substitutii fideicomisare

7/21/2019 Substitutii fideicomisare

http://slidepdf.com/reader/full/substitutii-fideicomisare 1/48

Universitatea „ lexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Drept

SUBSTITUŢIILE FIDEICOMISARE

-

Teză de licenţă -

Coordonator ştiinţific Lect. dr. Codrin Macovei

AbsolventGherasim Monalisa



2

Cuprins

specte introductive privind dreptul de a dispune prin intermediul liberalităţilor .....................4

I. Istoric .................... ............................................................... ................................................................ ........... 6

1. Noţiuni ............................ ................................ ................................. ................................ ................................. ... 6

1.1. Noţiunea de fideicomis ................................................. ................................. ................................. ........ 6

1.2. Noţiunea de substituţie ..................................................... ................................ ................................. .. 13

2. Apariţia substituţiei fideicomisare ............................. ................................ ................................. ............. 13

II. Substituţia fideicomisară – reglementare actuală: aspecte generale .......................................... 18

1. Sediul materiei ................................................................................................................................................ 18

2. Noţiune ............................................................................................................................................................. 18

3. Elementele substituţiei fideicomisare ............................ ................................. ................................. ...... 19

3.1. Prima caracteristică: instituirea unei obligaţii juridice în sarcina grevatului ................. 20

3.2. A doua caracteristică: sarcina de a administra şi a transmite. Clauza de

inalienabilitate. Liberalităţile reziduale ................................ ................................ ................................ .. 22

3.3. A treia caracteristică: liberalităţile sunt executate succesiv, au acelaşi obiect şi sunt î n favoarea a două sau mai multe persoane diferite. Dreptul de retur. Caducitatea

legatului. Substituţia vulgară. Legatul dublu condiţional ............................. ................................. 24

3.4. A patra caracteristică: succcesivitatea liberalităţilor dependentă de moartea

instituitului. Restituire independentă de decesul grevatului. Dubla liberalitate în uzufruct

şi nuda-proprietate ................................ ............................... ................................. ................................ ...... 26

4. Interpretarea dispoziţiilor ..........................................................................................................................27

5. Sancţiunea ...................................................................................................................................................... 28III. Substituţia fideicomisară permisă .................. ................................................................ .................... 30

1. Interesul reglementării .............................. ................................. ................................ ................................. 30

2. Natură juridică ............................. ............................... ................................. ................................. .................. 31

3. Condiţii de validitate ...................................................................................................................................32

4. Efectele substituţiei fideicomisare ............................. ................................ ................................. ........... 36

5. Ineficacitatea substituţiei fideicomisare................................................................................................ 41

Concluzii ......................... ............................................................... .............................................................. 43

Bibliografie .............................................................. ................................................................. ................... 44



3

Listă de abrevieri

alin. alineat

apud citat după

art. articol

C.A. Curtea de Apel

Cas. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie

C. civ. Codul civil

C. civ. fr. Codul civil francez

dec. decizia

Ed. editura

ed. ediţia

etc. etcaetera („şi celelalte”)

ibidem în acelaşi loc

infra mai jos

Jud. Judecătoria

loc. cit. locul citat

nr. numărul

op. cit. opera citată

p. pagina

pp. paginiles. civ. secţia civilă

sent. civ. sentinţa civilă

supra mai sus

Trib. Tribunalul

urm. următoarele

v. a se vedea



4

Aspecte introductive privind dreptul de a dispune prin

intermediul liberalităţilor

„Orice persoană poate face şi primi liberalităţi cu respectarea regulilor privind capacitatea”

(art. 987 C. civ.), iar patrimoniul succesoral se poate transmite, nu numai în temeiul legii (la

persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei celui care lasă

moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea este testamentară (art. 955 C. civ)

Aşadar, î n principiu, persoanele sunt libere să dispună de averea lor prin liberalităţi oricum

voiesc. Totuşi, libertatea de a dispune sau a primi nu este absolută. Ea are o limită pe care interesul

privat nu poate să o violeze niciodată şi această limită este interesul public al societăţii întregi.

Legiutorul este mai exigent în privinţa liberalităţilor dat fiind că prin intermediul acestora are loc o

sărăcire a patrimoniului dispunătorului, dar încearcă totodată a proteja pe cât este posibil dreptul

preţios ce aparţine omului de a face acte de binefacere. Îngrădirile dreptului de a dispune sau a

primi prin acte inter vivos sau mortis causa sunt expres prevăzute de lege şi nu pot fi deduse pe cale

de interpretare.

În materie succesorală, legiutorul, luând în considerare speranţele legitime ale familiei, dar şi

interesul public, pe lângă incapacităţile speciale prevăzute în materia liberalităţilor, a interzis pactele

asupra unei moşteniri nedeschise şi substituţiile fideicomisare şi a consacrat instituţia rezervei

succesorale.

Dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte se poate exercita numai

pe calea dispoziţiilor testamentare – acte esenţialmente revocabile –, nu şi pe cale contractuală

caracterizată prin irevocabilitate, legea interzicând actele asupra bunurilor dintr-o succesiune

viitoare, nedeschisă, inclusiv acte unilaterale (cu excepţia testamentului); astfel, dreptul de opţiune

succesorală nu poate fi exercitat sub nicio formă (act unilateral sau contract) de către prezumtivii

moştenitori decât din momentul deschiderii moştenirii, când devin succesibili.

În al doilea rând, dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii, moştenitori

legali, rezervatari, liberalităţile testamentare vor produce efecte numai în limita cotităţii disponibile a

moştenirii, fără a aduce atingere cotei prevăzute de lege în favoarea moştenitorilor rezervatari.

Această limitare care vizează şi liberalităţile făcute prin acte între vii; donaţiile făcute de de cuius

prin care se aduce atingere rezervei succesorale sunt şi ele reductibile până la limita cotităţii

disponibile.

În sfârşit, libertatea dreptului de dispoziţie asupra patrimoniului vizează, în principiu numai

cazul morţii dispunătorului. De regulă, testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de

moarte a propriilor moştenitori. Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale vor produce

efecte numai în cazurile în care sunt permise de lege.



5

În continuare ne vom concentra doar asupra uneia dintre interdicţii, anume asupra

substituţiilor fideicomisare, instituţie care în reglementarea actuală nu mai este prohibită în mod

absolut. Interesul suscintat de acestea se datorează modificării de perspectivă a legiutorului în ceea

ce le priveşte, precum şi a modificării mecanismului acesteia.

Pentru o mai bună înţelegere a instituţiei vom începe cu o încadrare pe platforma istoriei,

vom trece apoi la prezentarea elementelor substituţiilor fideicomisare, încercând totodată a le

delimita de alte figuri juridice apropiate în măsură a atrage controverse cu privire la aplicabilitatea

sau inaplicativitatea dispoziţiilor privitoare la substituţiile fideicomisare, iar în final, ne vom opri

asupra substituţiei fideicomisare permise, căutând totodată să înţelegem, cât şi să complinim

dispoziţiile lacunare ale legii în această materie.



6

I. Istoric

1.

Noţiuni

Originea expresiei de „substituţie fideicomisară” provine din latină: substitutio

fideicommisaria şi este alcătuită din substantivul substitution, - onis , care înseamnă înlocuire şi

substantivul fideicommissum,care se poate traduce prin fides – bună credinţă şi commissum – lucru

încredinţat.1

1.1. Noţ iunea de fideicomis

Dreptul roman nu a cunoscut instituţia substituţiei fideicomisare sub aceastǎ denumire, ci

sub cea a fideicomisului, un mecanism juridic apărut ca replicǎ la intransigenţa formalismului juridic

din Epoca Clasicǎ romanǎ2 şi care pe parcurs a suferit numeroase transformări. Raportul substituţie

fideicomisarǎ - fideicomis este mai degrabǎ unul de parte-întreg, „toate substituţiile fideicomisare

fiind fideicomise condiţionale, în accepţiunea dreptului roman, dar nu toate fideicomisele

condiţionale, substituţii fideicomisare.”3

Pentru romani legatul devenise un instrument al tiraniei imperiale. Condiţiile erau atât de

restrictive încât exista obiceiul de a lǎsa legate importante împǎratului de cǎtre testator pentru a

avea siguranţa cǎ testamentul creat nu avea sǎ fie anulat. Falsificatorii de testamente procedau în

acelaşi mod pentru a-şi acoperi ilegalitatea şi pentru a nu fi atacate testamentele falsificate. Lăsau

legate importante împǎratului sau persoanelor cu mare trecere, astfel încât persoanele îndrituite nu

îndrǎzneau sǎ atace testamentele.4

Dezvoltarea relaţiilor comerciale a reprezentat de asemenea un impuls în apariţia noului

instrument juridic întrucât negustorii, categorie ce reprezenta clasa dominantǎ, au ajuns a se deplasa

în ţǎri îndepǎrtate şi, implicit, au ajuns în imposibilitate de a îndeplini formele cerute pentru

întocmirea testamentului.5

1 C. Macovei, Reglementarea liberalităţilor fideicomisare şi reziduale în noul Cod civil, în Noile Coduri ale României, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2011 (în continuare citat cu loc. cit .), p. 224.2 M.V. Ciucǎ, Lecţii de drept roman, vol. IV, Ed. Polirom, Bucureşti, 2001, p. 1104.3 M.C.S. Zachariae , Cours de droit civil français, traduit de l'allemand, revu et augmenté, avec l’agrément de’auteur , par

M. C. Aubry, tome cinquième, F. Lagier Libraire-Editeur, Strasbourg, 1846, p. 239.4 C.S. Tomulescu, Manual de drept privat roman , Litografia Învǎţǎmântului Bucureşti, 1958, p. 446.5 Idem , p. 449.



7

Pe fondul acestora s-a creat fideicomisul, instituţie care permitea a dispune de bunuri dupǎ

moarte în condiţii mult mai favorabile decât testamentul.

Fideicomisul reprezenta o manierǎ indirectǎ şi precativǎ de a lega. O terţă persoană

(fiduciarius ), una de încredere, cum însuşi termenul ne-o indică (de regulă, o persoană din grupul

amicilor, care era gratificatǎ la rândul ei prin legate testamentare sau prin instituire ca succesor

testamentar) primea din partea dispunătorului o dispoziţie de ereditate (hereditas fideicomissa )

referitoare la întreaga sa averea sa succesoralǎ, o parte din aceasta sau doar la un bun determinat pe

care trebuia să le pună la dispoziţia unui beneficiar ( fideicomissarius ). Fiduciarul nu a avea un drept

de proprietate asupra lucrului pe care era obligat sǎ-l restituie, ci era doar un administrator şi un

depozitar al averii legate neavând nicio obligaţie personalǎ în privinţa bunurilor administrate.6

Lipsa de restricţii de formă (putea fi făcut în formă orală, inserat într -un codicil chiar

neconfirmat prin testament, în prezenţa a 5 martori) şi de fond (grevat putea fi oricine culegea cevadin succesiune indiferent cu ce titlu: erede, legatar, un alt fideicomisar, moştenitor ab intestat ) a

presupus o extindere rapidă a fideicomisului.7

Atracţia principalǎ a fideicomisului a fost cǎ persoanelor incapabile de a deveni moştenitori

sau legatari puteau beneficia de el, de exemplu, strǎinii, persoanele cǎzute în dizgraţie şi persoanele

necǎsǎtorite, iar cei mai bogaţi cetǎţeni romani, deşi se aflau sub imperiul Lex Voconia, puteau lǎsa

întreaga avere fiicelor lor.8

Întrucât a fost întrebuinţat ca mijloc de a ocoli legea, fideicomisul a suferit pe parcurs

numeroase restricţii. Iniţial putea funcţiona chiar şi între incapabili, apoi consta în gratificarea unei

persoane capabile de a primi, numita fiduciar sau grevat, cu sarcina de a transmite bunurile

incapabilului, care era adevaratul destinatar, numit fideicomisar.9 Ulterior, s-a admis cǎ numai acei

capabili de a primi prin testament puteau cere executarea fideicomisului şi c ǎ numai acei capabili de

a testa puteau face o asemenea liberalitate. Jurisprudenţa a aplicat şi fideicomiselor anumite reguli de

fond din materia legatelor, în timp ce libertatea de formǎ a fideicomisului a fost aplicatǎ şi legatelor.

Astfel, ce lipsea legatelor a fost suplinit cu ce oferea natura fideicomiselor, iar ce aveau în plus

legatele au completat normele privind fideicomisele, în final, sub Justinian ajungându-se la ocontopire/asimilare a acestora.10

6 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretic ǎ ş i practic ǎ a dreptului civil român în compara ţ iune cu legile vechi ş i cu

principalele legisla ţ iuni str ǎ ine, vol. IV-II, Ed. Naţionalǎ, Iaşi, 1900, p. 529.7 F. Poenar , Eternizarea voinţei lui de cuius prin intermediul substituţiiloe fideicomisare , revista „Studia UniversitatisBabeş-Bolyai”, numǎrul 3, 2013. 8 M. Gagarin , The Oxford Encyclopedia of Ancien Greece and Rome , Volume I, Oxford University Press, New York, 2010,

p. 72.9 D. Chiricǎ, Drept civil: Succesiuni şi testamente , Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 122. 10 V. Hanga, M.D. Bob, Instituţiile lui Iustinian , Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2009, p. 191.



8

Iniţial, fideicomisul nu era recunoscut ca sursă de obligaţii, fiind f ondat doar pe fides , un

raport de încredere şi, pe cale de consecinţă, executarea sa era aleatorie. 11 Cu alte cuvinte, nu era

apǎrat de dreptul civil, ci numai de voinţa testatorului, deci, lipsit, în principiu, de orice acţiune.

Sancţionarea legislativǎ nu a întârziat însǎ foarte mult. În timpul împǎratului Augustus

fideicomisele devin obligatorii, acesta fiind „primul care a ordonat consulilor sǎ intervinǎ pentru a se

da fideicomisului efecte legale, hotǎrârea sa fiind motivatǎ fie din dorinţa de a arǎta bunǎ voinţǎ

pentru anumite persoane, fie cǎ s-a cerut o astfel de mǎsurǎ în interesul împǎratului, fie cǎ s-au

constatat unele cazuri de rea-credinţǎ.”12 Fiind echitabilǎ şi apreciatǎ de popor, hotǎrârea a devenit

treptat o procedurǎ obişnuitǎ şi a devenit atât de popularǎ încât dupǎ un timp a fost instituit un

pretor special care sǎ exercite jurisdicţie în materie de fideicomise; de aceea a primit denumirea de

pretor fideicomisar.

Fidecomisul putea sǎ fie pur şi simplu, cu termen sau condiţional.

Fideicomisul pur şi simplu presupunea cǎ autorul lui îl putea obliga pe fiduciar sǎ transmitǎ

lucrul fideicomisarului îndatǎ dupǎ primirea lui. Dacǎ era condiţional sau cu termen, restituirea

depindea de îndeplinirea condiţiei sau de trecerea termenului stabilit care putea fi chiar moartea

fiduciarului.

O altǎ clasificare importantǎ şi plinǎ de efecte în materia fideicomiselor a constat în

împǎrţirea în fideicomisul de ereditate şi fideicomisul singular.

Fideicomisul de ereditate, cel pe care îl considerǎm a fi varietatea din care s-a inspirat

îndeosebi substituţia fideicomisarǎ, era acea dispoziţie prin care o persoanǎ dispunea pentru

momentul în care nu va mai fi în viaţǎ, însǎrcinând pe eredele sǎu testamentar, pe eredele sǎu ab

intestat sau pe un precedent fideicomisar, care devenea la rândul sǎu fiduciar, a restitui toatǎ

ereditatea sau o parte din aceasta, tot ce a primit din ereditate sau o parte din ce a primit. De

exemplu, „Lucius Titus, fii moştenitor şi te rog ca, îndat ǎ ce vei putea, s ǎ accep ţ i mo ş tenirea mea ş i

s ǎ o transmi ţ i lui Gaius Seius”.

Fǎrǎ acceptarea fiduciarului îns

ǎrcinat a restitui, fideicomisul devea caduc. Restituirea

fideicomisului de cǎtre fiduciar se f ǎcea prin simpla declaraţie a fiduciarului, verbal sau în scris.

Aceasta restituire avea efectul de a pune lucrurile corporale ale ereditǎţii între bunurile

fideicomisarului. Deci, acesta trebuia sǎ uzucapeze toate lucrurile mancipi spre a câştiga asupra lor

domeniul ex jure , iar creanţele şi datoriile defunctului rǎmâneau tot asupra eredelui instituit sau ab

intestat, care era singurul continuator al persoanei juridice a defunctului. El putea doar şi avea

11 V.M. Ciucǎ, op.cit., p. 1104.12 V. Hanga, M.D. Bob, op.cit., p. 213.



9

dreptul de a urmǎri pe debitorii moştenirii, a î ncasa de la ei ceea ce datorau defunctului, dar şi

creditorii defunctului puteau sǎ-l urmǎreascǎ pentru ceea ce defunctul le datora.13

În aceastǎ manierǎ restituirea nu era completǎ şi de aceea a fost necesar a se stabili reguli

dupǎ care sǎ se ducǎ la îndeplinire efectele restituirii.

În perioada cuprinsǎ între domnia împǎratului Augustus şi pânǎ la senatconsultul Trebelian

s-a apelat la instituţia mancipaţiunii ereditǎţii sau a pǎrţii din ereditate care forma obiectul

fideicomisului. „Nu era vorba nici de moştenitor, nici de legatar , ci mai curând de un cumpǎrător.

