spații culturale 51/ 2017
TRANSCRIPT
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
1
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
DIANA VRABIE
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 51 / 2017
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Cuprins
Editorial/ pag. 1 Magda Ursache: (Im)presarii literari/ pag. 2 Mihaela Malea Stroe: Sireaca limbă română/ pag. 4 Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 6 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 9 Lidia Lazu: Alegere / pag. 12 Leo Butnaru: Traduceri din Vitauts ĻŪDĒNS/ pag. 13 Adrian Botez: Nedreptățit/ pag 14 Flavia Adam: Poeme/ pag. 15 Ion Cristofor: Interviu cu Milena Mureșan/ pag. 16 Cristina Cîmpeanu: Calul de foc/ pag. 19 Maria Briedis Macovei: Poeme/ pag. 20 Virgil Diaconu: Este posibilă școala de poezie?/ pag. 23 Vasile Ghica: Cristale de fum/ pag. 26 Gina Zaharia: Poeme/ pag. 27 Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 28 Șerban Georgescu: Poeme/ pag. 29 Decebal Alexandru Seul: Cele trei cuvinte/ pag. 30 Dan Drăgoi: Poeme/ pag. 31 Radu Cârneci: Poeme/ pag. 32 Nina Elena Plopeanu. Spirala morții/ pag. 34 Ion Roșioru: Pantunuri/ pag. 35 Lucian Mănăilescu. Poeme/ pag. 37 Cărți prezentate de: Christian Crăciun (pag. 38), Daniel Nicolescu (pag. 42), Magda Grigore (pag. 43), Valentin Popa (pag. 45), Diana Vrabie (pag. 47), Constantin Mireanu (pag. 49), Mihaela Meravei (pag. 50) Octavian Mihalcea: Poem/ pag. 50 George Ioniță: Poeme/ pag. 51 Petrache Plopeanu: Sonete/ pag. 52 Cărți prezentate de: Tudor Cicu (pag. 53), Cornel Galben (pag. 54), Diana Dobrița Bîlea (pag. 55), Dumitru Dănăilă (pag. 56), Gheorghe Neagu (pag. 57), Stan Brebenel (pag. 59), Teo Cabel (pag. 60), Petre Isachi (pag. 61), Valeria Manta Tăicuțu (pag. 63), Silvia Ioana Sofineti (pag. 64), Lucian Mănăilescu (pag. 65) Elisabeta Boțan. Poeme/ pag. 57 Dumitru Pană: Atmosferă de palat…/ pag.60 Nicolas Bratu: Rondel/ pag. 62 Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag.66 Reviste literare/ pag.69
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:
0744-708.812
0765-797.097
e-mail :
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
2
Vine, vine primăvara!...
Îndată ce mugurii prind a se umfla pe crengi, iar
păsările rămase în patrie par a vesti sosirea pribegitelor
înaripate și, implicit, a primăverii (calendaristice și
astronomice), un fenomen ciudat se petrece cu poeții:
devin vizibili în peisajul mai ales urban (dar nici în
cătune, sate și comune nu se întâmplă altfel): străzile își
leapădă cenușiul și au sunet de cascadă, amurgul e
violet, iarba – verde brotăcel -, zările – de farmec pline
(a spus-o un înaintaș poetic mult iubit de bunicii și
străbunicii versificatorilor de azi), totul zboară,
vibrează, cântă, face larmă etc. numai și numai din
cauză că s-a terminat hibernarea și ursuleții lirici ies din
bârlogul unde și-au consumat osânzele și osândele,
pentru a se integra în noul anotimp, pentru a renaște și a
se reinventa în noi și noi volume de poezie.
