo dormido

pidiendo silencio.

Cuento mi vida, escuchas,

preguntas, discutes, ríes...

cuento mis caminatas,

seriamente escuchas.

No quiero que termine,

mi alma aprieta, vive,

se siente liberada.

Alma atada a tu voz,

por amar tus palabras,

provocar tus carcajadas

tus silencios, tus enojos,

y esperar, siempre esperar

tus caricias en ella.

Cierro los ojos... Pongo un beso en el aire, lo

envió, sueño que te llega, sueño que te gusta...

Sueño que te abrazo

duermo en vos, me hago cielo por vos, solo

para vos.

22



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Giovanbattista Fetta

Italia

Dolore altrui

All'altrui dolore si passa accanto

Senza accorgersi di nulla,

Solo un cuore già infranto

Può udire le segrete urla.

Molti guardano ma non vedono,

Ascoltano ma non odono,

Il pianto altrui è notato soltanto

Dagli occhi che hanno pianto.

Solo chi è dovuto scendere

Almeno una volta all'inferno

Può comprendere

L'altrui dolore interno.

Solo chi ha conosciuto la caduta

Può sentire il lamento

Dell'anima abbattuta,

Solo chi ha portato la croce

Può dell'altrui pianto

Udire la muta voce.

Anna Saracchi

Italia

Attendo il sole

Giorno che sei li ad aspettarmi

ad aspettare me che vivo dentro ad una nuvola

coperta dai raggi di un sole che non mi vuole,

resto li indifesa col buio di una notte senza fine

incerta come una frase colma di errori di

ortografia,

ma è inutile cercare di cambiare quando sento

che tutto va male,

che non esiste più sollievo dentro questo mare nero

che trascina la mia barca in avaria,

il giorno sta li fermo ad aspettare

sempre ancora più insistente di prima

non serve più una bugia che pietosa sembra

uscita da una fiaba di Collodi e

aspetta ancora

aspetta di essere riletta,

ma non c'è più interesse neanche per le fiabe

ne fantasia ne aquiloni che volano in un cielo

spensierato,

Intanto il giorno aspetta ancora che mi desto

da questo mio pensiero che turba la mia attesa

di sereno,

ma nel mio petto in fondo batte il cuore

batte sempre, attende il sole.

Sameer Goel

India

Poem

love and hatred,

those emotions untold..

concealed in heart

beneath every fold..

what you allow

fills your heart therein..

a compassion manifold

or a disharmony herein..

you live every moment

the moment you start loving..

a crossed heart dies

every moment with suffering..

love and live

a simple way to eternity..

for hatred can't ever

bless the posterity..

love thy neighbor

God's own commandment..

love blooming in hearts

a benign sacrament.

23



Ewa Juda

Poland

Pamięci Naszym Zmarłym

Każdy z nas musi odejść gdzieś w zaświaty,

W tę jasną krainę nieba,

Dostanie potem na grobie kwiaty,

Modlitwę, której bardzo trzeba.

I znicz zapłonie smutnym płomieniem,

Co serce nam na wskroś przepali,

I czasem w głowie powstanie marzenie,

By zmarli tak z grobu powstali.

Ponownie zobaczyć i przeżyć od nowa

Życie, co się już skończyło,

By wypowiedzieć milczące słowa,

Zrobić coś, czego się nie zrobiło.

Okazać miłość, szacunek, opiekę

Osobie, którą się kocha,

Bo gdy jej martwą zamkniemy powiekę,

Już na to nadzieja płocha.

I nie wyrwiemy tego życia z grobu,

I nie złączymy ponownie ze swoim,

Ból i tęsknotę polecamy Bogu,

Gdy w ciszy nad grobem stoim.

Serce nam krwawi, cichy szloch się rozlega,

Ran wcale nie leczy czas, co wciąż ucieka,

A z naszej duszy pytanie dobiega:

Dlaczego aż grobu potrzeba, by docenić życie

człowieka?

Więc kochaj ludzi zanim legną w grobie,

Bo żal po nich tylko zostanie przy tobie…

Stefano Capasso

Italia

È bello andar, Italia

sopra le nuvole

Hai il profumo

di fragole e lamponi

ancora in compagnia

della rugiada del mattino,

che fatica ad andare via

e lo porti addosso

come una promessa

di non dare

AMORE,

senza il tuo permesso.

Ma io ti imploro,

incoraggiato

dalla fiamma viva

di Passione :

Vieni da me

perché ti amo

e solo allora

potrai capire

quanto sia bello

volar sopra le nuvole,

come gli uccelli.

Opera del Pittore

Giuseppe Forte

24



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Tanu Vermani Kapoor

India

A Walk To Remember

Entangled...entwined is life’s esplanade

Humbled, I walk on this twirling promenade

Garnering blossoms and ferns on this berm

Prickly thorns and weeds, embraced in my

term.

Pearls of wisdom embedded in exquisite

peregrine.

To find...introspect

keeping heart’s niche

pristine.

Drifting and swirling

down memory lane

I meet you fortuitously

time and again

Tingles and flutters are

still just the same

Rationale proffered to detach, sounds too lame

Moments hand in hand, we walked together...

are enchanted silken threads knotted forever.

Meandering as a brook on a rocky terrain

No impeding ties to life, no ticking restrain

Waltzing and whirling, twisting and winding

Mellifluous tunes synchronously strumming

Bouncing and blushing...cosmically twitched...

Embraced the ocean...entranced...bewitched!!

Barefoot tracing intricate patterns crafted by

waves

Deep thoughts, reconnoitering footprints as

fading sand caves.

Reverie or real, a set of footprints next to mine.

A murmur in my thoughts, each syllable divine

I’ll walk with you on all turfs of life...

Invoked from heart, in your moments of strife

All trails I trail, wayfaring...setting sail,

Threads of life poignantly frail...

Summoning devotion

from heart’s sanctity...

Fastening yet untwining

mystic felicity.

Precipitation

Cascading rain altered

zephyr;

caresses soul, to make it

whole.

Abated fire....withered desire,

... when love reversed it’s role.

Faintly descended entrancing rain,

new hues of life will now ensue..

inebriate my heart, quash this pain;

to love, it is so....irrevocably glued.

Puddles of joy, mirror the sky,

dry crevices all concealed.

veil me now; to heal..I’ll try,

scars of love sacredly sealed!!

25



Fabian Historias De Sentimientos Verdaderos

Argentina

Simples letras

Que se funda las letras en lo gris de la tarde,

Convertida en versos por mí simple pluma,

Expresada ellas dentro de mí corazón

Trasladada a fuego dentro de mí alma.

Y que ruja el viento sobres bellos árboles

Más allá de todo sobre una tormenta,

Luego cuando todo pase y salga el sol

Cambiará la historia la voz de un poeta.

Le hablará a la vida y rondará el amor

En algún escrito convertido en poema,

El verá la vida de un color distinto

Un color tan fuerte cómo las estrellas.

Su camino largo y su andar muy despacio

Pero cada tanto se detenga en algo,

En algún paisaje que lo vea distinto

Inspirado en eso,sus versos sean largos.

Versos al amor cómo a lugares mágicos

Con tan sólo verlos,fluiran sus palabras,

Llevará su mente a lugares distintos

Ahí seguramente descansará su pluma.

Pluma que descansa cuando el se inspira

Si su mente vuela cuando piensa en algo,

Piensa que es distinto un loco bohemio

Buscando la paz con sus simples letras.

Adam Żemojtel

Poland

Pysznych Myśli Słowa

tak ciemno gdy w duszy zaglądam przestrzenie i jakoś cicho kiedy serca słucham iluzja wolności – bez krat więzienie od smrodu zależna niemyśląca mucha w lustrze jak człowiek bo myśli nie widać rzeczywistość głupim poddaństwem mnie znaczy uczuć jakichkolwiek zdałoby się przydać tęsknota człowiecza bez sensu majaczy bardziej jak automat z instrukcją obsługi kilka przewidzianych dostępnych reakcji od pierwszego droższy nowy model – drugi z ciut większym zakresem starej aberracji już nawet nie myślisz bo też nie wypada z tłumem się jednoczysz i z masą się zlewasz imię nieistotne tak numer zakłada za własne pieniądze sam siebie odsprzedaż idiotyczna maska co mówić zabrania niewidzialny knebel co tłamsi rozsądek głowa z automatu idiotom się kłania ot bez akceptacji nowy masz porządek nawet nie wiesz człeku żeś został uśpiony wszyscyśmy zostali pozbawieni życia system jest wszechwładny wciąż doskonalony wyrok zapisany z karą do odbycia cóż zrobisz gdy wolność skreśloną została sen wielki w niepamięć odpłynął na wieki dłoń znów bez namysłu zgodę podpisała chcąc nie chcąc zmieniłeś kierunek swej rzeki nie kłóć się już ze mną na daremne słowa w hodowlanym stadzie jesteśmy numerem cyfrą oznaczona bez godności głowa a w ustaw dzienniku wszyscyśmy są zerem

26



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

prose 25-30

Andrzej Sarwa

Zagadka jesiennej nocy

Usiadł zupełnie przytomny, tak jakby wcale

nie kładł się spać tej jesiennej nocy. Szeroko

otwartymi oczyma wpatrywał się w ciemność,

jednocześnie wytężając słuch, bo zdawało mu

się, że obudził go jakiś dźwięk.

Ale wokół panowała cisza. Cisza kładąca się

gęstym woalem na wszystkim wokół. Lecz w

tej ciszy i mroku czaiło się niewiadome. Coś, co

sprawiło, że wybił się ze snu i teraz siedział, z

uwagą nasłuchując i

wypatrując oczy. Po

omacku sięgnął ręką na

stojący w pobliżu stolik,

gdzie wieczorem zostawił

papierosy i zapałki.

Z lubością zaciągnął się

dymem.

Skądś, z daleka, jego

uszu dobiegł warkot

samochodu i jeszcze

bardziej odległe

poszczekiwanie psa.

Już miał się na nowo położyć, rozgniótłszy

wpierw niedopałek w popielniczce, gdy gdzieś

w kącie pokoju, tuż za ciemną i masywną bryłą

szafy, zamajaczyła w mroku sylwetka

człowieka.

Zerwał się z posłania i podbiegłszy do stołu

zaświecił lampę naftową, po czym omiótł

pokój bacznym spojrzeniem, ale nie dostrzegł

niczego podejrzanego.

Na sosnowym mocno podniszczonym stole

stała szklanka–musztradówka z na wpół

wypitym kompotem. Podniósł ją teraz i

wysączył do końca zimny i niesmaczny już

napój. Nie rozumiał co się z nim działo.

