Structura si functionarea personalitatii – Allport

Analizati structura si functionarea personalitatii in teoria lui Allport: - natura factorilor si a trasaturilor de personalitate, - organizarea lor, - relatiile dintre componentele personalitatii, - raportul personalitate/ comportament

Exista trei niveluri de functionare: inconstientul, preconstientul si constientul, la toate tipurile de personalitate, dar preponderenta lor diferă si, ca atare, diferă modul de influentă asupra manifestărilor comportamentale.

Personalitatea maturăAllport afirma ca o persoană este matură atunci cand este sănătoasă mintal si logică,

cand stapaneste activ mediul, percepe corect lumea si pe sine, e stapana pe sine si nu pretinde supradimensionat de la ceilalti. Alte caracteristici ale personalitătii mature sunt: extensiunea simtului Eului (păstrată de-a lungul întregii vieti), raportarea caldă la ceilalti, securitatea emotională, autoacceptarea, perceptia realistă, obiectivarea eului, filosofia unificatoare a vietii, simtul responsabilitătii, curajul de a fi. Desi in anumite perioade din viata, nu toate caracteristicile personalitătii mature pot fi functionale, organizarea de ansamblu este una de tip matur, eficientă si adaptată realitătii.

Trăsăturile de personalitateAllport analizeaza personalitatea ca un sistem de trăsături si dispozitii personale cu

anumită constantă în timp si care determină comportamentul. Allport a studiat periferia personalitătii, propunand o abordare structurală si functională a periferiei bazata pe analiza modului de organizare (asociere, ierarhizare) si functionare a trăsăturilor (influenta trăsăturilor asupra comportamentului), pe care le consideră adevărata structură a personalitătii. Trăsăturile de personalitate au următoarele caracteristici:1. Trăsăturile de personalitate sunt reale si există la nivel psihic ca structuri stabile.2. Trăsăturile determină sau cauzează comportamentul, există în permanentă si determină căutarea unor stimuli.3. Trăsăturile pot fi demonstrate empiric: prin evaluarea consistentei si coerentei comportamentelor în timp, în situatii diferite. Actele (comportamentele) care se repetă cu regularitate în situatii diverse pot fi considerate indicatori ai trăsăturilor.4. Trăsăturile nu sunt separate, ci organizate în configuratii consistente caracteristice.

Permanenta, durata în timp si coerenta trăsăturilor pot prezice comportamente din cele mai complexe, în ciuda variabilitătii situatiilor. Un ansamblu de caracteristici de natură ereditară (temperamentul, unele aptitudini) constituie potentialul, punctul de plecare în dezvoltarea personalitătii. Factorii sociali modelează acest potential si determină formarea trăsăturilor de personalitate, ca predispozitii relativ constante spre comportamente consistente. Personalitatea adultă este asadar rezultatul interactiunii dintre factorii ereditari si cei de mediu social, trăsăturile fiind formate în procesul de dezvoltare a potentialului ereditar prin învătare.

Comportamentul este considerabil determinat de situatie (aspect variabil) si de trăsătura (aspect constant) care dă specificitatea actului. Un act poate fi determinat de o constelatie de trăsături asociate, insa doar una dintre ele poate este cea mai legată de răspunsurile la tipul de situatie si îsi impune caracteristica proprie. Actul însusi modifică trăsăturile în viitoarele lor manifestări.

Există două feluri de trăsături: trăsături comune si trăsături individuale.

Trăsăturile comune sunt abstractii rezultate din generalizări empirice ale manifestărilor comportamentale ale mai multor indivizi. Oameni normali, dintr-o arie culturală dată, tind în mod necesar să dezvolte unele moduri de adaptare comune, prescrise de modelele culturale. Prin aceasta, trăsăturile comune sunt rezultatul enculturatiei si eventual al aculturatiei.

Trăsăturile comune sunt numai aspecte superficiale ale personalitătii, cu caracter predominant nominal, nefiind adânc implicate în adaptarea specifică a individului la mediul social. Stabilirea trăsăturilor comune se bazează pe parametri cuantificabili si manevrabili statistic, cum ar fi frecventa cu care apar comportamentele aferente fiecărei trăsături, gama de situatii în care ele apar si intensitatea cu care se manifestă.