Aceleaşi stipulaţiuni care interveneau între vânzatorul succesiunii şi cumpǎrǎtorul ei interveneau şi

între moştenitor şi cel cǎruia i se transmitea succesiunea”. Vânzarea era simulatǎ. În schimbul unui

preţ fictiv, fideicomisarul ţinea loc de cumpǎrator al moştenirii. Se proceda la transferul creanţelor şi

acţiunilor, iar dacǎ aceast lucru nu era posibil, se apela la un expedient, adicǎ la interpunerea între

pǎrţile din stipulaţie, a unui al treilea, care garanta dobânditorului cǎ îi va transmite mai tǎrziu

valoarea a ceea ce nu se putea transmite deocamdatǎ; iar din partea terţului, a unei a patra persoane

pentru despǎgubirea debitelor. Acesta reprezenta vechiul mecanism al transmiterii succesiunii de la

eredele fiduciar la fideicomisar.

Sub domnia împǎratului Nero, prin senatconsultul propus de consulii Trebellias Maximus şi

Seneca s-a dorit a se remedia inconvenientele sistemului anterior, prevǎzându-se „cǎ dacǎ a fost

transmisǎ cuiva o moştenire prin fidecomis, atunci acţiunile – care potrivit dreptului civil, ar fi fost

sǎ se transmitǎ moştenitorului sau contra moştenitorului – sǎ-i fie transmise aceluia sau împotriva

aceluia cǎruia i s-a transmis mai departe succesiunea prin fideicomis.”14 Astfel, pretorul a început sǎ

acorde acţiuni ultile atât în interesul cât şi împotriva celui care a primit.

Ulterior, sub consulii Pegasus şi Pusio s-a instituit ca acela care a fost rugat sǎ transmitǎ o

moştenire, este admis a reţine pentru sine o pǎtrime, aşa cum legea Falcidia prevedea cǎ ar trebui sǎ

reţinǎ în materia legatelor. În conformitate cu acesta, persoana care primea o parte din succesiune

printr-un fideicomis se regǎsea în poziţia unui legatar parţiar, adicǎ a acelui legatar care primea

printr-un legat o parte din succesiune. Fiduciarul era el direct obligat de cǎtre creditorii defunctului

şi avea dreptul de a urmǎri pe debitorii moştenirii. Fideicomisarul nu avea nici activ, nici pasiv, nicio

acţiune, nici mǎcar utilǎ cum era sub cel Trebelian.

În cazul în care ceea ce se cerea a fi transmis era nu mai mult de ¾ din moştenire, se ap lica

senatconsultul Trebelian, iar acţiunile privind moştenirea erau acordate proportional cu cotele

succesorale. Dacǎ se cerea a fi transmis mai mult de ¾, se aplica senatconsultul Pegasian, iar

13

G. Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiunilor lui Iustinian , vol. I, Ed. Imprimeria Statului, 1889, p. 107.14 A.N. Popescu, Gaius. Instituţiunile. Traducere, studiu introductiv, note şi adnot ǎ ri , Ed. Academiei Republicii SocialisteRomânia, Bucureşti, 1982, p. 185 şi urm.



10

moştenitorii odatǎ intrat de bunǎ voie în succesiune, suporta toate sarcinile moştenirii indiferent

dacǎ a reţinut sau nu quarta. Dacǎ reţinea sfertul în cauzǎ, pǎrţile cǎdeau sub regimul stipulaţiilor

parţiare, care se aplicau î n raporturile dintre legatarul parţiar şi moştenitor; dacǎ era

transmisǎ întreaga ereditate, se aplicau stipulaţiile folosite în cazul unei vânzǎri. Dacǎ moştenitorul

instituit refuza sǎ intre în succesiune, fideicomisarul putea sǎ-l constrângǎ sǎ accepte şi sǎ transmitǎ

moştenirea prin intermediul pretorului sau a magistraţilor comunali. În acest caz, eredele nu mai

avea dreptul de a primi quarta, iar restituirea opera în virtutea senatconsultului Trebelian. Prin

urmare, se dǎdeau acţiuni utile fideicomisarului şi contra lui.

La început, cele douǎ senatconsulte Trebelian si pagasian au fost inconciliabile, dar au ajuns

sǎ fie contopite sub Justinian. L-a abrogat pe cel Pegasian, dând autoritate deplinǎ celui Trebelian,

pentru ca succesiunea fideicomisarǎ sǎ fie transmisǎ în aceleaşi conditii juridice şi a prevǎzut ca în

cazul în care eredele, în temeiul testamentului, nu a primit nimic, sǎ i se îngǎduie sǎ reţinǎ o

pǎtrime sau atât cât era necesar pentru a ajunge la o pǎtrime din moştenire. Acţiunile se acordau

împotriva eredelui şi a fideicomisarului în raport cu porţiunea ce le revenea din succesiune, aşa cum

prevedea senatconsultul Trebelian. 15

Testatorul, a fost autorizat sǎ instituie mai multe fideicomise cu termen successive şi astfel i

s-a oferit posibilitatea de a reglementa transmisiunea bunurilor sale pentru mai multe generaţii.

Pater familias era cel care hotăra soarta tuturor membrilor familiei. Avea o prerogativă asemănătoare

cu cea a unui suveran şi se ştie că este dificil a se renunţa la un asemenea statut. De aceea, şeful defamilie a căutat să-şi conserve şi după moarte puterea ce o avea asupra celorlalţi.

Fideicomisul de

familie

, denumit şi fideicomis gradual a fost mijlocul juridic care permitea „eternizarea” voinţei lui de

cujus.16 Dispunǎtorul îl ruga pe fiduciar sǎ transmitǎ un anumite bunuri din succesiune unei

persoane din aceeaşi familie, care la rândul ei avea aceeasi obligaţie. Cu alte cuvinte, prin

mecanismul fideicomisului de familie, fideicomisarul se transforma automat în fiduciar, având şi el

obligaţia de a transmite acel bun altei persoane din aceeaşi familie care la rândul ei avea aceeaşi

obligaţie. Acest lucru era necesar şi pentru păstrarea legăturilor sociale şi economice, întrucât

descendentul era privit ca un adevărat continuator al personalităţii lui de cujus , în sensul cădefunctul supravieţuia în persoana moştenitorului, din punct de vedere juridic, alcătuind una şi

aceeaşi persoană. De ce era importantă această ficţiune? Răspunsul trebuie căutat în caracterul

personal al obligaţiei la romani, din care decurgea intransmisibilitatea sa atât între vii cât ş i cu ocazia

morţii. Rolul ficţiunii continuării personalităţii lui de cujus de către moştenitorii săi era de a asigura

15 V. Hanga, M.D. Bob, op. cit., p. 219.16 M.E. Buruiană, O. Mihăilă, Substituţia fideicomisară sau voinţa de dincolo de moarte , în revista Şcoala dreptuluiorganic. Aplicaţiile cercului de hermeneutică juridică „Şcoala dreptului organic”, vol. I, Ed. Junimea, Iaşi, 2007, p. 172.



11

transmiterea către aceştia a obligaţiilor şi, în general, a tuturor raporturilor de drept, care alcătuiau

acel „universum jus defuncti ”.17

Acceptându-se prelungirea nedefinitǎ a fideicomisului gradual, s-a ajuns la crearea

fideicomisului perpetuu

, în temeiul cǎruia obiectul legatului iniţial devenea inalienabil, devoluţiunea

acestuia urmând voinţa testatorului iniţial. De aceea, Justinian a considerat de cuviinţǎ sǎ-l limiteze

la patru generaţii. Totuşi, nu existǎ dovezi îndestulatoare care sǎ ateste faptul cǎ s-a abuzat de

aceastǎ instituţie cum s-a întâmplat in Europa modernǎ.18

Fideicomisul singular se aseamǎnǎ cu legatele. Întocmai ca acestea din urmă, era o

liberalitate particulară, achiziţie cu titlu particular, care nu dǎdea fideicomisarului nici drept de

creanţǎ, nici sarcinǎ de a contribui la plata datoriilor. De exemplu, „Lucius Titus, fii moştenitorul

meu şi îţi încredintez sarcina de a da fondul lui Cornelian Gaius Seius sau de a reclǎdi casa lui Gaius

Seius sau sa nu mai ceri de la Gaius ceea ce-mi datorezi mie” Fiduciarul avea dreptul de a reduce nu

numai fideicomisele ereditare, dar şi pe cele singular ca sǎ rǎmânǎ intactǎ o pǎtrime din ereditate.19

Putea avea ca obiect un lucru corporal, un dezmembrǎmânt al dreptului de proprietate, un

drept de creanţǎ, liberaţiunea unui debitor sau chiar libertatea. Dispunǎtorul putea lǎsa printr-un

fideicomis un lucru ce-i aparţinea lui însuşi sau moştenitorului sǎu, sau unui legatar sau unui

fideicomisar sau oricǎrei alte persoane. Aşadar, putea sǎ cearǎ fideicomisarului sǎ transmitǎ nu

numai lucrul ce i-a fost lǎsat lui, dar orice alt lucru, indiferent dacǎ îi aparţinea lui sau altei

persoane. Însǎ nu putea cere sǎ dea mai mult decât a primit prin testament, în acest caz indicaţia

nemafiind valabilǎ. Când lucrul lǎsat aparţinea unui terţ, persoana însǎrcinatǎ cu ducerea la

î ndeplinire a voinţei testatorului trebuia sǎ-l cumpere şi sǎ-l transmitǎ terţului sau sǎ-i plǎteascǎ

valoarea respectivǎ.20

Un fideicomis singular putea fi pus în sarcina unui erede ab intestat , în sarcina unui

fideicomisar de ereditate, în sarcina unui erede testamentar, in sarcina unui alt fideicomisar singular,

în sarcina unui donatar mortis causa; într-un cuvânt, în sarcina oricǎrei persoane care primea ceva

mortis causa de la de cujus.21

În ceea ce priveşte proba fideicomisului, putea fi dovedit printr-un act scris sau prin

intermediul a cinci martori. Dacǎ nu era niciun martor sau mai putin de cinci martori, iar eredele

nega în mod perfid existent oricǎrui fideicomis, fideicomisarul jurând mai întâi pe propria lui bunǎ-

credinţǎ, putea cere apoi eredelui sǎ jure cǎ n-a auzit niciodatǎ pe testator cǎ a spus ceva în aceastǎ

17 B. Sion, Principiul continuaţiunei persoanei defunctului. Teză de doctorat în ştiinţele juridice , Tipografia Alexandru A.Ţerek, Iaşi, 1938., p. 13. 18 M. Gagarin, op. cit ., p. 72.19 G. Danielopolu, op. cit., p. 106.20 V. Hanga, M.D. Bob, op. cit., p. 223.21 G. Danielopolu, op. cit., p. 111.



12

privinţǎ sau, dacǎ refuza sǎ jure, existent fideicomisului era legal doveditǎ. Aceeaşi procedurǎ putea

fi urmatǎ şi atunci când o persoanǎ care avea o astfel de însǎrcinare era un legatar sau chiar un

fideicomisar. Dacǎ persoana care avea aceasta sarcinǎ afirma cǎ a transmis, dar cǎuta sǎ sǎ tragǎ

profit din subtilitǎţile formale ale legii, el era necondiţionat obligat sǎ ducǎ la îndeplinire sarcina

primitǎ.22

22 V. Hanga, M.D. Bob, op. cit ., pp. 221-222.



13

1.2. Noţiunea d e substit uţ ie

Fideicomisul, instituţia din care s-a inspirat legiuitorul francez în reglementarea substituţiilor

fideicomisare, nu se regǎseşte enumerată printre substituţiile dreptului roman, anume substituţiile

vulgarǎ, pupilarǎ şi quasi-pupilarǎ ori exemplarǎ.Substituţia vulgarǎ sau obişnuitǎ era aceea prin intermediul cǎruia testatorul substituia un

alt moştenitor pentru cazul în care cel instituit în primul rând nu ar fi putut sau nu ar fi voit sǎ fie

moştenitor.

Substituţia pupilarǎ era un atribut al puterii pǎrinteşti. Era o instituţie prin intermediul

cǎruia pǎrintele de famile testa în favoarea fiului sǎu ce se afla sub putere pǎrinteascǎ şi, de

asemenea, testa şi faţǎ de un terţ, care sǎ primeascǎ moştenirea în cazul în care fiul sǎu impuber nu

ar fi supravieţuit tatǎlui, ori ar fi supravieţuit, dar ar fi murit înainte de a f i atins vârsta pubertǎţii.

Aşadar, substituitul era moştenitorul tatǎlui, iar dacǎ fiul era moştenitorul tatǎlui însǎ murise

impuber, era şi moştenitorul fiului.

Substituţia quasi-pupilarǎ, numitǎ şi exemplarǎ nu era decât o întindere a substituţiei

pupilare. Ea permitea pǎrintelui de familie de a alege un moştenitor copilului care, prin starea minţii

sale, era pus în imposibilitatea de a testa. Substituţia quasi-pupilarǎ, ca şi cea pupilarǎ, nu era decât

un testament f ǎcut pentru altul.23

Fideicomisul nu a fost privit în raport cu acestea nu pentru că nu ar fi constituit în sine o

substituţie, mecanismul de funcţionare fiind chiar similar, ci pentru că interesul care stătea la baza

uzitării lui diferenţia. Substituţiile din dreptul roman presupuneau instituirea subsecventǎ de erede

testamentar pentru eventualitatea în care, din anumite motive, instituirea primarǎ eredului ar fi

rǎmas invalidǎ, caducǎ sau f ǎrǎ putinţa de a-şi produce efectul esenţial scontat24. Cauza care a

determinat crearea fideicomisului nu a fost aceea de a a înmulţi şansele ca un cetǎţean roman sǎ

rǎmânǎ cu erezi aleşi de el, ci condiţiile mult prea severe care se cereau pentru a putea dispune post

mortem . Fideicomisul a fost raportat mereu la instituţia legatului întrucât era o alternativă a acestuia

şi, pentru că reprezenta o modalitate de eludare a legii, a suferit pe parcurs numeroase modificări ajungând în final să fie similar cu legatul atât în ceea ce privea condiţiile de fond, cât şi cele de

formă.

Aşadar, reînvierea fideicomisului de ereditate sub numele de „substituţie fideicomisară”, este

deplin justificată, făcându-se astfel şi o delimitare între această instituţie şi fideicomisul simplu,

figură juridică care se apropie de forma iniţială a fideicomisului roman.

2. Apariţia substituţiei fideicomisare

23 D. Alexandresco, op. cit., pp. 497-498.24 V.M. Ciucǎ, op. cit ., p. 1104.



14

În societatea feudală pricipala bogăţie o reprezenta pământul, moşia, pe care proprietarul

voia să o păstreze întreagă şi neîmpărţită, din generaţie în generaţie, în mâinile urmaşilor săi. De

aceea, în dreptul feudal, principiul care stǎtea la baza fideicomisului de familie a fost generalizat,

îmbrǎcând privilegiul primogeniturii. Bogaţii erau, aşadar, obligaţi sǎ rǎmânǎ bogaţi. Ei trebuiau sǎ

rǎmânǎ stǎpâni pe mijloacele de producţie, pentru ca acea clasǎ din care f ǎceau parte sǎ poatǎ

continua explorarea ţǎrǎnimii aservite. Totuşi, prin intermediul privilegiul primului nǎscut nu se

putea asigura pǎstrarea bunurilor în familie dacǎ moştenitorul era risipitor25. Aşadar, a fost necesarǎ

crearea unui mecanism care sǎ atingǎ aceastǎ finalitate, anume pǎstrarea intactǎ a averii familiei.

Căderea Imperiului Roman a dus la dispariţia normelor edictate în interiorul acestuia şi, pe

cale de consecinţă a dus şi la dispariţia fideicomisului. Totuşi, odatǎ cu renaşterea dreptului roman,

în secolul XII în sudul Franţei şi î n secolul XIV în ţǎrile cutumiare26, practica dovedeşte că

mecanismele specifice fideicomisului de ereditate graduale au reapărut, fară a fi consacrate expres,

dar având forţă juridică în virtutea cutumelor specifice acelor vremuri.

Pe când fideicomisul roman avea funcţia de a face ca prin intermediul fiduciarului (care nu

era un adevărat succesor, astfel că nu avea sarcina de a conserva) să transmită bunuri

fideicomisarului, care era adevăratul beneficiar, dar nu putea să primească direct, în cazul

substituţiei fideicomisare, intermediarul era un adevărat succesor, căruia fideicomisul nu îi era

substituit decât la deces.27

Astfel, substituţiile fideicomisare au ajuns să alcătuiască instrumentul juridic care permitea

nobilimii feudale să-şi menţină puterea economică şi, prin aceasta, autoritatea politică; să şi-o

menţină şi să şi-o apere căci, cu timpul, dezvoltarea forţelor de producţie a adus cu sine ivirea

burgheziei pe arena istoriei. Clasă în ascensiune în acel timp, burghezia începe să construiască,

alături de modestele ateliere meşteşugăreşti ale epocii feudale, mari întreprinderi de manufactură,

sporind astfel forţele de producţie şi creând astfel între oameni condiţiile unor noi raporturi de

producţie.

Manufacturile aveau însă nevoie de imobile pentru a se întemeia şi a se dezvolta, de o

producţie agricolă sporită pentru ca muncitorii care lucrau la ele să poată fi hrăniţi; iar atât cei care

produceau mărfurile, cât şi comercianţii care le distribuiau aveau nevoie de capitaluri, de credit

pentru invenstiţii şi funcţionarea întreprinderilor.

Nevoile economice ale burgheziei în ascensiune veneau în conflict cu vechile aşezări juridice

feudale, potrivite pentru o economie naturală, care alcǎtuiau tot atâtea frâne ce stânjeneau

dezvoltarea producţiei şi schimbul de mărfuri.