Uświadomił sobie jednak, że zachowuje się nie

całkiem normalnie. Nawet jeśli obudził go

jakiś dźwięk, to pewnie mający całkiem

naturalne pochodzenie. Może był to krzyk

nocnego ptaka, a może uderzenie wiatru o

szybę. Dziwił się sobie samemu, że wpadł w

panikę, nie mając ku temu absolutnie żadnych

powodów, ale jednocześnie nadal rozglądał

się po pokoju, w poszukiwaniu czegoś, co

mogło mu zagrażać. Drgały w nim wszystkie

włókienka mięśni i nerwów i miał tę pewność,

że już do rana nie zaśnie. Przecież zdawał

sobie sprawę z tego, że powinien dobrze

wypocząć, bo jutro czeka go ciężki dzień.

Zgasił więc lampę i jak najwygodniej ułożył

się w pościeli, pod

przymknięte powieki

usiłując przywołać sen.

Ale daremnie. Za to w

czaszce poczęły mu się

kłębić tysiące

najróżniejszych myśli, a

jedna straszniejsza od

drugiej. Naraz

przypomniał sobie

wszystkie opowieści o

duchach, jakie zasłyszał w

dzieciństwie. Położył się

na brzuchu, starając się myśleć o czym o czym

innym. Nakrył głowę kołdra, lecz nie na wiele

się to zdało.

Męczył się tak z pół godziny, a może dłużej.

Potem zły na samego siebie odrzucił

przykrycie, znów zapalił światło i boso

poczłapał do kuchni. Tutaj, w sobie wiadomym

schowku, czyli w szczelinie pomiędzy

kredensem a ścianą stała napoczęta litrowa

flaszka bimbru.

Wyjął ją teraz, wyciągnął korek i

napełniwszy musztardówkę do połowy,

duszkiem wypił. W ustach i gardle poczuł

wstrętny smak taniego alkoholu, nabrał więc

kubek zimnej wody z wiadra i pił ją długimi

27



łykami, aż przełyk przestał go palić.

Przysiadł na kuchennym taborecie i

zapatrzony w ciemne okno, czekał na uczucie

ulgi i odprężenia, jakiego doświadczał zawsze

w kilka minut po wypiciu bimbru. Ale nie dane

mu było się nim porozkoszować, oto bowiem,

skądś z sypialni, do jego uszu dobiegł dźwięk –

realny, jak najbardziej realny, nie będący

bynajmniej produktem wyobraźni –

przypominający może nieco płacz noworodka.

Poderwał się na równe nogi. Kwilenie nie

ustawało. Poczuł jak cierpnie mu skóra na

plecach, a czoło pokrywa się zimnym potem.

Nie miał zamiaru udawać się na poszukiwanie

źródła tego dziwnego

dźwięku. Wiedział, że do

niego nie dotrze. Skąd

wiedział? Tego nie

potrafił uzasadnić. Po

prostu wiedział...

Ponownie nalał sobie

bimbru, ponownie

napełniając

musztardówkę – tym

razem po wręby – i wypił

palący płyn dwoma, czy

trzema łykami.

Oszołomienie nadeszło prędzej niż się

spodziewał. Wraz z oszołomieniem zaś

zobojętniał. Był pijany, kręciło mu się w

głowie i chciało mu się śmiać ze swoich

irracjonalnych lęków. Posiedział jeszcze przez

chwilę na posłaniu. Ciężki sen spadł na niego

nagle i chociaż z różnych stron pokoju

dobiegały niepokojące dźwięki, on już

ich nie słyszał. Żona leżąc obok niego ciężko

pochrapywała. Z niechęcią odsunęła się na

skraj posłania, kiedy wreszcie na dobre

układał się obok niej.

***

Pewnie nie spał długo, bo kiedy otworzył

oczy wokół panowała smolista ciemność.

Zrazu nie słyszał niczego, tyle że czuł czyjąś

obecność w pokoju. A może to było tylko

złudzenie?... Ale nie, to nie było złudzenie. Do

jego uszu jęły dobiegać ciche popiskiwania i

jakiś dziwny dźwięk przypominający nieco

posykiwanie rozdrażnionego kota, który chce

odpędzić niemiłą mu osobę.

Coś głośno uderzyło o szafę. Potem jeszcze

i jeszcze raz. Przestraszony poderwał się i

usiadł. W głowie mu wirowało, a wyschłe usta

i gardło domagały się wody. Chciał wstać,

zaświecić światło, zobaczyć co się dzieje, ale

nie mógł. Jakaś potworna siła przyciskała go

do łóżka. Nie był to jednak człowiek, ni żadna

inna istota z krwi i kości.

Było to tak, jakby nagle, w

jakiś niezwykły,

niesamowity sposób,

wzrosła siła grawitacyjna.

Tymczasem cały pokój

rozbrzmiewał odgłosami

ciosów jakie ktoś czy coś

wymierzało szafie,

ścianom... Robiło to

wrażenie jakby cały dom

drżał aż do fundamentów.

Poczuł, że obudziła się

także i żona, i że również ona nie może – mimo

iż czyni takie próby – podnieść się z posłania.

Wkładając w to cały wysiłek, nadal

próbował wstać. I może by mu się to udało,

tyle że w pewnym momencie poczuł

niesamowity ból w rękach. Wręcz słyszał, jak

pękają mu kości przedramion. Ale słyszał też

niesamowite, przedziwne charczenie żony.

Nie był w stanie niczego uczynić. Ból

sparaliżował go, unieruchomił.

A dom wciąż drżał od uderzeń. Teraz

łomotało dosłownie już wszędzie. Zdawało

się, że solidny poniemiecki budynek,

wymurowany z czerwonej cegły, lada moment

rozleci się na kawałki.

28



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Nie pamiętał jak długo to trwało, bo stracił

przytomność. Gdy się ocknął było już widno.

Zaskoczyła go cisza, absolutna, niczym nie

zmącona cisza. I ból. Potworny ból w obu

rękach. Usiłował nimi poruszyć – nie udało się.

Wiedział, że ma pogruchotane kości.

Odwrócił głowę i kątem oka spojrzał na

żonę.

W tym samym momencie począł krzyczeć,

przeraźliwie, strasznie, boleśnie.

Leżała obok niego zlana krwią, z wielka

raną na szyi, z rozdartym gardłem. Leżała

martwa i milcząca. I nawet nie wiedział jak się

to stało. On żył, ale okaleczony, nie mogąc

nawet poruszyć palcami u

rąk. Nieopisany strach

przygniótł mu piersi.

Nie pamiętał jak

wygramolił się z łóżka, jak

dotarł do sąsiadów. Nie

pamięta niczego. Jedno co

pamięta to owe dziwne,

niepokojące odgłosy w

ciemnym pokoju, stukoty

i walenie w ściany i meble,

i w końcu ów koszmarny

widok kobiety z

wyszarpanym z gardła kawałem mięsa.

***

Leczył się długo. Doglądał go felczer, który

jakimś cudem z Żytomierza zamiast na Sybir

czy do Kazachstanu trafił właśnie tutaj, w

okolice Wrocławia. Tyle że ów felczer niewiele

umiał. Źle poskładane ręce źle się pozrastały.

Władał nimi, lecz z trudem.

Od tamtej nocy zawsze sypiał przy

zapalonym świetle. Tak jakby światło mogło

go wtedy uratować. Jego i żonę...

Šahdo Bošnjak,


San noćnog leptira (roman)

I. Dio: zvali su ga noćni leptir

8. Poglavlje

Sljedećeg dana Salem urani i nađe se na

elementari prije sedam sati. Uskoro dođe

vlasnik, čovjek srednjih godina, sav utegnut i

spečen kao opeka, dugo nebrijanog lica i od

nespavanja podbuhlih i

crvenih očiju.

Salem je o njemu znao

toliko koliko je čuo od

drugih. A čuo je da do

imetka nije stigao lahko,

da je krenuo od nule,

varakao se i dovijao kako

je znao i umio ne bi li

stekao ovo što sad ima.

Prije rata imao je samo

elementaru, bijedno

plaćao nadničare, varao ih i zakidao na razne

načine. Usto, dirinčio i on sa ženom, kćerkom i

dvojicom sinova, da pocrkaju, a pred rat dao se

na šverc devizama. Pa kad mu je krenulo,

kupio je obojici sinova auta i počeli su da

taksiraju, što im je bilo samo pokriće za

preprodaju novca. Tako su zgrnuli pozamašan

kapital. U ratu i poslije rata bavio se raznim

poslovima i samo ih je razgranavao kao pauk

mrežu, da im se nije vidjelo kraja ni konca.

Kapital je u ratu ulagao u cigarete, kahvu i bilo

koju drugu robu, koja bi donosila makar koliku

dobit. Borcima i izgladnjelom narodu

prodavao bi i po višestruko većim cijenama

nego što bi kupovao, naročito dok se mjesto

29



nalazilo u potpunom neprijateljskom

okruženju. Kažu da je imao čvrste veze i

pouzdane kanale, kojima je trgovao s

neprijateljem, čak i za vrijeme neprijateljskog

okruženja. Onda se dosjetio i nabavio dva

mobitela te narodu naplaćivao skupe, većinom

međunarodne telefonske razgovore, i po

nekoliko puta skuplje od realne cijene. Zadnje

ratne godine kupio je dva autobusa, jedan nov

i jedan polovan, dobro očuvan, pa je pomoću

veza i novca, naravno, oba sina izvukao iz

Armije, kako bi se dali na prevoz putnika i robe

na međunarodnim linijama, pri čemu bi za

prevoz paketa, pisama i

novca iz inozemstva

naplaćivao skupu

proviziju. Pritom je bilo

čudno da njegovi autobusi

ni na jednom

neprijateljskom punktu,

na koji bi nailazili, nisu

imali bilo kakvih

problema. A nakon rata

kupio je još jedan

autobus, domalo još jedan

da bi napokon otvorio

suvremeni servis za kompletnu popravku

motornih vozila. Odmah su pohrlili razni

inspektori, poreznici, policajci i mnogi drugi,

kojima si morao učiniti kakvu uslugu ili pružiti

koju markicu kako bi ih imao pri ruci, i u ruci;

i kako je to davanje ličilo na vreću bez dna, a

on bio polupismen i apolitičan čovjek, to mu se

sva poznanstva, sve veze i sva moć svodili na

podmićivanje korumpiranih ljudi u vlasti.