Măsurarea trăsăturilor se poate realiza cu ajutorul unor chestionare sau inventare de personalitate ce cuprind descrieri ale manifestărilor trăsăturilor. Dovada statistică pentru existenta unei trăsături este dată de obtinerea, la aceeasi persoană, a unor scoruri similare la test-retest (fidelitate de repetare) si dacă, itemii corelează între ei si fiecare cu scorul total pe o perioadă lungă de timp, la nivelul unei populatii (fidelitate internă). Prin aceste metode se demonstreaza constanta manifestării trăsăturii la nivelul persoanei si al populatiei. Scorurile individuale au o distributie gaussiană (normală) pentru fiecare trăsătură. Situarea fiecărui individ pe scala unei trăsături permite compararea inter-individuală în privinta trăsăturii comune. Scala trebuie să aibă un număr suficient de itemi pentru a fi discriminativă. Distributia normală poate reflecta atât preferinta naturii pentru niveluri medii ale comportamentelor, cât si presiunea socială în directia conformării la standardele de grup. Abordarea studiului personalitătii la nivelul trăsăturilor comune este una nomotetică.

Deprinderile sunt tendinte determinante înguste si limitate, componente relativ automatizate, incluse în trăsături, au o influentă mai mică decât acestea si au caracter inflexibil. Sunt răspunsuri specifice la stimuli specifici. Trăsăturile pot fi considerate, într-o oarecare măsură, grupări de deprinderi care au în comun reactii la aceleasi functii adaptative. Atitudinile sunt pozitii subiective pe care le adoptăm fată de ceva ce devine obiect al atitudinii. Structura atitudinilor este (bi)polară pentru că include evaluări globale ale acelui obiect. O atitudine are întotdeauna un obiect de referintă, în timp ce trăsătura este activată de stimuli multipli, având, asadar, un caracter mai general. Trăsăturile individuale reprezinta modul particular în care trăsătura comună se manifestă la nivelul individului si prezintă o variabilitate relativ mare în raport cu trăsătura comună.

Atât trăsătura comună, cât si cea individuală se referă la un nivel complex de organizare a modalitătilor (răspunsurilor) adaptative, au caracter general (guvernează o gamă largă de comportamente), dar numai trăsăturile comune sunt unităti de analiză cu un grad acceptabil de abstractizare pentru a permite comparatii, diferentieri si categorizări între indivizi.

Allport a propus ulterior utilizarea termenului de trăsătură pentru trăsătura comună si a celui de dispozitie personală pentru trăsătura individuală.

Dispozitiile personale prezintă o serie de caracteristici:• Sunt interdependente în determinarea comportamentului – influxul activitătii actiunile nu sunt determinate de o singură trăsătură, ci de mai multe.• Prezintă o relativă constantă – recurenta unui comportament este indicatorul trăsăturii.• Sunt organizate în focare (dispozitii focalizate) – individul are interese si valori, modalităti stilistice de exprimare, care fac posibile răspunsuri relativ similare la o gama largă de stimuli. Între dispozitiile focalizate nu există delimitări precise.

Trăsăturile au aceeasi intensitate si importantă diferite în structura de personalitate. Ele pot fi:• Trăsături cardinale - generale, foarte influente si dominante (1 - 2), au o semnificatie majoră pentru o anumită persoană, sunt reprezentative pentru întreaga personalitate.• Trăsături centrale (până la 10 –15), au un grad de generalitate mai redus• Trăsături secundare – sunt periferice, multiple si relativ dependente de situatie, mai putin active, particulare, mai putin constante.

Orice activitate adaptativă are două laturi distincte:• Comportamentul de înfruntare – ce face persoana – succesiunea de acte orientate spre un scop;• Comportamentul expresiv – cum face acel lucru; modul, preferintele, trăirile sunt o expresie a ceea ce este unic si original in personalitate. Chiar si actele adaptative cele mai simple sunt expresia individualitătii. Ponderea celor două laturi diferă de la un act la altul – unele comportamente sunt predominant expresive, altele predominant de înfruntare.

