suport curs studii de securitate

STUDII DE SECURITATE – suport de cursLect. univ. dr. Christian Radu Chereji

Universitatea Babeş-Bolyai

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării

STUDII DE SECURITATE

- Suport de curs pentru învăţământ la distanţă -

Lect. univ. dr. Christian Radu Chereji

Cluj-Napoca2005

1


Cuprins

Obiective… …3

Îndrumător de studiu… …3

1. Studiile de securitate la sfârşitul secolului XX… …4

Obiective… …4

Noţiuni cheie… …4

2. Conflictele internaţionale …14

Obiective… …14


2.1. Surse ale conflictelor… …14

2.2. Tipologia conflictelor… …18

2.3. Cadrul conceptual de analiză a conflictelor… …19

2.4. Mecanisme de intervenţie pentru managementul conflictelor… …20

3. Instituţii internaţionale de securitate colectivă: ONU… …23

Obiective… …23


3.1. Surse ale ingerinţei ONU în chestiunile de securite colectivă… …24

3.2. ONU şi managementul conflictelor din perioada Războiului Rece… …26

3.3. ONU şi managmentul conflictelor post 1989… …37

2


4. Securitatea comună… …38

Obiective… …38


4.1. Politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene… …38

4.2. Politica Europeană de Securitate şi Apărare… …39

4.3. De ce este PESC necesară?… …41

4.4. Cum este implementată PESC?… …42

4.5. Agenţii PESC… …43

4.6. Eficienţa PESC…

…51

Bibliografie generală… …53

3


Obiective generale:

Formarea unei viziuni de ansamblu asupra disciplinei.

Înţelegerea de către student a principalelor noţiuni ale Studiilor de Securitate.

Dobândirea cunoştinţelor necesare pentru înţelegerea într-o manieră fundamentată

ştiinţific a securităţii naţionale şi internaţionale.

Îndrumător de studiu:

Cursul este construit într-o manieră care să-i uşureze cursantului înţelegerea

Studiilor de Securitate, înfăţişând modul în care paradigmele de securitate au evoluat pe

parcursul secolului al XX-lea, unele dintre noţiunile care stau la baza acestei discipline a

relaţiilor internaţionale – precum conflictul, intervenţia, managementul conflictelor, etc. –

până la prezentarea într-o manieră uşor comprehensibilă a principalelor aspecte

contemporane ale securităţii, securitatea internaţională şi securitatea comună, a căror

ulterioară aprofundare va uşura înţelegerea de către student a modului în care s-au

petrecut şi se petrec evenimentele contemporane ale lumii noastre.

Cursanţii sunt puternic încurajaţi să-şi completeze şi aprofundeze aceste

cunoştinţe fundamentale ale Studiilor de Securitate pe baza bibliografiei prezentate la

sfârşitul acestui curs şi a propriilor cercetări bibliografice.

4


CAPITOLUL I

The evolution of security studies at the end of the 20th century

Obiective:

Înţelegerea de către cursant a principalelor paradigme din relaţiile internaţionale

folosite în Studiile de Securitate.

Caracteristicile de evoluţie ale lumii contemporane.

Noţiuni cheie: securitate naţională, securitate internaţională, securitate globală, securitate

comună.

The fall of the Berlin Wall and the dismemberment of the Soviet Union marked a

turning point for the study of security issues around the globe. Already put under

question during the last decade of the Cold War, the realist paradigm of security studies,

focusing on national security and strategic studies came under the cross-fire of the

liberals, the institutionalists and the idealists. The academia, who had already started in

the ‘80s to criticize the realist paradigm as being too narrow and too rigid, adopted in the

last ten years a large spectrum of concepts, all considered fit to embrace the whole

substance of reality: international security, global security, regional security, common

security etc. Beside this, numerous fields of social life have been explored from the angle

of their impact on security issues, enlarging considerably the domain called “security

studies”. Intense lobby has been made around governmental institutions and agencies to

persuade them to change their traditional approach to security matters for a new,

“modern” one, with more explanatory power and capable of finer predictions. Projects

have been launched in all these programatic directions, fighting to come to a clear answer

for the main security studies questions: what is security? Is it a state of mind, equilibrium

of powers, a strategy, a goal, an issue-area, a perception, an ideal? What fields, what

5


items are covered by this cupola? Is security possible to be achieved only by yourself or

you need cooperation with others?

The first thing that made possible this plethora of new directions of investigation

was the changing context of security around the world. The Soviet Union was no more a

super-power; old enemies became suddenly allies; regional powers arise, some of them

having nuclear capabilities; the forces of globalization grew fast, challenging century old

governments and sovereignties. All these changes are to be ordered in a schema

facilitating a better understanding of the phenomenon. For this, a fine tool is the Robert

Mandel’s approach (Mandel: 1994), who puts the characteristics of the era post Cold War

under three stages:

1. Decline of the national sovereignty, which means the emergence of non-state actors,

permeability of the borders, lower national self-sufficiency, diffusion of power etc;

2. Escalation of international interdependence, which includes the move from bipolar

to multipolar system, the rise of regionalism and regional powers, standardized

weapons system, homogenization of tastes and technology, mounting migration,

spreading democracy and capitalism etc;

3. Proliferation of anarchic conflict or fewer organized and large-scale wars,

decreasing ideological and territorial clashes, failure of deterrence, rise in ethnic

disputes, growing unconventional low-scale conflicts etc

All of these, and we can add some more, changed the international scene in a profound

manner, and so it appeared new set of threats and vulnerabilities of the nation-states.

Accordingly, the study of security matters changed significantly, trying to include new

fields of investigations, fields capable of increasing the understanding of the dynamics of

security, being it national, international or global.

A second reason for this diffusion of investigation in security studies has been the

attention paid by the governmental institutions and by the international security

organizations to the always innovative academia. After five decades of direct, eye-to-eye

confrontation with a fearsome, but rational enemy, the governments and the security

organizations of the West find themselves without the object of their fear – the enemy is

no longer there, and there nobody capable, in the short run, to take his place. Instead of

the old well known and studied danger, new threats arise, and the state authorities have

6


no answer to these new challenges. Here are the roots of a myriad of governmental

funded research projects, with their previsible result: the understanding of the complexity

of the problem and no clear answer.

The main problem of this field of study comes from the term itself. There have

been a lot of definitions of it, none meeting the agreement of all the researchers. Most of

them agree, together with Arnold Wolfers (Wolfers: 1962) that it is an ambiguous

concept, both in content and in form. The studies of the security issues are centuries long,

beginning with the birth of the nation-state system in the 17 th century Europe; the first

paradigms were born in that period. Hobbes talked about “bellum omnium contra omnia”,

the war of all against all, building so the basis of the realist paradigm of security studies;

the waltzian structuralism has its roots here. Kant thought that war cannot be eradicated if

states do not sub-sum their interests to a general interest, that is, the well-being and safety

of mankind. The way to achieve that was a federal-state system, a “universal republic”,

and the respect of Human Rights; these could be considered the roots of the idealist

paradigm of security studies. De Gotius bridged the gap between these two paradigms,

putting the accent on nation-state as main actor of the international scene (as Hobbes

did), but emphasizing that state behavior is limited by common rules and laws (as Kant

thought). International rule was to limit behavior, not to change it. To apply these rules,

international institutions were needed – so the institutionalist paradigm was born too.

Those three paradigms correspond, as Helga Haftendorn (Haftendorn: 1990) showed, to

three directions of study in security:

1. the realist paradigm focuses on national security and strategic studies;

2. the idealist paradigm is concerned by global security and peace studies;

3. the institutionalist paradigm gave birth to the international security concept.

National security has been the most studied of all these concepts, not only because

it concerned directly the nation-state and its survival, but for it was dealing with political

and military affairs which impact was highly visible for everybody. Politics and military

affairs were considered rational, easily to be studied and understood; they were

predictable; they were a matter of fine calculus; above all, they had a long tradition

behind them, coming from the very first ages of human civilization.

7


Before 1945, the study of national security issues was thought to belong strictly to

military academies; the changes of the international system, the birth of the bipolar world

and of the Cold War pressed for clear-cut answer in this field. Accordingly, the

universities were caught in this run, and the studies grew in number and complexity.

They still focused on military affairs and strategy, because the main challenge for the

Free World survival was military.

Events happening in the ‘60s and the ‘70s challenged the traditional, realist

paradigm; the processes of de-colonization, the Non-Alignment Movement, the détente

and the cooperation between the super-powers, the oil shocks, the rise of Asian economic

powers, the growing international economic interdependence and the birth of a myriad of

international regimes, the nuclear accidents and ecological catastrophes, all of these

brought on the scene the liberal-institutionalist and idealist paradigm, each with its

favorite concept. National security was seen as impossible to be achieved alone;

international cooperation was needed in order to secure the peace and stability of

everyone. Others said that without a global peace and security, national security is

impossible – the safety of one depends on the safety of others, or of all. Classical large-

scale war was thought obsolete; nuclear balance of power insane; military affairs

paranoid and counterproductive. The time had come for economic cooperation at the

international level; for building confidence by cooperation and international

organizations; for civilized behavior through international regimes; altogether in the

name of international or global security.

The return to confrontation at the beginnings of the ‘80s brought back the realist

paradigm in the center of security studies, but caused the intensification of the liberal-

institutionalist and idealist critics. Robert Ullman (Ullman: 1983) put it this dispute in a

plain view as being a matter of choices at the political level. Even if he critics sharply the

realist paradigm of security studies as narrow and limited in explanatory power, he

conveys that nothing is but a choice between several alternative ways of action. When he

asks : what is better for the United States, to spend large sums of money on preparations

for intervention on the Persian Gulf, to keep the flows of oil from fragile states like Saudi

Arabia, or to use those money to develop new, alternative sources of energy, and so

decreasing their dependency on Middle East oil? He addresses the essential point of the

8


debate. Those who choose the first option can be labeled as realists; those choosing the

second one as idealists; but both actions are rational and might be applied successfully.

Thus, both strategies can improve the national security of the United States; the

preference for one or another is only a matter of political and cultural choice.

As we saw above, the ‘90s brought fundamental changes for the security context;

but the academic conclusions were divergent again. Immediately after the breakdown of

Soviet Union, it appeared that the idealists will make the day; there were no glitches on

the road toward a global peace, global citizenship; even the liberal-institutionalists were

seen too narrow in their approach. International regimes seemed too limited tools for a

global system; international institutions were to be transformed in some sort of world’s

government; in the academia, peace research was at its heights.

The decline of national sovereignty and the escalation of international

interdependence, far away from helping to bring on Earth a global peace, led to the

proliferation of anarchic conflict. The world became even more dangerous than during

the Cold War; now, the threat was diffuse, impossible to locate precisely. Local ethnic

conflicts, as in Northern Ireland, Bosnia, Chechnia, Rwanda and Burundi, Sri Lanka or

Kashmir, international terrorism, as in Kenya or Middle East, emerging regional leaders

with little or no respect for international law, as in Serbia, Iraq or China made the world

even less safe than it was when the super-powers challenged themselves reciprocally.

Consequently, as Mandel and Buzan (Buzan: 1991/1995) showed, the study of national

security issues was back in top; but by this time, it included new fields, trying to

overcome the critics from the liberal-institutionalist and idealist side. National security

studies in the ’90, especially on the second half of the decade, have a wide range,

including, besides the classical political and military affairs, the economic sector, the

social sector and paying special attention at ecological, food and health issues. National

security is no longer studied alone; it is connected with regional, international, global,

collective and common security. The whole concept has become more complex and its

study implies multi-disciplinary, inter-dependent research. Being a key concept, its

importance for national governments and international security organizations cannot be

overestimate. We can see these by keeping a close eye on the research projects of

different international organizations dealing with security issues, national governments,

9


national agencies, NGOs concerned by security aspects, think tanks and, last but not

least, the academic field with its universities, institutes and centers of research.

The international security organizations focus on security issues according to

their specific target. The United Nations deals with aspects concerning the international

security, with a range of interests covering all items, from macro-military affairs (the

Security Council dealing with collective security issues) to humanitarian assistance,

refugees and migration, food and health, environment and space. We can define UN

preoccupations with security issues as global; it has specialized agencies for all types of

issues.