Kako bi mogao da pliva, a da ne potone, u ova

teška vremena za poslovne ljude, to je morao

sve više da podmićuje nezasite

administrativne parazite sve do načelnika

općine, načelnika ponajviše. Zato je sve više i

sam radio, na sve načine zakidao jeftinu radnu

snagu, švercovao, varao, muljao, batrgao se na

sve strane, slično golemoj sipi kad joj odsijeku

koji pipak. Sinovima je prepustio autobuse i

servisnu radionicu, dok se on posve okrenuo i

posvetio elementari i mnogim švercerskim

poslovima. Pričalo se da je jedan od onih

seljakastih, neobrazovanih gazda, beslovesnih

skorojevića, koji nije znao, što se kaže, za

ragbet sebi ni drugima. Život je osjećao

animalno, kandžijao sebe i druge oko sebe; ni

kad sit, ni naspavan, ni dotjeran; ni kad izaći

među ljude: ni u džamiju, ni u kahvu, ni na

kahar, ni na veselje; za

njega bi govorili da je

jedan od onih što idući

jedu, idući spavaju, idući

pišaju; čovjek koji je

postao sam svoj rob, rob

rada, rob paranoičnog

straha od siromaštva, i

rob vlastite fiksne ideje o

gomilanju bogatstva –

koje nema drugu svrhu do

da bude samo sebi cilj. Pa

kad đavo takvima posve

zagospodari, kad ih sasvim obenđija, tad

napokon dođe po svoje. Kad im svega bude

dosta, kad makar i na tren shvate svoje

zablude, svoje greške u životu, tad sami sebi

presude – najčešće ih nađu na kakvom tavanu,

ili u podrumu, kako su se objesili o nekakav

stari konopac, jer su smatrali štetom za tu

priliku upotrijebiti nov; ili će, u najboljem

slučaju, radeći i hodajući završiti u kakvom

jarku, nalik na crknutog pacova. Iz

razmišljanja Salema trže glas “spečenog”:

– Šta trebaš, momak?

– Trebam gazdu, vlasnika elementare.

– Ja sam vlasnik, šta želiš?

30



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Salem se plaho iznenadi. Prvo je pomislio

da ga “spečeni” zavitlava, da je jedan od

radnika, koji voli da se šali; a kad vidje da je

ozbiljan i da očekuje odgovor, tad reče:

– Čuo sam da trebate radnike?

– Možda trebam, a možda ne trebam. Ne

ličiš mi baš na nekog radnika. Znaš li uvjete?

– Pa, čuo sam nešto...

– Aha. Evo ovako: radi se dvanaest sahata

svakog dana, osim subote i nedjelje, koje su

slobodne. Dnevnica je dvadeset maraka, ako je

hrana tvoja, a ako je moja, dnevnica je petnaest

maraka. Nema zdravstvenog ni penzionog

osiguranja, a posao je

naporan. Ukoliko

zadovoljiš, možeš ostati

duže; ne zadovoljiš li,

slijedi ti otkaz. Posao je

normiran pa ako ne

izvršiš normu, dnevnica

će ti biti umanjena. Budu

li ti odgovarali uvjeti,

možeš sutra doći na

posao.

– Ali jučer su mi rekli

da je dnevnica nešto veća...

– Slušaj, momak, možda je jučer i bila, ali

jučer je jučer, a danas je danas. Ako ti se ne

sviđa, ne moraš prihvatiti.

Salem kratko razmisli pa odluči:

– Dobro, prihvatam. Samo, ja bih radio već

danas, a hranio bih se od sebe.

– Zar odmah, od danas? Jesi li donio radnu

odjeću i hranu?

– Jesam.

– Uredu. Radno vrijeme je od sedam ujutro

do sedam uvečer.

Prvi dan rada na elementari bio je

najnaporniji dan u Salemovom životu. Radnici

su bili podijeljeni u grupe, većinom po

četverica. Svaka grupa je imala svoju

miješalicu, koja miješa smjesu od koje se prave

elementi, i presu s kalupom u kojoj se izlivaju.

Norma je bila visoka, sunce je nesnosno pržilo,

a gazda je svakog časa obilazio grupe, nalazio

zamjerke i vikao na radnike. Salem nije bio

navikao na tako težak fizički rad te se nakon

radnog vremena osjećao kao da ga je samljeo

kakav vodenički žrvanj, usto su mu ruke sve

bile poprištene nabubrelim vodenim

plikovima. No, i pored toga, njegova grupa nije

bila ni blizu ispunjenju

radne norme, što je gazda

uredno pribilježio u svoju

bilježnicu.

Narednih dana Salem

je popravljao fizičku

spremu, mišići su ga sve

manje boljeli, krvavi

žuljevi na dlanovima i

prstima popucali su i

sasušili se pa je sa svojom

grupom bivao sve bliže

ostvarenju zadate norme.

Bio je siguran da će je do kraja mjeseca dostići

pa i prestići te tako nadoknaditi u početku

izgubljeno. Ali sve više ga je brinuo gazda, išao

mu je na živce, postajao je nesnošljiv.

Neprestano je trčkarao od grupe do grupe,

znojan, zadihan kao pas, galamio, psovao, pa

čak i vrijeđao radnike, laćao se čas lopate, čas

miješalice, čas prese, da bi ljudima, tobože,

pokazao kako se radi, nezadovoljan kad bi

ljudi sjeli da jedu, vikao na njih i požurivao ih

da im je svaki zalogaj prisjeo u grlu; ljutit kad

bi koji od njih otišao u nužnik, ljutit ako bi

opazio da su samo ma i ispravili kičmu, da bi

im nakon radnog vremena redovito nalazio

31



kakve greške, kako bi ih zakinuo za koju

marku. Svakim danom sve je više pokazivao

svoje pravo, bezdušno lice. Sa Salemom u

grupi nalazili su se još momak sa srednjom

ekonomskom školom i dva starija čovjeka,

zidara, koji su samo radili i pokorno, bez riječi,

trpjeli sva šikaniranja i ponižavanja.

Vjerovatno su ih životne okolnosti prinudile

na to.

Trećeg dana predvečer Salem se vratio s

posla, umoran, ali zadovoljan što je zaradio još

jednu dnevnicu. Sobna vrata bila su malčice

odškrinuta pa je već na hodniku oćutio

majčine prigušene jecaje,

a potom i očeve ljutite,

optužujuće riječi:

– Sve nam je to

namjestio načelnik

općine! Sve je to Fejzino

maslo, sve! Dao je nalog

inspekciji da nam

zaplijene robu i kamion, a

zatim je otišao u Tursku

na odmor, kako ne bismo

u njega posumnjali i kako

bismo povjerovali da se to dogodilo bez

njegovog znanja. Sve je to unaprijed podlo

smišljeno i dobro isplanirano, kako bi me

smekšao, natjerao da kleknem na koljena,

njemu na aman, i zavapim za milost!

Salem polahko, na prstima, uđe u sobu,

pokušavajući da shvati o čemu se radi. Majka

je sjedjela za stolom, glave podnimljene

rukama i plakala. Otac se ushodao po sobi,

nesretan, ojađen, puši i uzdiše pa samo što ga

ne strefi srčana kap. Salem sav pretrnuo, teško

shvaća šta se dogodilo, a razumije toliko da se

dogodilo neko golemo zlo, nešto ružno, ljigavo,

te jedva istisnu pitanje:

– Šta je to bilo, mama?!

– Ah – uzdahnu majka, dok su joj se riječi

gušile u grlu – tržišna inspekcija nam je sve

zaplijenila, i kamion, i robu, u koju smo uložili

sav novac, sve što smo imali. Sad će protiv nas

podignuti krivičnu prijavu, dati nas na sud!

Sljedećeg dana na poslu gazda je bio

oduran, odvratno nesnošljiv, kao i obično, ali

Salem, zaokupljen drugim nedaćama, nije ga

skoro ni primjećivao. U mislima su mu jedino

roditelji, nepravda koja im se nanosi i njihova

tuga, trpljenje i patnja koju podnose zbog toga.

Toliko su bili skrhani i ojađeni da su ga

podsjećali na ptice

odsječenih krila ili na

leptire ulovljene u mrežu.

Žalio ih je do boli i pitao

se: ima li kraja ljudskoj

podlosti? Najprije su im

oduzeli pravo na posao,

istjerali ih na ulicu. Potom

su ih moralno izblatili,

žigosali, a sad su im

uskratili svako pravo i

svaku nadu da se snalaze

kako znaju i umiju, da bilo šta rade, da od

nečega žive. Uskraćuju li im to pravo na

postojanje, pravo na život? Nije mogao

razumjeti da postoje i takvi ljudi: bezosjećajni,

samoživi, sebični do gramzivosti, do

potiskivanja i samozatajenja svega čovječnog

u sebi. A postoje, i to u ogromnom broju; zato

se događaju toliki zločini i tolika zla u svijetu.

Zatim se sjeti kako je štokad razmišljao o

vječitoj moralnoj dilemi: smrtna kazna za

zločince – da ili ne? I o tome kad bi se našao u

specifičnim, sudbinskim životnim

okolnostima – da li bi mogao ubiti čovjeka,

makar bilo u pitanju ti ili on, pa ako bi se radilo

i o kakvom zlikovcu? Čas je smatrao da bi

32



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

morao, čas da ne bi mogao, da bi na kraju

zaključio kako je to dilema na koju bi jedino

život, jedino takva realna situacija, dala jasan

odgovor. Ali, sad više ne, sad je bez dvojbe na

strani smrtne kazne za zločince i sasvim je

siguran da bi, bez truna griže savjesti, i sam

zlikovca mogao lišiti života. Potom se stao

čuditi kako to neki ljudi osuđuju smrtnu kaznu

i smatraju je nehumanom makar bio u pitanju

i višestruki zločinac nad nedužnim žrtvama.

Bilo kako bilo, ukidanje smrtne kazne za

zločince – činilo mu se više nehumanim i

velikom nepravdom prema žrtvama zločina.

Sjetio se Haškog suda za

ratne zločine i pomislio –

kako to ljudi mogu

suosjećati, biti na

njegovoj strani, braniti ga,

biti humani prema

jednom zločincu, a ne

suosjećati, ne biti na

njihovoj strani, biti

zapravo nepravedan

prema desetinama pa i

stotinama nevinih

njegovih žrtava? Gdje je tu

pravda i gdje je tu humanost? Nije li to ironija,

ismijavanje i izrugivanje pravde? Činilo mu se

kako je red nekih bitnih stvari u ovome svijetu

pobrkan, kako je nepopravljivo apsurdno

postavljen.