Substituţiile fideicomisare apăreau ca o piedică ce trebuia sfărâmată.

25 E. Molcuţ, Drept privat roman , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 169. 26 H.L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçon de droit civil. Succession. Liberalites , Tome IV-II, Editions Montchrestien, Paris, 1966,p. 580.27 M.D. Bocşan, Practică testamentară. Jurisprudenţă română 1865 -2001 , Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 231.



15

1. În primul rând, imobilizarea proprietăţii funciare, timp de generaţii, prin oprirea de a înstrăina

şi de a greva impusă substituţiilor succesivi, crea un fel de bunuri de mână moartă familiale, în

directă contradicţie cu principul liberei circulaţii a bunurilor.

2. În al doilea rând, grevatul fiind obligat să transmită, la moartea sa, bunurile inalienabile ce a

moştenit, nu era decât un fel de uzufructuar. Nimic nu-l îndemna să îmbunătăţeascǎ exploatarea;

totul, dimpotrivă, îl f ăcea să stoarcă pământul cât mai mult, oricare ar fi fost urmările.

Instituţia fideicomisară constituia, prin urmare, o modalitate a proprietăţii funciare, care

stânjenea creşterea producţiei agricole într-un timp când, dimpotrivă, naşterea industriei moderne

reclama o sporire a acestei producţii.

3. Clauzele de substituţie, fiind oculte, alcătuiau o cauză de nesiguranţă a creditului. Cum

observa un autor burghez, „în familiile cărora substituţia le asigura conservarea celor mai mari averi,

fiecare generaţie era pătată de un ruşinos faliment.”28

4.

În sfârşit, întreaga avere ajungea în mâna celui dintâi născut dintr-o familie, şi aşa din fiu în

fiu, ca dânşii să poată perpetua splendoarea neamului, lăsând în sărăcie o serie de alte rude, reduse a

implora sprijinul şi binefacerea posesorului unui patrimoniu care ar fi trebuit să fie comun şi

aceasta nu numai pentru o scurtă perioadă de timp, ci pentru secole, deoarece ele dădeau dreptul

fiecărui cetăţean să stabilească un ordin de succesiune particular al familiei sale.29

Inconvenientele create de acestea au provocat o reacţie din partea puterii roiale şi din

dorinţa de a restrânge puterea nobiliarǎ, prin intermediul unei ordonanţe din 1560, regele a limitat

substituţia fideicomisarǎ la dou

ǎ generaţii, iar pe cele existente deja le-a redus la patru generaţii.

Odatǎ cu revoluţia francezǎ, substituţiile au ajuns sǎ fie interzise definitiv întrucât acestea

contraveneau idealurilor promovate de revoluţionari (în special egalitatea socială) şi implicit

realităţilor determinate de noua organizare socială30. Totuşi, Napoleon le-a restabilit sub numele de

majorate care nu erau altceva decât donaţii alipite de un tilu de nobleţe care se transmitea cu însuşi

titlul, prin substituţii perpetue în favoarea persoanelor arǎtate prin însǎşi legea instituţiunii. 31

Ulterior, C. civ. francez de la 1804 a preluat soluţia datǎ prin decret interzicând, cu valoare

de principiu32, substituţiile fideicomisare. Interdicţia nu era absolută, întrucât cunoştea unele atenuări

reglementate în art. 896 teza finală, art. 1048 şi 1049 din acelaşi act normativ.

Excepţia rezervată donaţiilor făcute şefului statului a avut cea mai scurtă existenţă, alin. 3 al

art. 896 fiind abrogat de Legea din 13 mai 1835. În schimb, excepţiile prin care mama, tatăl, fratele,

sau sora puteau apela la substituţii pentru a-şi gratifica prin testament sau donaţie nepoţii (calitatea

28 B. Préameneu, Exposé des motifs du titre des donations , Locré, XI, p. 360 apud M. Eliescu, op. cit ., p. 311.29 C. Hamangiu, Cod civil adnotat cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868 - 1925, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008., p. 206.30 V. Stoica, L. Dragu, Natura juridică a substituţiilor fideicomisare , Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice nr. 2/2009, p. 30. 31 H.L. Mazeaud, J. Mazeaud , op.cit ., p. 580.32 Art. 896 din vechiul C. civ. francez prevedea că „Substituţiile sunt prohibite. Orice dispoziţie prin care un dontatar,erede sau legatar este însărcinat cu obligaţia de a conserva şi a transmite unei a treia persoane este nulă chiar şi faţă dedonatar, erede sau legatar.”



16

de instituit având-o copii în cazul mamei şi tatălui, respectiv frate, soră în cazul descendentului fără

descendenţă proprie – art. 1048-1074 C. civ. fr.) au făcut periodic obiectul reformelor legislative,

rămânând în vigoare până la data de 1 ianuarie 2007. După cum lesne se poate observa, această

substituţie era permisă doar în cadrul familial restrâns; printre codiţiile de valabilitate ale substituţiei

putem reţine: a) era necesară gratificarea tututor nepoţilor (născuţi, concepuţi sau care se vor naşte

după decesul dispunătorului), în mode egal, nicio discriminare de vârstă sau sex neputând fi

introdusă ; b) substituţia nu putea cunoaşte decât un singur grad ; c) în cazul grevării copiilor,

liberalitatea către nepoţi trebuia să se încadreze în limitele cotităţii disponibile. 33

Reforma dreptului succesoral francez din 200634 a adus cu sine înlocuirea dipoziţiilor, mai

sus prezentate, cu un nou capitol, art. 896 având în prezent următoarea formulare: „Dispoziţia prin

care o persoană este însărcinată să conserve şi să remită unui al treilea nu produce efecte decât în

cazul în care este autorizată prin lege”. Operaţiunile „autorizate prin lege”, la nivelul legislaţiei

franceze, sunt reprezentate de liberalităţile graduale şi reziduale reglementate în articolele 1048-1056,

respectiv 1057-1061 C. civ. francez. 35

În ceea ce priveşte reglementările vechiului drept românesc, acestea recunoşteau valabilitatea

substituţiilor fideicomisare. Astfel, în „Adunarea” lui Andronache Donici, pravilă apărută în 1814, se

face următoarea menţiune cu privire la substituţia fideicomisară: „Asemenea poate să lase omul

moştenirea sa la unul, îndatorându-l ca să ţie şi să păzească, sau toată moştenirea sau numai o parte

dintrânsa pentru rânduitul moştenitor (care se numeşte în pravilă fideicomisaru) arătându-se foarte

curat gândul şi voinţa ce are. Deci, acela ce este însărcinat în fideicomisarul nu poate întru nici un

chip a înstrăina vreun lucru din moştenirea ce i s-a încredinţat a o păzi pentru altul”36

Codul Calimach apărut în anul 1817 la Iaşi şi care cuprindea în materie testamentară

dispoziţii referitoare la limba de moarte, la formele testamentului, la revocarea şi nulitatea

testamentului, cuprindea de asemenea o dispoziţie privitoare la această instituţie în art. 770: „după

întâia rânduire de moştenitori poate testatorul să facă şi subrânduire (substituţie) adică a doua, a

treia, a patra, ş.c.l. orânduire de moştenitori. Cel întâi scris moştenitoriu se numeşte rânduit şi

moştenetce trăind ori voind sau nefăcându-se nevrednic moştenirii, iar cel de al doilea se numeşte

subrânduit şi moşteneşte întâmplându-se a nu moşteni rânduitu murind sau lepădându-se de

moştenire ori făcându-se nevrednic şi aceasta se numeşte obicinuita subrânduire”.37 Sub legiurea

Caragea, deşi nu conţinea nicio prevedere privitoare la substituţiile fideicomisare, s-a admis de

asemenea valabilitatea substituţiilor fideicomisare.

Legiutorul român din 1864 a interzis substituţia fideicomisară, neînsuşindu-şi însă niciuna

dintre excepţiile stipulate de C. civ francez, deşi acesta a reprezentat sursa de inspiraţie în

33 C. Macovei, op. cit.., p. 227.34 v. C. civ. fr. modificat prin Legea nr. 728/2006 privind reforma succesiunilor şi a liberalităţilor intrată în vigoare din 1ianuarie 2007, http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006070721. 35 V. Stoica, L. Dragu, op. cit ., p. 29.36 I. Dogaru, V. Stănescu, Bazele dreptului civil. Succesiuni , vol. V, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 216. 37 Codul Calimach. Ediţie critică , Ed. Academiei Replublicii Populare Romîne, 1958, p. 315.

http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006070721

http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006070721



17

consacrarea principiului prohibiţiei substituţiilor fideicomisare. În art. 803 C. civ. se prevedea că

,,Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatarul, eredele instituit

sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în

privirea donatarului, a eredelui numit sau a legatarului”.

Cu ocazia elaborării actualului C. civ., una dintre preocupările importante ale legiutorului a

fost să reglementeze corespunzător materia substituţiilor. Prevederile consacrate de C. civ. de la 1864

deveniseră de multă vreme anacronice, dovada reprezentând-o strădaniile doctrinei şi jurisprudenţei

de a interpreta unele dispoziţii neclare din testamente în sensul că nu ar reprezenta substituţii

fideicomisare şi, în plus, de a valida anumite figuri juridice (fideicomisul fără obligaţie, legatu l

rămăşiţei, dublul legat condiţional) prin care să diminueze sfera de aplicare a substituţiilor

fideicomisare.38 Noua reglementare a adus cu sine o atenuare a principiului prohibiţiei substituţiei

fideicomisare, consacrându-se prin norme de excepţie cazul substituţiei fideicomisare permise, aspect

pe care îl vom trata în capitolul următor.

38 F. Deak., R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Ed. a III-a, Editura Universul Juridic, vol. II, Bucureşti, 2014, pp. 227-228.



18

II. Substituţia fideicomisară – reglementare actuală:

aspecte generale

1. Sediul materiei

În doctrină39 au fost exprimate rezerve cu privire la dispoziţiile imprecise şi contradictorii ale

art. 993-994 alin. 1 C. civ. Potrivit regulilor de tehnică legislativă nu este recomandat ca denumirea

unei secţiuni să coincidă cu denumirea unui articol tocmai pentru confuziile pe care le poate crea;

prin titlul secţiunii a 3-a „Substituţiile fideicomisare” se creează aparenţa existenţei a două instituţii

juridice distincte, în schimb, denumirile marginale „Noţiune” şi respectiv „Substituţia fideicomisară”

lasă impresia unei singure instituţii. 40

Coroborând cele două articole tragem concluzia că actualul C. civ. a pemis substituţia

fideicomisară, sub rezerva respectării condiţiilor restrictive prevăzute de lege. Aşadar, substituţiile

fideicomisare rămân în continuare nule absolut, iar doctrina şi jurisprudenţa create până în prez ent,

adaptate corespunzator, rămân pline de însemnătate în aceasta materie.

2.

Noţiune

Art. 993 C. civ. prevede că „Dispoziţia prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită

unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este

permisă de lege41, iar prin articolul urmatorul se dispune că „O liberalitate poate fi grevată de o

sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a administra bunurile care

constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de

dispunator.”

39 v. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod. civil. , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,p. 605, M. M. Soreaţă, Noutăţi legislative în materia succesiunilor introduse prin noul Cod civil , Ed. Hamangiu,Bucureşti, 2013, p. 81.40 Iniţial secţiunea a fost intitulată „Substituţiile”, raţiunea constând în aceea ca în primul articol din aceasta să seprevadă că respectiva figură juridică „prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul saubunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nuproduce efecte decât în cazul în care este permisă de lege”, ipotezele în care este premisă regăsindu -se în articoleleurmătoare prin reglementarea substituţiilor fideicomisare ( v. R.R. Popescu, prelegere susţinută în cadrul ConferinţelorI.N.M., septembrie, 2011(în continuare citată cu loc. cit.) http://www.inm-lex.ro/NCC/video1.html.) În ceea ce ne priveşte,considerăm că modificarea denumirii secţiunii în „Substituţii fideicomisare”, deşi atrage numeroade critici, este maiconvenabilă decât cea iniţială, altfel noţiunea de substituţie ar fi fost restrânsă nespus de mult. 41 Sintagma conform căreia dispoziţia ce cuprinde o substituţie fideicomisară nu produce efecte „ decât în cazul în careeste permisă de lege ” nu se interpretează în sensul că o asemenea dispoziţie e valabilă numai atunci când legea permiteexpres acest lucru, ceea ce ar însemna a contrario că ea ar fi lovită de nulitate în cazul în care se stipulează în acest sens

ori legea interzice expres ori tace, ci trebuie interpretată în sensul că ea este permisă aşa cum este reglementată înSecţiunea a 3-a din Capitolul I al Titlului III, „Liberalităţile” din C. civ., respectându-se dispoziţiile art. 993-1000 C. civ.(G.C. Frenţiu, Noul cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă., vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 86.)

http://www.inm-lex.ro/NCC/video1.html






19

Comparând dispoziţiile legale cu cele ale Codului civ. din 1864, incidente în materia

substituţiei fideicomisare, constatăm că această instituţie beneficiază în mare măsură de aceeaşi

definiţie. Spre deosebire de vechea reglementare, în lumina căreia instituitul avea obligaţia de a

conserva bunurile vizate de liberalităţi, actualul C. civ. instituie în sarcina legatarului, după caz, a

donatarului obligaţia de a administra bunurile cu care a fost gratificat.42

A fost exprimată opinia conform căreia elementul care creează diferenţa între substituţia

reglementată prin art. 993 si cea din art. 994 este reprezentată de momentul la care urmează a

opera transferul dreptului asupra bunului ce face obiectul liberalităţii de la instituit către substituit.

S-a considerat că dacă momentul transferului este reprezentat de momentul decesului instituitului,

substituţia îşi va produce efectele în timpul vieţii instituitului şi dacă ar urma a -şi produce efectele

în timpul vieţii instituitului, este lipsită de eficacitate, intenţia legiutorului fiind aceea de a opri ca

instituţia substituţiei fideicomisare să fie folosită pentru a eluda dispoziţiile legale ce instituie

anumite incapacităţi de a dispune, respectiv de a primi prin liberalităţi. 43 Nu raliem la această opinie

întrucât, dacă momentul transferului nu este reprezentat de momentul decesului, am fi în prezenţa

unor alte liberalităţi afectate de modalităţi şi ar rămâne la latitudinea instanţei să decidă dacă suntem

în prezenţa unei fraudări a legii, în caz contrar neexistând motiv a se anula liberalitatea; de asemenea

trebuie luat în considerare faptul că transferul dreptului operează direct de la dispunător pentru

ambii gratificaţi, aşadar nu poate fi vorba de o ocolire a incapacitătilor, incapacităţile de a primi

impuse fiind impuse şi substituitului.

Raţionamentul care stă la baza interdicţiei îl reprezintă respectarea principiului liberei

circulaţii, indisponibilizarea unui bun fiind permisă doar în cazurile prevăzute în mod expres de

către legiuitor. Celălalt principiu a cărui nerespectare atrăgea nulitatea absolută în vechea

reglementare, anume, interdicţia de a stabili ordinea succesorală a altei persoane, nu mai este

incident în această materie întrucât mecanismul operării acestei instituţii a suferit modificări44.

3. Elem entele substituţiei fideicomisare

Pentru a ne afla în prezenţa unei substituţii fideicomisare este necesar ca dispunătorul să

gratif ice două sau mai multe persoane cu liberalităţi succesive, având acelaşi obiect. Primul gratificat (gratificatul anterior în cazul substituţiilor fideicomisare mai mari de un grad) este obligat să

administreze şi să transmită, la moartea sa, obiectul liberalităţii, gratificatului următor, denumit

substituit.

Aşadar, substituţia fideicomisară presupune întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:

a) dispunătorul gratifică două sau mai multe persoane diferite prin liberalităţi succesive, care au

acelaşi obiect; b) succesivitatea liberalităţilor este dependentă de moartea primului gratificat, după

42 I. Genoiu, Dreptul la moştenire în Codul civil , Ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 210. 43 M.M. Soreaţă, op. cit., p. 81.44 v. infra capitolul II, subcapitolul 6, secţiunea 6.2. „Condiţii de validitate”, p. 36.



20

caz, a gratificatului anterior; c) dispunătorul impune respectarea unei obligaţii juridice pentru primul

gratificat, după caz, a gratificatului anterior; d) obligaţia constă într-o dublă sarcină, de a administra

şi de a transmite.

Pentru a înţelege mai bine modul de operare al acestei instituţii vom dezvolta fiecare

caracteristică în parte, dinspre particular spre general.

3.1. Prima caracteristică: instituirea unei obligaţii juridice în sarcina grevatului

O simplă dispoziţie precativă scrisă în testament, prin care testatorul îşi manifestă dorinţa ca

averea să treacă la o a treia persoană la moartea legatarului, nu poate constitui o obligaţie juridică –

sarcină45 în î nţelesul tehnic – , adică o legătură de drept care să constituie pe instituit debitor şi pe

substituit creditor; ci trebuie ca substituitul să poată avea o acţiune în contra instituitului în cazul în

care acesta “ar refuza” a îndeplini dispoziţiile testamentare şi printr -o simplă rugăminte

46 nu putem

scoate această acţiune; trebuie să fie folosiţi termeni din care să se poată deduce cu destulă precizie

că testatorul a voit să impună voinţa sa instituitului de a administra şi a remite averea la substituit.

Aşadar, simplele recomandări, dorinţe sau rugăminţi nu sunt de ajuns pentru a da naştere unei

substituţii fideicomisare. Singura obiecţiune ce s-ar putea aduce este că pentru instituit o simplă

rugăminte e de ajuns ca onoarea şi conştiinţa să-i impună a urma astfel cum îl roagă testatorul.