At the second level, there are the regional organizations; best known are the

European ones, as the European Union and its armed branch, the Western European

Organization, NATO and OSCE. The OSCE is a reproduction at a regional scale of the

United Nations, but its concerns are restricted only to Euro-Atlantic security and respect

of Human Rights in the area. The European Union is interested, by its specific, in

common security; a major chapter of its founding treaties, from Maastricht (1992) to

Amsterdam (1998) bear the name Common Foreign and Security Policies. Developed

from the initial collective security concept, it evolved by integrational processes toward

the notion of common security, and its projects cover issues as integration of members’

armed forces, integration of members’ defense industries (as it were the Airbus project,

Eurocopter and Eurofighter), integration of command and communications, convergence

of members’ national foreign and security policies. During the last years, the European

Union tried to develop a common defense by reviving the Western European

Organization as the military branch of it, separable but not separate of NATO.

A special attention has to be paid to NATO; born during the heights of the Cold

War, the Alliance had to change targets and missions, structures and doctrines after the

dismemberment of the WTO; starting with 1991, when it was launched the New Strategic

Concept, which embedded the lessons of the changing context of security, the Alliance

have tried to keep the pace with the global developments in terms of military and

economic affairs, to become a more flexible structure, capable of fulfilling a large range

of missions, defined as the Petersberg Missions. NATO is one of the best examples of

conceptual re-conversion, from the classical collective defense organization, ready to

10


defend in a large-scale war the territories and the sovereignty of its members, to a more

versatile doctrine, sustaining conceptually a large range of missions, doubled by a

flexible military structure, capable of supporting in the field the new doctrines.

Governments continue to deal with security issues in the classical manner – there

is a clear distinction between external security issues and domestic security issues; the

former are to be managed by diplomats and military, the latter by a consortium of

specialized agencies, one or more for each specific threat. Some governments enlarge the

prerogatives of a domestic agency in order to deal with new types of threats; others

usually found a new agency for every new set of threats – for example, new agencies to

deal with drug traffic and organized crime, international and domestic terrorism; or, for

the formers, new branches within old agencies. External security is to be dealt all the way

in the traditional manner – military affairs, strategic studies, armed forces, diplomats and

intelligence services, alliances; there is no great trust in the international security

organizations for matters concerning national security.

Besides these two categories of institutions, there are numerous others, both at the

international and national level, that have as target issues concerning national and

international security. Their preoccupations cover the whole range of security issues,

most of them being purposefully founded to prove the rightness of one paradigm or

another. We can only offer a short selection of these think tanks, without any claim of

rigorous choice or special relevancy, but only to show the diversity of them.

1. Institute for National Security Studies, United States Air Force Academy, CO

Research programs in:

- arms control;

- counter proliferation;

- regional security;

- environmental security;

- conflict in information age;

- space policies;

11


2. International Institute for Strategic Studies

Strategic Survey 2000 - focuses on problems related to war, conflict and their

impact on economy, environment and health; regional conflicts – India-Pakistan,

Northern Ireland, Kosovo, China-Taiwan; ideological conflicts in Asia; creation of

international humanitarian laws and their impact over the conduct of nations;

Strategic Comments no. 2000 – see titles of articles;

3. Geneva Center for Security Policy

The 4th International Security Forum, November 2000 – Items:

- European Security Policy

- Humanitarian Dimension

- Security, Arms Control and Civil Society

- Information Technology

4. Center for Global Security and Democracy

Projects linking the international security with the expansion of democracy

throughout the world;

5. International Peace and Security – online database

Think tanks in Peace and Security:

- POPP – Program for Peacekeeping Policy, George Mason University;

- The Department of Peacekeeping Operations at the United Nations;

- COPRED – The Consortium on Peace Research, Education and Development;

- Spark M. Matsunaga Institute for Peace, University of Hawaii;

- Wayne State University Center for Peace and Conflict Studies;

- Hoover Institute on War, Revolution and Peace, Stanford University;

- SIPRI;

- The University of California Institute on Global Conflict and Cooperation;

- The Martin Institute for Peace Studies and Conflict Resolution, University of Idaho;

12


6. Stockholm International Peace Research Institute – SIPRI

Research areas:

- arms transfer;

- arms production;

- military expenditures;

- military technology;

- chemical and biological weapons;

- European security;

- Export controls;

SIPRI Yearbook 2000 – Security and Conflicts

- Part I – Security and Conflicts, 1999

- Part II – Military Spending and Armaments, 1999

- Part III – Non-proliferation, arms control and disarmament, 1999

7. Royal United Services Institute – RUSI

Programs:

- the European Security Program - focuses on peace and security in Europe, the roles of

NATO, the European Union and other institutions; expertise in Western Europe,

Central and eastern Europe and the Balkan Region;

- the Asia Program – covers South, South-East and North-East Asia – defense and

international security issues in Asia-Pacific region;

- the Middle East Program – defense and regional security issues – national, political

and economic developments;

- the Military Sciences Program – studies on defense;

13


In conclusion, we can highlight some aspects of the security studies at the turn of

the century, as they appear after all mentioned above:

1. security studies go around of a multitude of concepts, none of them very well define,

with no general agreement neither over the understandings of them, nor over the

content of them;

2. the most studied concept, the national security, is now in the middle of a debate

between “traditionalists”, who focus on political and military affairs and strategic

studies, and “wide range” adepts, who criticize the formers’ approach as narrow,

obsolete and incapable of giving answers to the new challenges of world

transformation;

3. as seen above, partisanship of one or another paradigm is, in fact, a matter of choice

to allocate the same resources for one or another alternative course of action;

4. if the governmental approach to security issues continues to be organized in a

traditional way, international security organizations and think tanks adapted

themselves more easily to the new challenges of the international system post Cold

War;

Finally, may be the best course of action for studying security issues is to

integrate, in a systematic manner, the whole range of items considered of having a

relevant impact over the security of a state, a region or of the entire world. We may cite

here Helga Haftendorn, who proposed, in 1990, the following topics for a course on

international security:

- theory and history of peace, war and conflict;

- values, cultural heritage and threat perceptions;

- concepts of regional, international and global security;

- security regimes and institution-building;

- economic, natural resource and ecological dimensions of security; challenges of

international terrorism and drug traffic;

- impact of technology and information dissemination on international conflict;

- decision-making in crisis situations;

- defense policies of the states and their domestic foundation;

- nuclear strategy, weapons systems, arms control and disarmament.

14


CAPITOLUL II

Conflictele internaţionale

Obiective:

Întelegerea de către cursant a principalelor aspecte ale conflictelor, naţionale sau

internaţionale, împreună cu sursele acestora, tipologia şi structura lor.

Prezentarea cadrului teoretic de operare a managementului conflictelor.

Noţiuni cheie: conflict, prevenire, atenuare, rezoluţie, intervenţie, peace-enforcing,

peace-keeping, peace-making.

2.1. Surse ale conflictelor

Identificarea surselor conflictelor internaţionale – pe baza nivelelor de analiză a

relaţiilor internaţionale.

Cadrul teoretic al nivelelor de analiza : Kenneth Waltz – “The Origins of War”

- nivel individual: a. natura umană – teorii asupra instinctului, agresivităţii

native/dobândite; b. liderii politici, ideile, credinţele şi personalitatea acestora; c.

studiul proceselor psihologice.

- nivel statal/naţional: a. variabilele guvernamentale – structura regimului politic;

forma sistemului politic; valorile regimului politic; procesele şi mecanismele de

luare a deciziilor; b. variabilele societale – structura sistemului economic şi social;

opinia publică; atributele naţionale; grupurile de interese; minorităţile şi

naţionalismul; cultura politică şi ideologiile.

- nivel sistemic/sistem internaţional: a. structura sistemului internaţional –

chestiunea anarhiei; b. actorii sistemului internaţional – marile puteri şi distribuţia

puterii în sistem; c. alianţele militare şi politice; d. structura sistemului economic

internaţional.

15


Esenţa utilizării cadrului teoretic – facilitează identificarea amplasării cauzelor

conflictelor, a variabilelor care determină conflictele şi a interacţiunii dintre variabile.

Nivel sistemic

general

diadic – relaţiile dintre state luate două câte două. Democraţiile rareori recurg la

război unele faţă de altele.

Surse ale conflictelor la nivel sistemic

dominaţia paradigmei realiste

actorii cheie sunt statele suverane

esenţial: distribuţia puterii între statele din sistem

structura anarhica a SI

surse ale conflictelor

concentrare asupra strategiilor de securitate pe termen scurt

poziţionarea în SI

adoptarea scenariilor de tip „cel mai mic rău posibil”

angajarea în competiţia pentru putere

utilizarea metodelor coercitive pentru promovarea

intereselor, influenţei şi menţinerea prestigiului internaţional

apariţia conflictelor

activare de diferende ale statelor care preferă forţa în dauna acţiunilor

paşnice

rezultatele neintenţionate ale activităţilor statelor care doresc pacea, care

preferă minimizarea pierderilor în dauna maximizării câştigurilor, dar pot

să acepte riscuri majore pentru a evita pierderile

dilema de securitate

16


Teorii dominante în sfera conflictelor

Balanţa de putere este caracterizată

de coalizarea împotriva tendinţelor hegemonice, echilibrul puterilor, de calculul

cost–beneficii şi de puterea disuasiunii. O variaţie o constituie coalizarea

împotriva ameninţărilor „ballance of threats”, band-wagoning and buck-passing.

Variabila ce influenţează aceste teorii este tehnologia militară şi mai precis

armamentul nuclear, în conditiile realizării MAD, (Mutually Assured Destruction), deci a

dispariţiei distincţiei dintre învinşi şi învingători.

Teoriile liberale în cadrul cărora conceptul cheie este cel al

interdependenţelor, care măresc vulnerabilitatea mutuala a statelor din SI şi de

aici teama pierderii prosperităţii din cauza conflictelor, care astfel duce la

securitate sistemică.

Surse ale conflictului la nivel statal

Etno-naţionalismul

Chestiunile legate de mediul înconjurător, precun degradarea acestuia şi

resursele irecuperabile

Mişcări ale populaţiei

Marxismul se concentrează asupra structurii economice a statelor, distribuţiei

ineficiente a prosperităţii ca o sursă a conflictului intern şi internaţional. De asemenea

sunt explicate efectele capitaliste ale creşterii cheltuielilor militare pentru dinamizare a

economiei care duc la cursa înarmărilor şi la dilema de securitate.

Seyder tratează coaliţia elitelor şi constituirea miturilor naţionale. Fiecare elită

preferă o formă diferită de expansiune limitată într-un domeniu anume. Coaliţiile

utilizează puterea pentru o politică expansionistă mult mai largă decât cea dorită de

fiecare grup în parte şi dincolo de limitele avute la dispoziţie. Venirea la putere se face

prin construirea unor mituri benefice coaliţiei, izvorâte din lecţii de istorie, mituri

precum: teoria „ţapului ispăşitor”, teoria „războiului de diversiune” şi mitul „cetăţii

asediate”.

17


O altă chestiune de dezbătut este cea a democraţiilor care rareori pornesc la război

şi mai rar unele împotriva altora, lucru care odată cu expansiunea democraţiilor în lume

duce la eliminarea surselor de conflict.

Un alt subiect este cel al etniilor şi al naţionalismului ca surse de conflict. Prin

naţionalism înţelegem crearea unui stat capabil să asigure securitate fizică şi economică a

unei etnii într-un SI anarhic. O altă sursă de conflict sunt mişcările de populaţie în timp

istoric care duc la apariţia unor tensiuni inter-etnice. Aceste tensiuni pot duce la războaie

de secesiune sau de unificare care apoi se pot internaţionaliza.

Migraţia exercită o presiune sporită asupra resurselor unui teritoriu, schimbări în

distribuţia cheltuielilor, veniturilor economice şi a balanţei politice şi generează o

ameninţare reală sau percepută pentru identitatea culturală a ţării gazdă.

Surse individuale ale conflictelor

Liderii politici pot fi surse ale conflictului în funcţie de conţinutul şi tipologia

credinţelor personale, procesele prin care acumulează şi prelucrează informaţiile, precum

şi personalitatea şi trăirile lor emoţionale.