Došavši u stan, zatekao je ojađene roditelje,

koji su ga uporno odvraćali od zaposlenja na

elementari. Govorili su da je to za njega

prenaporan posao, a on je bio uporan da radi

bilo gdje i bilo šta, samo da ne bude dalje njima

na grbači. Majka ga upita je li mu bilo teško, je

li se umorio, i pruži nekakvo pismo.

– Stiglo je danas – veli. – Na njemu ne piše

ko šalje već samo ko prima.

Odmah prepoznade rukopis. Tako sitnim i

nečitkim slovima piše samo Kerim. Odluči da

pođe u svoju spavaću sobu, a onda umorno

tijelo opruži na kauč i poče da čita:

“Dragi druže!

Nalazim se na Sarajevskom aerodromu,

neposredno prije polijetanja aviona za Tursku.

Dosad je sve teklo po planu. Ovih sto pedeset

maraka šaljem ti kao tvoju zasluženu plaću, što

ona zaista i jeste. Jer tata nije bio dokraja

korektan prema tebi. Ipak, ja nisam u svemu

na tatu, zar ne?! Srdačan pozdrav

Kerim

P. S.

Pripazi na Meri.

Zgodna je ona cura –

rijedak dragulj! Javit ću ti

se iz Turske.”

Čim završi s čitanjem,

razmota pismo dokraja, a

iz njega zalepršaše

novčanice. “Kakav cinik”,

bilo je prvo što mu je palo

napamet. Onda malo

razmisli pa zaključi: “Ne,

ne, nije on takav. Nije toliko iskvaren. Ili je na

majku ili još nije stigao da se iskvari. Uostalom,

sam život će to najbolje pokazati. No, sasvim

sam siguran da on nema nikakve veze i da

ništa ne zna o prljavoj igri i o podlosti njegovog

tate prema mojim roditeljima. Izvjesno je da

on to ne bi ni odobrio, a kamoli učinio. Jest

površan i neodgovoran, ali barem nije

iskvaren. Eto, i novac je poslao ne novčanom

uputnicom ili makar u preporučenom pismu,

već ovako, u običnom.“

33



Silvia Giurgiu

Romania

Dileme (cap. 24)

A doua zi, toată familia era în fierbere.

Carlos își anunțase sosirea la Otopeni în după

amiaza zilei în curs dar, deși toată lumea îi

înțelegea graba, nimeni nu se simțea pregătit

pentru o asemenea confruntare. Lea era

convinsă că dormise, numai datorită viselor

felurite care îi animaseră somnul, în continuu.

Sentimentele îi erau amestecate cu frenezia

intensă a perspectivei de

a se regăsi în brațele

iubitului. Niciodată nu

fusese atât de emoționată

și îndrăgostită. Încerca să

participe concret la

pregătirile ce se făceau în

casă pentru primirea unui

oaspete atât de special,

dar nu făcea decât să

încurce bunul mers al

treburilor.

Mama, a cărei răbdare

deseori venea pusă la încercare de stângăcia

ei, îi recomandă cu iritare rău ascunsă să se

ocupe de camera ei, și atât. Bucuroasă Lea se

evaporă ca o iluzie, ascunzând amuzată un

surâs ștrengar.

Se lăsă să cadă cu un suspin de fericire pe

patul răvășit și se înfășură ca o pisică alintată

în cearceaful imaculat. Rămase astfel minute

în șir, surâzând visătoare gândurilor ce se

zbenguiau asemeni unor fluturi printre florile

minunat colorate și parfumate ale dragostei.

După masa de prânz, tată și fiică au pornit

către capitală să-l aștepte pe Carlos și să-l

aducă în sânul familiei care-l acceptase deja,

firesc. Pe drum Lea îi vorbi tatălui despre el cu

atâta emfază și lux de amănunte, încât acesta l-

ar fi putut recunoaște, chiar și fără ajutorul ei.

Păstră pentru sine nedumerirea ce-l

neliniștea, datorită modului în care Lea îi

vorbise despre el cu numai o zi înainte și care

exprima cu totul altceva decât admirația și

entuziasmul de acum. Își făcea multe griji dar

trebuia să lase viața să-și urmeze cursul firesc

iar problemele ce vor apărea, sau dacă vor

apărea, se vor rezolva la momentul potrivit.

La ora 15 avionul ateriză cu precizia unui

orologiu pe pista aeroportului românesc și la

scurt timp după, pe poartă începură să curgă

călătorii, primiți cu bucurie de către cei dragi

care îi așteptau cu brațele

pregătite, pentru o lungă

și afectuoasă îmbrățișare.

Lea fu propulsată de un

impuls necontrolat și

fulgerător în brațele

iubitului, care se pregăti

s-o primească râzând în

hohote, abandonând la

timp valiza. O strânse cu

disperare la pieptul lui,

îndelung lipsit de

privilegiul acela mai

necesar ca aerul, umplând-o de sărutări,

șoptindu-i cuvinte doar de ei înțelese.

Tatăl asista emoționat la fericirea lor și-i fu

suficientă o privire, ca să-l evalueze pozitiv pe

bărbatul care urma să-i devină ginere și tată

nepoțelului său. Cei doi reveniră cu picioarele

pe pământ, jenați de spectacolul amuzant pe

care-l oferiseră inconștienți, dar fericiți peste

măsură.

– Tată, ți-l prezint pe Carlos! ciripi Lea, cu

obrajii aprinși de fericire și emoție. Cei doi își

strânseră mâinile cordial, zâmbindu-și ușor

stânjeniți de imposibilitatea de a comunica

într-o limbă comună. Niciunul nu cunoștea

limba celuilalt, așa că erau puține speranțe să

34



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

poată avea o discuție ca între bărbați, după

cum și-ar fi dorit fiecare. Lea își luă imediat în

primire rolul de translatoare pe care avea să-l

desfășoare cu prisosință în următoarele zile.

Liviu trecu la volan, ușurat că nu trebuie să-și

exercite incapacitatea ingrată de a se exprima

prin intermediul altei persoane, ceea ce-l făcea

să se simtă deodată, limitat și incult. Lea

înțelegea perfect starea prin care treceau cei

doi și se amuza maxim, căci știa foarte bine cât

de dobitoc te poți simți când nu te poți

exprima. Le-a explicat la fiecare motivul

amuzamentului ei și au râs împreună.

– Lea, nu pot să cred că mă aflu aici, lângă

tine! șopti Carlos cu ochii

umeziți de fericire.

Tocmai când nu mai

credeam să te mai văd

vreodată!

– Crede-mă, că și

pentru mine e la fel! Știi al

cui e meritul, nu? spuse

Lea cu o umbră de

vinovăție în glas. Eu nu

am fost în stare să-mi

recunosc sentimentele,

dorințele,

responsabilitățile...

– Nu e cazul să te justifici și nici să te simți

vinovată, iubito! Acum suntem împreună... toți

trei! completă el cu tremur în glas, atingând cu

pioșenie abdomenul delicat, ce adăpostea

miracolul lor.

– Da, ai dreptate! Indiferent al cui e meritul,

e momentul să ne bucurăm de fiecare clipă ce

ne-a fost dăruită! Cel puțin, eu asta am de gând

să fac! sublinie Lea cu un sărut, decizia luată.

– Faceți abstracție de prezența mea! îi

încurajă Liviu, observându-le reținerea. Afară

de faptul că nu înțeleg o boabă din ce vorbiți

voi acolo, promit să nu trag cu ochiul și că mă

voi concentra exclusiv la semnele de

circulație! După ce Lea traduse lui Carlos,

izbucniră amândoi într-un hohot de râs care

dezmierdă inima greu încercată a tatălui.

Mașina zbura lin pe asfaltul încă umed, după

ploaia ce abia încetase.

Conversația celor doi nu încetă nicio clipă

până la Brașov, când Lea își rugă tatăl să

oprească la Bran, pentru a-i arăta lui Carlos

faimosul castel care înfierbânta imaginația

lumii întregi. Liviu rămase în mașină, oferind

celor doi îndrăgostiți ocazia unei plimbări

speciale, într-un loc plin de istorie și magie.

După mai bine de o oră de bucurie absolută, în

care se plimbară și explorară fascinați

frumusețea unică a

locurilor, sărutându-se pe

aleile umbrite tainic de

copacii maiestuoși ai

parcului, pătrunși până în

adâncul sufletului de

importanța momentului

și intensitatea

sentimentelor ce-i

răscoleau, cei doi

îndrăgostiți se întoarseră

cuminți la mașină,

scuzându-se pentru

așteptarea la care-l supuseseră pe bravul lor

șofer.

Acasă, așteptarea devenise încordată și

emoțiile creșteau odată cu kilometri parcurși

de bolidul neînduplecat. Liviu își petrecuse

timpul împărtășind soției la telefon toate

impresiile și constatările făcute, descriind cu

lux de amănunte impactul pe care-l avusese

asupra lui întâlnirea cu noul personaj. Insistă

mai mult asupra limitelor neplăcute pe care le

impune necunoașterea limbii și care îi vor

pune în situații jenante pe toți. Lea urma să

aibă multă bătaie de cap.

35



essay 31-35

Lidia Stoia

Romania

În întâlnirea cu toamna

... Cum vara păruse a se-mbia negrăbindu-şi

plecarea, a venit între timp toamna clipind de

sub nori printre ploi alternate de zile cu soare,

vara, neputând ține soarele doar pentru ea,

peste lume amestecându-se un forfot bogat de

culoare, toamnei... când agitată când liniştită,

ca un pictor impresionant ce împrăştie din

paletă tonuri de ocru, de galben, maro şi oranj,

să nu îi pese, că, simfoniile

ei de nuanțe, aduc în

suflet melancolie şi

gânduri triste în minte

care înfloresc în inimi

odată cu crizantemele

într-un buchet de

romanțe... noi, toți... cu

mască fără mască...

simțind-o cum pătrunde

şi-n oase, neplăcându-le

umezeala schimbării... ea,

toamna, insensibilă față

de natura noastră omenească, cei cu fire

năbădăioasă tot nărăvaşi şi țâfnoşi să rămână

experimentând capriciul durerii... din sufletul

lor emanând o duhoare de mlaştină ce

duhneşte arțăgoasă plină de izul nemerniciei,

tu, vrând cât mai departe să pleci aşteptând de

undeva vântul în pânze şi putere-n picioare,

dorind să nu mai vezi alții ca ei în vecii vecilor

din veci... pe sine însuşi contând fiecare când

te hotărăşti şi alegi încotro ai să mergi sperând

la un ,,acolo" unde oameni te cheamă, de

bunăseamă, dintr-o spuză de vise ca dinainte

scrise cine cu cine să fie alături, unul altuia-

nsoțitor... că... după cum pare, aici pe aproape...