Totuşi, fideicomisele secrete nu se pot împiedica, căci testatorul n-are decât să roage verbal pe

institituit ca să treacă averea, la moartea sa, unui al treilea şi instituitul fiind om de onoare va

îndeplini această dorinţă deşi nu este scrisă în testament.47

Cerinţa instituiri unei obligaţii juridice nu este îndeplinită nici în cazul în care cel de-al

doilea gratificat nu este determinat. Totuşi, nu este obligatoriu ca să fie arătat în mod expres, ci

chiar în mod tacit sau implicit.

De exemplu, nu există substituţia fideicomisară când testatorul, instituind un legatar

universal şi îndatorându-l ca, cât va trăi, să nu înstrăineze imobilele succesiunii, pentru ca la moartea

să le lase pentru operă de binefacere sau de cultură, întrucât substituitul chemat a culege bunurile

nu este determinat.48

În ceea ce priveşte facultatea de alegere a acestuia, lăsată la dispoziţia instituitului, nu

suntem în prezenţa unei substituţii fideicomisare întrucât nu se ştie cine are dreptul la acţiune

45 Sarcina este o modalitate specifică liberalităţilor şi constă într-o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusegratificatului de către dispunător (v. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală , ed. a 2-a revăzută şiadăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 201). 46 „Considerând că sarcina impusă legatarei de a da colateralilor testatorului «dacă va voi » constituie o obligaţiepotestativă din partea debitoarei, condiţie care este distructivă de orice obligaţie: legatarii particulari nu au niciun titl u,niciun drept de a constrânge pe soţia defunctului” (C.A. Bucureşti II, dec. nr. 96/ 1887). Soluţia este corectă, darfundamentarea este greşită, întrucât legatara nu este în raporturi contractuale cu testatorul, prin urmare, ea nu consimtela asumarea vreunei obligaţii pur potestative. Aşadar clauza respectivă nu este nulă, ci dă naştere unui drept eventual al

colateralilor, evetualitate ce depinde de libera alegere a moştenitoarei instituite. (v. M.D. Bob, op. cit., p. 24)47 C. Hamangiu, op. cit., p. 212.48 Cas. I, 113/97 B. p. 317 în C. Hamangiu, op. cit . p. 213.



21

pentru a reclama beneficiul substituţiunii; nu există substituit şi prin urmare nu există substituţie. 49

De exemplu, „las averea mea lui A pentru ca şi el, la moartea lui, să o lase cui va crede de cuviinţă”

sau „Starea mea nemişcătoare ce se va găsi după moartea mea, deşi proprietatea moştenitoarei mele,

ea nu va avea dreptul de a o înstrăina, precum nici moştenitorii săi; această avere va trece de la

moştenitori, la moştenitori”50. În ceea ce ne priveşte, considerăm că şi în cazul în care facultatea de

alegere este limitată, de exemplu, „familia mea”, „copiii mei”, nu există substituţie fideicomisară

întrucât substituitul nu este suficient de determinat şi nu se ştie cine anume are dreptul la acţiune,

prin urmare, nimeni nu-l are.

49 Trib. Brăila, mai 91/83, în revista „Dreptul” nr. 59/83. p. 209.50 Cas. I, 143/82, B. p 434 în. C. Hamangiu, op. cit . p. 209.



22

3.2. A doua caracteristică: sarcina de a administra şi a transmite. Clauza de

inalienabilitate. Liberalităţile reziduale

Obligaţia impusă de către dispunător trebuie să constea atât sarcina de a administra, cât şi

cea de a transmite. Aşadar, dacă se impune doar una dintre sarcini, nu suntem în prezenta acestei

interdicţii.

Nu putem considera că suntem în prezenţa unei substituţii prohibite, dacă testatorul lasă

bunurile sale soţiei sale, cu sarcina pentru aceasta de a lăsa moştenitor pe un terţ. Terţul nu va

deţine vocaţia la moştenire de la dispunător, ci de la legatară, prin intermediul legatului ce -l va lăsa

în favoarea sa, neexistând obligaţia de a administra şi nici de a transmite bunuri determinate.

Dacă dispunătorul lasă un legat sau încheie o donaţie doar cu sarcina pentru gratificat de a

administra şi de a nu înstrăina bunurile care reprezintă obiectul liberalităţii, nu suntem în prezenţa

unei substituţii fideicomisare, ci ne-am putea afla în prezenţa unei clauze de inalienabilitate.

Conform art. 627 C. civ. „prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă

numai pentru o durată de cel mult 49 de ani, care începe să curgă de la data dobândirii bunului, şi

dacă există un interes serios şi legitim”. Se observă că spre deosebire de substituţia fideicomisară, în

cazul căreia interesul serios și legitim se prezumă că există, fiind o premisă de la care pornește toată

instituţia substituţiilor fideicomisare, în cazul clauzei de inalienabilitate, aceasta condiţie trebuie

îndeplinită, iar în caz de litigiu, trebuie dovedită. De asemenea, substituţia fideicomisară presupune

un termen fix şi independent, decesul instituitului, spre deosebire de clauza de inalienabilitate, în

cazul căreia termenul este strâns legat de interesul legitim; dispariţia interesului poate aduce înlăturarea clauzei indiferent dacă termenul stabilit nu s-a împlinit;

Interesul legitim al clauzei de inalienabilitate poate fi al dispunătorului (spre exemplu, acesta

îşi rezervă uzufructul bunului şi vrea să-şi garanteze drepturile asigurâdu-se că va avea mereu de-a

face cu acelaşi proprietar), al dobânditorului gratificat (reputat ca prodiguu) sau chiar al unui terţ,

căruia gratificatul trebuie, ca o sarcină a liberalităţii, să -i plătească o rentă viageră.51 În cazul în care

interesul care a justificat inalienabilitatea a dispărut, art. 627 alin. 2 C. civ. îi atribuie judecătorului

competenţa ca, la cerere, să autorizeze pe dobânditor să dispună de bun; aceleaşi prevederi sunt

aplicabile chiar dacă interesul care a justficat inalienabilitatea nu a dispărut, dar cerereadobânditorului este fondată pe un interes superior.

O altă deosebire este că prin intermediul folosirii acesteia nu se poate împiedica

transmisiunea pe cale succesorală a bunului la care se referă. Astfel, chiar dacă bunul este afectat de

o asemenea clauză, dobânditorul va putea transmite proprietatea asupra acestuia, la decesul său,

moştenitorilor legali sau testamentari.52

51 E. Chelaru, Limitele juridice ale dreptului de proprietate reglementate de noul Cod civil , în Noile Coduri ale României,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 125 apud. J. Carbonier, Droit civil. Les bien Monaie, immebeubles, meubles , ed. a10-1, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1980, pp. 129-129.52 E. Chelaru, op. cit., p. 125.



23

Considerăm, totuşi, că substituţia fideicomisară este o construcţie juridică complexă care

include un caz particular de inalienabilitate convenţională53, cu precizarea faptului că bunurile, obiect

al substituţiei fideicomisare, devin inalienabile în ipoteza predecesului instituitului în raport cu

substituitul. În opinia unor autori, nulitatea substituţiei fideicomisare mai mare de un grad izvorăşte

tocmai din dorinţa legiutorului de a limita pe cât se poate prerogativa omului de declara un bun

inalienabil. Totodată, precizăm că substituţia fideicomisară permisă este în acord cu dispoziţiile

privitoare la clauza de inalienabilitate, elementele ei particulare nefiind în conflict cu normele de

ordine publică. Interesul serios și legitim ţine însăşi de esenţa substituţiei fideicomisare permise, iar

termenul reprezentat de decesul instituitului se va încadra, de regulă, în termenul de 49 de ani;

practic, în concret, se va întâlni rar cazul unui instituit și al unui substituit de vârste fragede.

Sub denumirea de „liberalităţi reziduale

”, C. civ. reglementează în art. 1001-1005 ceea ce în

lumina dispoziţiţiilor C. civ. de la 1864 purta numele de „legatul rămăşiţei”. Acesta se încadra în

categoria liberatăţilor duble având acelaşi obiect, lângă fideicomisul fără obligaţie şi dublul legat

condiţional, a căror valabilitate era pusă sub semnul întrebării 54. Acest legat nu trebuie confundat

cu acestea, cu susbtituţia fideicomisară sau culegatul prinosului

(emolumentul efectiv cules de către

legatarul universal după plata celorlalte legate cu titlu universal sau cu titlu particular, în cazul

liberalităţilor reziduale, vocaţia legatarului nefiind universal, iar acesta nu este ţinut de obligaţia de a

suporta pasivul succesoral).

Conform art. 1001 C. civ. „Dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea

ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din

urmă.” Aşadar, liberalitatea reziduală reprezintă o operaţiune asemănătoare substituţiei fideicomisare,

care nu îndeplineşte condiţia prezenţei obligaţiei de adminstrare a bunurilor care fac obiectul

liberalităţii, de aceea fiind numit şi fideicomis fără inalienabilitate. 55 Spre deosebire de substituţia

fideicomisară, potrivit art. 1002 C. civ., liberalitatea reziduală nu-l împiedică pe instituit să încheie

acte juridice cu titlu oneros, să reţină bunurile sau sumele obţinute în urma încheierii acestora şi nici

să încheie acte cu titlu gratuit, substituitului cuvenindu-se numai ce a mai rămas din bunurile cu

care a rămas instituitul până la decesul acestuia din urmă. Totuşi, dispunătorul poate interzice

instituitului să dispună prin donaţie de bunurile cu care l-a gratificat.56

53 Într-o altă opinie, substituţia fideicomisară este chiar o aplicaţie a clauzei de inalienabilitate susţinându-se că „clauzade inalienabilitate poate să îmbrace forma substituţiei fideicomisare prevăzută de art . 994-1000 C. Civ., ce poate ficuprinsă la rândul ei într - o donaţi e sau legat într- un testament” (A.A. Chiş , Publicitatea imobiliară în concepţia noului C.Civ ., Ed. Hamangiu, 2012, p. 135). Nu aderăm la această opinie deoarece, spre deosebire de clauza de inalienabilitate, încazul substituţiei fideicomisare, finalitatea urmărită constă în gratificarea succesivă a două persoane, nu şi înindisponibilizarea bunului. Pentru a fi atinsă, instituitul e obligat a administra şi a transmite, obligaţie care nu este încălcată prin înstrăinarea bunului, cât timp dobânditorul este obligat la rândul său să administreze şi să transmită. (v.infra capitolul II, subcapitolul 6, secţiunea 6.1. „Interesul reglementării”, p. 33). 54 I. Genoiu, Substituţiile fideicomisare și liberalităţile reziduale în reglementarea Noului Cod civil , în „Revista română de

drept privat” nr. 3/2012 (în continuare citat cu loc. cit .), p. 157.55 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit ., p. 1049.56 I. Genoiu, loc. cit ., p. 162.



24

De asemenea, instituitul se bucură de aşa-zisă „independenţă patrimonială”, întrucât „nu este

ţinut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia” de modul în care a dispus de

bunurile legatului (art. 1004 C. civ.).57

În plus, instituitul nu poate dispune, prin testament, de bunurile care constituie obiectul

liberalităţii reziduale. În cazul operării reducţiunii liberalităţii, în ipoteza în care instituitul este şi

moştenitor rezervatar al dispunătorului, asemenea substituţiei fideicomisare, bunurile care constituie

rezerva succesorală nu mai sunt afectate de obligaţia de transmitere şi, în consecinţă, pot fi

transmise prin testament.

3.3. A treia caracteristică: liberalităţile sunt executate succesiv, au acelaşi obiect şi

sunt în favoarea a două sau mai multe persoane diferite . Dreptul de retur. Caducitatea

legatului. Substituţia vulgară . Legatul dublu condiţ ional

Pentru a ne afla în prezenţa unei substituţii fideicomisare este necesar să existe cel puţindouă liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a două sau mai multe persoane de semnate de

dispunător şi care liberalităţi să fie executate succesiv

nu una în lipsa celeilalte, nici una odată cu

cealaltă, ci una dupa alta, în ordine succesivă.58

Aşadar, nu suntem în prezenţa unei substituţii fideicomisare dacă legatul unui imobil este

făcut unei persoane cu sarcina de a remite, la moartea ei, un alt lucru sau o sumă de bani unei alte

persoane pentru că nu există obligaţia de a administra şi remite imobilul legat, ci există un legat cu

sarcină, legatarul fiind obligat a remite, la moartea sa, persoanei indicate suma aratată în testament.

De asemenea, trebuie să distingem dacă ne aflăm în situaţia unei substituţii fideicomisare, a

unuidrept de retur

a donaţiei sau a unui caz decaducitate a legatului

.

Dacă liberalitatea este afectată de retur în profitul dispunătorului, nu vom fi în prezenţa

unei substituţii fideicomisare, ci a unei singure liberalităţi afectate de condiţia rezolutorie a

predecesului gratificatului, după caz a gratificatului şi a moştenitorilor acestuia (art. 1016 C. civ .).

Totuşi, stipularea unui drept de reîntoarcere facută de dispunător în folosul moştenitorilor săi

actualmente născuţi sau viitori, constitutie o substituţie fideicomisară, deoarece moştenitorii

dispunătorului sunt, în realitate gratificaţi cu toate bunurile care trebuie să li se întoarcă. 59 Dacă e în

profitul unei terţe persoane, vom fi în prezenţa a două liberalităţi succesive, expresia „drept de retur”

nefiind obstacol în calificarea unei astfel de dispoziţii în substituţie fideicomisară.60

În ceea ce priveşte caducitatea legatului, art. 1071, lit. a şi d C. civ. prevede moartea

legatarului şi renunţarea la legat drept cazuri de caducitate a legatului. Prin urmare, indiferent dacă

instituitul sau substituitul decedează anterior donatorului, substituitul nu acceptă oferta de donaţie,

57 L. Stănciulescu, Succesiuni , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 149. 58 D. Alexandresco, op. cit., p. 523.

59 D. Alexandresco, op. cit ., pp. 526 şi urm. 60 M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil. Donations et testaments , tome V, Librairie Générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1933, p. 303.



25

or dacă substituitul predecedează instituitului, după caz, nu acceptă liberalitatea, nu vom mai fi în

prezenţa unei substituţii fideicomisare, ci a unei singure liberalităţi.

Dacă prin intermediul dispoziţiei prevăzute în actul de liberalitate, dispunătorul desemnează,

pe lângă primul gratificat şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate în cazul în care primul nu

ar dori sau nu ar putea să o primească, liberalitatea devenind ineficace în privinţa lui, suntem în

prezenţa uneisubstituţii vulgare

. De exemplu, „las pe soţia mea ca legatar universal, iar dacă ea

moare înaintea mea, moştenirea să revină nepotului meu X.” Şi substituţia vulgară reprezintă o dublă

liberalitate având acelaşi obiect, dar în cazul acesteia liberalităţile nu sunt succesive, ci alternative.

Prima este pură şi simplă, iar cea de-a doua este făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei

dintâi. Prin urmare, dacă prima se realizează, dreptul celui de-al doilea nu se mai naşte, iar dacă

condiţia suspensivă se îndeplineşte, dreptul celui de-al doilea gratificat se naşte, dobândind direct de

la dispunător. Indiferent de care dintre gratificaţi beneficiază de liberalitate, se poate dispune liber de

obiectul ei. 61

În literatura de specialitate, anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil, a fost

relevantă posibilitatea combinării celor două tipuri de substituţie (substituţia fideicomisară şi

substituţia vulgară), rezultând substituţia vulgaro-fideicomisară, după modelul francez („la

substitution compendieuse”). Constituie un astfel de exemplu, ipoteza în care testatorul desemnează

un al doilea legatar, pentru cazul în care cel dintâi nu poate sau nu vrea să primească bunul legat,

însă testatorul îl obligă pe cel de-al doilea să conserve bunurile primite şi să le transmită, la moartea

sa altei persoane. Într-o asemenea ipoteză, validitatea dipoziţiei testamentare depindea de

împrejurările existente la data deschiderii succesiunii şi de sancţiunea aplicabilă substituţiei

fideicomisare.62

În ceea ce priveşte dublul legat condiţional, deosebirea rezidă în faptul că acesta reprezintă

dispoziţia prin care testatorul face două legate, având acelaşi obiect, în favoarea a două persoane, dar

sub aceeaşi condiţie, care însă este rezolutorie pentru primul gratificat (instituit) şi suspensivă

pentru cel de-al doilea (substituit). La fel ca în cazul susbstituţiei fideicomisare, bunul este dobândit

de către cel de-al doilea beneficiar direct de la dispunător, dacă condiţa se îndeplineşte, dar spre

deosebire de aceasta, primul gratificat nu are obligaţia de a administra bunul primit. 63 Spre exemplu,

suntem în prezenţa unui dublu legat condiţional, în ipoteza în care „ A îi lasă lui B, sub condiţia

rezolutorie de a muri fără urmaşi, un teren. Acelaşi teren îi este lăsat de a şi lui C, însă, sub condiţia

suspensivă, ca B să moară fără copii.” Aşadar, dacă B moare fără a avea copii, legatul asupra

terenului se desfiinţează în ceea ce-l priveşte, retroactiv, şi ia naştere, de asemenea, în favoarea lui C.

61 F. Deak, Tratat de drept succesoral , ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002., pp. 298-299.62 I. Genoiu, loc. cit., p. 153.63 F. Deak , op. cit ., p. 297.



