Cuprins:

1. Montesquieu date generale2. Moesquieu despre separatia puterilor in stat3. Separatia puterilor in stat

1.Montesquieu, date generale.

Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689;

d. 10 februarie 1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la

Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una din cele

mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez.

A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind

președintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și

funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze.

Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii

și religiei“ , s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei

colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii

acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.

În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și

decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur

décadence (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că

„Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care

republicile sunt extrem de vulnerabile“.

Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I,

Capitolul III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea

guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie

să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune omenească“.Scopul deliberat a lui

Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea

ce există are legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele

superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat

asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența

ideilor lui John Locke.

Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform

căreia puterile guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului.

Cartea își păstrează și în prezent importanța istorică, fiind una dintre operele care au influențat

decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat

esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

2. Montesquieu despre separatia puterilor in stat

   Nu există o separaţie strictă a puterilor

       Opinia împărtăşită de mulţi, conform căreia Montesquieu ar fi prevăzut o autonomie totală a

tuturor celor trei puteri (legislativ, executiv şi putere juridică) nu este justificată. Dimpotrivă, În

capitolul şase mai sus menţionat apar multe reglementări care vin să treacă de la o putere la alta

sau să corespundă tuturor puterilor. Montesquieu conferă de exemplu monarhului, ca purtător al

puterii executive, drept absolut de veto împotriva deciziilor legislativului, pentru a preveni astfel

ca acesta să devină prea "despotic". Parlamentului, Montesquieu îi dă dreptul de a veghea

retroactiv la aplicarea corectă a legilor de către executiv. În plus, Parlamentul mai are dreptul să

aducă miniştrii şi funcţionarii regali în faţa legii dacă aceştia ignoră litera legii. Un ultim

exemplu: Montesquieu acordă Camerei Superioare, pe lângă competenţele legislative şi

competenţe juridice. Nobilii nu trebuie judecaţi de tribunale obişnuite, ci de Prima Cameră a

Parlamentului pentru ca sentinţele să fie date nu de invidioşi, ci de egalii lor. Credem că aceste

exemple sunt suficient de concludente, dovedind că Montesquieu nu insistă asupra unei separaţii

stricte a puterile şi că nu se bazează doar pe mecanismele instituţionale, implicând în procesul

politic şi grupările sociale ale vremii sale. Teoria separaţiei puterilor formulată

de Montesquieu nu poate fi înţeleasă decât dacă, pe lângă prevederile sale cu privire la structura

instituţională, luăm în considerare şi ideile sale cu privire la nivelul social al separaţiei puterilor.

Cât de important este acest nivel pentru Montesquieu transpare într-o "scăpare" (Martin Draht)

din acelaşi capitol 6 al cărţii 11: "Aşa arată aşadar Constituţia despre care am vorbit. Legislativul

este compus din două părţi, care, prin dreptul de veto, au rolul de a se limita reciproc. Ambele

sunt legate la mâini de puterea executivă (liées), care, la rândul ei, este legată la mâini de

legislativ. Aceste trei puteri..." Chiar dacă Montesquieu nu vorbeşte despre puterea juridică, el

afirmă că există trei puteri: monarhul aflat la cârma executivului, aristocraţia din Prima Cameră

şi cetăţenii simpli din cea de-a doua Cameră. Relevanţa imensă a nivelului social   în cadrul

separaţiei puterilor reiese şi ea, în mod evident, din excursul lui Montesquieu cu privire la

puterea juridică, care priveşte printre altele mai sus menţionatele strădanii de a proteja

nobilimea         în cazul unor procese.

         Montesquieu nu este interesat în mod special de o separaţie funcţională şi de personal a

celor trei puteri din stat, ci, în primul rând, de libertate şi demnitatea

umană. Montesquieu doreşte să le apere pe acestea de pericolul anarhiei şi despotismului prin

intermediul unei ordini juridice care să excludă orice formă de abuz de putere. El spune în

capitolul 4 al cărţii 11 că, pentru evitarea abuzurilor de acest gen "o putere trebuie să o limiteze

pe cealaltă", ceea ce este posibil doar dacă puterile nu sunt separate cu totul. Montesquieu este de

fapt — pe scurt — mai degrabă un susţinător al limitării puterilor şi a amalgamării acestora decât

un teoretician al separaţiei puterilor.