Liderii politici posedă diverse opinii personale în privinţa obiectivelor politice sau

de altă natură, o imagine personală asupra altor lideri politici şi a intenţiilor lor şi au o

preferinţă pentru anumite subterfugii sau tipuri de acţiuni, un exemplu fiind „bluff”-ul

internaţional al lui Hitler. Esenţiale sunt percepţiile greşite asupra intenţiilor sau a

activităţilor adversarilor, precum în 1950 – cazul Coreea, şi exagerarea intenţiilor

agresive ale adversarilor.

Alte teorii legate de sursele conflictelor

1. Teorii structurale care analizează dezmembrarea imperiilor şi construirea,

distrugerea şi esecul statelor.

2. Explicaţii sociale şi psihologice care identifică urmatoarele surse de

conflict:

Minorităţile, naţionalismul şi conflictul etno-politic

Militantismul religios

Imaginea şi identitatea.

18


3. Migraţii, resurse, comerţ şi tehnologie.

2.2. Tipologia conflictelor

1. În funcţie de nivelul de analiză conflictele pot fi: sistemice, precum războiele

mondiale sau Războiul Rece, inter-statale sau diadice, societale, precum războaiele

civile şi individuale – conflictele de interese

2. În funcţie de actorii implicaţi în conflict, acestea pot fi: internaţionale, între două

sau mai multe state, diadice sau de coaliţie, şi interne, când apar grupuri în conflict în

momentul în care autoritatea statului scade sau este prea opresivă. Conflictele interne

pot lua amploare şi pot deveni internaţionale prin implicarea altor actori.

3. În funcţie de intensitate conflictele pot fi: majore, precum cele armate internaţionale

şi minore, (low scale conflicts), care pot lua forma unor revoluţii, insurgenţe, acte de

terorism, mişcări de protest de masă şi lovituri de stat.

Unul dintre factorii care influenţează intensitatea unui conflict este cantitatea de

violenţă inter-grup sau inter-state. Un alt factor este numărul de victime coroborat cu

numărul de refugiaţi şi pagubele naturale. Costurile utilizării forţelor armate adaugă un

plus de intensitate conflictului în directă relaţie cu durata acestuia. Ultimul factor relevant

este cel al gradului de mobilizare al societăţii sau al societăţilor aflate în conflict.

Concepte de operare

Doi termeni folosiţi sunt cei de competiţie şi conflict, competiţie însemnând o

ciocnire de interese, un antagonism, conflict însemnând un diferend violent între două sau

mai multe entităţi având o identitate stabilită.

Alt termen folosit este cel de violenţă care înseamnă folosirea forţei în scopul

atingerii obiectivelor propuse sau dorite. Acest termen va fi folosit în asociere cu cei de

prevenire, constrângere şi represiune.

Tensiunea sau încordarea apare în momentul exercitării de presiune faţă de un

grup sau actor internaţional.

19


2.3. Structura conflictelor

Prima parte a conflictului – cea latentă – este cea în care tensiunea pre-conflict

este în creştere. Pe această porţiune intervin mijloacele de prevenire a conflictului.

Acestea sunt mecanisme de cooperare şi cointeresare prin inducerea comunicării, a

negocierii şi a blocării „dilemei de securitate”. Mecanismul următor este cel de

disuasiune prin exercitarea de presiuni non-violente pentru a preveni utilizarea forţei

inter-grup. Pasul final este cel de coerciţie care presupune folosirea forţei pentru a

preveni violenţa inter-grup sau inter-state. Eşecul prevenirii duce la creşterea intensităţii

tensiunii, conflictul trece de nivelul critic de violenţă şi devine deschis.

Pe parcursul escaladării şi limitării conflictului apare managementul conflictului

cu uneltele sale specifice, de peace-making şi peace-enforcement. Instrumentele de

peace-making, pacificare, trebuie să ducă la limitarea şi apoi la atenuarea conflictului

până la coborârea sub nivelul critic de violenţă. După semnarea acordurilor de încetare a

focului intră în funcţiune instrumentele de peace-enforcement care duc la dezangajarea

părţilor şi a grupurilor aflate în conflict.

Următorul pas este cel de menţinere a păcii prin menţinerea dezangajată a părţilor

prin interpunerea unor trupe neutre acceptate de ambele părţi. Acum intervin negocierile

pentru semnarea unor acorduri de pace. Negocierea este făcută fie direct, fie prin

mediere. Odată acordul semnat intră în vigoare prevenirea post conflict, adică procesul de

peace-building. Acest proces presupune re-inducerea cooperării între părţile sau statele

beligerante.

Rezultatul poate fi un succes, adică diminuarea tensiunii până la zero. Un alt

rezultat poate fi menţinerea unei tensiuni constante între părţi, care denotă lipsa de

aderenţă faţă de soluţiile găsite, dar şi disuadarea unui comportament violent. O altă

finalitate poate fi re-escaladarea conflictului prin creşterea tensiunii până la atingerea

nivelului de conflict şi reînceperea confruntării armate.

20


2.4. Etapele intervenţiei externe în vederea prevenirii, limitării, atenuării şi

rezoluţiei conflictelor

Concepte cheie ale Ciclului Intervenţiei

1. intervenţie

2. prevenire

3. atenuare

4. rezoluţie

5. menţinerea păcii – peace-keeping

6. impunerea păcii – peace-enforcement

7. construirea păcii – peace-making

1. Intervenţia este activitatea deliberată a statelor, organizaţiilor

internaţionale sau a organizaţiilor internaţionale în vederea acordării asistenţei

necesare pentru rezolvarea chestiunilor de natură umanitară, de securitate

internaţională sau regională, pentru prevenirea, atenuarea sau rezoluţia conflictelor.

Intervenţia trebuie să fie obiectivă, lipsită de conotaţii politice sau ideologice.

Scopul intervenţiei este de a face bine, nu de a produce mai mult rău societăţilor

sau statelor aflate în sau ameninţate de conflict.

2. Prevenirea este evitarea celei mai puţin dezirabile manifestări a

conflictelor inter-grup nerezolvate, adică erupţia violenţei.

Există întotdeauna o tensiune inter-grup, care atâta timp cât este gestionată corect,

este evitată erupţia sa violentă.

Prevenirea conflictelor constă dintr-un set de măsuri şi mecanisme utilizate pentru

reducerea tensiunii, interzicerea activităţilor ilegale şi pentru inducerea sau forţarea

cooperării inter-grup în aşa fel încât să se evite ocurenţa violenţei.

3. Atenuarea reprezintă limitarea, reducerea şi minimizarea actelor de

violenţă. Aplicarea măsurilor şi mecanismelor de atenuare se produce întotdeauna

după apariţia violenţei.

21


Tradiţional sunt utilizate forţele neutre de interpoziţie pentru restaurarea unui

climat non-violent în cadrul căruia rădăcinile conflictului pot fi eradicate.

4. Rezoluţia înseamnă instaurarea unui climat paşnic fie prin activităţile de

atenuare, fie prin consens mutual, epuizare sau înfrângere, folosind un alt set de

măsuri specifice aplicate pentru eliminarea surselor de conflict. Un aspect esenţial

este diferenţierea dintre prevenire şi rezoluţie.

Măsurile de rezoluţie includ de cele mai multe ori schimbări fundamentale de

status-quo, precum extinderea unor drepturi sau privilegii deja existente, modificări de

frontieră, restituţii şi acordarea amnistiei sau a dreptului de azil şi măsuri generale

împotriva părţilor implicate în conflict.

În contrast, măsurile preventive ţintesc menţinerea status-quo-ului, frontierelor de

stat, diversităţii etnice, proporţiei şi distribuţiei etnice, privilegiilor existente, în vederea

reducerii tensiunilor şi prevenirii violenţei.

Măsurile de rezoluţie cer o implicare şi o angajare largă şi adâncă a resurselor

părţilor implicate în conflict. Este necesară şi fundamentală participarea lor, nu doar

acceptarea păcii. Totodată, latura destructivă a conflictelor cere suport extern pentru

implementarea cu succes a măsurilor de rezoluţie.

Prevenirea, în contrast, reduce necesitatea intervenţiei externe şi implică acele

mecanisme interne care sunt fundamentale pentru menţinerea cooperării şi coeziunii

inter-grup.

5. Menţinerea păcii – peace-keeping

Conceptele de peace-keeping, peace-enforcement şi peace-making sunt

confundate adeseori atât de presă, cât şi de politicieni, fiind puse toate sub aceeaşi

etichetă de peace-keeping.

Peace-keeping, în cea mai îngustă interpretare, reprezintă utilizarea de forţe neutre

între, şi cu acordul părţilor aflate în conflict, în scopul obţinerii acordurilor de încetare a

focului şi a încetării ostilităţilor. Aceste operaţiuni sunt de natură limitativă şi atenuantă,

oferind un cadru util şi necesar pentru rezoluţia conflictului. În mod normal, înaintea

22


începerii operaţiunilor de peace-keeping, părţile sunt separate, forţele lor sunt retrase în

cazărmi, dezarmate şi separate fizic unele de altele.

Statutul juridic al acestor operaţiuni decurge din Capitolul VI al Cartei ONU.

6. Impunerea păcii – peace-enforcement, implică intervenţia în forţă a

statelor sau organizaţiilor internaţionale în vederea obligării părţilor în conflict să

înceteze ostilităţile, şi în vederea prevenirii re-escaladării conflictului, creând un

mediu propice pentru declararea încetării focului şi începerea aplicării măsurilor de

rezoluţie.

Statutul juridic al acestor operaţiuni decurge din Capitolul VII al Cartei ONU.

7. Construirea păcii – peace-making, este cel mai puţin utilizat dintre cei

trei termeni. În mod normal termenul este asociat activităţilor de „peace-building” sau

„nation-building” post conflict.

Operaţiunile cuprind aplicarea de mecanisme de rezoluţie în vederea anihilării

răului făcut de conflict, stabilirii de frontiere mutual recunoscute şi reformării

infrastructurii guvernamentale şi politice.

Spre deosebire de peace-keeping şi peace-enforcement, peace-making necesită o

implicare şi o participare substanţială a părţilor aflate anterior în conflict, cu ajutorul şi

sub auspiciile bunelor oficii ale organizaţiilor şi organismelor internaţionale.

În cazul operaţiunilor de peace-keeping şi peace-enforcement, părţile pot fi de

acord sau pot fi forţate să înceteze ostilităţile, pe când cele de peace-making necesită

deplina lor participare.

23


CAPITOLUL III

INSTITUŢII INTERNAŢIONALE DE SECURITATE COLECTIVĂ:

ONU

Obiective:

ONU şi intervenţia în conflictele internaţionale şi (intra)naţionale.

Noţiuni cheie: Război Rece clasic, destinderea relativă, perioada post Razboi Rece.

Fondată la 26 aprilie 1945, în cadrul Conferinţei de la San Francisco, Organizaţia

Naţiunilor Unite (ONU) prelua funcţiile esenţiale ale Societăţii Naţiunilor: prevenirea

conflictelor internaţionale prin rezolvarea paşnică a disputelor dintre statele membre şi

asigurarea securităţii naţionale a fiecărui stat membru prin aplicarea principiului

solidarităţii generale împotriva agresorului (principiul de bază al oricărui sistem de

securitate colectivă). Evoluţia sistemului internaţional, a regulilor şi proceselor sale, vor

avea un impact important asupra ONU, modificându-i atributele iniţiale, anulând unele

din misiunile sale şi adăugându-i altele noi.

Este dificil de evaluat eficienţa ONU în domeniul managementului conflictelor

internaţionale, mai ales în cuprinsul unui studiu de mici dimensiuni. Se ridică o serie de

chestiuni de metodă: care din conflictele ultimilor 55 de ani pot constitui studii de caz a

căror analiză poate oferi o imagine despre rolul jucat de ONU în aplanarea şi stingerea

diferendelor? Care sunt criteriile conform cărora putem evalua succesul sau insuccesul

ONU în rezoluţia conflictelor? Putem considera rezolvarea unor conflicte prin medierea

sau intervenţia (inclusiv militară) directă a marilor puteri, înafara ONU, drept un insucces

al acestei organizaţii? Cum putem evalua îndeplinirea de către ONU a unor misiuni care

nu intrau iniţial în atribuţiile sale?