26

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie64, în anul 1931, a consacrat două principii care guvernau

demult timp jurisprudenţa română şi franceză valabile şi astăzi în ceea ce priveşte delimitarea între

substituţia fideicomisară şi dublul legat alternatv condiţional şi anume:

1. Pentru a stabili dacă dispoziţia testamentară a cărei validitate se constată e o substituţie

fideicomisară sau un dublu legat alternativ condiţional sub condiţie rezolutorie pentru Primus şi

suspensivă pentru Secundus, e necesar să se cerceteze voinţa testatorului. Acest criteriu subiectiv

care îl dă cercetarea şi interpretarea în fiecare caz a voinţei testatorului e singurul care poate duce la

rezolvarea problemei.

2. Chestiunea de a şti dacă intenţia testatorului a fost aceea de a însărcina pe un legatar să

conserve (în prezent, să adiministreze) şi să remită bunul unei a treia persoane sau aceea de a testa

un dublu legat este, în principiu, o chestiune de interpretare lăsată la suverana apreciere a

instanţelor de fond, sub rezerva de a nu denatura sensul adevărat al unei dispoziţii clare şi

nesusceptibile de înţelesuri diferite. 65

3.4. A patra caracteristică: succcesivitatea liberalităţilor dependentă de moartea

instituitului. Restituire independentă de decesul grevatului . Dubla liberalitate în

uzufruct ş i nuda-proprietate

Liberalitatea constituită în favoarea substituitului urmează să se execute doar la decesul

instituitului.

Dacă restituirea trebuie să aibă loc într-un anumit termen, precum ar fi în cazul în care

testatorul zice las lui A cutare lucru, dar voiesc ca lucrul legat să -i fie dat lui B în termen de 10 ani,

sau când va deveni major, A va fi considerat legatar a unui uzufruct cu termen, iar B, nud-

proprietar. Dreptul de proprietate al lui B se va naşte la moartea testatorului şi numai transmiterea

va fi amânată până ce termenul va ajunge la scadenţă.

O altă liberalitate dublă cu acelaşi obiect permisă de lege este dispoziţia prin care uzufructul

unui bun, sau în cazul testamentului, chiar şi un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu, este lăsat

64 Prin dec. nr. 582/6 mai 1931, instanţa a statuat că „dispoziţia dintr-un testament prin care se lasă un bun uneipersoane şi se adaugă că dacă ea va muri înainte de majorat atunci bunul se transmite altei persoane este permisă delege deoarece, spre deosebire de substituţia fideicomisară prohibită de art. 803 vechiul C.civ., o atare dispoziţie nucuprinde două liberalităţi care ar urma să se execute în mod succesiv, ci una singură şi anume: dacă se îndeplineştecondiţia, prin legat este desfiinţat retroactiv şi numai cel de al doilea va avea efect, astfel că al doilea legatar se considerăproprietar din chiar momentul decesului testatorului, iar dacă nu se îndeplineşte, atunci primul legatar rămâne uniculbeneficiar. În speţă, clauza prin care testatorul arată că dacă s -ar întampla ca nepoata să moara înainte de majorat, întreaga avere va trece Eforiei, justifică concluzia că nu există substituţie fideicomisară, căci, precum bine motivează şiCurtea, ca sa poată fi vorba de o atare dispoziţie, ar fi trebuit ca testatorul să fi impus nepoatei sale obligaţia de a păst raşi remite Eforiei bunul succesoral, ceea ce însa testamentul nu prevede. Deci, termenii clari şi categorici ai zisei clauzefiind compatibil cu interpretarea dată de către instanţa de fond, cum că intenţia testatorului a fost să subordoneze unlegat în ce priveşte pe prima beneficiară condiţiei rezolutorii a atingerii de către dânsa a majoratului, care îndeplinindu-se exclude posiblitatea pentru Eforie de a mai culege legatul la moartea numitei, iar în ce priveste pe Eforie, testatorul asupus legatul acesteia unei condiţii suspensive, a decesului dânsei înainte de a deveni majoră, condiţie care dacă s -ar firealizat, ar fi avut drept consecinţă să atribuie legatul Eforiei, din momentul decesului testatorului, urmeaza ca în această

situaţie, Curtea a fost autorizată să decidă că dispoziţia testamentară cuprinde un legat dublu condiţional, iar nu osubstituţie fideicomisară.” 65 M.D. Bocşan, op. cit . , p. 228.



27

unei persoane, iar nuda proprietate alteia. Cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci se realizează în

acelaşi moment (momentul încheierii constractului de donaţie, respective cel al deschiderii

moştenirii), iar obiectul lor juridic – dreptul de uzufruct şi nuda proprietate – este diferit, chiar dacă

au ca obiect (derivat) aceleaşi bunuri.66 Obiectul liberalităţii nu este scos din circuitul civil prin

voinţa dispunătorului. Astfel, nudul proprietar dispune liber de dreptul pe care îl are asupra bunului

potrivit dreptului comun, iar uzufructuarul poate ceda liber emolumentul dreptului său de

uzufruct.67

S-a spus că uzufructul aceluiaşi lucru ar putea chiar să fie dat la mai multe persoane pentru

ca ele să-l foloseasca succesiv. De exemplu, las nuda proprietate a casei mele din Iaşi lui A, iar

uzufructul aceleiaşi case lui B şi după moartea lui B, lui C. Uzufructul lăsat lui B stingându -se, acel

lăsat lui C este un nou uzufruct. S-a spus că în acest caz nu suntem în prezenţa unui legat asupra

aceluiaşi lucru, ci a două legate deosebite. 68 Totuşi, dacă prin instituirea acestor uzufructuri s-ar

ajunge la scoaterea bunurilor din circuitul civil, normele incidente nu ar fi cele din materia

substituţiilor fideicomisare, ci cele privitoare la clauza de inalienabilitate.

4.

Interpretarea dispoziţiilor

Conform art. 1325 C. civ. coroborat cu 1239 alin. 2 C. civ., existenţa cauzei actului de

liberalitate este prezumată până la proba contrară. Aşadar, în interpretarea acestuia trebuie pornit

de la premisa că dispunătorul a voit să facă o dispoziţie valabilă, iar nu una ilicită sau nulă 69 şi ca

atare iluzorie; prin urmare, în măsura în care este posibil, voinţa lui trebuie să fie interpretată însensul care dă un efect actului de liberalitate, iar nu acela care l-ar anula.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1039 alin. 1 C. civ. „ Regulile de interpretare a

contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în măsura in care sunt compatibile cu caracterele

juridice ale acestuia.”. Astfel, conform art. 1266-1269 C. civ., actele de liberalitate se interpretează

după voinţa concordantă a părţilor, după caz, voinţa dispunătorului, iar nu după sensul literal al

termenilor, ţinându-se seama de scopul actului încheiat, comportamentul ulterior încheierii lui etc;

de asemenea, clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăruia înţelesul care rezultă din

ansamblul actului.Dacă clauzele sunt obscure şi dau loc la îndoieli asupra sensului lor, ele trebuie interpretate

în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.70 Totodată

66 F. Deak, op. cit., p. 300.67 v. C.A. Craiova, dec. nr. 1115/2007, http://www.jurisprudenta.com.68 D. Alexandresco, op. cit., p. 533.69 M.D. Bocşan, op. cit., p. 14.70 „Printr-un testament olograf întocmit la data de 2 ianuarie 1951, E.P. dispus că, la decesul său, imobilul din Bucureşti,str. R. nr. 56 să revină nepotului său de frate I.E.P. Pentru situaţia de predeces al nepotului său de frate, fărădescendenţi, înaintea soţiei sale, întreaga avere mobile şi imobilă urma să fie moştenită de soţia sa. În această situaţie s -a

pus problema dacă această din urmă dispoziţie testamentară instituie o substituţie fideicomisară sau o substituţie vulgară. Prin sen. civ. nr. 2030 din 17 iunie 2003, Jud. Sect. 1 Bucureşti, s-a precizat că respectiva clauza testamentarăpoate fi înţeleasă atât în sensul că testatorul s-a referit la ipoteza decesului lui I.E.P., după moartea sa, dar înaintea soţiei,



28

în stabilirea sensului trebuie să se ţină seama, de natura, obiectul actului, de împrejurările în care a

fost încheiat.

În cazul în care clauzele sunt precise, clare şi necontrazise prin alte clauze din cuprinsul

legatului, după caz, a donaţiei, trebuie, în principiu, luate aşa cum sunt scrise, chiar dacă astfel luate

ar fi nule şi fără efect,71 căci principiul conform căruia clauzele trebuie interpretate în sensul în care

pot avea un efect, iar nu în acela în care nu ar putea avea niciunul, nu îşi are aplicaţiune decât

atunci când temenii literali ai unei liberalităţi pot da loc la două interpretări; acest percept nu poate

fi aplicat când termenii din cuprinsul acestora, fiind clari şi precişi, nu dau loc la interpetare; el nu

autorizează pe judecător să înlăture o clauză pe motiv că ar fi nulă după conţinutul ei literal şi sub

pretext a intenţiunii testatorului, să îi substituie o altă clauză care să poată avea efect.72

Având în vedere că sistemul folosirea formulelor sacramentale a fost părăsit, pentru a ne afla

în prezenţa unei substituţii fideicomisare, dispunătorul nu trebuie a folosi noţiunile de de

“substituţie fideicomisară”, “instituit”, “substituit” şi nu trebuie să întrebuinţeze întocmai cuvintele „a

administra” şi „a transmite”. Dispoziţia trebuie interpretată mai cu seamă după spiritul care a

însufleţit pe dispunător în momentul formulării dispoziţiei şi nu numai după vorbele întrebuinţate.

Dacă s-ar admite teoria contrară, dispoziţiile imperative în această materie s-ar eluda cu mare

înlesnire.73

5. Sancţiunea

Potrivit vechiului sistem, conform art. 803 din vechiul C. civ., „orice dispoziţii prin caredonatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia

per soana, va fi nulă, chiar în privirea donatarului, a eredelui numit sau a legatarului. ” Cum nulitatea

şi caducitatea legatelor particulare, la fel ca în prezent, folosea numai legatarului universal, cu

excluziunea moştenitorului ab intestat, deoarece obiectele acestor legate fac parte din universalitatea

bunurilor care este devolută legatarului universal (art. 888 vechiul C. civ.), este evident că acest

principiu înceta a fi aplicabil când legea, bazată pe un interes de ordine publică, declara o dispoziţie

ceea c ear constitui o substituţie fideicomisară, cât şi în sensul că s -a referit la ipoteza predecesului acestuia faţă de V.P.,intervenit însă înaintea de moartea dispunătorului, ceea ce ar constitui o substituţie vulgară. Luând în considerare că ladata judecării cauzei, substituţia fideicomisară era interzisă în mod absolut, instanţa a decis că această dispoziţieconstituie o substituţie vulgară, întrucât interpretarea unui act juridic trebuie făcută astfel încât să producă efecte juridice. (C. Nica, Donaţia şi moştenirea. I. Donaţia . Drepturile statului asupra moştenirii vacante. Moştenireatestamentară. Doctrină şi practică judiciară adnotată , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 226.) 71 „Apărarea formulată de pârâţi în sensul că prin testamentul în discuţie a fost instituit în favoarea soţieisupravieţuitoare doar legatul uzufructului averii succesorale şi în favoarea lor nuda proprietate, a fost respinsă deinstanţa având în vedere dispoziţiile exprese ale testamentului care nu lasă loc de interpretare. Astfel, din textultestamentului rezultă fără echivoc faptul că testatorul a înţeles ca întreaga sa avere să revină, după moartea sa, soţiei saleiar ulterior decesului acesteia nepoţilor săi de frate. În ipoteza în care voinţa testatorului ar fi fost în sensul dobândiri i decătre soţia sa doar a dreptului de folosinţă viageră asupra averii sale ar fi folosit expresii potrivite sau echivalente dincare să reiasă această dorinţă a sa, sintagme care nu sunt întâlnite în cauză.” (Jud. Sector 6 Bucureşti , sent. civ.nr.1666/2009; sentinţa pronunţată nu este definitivă, fiind în curs de soluţionare apelul exercitat în cauza,

www.jurisprudenta.com)72 C. Hamangiu, op. cit., p. 212.73 Idem , p. 206..



29

particulară nulă chiar în privinţa legatarului universal; or raţiunea art. 803 din vech iul C. civ.

excludea cu desăvârşire admiterea ideii că legatarul universal poate să prof ite de nulitatea dispoziţiei

prin care i s-a impus sarcina de a conserva şi a remite un obiect particular al eredităţii. Într-adevăr,

ceea ce a determinat pe legiutor să pronunţe nulitatea dispoziţiilor făcute în opoziţie cu art. 803 din

vechea reglementare, atât în privinţa substituitului, cât şi privinţa grevatului, au fost: 1) condiţia că

interdicţia nu ar fi eficace dacă s-ar lua lucrul de la substituit numai din mâna substituitului şi nu

din mâna grevatului, care din recunoştinţă faţă de testator ar prefera să respecte mai bine voinţa

acestuia din urmă decât prohibiţiunea legii; 2) imposibilitatea de a interverti voinţa testatorului.

Acest principiu era aplicabil nu numai când legatarul universal era însărcinat a conserva şi a

remite ereditatea înşăşi, dar şi atunci când sarcina purta asupra unor bunuri determinate cuprinse în

instituţiune, căci legatarul universal era în acelaşi timp legatar al eredităţii ca ereditate, cât şi al

fiecăruia din obiectele ce o compun, de unde rezulta că ori de câte ori era însărcinat a conserva şi a

transmite unui al treilea obiecte certe, el a fost pus, în ceea ce le priveşte, în aceeaşi situaţie ca

oricare legatar grevat de o substituţie, şi astfel nu poate profita de nulitatea dispoziţiei.

Imposibilitatea de a scinda cele două liberalităţi era fondată pe un interes de ordine

superioară şi nu pe voinţa presupusă a testatorului, de unde urma că voinţa autorului actului de

ultimă voinţă era neputincioasă în contra voinţei legii. Astfel, dispoziţia specială din art. 888 din

vechiul C. civ. nu era aplicabilă, dreptul de a cere nulitatea revenea moştenitorilor legitimi şi prin

urmare lor le profită şi beneficiul nulităţii. Ceea era afectat de nulitate era numai dispoziţia afectată

de substituţiune, adică instituţiunea şi substituţiunea, celelalte dispoziţiuni conţinute de act

rămânând valabile. 74

Actuala reglementare, întrucât consacră substituţia fideicomisară cu un singur grad, a

determinat o modificare şi în privinţa sancţiunii aplicabile: se menţine liberalitatea anulându-se

numai condiţia, suprimarea. Aşadar, libertatea graduală, cu mai multe grade, nu va fi nulă în

totalitate, ci doar în privinţa liberalităţilor care depăşesc prima substituire, atât timp cât nu reiese în

mod indubitabil condiţionarea existenţei intenţiei liberale a dispunătorului de executarea către toţi

beneficiarii.75 Într-o altă opinie, sancţiunea care va interveni va fi aceea a ineficacităţii dispoziţiei prin

care este instituită substituţia fideicomisară, nemaifiind necesar să fie constatată de către instanţă.76

În privinţa posibilităţii confirmării nulităţii absolute, viziunea rămâne aceeaşi. Dacă actul este

lovit de nulitate absolută, părţile nu-i pot da tăria legală nici prin ratificare, nici prin executare

întrucât interesul protejat este de ordine publică. Pentru menţinerea substituţiunii ar trebui ca erezii

îndreptăţiţi a invoca nulitatea absolută să nu facă numai o confirmare, ci să încheie o nouă

convenţie.

74 C. Hamangiu, op.cit., pp. 207-208.75 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1047.76 D.C. Florescu, Dreptul succesoral în noul Cod civil , ed. a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 128.



30

III. Substituţia fideicomisară permisă

Legiutorul validează doar substituţia simplă, unică şi neperpetuă, adică aceea prin caredispunătorul stabileşte un singur substituit, fără a exista posibilitatea obligării acestuia la

administrarea bunurilor primite şi transmiterea lor la decesul său, către un al doilea substituit

desemnat de dispunător.77

1. Interesul reglementării

Legiuitorul nu a rămas insensibil la dorinţa firească a testatorului de a proteja patrimoniul

familial împotriva prodigalităţii, a lipsei de experienţă a succesorilor sau de a proteja succesorul aflat

într-o situaţia nefavorabilă. Intenţia care stă la baza instituirii unei substituţii fideicomisare este însă

dificil de apreciat în situaţii concrete.78

Testatorul poate dori a-şi expercita influenţa asupra moştenirii şi după moarte din motive

diverse bazate pe sentimente şi/sau pragmatism. De exemplu, îşi numeşte soţia unic moştenitor, dar

nedorind ca moştenirea să ajungă la copiii dintr-o căsătorie anterioară a soţiei, poate numi un

moştenitor subsecvent acesteia.79

Avantajul substituţiilor fideicomisare a fost circumstanţiat şi prin raportare la alte situaţii

particulare. O primă aplicaţie îl reprezintă cazul unei persoane căreia îi decedează soţia şi carerămâne din prima căsătorie cu unul sau mai mulţi, ulterior recăsătorindu-se. Dacă această persoană

nu doreşte să-i dezavantajeze pe copii şi nici soţul din a doua căsătorie, poate lăsa bunul soţului, iar,

la data decesului său, să revină copiilor din prima căsătorie. 80 Un alt exemplu îl reprezintă situaţia în

care dispunătorul doreşte să asigure un trai cât mai confortabil copiilor cu anumite dizabilităţi şi

menţinerea unui echilibru în ceea ce priveşte drepturile succesorale ale urmaşilor. Astfel o parte din

bunuri sunt lăsate de către dispunător unuia dintre copiii săi – bolnav – pentru a avea un trai cât

mai confortabil, dar cu sarcina ca acesta să conserve şi să administreze bunurile şi, la decesul său, să

le transmită copiilor celorlalţi fraţi.81

Într-o altă opinie, la care nu aderăm, motivul gratificării instituitului este efortul depus de

acesta pentru administrarea bunurilor care fac obiectul substituţiei fideicomisare, neputând a fi

explicat altfel gratificarea cu un drept temporar, (adică cu un cadou care ulterior va fi luat înapoi).