          De pe vremea lui Montesquieu şi până în zilele noastre, teoria separaţiei puterilor a

constituit o sursă permanentă de conflicte în discuţia cu privire la o structurare cât mai potrivită a

sistemelor politice. Atunci când încercăm identificăm elementele care stau astăzi la baza

principiului separaţiei puterilor dintr-un sistem politic, nu trebuie să ne limităm doar la domeniul

instituţionale. Trebuie să ne amintim că la Montesquieu, nivelul instituţional nu exista de unul

singur, pe lângă el mai se afla şi nivelul social al separaţiei puterilor. Unele dintre ideile

lui Montesquieu mai sunt valabile şi astăzi. Societatea împărţită pe clase care s-a aflat în centrul

intereselor lui Montesquieu aparţine trecutului, astăzi au apărut alte elemente menite să limiteze

puterile. Vom aminti aici doar unele dintre ele, menţionate pentru prima oară în Constituţia

americană: constituirea statului federal, importanţa drepturilor fundamentale şi partidele şi

grupurile de interese moderne, cu totul necunoscute de Montesquieu. Factorii de separaţie,

amalgamare şi limitare a puterilor s-au înmulţit în mod considerabil de la Montesquieu încoace.

Acest lucru era foarte necesar, pentru că statul modern se caracterizează printr-o sporire a puterii

şi a sarcinilor ce îi revin. Iar la toate acestea, gânditorii secolului XVIII nici nu îndrăzneau să

viseze. Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un

rol important în vederea realizării ideilor luiMontesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii

umane precum şi evitarea abuzurilor statului. Winfried Steffani distinge între următoarele nivele:

       Cele şase nivele ale separaţiei puterilor

Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală a

puterii  în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost însă modificat

în mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de

partide<

Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului parlamentar şi al

celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. În timp ce

partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la nivelul statului de drept, la o

amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere,

punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei

dictaturi monopartidiste;

Nivelul federal: o Constituţie federală limitează puterea instituţiilor politice ale statului.

Pe de altă parte, statele membre ale federaţiei au puteri diferite de influenţare a întregului,

vezi exemplulBundesrat-ului german sau al Senatului american. Trebuie să amintim aici

faptul că înlocuirea federalismului, anunţată nu demult, prin statul social nu decurge nici

pe departe în automat aşa cum crede lumea. Încercările lui Ronald Reagan în SUA, să re-

delege competenţele la nivelul statelor membre ale federaţiei, nu prea au avut succes, ce-i

drept, dar au arătat că trecerea tuturor competenţelor statelor membre asupra întregului nu

este nici el un proces automat;

Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea limitează în

majoritatea democraţiilor occidentale competenţele decizionale ale majorităţilor

parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o

majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens;

Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc

astăzi doar la nivel statal, neputând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care

ţin de statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor,

grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat;

Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de astăzi s-a

transformat într-o "clasă mijlocie nivelată" (Helmut Schelsky). Interesele multiple

susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi

propuneri diferite în vederea soluţionării problemelor de ordin politic.

2. Separatia puterilor in stat

  Separaţia puterilor în statul democratic

        Partidele şi mai ales opoziţia şi a opinia publică liberă au rolul de a-i controla pe cei în

ale căror mâini se află puterea şi de a participa la viaţa politică a societăţii. Fireşte că dacă

întreaga autoritate statală s-ar cumula într-un sigur loc controlul şi impulsionarea societăţii nu ar

mai fi posibile. Un control şi o influenţare eficientă a puterii statale este de neconceput în lipsa

existenţei unei autorităţi statale. De aceea, comunitatea liberală încearcă să împartă autoritatea

statală în diferite instanţe autonome care se supraveghează reciproc, evitând astfel cumularea şi

monopolizarea puterii de către un singur organ. La pluralitatea partidelor politice şi a opiniilor

publice se adaugă, prin urmare, în statul democratic liberal şi un număr mare de organe statale.