De sigur, poeților nu le place numai să fie văzuți
cum se plimbă pe străzi, prin parcuri, pe terasele
romantice ale tuturor restaurantelor cu fumatul interzis
în interior, cum meditează la nemurirea sufletului în
stațiile de autobuz sau cum măcar fac act de prezență la
cine știe ce miting spontan împotriva ordonanțelor de
urgență. Nu. Poeților le place și să fie auziți: cum recită,
cum conversează, cum urlă, cum vociferează, cum devin
trâmbiță de alamă și purtătorii de glas ai mulțimii. Prin
parcuri au apărut deja recitatorii de ocazie, pe care, din
păcate, nu-i ascultă decât derbedeii în trecere pe-acolo,
abia scăpați de ora de română și în drum spre păcănele,
poate și câțiva pensionari ieșiți să-și dezmorțească
încheieturile și să vadă în ce hal a ajuns lumea, poate și
câteva bone ieșite la aer cu odraslele de vipuri (ele, însă,
nu contează, căci nu sunt vorbitoare de limbă română și,
prin urmare, nu au nicio înțelegere pentru poezia care
plutește și înfiorează împrejurimile).
Când nu sunt detectabili în zonele deja pomenite,
poeții treziți de alaiul primăverii sunt, cu siguranță, în
alte părți: în primul rând, la târgurile de carte - și nu este
cătun, sat, comună, orășel, metropolă unde să nu se
organizeze așa ceva, la concurență cu târgul de
mărțișoare sau cu târgul de produse autohtone (șunci,
cârnați, pastramă, brânzeturi, vânat, pește etc., marcând
intrarea cucernică în postul Paștelui și anumite dezlegări
bisericești). Târgurile de carte au devenit o tradiție și
este în trend să le frecventezi, chiar dacă nici prin cap
nu-ți trece să cumperi vreun volum, mai ales când este
semnat de un autor de care n-au auzit decât vecinii de
uliță sau de scară la bloc. Unii – respectiv, majoritatea –
n-au auzit nici de Cărtărescu, de aceea privesc cu
circumspecție avalanșa de titluri, coperți frumos
decolorate de soare și nume care, în general, se termină
în -escu. Numărul mare de edituri și numărul și mai
mare de volume editate pe zi descurajează. Iubitorii de
poezie se simt prinși într-un labirint din care nicio
Ariadnă nu-i poate scoate, așa că preferă să-și mute
atenția de la cartea reală, la cea virtuală, pe care o poți
frunzări gratis, dând copy-paste la ceea ce ți se pare
interesant și bun de plagiat/ parafrazat, că doar cărțile se
fac din cărți, după cum spune o vorbă din bătrâni. Cu
toate acestea și, mai ales, în ciuda lui copy-paste,
târgurile de carte și editurile continuă să existe, așa că
avem de-a face cu o situație paradoxală (un filosof
actual, mare iubitor de papion și abureală națională, i-ar
spune „pur mioritică”): puțini citesc, puțini cumpără,
dar avem cel mai mare număr de cărți pe cap de locuitor
din Europa, la concurență cu numărul de biserici.
Când nu hălăduiesc pe la târgurile de carte, poeții
abia treziți de primăvara cu alaiul ei de flori pot fi găsiți
la acțiuni cultural-mondene, organizate, cu precădere,
de aleșii locali, desemnați de partidele de guvernământ
să ia pulsul culturii și să raporteze cât mai e până ce ea
își dă duhul. Nu există primărie, cămin sau centru
cultural care să nu bifeze cu mare drag „Ziua mondială a
poeziei”, moment în care tot românul își amintește că
s-a născut poet și că trebuie să se comporte în
consecință. Dacă nu reciți – în biserică, în bar, la vreo
școală sau pe scena nu contează cărui așezâmânt – un
poem personal, înseamnă că ești lipsit și de cultură, și de
spirit civic. Universul este în așteptare, până și statuile
poeților trecuți în nemurire lăcrimează de emoție sub
coroanele din flori artificiale, cu care le acoperă iubitorii
de muze și muzee, și parcă așteaptă, neliniștite, să fie
îngropate de cascada de texte lirice scoase la aer și la
soare, în vântul de primăvară, după visul geros al tuturor
nopților de iarnă.