Există următoarele diferente importante între cele două categorii de comportamente:1. Înfruntarea este intentionată si motivată specific, comportamentul expresiv nu.2. Înfruntarea este determinată de trebuintele de moment si de situatie, comportamentul expresiv reflectă o structură personală mai profundă.3. Înfruntarea este declansată de stimuli specific, comportamentul expresiv este emis spontan.4. Înfruntarea poate fi controlată voluntar în sensul inhibării, amânării, amplificării, diminuării, comportamentul expresiv este adesea necontrolabil si mai dificil de modificat (“prefacerea scrisului” nu poate fi realizată perfect si nici mentinută multă vreme).5. Înfruntarea are un scop, de regulă el producând o schimbare în mediu sau în persoană, comportamentul expresiv nu are scop, desi, uneori produce efecte incidentale (în judecata socială, expresia emotională joacă un rol important în formarea impresiei despre celălalt).6. Înfruntarea este constientă, chiar dacă utilizează componente automatizate (deprinderi), comportamentul expresiv se află, de obicei, sub pragul constiintei, undeva în ceea ce Allport numea “subconstient” (orientarea însotitoare a constientului).

Factorii de personalitateTendinta trăsăturilor de personalitate comune de a se grupa în mănunchiuri consistente a fost pusă în evidentă atat la nivel empiric, cat si în urma prelucrării statistice a măsurătorilor variabilelor personalitătii. Această tendintă de agregare a trăsăturilor este semnificativă la nivelul unei populatii si ceea ce a generat definirea factorilor de personalitate - caracteristici de personalitate cu un grad de generalitate mai mare decât cel al comportamentelor sau al trăsăturilor.

Critica conceptului de factorAbordarea factorială a personalitătii se ridică o serie de întrebări si probleme:• Posedă toti oamenii aceleasi componente de bază ale personalitătii?• Sunt aceste componente de bază organizate la fel la toti oamenii?• Abstractizarea si impunerea artificială a unor descrieri nu produce oare o inacceptabilă îndepărtare de individul concret?• Pot fi găsite dovezi că elementele factoriale corespund unor “trăsături sursă” – determinate de caracteristici biologice general umane?• Ce denumire ar trebui să se dea fiecărui factor?• Factorii de personalitate nu au acelasi grad de generalitate.• Din analiza factorială nu rezultă nimic în plus fată de datele de intrare.

• Conceptia factorială este tributară metodei (esantionare, validitatea si fidelitatea testelor aplicate, modul de aplicare, situatia în care probele au fost aplicate, erorile de interpretare).

Criterii stiintifice ale unei bune tipologii a personalitătiiCa formă superioară a abordării nomotetice, o bună tipologie a personalitătii trebuie să folosească un număr redus de concepte care să permită ordonarea, descrierea si explicarea (tuturor) fenomenelor studiate (caracterul parcimonios al tipologiei). Pornind de la un număr mare de variabile si de măsurători într-o populatie dată, trebuie să se poată ajunge, prin calcule de corelatie si analiză factorială, la un număr redus de factori de ordin secund, cu un grad de generalitate mai mare, care să grupeze mai multe trăsături.

Personalitate si motivatieAvand in vedere ca motivatia sta la baza formarii si structurarii personalitatii, Allport a

facut o sinteza a teoriilor existente pana la el si a propus o teorie proprie, delimitata in special fata de teoria psihanalitica. El este de părere că nici o teorie a personalitătii nu a explicat complet modul de functionare a motivatiei umane. Si propune 4 cerinte pe care trebuie sa le indeplineasca o bună teorie a motivatiei: - Contemporaneitatea motivatiei - explicarea comportamentului actual prin motive actuale. Toate motivele sunt primare, deoarece provoacă direct comportamentul.- Pluralismul – să includă multitudinea motivelor. Determinismul biologist al psihanalizei nu explică toate motivele prezente la vârsta adultă. Alte explicatii ale cauzelor comportamentelor oferite de neopsihanaliză (căutarea puterii, autorealizarea) sunt incomplete.- Rolul proceselor cognitive – Majoritatea teoriilor motivatiei omit problema motivatiei de natură cognitivă, rolul planificării si al intentiei. Intelectul a fost trecut pe un rol secund, de instrument al atingerii scopurilor, nu a fost considerat un propulsor al comportamentului. Conceptul de intentie implica o formă a motivatiei care include procesele cognitive si afective, cuprinse intr-o tendintă generală care se manifestă în prezent, dar este orientată spre viitor (scop/tel proiectat in viitor). Este numit si tensiune retinută si explica aparitia si functionarea motivelor pe termen lung.- Unicitatea concretă a motivelor – Motivele abstracte se potrivesc unui sistem teoretic, dar corespondenta lor cu cazul concret este imprecisă. Rolul motivelor abstracte este doar acela de a facilita întelegerea motivelor concrete. Allport este totusi de acord că mecanismele de apărare a Eului (refulare, reprimare, negare, sublimare, rationalizare etc.,) au functia motivatională de a salva si conserva imaginea de sine.