Însă în timp ce în cazul partidelor şi al opiniei publice, procesulpluralizării revine forţelor

sociale, felul în care este împărţită autoritatea statală este stabilit prin Constituţie, puterea fiind

distribuită între diversele instanţe independente una de cealaltă. În Constituţie sunt fixate şi

competenţele care revin acestor organe ale statului. Această separaţie constituţională a

competenţelor statale nu vizează doar controlarea reciprocă a organelor, ci şi transparentizarea

activităţilor aparatului statal. Separaţia puterii protejează cetăţenii faţă de abuzurile statului şi îl

face să înţeleagă mai bine cum se desfăşoară procesul de guvernare.

             Teoria tradiţională a separaţiei puterilor

        Libertatea unei societăţi nu poate fi garantată decât atunci când autoritatea statală este

separată pe domenii autonome. Această afirmaţie constituie esenţa teoriilor politice

contemporane. Separaţia puterilor este cea care deosebeşte în mod fundamental democraţia

liberală de dictatură. Într-o dictatură, întreaga autoritate decizională revine unui singur individ

sau partid. Aici nu există controlul puterii, ceea ce face ca indivizii să fie expuşi abuzurilor

deţinătorilor puterii. În acest sens Montesquieu, părintele teoriei separaţiei puterilor a spus:

"Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli

cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa

deciziile şi de a da verdicte juridice."

        George Washington a susţinut aceeaşi teorie în mesajul său de adio adresat poporului

american în 1796: "Esenţa puterii se manifestă în dorinţa de a cuprinde toate funcţiile autorităţii,

impunând astfel, indiferent de forma de guvernare, principiul despotismului. O evaluare corectă

a acestei dorinţe de putere şi a predispoziţiei omului de a abuza de aceasta este suficientă pentru

a vă convinge de adevărul acestei afirmaţii. Necesitatea controlului reciproc în exercitarea puterii

politice, sub forma separării autorităţii în diferite segmente, fiecare segment apărând societatea

de eventualele abuzuri făcute de celelalte segmente, a fost dovedită de istoria mai veche, dar şi

de cea mai recentă."

         În ambele citate de mai sus apare motivul central al separaţiei puterilor. Cele două

personalităţi care au făcut aceste afirmaţii amintesc despre pericolul reprezentat de tentaţia la

care sunt expuşi cei care deţin puterea de a abuza de aceasta. Această tentaţie poate fi combătută

prin limitarea şi separaţia puterii. Montesquieu arată cum s-ar putea separa autoritatea statală. El

numeşte cele trei funcţii de bază ale unui stat suveran: funcţia legislativă, de executare a legilor

şi funcţia juridică. Aceste trei funcţii trebuie, după cum a afirmat Montesquieu, să fie îndeplinite

de trei organe separate, dacă se doreşte garantarea libertăţilor cetăţeanului. Urmaşii

lui Montesquieu au ridicat teoriile acestuia la rangul de dogmă. Ei au făcut distincţia strictă

dintre executiv, care cuprindea competenţele de guvernare şi administraţie, legislativ şi juridic.

Această triadă rămâne şi astăzi valabilă în teoriile politice ale democraţiilor occidentale .

         

               Deviaţii de la teoria tradiţională a separaţiei puterilor

           Legea fundamentală nu prevede cu exactitate această separaţie a celor trei puteri, cel

puţin în ceea ce priveşte delimitarea executivului de legislativ, vezi mai ales felul în care, în

orice sistem parlamentar, guvernul este numit, putând însă fi şi dizolvat de Parlament, ceea ce

vine să contrazică principiul separaţiei stricte a puterilor. Pentru că acolo unde Parlamentul

formează guvernul, acesta alege de regulă persoane în care are încredere şi care fac parte din

rândurile sale. Chiar dacă nu este prevăzut de Constituţie, Parlamentul îşi asigură puterea de

influenţă asupra guvernului constituind guvernul din proprii săi membri. Astfel, majoritatea

miniştrilor îndeplinesc concomitent două funcţii, una de parlamentar şi cealaltă, de membru a

guvernului. Nu poate fi astfel vorba de o separaţia a executivului de legislativ la nivel de

persoane. Dar nici în ceea ce priveşte competenţele, acest principiu nu este respectat întocmai.