înafară de toamnă, nu vezi vreo schimbare,

doar tulburare de ape, unde nimeni nu vrea să

dea sprijin la nimeni şi nici nu întinde mâna să

ofere-ajutor, unii... aleşi în stat nu fiindc-ai

votat... şi-asta, nu-i o-ntâmplare, cum, nu-i nici

un loz, la noroc, cumpărat, să se trezească

vreunul câştigător, printre atâtea mizerii

umane, să mai poți totuşi să-ți opreşti năduful

sudalmei în scuipatul din podul palmei, în

întâmpinarea toamnei, să-i dai voie vieții să fie

frumoasă, viața, copleşitor de generoasă în

oricare anotimp, că, mie... degeaba-mi vine să

țip... de unul singur, nimeni să nu poată să

schimbe nimic când... nu prietenia, nu iubirea

şi nu mustrări de conştiință morale, ci interese

banale conduc lumea dup-un chip stereotip, pe

mulți pentru-a gândi durându-i gândul de-a

lungul vieții în nulități

schilodit, tu... fiindc-ai

iubit, întrebându-te

deseori, unde-ai greşit de

te doare şi pentru ceilalți

în continuare, şi la ei

gândindu-te, nu numai la

tine şi la ce-ți convine,

toamna... între fapte

umane, instalându-şi în

drame fără pic de ruşine

coloratura sa, aducând cu

dânsa vântul şi frigul, şi...

zilele scurte şi ploaia, ce... tot din cer o cădea,

completând ca un reproş din fundal armonia

cu cenuşiul sufletului şi-al inimii, şi cu toate

ofurile şi durerile lumii, oamenii, orice putând

deveni într-un posibil numai de dânșii urnit în

oricare-anotimp, dar c-un gând debil cum să

reuşească ceva deosebit... ei, înaintea nasului,

întrezărind doar poftirea pe care-o pot

înțelege cumva cum că le-ar da împlinirea

măcar pentr-o secundă, când, de-o mare de

clipe le e doldora viața, în care n-a înțeles

nimenea că-n trăire nu atârnă nimica de-un fir

de păr, nici de şireturi

legate şi nici de ațe jucate luând minciuna-n

răspăr ci de-un fir de speranță ce creşte-n

suflete care prind cutezanță precum florile

36



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

simple, ce înfloresc şi în toamnă, atrase de

viață... chiar dacă, şi eu, şi tu, trăim deghizați...

sub măşti camuflați, ascunzându-ne şi unii şi

alții, gânduri de gheață... în vieți improvizate

pe apucate... în delimitările făcute de ,,ceilalți",

atât cât suntem de ,,ceilalți" lăsați... într-o lume

captivă să lăsăm şi gândul bun ca să crească, să

lăsăm viața să fie frumoasă să nu se

răsucească-n mormânt bunii dragi... în

retrospective toți să recunoască că n-au făcut

nimic altceva decât să privească cum... tot vin

şi... nu se mai termină şirul la atâția străini din

străini ce-au venit cu mâinile-n buzunar, dar...

ne lasă săraci plecând cu desagi, noi... cu

desăvârșire buimaci, când vrem să-nțelegem

lumii lumea şi legea

nesocotind legile lui

Dumnezeu... legile firii

Lui... urmându-şi cursul

mereu... la fel, şi... acelaşi,

dintotdeauna, cu noi

oamenii eroi ai clipei în

care clipe să fim...

încununați de faceri şi-

afaceri de care ne-

nvrednicim... că... de-ar

putea vorbi tălpile pe

unde ne-au purtat paşii

nu cred că ar exista unul ce nu s-ar ruşina de

propria ocară şi de muştruluiala altora când ar

sta dinaintea strămoșilor ce-ar ieşi din groapă

şi n-ar putea să tacă, dojenind delăsarea pe

care n-o putem explica şi nici risipa timpului

avut o viață, şi nici fuga, atâtea toamne venind

şi trecând peste fuga de răspundere care,

împlinită, ne-ar fi putut înălța ridicându-ne ca

o pavăză peste un şir gros de morminte, şi pe

mine şi pe tine şi pe-oricine altcineva, dar...

dintre noi... câți mai sunt oare, doritori de

respect, bunăvoință şi cinste?

... pe-acestea... neavând cum să le capeți fără

motiv şi argumentație oricât ai voii

dumneata... unei pupeze din nuc, să nu-i poți

spăla inima şi cugetul şi nici sufletul nici c-o

ploaie stăruitoare de toamnă, ploaia neploând

ploaie din cer doar aşa, de... frunză verde, flori

de cuc... pupăza... ca o boală, prinsă ca scaiul de

stăpânire, eu... în tine crezând, om... de la tine

sperând mulțumire... în adâncul sufletului,

dorindu-mi să te ador... să mă adori... pregătit

pentru tine să mor... pregătit pentru mine să

mori... aşa cum au murit străbunii, pentru-

amândoi, dintr-o continuă eră a dragostei,

aducătoare de pace, nu de război... indiferent

de felul pe care-ar putea să-l îmbrace, războiu-

nvrăjbind sufletele, atâta cruzime, năclăindu-

le cu noroi, atunci când iubeşte frumusul, omul

să-l vadă oriunde oricând în orice ca pe o

capodoperă din inimă, că, şi în întâlnirea cu

toamna, tot soarele dă

lumină la toată suflarea

şi-atunci când zăboveşte

mult prea puțin pe unele

chipuri întunecate de

catran şi venin, el dându-i

voie vieții să rămână

frumoasă, pentru inimi, în

toamnă, ca un alean... din

freamătul discret al

naturii sale, un om să-

nțeleagă freamătul

naturii monumentale...

simțind cum apa ochilor nu pierde din lacrimi

lucirea ci, de curg la vale pe pomeții obrajilor,

îi curg cu simțirea, ce... tare-l mai doare, când

în tine e vid... nimicul fără să te-nfioare... tu

om... mie, un frate... frați de cruce, frați de

sânge... frați şi-n viață şi-n moarte... cu viața la

poalele toamnei atât de galbenă... atât de

posomorâtă în maldăre de frunze peste tot

presărate... uscate... vii într-o moarte ce le dă

altora viață să poată pădurile din nou înfrunzi,

ploi de lacrimi izvorând din profunzimi abisale

ca dintr-un poem scris pentru soare, cu el

deasupra capetelor noastre învățând cum se

moare, că... de murit, fiecare-o muri... razele,

luând apărarea luminii... aşa e corect... nu ți se

pare... ?!... în ele stând şi valorile tale chiar

37



dacă, sumbre, umbre urcă pe zid de cetăți

cărunte, voind cu dinadinsul să-l captureze pe

soare, razele, mereu pregătite spre-a fi uimite

de-un nou adevăr ce s-ar putea ivi... mai ştii ?!

... să nu îi poată descifra taina numai dacă or

îmbătrâni printre alte raze tinere, ce, le-ar

putea încălzi ultimele fărâme adăpate din

trăirea simțirii care-a trecut prin toamne târzii

purtată-n caleştile vremii aşa cum a fost, cum

e, cum va fii... tu... un ol al pământului, ars în

cuptoarele viețuirii împreună cu focul din

vatra sacră, pe care, nu l-a stins nimenea,

niciodată... nici pustiul vântului, nici viermii

pământului, dăinuind ca un rug al izvoarelor

care-au prins viață şi-n piatra seacă ridicând-o

şi din arsura ogoarelor

semănate-n toamnă

strigând după soare ,,–

hai, frate !"... ,,– hai să-ți

fiu oglinjoară, hai să-ți fiu

şi să-mi fi albie !"... ,– hai

să fim noi celelalte !",

două naturi ce par

separate, însă

împerecheate în sens... şi,

toamna, purtându-şi paşii

după marele mers, cu fața

mereu către soare... tu

omule, ştiind că şi azi şi mâine răsare la fel de

cald şi intens sub el perindându-se toamne,

parcă furând de la el din culoare uriaşe

cascade cu nuanțe calde şi peste contururi

umane, tot de el, creionate... oamenii,

conturându-şi hotarele, cu toate că-n cer,

născându-se pe pământ, fiecare om a

declanşat sărbătoare... sărbători parcă

zvârlite-n neant, vărsate cu zilele din calendar,

toate, în noiembrie... să-şi cumpere şi soarele

un cojoc... recunoscând că adevărul strălucește

mult mai puternic ca el că soarele cât de soare

ar fi nu e soare dintr-un noroc, norocul, putând

pe oricine orbi... soarele, oricât ar râvni, să

accepte luminând din căi drepte că nu poate

lumina minții toate cărările şi odăile cum nu

poate aduce lumină țărânii pământului în

toate peşterile şi-n toate văile, el, fără putere

de-a încălzi inimile şi sufletele la toți oamenii,

neomul, bârfindu-l pe om, aşa cum licuricii

bârfesc soarele în întunericul nopții când doar

puține n-au somn şi nu dorm, că, noapte cu

soare, nimeni n-a pomenit, şi nici zile cu stele

şi lună şi... nici nu-l poți vinde pe soare, să-ți iei

pe banii căpătați lumânare... un om vesel fiind

ca soarele luminos oriunde intră deschizând

uşi şi ferestre cu vorba ce din grai o cuvântă de

adevăr bucuros... omul, fără să poată să uite că

şi tina în soare e lucitoare, prea mult soare, să

încingă opinca în nisipul ce arde sub soare

dogoritor, fâcându-ți drumul mult mai incert

şi obositor prin deşert,

răsăritul soarelui fiind

roşu cum roşu şi-apune,

zilelor tale neştiindu-le

nimeni cuprinsul dar

ştiind oricare că-n zile

rele sau bune, omul

cumsecade, tot om bun

rămâne, şi-n toamnă

păstrându-şi privile

luminoase, asta, pentru că

în întâlnirea cu toamna îi

dă voie vieții să fie

frumoasă, el învățat că, un cap plecat, sabia

nicicând n-a tăiat, dar nici pe soare nu l-a văzut

niciodată-n splendoare, ci, numai frunzele

galbene, ce dintr-un ram au picat care nu le

mai leagănă cântul, acelaşi, pe drumuri din

hărți... nici vântul şi nici umbra neiubindu-le în

desprinderi vaietul, ci numai pământul, spre el

chemându-le, iubire să însemne să simți

soarele din ambele părți, lacrima celor ce

suferă să n-o poată usca vântul, păstrând-o în

el infinitul, de-atâtea ori repetat plânsul în dăți

că-l găseşti oricând şi-n ochi ce şi-au pierdut

lumina loviți de biciuirea cuvântului rostit în

nedreptăți ale lutului, neascultând şoaptele

sufletului de-abea răzbind înafară din tine

mormânt, o toamnă peste toți ajungând c-un

38



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

apus apunând peste glia din gând cu ultima

floare cuvânt, numai la lumina soarelui să poți

găsi ce ai pierdut noaptea pe întuneric... al

toamnei feeric de-un galben magnetic, să ne

amintească de luminile lumânării şi de versul

înşiruit poetic într-o gamă scrisă de-o pană ce

plânge din doruri răpuse în inimă, sufletul

rămânând singurul care-o sprijină... el să o

alinte dându-i gândirii un izvor fermecat de

cuvinte, doar un bădăran ce se-mbogățeşte, să

poarte ochelari de soare şi noaptea ca dovadă

că ce are nu prețuieşte, la minte redus,

incapabil să facă vreo diferență în tot ce-l

trudeşte neştiind că atâta timp cât ai soarele ce

străluceşte nu trebuie să-ți doreşti luna...