Lume bună și (ne)bună, cu sau fără talent, cu sau
fără volum, oameni de bine și oameni de rău, politicieni,
preoți, funcționari, medici și alte categorii cu organ
pentru cultură – cam acesta este publicul venit să se
bucure de poezie și de recunoașterea ei mondială, chiar
dacă lansările de carte, medalioanele, comemorările,
lecturile publice, întâlnirile cu cititorii, ședințele de
cenaclu ș.a.m.d., reunite sub genericul de „Ziua
mondială a Poeziei” nu sunt stropite cu bere și
parfumate cu mici decât întâmplător și mai pe înserat,
când ochii curioși s-au închis și vigilența publică este la
cota de avarie.
Compunerile școlare se terminau într-un mod
care s-a transmis din generație în generație; încă mai
există acele propoziții nemuritoare, care garantau, mai
întâi, nota de trecere, iar, mai apoi, sensibilitatea
artistică și gustul estetic al viitorilor consumatori de
cultură, și una dintre ele, „Ce frumos e anotimpul
primăvara!” nu numai că este justă, dar se potrivește
perfect și cu târgurile de carte, și cu „Ziua mondială a
Poeziei”.
V.M.T
EDITORIAL
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
3
Magda URSACHE
(Im)presarii literari
„Cerul de cărţi deasupra, legea critică în mine”
e o formulare splendidă a profesorului de cronică de
întâmpinare Nicolae Manolescu. Dar cerul e cam
înnorat, de vreme ce încăierarea „canoanelor” e
maximă, iar conflictele şi tensiunile, marca lumii
noastre literare dintotdeauna, s-au acutizat până la
blocarea dialogului democratic, a argumentelor şi
contraargumentelor, ca între 22-işti şi „caietişti”. Lângă
suplimentarişti nu-i loc pentru convorbirişti ori dacişti,
la noi, la Ieş. Cât despre humanitarişti şi poliromişti, ei
bat război cu restul pieţei de carte.
Querella etnicişti – universalişti, autohtonişti –
occidentalişti, sincronişti – conservatori s-a amplificat
nepermis, dar s-a şi simplificat aberant, ca-n anii
cincizeci, folosindu-se chiar termenii critici de atunci,
de pildă „cârdăşie” ori „şovăielnic”. Lupii de stepă dau
năvală peste mioritici, prospăturile peste tombatere şi
aşa mai departe.
Se declară incompatibilităţi pe viaţa şi pe
moartea celuilalt, parcă spre a proba că scriitorul român
e altericid. Când N. Florescu a aflat în revista exilului
„Luceafărul” textul lui Emil Cioran, semnat cu iniţialele
Z. P. şi l-a publicat în „Jurnalul literar”, s-a trezit tras în
justiţie, ca autor de piraterie literară, de Gabriel
Liiceanu. Humanitas avea exclusivitate asupra a tot ce-a
scris Cioran, chiar texte necunoscute, descoperite de
cercetători dedicaţi muncii, cu ani de lucru în biblioteci.
Lovinescienii îi desfid pe călinescieni,
zeletiniştii şi drăghiceştii îi desfid pe năişti. „Năist” a
fost Eliade, „năist” a fost, deopotrivă, Sebastian, dar
trimis la zid pentru asta e numai Eliade, care trebuie
musai de-tabuizat; i se face alt „dosar de cadre” ca
membru doctrinar al Gărzii de Fier şi antisemit. N-a fost
nici una, nici alta.
Memorialistul Marino credea că din cauza
istoricului religiilor ar fi intrat în vizorul Securităţii.
Hermeneutica (din 1980), dar şi versiunea ei franceză
sunt „cărţi care mi-au complicat enorm existenţa.” Ba
chiar s-ar fi compromis scriindu-le: „ nu gândeam la
fel” (v. pag. 24 din Viaţa unui om singur). Culmea e că
Introducere în hermeneutica lui Eliade e cea mai bună
carte a eruditului lexicograf de idei literare. Dar pentru
cine n-a nutrit „dispreţuri” Marino? Cei mai
„marinizaţi” au fost „tinicheaua” Călinescu şi „căpitanul
filosofic” Noica.