Autonomia functională a motivelorLa inceputul vietii, motivatia este legată mai mult de latura biologică a fiintei umane, ulterior, la vârsta adultă, motivele sunt variate, sistemice si autosustinute. Ele provin din sistemele de motivatie infantile, dar sunt functional independente de acestea. Autonomia functională inseamna ca orice sistem de motivatie dobandit este sustinut de tensiuni care nu sunt aceleasi cu tensiunile anterioare care au dezvoltat sistemul. Daca un motiv actual caută scopuri noi (adică manifestă un tip diferit de tensiune fată de motivele din care s-a dezvoltat), el este functional autonom. Autonomia functională a motivelor este specifică personalitătii mature, sănătoase, pe cand un sistem motivat nevrotic este predominant inconstient, orb, automat, dependent, neevolutiv, fix. Motivatia normală este flexibilă, în general constientă si corespunzatoare varstei, deoarece rupe legăturile cu perioada timpurie a vietii.

Există două niveluri de autonomie functională:- Autonomia functională perseverativă, bazată pe repetare, obisnuintă si asociere cu trebuinte organice, explică producerea recurentă a unor comportamente. - Autonomia functională esentială. Abilitatea se poate transforma în interes, interesele si valorile dobândite vor selecta modul în care este, percepe, gândeste si reactionează o persoană.

Imaginea de sine si stilul de viată au o puternică functie motivatională pentru că unifică raporturile persoanei cu viata. Modul în care o persoană se vede pe ea însăsi determină toate comportamentele sale cotidiene. Autonomia functională este însusi punctul central al motivatiei umane mature. Motivele functional autonome sunt foarte personale (propriate) si ancorate în Eu.

Omul se transforma continuu, având posibilitatea de a fi creativ si de a-si croi un stil de viată satisfăcător. Mecanismele motivationale cele mai importante nu actionează în sensul reducerii tensiunii, ci al amplificării si căutării de noi tensiuni. Impulsul spre crestere, unitate, individualitate, unicitate, semnificatie, autonomie este inerent naturii umane. Intentiile de viitor sunt constiente si deliberate, rolul lor în împlinirea impulsului de crestere este esential.

8.6. Viziunea lui Allport despre natura umană

In viziunea lui Allport, dezvoltarea personalitătii are loc până la vârsta tineretii, când are loc constituirea proprium-ului – forma pe deplin actualizată a potentialului uman. Exista indivizi care nu ajung personalităti mature. Personalitatea nevrotică este o personalitate infantilă, incomplet dezvoltată si diferentiată, in care predomina functionarea oportunistă a Eului. Dupa traversarea celor sapte stări ale Eului, dezvoltarea este încheiată, iar personalitatea adultă este delimitata de personalitatea infantilă, avand o functionare propriată a Eului. Conflictele copilăriei nu influentează functionarea personalitătii mature.

Stadialitatea nu este determinată numai de rezolvarea conflictelor, asa cum sustine Freud, ci este legată de dezvoltarea capacitătii de cunoastere si adaptare complexa.

Personalitatea este rezultatul dezvoltării mostenirii ereditare prin procese de învătare mediate social. Fiecare persoană este unică si are o configuratie particulară de trăsături. Scopul final al dezvoltării nu este reducerea tensiunii, ca in psihanaliza clasica, ci găsirea unor noi surse de tensiune care să indrepte fiinta spre găsirea unor noi comportamente adaptative si o organizare mai complexă a componentelor personalitatii. Omul este capabil de autodeterminare, deoarece la varsta adulta nu se mai pastreaza legatura cu conflictele copilariei, iar indivizii sunt liberi să decidă în acord cu scopurile si idealurile propuse. Constientul este cel care domină adaptarea si nu inconstientul.