24


Pe parcursul paginilor ce urmează vom încerca să surprindem câteva cazuri

relevante pentru implicarea ONU în managementul conflictelor internaţionale, precum şi

modul în care au evoluat acţiunea şi misiunile ONU în funcţie de variaţia regulilor

sistemului internaţional. Studiul nu cuprinde o analiză formală, deşi aceasta ar fi de dorit,

ci doar una comparativă, încercând să evalueze raportul dintre sarcinile asumate de ONU

prin Carta şi rezoluţiile sale şi rezultatul final al acţiunilor sale în câteva cazuri

edificatoare.

3.1. Surse şi resurse ale implicării ONU în managemantul conflictelor internaţionale

Carta ONU, documentul de bază al Organizaţiei, specifică, în articolul 2, obligaţia

tuturor statelor membre de a-şi rezolva în mod paşnic disputele, de a se abţine de la uzul

forţei sau al ameninţării cu forţa în relaţiile internaţionale şi de a coopera în cadrul

operaţiunilor de pace sponsorizate de către ONU. Cele mai importante capitole ale Cartei,

din punctul de vedere al obiectului acestui studiu, sunt VI şi VII. Capitolul VI specifică

procedurile de urmat în vederea rezolvării paşnice a diferendelor dintre state, iar

Capitolul VII conţine modalităţile de acţiune a ONU şi a statelor membre în caz de uz

nejustificat al forţei sau de apariţie a unor pericole majore pentru pacea şi securitatea

internaţionala. Aceste două articole constituie sursa juridică internaţională a acţiunilor

întreprinse de ONU în vederea aplanării şi stingerii conflictelor.

Tot Carta este aceea care trasează rolurile instituţiilor ONU în domeniul

managementului conflictelor internaţionale. Astfel, Consiliul de Securitate a fost

desemnat ca fiind organismul ONU însărcinat cu menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale. Conform Capitolului VII, Consiliul de Securitate este autorizat să

identifice agresorul sau agresorii (art. 39 şi 40), să decidă ce măsuri coercitive –

incluzând folosirea forţei – care trebuiesc impuse pentru a stopa agresorul şi a restaura

pacea (art. 41, 42, 48, 49), şi să adreseze statelor membre cererea de punere la dispoziţia

Organizaţiei a mijloacelor financiare şi militare necesare atingerii acestui scop (art. 43,

44, 45). Carta stipulează însă că pentru orice decizie de tip Capitolul VII, este necesar

acordul unanim al membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate – Statele Unite,

Uniunea Sovietică (actualmente Federaţia Rusă), Marea Britanie, Franţa şi China.

25


Această prevedere, moştenire a celui de-al Doilea Război Mondial, urmărea să inducă

cooperarea marilor puteri în vederea asigurării păcii şi securităţii internaţionale.

Rezultatul direct a fost blocarea acţiunilor Consiliului de Securitate şi, implicit ale ONU,

ori de câte ori erau în joc interesele unuia dintre membrii permanenţi.

Pentru a evita blocarea constantă a acţiunilor ONU de către unul sau altul dintre

membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, Adunarea Generală a ONU a adoptat în

1950 “United for Peace Resolution”, care autoriza Adunarea să ia în dezbatere orice

chestiune ce intra sub incidenţa Cartei, atâta timp cât Consiliul de Securitate nu se ocupa

concomitent de aceasta. Rezoluţia oferea astfel posibilitatea ca ONU să întreprindă

acţiuni în domeniul mangementului conflictelor internaţionale, fără ca pentru aceasta să

fie necesară decizia Consiliului de Securitate. De asemenea, rezoluţia dădea prerogative

Adunării Generale în domeniul managementului conflictelor, prerogative aflate până

atunci în exclusivitatea Consiliului de Securitate.

Un rol important în domeniul aplanării şi stingerii conflictelor îl conferă Carta

Secretarului-General al Organizatiei. Acesta este autorizat să aducă la cunoştinţa

Consiliului de Securitate orice pericol sau ameninţare potenţială la adresa păcii şi

securităţii internaţionale (art. 99). De asemenea, Secretarul-General poate fi chemat să

joace, formal sau informal, rolul de mediator între părţile în conflict. Prin prevederile

Capitolului VII, Secretarul-General are responsabilitatea de-a asigura respectarea

principiilor şi obiectivelor Organizaţiei. Toate acestea oferă Secretarului-General al ONU

posibilitatea de-a juca un rol important pe scena internaţională, în domeniul

managementului conflictelor.

Resursele ONU în îndeplinirea obiectivelor fixate de Cartă sunt fragile, depinzând

de voinţa statelor membre de a-şi onora angajamentele stipulate de Cartă şi de a-şi asuma

riscurile inerente ale acţiunilor în vederea impunerii şi menţinerii păcii. Costurile

financiare ale operaţiunilor de pace ale ONU sunt ridicate – 421 milioane de dolari în

1991, 3,8 miliarde de dolari în 1994. Diferenţele de opinii în privinţa politicilor de

adoptat la nivel internaţional între guvernele naţionale şi staff-ul decizional al ONU pot

provoca neonorarea de către statele nemulţumite a angajamentelor financiare. Drept

rezultat, în 1996, datoriile statelor membre către ONU se ridicau la 2,3 miliarde de dolari.

Lipsurile financiare au dus la diminuarea sau chiar sistarea unor programe ONU de

26


ajutorare a ţărilor sărace, având drept consecinţă o scădere a prestigiului şi eficienţei

Organizaţiei.

De asemenea, un alt aspect delicat îl constituie forţele ONU, aşa-numitele “căşti

albastre”. Aceste forţe de menţinere a păcii sunt formate, conform Cartei din contingente

naţionale puse la dispoziţie în mod voluntar de către statele membre. În toate acţiunile

ONU de menţinere a păcii s-au urmărit două principii în alcătuirea forţelor ONU: 1. Să

nu conţină contingente ale marilor puteri, mai ales ale membrilor permanenţi ai

Consiliului de Securitate; 2. Să nu conţină contingente ale statelor limitrofe zonei de

conflict. Aceste principii au fost impuse ca garanţie a imparţialităţii forţelor ONU. Din

păcate, ele au creat o serie de neajunsuri operaţiunilor de menţinere a păcii – excluderea

contingentelor marilor puteri a lipsit “căştile albastre” de aportul logistic esenţial al

acestor state, iar excluderea participării statelor limitrofe, de cunoaşterea amănunţită a

caracteristicilor geografice şi umane ale zonei de conflict. De multe ori, astfel de lipsuri

au împins operaţiunile ONU spre eşec. De asemenea, ele au demonstrat dependenţa ONU

de voinţa şi interesele statelor membre, în special ale marilor puteri, acestea acţionând de

multe ori înafara ONU sau refuzând să-şi onoreze angajamentele stipulate prin Cartă.

3.2. Studii de caz

Aşa cum am arătat mai sus, limitele acestui studiu impun o alegere destul de

subiectivă a cazurilor de implicare a ONU în mangementul conflictelor internaţionale. Ca

urmare, am ales o serie de exemple de operaţiuni ale ONU în acest domeniu în directă

corelaţie cu evoluţia regulilor sistemului internaţional. Astfel, cazurile alese spre studiu

fac parte din patru stadii de evoluţie a sistemului internaţional în perioada postbelică: 1.

Războiul Rece clasic, 1947-1962; 2. Destinderea relativă, 1962-1980; 3. Tranziţia anilor

’80; 4. Perioada post Război Rece, 1989-1999. Vom urmări, pentru fiecare caz în parte,

două obiective: a. cum impietează regulile sistemului internaţional asupra operaţiunilor

ONU de impunere şi menţinere a păcii; b. analiza rezultatelor acestor operaţiuni.

27


A. Războiul Rece clasic: 1947-1962

În cadrul acestei perioade, două sunt cazurile cu o relevanţă majoră în privinţa

implicării ONU în managementul conflictelor internaţionale: Coreea 1950-1953 şi Suez

1956. Ambele au pus ONU în situaţii limită din punct de vedere decizional, consecinţă a

structurii sistemului internaţional – bipolaritate creată prin formarea celor două blocuri

rivale în emisfera nordică şi împărţirea precisă a sferelor lor de influenţă în acest spaţiu.

Nu vom intra în detaliu în desfăşurarea conflictelor respective şi a operaţiunilor ONU ce

au urmat, acestea fiind deja pe deplin cunoscute, ci vom urmări doar obiectivele

exprimate mai sus.

În ceea ce priveşte criza coreeană, aceasta aparţine în principal cazurilor

prevăzute de Capitolul VII. Agresiunea nord-coreeană trebuia, ca urmare a prevederilor

Capitolului respectiv al Cartei, să producă o solidarizare generală a statelor membre ale

ONU cu Coreea de Sud, iar Consiliul de Securitate avea obligaţia de a stabili măsurile

coercitive ce trebuiau luate de urgenţă în vederea stopării agresiunii şi restaurării păcii în

peninsulă. Este binecunoscut faptul că decizia Consiliului de Securitate de a forma o forţă

multinaţională de intervenţie împotriva armatelor nord-coreene, forţă pusă sub comanda

SUA (care contribuiau cu circa 90% din efective şi tehnica de război) a fost posibilă doar

ca urmare a absenţei reprezentantului URSS din Consiliu. Agreând cu reticenţă ideea

construirii ONU, Stalin a văzut în aceasta, mai ales datorită compoziţiei Consiliului de

Securitate, un mecanism de promovare a intereselor SUA în plan internaţional. În

perioada 1948-1949, URSS a încercat să folosească ONU în vederea promovării

propriilor interese, sprijinind mişcările de eliberare din coloniile olandeze, din Siria şi

Liban, din Egipt, protestând împotriva sprijinului blocului vestic pentru regimul franchist.

În faţa contraofensivei Vestului, URSS a revenit la folosirea veto-ului pentru a bloca

deciziile Consiliului de Securitate, iar mai apoi, în ianuarie 1950, şi-a retras

reprezentantul din acest organism. Această absenţă a permis Consiliului să iniţieze

acţiunea multinaţională din Coreea, la iniţiativa SUA şi sub comandamentul acestora,

element decisiv în salvarea existenţei Coreei de Sud şi, în perspectivă, în stingerea

conflictului din peninsulă. Intervenţia ONU în Coreea a fost, în fapt, o acţiune americană

sprijinită de Organizaţie în baza Capitolului VII al Cartei. Condusă de un general

american, responsabil în faţa Preşedintelui SUA acţionând ca agent ONU, operaţiunea

28


şi-a schimbat sensul în momentul intrării în conflict a Chinei. Odată cu aceasta, multe din

statele membre ale forţei multinaţionale au considerat că obiectivele iniţiale ale

operaţiunii au fost pierdute din vedere, totul transformându-se într-o competiţie directă

între SUA şi China pentru dominaţie în Asia Extrem-Orientală. Consecinţă a operaţiunii

din Coreea a fost axiomatica excludere, pe viitor, a contribuţiei de natură militară a

marilor puteri şi a statelor limitrofe la forţa de pace ONU.