Da, tribunalul civico-moral funcţionează, dar
numai unii sunt vulnerabili şi vulneraţi: Bogza e
absolvit de stalinism acut, ca şi Beniuc ori Nina
Cassian. Nu şi dejismul lui Arghezi, fostul condamnat
public de Sorin Toma, ca „poet al putrefacţiei” şi amuţit
civic un deceniu. Nu şi cedarea „monstruosului”
Călinescu. Numai că, atunci când ai fost şeful de cabinet
CC / PCR al lui Popescu – Dumnezeu, ca Mircea Horia
Simionescu, e mai bine să nu te revolţi pentru ce a
mâncat Călinescu de la comunişti. Şi asta pe urmele
Ilenei cea din Vrancea. Nu-l văd pe G. Călinescu aşa
cum îl văd fosta combatantă de la „Lupta de clasă” şi
Crohmălniceanu, ci aşa cum îl vede cercetătoarea
Cornelia Ştefănescu, în G. Călinescu sau „seriozitatea
glumei estetice”: un Socrate condamnat să bea cucută
ideologică realist – socialistă. „Ceea ce mă sperie, nota
pe blog Vasile Gogea, e «rezistenţa», «durata» amneziei
de îndată ce se «instalează»”. Se cenzurează trecutul,
adaug eu, iar anume pagini din el ne dezbină, ca şi cum
n-am fi destul de dezbinaţi.
Fireasca şi aşteptata revizuire a valorilor,
reexaminarea, regândirea lor în sensul bun, al
reintegrării în circuit a scriitorilor nedreptăţiţi, s-a
schimbat urât la faţă, într-un revizionism maniheic.
„Sfădăliile” nu mai contenesc între iconoclaştii şi
iconodulii Eminescului. Mulţi critici se află ori în
flagrant delict de encomiu ori în flagrant delict de
injurie. Arghezi e „mare prostituat”, dar cine a scris
într-o „tabletă de cronică” despre Stalin: „un ţar proletar
cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al
noului imperiu”? Miron Radu Paraschivescu, un „cobai”
nevinovat? Se vânează culpa morală a lui Cioculescu,
atacat că i-ar fi plăcut „spiritul pandur” al lui Adrian
Păunescu, nu şi culpele morale ale lui Sami Damian,
Zigu Ornea, Paul Georgescu...
Nicoleta Sălcudeanu pune întrebarea corectă:
„de ce revizuirea a alunecat în revizionism” (v.
Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Ed.
Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) şi află
destule cauze. Să le vedem: în primul numar „22” n-a
publicat Goma, ci Brucan. Ia să fi fost Paul Goma
membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, nu
Pavel Câmpeanu! Ia să fi fost Goma preşedinte USR,
(măcar membru de onoare), nu Dinescu! Îmi aduc
aminte titlul cu care a debutat prozatorul, într-un an de
relativ dezgheţ, ’66: Când tace toba. Deşi titlul a fost
dat de redacţie, Goma n-a tăcut, nici n-a fost toboşar al
vremurilor noi şi a plătit refuzul căluşului şi zgărzii
cenzurii cu închisoare (6 ani), cu eşec social, cu des-
ţărare. Pomul social n-a dat roade pentru el nici în ne-
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
4
socialism, când a fost re-marginalizat, re-exilat.
Culoarea curcubeului a fost carte topită de Humanitas,
cum că nu se vinde (mai exact, nu se cumpără, că de
vândut Goma nu se vinde). N-a intrat pe scenă în lumina
reflectoarelor. N-avem Kundera? Dar cehul a fost poet
stalinist, cum n-a fost nicicând mereu nedreptăţitul
Goma. De altfel, adevăraţii disidenţi s-au „bucurat” in
corpore de un astfel de tratament. Şi Dumitru Ţepeneag,
expulzat de Ceauşescu, prin Decretul din ’75 a fost re-
marginalizat în România. Justiţiarul social Ţepeneag
publicase în noiembrie ’71, în „The New York Times”
articolul A gândi în România este o crimă. Pamfletul
Ceauşescu I-ul, rege comunist, care i-a adus
răzvrătitului Virgil Tănase ordin de suprimare, nu-i
pomenit cât cel al lui Mircea Dinescu.