Competenţele Parlamentului nu  sunt în nici un caz doar de ordin legislativ, acesta încercând să

exercite influenţă asupra deciziilor executivului, să adopte o anumită atitudine într-o anumită

chestiune.  Pe de altă parte, nici atribuţiile guvernului nu se limitează doar la executarea legilor

emise de Parlament. În primul rând, guvernul participă la elaborarea legilor. Majoritatea

proiectelor de lege de astăzi sunt elaborate de birourile ministeriale şi nu de cele ale

parlamentarilor. De multe ori, sarcinile care revin statului sunt atât de complicate, încât membrii

parlamentului nu sunt capabili să formuleze de unii singuri un proiect de lege, ei trebuind să

consulte experţi din administraţie care să îi informeze despre starea lucrurilor. În plus,

Parlamentul creează din ce în ce mai des doar legi-cadru, împuternicind executivul să se ocupe

de detalii. Astfel, executivul capătă în mod indirect o funcţie legislativă.

            Administraţiile moderne trebuie să permită asemenea facilităţi pentru activitatea

parlamentară, pentru a evita ca legislativul să se piardă în discuţii fără sfârşit. Astfel, executivul

dobândeşte mai multă greutate. Vârful acestuia numeşte "liniile directoare ale politicii" şi

întocmeşte proiectele de lege necesare desfăşurării acestora, care sunt acceptate ulterior de

Parlament de partidul sau coaliţia majoritară. Guvernul exercită în acest sens o presiune

considerabilă asupra reprezentanţilor în Parlament ai partidului majoritar, pentru a-i supune pe

aceştia propriilor dorinţe. Bineînţeles că şi majoritatea parlamentară poate influenţa, la rândul ei,

ministerele şi deciziile luate la nivelul acestora, formulând propuneri sau exercitând presiuni în

vederea elaborării anumitor legi sau influenţării deciziilor executivului .Aceste procese nu pot fi

încadrate cu precizie în schema expusă de teoria clasică a separaţiei puterilor. Doar puterea

juridică se delimitează strict de celelalte puteri, cu toate că, din motive care ţin de istorie, aceasta

preia deseori unele sarcini administrative. Să ne gândim bunăoară la activităţile din domeniul

justiţiei pe bază de voluntariat sau la dreptul penal pentru minori. Sau la anumite domenii

constituţionale, care vizează de exemplu dizolvarea unui partid, care, în teoria clasică, era o

măsură executivă, chiar dacă avea loc pe baza unei proceduri juridice. În ciuda tuturor acestor

exemple de suprapunere cu competenţele celorlalte puteri, puterea juridică rămâne totuşi clar

separată de executiv şi legislativ, chiar dacă membrii curţilor supreme sunt numiţi de guvern şi

parlament. În ceea ce priveşte relaţiile dintre puterea legislativă şi cea executivă, categoriile

enunţate de teoriile clasice nu  mai sunt valabile.

          Toate acestea au făcut ca teoria lui Montesquieu cu privire la separaţia celor trei puteri

să fie considerate "depăşite şi străine de realitate", ba chiar o "schemă ruginită"

(Karl Loewenstein). Asemenea calificări sunt inevitabile, pentru că în statul parlamentar modern,

separaţia strictă a legislativului de executiv nu mai poate fi susţinută, nici măcar atunci când

aceste două puteri sunt - vezi Constituţia Statelor Unite - prevăzute a fi cu totul independente una

faţă de cealaltă. În Statele Unite, prăpastia care îl desparte pe şeful guvernului de Parlament este

mult mai adâncă decât în sistemele parlamentare europene, Parlamentul păstrându-şi cu mult mai

multe din competenţele sale de odinioară. Dar şi în sistemul american s-au făcut remarcate

tendinţe asemănătoare cu cele descrise mai sus.

             Reinterpretarea teoriei separaţiei puterilor

         Reinterpretarea teoriei separaţiei puterii are la bază consideraţia că legislativul,

executivul şi puterea juridică nu îndeplinesc toate funcţiile prevăzute de autoritatea statală.

Parlamentele nu se ocupă doar de procesul legislativ, iar activitatea guvernului depăşeşte simpla

funcţie executivă. Activitatea organelor statale poate fi calificată şi încadrată astăzi în cu mai

multă uşurinţă categorii funcţionale distincte, ele fiind considerate organe 1. de decizie politică,

2. de execuţie a acestor decizii sau 3. de control în sensul respectării principiilor constituţionale.

Toate acestea duc la o încadrare a organelor statale diferită decât cea prevăzută mai înainte.

Puterea juridică de exemplu, dar în nici un caz numai ea singură, aparţine domeniului de control.