De aceea, pentru a se asigura că sarcina liberalităţii va fi executată precum s-a prevăzut,

77 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit ., p. 1042.78 A.N. Gheorghe, Manual de drept succesoral , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 129. 79 V. Klinger, Preliminary and Subsequent Heirs under German Law , http://www.german-probate-

lawyer.com/detail/article/preliminary-and-subsequent-heirs-under-german-law-1504.html. 80 R.R. Popescu, loc. cit. 81 F. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 230.

http://www.german-probate-lawyer.com/detail/article/preliminary-and-subsequent-heirs-under-german-law-1504.html







31

dispunătorul îl motivează şi îl recompensează pe instituit, pentru a evita, pe cât posibil, orice

conflicte ce s-ar ptea ivi atunci când de cujus nu va mai fi.82

2.

Natură juridică

Până în prezent, chestiunea naturii juridice a substituţiilor fideicomisare nu a prezentat un

interes deosebit întrucât acestea erau prohibite în mod absolut. În condiţiile în care instituţia a

devenit permisă în mod excepţional, tăcerea legiuitorului cu privire la natura ei juridică, dispoziţiie

incomplete în materie şi trimiterea la instituţia fiduciei, vor crea numeroase controverse.

Într-o opinie83, substituţia fideicomisară este o sarcină impusă de dipunător gratificatului. Se

apreciază că în situaţia în care instituitul nu execută în mod culpabil sarcina de a administra bunul

şi apoi de a-l transmite substituitului (de exemplu, înstrăinează bunul, îl grevează cu sarcini, îl

distruge etc. în timpul vieţii sale, astfel încât nu îl mai poate transmite la decesul său substituitului)persoanele interesate pot cere revocarea legatului pe acest temei. Substituitul, neavând niciun drept

născut şi actual asupra bunului, nu va putea solicita revocarea pentru neexecutarea sarcinii impuse

instituitului. Nu raliem la aceasta întrucât, aplicând regulile specifice liberalităţilor afectate de

modalitatea sarcinii, liberalitatea în favoarea substituitului ar apărea ca o stipulaţie pentru altul,

constitiund fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. Coroborând consacrarea

acestei reguli cu dispoziţiile art. 996 alin. 2, care stabilesc expres că bunur ile care constituite

obiectul liberalităţii vor fi dobândite de substituit direct de la dispunător, iar nu de la instituit, duce

la concluzia că nu suntem în prezenţa unei stipulaţii pentru altul, iar acest aspect nu reprezintă doaro ficţiune destinată validării fideicomisului pentru că substituitul trebuie să accepte primirea

liberalităţii de la dispunător conform art. 999 C. civ.84 Un alt contraargument este acela că

retransmiterea bunului nu are caracter accesoriu, asemenea unei sarcini, ci este o obliga ţie care

anihilează liberalitatea, făcând ca bunul să dispară din patrimoniul instituitului, iar nu o

contraprestaţie în vederea liberalităţii.

O altă perspectivă este cea a ipotezei proprietăţii temporare, în armonie cu schimbarea

opticii asupra perpetuităţii dreptului de proprietate. Dat fiind că gratificatul are un drept temporar,

nu se pune problema retroactivităţii, limită a ipotezei în care am considera natura juridică asubstituţiei fideicomisare de gradul I drept un legat dublu condiţional.85 Prin urmare, sarcina impusă

instituitului este afectată de o condiţie – supravieţuirea substituitului – iar această obligaţie,

întocmai ca cea rezultată dintr-o clauză de inalienabilitate este opozabilă terţilor cu îndeplinirea

condiţiilor de publicitate.86 În sprijinul susţinerii unui drept de proprietate actual şi temporar s-a

invocat cu titlu de exemplu, dispoziţiile Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor si drepturile

82 H. Coţa, loc. cit. 83 I.E. Cadariu-Lungu, Dreptul de moştenire în Noul Cod civil , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 159. 84 C. Macovei, op. cit., p. 230.85 H. Coţa, loc. cit .86 H.L. Mazeaud, J. Mazeaud, op.cit., p. 582.



32

conexe care prevede, la art. 25 că anumite drepturi patrimoniale durează tot timpul vieţii autorului,

iar dupa moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislatiei civile, pe o perioadă de 70

de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunostinţa publică în mod legal. Art. 30 din

același act normativ arată că drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează

tot timpul vieţii autorului, iar dupa moartea acestuia se transmit prin mo ștenire, potrivit legislaţiei

civile, pe o perioadă de 70 de ani.87 Nu considerăm că suntem în prezenţa unui drept de proprietate

temporar, întrucât în cazul substituţiilor fideicomisare suntem în continuare în prezenţa perpetuităţii

dreptului pe proprietate, după decesul substituitului bunurile neintrând în domeniul public. După

cum s-a precizat în doctrină „ când dreptul de proprietate este afectat temporar de anumite condiţii

sau alte stipulaţii cuprinse în actele translative de proprietate, nu suntem în prezenţa unei

proprietăţi temporare, ci al unui mecanism specific de transmitere a dreptului de proprietate de la o

persoană la alta”88

Substituţia fideicomisară valabilă ar putea fi înţeleasă prin aplicare regulilor condiţiei. Putem

vedea instituitul ca proprietar sub condiţie rezolutorie a predecesului faţă de substituit, iar

substituitul ca proprietar sub condiţia suspensivă a supravieţuirii faţă de instituit. Totuşi, deşi s-ar

explica astfel desfiinţarea actelor juridice ale instituitului, această explicaţie nu este coerentă cu

existenţa a două liberalităţi (retroactivitatea face ca instituitul să nu fi fost niciodată p roprietar).

O altă analiză restrânge câmpul de aplicare al regulilor condiţiei; proprietatea instituitului nu

este condiţională, ci este definitivă, doar inalienabilitatea89 acesteia fiind condiţionată de predecesul

faţă de substituit, ceea ce face ca îndeplinirea condiţiei să desfiinţeze actele instituitului, dar nu cu

caracter retroactiv, datorită dispariţiei titlului acestuia, ci fiindcă proprietatea sa devine una

inalienabilă, pe când proprietatea substituitului este una neafectată de modalităţi şi dobândită de la

dispunător.90

3.

Condiţii de validitate

Modificarea atitudinii legiutorului cu privire la substituţia fideicomisară prin consacrarea

valabilităţii acesteia, cu respectarea condiţiilor strict prevăzute de lege, a impus înlăturarea

obiecţiunilor aduse împotriva acesteia în secolul trecut.Obiecţia de natură să atragă sancţiunea nulităţii absolute, anume dispunerea ordinii

succesorale în cazul morţii altei persoane, a fost înlăturată. Dacă vechea reglementare presupunea

două momente bine delimitate, instituitul dobândea bunul de la dispunător şi substituitul de la

instituit, în actuala reglementare ambii gratificaţi primesc obiectul liberalităţii de la dispunător,

instituitul având doar obligaţia de administrare şi predare.

87 H. Coţa, loc. cit .88 V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 105. 89 v. supra capitolul II, subcapitolul 3, secţiunea 3.2. „A doua caracteristică: sarcina de a administra şi a transmite. Clauzade inalienabilitate. Liberalităţile reziduale” , pp. 23-24.90 C. Macovei, op. cit ., p. 230.



33

Cel de-al doilea impediment, care consta în indisponibilizarea bunurilor prin numirea

succesivă de substituiţi, a fost de asemenea înlăturat prin recunoaşterea ca valabilă doar a

substituţiei simple, unice şi neperpetue, adică aceea prin care dispunătorul stabileşte un singur

substituit, care nu poate fi obligat la rândul lui să administreze şi să transmită bunurile primite, la

decesul său, unui al doilea substituit.

Pe lângă aceste două chestiuni, este important a stabil cadrul juridic al aplicării substituţiei

fideicomisare şi anume o delimitare în privinţa instrumentului care o exprimă, a dispunătorului,

gratificaţilor şi a valorii.

Fideicomisul poate greva orice liberalitate, fie donaţie sau legat, din momentul încheierii sau

poate fi stipulată chiar şi ulterior, fără nicio limitare în cazul legatului (liber să revoce oricând în tot,

testatorul poate la fel de bine, să şi limiteze) şi doar cu acordul expres al gratificatului în cazul

donaţiei (pentru a nu încălca irevocabilitatea acesteia).91

În calitate de dispunător şi instituit, nu poate compărea decât persoana fzică, în timp ce în

calitate de substituit poate compărea atât persoana fizică, cât şi persoana juridică. Această explicaţie

îşi are raţiunea în faptul că ţine de însăşi esenţa instituţiei ca transmiterea obiectului liberalităţii să

opereze la decesul instituitului, or de deces putem vorbi doar în cazul persoanei fizice,92 întrucât în

cazul instituit-persoană juridică s-ar ajunge în ipoteza inalienabilităţii perpetue. Nimic nu împedică

însă ca substituitul să fie o persoană juridică, putând fi gratificată atât prin intermediul unei donaţii,

cât şi al unui testament.

Beneficiarii liberalităţilor trebuie să fie determinaţi de către dispunător sau cel puţin să

prevadă criteriile pe baza cărora beneficiarul să poate fi determ inat la data la care liberalitatea

produce efecte juridice. Prin „criteriu” vom înţelege enunţurile testamentare şi circumstanţele

extrinseci ale cauzei care permit clasificare voinţei probabile ale lui de cuius , cum ar fi: porecla,

legătura de rudenie, de prietenie, activitatea etc.93

În lumina dispoziţiilor art. 994 alin. 3 C. civ., incapacităţile de a dispune se apreciază în

raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi substituitul. Drept urmare,

dispunătorul trebuie să fie capabil de a gratifica, la data la care îşi exprimă consimţământul (prin

contract de donaţie sau prin testament), iar instituitul trebuie să fie capabil a primi la data la care

acceptă donaţia pentru ipoteza în care substituţia fideicomisară este cuprinsă într-o liberalitate inter

vivos , respectiv la data deschiderii moştenirii dispunătorului pentru ipoteza în care substituţia

fideicomisară este cuprinsă într-o liberalitate mortis causa art. 987 alin. 2 – 4 C. civ.

91 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1043.92 I. Genoiu, loc. cit., p. 153.93 C. Macovei, M. Dobrilă, op.cit., p. 1037.



34

În ceea ce-l priveşte pe substituit94, trebuie să distingem între ipoteza în care substituţia

fideicomisară se realizează prin intermediul unei donaţii şi ipoteza în care se realizează prin

intermediul unui legat.

Astfel, în ceea ce-l priveşte pe substituitul-donatar, acesta trebuie să deţină capacitatea de a

primi o donaţie la momentul aceptării acesteia. Totuşi, potrivit dispoziţiilor art. 999 C. civ. “Oferta

de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului”. Raţiunea

acestui text este coerentă cu regula dobândirii obiectul fideicomisului de substituit de la dispunător

şi nu de la instituit şi cu evidenţa naşterii drepturilor substituitului la data morţii instituitului, ceea

ce implică, cel mai probabil, trecerea unei perioade îndelungate de timp, astfel încât există riscul ca

dispunătorul să nu mai fie în viaţă, caz în care ar fi trebuit să intervină caducitatea ofertei conform

art. 1013 alin. 1 C. civ, dacă nu ar fi fost prevăzută această dispoziţie. 95 Pe cale de consecinţă, poate

compărea în calitate de substituit-donatar şi o persoană neconcepută la data deschiderii moştenirii

dispunătorului.

Spre deosebire de substituitul-donatar, substituitul-legatar trebuie să deţină capacitatea de a

primi un legat, la data deschiderii moştenirii dispunătorului, întrucât acesta dobândeşte bunurile care

constituie obiectul liberalităţii, ca efect al voinţei testatorului (art. 996 alin. 2 C. civ.). Aşadar,

persoana neconcepută nu poate compărea în calitate de substituit-legatar.96

Bunurile care pot constitui obiectul substituţiei fideicomisare, pe lângă cerinţele generale

cerute pentru valabilitatea obiectului derivat al unui act juridic, trebuie să fie neconsumptibile, altfel

ne-am afla în prezenţa unei liberalităţi reziduale . De asemenea, obiectul substituţiei fideicomisare

trebuie să permită „administrarea” şi, totodată, beneficiul instituitului trebuie să întreacă cheltuielile

necesare pentru administrarea bunului; nu trebuie să existe îndoială cu privire la gratificarea

instituitului. Susţinem acestea luând în considerare obligativitatea existenţei celor două elemente

pentru a ne afla în prezenţa unei liberalităţi : un element material, economic - diminuarea

patrimoniului dispunătorului şi mărirea corelativă a patrimoniului gratificatului, şi un element moral,

intenţional intenţia liberală animus donandi , animus testandi 97. Deşi substituţia fideicomisară

conţine în structura ei atât elemente gratuite, cât şi oneroase, acestea trebuie să formeze, unele

împreună cu celălalte, un amalgam unitar, menţinându-se sub egida titlului gratuit, chiar dacă a

asimilat în structura ei elemente interesate.98 Din această cauză, credem că trimiterea la dispoziţiile

privitoare la fiduciar este în măsură a crea confuzie întrucât, fiduciarul este numit având la bază un

scop oneros, pe când la baza numirii instiuitului trebuie să stea intenţia de a face bine; animus

94 Sub reglementarea Codului civil de la 1864, nu s-a pus problema determinării momentului în funcţie de care trebuieapreciată capacitatea substituitului, întrucât substituţiile fideicomisare erau interzise. Totuşi, în doctrină , capacitatea dea primi a substituitului a fost privită în raport cu momentul deschiderii succesiunii instituitului, în vechea reglementaresubstituitul dobândind de la instituit şi nu de la dispunător (I. Genoiu, loc. cit., p. 150).95 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1048.96 I. Genoiu, loc. cit., pp. 150-151.97 I.R. Munteanu, Cauza liberalităţilor , revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Studias Iurisprudentia, nr. 2, 2003.98 O. Căpăţână, Titlul gratuit în actele juridice , Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 144.



35

donandi, animus testandi nu trebui să fie mijlocul de a obţine realizarea sarcinii, în caz contrar

aflându-ne în prezenţa unui act cu titlu oneros.

Dacă instituitul este şi moştenitor rezervatar99 al dispunătorului, valoarea bunurilor care fac

obiectul substituţiei fideicomisare este limitată, trebuind a se încadra în limitele cotităţii

disponibile.100 Este lovită de nulitate dispoziţia prin care defunctul ar dispune micşorarea rezervei

moştenitorilor săi ori ar impune o sarcină care să afecteze rezerva. După cum s -a statuat în practica

instanţei supreme, sunt interzise dispunătorului orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze, care ar leza

drepturile moştenitorilor rezervatari. 101

Totodată, prin art. 995 C. civ. se instituie o dublă condiţionare a eficacităţii celei de-a doua

liberalităţi: a) obiectul sarcinii trebuie să se regăsească în prima liberalitate, prevăzută de dispunător

în privinţa instituitului; b) obiectul sarcinii trebuie identificat în patrimoniul instituitului la data

exigibilităţii celei de-a doua liberalităţi. Prima limitare interzice dispunătorului să modifice obiectul

celei de-a doua liberalităţi, în sensul de a-l obliga pe instituit să transmită altceva decât a primit sau

mai mult decât a primit, însă apreciem că ar putea să reducă emolumentul substituitului.102 Ce-a de-a

doua limitare face referire la art. 1351 C. civ. potrivit căruia „dacă legea nu prevede altfel sau părţile

nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţa majoră

sau de caz fortuit”, instituitul fiind obligat a transmite la moartea sa bunurile care pot fi identificate

şi se află în patrimoniul său. Orice lectură diferită a acestui alineat ar conduce la calificarea drept

liberalitate reziduală, ceea ce este infirmat în articolele următoare.

În cazul în care liberalitatea substituiţia fideicomisară vizează valori mobiliare103, sarcina

administrării şi transmiterii acestora produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc,

legiutorul consacrând un caz special de subrogaţie reală.104 Astfel, bunul care a intrat în patrimoniul

instituitului dobândeşte dobândeşte regimul juridic al bunului care a ieşit din patrimoniu, făcând în

continuare obiect al obligaţiei de administrare şi transmitere către substituitul desemnat de

dispunător. Acest caz de subrogaţie operează doar în cazul valorilor mobiliare avându-se în vedere că

executarea obligaţiei de administrare al acestora se poate adeveri dificilă pe termen lung.105

99 v. infra capitolul II, subcapitolul 6, secţiunea 6.4. „Efecte în persoana instituitului”, p. 40. 100 De exemplu, dacă liberalitatea cu sarcină lăsată copilului rezervatar are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calculeste 1.200.000 de lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 600.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de600.000 de lei), liberalitatea va fi perfect valanilă şi copilul este ţinut să execute sarcina pentru că rezerva nu îi esteafectată. În schimb dacă liberalitatea are p valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 600.000 de lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 300.000 de lei şi cotitatea disponibilă tot de 300.000 de lei), copilul va fi ţinut săexecute sarcina doar în limita cotităţii disponibile de 300.000 de lei; liberalitatea va fi supusă reducţiunii întrucât încalcărezerva copilului. (F. Deak, R. Popescu, op.cit. p. 241).101 C.S.J., s. civ., dec. nr. 1314/1994, în revista „Dreptul” nr. 7/1995, p. 87. 102 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1046.103 Pentru stabilirea acestei noţiuni, putem folosi definiţia data de art. 2 pct. 33 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa decapital, potrivit cu care prin valori mobiliare înţelegem: „a) acţiuni emise de societăţi comerciale şi alte valori mobiliareechivalente ale acestora, negociate pe piaţa de capital; b) obligaţiuni şi alte titluri de creanţă, inclusiv titlurile de stat cuscadenţă mai mare de 12 luni, negociabile pe piaţa de capital; c) orice ate titluri negociate în mod obişnuit, care daudreptul de a achiziţiona respecti vele valori mobiliare prin subscriere sau schimb, dând lo la o decontare în bani, cu

excepţia instrumentelor de plată”104 A. Bacaci, G. Comăniţă, Drept civil-Succesiunile , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 151. 105 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1046.