Aparatul de represiune nu glumea, jucai leapşa
pe murite (titlul său, tipărit de Ed. Adevărul, Bucureşti,
2011), dacă te revoltai fără spate dinspre Moscova sau
dinspre Vest. Virgil Tănase e mai tradus (scrie în
franceză pentru Gallimard) în Japonia decât în România.
Bani a avut ICR-ul pentru costisitoarele turnee ale Ninei
Cassian.
Nici nemulţumiţii, îndărătnicii, nesupuşii, pe
care a luptat atâta Goma să-i adune într-o mişcare de
rezistenţă, n-au avut parte de recunoaşterea meritată.
Nici Ileana Mălăncioiu, nici Cezar Ivănescu, nici
Marius Robescu.
Gheorghe Grigurcu, temperament de revoltat
împotriva directivelor, tiparelor, turcirii noastre
balcanice, a rămas arbiter poesiae în Amarul Târg. Iar
Luca Piţu, cum se ironizează singur, „postuniversitar,
doctor indocent, văduv după Univer-secumetrialitatea
Cuzana.” E mai talentat Patapievici decât Piţu? Nu. Dar
e în vitrină prin marketare, are distribuitori de merite şi
de premii, are agenţi literari buni, are editură forte.
Una-i Humanitas, alta-i Opera Magna din Iaşi, a lui
Vasilian Doboş. Patapievici „ne lasă, după Gabriel
Liiceanu, senzaţia că a descins printre noi direct din
paradisul culturii”; cultura a intrat în Patapievici
„precum cămaşa aceea mitologică, cămaşa lui Nessus,
în trup, care îţi arde trupul şi se absoarbe în el şi se face
una cu el. El este, cultural vorbind, «în pielea goală»,
pielea lui e haina lui şi acesta este cultura.” N-aveţi
sentimentul că vă aflaţi într-un loc liturgic?
Un manager mereu surprinzător e şi Dan C.
Mihăilescu, văzând în „magnetizantul” Patapievici
„speranţa noastră eseistică.” E onestă oare critica
piaristică a lui D.C. Mihăilescu, luat de ispita
encomiului când descoperă „bunul simţ înnăscut” al lui
H.-R.P., „niciodată narcisiac”? Eu cred că sare căluţul
(roz, cu zvastică pe crupă) când afirmă că trebuie
alăturat lui Mircea Vulcănescu şi lui Mircea Eliade; ba
îi şi întrece. Chiar faptul că schilodea berze cu acul îl
arată pe H.-R.P. ca un „revoltat” de mic. Ceea ce l-o fi
făcut să propună - eseistic- votul cenzitar!
Şi cum acest „Kirkegaard de Bucureşti” e şi
propriul imagolog de succes, talentul lui Luca Piţu,
eseistul mereu şocant referenţial, pierde competiţia, nu
numai cu Patapievici, dar şi cu „marfa de lux pentru
export”, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie.
Respectăm adevărul că biografia scriitorului e
opera lui? Din contra, accidentele de compromis sunt
eliminate din CV-ul „alor noştri” ca o coajă de pe
cartof. Grupul de prestigiu constituit postdecembrist
ridică sau coboară cum doreşte. Aştepţi selecţia naturală
lăsându-te în voia ...„globalizării”, clachezi sigur.
Campaniile pentru compromiterea adevăraţilor
disidenţi au fost făcute ca să intre alte capete prin gaura
din tricolor, să urce alţii pe baricada civică. Nu Goma,
ci Gabriel Liiceanu care, după Dan C. Mihăilescu,
deţine rolul greu: să „re-virginizeze spiritual.” Şi V.
Tismăneanu, „ingeniosul” (rău temperat, aş adăuga eu),
trebuia să-şi facă loc pe scenă, ca procuror în procesul
comunismului, bucurându-se de critica pasională,
euforică, energizantă a lui D. C. M.
Ce să mai evaluăm riguros? E mai confortabil să
recomandăm, să dăm referinţe ultrapozitive. Buna-
credinţă în evaluare s-a demodat. Te conformezi
protectorilor şi încremeneşti în admiraţie, ba mai dai şi
interesul personal drept datorie civică, a fi manager
fiind mult mai rentabil decât a fi critic.