In teoria lui Freud structurarea personalitatii se face in functie de gradul de constientizare a continuturilor si mecanismelor si este un model ierarhic, avand la baza functia de constientizare. Componentele personalitatii: Sinele si Supraeul se raporteaza la realitatea exterioara prin medierea structurii constiente, Eul. Personalitatea este prezentata ca o succesiune de stadii si conflicte specifice de a caror rezolvare depinde trecerea in stadiul urmator si atingerea maturitatii. Tipul de personalitate matur, in conceptia lui Freud, este cel corespunzator stadiului genital la care se poate ajunge dupa depasirea stadiilor premergatorare: oral, anal si falic.

Jung considera ca dezvoltarea personalitatii este marcata de progresie si de regresie. Progresia se bazeaza pe procesele de individuare si transcendenta, pe baza mecanismelor de opozitie, unitate si compensare ale structurilor de personalitate. Sinele este considerat scopul ultim spre care tind toate persoanele, dar la care numai unele reusesc sa ajunga. Individuarea si transcendenta se bazeaza pe si asigura integrarea si echilibrul contrariilor pe parcustul vietii. Tipurile psihologice la Jung nu se exclud reciproc, ci sunt combinatii diferite ale

atitudinilor Eului si functiilor psihice, care daca sunt echilibrate pot fi pe aceeasi treapta valorica. Daca apare dezechilibru intre functiile dominante si cele auxiliare, atunci personalitatea se poate dezvolta deficitar.

Teoria lui Adler despre personalitate sustine evolutia, sub influenta hotaratoare a factorilor de interactiune sociala, a unor caracteristici innascute precum interesele sociale, straduinta catre superioritate prin depasirea sentimentului de inferioritate. Straduinta spre superioritate este determinata de caracteristica de finalism, sustinuta de idealurile fictionale prin care sunt urmarite permanent scopuri plasate in viitor. Motivatia este constituita din expectante pentru viitor care vizeaza perfectiunea si desavarsirea pentru orice persoana. Straduinta spre superioritate amplifica tensiunea, destabilizeaza starea de echilibru si genereaza autodepasirea. Aceste procese genereaza stilul de viata, care are originea in copilarie si se modifica si perfectioneaza pe parcursul intregii vieti. Formarea stilului de viata este atribuita atitudinii individului fata de propria persoana care este consecinta puterii creative a eului (liberul arbitru). Fiecare individ isi creaza propriul stil de viata. Prin liberul arbitru, persoana isi alege varianta adaptativa potrivita pentru parcurgerea experientelor vietii. Adler propune un model al implinirii potentialitatilor si al unei perfectionari continue. Omul este capabil de liber arbitru, automodelare constienta si nu este dominat definitiv de instinctele oarbe si de experientele copilariei.

Horney sustine importanta trebuintei de sigurantă si celei de satisfactie in dezvoltarea personalitatii, trebuinte pe care le situeaza ca valoare deasupra trebuintelor bazale (hrana, apa, somn). Horney afirma ca personalitatea matura se raporteaza la sine si la altii in maniera fireasca si relaxata, are o imagine de sine realista, in timp ce personalitatea nevrotica (imatura) utilizeaza mecanisme de aparare si comportamente nevrotice si are o imagine de sine nevrotica – statica, inflexibila, cu idei fixe, care ii ofera substitut de mandrie si valoare, conformismul aparut din limitare, fara tel sau imbold calauzitor, o imagine de sine falsa. La personalitatea normala tendintele sunt flexibile echilibrate, in timp ce la personalitatea nevrotica tendintele sunt fixe, rigide si incompatibile. Puterea de a determina schimbări la nivelul personalitătii provine din autocunoastere si calea spre ea este autoanaliza, demers pe care orice fiintă matură în poate realiza, chiar cu o asistentă impersonală.

In viziunea lui Fromm, omul in procesul de devenire se instraineaza de natura (se elibereaza de biologic) si ramane singur si liber de a se construi singur, de a-si realiza individualitatea. Libertatea si securitatea sunt aspecte opuse in devenirea umana. Individul trebuie sa mentina un echilibru intre libertate si securitate pentru a se forma Eul fara a ajunge la nesiguranta si alienare. Libertatea se raporteaza la relatiile cu societatea si modul in care isi satisface sau nu trebuintele umane. Tipurile de personalitate pot fi productive sau neproductive prin orientarea dominanta a individului fata de de sine si ceilalti. Tipurile neproductive au predominant modalitati deficitare de relationare, insa fiecare trasatura are o varianta pozitiva si una negativa. Tipul productiv de personalitate este forma ideală de dezvoltare umană - calitătile individului sunt folosite pentru actualizarea potentialului; productivitatea nu este similară cu creativitatea. Scopul productivitătii este dezvoltarea Eului individului. Numai prin schimbare socială se poate impune predominarea orientării productive. O alta latura a personalitatii mature este biofilia (atractia pentru viată) care luptă împotriva mortii si a distrugerii; persoana este orientată spre dezvoltarea sa si a altora.