Criza Suezului a adus cu sine alte consecinţe pentru viitoarea implicare a ONU în

managementul conflictelor internaţionale. Începută odată cu anunţarea de către Nasser a

naţionalizării Canalului de Suez şi a intenţiei de interzicere a traficului navelor israeliene

prin Canal, criza a atins apogeul în momentul intervenţiei militare coalizate ale Marii

Britanii, Franţei şi Israelului împotriva Egiptului. Deşi criza a fost dezamorsată

esenţialmente de presiunile intense exercitate de superputeri asupra invadatorilor, rolul

ONU nu trebuie neglijat. Acţiunea ONU în afacerea Suezului a fost pusă în mişcare de

Adunarea Generală şi a stat constant sub controlul Secretarului General. Ea era legată, în

principal, de modalitatea asigurării dezangajării controlate a trupelor anglo-franco-

israeliene (se punea mai ales problema modalităţii de asigurare a retragerii trupelor

israeliene din peninsula Sinai). În consecinţă, operaţiunea intra sub incidenţa Capitolului

VI al Cartei, fiind antamată în vederea soluţionării paşnice a diferendului, şi nu sub

incidenţa capitolului VII, care ar fi necesitat decizia Consiliului de Securitate. Forţa de

pace ONU intra în Egipt cu acordul acestuia, era uşor înarmată şi avea rolul de a crea o

zonă-tampon în estul Sinaiului, între forţele israeliene şi cele egiptene. Această tehnică,

numită mai apoi peacekeeping*, a fost dezvoltată pornind iniţial de la grupurile de

observatori ONU trimişi în Kashmir şi Palestina, la sfârşitul anilor ’40, pentru a

monitoriza respectarea acordurilor de încetare a focului. În fapt, trebuie observat un fapt

esenţial: în criza Suezului, ONU nu are o contribuţie semnificativă la stingerea

*Trebuie menţionat de la început că termenul de peacekeeping a fost utilizat, până nu demult, în mod abuziv. În fapt, trebuie făcută o delimitare clară între peacekeeping şi peacemaking sau peace-enforcement. Conform lui Roderick von Lipsey, peacemaking/peace-enfocement comportă o acţiune de forţă, purtată cu mijloace militare de maximă putere şi eficienţă, fără pretenţia de imparţialitate, în vederea limitării conflictului la o arie restrânsă, mai apoi a forţării părţilor combatante la încetarea focului şi încheierea acordurilor de dezangajare militară. Peacekeeping este o operaţiune ce vine să continue acţiunile de peace-enforcement/peacemaking, în cadrul managementului conflictelor. Forţele de menţinere a păcii trebuiesc să aibă acordul tuturor părţilor pentru a fi desfăşurate, trebuiesc să fie imparţiale şi să se abţină de la folosirea forţei înafara cazurilor de auto-apărare (prin aceasta înţelegându-se şi cazurile în care forţa de pace este împiedicată în mod armat să-şi îndeplinească misiunea. Este esenţial a se înţelege aceste lucruri, în vederea evaluării corecte a acţiunilor ONU în managemetul conflictelor internaţionale.

29


conflictului, aceasta realizându-se ca urmare a acţiunii directe a Statelor Unite, ci de

asigurare a respectării post-criză a dezangajării părţilor în conflict.

Cele două crize aparţinând perioadei de început a Războiului Rece sunt reflecţia

limpede a regulilor sistemului internaţional. Accesul ONU în zonele primare de interes a

superputerilor a fost limitat la acţiuni secundare, înafara deciziilor majore. Acţiunea din

Coreea a fost iniţiată de Statele Unite, care au obţinut suportul ONU profitând de absenţa

reprezentantului sovietic din Consiliul de Securitate. Să fi fost acesta prezent, ONU ar

fost blocat, dar intervenţia SUA în sprijinul Coreei de Sud ar fi loc în orice condiţii, dat

fiind interesul strategic primar al acestora în regiunea Asiei Extrem-Orientale. Cazul

Suezului este şi mai relevant, el demonstrând rolul secundar alocat ONU în

managementul conflictelor internaţionale. Ceea ce aduce important Suezul pentru ONU

este iniţierea operaţiunilor de peacekeeping, aşa-numitele operaţiuni Capitolul “VI-şi-

jumătate”, tocmai pentru că acestea nu existau iniţial în atribuţiile ONU prevăzute în

Carta. În fapt, aşa cum vom vedea, tocmai succesul relativ al acestor operaţiuni au reţinut

ONU din a nu repeta experienţa nefericită a Societăţii Naţiunilor.

B. Destinderea relativă: 1962-1980

Relativa relaxare a relaţiilor dintre cele două blocuri rivale a dat posibilitatea

ONU de a juca un rol mai proeminent pe scena internaţională în această perioadă.

Avântul Mişcării de Nealiniere, în conexiune cu procesul de decolonizare, au oferit noi

câmpuri de acţiune pentru Organizaţie. Implicarea ONU în criza congoleză a fost

consecinţa directă a acestei stări de fapt.

Criza congoleză este ilustrativă pentru genul de probleme creat de procesul

decolonizării. Retragerea precipitată a puterii coloniale (în cazul de faţă, cea belgiană),

urmată de un război civil ca urmare a rebeliunii armatei congoleze împotriva noilor

autorităţi, la care s-a adăugat secesiunea provinciei Katanga, au dus la implicarea ONU în

regiune. Acţionând iniţial în baza Capitolului VI, forţa ONU a încercat să asigure ordinea

şi stabilitatea noului stat în condiţiile incapacităţii autorităţilor congoleze de a o face,

impunând respectul legii – o operaţiune clasică de peacekeeping. Secesiunea Katangăi a

deviat însă forţa ONU de la misiunea iniţială, intervenţia armată a ONUC pentru a

impune Katangăi recunoaşterea autorităţii Kinshasei şi eliminarea mercenarilor ce-l

30


sprijineau pe Chombe devenind în fapt o acţiune de peacemaking, aflată oarecum sub

incidenţa Capitolului VII, niciodată menţionat explicit în cazul acestei crize. Acţiunea

ONUC în Katanga a însemnat renunţarea la imparţialitatea asumată în mod constant de

forţele de pace ONU, ceea ce demonstrează plenar că eficienţa în stingerea unui conflict

primează asupra observării cu stricteţe a regulilor autoimpuse de management a

conflictelor. Lecţia congoleză a fost pierdută din vedere de către ONU 30 de ani mai

târziu, în cazul conflictului din ex-Yugoslavia, fapt care a impietat asupra acţiunii ONU

şi, implicit, asupra prestigiului său.

Criza congoleză a fost gestionată de ONU prin punerea în mişcare a

mecanismelor interne de luare a deciziilor. Uzând de prevederile articolului 99,

Seceretarul-General al ONU a adus cazul la cunoştinţa Consiliului de Securitate.

Operaţiunile au fost iniţiate de acesta, dar forţa de pace a ONU (ONUC) a refuzat

contingentele marilor puteri, pentru a evita implicarea şi, implicit, competiţia acestora în

Congo. ONUC a acţionat la ordinele Secretarului-General şi s-a sprijinit pe suportul

puterilor medii, membre ale ONU. Operaţiunile din Congo au fost o combinaţie de

peacemaking şi peacekeeping greu de separat, renunţându-se la imparţialitate în vederea

obţinerii rapide a rezultatului dorit – stingerea conflictului ce măcina proaspătul stat.

Definirea principiilor şi condiţiilor de derulare a operaţiunilor de peacekeeping, ce

deveniseră deja domeniul de preferinţă al ONU, s-a datorat unei alte crize internaţionale,

cea provocată de războiul arabo-israelian din 1973, aşa numitul Război de Yom Kippur.

Declanşat de egipteni şi sirieni cu scopul recuperării teritoriilor pierdute în 1967, războiul

a pus la grea încercare Israelul, aflat la un pas de dispariţie. Revirimentul israelian,

contraofensiva IDF-ului peste Suez şi înspre Damasc au dus la intervenţia Statelor Unite

şi Uniunii Sovietice care, la fel ca în 1956, au impus încetarea focului. Rolul acodat ONU

a fost şi de aceasta dată cel de asigurare a dezangajării forţelor aflate în conflict şi de

monitorizare a respectării acordului de încetare a focului. Pentru aceasta a fost creat

UNEF II (UN Emergency Force in the Middle East II, prima dintre acestea fiind cea care

asigurase zona tampon din Sinai din 1956 până la cererea lui Nasser de retragere a

acesteia, în 1967) şi au fost formulate principiile de bază ale derulării operaţiunilor de

acest gen. Sir Brian Urquhart, fost Subsecretar-General al ONU pentru Afaceri Politice, a

31


sintetizat cerinţele esenţiale ale declanşării unei operaţiuni de peacekeeping pentru a avea

şanse de succes:

- consimţământul tuturor părţilor în conflict pentru desfăşurarea operaţiunii, a

mandatului acesteia, a compoziţiei acesteia şi a comandanţilor acesteia;

- suportul continuu şi puternic al CS;

- un mandat clar şi practicabil;

- nefolosirea forţei decât în caz de autoapărare – incluzând rezistenţa la încercări de a

forţa “Căştile Albastre” să nu-şi îndeplinească misiunea;

- voinţa statelor membre de a oferi un număr adecvat de militari capabili şi de-a

accepta riscurile pe care mandatul şi operaţiunea le prevăd;

- voinţa statelor membre, şi mai ales a marilor puteri, de a pune la dispoziţia operaţiunii

mijoacele logistice şi financiare necesare;

În linii mari, ONU va urmări îndeplinirea acestor condiţii pentru fiecare din

operaţiunile de peacekeeping ce avea să le tuteleze în următorii ani.

Concluziile ce se desprind din analiza acestei perioade denotă clar fixarea zonei

de responsabilitate a ONU în periferia sistemului internaţional, în aşa-numita Lume a

Treia. Chiar şi aici, deciziile cu implicaţii majore pentru sistemul internaţional au fost

luate tot de superputeri, ONU fiind chemată doar să asigure repectarea acordurilor, odată

semnate. Mecanismul care pare să ia fiinţă în această perioadă este următorul: conflictele

din ariile de interes pentru superputeri sunt aplanate la intervenţia şi prin mijlocirea

directă a acestora, ducând la dezangajarea forţelor în conflict; mai apoi, ONU este chemat

să asigure, prin intermediul “Căştilor Albastre”, monitorizarea respectării acordurilor

semnate de părţi, până la eventuala semnare a unui tratat cuprinzător de pace (cazul

israelo-egiptean şi acordurile de la Camp David). În acest mod, ONU se specializează în

operaţiuni de peacekeeping, operaţiunile de peacemaking fiind lăsate înafara

preocupărilor sale (cu excepţia relevantă a cazului congolez). Succesele ONU din

perioada următoare se datorează în mare măsură acceptării acestui rol.

32


C. Tranziţia anilor ’80

Cooperarea tot mai strânsă dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de

Securitate şi, în special, schimbarea dramatică a politicii externe sovietice, odată cu

venirea la putere la Kremlin a lui Mihail Gorbaciov au creat premisele unei implicări tot

mai active a ONU în managementul conflictelor internaţionale. La aceasta a contribuit şi

diplomaţia silenţioasă, dar foarte eficientă, a Secretarului-General al ONU, Javier Perez

de Cuellar. Această combinaţie de factori, laolaltă cu folosirea experienţei acumulate de

ONU în derularea operaţiunilor de peacekeeping, au generat succesul ONU în obţinerea

retragerii forţelor sovietice din Afghanistan, stingerea conflictului dintre Iran şi Irak,

retragerea cubaneză şi finalizarea conflictului angolez, precum şi încetarea conflictelor

din America Centrală.

Toate aceste cazuri au cuprins intervenţia forţelor ONU de menţinere a păcii, fie

că a fost vorba de UNGOMAP în Afghanistan, care a asigurat retragerea relativ paşnică a

forţelor sovietice din zonă, fie că fost vorba de UNIIMOG, care a monitorizat

dezangajarea forţelor ianiano-irakiene şi întoarcerea lor pe frontiera recunoscută

internaţional, fie că fost vorba de UNTAG, cea mai ambiţioasă întreprindere de acest gen

a ONU. Aceasta din urmă a transgresat limitele unei obişnuite operaţiuni de

peacekeeping, intrând în domeniul delicat al proceselor de peace-buiding prin

monitorizarea retragerii forţelor sud-africane şi cubanze din Namibia, supervizând forţele

civile de poliţie şi creând condiţiile pentru desfăşurarea de alegeri libere şi corecte.

Este, de asemenea, demn de observat că toate aceste succese au venit pe fondul

unei epuizări a forţelor aflate în conflict, fie că ne referim la sovietici în Afghanistan, fie

la iranienii şi irakienii măcinaţi de un război de 8 ani, fie la cubanezi şi sud-africani în

Namibia, pentru a nu mai menţiona actorii conflictelor aproape perpetue din America

Centrală. Se respectă astfel una din regulile obiective ale derulării proceselor de conflict

management, care evidenţiază imposibilitatea stingerii unui conflict atâta timp cât forţele

angajate continuă să aibă resurse care să le îndreptăţeasca a crede că pot obţine câştig de

cauză prin folosirea forţei. Important a fost faptul că ONU a sesizat oportunităţile oferite

de epuizarea combatanţilor, precum şi de noua situaţie internaţională creată de

modificarea liniilor directoare ale politicii externe sovietice, implicându-se activ, mai ales

prin persoana Secretarului-General, în managementul conflictelor mai sus menţionate.