Omul care aduce cartea la PROTV şi care îşi
spune (şi este) „samsar de cărţi”, descoperă
excepţionalisme peste excepţionalisme în tipăriturile a
două-trei edituri. Cumpăraţi-l şi citiţi-l, aşadar, pe
„iradiantul” Crohmălniceanu (cineva se întreba dacă
scriitorii activişti mai au succesul de pe timpuri;
Crohmălniceanu are, chiar postum, Râpeanu şi Dodu
Bălan n-au). Şi nu vă feriţi de interregio, pardon,
„expresul” Mungiu, artista căreia Dan C.-ul e-n stare
să-i laude şi „dicţia” şi viziunea atee, de sorginte
utecistă. Mediocraţia dă tonul. Iosif Sava, cu vocea-i
radiogenică, a consacrat-o „cea mai deşteaptă femeie
din România.” Mi-a sunat destul de disonant,
mărturisesc. De atunci Alina Mungiu-Pippidi ne ţine din
şoc în şoc cu comentariile ei abrupte şi minimalizante.
Răstignirea lui Iisus „e o mistificare şi conştientă încă”,
spectatorii care n-au aplaudat piesa Evangheliştii fiind
nişte „sălbatici”. Cât despre studenţii pe care i-a
păstorit, o, ei „şi-au creat un univers cultural care nu are
nimic românesc”, câtă vreme cultura română nici nu
există.
Noica vorbea de şase maladii ale spiritului
contemporan? Mă tem că spiritul critic nu suferă doar
de şase boli. Inconsecvenţa şi mistificarea (numită şi
critificţiune) sunt primele două. Voi reveni cu simptome
şi cu diagnostice.
ERATĂ
În nr. 50 al revistei, la articolul doamnei
Magda Ursache, pag. 7, col 2, penultimul paragraf,
trebuie citit „preşedintele Iohanis a ezitat să-l
declare erou pe Avram Iancu”.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
5
Mihaela MALEA STROE
Sireaca limbă română...
Că, periodic, funcție de stăpânitorii care vin
călare pe tăvălugul istoriei, limba română se
îmbolnăvește de nefericite influențe străine, nu-i o
noutate. Că, într-un fel sau altul, mereu s-au găsit
apărători ai ei care, fie artistic, prin ironie și pamflet, fie
didactic, prin studii, articole și „pastile”, au pledat
pentru păstrarea duhului limbii, iarăși nu-i o noutate. De
la Alecsandri sau Caragiale, care amendează excesul de
franțuzisme, la Maiorescu (supărat pe jurnaliștii români
loviți, în Ardealul timpului, de damblaua
germanismelor) sau Eminescu („Prea v-ați bătut joc de
limbă”...), mai apoi la C. Tănase (cu „der, die, das” și
„davai ceas”), au existat mereu spirite lucide care să se
ridice împotriva exceselor „modernizării” nocive a
limbii române.
În zilele noastre... istoria se repetă. Au fost și sunt
voci autorizate, puternice (Magda Ursache, Rodica
Zafiu, George Pruteanu, Radu Paraschivescu, Andrei
Pleșu – lista este lungă, amintesc doar câteva nume)
care au atras și atrag atenția asupra noilor „stricători de
limbă” postdecembriști, loviți acum de damblaua
anglicismelor. Lor li se alătură uneori, cu aceleași bune-
intenții, și vocile din umbră, de pe bloguri (Diacritica,
Moshe Mordehai și semnatarii comentariilor aferente)
sau anonimii dascăli de română de școală (ceva mai)
veche (înțelegând aici prin „veche” – temeinică).
Se scriu și se spun multe despre suferințele prin
care trece limba română astăzi, se spun și se scriu, dar
cam fără efect. Explicabil: apărătorii limbii se luptă
cumva cu morile de vânt, pentru că stricătorii de limbă
sunt muuult mai mulți, mai prezenți, mai consecvenți,
mai agresivi, mai inventivi și total impermeabili când ar
fi vorba – eventual – să se corecteze și, dacă nu o
respectă, măcar să nu mai schingiuiască limba maternă.