In conceptia lui Murray, trăirile si evenimentele din prima copilărie are rol hotarator in formarea personalitatii adulte. Cele 5 stadii din prima copilărie au fiecare o modalitate specifică de satisfacere libidinală. Fiecare stadiu determina formarea unui complex care va dirija inconstient dezvoltarea ulterioară. Evolutia normala presupune ca persoana parcurge toate stadiile si dezvoltă toate complexele, pana ajunge la o personalitate matură, echilibrată, adaptabilă. Desi consideră că telul final al vietii este reducerea tensiunii, scopul nu este atingerea unei stări detensionate, ci satisfactia derivată din procesul de reducere a tensiunii.

Structura personalitatii este determinată atat de instincte, cat si de mediu, iar omul poate interveni volitiv în in procesul de autodepasire. Persoana este unică, insa există si elemente comune în personalitatea tuturor oamenilor. Personalitatea este influentată de evenimentele prezente si de ceea ce intentionăm să devenim.

Allport Elaborarea EuluiAllport leagă dezvoltarea personalitătii de elaborarea Eului, pe care îl consideră “miezul” personalitătii, constiinta de sine achizitionată treptat, pe măsura dezvoltării capacitătilor cognitive. Importanta proceselor cognitive si al experientei în constituirea Eului este probată de faptul că simtul identitătii altuia apare înaintea celui al identitătii proprii: copilul recunoaste de la cea mai fragedă vârstă persoanele din jurul lui, dar nu-si recunoaste propria imagine în oglindă sau în poze, tocmai pentru că posedă mai multe cunostinte despre ceilalti decât despre sine. Stadialitatea constituirii Eului este determinată de structurarea cunostintelor despre sine si lume, de trăirile afective si atitudinale asociate lor si nu de conflictele dintre pulsiunile instinctuale si restrictiile sociale:1. Eul corporal Primele impresii despre sine de natură senzorială – tactile, gustative, olfactive, de disconfort sau durere – sunt legate de corpul propriu. Simtul eului corporal se dezvoltă, în primul an de viată, din aceste senzatii si din limitările pe care mediul le impune satisfacerii nevoilor sale fiziologice. Eul corporal rămâne, pe toată durata vietii, ancora constiintei de sine: ceea ce este intern este perceput ca fiind cald si apropiat, ceea ce este extern – rece si străin.2. Identitatea de sine În al doilea an de viată, dezvoltarea experientei perceptive cu propriul corp si cu obiectele si persoanele din mediul înconjurător, dezvoltarea memoriei si a limbajului, contribuie la dezvoltarea constiintei propriei identităti. Copilul realizează că el, cel de azi, este acelasi cu cel de ieri. Îmbrăcămintea îl ajută pe copil să se delimiteze de mediul înconjurător. Numele său, auzit repetat în comunicarea cu cei din jur, este asociat eului corporal si acestei constientizări a identitătii proprii. El va rămâne, de-a lungul întregii vieti, simbolul identitătii proprii, element al personalitătii cu o intensă rezonantă afectivă.3. Respectul de sine Experienta mediului înconjurător si capacitatea crescută de coordonare a propriului corp îi conferă copilului un sentiment de independentă – respectul de sine. “Impulsul explorator”, curiozitatea, îl împing, după vârsta de 2 ani, spre o interventie din ce în ce mai activă în mediu, căreia adultii îi răspund cu tot mai mute limitări. Reactia copilului la frustrările produse de aceste adevărate interferente în calea satisfacerii curiozitătii sale se manifestă prin negativism. Orice propunere a adultului este percepută ca o amenintare la adresa integritătii sale si singurul mod în care respectul de sine poate fi salvgardat este opozitia. Comportamentele negativiste specifice acestei vârste se mentin la multe persoane adulte sub forma unor dispozitii personale.Spiritul de competitie, ca mod de afirmare a respectului de sine apare abia după vârsta de 3 ani. Respectul de sine este o componentă importantă a Eului si la vârsta adultă, alături de dragostea de sine si de egoism, care constituie, si ele, achizitii ale acestui stadiu. Atitudinile, cuvintele, gesturile celorlalti referitoare la el, expresii ale modului în care acestia îl percep – “Eurile-oglindă” – contribuie la conturarea simtului Eului. Copilul le imită si le internalizează, ele constituie reflexii ale rolurilor sale de viată. Modul în care copilul se vede pe sine depinde de aceste roluri si relatia se va păstra de-a lungul întregii vieti. Conceptia despre Eu ca produs social nu este una originală la Allport, majoritatea psihologilor sociali împărtăsind această viziune.4. Extensia Eului si imaginea Eului sunt două aspecte specifice perioadei de la 4 la 6 ani. Copilul consideră că lumea este o prelungire a persoanei sale, că ea există în folosul său.