săracul, săracu', ca un

condamnat dând de

dracu, neavând deloc

sărbătoare doar zile

lucrătoare întruna...

soarele ca un sâmbure de

lumină a cerului ce vrea

oricare zi să fie senină...

din soarele inimii lui, să

pună capăt întunecimii

lumii din nopți şi în

toamnă, când toamna, ne

schimbă viața la toți...

puțini ştiind transforma o pată galbenă de

culoare în soare... cei mai mulți, pătând soarele

cu privirea lor rea, sticlită-n vopsea, irişii lor,

fără să ştie să fie o floare... un punct pe ,,i", să

fie uneori un mic soare ce îți dă putere să poți

iar zâmbi după o îndelungă aşteptare, soarele

de pe cer să ne pară doar umbra divinității ce

ne-a ştiut pe toți construi, soarele, nearzându-

ne ca nisipul deşertului, deşertul nelăsându-ne

a trăi... noi, fiii soarelui... noi, fiii luminii...

adevărul stând în puterea mirării, în răspunsul

dat întrebării, ca un soare care a găsit un alt

soare în soare cu lumină din lumina lui

Dumnezeu, şi eu a soarelui cum şi soarele este

şi-al meu indiderent că e toamnă... a câta

toamnă?!

... eu şi ea, stropi subtili pe pământ aruncați

ca dintr-un curcubeu ce bea apă din două ape...

când aici, pe aproape, în afară de toamnă, nu s-

a schimbat prin lume nimic... că... degeaba strig

în taina căutărilor mele, nimeni de unul singur,

să nu poată să schimbe din ceva nici un pic, cu

toții stele ce cred că soarele fuge de ele fără să

ştie că dacă noi n-am mai iubi, soarele însuşi s-

ar stinge, nemaiavând pentru ce răsări,

deşertul adunând vântul de pe pământ nu

toamna, în ea, viața arzând parcă de moarte

râzând, nisipul deşertului, gemând peste

pustiu şi tăceri adunate şi azi peste ieri...

acelaşi soare care topeşte gheața, să

întărească şi noroiul belților şi mlaștina

singurătăților... ca riduri

ale scoarței pământului ce

urmează în sens adevărul

şi şiruri ale dreptăților,

soarele, şi pe noi în

adâncul luminilor noastre

privindu-ne, văzând cum

ne creştem lumina

primită din astre şi cum

ne-ngrijim şi de petalele

florii învățând cu-ncetul

să-i respectăm spinii,

oameni ca plante, oameni

ca aer, oameni ca vânt, oameni ca o flacără pe

pământ alergând învârtindu-ne după ax

întregul rădăcinii ce prin noi n-a murit, cu

mască fără mască, trăind ce avem de trăit

atraşi de ispite alunecându-ne singuri propriul

răsărit, tu cu fiecare rază apusă, mai aproape

de înserare, ori că afară e toamnă, sau, e vară,

cu soare, încât nu mai ştii în ce parte a zilei un

om încetează să mai fie o piatră a gliei el

devenind clar celorlalți, un soare, luminând

calea altora pe versanți ca-ntr-o-mbrățişare

spectaculară dând voie vieții să rămână

frumoasă şi-n întâlnirea cu toamna, în

întâmpinarea toamnei ieşind cu viața precum

zăpada sub soarele ce o arde topind-o în

acelaşi cuptor ce rugineşte şi frunza, astfel

39



încât acei unii-alții, aleşi în stat nu fiindc-ai

votat, să-nțeleagă că... soarele nu răsare ca să

apună, ci să lumineze până apune tot ce-i

creat... dăruindu-şi iubirea şi ție, om, prin

vremi din vremi trecător... sărutându-ți primul

zâmbet când te trezeşti dimineața din somn...

şi ce-i, dacă e toamnă... soarele rămâne

acelaşi... în brațele toamnei continuând o mare

iubire la fel luminoasă cuprinsă-n culori,

dincolo de nori, la fel de senină... în

întâmpinarea toamnei dând voie vieții să fie

frumoasă... astfel, tu, om... tu, copile al

timpului... să vezi că şi vârstnicii sunt raze

rupte din soare chiar dacă dintr-un soare

divizat al amurgului, ce... îşi poartă trecutul în

propria umbră, ei,

gândind înțelepțeşte, că...

şi-un ciob de sticlă spartă,

în soare, luceşte, ape din

lacrimi, curgând ca o

ploaie de toamnă la vale

peste pomeții obrajilor...

peste riduri ce le

adânceşte sculptându-le

iubirea pe față, singura

ce-ți dă alinare, ea, ca un

soare şi-n toamnă într-o

lume de umbre ce caută în

ele culoare ca o laudă dată divinității care ne

face şi pe noi să rodim, un licăr de soare

adunând laolaltă şi vrăbii şi oameni, şi corbii,

şi-adună şi gândul în cumințenia vorbii ce ştie

a liniştii, în toamnă intrând întreaga natură

mai devreme ori mai târziu cu inima ca frunza-

ngălbenită şi arsă... într-o lume captivă-n ea

însăși în întâlnirea cu toamna dându-i voie

vieții să rămână frumoasă... viața arătându-se

cum e ea... vie... fără să poarte pe chip mască...

chiar dacă, pare că-şi urmează mersul după

acelaşi stereotip infinit, aici... numai omul să-şi

construiască hotare, în oricare-anotimp...

Zoran Radosavljevic


Suzo stani

Jedva čekam jutra s njom da mi pusti Jedna

reka u mom kraju u zoru, pa da se ušunja u

posteljinu grleći me nežno s leđa i šapne...

Dobro jutro, Sunce... a Trebinje da se smeje

od sreče najzad smo skupa da više ne bude

ispred škole naša prazna klupa.. Njene godine

ušuškale su svoje nesigurnosti mladosti u

nežnost moje starosti i sada me uči svojim

iskustvom dok je lagano ljubim u greške

prošlosti.nadajući se

lepšoj budučnosti...

Mislim da je sad baš to

pravo vreme pravi čas..

Tražili smo se vekovima,

ali se nismo nalazili. Ona u

pogrešnoj ulici, ja u

pogrešnom gradu. A uvek

smo bili pravi, mili, i

nismo odustajali ovo je

sad pravo vreme za nas..

Dani postaju sve tezi... a

moj pogled sve tuzniji...

iako je proleće bez nje su

mi dani ružniji... širim ruke o njoj mogu da vam

pričam ovoliko... Zna da je volim... ali nije

svesna koliko... Nemoj suzo da mi kaneš...

nemoj teći nikad više... ruka mi je več umorna...

pa ne može da te briše... kvasile su nočas jastuk

niz lice mi tiho tekle... nisu one radosnice... oći

su me od njih pekle... Rekla je... ispiši me po toj

svojoj boemskoj duši, ispričaj me Trebinju,

neka me pamti zauvek..voli, voli me i ostani

zauvek moj čovek..Evo stojim sam na

Arslanagić mostu i pružam ruke i gledam u

nebeski svod...

Bože ima osmeh koji miriše na okean, kosu

kao divlju buru i pogled koji bi potopio bilo

koji brod... Noću, jedna noć, dve tišine... udje mi

u san koje miline... U noćima pored nje ne

40



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

trebaju mi jutra... šta me briga šta me čeka

sutra... U snovima nikad mi je dosta... Ja da

pričam o lepotama stvarnosti kraj nje, ona da

se topi u mom zagrljaju dok zajedno

posmatramo Trebinje sa Arslanagic mosta...

Šapat vetra

Kad sunce iz noćne tmine iskoči....da obasja dan.... dragi mesec okean preskoći... i napusti moj san....U snu mi se sve lepo dešava... i san sve moje probleme rešava... Gleda me mesec kako mu zborim... gleda me pravo u oći i sluša kako mu ništa ne govoirm...

Tu ga pronalazim u zvuku izgrebanih ploća..u mirisu starih knjiga...u stihu pesme... Pukotine u zidu..U našim slepim ulicama... i mestima koja imena nemaju... u cvrkutu ptica....i svetlosti uličnih sijalica... A kako godine prolaze... naša ljubav će rasti... u njegovim očima ne vidim poraze... u njegovim očima kroz godine ni bore mi neće teško pasti...

Gledam te kao sliku i divim ti se šutke... i guram prste u predele skrivene..vadeći prelepe trenutke... Živote muko moja najlepša..opet su ti snegovi bez mojih stopala..opet na tvom putu nema mojih tragova... Ti si moje nešto što uvek osetim..nežno i jako u isti mah...ti si moj zrak... Duboko želim... iskreno idem... nežno ćutim te... da mi te ne ukradu... Hladno je osluškujem...

Pokažite mu put...

Vetar istim tonom šapuće...pokošenoj travi... mesećevoj slani... uveloj grani... Pokažite mu put da ga manje bol... A duše one ćute..jer u tim čutnjama rečeno je sve... željno čekaju da budu zagrljene...

Anna Maria Sprzęczka-Stępień

Poland

“Auntie Sophie”

In this anecdote, there's not one iota of

untruth. One day I visited my cousin Daria who

was just staying in her late grandma’s house

then. Old photographs prompted memories,

that’s how I found out about it.