Execuţia deciziilor politice, a prevederilor legale sau a celor care vizează politica externă, cade în

primul rând în sarcina serviciilor publice, a administraţiei. Guvernul este instanţa administrativă

supremă, totuşi nu este un organ executiv. Funcţia primară a acestuia este de a formula deciziile

politice . Parlamentul se află în strânse legături cu guvernul, pentru că în acţiunile decisive,

guvernul are nevoie de aprobarea aleşilor poporului. Parlamentul are dreptul şi obligaţia să

influenţeze şi să îşi aducă contribuţia la procesul de formulare al obiectivelor din politica internă

şi externă. Activitatea Parlamentului depăşeşte astfel graniţele impuse de noţiunea de "putere

legislativă". Guvernul şi Parlamentul sunt organisme care trebuie să ia împreună deciziile

politice.  Pentru că guvernul şi Parlamentul trebuie să acţioneze în comun în vederea îndeplinirii

misiunii exprimate mai sus, este normal să existe angrenaje instituţionale care să facă legătura

între ele. Sistemul parlamentar este conceput pe baza sarcinii comune guvernului şi

Parlamentului de decizie politică. Fireşte că trebuie să distingem clar între formularea deciziilor

politice şi executarea practică a acestora. Aici, prevederile legale recunosc incompatibilitatea

dintre serviciile publice şi Parlament. Din aceleaşi motive întemeiate, funcţionarii pot deveni

doar în cazuri excepţionale miniştri. Acest lucru vine să sublinieze încă o dată faptul că funcţia

de ministru, la fel şi cea de parlamentar, îndeplinesc în egală măsură atribuţiile decizionale în

domeniul politic.

           Checks and Balances

           Dacă Parlamentul şi guvernul îşi împart aceeaşi funcţie, ele se pot astfel şi controla

reciproc. O răspundere împărţită înseamnă şi o putere împărţită. Actorii sunt angrenaţi printr-un

sistem de "checksand balances", de contragreutăţi şi de echilibre. Guvernul şi Parlamentul

depind unul de celălalt şi au nevoie, în vederea formulării deciziilor politice, de consens. Această

idee este de fapt o consecinţă a teoriilor lui Montesquieu, care vedea pe timpul său legislativul ca

domeniu principal de decizie politică, cele două Camere — a nobilimii şi a cetăţenilor simpli —

contribuind în egală măsură la activităţile desfăşurate în acest domeniu, împărţindu-şi astfel

puterea. Cele două organe statale şi grupările sociale reprezentate în acestea erau astfel nevoite

să coopereze. Obligativitatea cooperării prevede, în fond, şi o funcţie de

control reciproc.Pe lângă toate acestea însă, în Parlament mai există o entitate care îndeplineşte

funcţia - autonomă, ce-i drept - de control: opoziţia. Cu o poziţie independentă şi un cadru de

acţiune mai liber, vechea relaţie Parlament versus guvern pare să se menţină aşa cum era ea pe

vremea monarhiilor constituţionale. În fond, şi schema clasică a separaţiei puterilor nu este decât

o fixare a unui anumit context istoric, în care regele era executivul, opus Parlamentului ca forţă

politică autonomă şi cu drepturi proprii. Pentru a limita puterea iniţial absolută a

Coroanei, Montesquieu i-a sustras în teoria sa puterea legislativă, trecând-o în competenţa unui

Parlament ales, în care era reprezentată burghezia. Regele şi Parlamentul urmau să reprezinte

ţara, în viziunea lui Montesquieu, la comun, legitimarea lor diferită permiţând o separaţie mai

riguroasă a celor două puteri.  Sub însemnul democraţiei, ideea suveranităţii s-a impus încetul cu

încetul, puterea executivă deţinută de monarh pierzându-şi treptat legitimitatea. Coroana a

pierdut din importanţă, Parlamentul preluându-i o parte din atribuţii. Aşa s-a ajuns ca o distincţie

dintre executiv şi legismativ să fie tot mai dificilă, în final Parlamentul cucerind şi poziţiile

executive şi făcând-o dependentă de votul său de încredere. Astfel, vechea separaţie a puterilor

şi-a pierdut valoarea.   Ea s-a mai păstrat însă în sistemele prezidenţiale de tipul Statelor Unite.