33


Succesele obţinute au îndreptăţit ONU să privească spre perioada următoare cu speranţa

unei extinderi a rolului şi importanţei sale în gestiunea problemelor lumii contemporane.

D. Perioada post Război Rece 1989-1999

Căderea Zidului Berlinului şi destrămarea Uniunii Sovietice doi ani mai târziu au

modificat fundamental structura sistemului internaţional. Departe de a deveni mai

paşnică, epoca de după 1989 a fost martora exploziei conflictelor interetnice, deplasând

centrul de greutate al ciocnirilor violente dinspre exteriorul spre interiorul statelor

contemporane. Totuşi, prima mare provocare de după 1989 a fost una “clasică”,

declanşată prin invazia Kuweitului de către armata irakiană, la 2 august 1990. Relativa

unitate de vederi a membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate a ONU a dat

posibilitatea Organizaţiei de a acţiona prompt şi vizibil în spiritul principiilor securităţii

colective, apogeul fiind marcat de adoptarea Rezoluţiei 678 din noiembrie 1990, care

autoriza statele membre ale ONU “să folosească toate mijloacele necesare” pentru a pune

capăt ocupaţiei Kuweitului. Forţa multinaţională, aflată sub comandament american, a

declanşat operaţiunile în ianuarie 1991, punând capăt, în mai puţin de două luni, situaţiei

create de invazia irakiană. Considerată un model de acţiune în virtutea principiilor

securităţii colective şi un semn al unui nou modus operandi în managementul conflictelor

internaţionale, acţiunea ONU din Golf a conţinut şi primele indicii ale modificării în curs

a poziţiei SUA faţă de astfel de operaţiuni. Nici un moment forţele SUA din Golf nu au

fost responsabile în faţa Secretarului-General al ONU; nu au fost arborate steagurile şi

simbolurile ONU de către forţa multinaţională; întreaga operaţiune a fost purtată de SUA

şi aliaţii săi sub umbrela Rezoluţiei 678, fără nici o responsabilitate directă faţă de ONU

şi agenţii săi. Rămânând singura superputere, SUA au înţeles să-şi asume

responsabilitatea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale – o consecinţă previzibilă în

cadrul teoriei stabilităţii hegemonice – transformând ONU într-o sursă de legitimitate

pentru acţiunile sale la nivel internaţional.

S-a sperat în dezvoltarea, pe această bază, a unui parteneriat SUA – ONU, benefic

pentru ambele părţi: ONU urma să confere legitimitate intervenţiilor americane în

vederea restabilirii/menţinerii păcii internaţionale, iar SUA puneau la dispoziţia ONU

forţele şi logistica necesare desfăşurării acţiunilor autorizarte de Consiliul de Securitate.

34


În cei cinci ani ce au urmat Războiului din Golf, ONU a declanşat 17 operaţiuni de

peacekeeping, toate în cazuri de conflicte generate de dispariţia autorităţii

guvernamentale centrale, mişcări de secesiune, ciocniri interetnice de tipul celor din

Rwanda, Cambodgia, Angola, Iugoslavia, Somalia.

Parteneriatul provizoriu dintre ONU şi SUA a funcţionat până în momentul crizei

somaleze. Foametea generată de dispariţia ordinii civile din Somalia şi conflictul dintre

numeroasele grupuri armate din ţară au forţat opinia publică internaţională să ceară ONU

“să facă ceva”. Acest “ceva” a luat forma UNITAF, creat prin Rezoluţia 794 a Consiliului

de Securitate, din 3 decembrie 1992, prin care o forţă multinaţională condusă de SUA –

iată, deci, parteneriatul de care vorbeam mai sus – era autorizată să intervină având ca

mandat asigurarea securităţii porturilor şi aeroporturilor somaleze, protejarea lucrătorilor

şi transporturilor umanitare. Secretarul-General al ONU a cerut UNITAF şi să impună

încetarea focului şi dezarmarea facţiunilor combatante, dar leadership-ul american a fost

reticent la ideea implicării UNITAF în conflictele interne somaleze. Având iniţial succes,

UNITAF a fost înlocuit în 1993 de către UNOSOM II, mult mai puternic înarmat,

autorizat se dezarmeze facţiunile somaleze. În acest mod, forţele ONU au fost expuse

ripostei acestor grupuri, în special cel al generalului Mohamed Farah Aidid. Când 23 de

soldaţi pakistanezi au fost ucişi de partizanii lui Aidid, facţiunea acestuia a devenit ţinta

intervenţiei forţelor UNOSOM II, acestea renunţând astfel la imparţialitatea pe care

mandatul i-o impunea. Punctul final al aventurii somaleze s-a consumat în momentul în

care 18 soldaţi americani au fost ucişi în octombrie 1993. Ca urmare, Preşedintele SUA a

anunţat imediat intenţia de a retrage contingentul american din Somalia, fapt petrecut în

martie 1994. Consecinţa directă a afacerii somaleze, pe lângă ruperea parteneriatului

ONU-SUA, a fost Directiva Prezidenţială Nr. 25 din mai 1994, care stipula 6 precondiţii

necesare pentru participarea viitoare a forţelor SUA în operaţiunile ONU de

peacemaking/peacekeeping:

1. existenţa unui interes naţional sau general al SUA în zona de intervenţie;

2. participarea forţelor SUA să nu pună în pericol capacităţile de apărare naţională;

3. participarea SUA să fie strict necesară pentru succesul misiunii sau pentru a-i

convinge pe alţii să participe;

4. relaţiile de comandă şi control să fie acceptabile;

35


5. definirea clară a finalului participării americane;

6. existenţa sprijinului intern (inclusiv al Congresului).

Războiul din ex-Iugoslavia avea să aducă lovitura de graţie pentru ONU în

perioada post Război Rece. Început prin declaraţia de independenţă a Croaţiei şi

Sloveniei, urmată de conflictul dintre forţele paramilitare croate şi armata federală

iugoslavă, dominată de sârbi, conflictul avea să atingă apogeul în Bosnia-Herzegovina,

unde trei facţiuni – sârbi, croaţi şi bosniacii musulmani – îşi disputau teritoriile şi

punctele strategice. Intervenţia ONU a fost relativ timpurie, prin trimiterea lui Cyrus

Vance, fost secretar de stat al SUA, ca emisar special al Secretarului-General al ONU, în

25 septembrie 1991, în Iugoslavia. De asemenea, Consiliul de Securitate a autorizat

formarea UNPROFOR în februarie 1992, după ce Vance reuşise încheierea unui acord

între toate părţile în conflict pentru acceptarea unei astfel de misiuni ONU. UNPROFOR

a fost deplasat în trei zone speciale de protecţie din Croaţia cu obiectivul de a asigura

respectarea încetării focului, dezarmarea facţiunilor rivale, protecţia Drepturilor Omului

şi de a asista agenţiile umanitare în efortul de readucere a refugiaţilor în localităţile lor de

origine.

Situaţia UNPROFOR a devenit critică în momentul izbucnirii conflictului din

Bosnia-Herzegovina, când misiunea sa a devenit protecţia unor “zone de securitate

ONU”, 6 la număr. Neavând un mandat clar şi posibil de îndeplinit, UNPROFOR a

suferit umilinţă după umilinţă, de la luarea ca ostateci a membrilor săi şi folosirea lor ca

scuturi umane de către sârbii bosniaci, până la catastrofa de la Srbrenica, unde

contingentul olandez din UNPROFOR a asistat neputincios la exterminarea populaţiei

civile de către forţele sârbe ale lui Radovan Karadjici. Pus într-o astfel de situaţie

Consiliul de Securitate ONU a invocat Capitolul VII pentru a autoriza folosirea

loviturilor aeriene în scopul asigurării retragerii armelor grele din şi din jurul centrelor

urbane şi, esenţial, protejării “zonelor de securitate ONU” împotriva forţelor sârbilor

bosniaci care le asediau. Această decizie a făcut ONU dependentă de capacităţile NATO

şi ale SUA, în special, transferând centrul de greutate al deciziei în domeniul

managementului conflictului bosniac din sfera ONU spre NATO şi Casa Albă. Din acest

moment, ONU a devenit un secundant al SUA în problema bosniacă, iar NATO,

instrumentul adecvat pentru rezolvarea ei. Finalul a fost constituit de acordurile de la

36


Dayton, obţinute prin medierea SUA, şi care au transferat întreaga responsabilitate a

misiunilor de peacemaking, peacekeeping şi peacebuilding în sarcina NATO.

Constituirea IFOR, continuat de SFOR, a fost o grea lovitură pentru ONU ca acţionar

principal al operaţiunilor de peacekeeping, dar mai importantă a fost cristalizarea

neîncrederii totale a SUA în capacităţile ONU de management al conflictelor şi naşterea

convingerii că doar prin implicarea directă, în forţă, a SUA, cu toate mijloacele sale

economice, militare şi politice, conflictele internaţionale sau interetnice pot fi aduse la

zero.

Rezultatul direct al acestei evoluţii a fost cazul Kosovo şi, prin reflecţie, cel al

Ceceniei. Ambele conflicte sunt prea recente şi, deci, prea cunoscute, pentru a fi necesară

o prezentare factuală a lor. Ambele semnifică un nadir al influenţei ONU în politica

internaţionala – dacă în Bosnia, ONU fusese consultată şi s-a implicat activ în rezolvarea

conflictului, în cazul Kosovo, SUA şi NATO au acţionat pe cont propriu, fără a mai cere

vreo aprobare sau rezoluţie din partea Consiliului de Securitate (era îndoienic că ar fi

obţinut-o, dată fiind poziţia Rusiei). Dacă în Bosnia, NATO a succedat ONU-

UNPROFOR în gestionarea situaţiei create de conflict, în Kosovo NATO a intervenit

direct, asumându-şi toate rolurile pe care altă dată şi le asumau forţele ONU. Acţiunea

rusă din Cecenia este răspunsul direct la intervenţia NATO în Kosovo, urmând aceeaşi

logică de putere, ba chiar şi aceeaşi tactică militară. Ambele puteri, SUA şi Federaţia

Rusă, au demonstrat prin acţiunile lor din anii 1998-1999, că rolul ONU în

managementul conflictelor este pe cale să apună, rămânând să se ocupe de probleme

secundare ca impact pe arena internaţională. Kosovo şi Cecenia au certificat că, în

termeni reali, doar marile puteri au posibilitatea de impune pacea, nu numai de a o

menţine, fapt greu de conceput în cazul unei organizaţii internaţionale

interguvernamentale.

37


3.3. Concluzii

Care ar putea fi viitorul ONU? Implicarea Organizaţiei în operaţiunile de

peacekeeping, multe dintre ele încheiate cu succes, precum şi configuraţia sistemului

internaţional, au ferit ONU de a repeta experienţele nefaste ale Societăţii Naţiunilor; a

supravieţuit mai mult de 50 de ani, acumulând o experienţă deloc de neglijat în domeniul

managementului conflictelor, fie ele internaţionale sau civile. Din păcate, structura şi

logica sistemului internaţional, definite atât de clar de Morton A. Kaplan şi, mai apoi, de

Kenneth Waltz, nu au permis ONU să-şi atingă scopul pentru care a fost înfiinţată – acela

de a preveni conflictele şi a asigura reglementarea paşnică a diferendelor dintre naţiuni.

Cu alte cuvinte, ONU a excelat în îndeplinirea unor sarcini care nu îi intrau iniţial în

atribuţii, dar a eşuat în domeniile care îi aparţineau de drept şi pentru care fusese creată.