My cousin's grandmother had a photo taken

of herself, for her grave plaque, well over 20

years before she died (my dad's aunt,

“stryjenka”, as my family

used to call her and as we

say it all the time). And in

the end, she lived for 94

long years, I think…

It was so strange for

my cousin, a girl who had

just been stumbling into

adulthood, that dear

Grandmother showed her

a picture saying these

words: “Look, this is a

photograph for my

grave”. And many years

went by, the auntie was still alive for quite a

long time. But the end had to come one day,

they asked for her on the other side... The

photo finally came in handy. But…”Where is

it?” – everybody kept asking. There was no end

to the search.

One night, Daria woke up suddenly, and as

she was sleeping next to other family

members, everyone was surprised: “What

made you wake up so abruptly?” My dear

cousin had a dream where someone was

talking: “Search in this purse!" Was the

missing photograph there? What do you

think? And whose voice was that...?

Dreams don't lie, do they?

41



confabulation 36-46

Destiny M O Chijioke

Nigeria

REAL RESOURCES!!!

what are the real resources of man?

Is it the car or house or money in bank or books written down or school degrees attain, or the beautiful clothes put on or the land bought or million certificate won or global recognition gain or laptop and smartphone you have or the wonderful home you have or the wonderful friends you have around you or the business and company you own or millions of life you touch with your good deeds or the pretty woman you marry, or living in your dream life's you plan for, or standing to fight for amnesty and total freedom to human massacre and brutality or executing of right counsel in the world.

Which one is the real resources of human?

Is man life made with tangible resources or intangible resources?

All this are questions needs to answer if the world want to have complete peace and inner satisfaction.

Man was made without having any tangible resources but was heavily loaded with intangible resources, that is to say anything or asset a man achieve or create came out from him, and that can never compare to what is left inside of that man, the car or house, all the physical resources came out from man that is to say, if a man lost his phone, or car, or job, or wife, or family or friends or laptop or house, or education opportunity, or bankrupt,let him

remember that everything was brought out from him and much more is still inside of him, only if that man can educate himself and allow the future he sees and plan for himself to control the mind not allowing is present self which is already frustrated to control the mind, if your self now control the mind, you will keep rotating around the circumference of your mistakes that only will not allow you to strife for greatness and you will not recover everything lost, but when the future controls the mind, yourself becomes isolated and speedily you will arrive and recover everything you lost.

In all, due to situations hitting my country and total brutality and massacre, flood disasters hitting every corners and poor rate climbing to his climax, hope to go into higher institution depreciating on daily basic, daily meal become terrible. I won't just keep silent because I know the world know what we are passing through and I don't want them to feel sympathy on us because it

must happen for that dream nation will emerge,

first, anyone who have opportunity to work, start creating job that will accommodate people, don't occupy someone opportunity of work because you want to gain from two hands, don't also make that one job place a life place, release one let help ourselves, as we continual to push for better government,let not despise the gathering of one another,

I repeat, if you are not a source of blessings you are a waste to the world.

Let boundless of love which proceed forever joy and happiness settle us on daily basics.

42



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Lenuș Lungu

Romania

Interview with the poet Bhagirath Choudhary

Bhagirath Choudhary is a man of value, a soul

with an inner and outer activity.

The writer Bhagirath Choudhary is a believer of

the brush, he writes with the warmth of the soul

and the brilliance of the word. The magic of words

in flocks, vibrant in sounds. With the lucidity of a

vision in any accent is focused exclusively on the

accuracy of absolute

precision. Style is a

powerful dream with a

poetic intonation, unity of

thought and vision.

Bhagirath Choudhary's

poems express more, more

perfectly a state, graded

constructions. The poems

represent the beauty that

transforms them into the art

of the word. The psychology

of the lyric is an obvious

one, this being an engine of

the inspiration and existence of the poetic hero. It

is easy to see how the lyrics shake off the classic

coat and adopt the contemporary model, the poet

adapts perfectly. Poems have a great value and a

great appreciation from readers and literary

critics.

Lenuș Lungu: What can you tell us about

yourself and your literary activity?

Bhagirath Choudhary: As a child I loved to

observe my surroundings and discern the

truth out of my observations based upon my

truthful self realization without any

"Preconceived cognitive commitments"

baggage, thanks God, my parents gave me very

little or no mental conditioning, leaving me

free to make my own discernments and

discover the truth myself about the world

around me. At the same time, I was very

fortunate to receive the lessons of universal

empathy from my mother and my father gave

me steadfast resolve to seek truth and follow

earnestly the Truth Dharma.

Later, I chose to study science as a means

and an authentic resource to know the world

around me truthfully with the help of

empirical evidence. I followed Yogic technique

of Know Thyself and Scientific evidence

together, making it my two way channel to

know existential reality as it is.

Howover, later through my Scientific

studies, I discovered that

the greatest cosmic

seeker of the truth is none

other than the "Life

Principle" so who could

tell me the truth better

than the Life Principle, I

wondered ?

Because, the "Life

Principle" has been

working really hard and

determinately

investigating the

evolutionary truth for millions of years and

now, finally the evolution coming to the apex

of the evolutionary station of a human being

who is indeed the ultimate embodiment of the

all inclusive evolutionary truth and existential

reality.

My literary activity is focused on

highlighting the "Evolutionary Cosmic

Humanism" which calls upon a human being

to expand his self consciousness of a territorial

being into the cosmic consciousness of an

universal being by observing mindful

steadfast adherence and practice of the divine

attributes of universal empathy, justice,

equality, unconditional love and compassion.

43



Knowing that the evolutionary truth of

millions of years is embodied in a human being

and the universe is expressing itself through a

human being. Through my literary creativity

endeavor, I try to convey to my readers this

very truth wisdom which I gathered around

here on my earth pilgrimage of this birth.

I invite and implore my readers, to observe

themselves the human body and its physical

and mental resources, showing that the

evolution has made a man as an apostle of

nonviolence because we come to earth, naked

without any tools of offence or defence. Also a

human child comes to earth as a blank slate

hence coming to practice

absolute innocent trust in

the Creation of God and

his or her parents that

they will initiate and

teach him the universally

benevolent knowledge

and skills. Also, we

observe that only a man

stands vertically straight

at 90 degree to keep

aligned with the center of

the universe, showing

that man is a truth seeking organism.

Moreover, the latest Neuroscientific research

has established beyond any doubt that

altruistic thoughts strengthen our immune

system, proving that a man is also an altruistic

organism, because who knows us better than

our own immune system?.

Lenuș Lungu: How do you see poetry in

today's literature?

Bhagirath Choudhary: For me, the Poetry

is a mission and not a profession. Whenever, a

missionary zeal is replaced by professional

interests, it degenerates into a self centered

endeavor for self aggrandizement, self glory,

greed, profit and profanity. This can be

understood more easily if we look at modern

politics which has become a profession for

profit and profanity leading to the global

moral collapse and not a life mission like that

of Mahatma Gandhi, Martin Luther King and

Nelson Mandela.

The Poetry in today's literature has lost the

missionary zeal of a loving Poet for a better

world.The contemporary Poetry is the

product of professionalism, desire of instant

self glory and aggrandizement. The Poetry has

become more cerebral and mental gymnastics

than rising from a loving heart enamored with

universal empathy, deep gratitude, humility,

reverence, unconditional

love and compassion for

one and all and a deep

desire to see and seek a

better world.

Lenuș Lungu: What

are you writing now and

what are your plans for

the future?

Bhagirath

Choudhary: At the

moment, I am writing

more about the rampant

global moral collapse and current affairs

which require our immediate attention.

Humanity is engaged in endless justifications

for the persistent use of force and violence,

animalistic attitudes of jealous competition,

doubt and idealism of personal convenience

than a honest commitment to humanitarian

values.

Humanity is keeping the inferno of all

devouring fire born of insatiable greed and

gluttony, profit mongering, sadistic vanity,

narcissistic selfishness and irresponsible

consumerism which is leading us to the global

scenario of collective self deception, distrust,

self delusion and self suicidal tendencies

44



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

inviting the imminent destruction of

humankind and her only cosmic homestead,

the planet Earth.

My future plans are based upon the urgent

need to highlight the anti evolutionary

animalistic tendencies which are keeping

global humanity locked in the state of animal

existence and if those are not corrected in

time, these could eventually lead to complete

annihilation of humankind and earth.

My mission of literary activism is based

upon the need to facilitate the alignment of the

collective human consciousness with the

evolutionary mandate of truth wisdom which

made the man in an

altruistic, empathetic

truth loving wisdom

organism equipped with

the Neocortical human

brain for mindful and just

discernment and

discrimination to rise

above the animalistic

attributes and attain the

universally benevolent

intellect and intelligence

for universal welfare and

well-being.

Lenuș Lungu: What can you tell us about

your activities?

Bhagirath Choudhary: My day begins at

3:50 AM, most of my morning hours are

invested in Yoga, meditation and spiritual

writing downloading my mind, heart and soul

in the digital database which I use later when

writing my poetry and prose as a ready

reference.

Later in the day, along with my social

responsibility to perform the social service

and community work, I employ my time and

energy for reading the frontier Scientific

research papers in various fields like

Neuroscience, Artificial Intelligence,

biotechnology, Nanotechnology, cognitive

intelligence, altruistic social psychological

research, science of Metamaterials, Sensor

technology, Mirror neuronal networking for

deep universal empathy, which help me to

keep aligned with the truth and existential

reality with the help of scientific evidence and

writing for magazines, news papers Poetry,

books.

Lenuș Lungu: You have won numerous

literary awards. How you feel? What can you

tell us?

Bhagirath Choudhary: Winning awards is

indeed an unnecessary

but pleasant distraction

from the path of humility,

universal empathy, deep

gratitude, respect and

reverence for all which

can slow down the

progress of the mental

evolutionary process.

It is well advised in the

Science of Yoga, that the

awards and recognitions

usually strengthen the

egoistic tendencies and temptations to

consider oneself better than others which

ends in slowing down of the learning

sharpness by deep listening and mental

focusing because ego doesn't want to know

that someone is better and wise than himself.

Ego loves to hold the candle of knowledge

outside to boast and show to the world but

that ends up into wasting most precious time

of human existence upon earth. While the

humble, deeply grateful and egoless wise,

usually keep the candle of wisdom within to

light up the interiors of his being rather than

outside egoistic drama.

Lenuș Lungu: How do you divide between

45



poetry and humanitarian activities?