Aici, locul monarhului este ocupat de un preşedinte ales de popor, care nu trebuie să dea

socoteală Congresului. Prin alegerile populare, preşedintele dobândeşte aceeaşi legitimare ca şi

Parlamentul. Astfel, vechea separaţie a puterilor se menţine aici, cel puţin la nivel de personal.

Membrii guvernului american nu sunt reprezentaţi în Congres, ei sunt oamenii de încredere ai

preşedintelui. Bineînţeles că în deciziile ce vizează chestiuni fundamentale, preşedintele trebuie

să colaboreze cu Congresul. În această privinţă, nici Statele Unite nu constituie o excepţie de la

regula participării comune a guvernului şi Parlamentului la procesul de decizie politică.

           Noi forme ale separaţiei puterilor în secolul XX

           Implementarea totală a democraţiei în secolul XX a condus la sfârşitul separaţiei

rigide dintre puterea executivă şi cea legislative. Acest lucru nu a schimbat însă cu nimic

importanţa fundamentală a principiului separaţiei puterilor ca principiu de organizare a unei

comunităţi liberale. Numai formele în care apărea această separaţie au devenit altele. Această

evoluţie se caracterizează mai ales prin faptul că domeniul juridic s-a dezvoltat într-o structură

deosebit de elaborată. Prin puterea ce îi revine prin Constituţie, justiţia supune controlului său

atât legislativul cât şi guvernul. La această formă de controlMontesquieu nu se gândise.

Administraţia este controlată astăzi de un organism propriu, cu un rol deosebit de important.

Supravegherea domeniului executiv, care îi revenea după Montesquieu puterii legislative, revine

astăzi de cele mai multe ori curţilor de justiţie. Prin strânsa sa conexiune politică cu guvernul,

Parlamentul nu mai poate controla executivul în chestiuni administrative. Principiul separaţiei

puterilor a luat noi forme şi în alte domenii. Multe societăţi democratice contemporane sunt

organizate în federaţii. Autonomia relativă a statelor federale, create uneori în mod artificial,

devin legitime de multe ori de abia datorită aplicării acestui principiu şi mai ales când nu există o

tradiţie istorică a statalităţii. Extinderea dreptului de auto-administraţie a comunelor şi celorlalte

entităţi teritoriale serveşte la fragmentarea puterii deţinute de executivul modern, contribuind la o

implicare mai eficientă a cetăţenilor la mai multe nivele ale activităţii statale. Bineînţeles că şi

această fragmentare este un instrument de control şi de supraveghere reciprocă a birocraţiilor

statale de la nivelul federaţiilor, landurilor şi comunelor. Ea demonstrează mai ales faptul că

anumite aspecte ce privesc sfera mai largă a separaţiei puterilor servesc în acelaşi timp şi

procesului democratic care, la rândul său, le oferă legitimitate. Prin separaţia a puterilor face

posibilă cetăţenilor capacitatea de co-decizie şi de participare .

             Separaţia puterilor prin alegeri

         De capitolul "separaţia puterilor" ţin şi alegerile organizate periodic în fiecare stat

democratic. Puterea este astfel separată şi din punct de vedere temporal. Faptul că un preşedinte

american trebuie să fie ales de popor, înfruntând astfel concurenţa, el putând fi ales doar de două

ori, îi limitează puterea considerabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru parlamente, compunerea

lor supunându-se aceloraşi legi electorale. Cu cât mai scurte sunt mandatele, cu atât mai

puternică devine şi poziţia opiniei publice şi a electoratului. Şi acestea au aşadar partea lor în

sistemul mai larg al separaţiei puterilor şi al controlului acestora. Prevederile legale pot fi şi ele

decisive (...). Puterea unui for politic este dată de foarte multe ori de cât de frecvent trebuie sau

poate să se întrunească acesta. Un for care se adună în şedinţă o dată la fiecare lună este cu mult

mai puternic decât unul întrunit o dată pe an. În schimb, independenţa justiţiei se realizează şi

este garantată prin faptul că, în cele mai multe cazuri, judecătorii sunt numiţi pe viaţă.

Webgrafie:

1. http://www.junimea.pitestean.ro/SeparPuteri.htm

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_de_Secondat,_baron_de_Montesquieu

3. http://www.dadalos.org/rom/demokratie/grundkurs_3/ebenen.htm