Reformarea ONU în direcţia creşterii eficienţei sale, mai ales prin simplificarea

birocraţiei şi a procesului decizional, poate aduce un suflu nou Organizaţiei; dar ceea ce

poate da o speranţă de viitor Organizaţiei este însă adaptarea ambiţiilor sale la

capacităţile şi posibilităţile sale reale, prin definirea corectă şi realistă a domeniilor sale

de interes şi acţiune. Reformatorii ONU trebuie să înţeleagă că Organizaţia nu va da

niciodată performanţe în domeniul prevenirii conflictelor, şi nici în domeniul impunerii

păcii; ea poate doar asista, moral, juridic şi tehnic, astfel de operaţiuni. În schimb,

Organizaţia poate excela în misiuni umanitare, în operaţiuni de peacekeeping şi, uneori,

în anumite condiţii date, de peacebuilding. Adaptarea ONU, a instituţiilor şi agenţiilor

sale specializate, la aceste noi obiective pot salva ONU de la căderea în desuetudine şi

ieşirea din sfera centrală a deciziilor majore de politică internaţională, aşa cum a fost

cazul Kosovo.

38


CAPITOLUL IV

SECURITATEA COMUNĂ

Obiective:

Înţelegerea modalităţilor de transpunere în practică a conceptului de securitate

comună.

Noţiuni cheie: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), Politica Europeană de

Securitate şi Apărare (PESA)

4.1. The Common Foreign and Security Policy (CFSP)

Following the signing of the Treaties of Rome, European construction focused on

economic aspects, i.e. the creation of a common market, although ideas for cooperation in

the field of international policy were already in evidence. For almost forty years of

European construction the very expression "common foreign policy" found no place in

the Treaties. From October 1970 the Member States of the European Community

cooperated and endeavoured to consult one another on major international policy

problems. However, this was at intergovernmental level in the context of "European

political cooperation". In 1986, the Single European Act formalised this

intergovernmental cooperation without changing its nature or methods of operation. The

change came at Maastricht where, for the first time, Member States incorporated in the

Treaty the objective of a "common foreign policy". Since the Treaty's entry into force on

1 November 1993, the European Union as such can make its voice heard on the

international stage, express its position on armed conflicts, human rights and any other

subject linked to the fundamental principles and common values which form the basis of

the European Union and which it is committed to defend.

39


The provisions on the CFSP were revised by the Amsterdam Treaty, which came

into force on 1 May 1999. Articles 11 to 28 of the Treaty on European Union are now

devoted specifically to the CFSP.

An important decision in terms of improving the effectiveness and profile of the

Union's foreign policy was the appointment of a High Representative for the CFSP (an

innovation of the Treaty of Amsterdam), Mr Javier Solana Madariaga, who took up the

post on 18 October 1999 for a period of five years.

The new Treaty of Nice, signed on 26 February 2001 and due to enter into force

when it has been ratified by the Member States, contains new CFSP provisions.

4.2. The European security and defence policy (ESDP)

The Treaty also provides the Union with a common security policy that covers all

matters relating to its security, including the gradual formulation of a common defence

policy – i.e. the ESDP forms part of the CFSP. This common defence policy could lead to

a common defence if the European Council were to so decide and a decision were

adopted and ratified by the fifteen Member States. The ESDP does not, however, affect

the specific nature of the security and defence policies of certain Member States, and is

also compatible with the policy conducted in the framework of NATO.

The Cologne European Council meeting in June 1999 placed crisis management

tasks at the core of the process of strengthening the European common security and

defense policy; these are also known as the Petersberg tasks, so named after the place

where the WEU Ministerial Council that formulated them was held in June 1992.

They are humanitarian and rescue tasks, peacekeeping tasks and combat-force

tasks in crisis management, including peacemaking. The European Council has decided

that, to this end, "the Union must have the capacity for autonomous action, backed up by

credible military forces, the means to decide to use them, and a readiness to do so, in

order to respond to international crises without prejudice to actions by NATO".

Each successive European Council (Helsinki, Feira and Nice) has gradually given

substance to this desire to give the Union a capacity for autonomous action in

international crisis management, where NATO as such is not engaged, in compliance

40


with the principles of the UN Charter and acknowledging the prerogatives of the UN

Security Council.

Thus, in December 1999, the Helsinki European Council set the headline goal in

terms of military capabilities. For the Union this means being able, by the year 2003, to

deploy within sixty days, and sustain for at least one year, up to 60 000 persons capable

of carrying out the full range of Petersberg tasks. It must be emphasised that the

achievement of this goal does not involve the establishment of a European army. The

commitment and deployment of national troops will be based on sovereign decisions

taken by Member States.

The Nice European Council decided to establish within the Council new

permanent political and military structures to provide political control and strategic

direction in a crisis, viz. a Political and Security Committee and a Military Committee. In

addition, the Council Secretariat now incorporates a military staff composed of military

experts seconded by the Member States under the military direction of the Military

Committee which it is to assist.

The Union has also defined arrangements for the possible participation of third

countries (European Member States of NATO which are not part of the Union and other

candidate countries for accession to the Union) and other potential partners in EU

military crisis management.

In addition, permanent arrangements have been agreed for EU-NATO

consultation and cooperation. Meetings between the Union and NATO are held on a

regular basis in certain specific fields with a view to enabling the Union, where

necessary, to launch operations using NATO assets and capabilities (notably planning

capabilities and command options).

In the meantime, preparation of a programme of exercises to test the crisis

management structures and assets and work out procedures is well under way.

The aim of all this work is that the Union should become rapidly operational. A

decision to that effect will be taken at the latest at the European Council meeting in

Laeken in December 2001.

The Union has also decided to develop the civilian aspects of crisis management

in four priority areas defined by the Feira European Council: police, strengthening of the

41

http://ue.eu.int/pesc/military/en/homeen.htm

http://ue.eu.int/pesc/military/en/homeen.htm


rule of law, strengthening civilian administration and civil protection. Discussions

continue on the implementation of the goals established for policing (Member States

should be able to provide 5 000 officers by 2003 for international missions and to deploy

1 000 of them within less than 30 days) and on the definition of specific goals in

connection with strengthening the rule of law.

These discussions reflect the Union's consistent overall approach to crisis

management, enabling it to further develop the range of civilian instruments already at its

disposal (for the most part under the responsibility of the Commission) while also being

able to use military force.

This group of measures is called the European Security and Defence Policy

(ESDP).

4.3. Why CFSP is necessary ?

Since the 1950s the European Communities have developed strong economic

links between their Member States and with the rest of the world. Progress in the

economic field since the 1990s has enabled the Union to attain a level of economic

integration unrivalled anywhere else in the world (for example via the creation of a single

market without borders and a single currency), significantly developing trade relations

with numerous countries and regions.

The Union's economic development has been accompanied by substantial

contributions to other countries and regions in terms of development cooperation,

humanitarian assistance and reconstruction aid. The European Community and its

Member States today provide more than half the funds for international development aid

and more than 50% of world humanitarian aid. They finance one third of world aid to the

Middle East (50% for the Palestinian Territories), almost 60% to Russia and the

Republics arising out of the former Soviet Union, and 40% of the reconstruction effort in

Bosnia and Herzegovina.

This substantial aid is now supplemented by a political aspect: a contribution to

international peacekeeping, using military force where appropriate, and the promotion of

international cooperation, democracy and human rights.

42


The European Union, major economic and political player on the international

stage

The root causes of the development of this political aspect are to be found in the

events which, since the end of the 1980's have altered the shape of Europe and of the rest

of the world, leading to an important change in strategic interests. The disintegration of

the former Soviet Union and the end of the Cold War eliminated the danger of a massive

attack in Europe. However the conflict in the former Yugoslavia has made us more aware

of the dangers of a major conflict on our doorstep.

These events have enabled us to identify the danger that regional conflicts

represent for neighbouring countries and regions and for peace and international security

and stability; this danger has largely replaced the risk of territorial aggression linked to

the traditional concept of defense. In addition the Union must prevent and meet various

threats, such as the proliferation of weapons of mass destruction, arms trafficking,

contraband nuclear material, fundamentalism and extremism.

So Europe's defence needs have changed, and the Union has decided to take

responsibility for its own security increasingly into its own hands.

The Union has therefore decided that it should be capable not only of acting

independently in crisis management but also of intervening to prevent conflict, by

endeavoring to address the causes, as well as contributing to reconstruction and

stabilization, an area in which the Community and its Member States were already taking

significant measures.

4.4. How is the CFSP implemented ?

The common foreign and security policy is not implemented in the same way as

Community policies (e.g. the agricultural, environmental, transport and research

policies). In view of the sensitive nature of questions affecting international relations, the

Treaty naturally attaches great importance to the Member States and the bodies of the

European Union in which they participate directly, the Council and its competent bodies

(committees, working parties).

The CFSP is part of a single institutional framework: the institutions are those

which exist in the Community framework. However, the balance of powers between the

43


Council, the Parliament and the Commission is different. From this point of view,

implementation of the CFSP differs considerably from the implementation of Community

policies. For example, the Commission is fully associated with the CFSP but does not

have the exclusive right to submit initiatives. These come mainly from the Presidency, a

Member State or the High Representative. The European Parliament is consulted by the

Presidency on the fundamental choices of the CFSP and is briefed on how it is

developing.

4.5. Agents of the Common Foreign and Security Policy

The European Council

The European Council brings together the Heads of State or Government of the

Fifteen and the President of the European Commission. Members of the European

Council are accompanied by the Foreign Affairs Ministers and by the European

Commissioner responsible for external relations. Hosted in principle by the Member State

holding the Presidency of the Council, the European Council lends regularity to the

political life and development of the European Union by meeting at least twice a year

(usually in June and December).

It occupies a position of the highest rank in the common foreign and security

policy in that it determines the policy's principles and general guidelines, including those

relating to matters with defence implications.

In the role of legislator conferred on it by the Amsterdam Treaty, the European

Council decides unanimously on the common strategies which are implemented by the

Union in areas where the Member States have important common interests.

The Council of the European Union

The Council of the European Union is composed of ministerial representatives of

each Member State. CFSP matters are dealt with by Foreign Affairs Ministers in the

General Affairs Council.

The Council has to take the necessary decisions concerning the formulation and

implementation of the CFSP on the basis of the general guidelines or common strategies

44

http://ue.eu.int/en/info/main.htm

http://ue.eu.int/en/info/eurocouncil


laid down by the European Council. To that end it adopts common positions and joint

actions as well as decisions.

The Council is responsible for ensuring that the Union's action is unified,

consistent and effective.

The proceedings of the General Affairs Council are prepared by the Permanent

Representatives Committee (Coreper). The Permanent Representatives (Ambassadors)

act in this area in the same way as for the other Community policies.

The Political Committee and its permanent structure in Brussels, the Political and

Security Committee, monitor the international situation, contribute to the formulation of

policies by giving the Council opinions, either at the latter's request or on their own

initiative, and also oversee the implementation of the policies that are agreed.

In the event of a crisis, the Political and Security Committee plays a central role in

defining the Union's response to that crisis; it is responsible for the political control and

strategic direction of all military operations, with the support of the opinions and

recommendations of the Military Committee assisted by the Military Staff.

The Military Committee is responsible for the military direction of all military

activities within the EU framework. It is composed of Member States' Chiefs of Defence

(CHOD), represented by their military delegates in Brussels. The Chairman of the

Military Committee is a four-star General, elected by the fifteen CHODs and appointed

by the Council for a period of three years.

It may be noted that an innovation introduced by the Treaty of Nice will enable

the Political and Security Committee, under certain conditions, to take certain

implementing decisions with regard to crisis management, making the Committee's

political control and strategic direction of operations easier.

The Presidency

Every six months a Member State assumes the Presidency of the European Union

and in that capacity chairs the European Council, the Council of the European Union and

the subordinate bodies responsible for preparing proceedings (Coreper, Political

Committee/Political and Security Committee, committees and working parties). The

Presidency provides the impetus and ensures follow-up. It represents the Union in CFSP

45

http://ue.eu.int/en/presid.htm


matters, notably by conducting political dialogue with third countries on behalf of the

Union. It is responsible for the implementation of CFSP decisions. It is on that basis that

it expresses the position of the Union in international organisations and at international

conferences.

The Presidency is assisted in these tasks by the Secretary-General of the

Council/High Representative for the Common Foreign and Security Policy, in association

with the European Commission. The Presidency may also be assisted by the Member

State that will hold the following Presidency. These four agents are commonly referred to

as the " Troika".