Cu siguranță, indivizii acestei specii au un fel de
rezistență nativă, sunt imuni la orice vaccin cultural care
le-ar putea mări numărul de circumvoluțiuni pe creierele
altminteri mai neted-lucii decât gheața unui patinoar
olimpic înainte de competiție.
Nu de azi-de ieri, stricătorii de limbă (sintagma
este deja consacrată) se aleg, în special, din rândurile
politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat,
s-a consemnat. Lor li se adaugă, ceva mai recent, unii
dintre făcătorii de reclame și unii dintre traducătorii de
filme. Las deoparte aspectele discutate și răsdiscutate
(invazia turbată de anglicisme, greșelile frecvente de
tipul „care” în loc de „pe care”, „locație” – folosit
impropriu și abuziv sau deja celebrele „succesuri” și
„almanahe”, sensurile corupte ale lui „a aplica” și
„determinat”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de
azi etc.). Las la o parte și cultul – că deja, vai, nouă!,
putem vorbi despre un cult - al licențiozității (cotidiene
și literare) și sindromul Tourette despre care vorbea, cu
mare dreptate, într-un articol din „Contemporanul”,
Magda Ursache, înțepând cu vârful condeiului avalanșa
de înjurături din stradă, filme, literatură...
Mă întorc la reclame, gândindu-mă la ce impact
au – dacă nu altfel, măcar prin repetitivitate – și cât de
ușor pot impune auzului public forme incorecte,
anglicisme, barbarisme, cât de ușor și de eficient
perpetuează instrumentele de schingiuire a limbii. Să
vedem: câți citesc (au citit) articolul din „Dilema
Veche” în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția
asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”,
impusă de jurnaliști, un hibrid prețios la care s-a ajuns
„prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și
câți sunt cei care, pironiți în fața televizoarelor/
calculatoarelor, de zeci de ori pe zi, din sfert în sfert de
oră, într-o reclamă la crema adezivă Corega, o aud pe
protagonista reclamei spunând „într-un final, la nunta
fiicei mele, m-am hotărât...”? „Dilema Veche”, dacă nu
mă înșel, o citesc cei care, oricum, sunt prieteni cu
limba maternă. Ceilalți, cei mai mulți, vor fi
„victimele” jurnaliștilor și făcătorilor de reclame. Din
păcate, nu vocea Rodicăi Zafiu (profesor universitar
dr.) se face auzită și ascultată, ci vocea soacrei mici din
reclamă, soacră fericită că a găsit soluția lipirii
protezei de gingie și poate să fie din nou „ea însăși”.
Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri
cu nuanțe subtile, distincte odinioară (în final și într-un
târziu), s-au redus, prin stăruința jurnaliștilor și a
publicității, la una singură, seacă, inexpresivă.
Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări
incorecte, se pervertesc, în ultima vreme, contaminate
cu sensuri din engleză, cuvinte care, în limba română,
aveau înțelesuri clare, chiar „specializate”, unele
identice, în primul lor sens, celor din limba lui
Thatcher, altele diferite. De pildă „epic” sau
„dramatic”. Nu știu dacă asta se întâmplă din pricina
snobismului ori a ignoranței fudule a celor care
concep/interpretează reclamele sau traduc replicile din
filme. Dau doar câteva dintre numeroasele posibile
exemple: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a
căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
6
sute de produse Fashion Days”, „Marți prinde o seară
epică la Procinema”, Van Damme „[...] va face
șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în
trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de
aur), „... micul lui dejun s-a schimbat pentru totdeauna
pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval
Muller). Dacă „poveste epică” în limba română are iz de
pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens
al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de
„grandios”), dacă „seară epică” și „incursiune epică”
sunt, la limită, acceptabile, „reducerile epice”, „șpagatul
epic” și „omleta epică” intră în zona barbarismelor.
Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la
film documentar), „crema X vă va schimba dramatic
înfățișarea” (reclamă mai veche, la o cremă de față).