36

4. Efectele substituţiei fideicomisare

4.1. Efecte în persoana instituitului

Pentru a înţelege poziţia institutului trebuie să avem în vedere situaţia complexă în care se

află. Cât timp drepturile substituitului nu s-au născut, instituitul este pe de o parte proprietar al

bunurilor fideicomisare şi pe de altă parte este obligat să le administreze şi în interesul

substituitului, iar în momentul naşterii acesora, la moartea sa, are obligaţia de a le transmite

substituitului.

În calitatea de proprietar, are dreptul de a face acte de conservare, de administrare şi de

dispoziţie (legiutorul nu interzice expres forme compatibile de înstrăinare cu instituiţa substituţiei

fideicomisare), iar creditorii săi pot urmări aceste bunuri, cu observaţia că obligaţia de administrare

este una transmisibilă (atât timp cât nu a fost instituită intuitu personae ) şi va trebui respectată şi

de terţi106. Însă odată cu naşterea drepturilor substituitului, drepturile terţilor şi ale creditorilor devin

inopozabile substituitului, cu condiţia respectării anterioare a publicităţii fideicomisului.107

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că dacă instituitul este şi moştenitor

rezervatar al dispunătorului, acesta poate dispune liber, chiar şi prin intermediul unor acte de

înstrăinare, de partea din bunuri proporţională cu rezerva sa.108 În opinia noastră, instituitul poate

dispune liber de bunurile care compun obiectul liberalităţii numai după ce a operat reducţiunea. Este

adevărat că rezerva109 succesiunii revine moştenitorului rezervatar în momentul deschiderii moştenirii

acestuia din urmă, dar ceea ce se naşte în persoana moştenitorilor rezervatari este dreptul la rezervă.

Aşadar legea stabileşte imperativ numai dreptul la rezervă, nu şi obligativitatea acceptării ei 110.

Conf orm art. 1095 reducţiunea nu operează de drept, ci prin bună învoială sau prin pe calea acţiunii

în justiţie. Din momentul în care a operat reducţiunea considerăm că în privinţa bunurilor obiect al

reducţiunii nu mai este incidentă instituţia substituţiei fideicomisare. Precizăm că dacă bunul se află

în posesia instituitului, ridicarea excepţiei de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv conform art.

106 În doctrină a fost exprimată opinia conform căreia „instituitul este proprietar al bunurilor primite, dar dreptul său deproprietate este serios limitat deoarece el exercită atributele dreptului în numele şi pe seama substituitului” (F. Deak, R. Popescu, op.cit ., p. 233). De asemenea, s-a precizat că „dispunătorul trebuie să fie conştient de faptul că dacă instituitulse va afla în mare nevoie şi «salvarea» sa ar putea veni prin înstrăinarea sau ipotecarea unui bun primit de la dispunătorcu sarcina de a-l administra şi de a-l transmite substituitului, actul de dispoziţie nu este posibil”. (Idem , p. 230-231). Nuaderăm la această opinie întrucât considerăm că doar liberalitatea făcută instituitului este intuitu personae, nu şi sarcinade a administra şi a transmite. Aşadar este posibilă înstrăinarea sau ipotecarea unui bun primit de la dispunător cusarcina de a-l administra şi de a-l transmite. Excepţia ar consta-o, după cum am precizat mai sus, cazul în care instituitular fi numit, în subsidiar, în considerarea calităţilor sale privitoare la administrare.107 C. Macovei, op. cit., p. 231.108 Codul civil al României: îndrumar notarial / Uniunea Naţională A Notarilor Publici Din România, vol. I. Ed. MonitoruluiOficial, Bucureşti, 2011, p. 358. 109 Rezerva succesorală reprezintă partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în vitutealegii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri. Sunt moştenitori rezervatari soţu lsupravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatareste de o jumătate din cota succesorală, care în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor

legal. (D. Rădescu, E. Rădescu, G. Stoican, Dicţionar de Drept civil şi proceduri civile , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009). 110 Deoarece acest drept este unul propriu şi nu unul dobâdit de la defunct, renunţarea la el, după aceptarea succesiuniidefunctului, poate fi calificată ca o donaţie indirectă către substituit. (C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit ., p. 1124).



37

1095 alin. 1 C. civ, iar dacă instituitul moare înainte de a cere reducţiunea, aceasta poate fi cerută de

succesorii lui, caz în care acţiunea este prescritibilă în termen de 3 ani de la data deschiderii

sucesiunii instituitului.

Pentru ca instituitul să nu exploateze excesiv bunul în defavoarea substituitului, în alin. 2 al

aceluiaşi articol se statuează că instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din

prezentul cod referitoare la fiduciar.

Prin coroborarea acestei dispoziţii, cu art. 794 C. civ privitor la domeniul de aplicare al

administrării bunului altuia, suntem de părere că pentru a determina conţinutul obligaţiei de

administrare a instituitului putem să apelăm la dispoziţiile cărţi a III-a (Despre bunuri), Titlul V

(Administrarea bunului altuia), art. 792-857 C. civ. Astfel , potrivit dispoziţiilor art. 795 C. civ.

„Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru

conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform

destinaţiei lor obişnuite”. 111

S-a exprimat opinia că întinderea puterilor de administrare nu este cea a unui proprietar, ci

le exercită cu anumite restricţii impuse de actul de liberalitate, întrucât spre deosebire de posesia

proprietarului, posesia ca atribut al dreptului de administrare nu presupune intenţia instituitul ui de

a se comporta ca un proprietar şi de a stăpâni bunul pentru sine. A fost calificat drept detentor

precar având obligaţia transmiterii bunului la moartea sa, f olosinţa bunului, obiect al liberalităţii,

conferindu-i instituitului posibilitatea, dar şi obligaţia, de a-l utiliza pentru realizare misiunii sale,

aceea de transmitere a bunului către substituit la moartea sa. 112

Ne exprimăm rezervele cu privire la această opinie întrucât, chiar dacă art. 773 C. civ. arată

că fiduciarul exercită drepturile care fac obiectul fiduciei în folosul unuia sau mai multor beneficiari,

instituitul are poziţia juridică a unui gratificat, fapt care constituie una dintre condiţiile esenţiale

pentru a ne afla în prezenţa unei substituţii fideicomisare . Mai mult, din interpretarea art. 1000 C.

civ. reiese faptul că instituitul este o persoană gratificată care culege obiectul substituţiei

fideicomisare în lipsa altui beneficiar al liberalităţii.113 De fapt, el este instituit moștenitor printr-o

substituţie vulgară. În acest sens, arătăm că renunţatea substituitului la substituţia fideicomisară

constituie o liberalitate făcută de acesta instituitului, fiind, în principiu, o donaţie indirectă, iar dacă

substituitul nu poate primi, instituitul va fi gratificat din voin ţa dispunătorului. Așadar, dacă la data

decesului dispunătorului una din liberalităţi este ineficace114, cealaltă va fi valabilă și va produce

efecte, evitându-se caducitatea totală a liberalităţii.

111 I. Genoiu, op. cit., p. 210.112 G.C. Frenţiu, op. cit ., p. 89.113 Legiuitorul oferă posibilitatea derogării de la această regulă. Testatorul are libertatea de a stabili pe lângă primulsubstituit, un al doilea gratificat, moştenitorul, după caz, moştenitorii substituitului sau o terţă persoană, care săbeneficieze de liberalitate în cazul în care instituitul nu poate sau nu doreşte să o primească. (C. Macovei, M. Dobrilă, op.cit ., p. 1049).114 Cum în vechea reglementare interdicţia privitoare la substuţiile fideicomisare era absolută, situaţia ineficacităţii celeide-a doua liberalităţi a fost de natură a crea opinii contrare. Iată ipoteza: dispunătorul Primus dăruieşte lui Secundus unbun cu sarcina de a-l păstra în patrimoniul său şi de a-l transmite când va muri unui alt beneficiar, Tertius . Se întâmplă



38

Instituitul este obligat să administreze bunul astfel încât să nu -i diminueze valoarea, cu

excepţia uzurii normale. Substituitul trebuie să primească bunul într-o stare care să-i permită

exploatarea normală, conform naturii sale. Instituitul nu poate fi obligat să aducă un spor de valoare

bunului, în folosul substituitului şi, totodată, acesta din urmă nu are niciun drept asupra profiturilor

obţinute din administrare. Date fiind acestea, credem că instituitul trebuie să administreze bunul

cum crede de cuviinţă, obligaţia de administrare fiind stipulată, parţial, în interesul său, aspect

pentru care nu trebuie să dea socoteală. Totuși, moștenitorii săi vor răspunde pentru stricăciunile

aduse bunului de autorul lor, care afectează drepturile proprii ale substituitului asupra bunului. Cu

alte cuvinte, substitutitul trebuie să primească bunul în starea în care se afla la momentul

liberalităţii, la care se adaugă, firește, uzura normală.115

Dreptul de proprietate al substituitului se naşte din momentul acceptării liberalităţii şi nu

din momentul morţii instituitului, întrucât dreptul substituitului îşi are izvorul în actul de

liberalitate, neoperând două transmisiuni, una de la dispunător şi una de la instituit 116, art. 996 alin.

2 C. civ. prevăzând expres faptul că substituitul dobândeşte ca efect al voinţei dispunătorului.

Aşadar, conţinutulobligaţiei de transmitere

diferă de înţelesul juridic al unui act de dispoziţie

(aceasta fiind accepţiunea istorică), în favoarea sensului de predare a bunurilor, obligaţie care, la o

analiză atentă, incubă succesiunii instituitului şi nu acestuia.

În vederea asigurării eficacităţii sacinii de a administra şi a transmite, sunt prevăzute

anumite măsuri pentru a se preveni intenţiile frauduloase ale instituitului. Dispunătorul poate

impune prezentarea de garanţii directe (personale, reale) sau modularea concretă a obligaţiei de

administrare în sensul respectării unei exploatări înţelepte a bunurilor, pentru a păstra valoarea lor

economică până la data transmiterii lor către substituit. În egală măsură, dispunătorul poate urmări

prevenirea ineficacităţii liberalităţii datorită pieirii bunurilor din motive care nu ţin de voinţa

instituitului, prin obligarea acestuia la încheierea unor contracte de asigurare (în principiu, de bunuri

sau de pierderi financiare), impunând astfel, în mod convenţional, subrogaţia reală cu titlu particular.

Cele două categorii de măsuri pot fi cumulate. 117 De asemenea, întrucât sarcina riscă să afecteze

drepturile dobândite de terţi de la instituit, în alin. 3 art. 995 C. civ este prevăzută obligaţia de a

respecta formalităţile de publicitate, dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse acestora.

În cazul substituţiei fideicomisare, respectarea sarcinii se poate întinde o perioadă

semnificativă de timp, iar circumstanţele în care dispunătorul a plasat această executare se pot

însă ca Tertius să înceteze din viaţă înaintea lui Secundus. Într -o opinie, obligaţia pusă în sarcina lui Secundus dispare,căci substituţia presupune existenţa unui instituit (Secundus ) şi a unui substituit (Tertius ), ambii beneficiari ai dubleiliberalităţi succesive. Liberalitatea devenind caducă faţă de Tertius, din pricina decesului său, nu mai poate fi vorba desubstituţie: rămâne validă donaţia sau legatul făcut lui Secundus , căci legatul adresat lui Tertius devine caduc. Asupraacestei chestiuni există şi o altă părere: predecesul substituitului nu poate acoperi nulitatea întregii dispoziţiuni. Nulita teaeste originară şi trebuie căutată în actul prin care dispunătorul a stipulat dubla liberalitate succesivă, precum şi înintenţia sa. Împrejurarea că substituitul a murit înaintea instituitului nu este de natură să schimbe caracterul operaţiunii voite şi create de dispunător, încât prin liberalitatea adresată instituitului se va considera ca nulă, cu tot predecesulsubstituitului (D. Alexandresco, op. cit., p. 580).115 H. Coţa, loc. cit. 116 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1047.117 Idem , p. 1044.



39

schimba semnificativ cu trecerea anilor, ceea ce poate îndeptăţi pe titularul liberalităţii să ceară

îndepărtarea aplicării stricte a regulii pacta sunt servanda. De aceea, susţinem că teoria impreviziunii

îşi găseşte aplicarea şi în cazul substituţiei fideicomisare, fiind incidente normele privitoare la

re vizuirea juridiciară a sarcinii (art. 1006-1008 C. civ.). Art. 1006 prevede că „Dacă din cauza unor

situaţii imprevizibile şi neimputabile instituitului, survenite ulterior acceptării liberalităţii, executarea

sarcinii devine extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere

revizuirea sarcinilor sau condiţiilor.” Prin urmare, pentru a opera revizuirea, trebuie să existe o

legătură cauzală între o modificare fundamentală a împrejurărilor iniţiale şi dificultatea sau

caracterul păgubos al executării sarcinii. De asemenea, este necesar ca executarea să devină „extrem

de dificilă”, prin raportare la mijloacele materiale de care dispune gratificatul sau pe care

liberalitatea i le livrează, fie să devină „excesiv de oneroasă”, apreciată prin reducerea emolumentului

gratificatului pâna la neantizarea intenţiei liberale faţă de acesta. În ambele ipoteze, analiza trebuie

realizată in concreto şi vizează elemente de apreciere subiectivă, ceea ce confirmă decidentului o

largă putere de apreciere.118

În aplicarea dispoziţiilor privitoare la fiduciar, apreciem ca incidente şi regulile privind

precizarea calităţii fiduciarului (art. 782 C. civ.), obligaţia de a da socoteală (art. 783 C. civ.), puterile

fiduciarului (art. 784 alin. 1 C. civ.), răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate (art. 787 C.

civ.).119

În privinţa puterilor instituitului, acesta are în rapoturile cu terţii puteri depline asupra

bunurilor fideicomisare. El poate trebuie să facă menţiune despre calitatea sa. În cazul în care acesta

nu şi-a menţionat calitatea şi actul este păgubitor pentru beneficiar, în speţă, substituitul, este

aplicabilă prezumţia instituită în art. 782 alin. 3 conform căreia se consideră că instituitul a acţionat

în nume propriu.

În exercitarea puterilor sale, în cazul fiduciei, fiduciarul trebuie sa se arate demn de

încrederea pe care şi-a pus-o în el fiduciantul: el trebuie sa utilizeze dreptul de proprietate conform

obiectivelor pentru care a primit proprietatea, fiducia ajungând deci sa facă din proprietate un

simplu instrument în serviciul unei finalităţi particulare.120 Asemenea acestuia, însărcinat „a

administra” tot în baza lui fides , instituitul este ţinut să dea socoteală, totuşi conţinutul acestei

obligaţii diferă de cea a fiduciarului întrucât instituitul are şi poziţia unui gratificat, administrând

bunul atât în interesul propriu, cât şi al substituitului. De aceea, considerăm că în analiza rea

îndeplinirii acesteia se va ţine cont de buna-credinţă a instituitului în administrare, neimpunându-se

o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace.

118 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1053. Nu sunt aplicabile în privinţa instituitului prevederile art. 776 alin. 2 şi 3 C.civ., potrivit cu care pot avea calitate de fiduciar numai instituţiile de credit, societăţile de administrare a investiţiilo r,societăţile de servicii de investitii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate, notarii publici şiavocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei. (Idem, p. 1045) 119 Suntem de părere că art. 773 ultima teză C. civ. nu este aplicabil. Prin urmare, bunurile care constituie obiectul

liberalitătii nu alcătuiesc o masa patrimonială autonomă, distictă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniulinstituitului. Pentru soluţia contrară, v. F. Deak, R. Popescu, op. cit ., p. 235.120 P. Malaurie, L. Aynès, Drept civil. Bunurile , Ed. Wolters Kluver România, Bucureşti, 2013, p. 235.