Bhagirath Choudhary: Through long time

constant focused mental attention and

practice, I have created universally benevolent

habits of thoughts, words and deeds and this

automated subconscious habit force helps me

to flow through my day without any

resistance, keeping engaged in writing poetry

and performing my duties focused on family,

social and humanitarian activities.

Knowing that the greatest cosmic blessing

is the time we have upon earth in human body

but the major portion of our precious day time

is invested in earning enough which can

sustain our chosen life

style leaving very little or

no time for our anxiety

free personal evolutioary

process of mental

evolution. To attain this

long cherished "flow" of

life and living, I worked

with focused dedication

to create an automation of

a permanent income flow

from the financial assets

and resources, which

helped me to transcend the survival mode of

existence into sovereign mode of existence,

leaving plenty of anxiety free day time for my

chosen productive activities..

Lenuș Lungu: You are a great poet of

literature. Your poems being real jewels. Why

a poet?

Bhagirath Choudhary: Poetry helps me to

dive deep in my mind, heart and soul to seek

the existential truth for my personal evolution

to be and become a responsible earth citizen.

Also, poetry facilitates the empowerment of

my emotional ecosystem of humanitarian

values, deep gratitude, humility, reverence

and respect for the right of happy existence of

all the sentient beings upon earth, universal

empathy, unconditional love and compassion,

responsible consumption and responsible

earth citizenship. In other words, Poetry helps

me to grow and thrive seeking a better world

for one and all.

Lenuș Lungu: What inspired you to write

poetry?

Bhagirath Choudhary: For me, Poetry is a

mission and not a profession. The art of Poetry

can compose an epic and the story about

universe in few words most effectively

whereas prose or other formats of human

literary expression require a colossal amount

of words to tell its

narrative. Poetry helps

me to say much more

with less words and also

keeping my expression

concise and simple. .

Also, Poetry

communicates directly

with the deep emotional

ecosystem of human

heart than the cerebral

mental exercise of "me

and mine". It opens the

heart chakra of the readers with the help of the

poetic expressions and experiences

highlighting the universal empathy, humility,

deep gratitude and reverence.

Poetry begins with deep emotional

ecosystem of universal empathy which

empowers the view and vision of the poet to

feel the pain and suffering as deeply within his

own heart and mind as his fellow human being

is feeling. A poet without the deep emotional

ecosystem of universal empathy can only

write "dead letters" which never communicate

with the heart of the reader but to write "living

letters", the poet must incorporate within his

emotional ecosystem with deep gratitude,

46



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

reverence, humility empowered by universal

empathy, seeking universal well being and

welfare for one and all.

Lenuș Lungu: Who is your biggest critic?

Bhagirath Choudhary: Since, I don't

believe in the modern doctrine of worldly

competition and animalistic drama of the

survival of the fittest, which is the major cause

of human suffering upon earth, instead I

believe in the human cooperation in all the

spheres of existential activities like personal,

social, economic, national and global.

Yes, I do practice competition but only to

compete with myself,

which helps me for

attaining self

improvement and

progressive self

transformation.

This pursuit of self

competition within helps

me to be my own biggest

critic. Thus, the self

criticism helps me to keep

aligned with my life

mission of a responsible

earth citizen.

Lenuș Lungu: In conclusion, a few words

for the readers of Taifas literary magazine?

Bhagirath Choudhary: Knowing that

words are the seeds which germinate into the

neural network patterns creating an

emotional ecosystem for facilitating the

Neurolinguistic programming of the human

mind, popularly known as NLP. Thus, acquired

NLP then, results in the altered mental states

expressing into different corresponding

human behavior whether personal, social and

national behavior of the humanity.

Knowing that humanity has reached the

point of singularity of negative news feed by

the global media which has created a global

ecosystem of negativity keeping the humanity

under the perpetual anxiety, uncertainty and

fear which gets expressed in the collective

anger and apathy between nations of earth,

incubating and escalating the conditions for

territorial, cultural, religious and racial

disputes ending in wars and rampant global

violence.

We, as poets and writers active on social

media, have a big responsibility of arresting

this global emotional ecosystem of rampant

negativity with the help of

"Positive Literature"

highlighting the

universally benevolent

thoughts, words and

actions beyond the

boundaries of color, class,

caste, creed, race, region,

religion and nations by

writing the "living letters"

focused upon universal

justice, human equality

including the gender

equality, universal empathy, tolerance, global

human unity, solidarity, brotherhood,

International understanding, unconditional

love and compassion.

In other words, we, the poets and writers

must work hard diligently and determinately

to encourage, empower and enlighten the

masses by creating a global wave of Positive

Literature which can facilitate the building of

a better world for us and our future

generations.

Love and light

47



Tanu Vermani Kapoor

United Arab Emirates

Love

Amiably crooning... ... since infinity mellifluous beats of heart, perched on feathers of thoughts.. these promises like fireflies.. illumining myriads of dreams... and unnumbered.. aspirations!! Words doused in fervor embellishing the beauty of promises... flit unhitched!! Floating in oblivion.. stray... yet not drifting... lingering just for a modicum of verve to be surged into vacuous bubbles of kaleidoscopic hues; these vows are strings entwining your soul to mine...!! Make such a promise... to me... whispering.... the name of the wind... humming the song of a brook; woe my mind... as a soulmate... but for my heart.. ... be a shade of my shadow. I’ll invoke Moon... for testimony... stars willingly take the witness stand... give me then... a promise... so... ... my hand adorns your... band!!

Rabija Hamidović Zvornik


Ostavljam ti crni biser na stolu

S tobom, su mi dani kao jesenje kiše,

hoću malo sunca - ne želim te više;

Koračaj ka svojoj sreći - ne traži me.

Mi smo, ispisan roman sa nesretnim krajem;

Idi, ne okreći se !

Na drugom kraju ulice, čeka te nova sreća,

sudbina hoće da živim sama;

Ostavljam ti, crni biser na stolu, pokloni

drugoj ženi, možda se njoj posreći - meni je

bio baksuz;

Nisam mrtva školjka, da skupljam dragulje,

ja sam žena - volim sunce;

Ako me, nekada poželiš, otvori album slika,

na prvoj stranici piše: Volim te zauvjek - tvoja

ako ti kažem: ne volim te - lažem sebe;

Ako ti kažem, da sam sretna - lažem tebe;

Ako, ostanem sa tobom, živjeću u školjci,

neću znati, kako izgledaju dugine boje;

Ne traži me - više!

Za tebe sam, mrvica pijeska u oknu pustinje,

zaboravi plave kose, zaboravi oči - boje

badema, nikada više nećeš ljubiti moje usne;

Put povratka, ne postoji k'meni,

vjetar me oduvao u okno Sahare, gdje vječito

grije sunce, ja ne volim jesenje kiše;

48



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Authors in summary:

2 AUTHORS: MUHAMMAD ISHAQ ABBASI 2, SCOTT THOMAS OUTLAR 2, EDITORIAL:

ANDRZEJ JULIUSZ SARWA & PAWEŁ CZERWIŃSKI 3, POETRY: SAJID HUSSAIN 6, IWAN DARTHA 6,

BOZENA HELENA MAZUR-NOWAK 7, GABRIELA MIMI BOROIANU 8, MARIJA NAJTHEFER POPOV 9,

KAMRUL ISLAM 10, HEYDAYET ULLAH HEYDAYET KHAN 10, AUWAL AHMED IBRAHIM 11, RABIJA

HAMIDOVIĆ ZVORNIK 11, KAMRUL ISLAM 12, MAID ČORBIĆ 13, MASUD UZZAMAN 13, DUŠAN

PEJAKOVIĆ 14, MUHAMMAD ISHAQ ABBASI 15, PANKHURI SINHA 16, ANNA CANIĆ 17, SANTOSH KUMAR

POKHAREL – 18, YANUSH DOYNIAK 19, WIESŁAW SAKOWSKI 19, SANTOSH KUMAR BISWA 20, JIGME

JAMTSHO 20, ADAM ŻEMOJTEL 21, DIEGO HERNÁN RAQUITA 21, GIOVANBATTISTA FETTA 22, ANNA

SARACCHI 22, SAMEER GOEL 22, EWA JUDA 23, STEFANO CAPASSO 23, TANU VERMANI KAPOOR 24,

FABIAN HISTORIAS DE SENTIMIENTOS VERDADEROS 25, ADAM ŻEMOJTEL 25, PROSE: ANDRZEJ SARWA

26, ŠAHDO BOŠNJAK, 28, SILVIA GIURGIU 33, ESSAY: LIDIA STOIA 35, ZORAN RADOSAVLJEVIC 39,

ANNA MARIA SPRZĘCZKA-STĘPIEŃ 40, CONFABULATION: DESTINY M O CHIJIOKE 41, LENUȘ LUNGU

42, 2 AUTHORS: TANU VERMANI KAPOOR 47, RABIJA HAMIDOVIĆ ZVORNIK 47

The magazine appears in Romania

editorial office

Founding President Lenuș Lungu Director: Lenuș Lungu, Ioan Muntean Deputy Director: Paul Rotaru Technical Editor Ioan Muntean Covers Ioan Muntean Editor-in-Chief: Ion Cuzuioc Deputy Editor: Stefano Capasso Editorial Secretary: Anna Maria Sprzęczka Editors: Vasile Vulpaşu, Anna Maria Sprzęczka, Pietro Napoli, Myriam Ghezaïl Ben Brahim, Zoran Radosavljevic, Suzana Sojtari Iwan Dartha, Auwal Ahmed Ibrahim, Destiny M O Chijioke, Nikola Orbach Özgenç

Responsibility for the content of texts published in the journal

Taifas Literary Magazine belongs directly to the authors who sign

them, in the name of freedom of expression.

Reproduction - in whole or in part - of the journal and its electronic distribution are authorized for the private use of the reader and for non-commercial purposes.

yaer I, no. 5, 2020, November

ISSN 2458-0198 ISSN-L 2458-0198

Founded in Constanţa,

June 2020

Revista de scrieri şi opinii literare

Taifas Literar poate fi citită online pe

site-urile Cronopedia (lenusa.ning.com)

or: Taifas Literay Magazine

Email: [email protected]

Orders for the purchase of the

magazine can be made on the

Cronopedia website and on the

email address above.

http://lenusa.ning.com/

https://issuu.com/johnnyem/stacks/b637b5443efd49208d4c02975df12264

mailto:[email protected]

taifas literary magazine no. 5, november, 2020

Entertainment & Humor

biblioteca

cronopedia

reviste

taifas literary magazine