The Secretary-General of the Council/High Representative for the Common Foreign

and Security Policy

The Treaty stipulates that the Secretary-General of the Council shall also be the

High Representative for the Common Foreign and Security Policy. Sometimes referred to

as "Monsieur PESC", the High Representative assists the Council by contributing in

particular to the formulation, drawing up and implementation of political decisions and,

where necessary, by acting on behalf of the Council at the request of the Presidency and

conducting political dialogue with third parties.

The appointment of Mr Javier Solana Madariaga is sufficient proof that the High

Representative is "a personality with a strong political profile"; a requirement laid down

by the Vienna European Council in December 1998. Mr Solana is also Secretary-General

of the Western European Union (WEU), some functions of which will be incorporated in

the Union by the end of 2001.

The Deputy Secretary-General and the General Secretariat of the Council

The Secretary-General, Mr Javier Solana Madariaga, and the Deputy Secretary-

General, Mr Pierre de Boissieu, are in charge of the General Secretariat of the Council,

which assists the Presidency, prepares the Council's work at all levels and ensures that it

proceeds smoothly.

The Directorate-General for External Relations (DG E), under the direction of Mr

Brian Lee Crowe, Director-General, covers three major areas: external economic

46

http://ue.eu.int/en/info/main5.htm

http://ue.eu.int/solana/default.asp


relations (Director-General Mr Cornelis Stekelenburg); CFSP geographical affairs; and

the "politico-military structure" for the Security and Defence Policy. In addition to

supporting the Council and its subsidiary bodies in all of their work, DG E is responsible

for the preparation, participation in and follow-up to the political dialogue as well as the

working relationship between the European Union and international organisations in the

areas falling within its sphere of competence. In particular, relations are currently being

strengthened with the United Nations, the Organisation for Security and Cooperation in

Europe, NATO and the Council of Europe.

The "policy planning and early warning unit", now called the Policy Unit, set up

by a declaration annexed to the Amsterdam Treaty, comes under the responsibility of the

High Representative. The staff of the Policy Unit are drawn from the Council Secretariat,

the Member States, the Commission and the Western European Union (WEU). The

declaration annexed to the Treaty lists the unit's main tasks:

1. Monitoring and analysing developments in areas relevant to the CFSP.

2. Providing assessments of the Union's interests and identifying areas where the CFSP

could focus in future.

3. Providing timely assessments and early warning of events or situations which may have

significant repercussions, including potential political crises.

4. Producing, at the request of either the Council or the Presidency or on its own initiative,

argued policy-options papers to be presented under the responsibility of the Presidency

as a contribution to policy formulation in the Council.

The European Union Military Staff (EUMS), consisting of military experts from

the Member States seconded to the General Secretariat of the Council, is attached directly

to the High Representative. The EUMS is headed by Lieutenant-General Rainer

SCHUWIRTH, Director-General, and by Major-General Graham Messervy-Whiting,

Deputy Director-General. The task of the EUMS is to provide early warning, situation

assessment and strategic planning for crisis management operations, including the

identification of national and multinational European forces, and to implement policies

and decisions as directed by the Military Committee it is to assist.

47


The European Commission

The Treaty on European Union stipulates that the European Commission is to be

fully associated with the work carried out in the CFSP field. Such association is needed to

ensure the consistency of the CFSP with external economic relations and development

cooperation and humanitarian aid, which are Community policies in which the

Commission plays a leading role.

The President of the Commission joins the Heads of State or Government within

the European Council. The Commission participates in meetings of the Council and its

preparatory bodies and in the political dialogue with third countries. Like the Member

States or the High Representative, it can lay before the Council any foreign and security

policy issue and submit initiatives to it. However, its right of initiative is not exclusive as

is usually the case with Community policies.

The Commission, like the Presidency, informs the European Parliament of CFSP

developments.

The Member States

The Member States have undertaken in the Treaty to support the common foreign

and security policy actively and unreservedly in a spirit of loyalty and mutual solidarity.

Each Member State can lay before the Council any CFSP issue and submit proposals to

it.

Member States ensure that their national policies conform to the common

positions. They support these common positions, generally defended by the Presidency,

in international fora. Where other Member States do not participate in the proceedings of

international organisations and conferences, they keep them informed of all matters of

common interest.

They undertake to uphold the joint actions. Their diplomatic services abroad

cooperate to ensure compliance with and the implementation of common positions and

joint actions.

The Council Secretariat, the Commission and the Member States' capitals are

permanently linked by a protected communications system that enables them to exchange

48

http://europa.eu.int/abc/governments/index_en.html


messages and hold consultations. The countries that are candidates for accession are also

linked to the Council Secretariat by a protected computer network.

The special representatives

The Treaty allows the Council to appoint special representatives with a mandate

in relation to particular policy issues. They are directly responsible to the High

Representative for the CFSP. The Union currently has three special representatives: Mr

Miguel Angel Moratinos (Middle East), Mr Aldo Ajello (African Great Lakes) and Mr

Bodo Hombach (Coordinator of the Stability Pact for South-Eastern Europe). Under the

Treaty of Nice, they are appointed by qualified majority.

Instruments of the CFSP

The Treaty gives the CFSP several instruments: common positions, joint actions,

decisions and the conclusion of international agreements. In addition, common strategies

involve and facilitate recourse to CFSP instruments. Declarations and contacts with third

countries also continue to be important diplomatic tools for the CFSP. The CFSP thus

uses certain specific instruments: it does not have legal instruments such as the

"directives" or "regulations" used for Community policies.

Common strategies

Common strategies are decided by the European Council, on a recommendation

from the Council, in areas where the Member States have important interests. Each

strategy specifies its objectives, its duration and the resources that will have to be

provided by the Union and the Member States. The Council implements such strategies in

particular by adopting joint actions and common positions by qualified majority (this

does not apply however to questions with military or defence implications as in these

areas decisions are always taken unanimously). If a member of the Council wishes to

oppose one of these decisions for important reasons of national policy, the Council can

appeal to the European Council, which then resolves the issue on the basis of unanimity.

So far the Council has adopted three common strategies: with regard to Russia, Ukraine

and the Mediterranean region.

49

http://ue.eu.int/pesc/legislation/texten.htm

http://ue.eu.int/pesc/envoye.asp?lang=en


Common positions

The Council can adopt common positions defining the Union's approach to a

particular geographical or thematic issue, vis-à-vis a third country or at an international

conference for example. The Member States then ensure that their national policies are in

line with the common position.

Joint actions

The Council adopts joint actions in certain situations requiring operational action

committing the Member States of the European Union. Each action specifies its

objectives, scope, the means to be made available to the Union, the conditions for its

implementation and (if necessary) its duration.

Decisions

In the context of the CFSP, the Council can also adopt decisions which, like

common positions and joint actions, are binding on the Member States.

The conclusion of international agreements

Where an agreement needs to be concluded with one or more States or

international organisations in the CFSP sphere, the Council may authorise the Presidency

to enter into negotiations. During such negotiations, the Presidency is assisted by the

General Secretariat and, where necessary, by the Commission. The agreements are then

concluded by the Council, acting unanimously, on a recommendation from the

Presidency.

However, the Treaty stipulates that no agreement shall be binding on a Member

State whose representative in the Council states that it has to comply with the

requirements of its own constitutional procedure; the other members of the Council may

agree that the agreement shall apply to them provisionally. Also, there is a declaration

annexed to the Treaty to the effect that such an agreement may not imply any transfer of

competence from the Member States to the European Union. The new Treaty of Nice will

define the rules for decision-making in this area and specify that such agreements are

binding on the Union's institutions.

50


The joint action concerning the Union Monitoring Mission in the Federal

Republic of Yugoslavia (FRY), adopted on 22 December 2000, specifically states that the

arrangements governing the mission's operations will be laid down in international

agreements. This could be the first international agreement to be concluded by the

European Union under the heading of the CFSP.

This monitoring mission, now called "EUMM" (European Union Monitoring

Mission), consists of observers who monitor political and security developments in the

Western Balkans, paying particular attention to border monitoring, inter-ethnic issues and

refugee return. The High Representative plays a major role in defining the mission's

tasks, supervising its operation and briefing the Council on its activities.

Declarations

Declarations give public expression to a position, request or expectation of the

European Union vis-à-vis a third country or an international issue. This flexible

instrument makes it possible to react very quickly to sudden incidents in a particular part

of the world and to state the Union's point of view. They are entitled "Declaration by the

European Union" where the Council meets and adopts a position on an international issue

and "Declaration by the Presidency on behalf of the European Union" where the Council

does not meet.

Contacts with third countries

Contacts with third countries take place mainly through "political dialogue"

meetings and "démarches". The European Union holds a political dialogue with a very

large number of countries or groups of countries on questions of international policy.

Such meetings, over 200 every year, take place at all levels: Heads of State, Ministers,

Political Directors, senior officials and experts. The European Union can be represented

at them by the Presidency (assisted by the High Representative for the CFSP), or by the

High Representative alone at the request of the Presidency, or by the Troika (Presidency

assisted by the High Representative for the CFSP and the Commission and, where

appropriate, the next Presidency), or (in a limited number of cases) by Member States'

delegates and the Commission representative. Démarches, which are confidential, are

51

http://ue.eu.int/relations/HomeEN.htm


undertaken vis-à-vis third countries by the Presidency or the Troika, on behalf of the

European Union. It is generally their purpose to resolve with the State in question matters

relating to human rights, democracy or humanitarian action.

4.6. Effectiveness of the CFSP ?

The Common Foreign and Security Policy must be consistent with other policies

and have an efficient decision-making procedure.

Consistency

Consistency in the CFSP field is ensured under two headings. First of all, the

Treaty on European Union has provided a framework, resources, methods and patterns of

work for implementing the CFSP, whilst keeping it within the single institutional

framework, i.e. the framework that already existed in the Community's sphere of action.

Such coordination is strengthened by the fact that the Commission is fully associated in

discussions on the CFSP.

Secondly, it is for the European Council, by setting out guidelines for the

development of the Union, to ensure the consistency of the CFSP with Community

policies (including in particular external economic relations and development cooperation

policy), which are conducted under the responsibility of the Commission.

Efficiency of the decision-making procedure

CFSP decisions are generally taken unanimously. This means that one Member

State can block the adoption of a text. The Treaty however includes a number of

measures intended to overcome this obstacle. While unanimity remains the rule, and is

obligatory for the adoption of decisions with military or defence implications, there are

two options for making decisions easier:

1. "Constructive abstention":

When a decision is adopted, a Member State may couple its abstention with a formal

declaration. In such a case, it is not required to apply the decision but acknowledges

that the decision is binding on the Union.

52


2. The use of qualified

majority voting: This has been extended to cases where the Council implements

common strategies decided on by the European Council and to decisions on the

implementation of joint actions and common positions. When a decision is adopted

by qualified majority, a Member State may nevertheless invoke important and stated

reasons of national policy in order to oppose the adoption of the text. A vote will not

then be taken. The Council may, acting by a qualified majority, refer the matter to the

European Council for a unanimous decision. It is important to note that qualified

majority voting in the CFSP field is, in a way, "reinforced qualified majority voting":

for adoption, acts require 62 votes in favour cast by at least 10 members.

3. The Treaty of Nice

introduces the concept of enhanced cooperation between several Member States:

where the objectives of the Union and the Community cannot be achieved by the

Member States as a whole, those Member States in a position to do so (at least eight

Member States) may establish between them "enhanced" cooperation. In the CFSP

field, this cooperation may relate solely to the implementation of a joint action or a

common position, to arms initiatives or to security and defence initiatives

contributing to the acquisition of crisis management capabilities.

This text was taken from the official site of the European Union, www.europa.eu.int

53

http://www.europa.eu.int/


BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

Michael T. Klare & Yogesh Chandrani, World Security. Challenge for a New

Century, third edition, New York, 1998;

Peter Calvocoressi, World Politics since 1945, seventh edition, London and New

York, 1996;

Chester A. Crocker & Fen Osler Hampson (eds.), Managing Global Chaos,

Washington, 1996;

Roderick von Lipsey (eds.), Breaking the Cycle, New York, 1998;

Frank Barnaby (eds.), Building a more Democratic United Nations, New York, 1991;

P. Gerbet, V-Y. Ghebali, M-R. Mouton, Societe des Nations et Organisation des

Nations-Unis, Paris, 1973;

54

suport curs studii de securitate

Documents