Gândirea, marcată de subiectivism, este centrată pe modul în care el interpretează lumea. Copilul este incapabil să înteleagă că ceilalti pot gândi altfel, de aceea putem spune că gândirea lui este egocentrică. Simtul proprietătii apare ca o manifestare a extensiei Eului (mama mea, jucăria mea, casa mea) sunt resimtite ca părti calde, apropiate ale Eului. “Un om este ceea ce el iubeste”, spune Allport. Si la vârsta adultă se poate defini personalitatea cuiva în functie de Eul său extins. 5. O definire de sine clară – imaginea Eului – este încă inexistentă la această vârstă, dar copilul, reflectând asteptările si feedback-ul social, îsi defineste scopuri, intentii, îsi dezvoltă simtul responsabilitătii morale, îsi conturează o primă conceptie despre sine. 6. Eul rational De la 6 la 12 ani, intrarea în scoală îl pune pe copil în postura de a primi feedback-uri sociale extrem de brutale din partea colegilor, mai ales în privinta evidentierii slăbiciunilor si a aspectelor dezagreabile ale personalitătii sale. Testarea realitătii poate fi o lectie foarte aspră după mediul menajant de acasă. Normele morale impuse de adulti si normele grupului pot fi în contradictie si copilul trebuie să decidă când si cum se conformează fiecărui tip de normă, dar el încă nu se consideră ca fiind un factor moral independent. Simtul Eului său este confortabil numai dacă el este conformist fată de norme externe. Copilul este moralist si legalist: normele impuse de altii trebuiesc urmate în mod rigid, apartenenta la ceea ce constituie extensia Eului său fiind conditionată de această loialitate.O altă caracteristică importantă este dobândită la sfârsitul perioadei, odată cu dezvoltarea operatiilor formale ale gândirii. Puberul devine capabil să gândească reflexiv asupra propriilor sale acte de cunoastere.7. Efortul personal central Adolescenta este marcată de o căutare asiduă a identitătii, dar imaginea despre sine depinde de ceilalti si tânărul se teme de ostracizare (nevroza de popularitate). Identitătile de probă, “măsti” provizorii (persona) pe care adolescentul le experimentează, constituie roluri prin care el îsi conturează, treptat, o identitate. Planul de viată, în care profesia va ocupa un loc important, este influentat de mult idealism, chiar dacă ulterior asteptările nu vor fi toate implinite si planul de viată se va dovedi nerealist. Orientarea imaginii de sine spre viitor, spre ideal, adaugă o nouă dimensiune simtului identitătii – efortul personal central. În această etapă, scopurile sunt cele care structurează personalitatea.8. Proprium Toate cele sapte “stări ale Eului” constituie aspecte importante ale vietiiemotionale a individului. Allport propunea înlocuirea termenului de Eu cu acela de Proprium, care este constituit din interese, sentimente, valori, atitudini, intentii, imaginede sine, stil de viată. Această structură a personalitătii, unică si originală pentru fiecare individ, determină perceptia lumii, stocarea informatiei, comportamentul. Allport nu a fost preocupat în mod deosebit de stadialitate si de mecanismele dezvoltării personalitătii, etapizarea de mai sus fiind mai degrabă o descriere a aspectelor Eului. Acest lucru este partial explicabil prin faptul că elaborarea teoriei sale s-a bazat pe studiul personalitătii normale adulte, dar se pare că si detasarea sa critică fată de psihanaliza clasică a jucat un rol important în acest sens.