40

În ceea priveşte modul concret în care ar trebui îndeplinită obligaţia de a da socoteală, prin

raportare la fiducie, deşi art. 779 C. civ. prevede că sub sancţiunea nulităţii absolute, includerea în

contractul de fiducie a unor clauze referitoare la condiţiile în care fiduciarul trebuie să-şi

îndeplinească obligaţia de a da socoteală, dacă părţile au omis să le includă în actul de liberalitate,

instituitul nu este scutit de obligaţia de a da socoteală şi dacă între gratificaţi se vor ivi neînţelegeri

în privinţa condiţiilor concrete ale îndeplinirii acestei obligaţii, acestea vor fi reglate de instanţa de

judecată.121

4.2. Efecte în persoana substituitului

Pentru analiza drepturilor care se nasc în persoana substituitului prin instituirea unei

substituţii fideicomisare trebuie distins între două momente:

a) substituţia nu a operat încă (instituitul este în viaţă)

C. civ. nu autorizează, în mod expres, producerea vreunui efect, substituitul având doar un

drept eventual. Cu toate acestea, jurisprudenţa istorică franceză şi doctrina susţin că substituitul

poate îndeplini acte de conservare materială şi juridică (de exemplu, îndeplinirea unui act

întrerupător al prescripţiei) şi chiar acte de dispoziţie (cesiune totală, înstrăinare de bunuri privite

individual, ipotecă asupra bunurilor viitoare), la f el ca orice proprietar sub condiţie suspensivă,

întrucât împrejurarea că drepturile substituitului sunt viitoare şi eventuale nu le transformă în

drepturi indisponibile. De aceea considerăm că substituitul, poate cere instituitului să dea socoteală

cu privire la actele ef ectuate în îndeplinirea obligaţiei sale de a administra bunurile în condiţiile în

care demonstrează îngrijorarea sa este justificată întrucât instituirea sarcinii de administrare

presupune menţinerea bunului într-o stare aptă să fie economic valoros şi pentru substituit, în

momentul transmiterii. Privitor la situaţia în care instituitul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în

pericol valoarea economică a bunurilor încredinţate, considerăm că nu sunt aplicabile dispoziţiile din

art. 788 C. civ, intitulat „Înlocuirea fiduciarului”. Instanţa va putea să impună instituitului

respectarea voinţei dispunătorului, sa-i interzică efectuarea anumitor acte, să-i prescrie ce acte să

facă şi în caz contrar care este răspunderea sa.

b) substituţia a operat (succesiunea instituitului s-a deschis)

Din acest moment, substituitul are drepturi depline cu privire la bunurile primite. În cazul în

care dispunătorul a stipulat ca şi substituitul să administreze şi să transmită bunurile unui alt

substituit desemnat de către dispunător, o asemenea clauză nu va produce efecte, fără a afecta

substituţia fideicomisară în ansamblul său. Evident, nimic nu-l împiedică pe substituit să încheie o

nouă substituţie fideicomisară permisă, întrucât ar fi rezultatul propiei voinţe, iar nu a

dispunătorului.122

121 D. Chirică, Fiducia în noul Cod civil, în Noile Coduri ale României , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 199. 122 F. Deak, R. Popescu, op. cit ., p. 240.



41

Odată cu deschiderea succesiunii instituitului se naşte şi vocaţia substituitului de a primi

drepturile fideicomisare, condiţionată de acceptarea liberalităţii (art. 999 şi art. 1000 C. civ.). Aşadar,

se naşte dreptul de a trage la răspundere pe instituit pentru prejudiciile cauzate printr-o

administrare neconformă, precum şi dreptul de a cere predarea bunurilor care constituie obiectul

liberalităţii123, iar dreptul de proprietate se definitivează.

În ceea ce priveşte dreptul de a cere transmiterea bunurilor care constituie obiectul

liberalităţii, în opinia noastră, substituitul are la îndemână atât calea acţiunii în revendicare

întemeiată pe actul de liberalitate, dar şi o acţiune personală întemeiată tot pe acesta, în baza art.

996 alin.1 C. civ. anume, îndeplinirea obligaţiei de transmitere.124

4.3.

Efecte în persoana terţilor

Indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sarcinii fideicomisare, este necesară

efectuarea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (bunuri mobile, în Arhiva Electronică de

garanţii Reale sau în alte forme de publicitate prevăzute ulterior de lege; bunuri imobile, notarea în

cartea funciară)125. Totuşi, fiindcă nu există un sistem de publicitate generală aplicabilă bunurilor

mobile, considerăm că sunt incidente regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia

de bună-credinţă în măsura în care nu este prevăzută de lege o formă de publicitate. Aşadar, dacă

dobânditorul bunului mobil a cunoscut pe orice cale că acesta intră în obiectul liberalităţii afectat de

substituţie, nu vor putea f i aplicabile regulile privitoare la dobândirea proprietăţii prin posesia de

bună credinţă.

În cazul neefectuării publicităţii sarcinii, drepturile substituitului asupra obiectului

liberalităţii fideicomisare născută la data decesului instituitului nu le vor fi opozabile avânzilor cauză

cu titlu particular şi oneros ai instituitului (art. 20 şi urm. C. civ.); în această ipoteză se naşte

răspunderea instituitului pentru nerespectarea obligaţiilor de efectuare a formalităţilor de publicitate

şi, implicit, a celor intrinseci existenţei substituţiei. Regula nu poate fi menţinută şi în cazul

dobânditorului cu titlu particular şi gratuit al instituitului, fiindcă a primit o valoare fără a plăti în

schimb un contraechivalent, iar restituirea nu îi cauzează nicio pagubă, cu menţiunea respectării

dispoziţiilor art. 909 alin. 2 raportat la 908 C. civ. Vis-à- vis de situaţia în care la data decesului

instituitului, sarcina fideicomisară nu poate fi exercitată datorită culpei acestuia, atunci dispunătorul

sau moştenitorii săi, inclusiv substituitul, pot cere revocarea liberalităţii cu daune-interese sau

desfiinţarea actului subsecvent de înstrăinare încheiat cu intenţia fraudării drepturilor

substituitului.126

5. Ineficacitatea substituţiei fideicomisare

123 C. Macovei, op. cit., pp. 231-232.124 Art. 996 alin. 1 C. civ. prevede că „Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului”. 125 C. Macovei, op. cit., p. 232. 126 C. Macovei, op. cit., p. 232. O altă opinie este aceea că substituitul poate intenta o acţiune în despăgubiri înconformitate cu prevederile art. 994 alin. 2 raportat la art. 787 C. civ. (v. F. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 237).



42

Potrivit dispoziţiilor articolului 1000 C. civ., substituţia fideicomisară devine ineficace când

substituitul decedează anterior instituitului şi atunci când substituitul renunţă la beneficiul

liberalităţii, situaţii în care bunul revine instituitului.127

În primul caz, se consolidează dreptul de proprietate al instituitului asupra bunurilor care au

format obiectul liberalităţii.

În cea de-a doua ipoteză, considerăm că trebuie distinse următoarele două ipoteze :

a) când substituţia este inserată într-o donaţie, neacceptarea donaţiei de către substituit

atrage ineficacitatea substituţiei. Din interpretarea art. 999 C. civ. reiese că regula o reprezintă

acceptarea ofertei de donaţie în timpul vieţii dispunătorului, iar pe cale de excepţie poate fi acceptată

şi după decesul acestuia, de către moştenitorii substituitului.

b) substituţia fideicomisară este inserată într-un legat, caz în care renunţarea la beneficiul

acesteia trebuie realizată în condiţiile dreptului comun, adică în termen de un an de la data

deschiderii moştenirii dispunătorului, în forma cerută de lege. Potrivit art. 1108 C. civ., acceptarea

poate fi expresă sau tacită128. Acceptarea expresă constă în însuşirea explicită a titlulului sau calităţii

de moştenitor, de către succesibil, printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată sau tacită.

Acceptarea tacită este cea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic, pe care succesibilul nu-l putea

săvârşi decât în calitatea sa de moştenitor şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa de a accepta

succesiunea129, de exemplu, înstrăinarea sub condiţia supravieţuirii substituitului faţă de instituit a

unui bun care formează obiectul liberalităţii sau cererea adresată instituitului de a înscrie sarcina în

cartea funciară, dacă priveşte bunuri imobile etc. De asemenea, şi renunţarea poate fi expresă sau

tacită. Art. 1112 C. civ. prevede prezumţia relativă a renunţării la moştenire în cazul neacceptării

moştenirii în termenul de opţiune succesorală, dacă acesta cunoştea deschiderea moştenirii şi

calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în consitiile legii. 130 Prin urmare, în termen de un

an de la data deschiderii moştenirii dispunătorului, substituitul trebuie să accepte legatul, renunţarea

acestuia în condiţiile legii atrăgând caducitatea substituţiei, iar bunurile vizate de aceasta se cuvin

instituitului.

În cazul în care a intervenit ineficacitatea substituţiei, nu mai întâlnim o dublă liberalitate

succesivă, ci o liberalitate de drept comun, cu unic beneficiar. Dacă însă dispunătorul a arătat că, în

cazul în care substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunurile în

discuţie vor reveni moştenitorilor substituitului sau unul al doilea substituit, suntem, din nou, în

prezenţa unei substituţii fideicomisare. Totuşi, pentru a ne afla în prezenţa unei substituţii

fideicomisare permise, este necesar ca cel de-al doilea substituit să fie desemnat alternativ, pentru

ipoteza predecesului substituitului, printr-o substituţie vulgară.131

127 G.C. Frenţiu, Comentariile Codului civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 26. 128 I. Genoiu, op. cit ., p. 214.129 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit ., pp. 1149-1150.130 C. Macovei, M. Dobrilă, op. cit., p. 1154.131 I. Genoiu, op. cit ., p. 215.



43

Concluzii

Substituţiile fidicomisare sunt în continuare interzise sub sancţiunea nulităţii absolute. Cu titlu

de noutate, spre deosebire de C. civ. de la 1864, actuala reglementare consacră un caz de substituţie

fideicomisară permisă în condiţiile legii (art. 994 –1000 C. civ.) care nu se identifică cu instrumentul

juridic care permitea nobilimii feudale să-şi menţină puterea economică şi nu constituie o piedică care

stânjeneşte libera circulaţie a bunurilor, dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri.

Pentru a constitui un act valid de transmitere, au intervenit modificări în însăşi modul de

operare al substituţiilor fideicomisare cunoscute până la intrarea în vigoare a actualului C. civ. şi au fost

impuse restricţii şi norme de protecţie, cum ar fi obligativitatea publicităţii sarcinii, aplicabilitatea

dispoziţiilor referitoare la fiduciar, posibilitatea dispunătorului de a impune constituirea de garanţii şi

încheierea unor contracte de asigurare, incidenţa instituţiei revizuirii sarcinii etc.

Au fost înlăturate obiecţiile care erau de natură a atrage nulitatea absolută, anume impunereadevoluţiunii succesorale, prin dobândirea bunurilor care constituie obiectul liberalităţii, de către

substituit, ca efect al voinţei dispunătorului şi substituţiile graduale au răsmas sub incidenţa sancţiunii

nulităţii absolute, recunoscându-se doar valabilitatea substituţiei fideicomisare cu un singur grad.

Substituţia fideicomisară permisă presupune un singur instituit însărcinat a administra şi

transmite la decesul său substituitului, care la rândul său nu poate fi obligat a administra şi transmite

unui al doilea substituit. Legiuitorul submite această figută juridică fiduciei, instituţie reglementată în

detaliu în dreptul privat român, fapt care ar trebui să aibă ca efect îndepărtarea angoaselor juridice. Însă,

prevederea inexactă a dispoziţiilor aplicabile din materia fiduciei însumată cu tăcerea legiutorului cuprivire la natura juridică a substituţiei fideicomisare sunt în măsură a creea controverse în această

materie.

Înţelgem substituţia fideicomisară prin aplicarea regulilor condiţiei. Totuşi, această modalitate nu

afectează proprietatea, ci inalienabilitatea bunurilor. Aşadar, proprietatea este definitivă, doar

inalienabilitatea fiind condiţionată de predecesul faţă de substituit.

Pentru a fi consecvenţi incidenţei dispoziţiilor privitoare la fiduciar, printre prerogativele căruia

se numără dreptul de a înstrăina bunurile şi luând în considerare faptul că legiutorul nu prevede expres

interdicţia de a încheia asemenea acte, ci doar sarcina de a administra şi transmite, suntem de părere că

instituitul are dreptul de a face acte de conservare, de administrare şi acte de dispoziţie care nu aduc

atingere sarcinii, condiţionate totodată de predecesul instituitului faţă de substituit.

Luând în considerare faptul că orice instituţie nouă poate aduce o perioada de incertiudine în

legătură cu corecta ei înţelegere şi aplicare, deşi actuala reglementare nu este la adopost de critici,

încheiem prin a preciza că modificările aduse de legiutor sunt binevenite şi aşteptăm soluţiile oferite de

practica judiciară în această materie.



44



45

Bibliografie

D icţionare juridice, Enciclopedii

1.

Gagarin, M., The Oxford Encyclopedia of Ancient Greece and Rome , Volume I, Oxford University

Press, New York, 2010;

2. Rădescu, D., Rădescu, E., Stoican, G., Dicţionar de Drept civil şi proceduri civile , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2009;

Lucrări cu caracter general, Tratate, Cursuri

1.

Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretic ǎ ş i practic ǎ a dreptului civil român în compara ţ iune cu

legile vechi ş i cu principalele legisla ţ iuni str ǎ ine , vol. IV-II, Ed. Naţionalǎ, Iaşi, 1900 ;2. Bacaci, A., Comăniţă, G., Drept civil-Succesiunile , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013 ;

3.

Boroi, G., Anghelescu, C.A., Curs de drept civil. Partea generală , Ediţia a 2-a revăzută şi adăugită,

Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;

4. Boroi, G., Stănciulescu, L., Instit uţii de drept civil în reglementarea noului C. civ. , Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2012;

5.

Cadariu-Lungu, I.E., Dreptul de moştenire în Noul Cod civil , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012

6.

Căpăţână, O., Titlul gratuit în actele juridice , Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003;

7.

Chiricǎ, D., Drept civil : Succesiuni şi testamente , Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003;

8.

Chiş, A.A., Publicitatea imobiliară în concepţia noului C. Civ ., Ed. Hamangiu, 2012;

9. Ciucǎ, V.M., Lecţii de drept roman, vol. IV, Ed. Polirom, Bucureşti, 2001;

10. Danielopolu, G., Explicaţiunea Instituţiunilor lui Iustinian , vol. I, Ed. Imprimeria Statului, 1889;

11. Deak, F., Tratat de drept succesoral , Ed. a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002;

12. Deak, F., Popescu, R., Tratat de drept succesoral, Ed. a III-a, Editura Universul Juridic, vol. II,

Bucureşti, 2014;

13. Dogaru, I., Stănescu, V., Bazele dreptului civil. Succesiuni , vol. V, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

14. Florescu, D.C., Dreptul succesoral în noul Cod civil , ed. a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2013;

15.

Frenţiu, G.C., Comentariile Codului civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013;

16.

Genoiu, I., Dreptul la moştenire în Codul civil , Ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;

17. Gheorghe, A.N., Manual de drept succesoral , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;

18. Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I. şi Băcoianu, Al. Tratat de drept civil român , vol. III, Ed. All,

Bucureşti 1998;

19.

Hanga, V., Bob, M.D., Instituţiile lui Iustinian , Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2009;

20. Malaurie, P., Aynès, L., Drept civil. Bunurile , Ed. Wolters Kluver România, Bucureşti, 2013;



46

21. Mazeaud, H.L., Mazeaud, J., Leçon de droit civil. Succession. Liberalites , Tome IV-II, Editions

Montchrestien, Paris, 1966;

22.

Molcuţ, E., Drept privat roman , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

23. Planiol, M., Ripert, G., Traité pratique de droit civil. Donations et testaments , tome V, Librairie

Générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1933;

24.

Popescu, A.N., Gaius. Instituţiunile. Traducere, studiu introductiv, note şi adnot ǎ ri , Ed. Academiei

Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982;

25.

Sion, B., Principiul continuaţiunei persoanei defunctului. Teză de doctorat în ştiinţele juridice ,

Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1938;

26. Soreaţă, M.M., Noutăţi legislative în materia succesiunilor introduse prin noul C. civ ., Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2013;

27. Stănciulescu, L., Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;

28.

Stoica, V., Drept civil. Drepturi reale principale , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

29. Tomulescu, C.S, Manual de drept privat roman , Litografia Învǎţǎmântului Bucureşti, 1958;

30.

Zachariae , M.C.S., Cours de droit civil français, traduit de l'allemand, revu et augmenté, avec

l’agrément de’auteur , par M. C. Aubry, tome cinquième, F. Lagier Libraire-Editeur, Strasbourg, 1846;



47

rticole şi studii de specialitate

1.

Buruiană, M.E., Mihăilă, O., Substituţia fideicomisară sau voinţa de dincolo de moarte , în revista

Şcoala dreptului organic. Aplicaţiile cercului de hermeneutică juridică „Şcoala dreptului organic”, vol.

I, Ed. Junimea, Iaşi, 2007.

2.

Chelaru, E., Limitele juridice ale dreptului de proprietate reglementate de noul Cod civil , în Noile

Coduri ale României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

3.

Chirică, D., Fiducia în noul Cod civil, în Noile Coduri ale României , Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2011;

4. Coţa, H., Consideraţii asupra naturii juridice a substituţiilor fideicomisare de gradul I , revista

Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Studias Iurisprudentia, nr. 4, anul 2013;

5.

Genoiu, I., Substituţiile fideicomisare și liberalităţile reziduale în reglementarea Noului Cod civil ,

în Revista română de drept privat nr. 3/2012;

6.

Macovei, C., Reglementarea liberalităţilor fideicomisare şi reziduale în noul Cod civil, în Noile

Coduri ale României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

7. Munteanu, I.R., Cauza liberalităţilor , revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Studias

Iurisprudentia, nr. 2, 2003;

8. Poenar , F., Eternizarea vointei lui de cuius prin intermediul substituţiilre fideicomisare , revista

„Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, numǎrul 3, 2013;

9. Stoica, V., Dragu, L., Natura juridică a substituţiilor fideicomisare , Analele Universităţii

„Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice nr. 2, 2009;

oduri comentate

1. Codul Calimach. Ediţie critică , Ed. Academiei Replublicii Populare Romîne, 1958;

2. Cod civil adnotat cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la

1868-1925, de Hamangiu, C., vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

3. Noul Cod civil. Comentariu pe articole , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;

4. Noul cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă., vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;

5. Codul civil al României: îndrumar notarial / Uniunea Naţională A Notarilor Publici Din România,

vol. I. Ed. Monitorului Oficial, Bucureşti, 2011;

substitutii fideicomisare

Documents