Sigur că nici un vorbitor/receptor de limbă română
sănătoasă și curată nu va cumpăra o cremă menită să-i
schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar dacă respectivul ar
ști că, în engleză, „dramatic” poate să însemne și
„impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.
Tot de la „specialiștii” în traduceri/subtitrări
cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a
plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată,
netemătoare, adică exact antonimul, întrucât netemută
ar fi persoana de care nimeni nu se teme), „Am început
să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier,
personajul din film crea viori).
Alt barbarism care s-a răspândit deja, via reclame
și nu numai: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face
suportă multe (sau să zic „este andurant la maxim”?) –
poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la
figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul,
poți face în pantaloni (de frică), poți face
curat/curățenie, poți face gălăgie, poți face minuni, poți
face mătănii... Dar poți face, oare, chiar orice??! Cum să
faci o aroganță? Dicționarul spune: „AROGÁNȚĂ s. f.
Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie
disprețuitoare; înfumurare, impertinență. – Din fr.
arrogance, lat. arrogantia.” Să substituim și să vedem
ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”,
„am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”, „am
făcut o înfumurare”. Mmdaaa, modernizarea nocivă a
limbii române! Sau te pui cu mass-media?! Da, dacă în
loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus
„a comite o aroganță” poate am fi putut negocia, dând
aroganței un nou înțeles, acela de „infracțiune”. Căci,
într-adevăr, inițiatorii (dar și utilizatorii) unor astfel de
bazaconii lexicale sunt un fel de infractori, de torționari
ai sensurilor firești ale cuvintelor în spațiul privat al
limbii române.
Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne
direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu
Paraschivescu spunea într-un interviu (redau cu oarecare
aproximație ideea) că există o legătură între cum
gândește și cum vorbește cineva. Este valabil și pentru
„stricătorii de limbă”. Dacă limba pe care ei o vorbesc
este cum este, atunci gândirea lor este un talmeș-balmeș.
Necazul vine însă din faptul că indivizii ăștia au tupeu,
au acces la „microfon”, au „priză”, au mare audiență și,
deci, capacitatea (ei ar spune capabilitatea) de a-i strica
și pe alții... în vorbire și gândire.
De aceea este momentul să revin la Magda
Ursache și la ce spune domnia-sa în „Limba română, o
necunoscută”: „Mă tot gândesc acum la SSLR –
Serviciul Securităţii Limbii Române, vizându-i pe cei
nepăsători, din ce în ce mai nepăsători de stricarea
limbii.” Ar fi, negreșit, nevoie de un asemenea
Serviciu, și pentru nepăsători, dar și pentru cei care și-
au făcut din alterarea limbii o îndeletnicire.
REGULAMENT
FESTIVALUL – CONCURS NAŢIONAL DE
CULTURĂ ŞI LITERATURĂ
„PRIMĂVARA ALBASTRĂ”
Seria a II-a - Ediţia a XIV-a 17 - 19 Mai 2017
oraş Pucioasa - Judeţul Dâmboviţa
Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept
scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţiei
literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de
ani, nemembri ai vreunei uniuni sau asociaţii
scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a
exprimării literare, marcată de o relevantă valoare
estetică şi ideatică.
Condiţii de participare: - tinere talente literare cu vârstele intre de 14-35 ani
- să nu fie membri ai Uniunii Scriitorilor sau a altor
forme asociative scriitoriceşti
Concursul este organizat pe următoarele secţiuni:
Poezie - (5 lucrări)
Proză - (3 lucrări a 3 pagini)
Teatru scurt - (2 piese de un act)
Jurnalism - (reportaj ; 2 lucrări a 4 pagini)
Istorie si critica literara (eseu;2 lucrari a 4
pagini)
Lucrările vor fi expediate până la 15 mai 2017, data
poştei, cu precizarea „pentru concurs” - pe următoarea
adresă:
sau
LUMINŢA GOGIOIU
Biblioteca “Gh.N.Costescu” Pucioasa, str.
Fântânelor, nr. 7, oraş Pucioasa – Jud. Dâmboviţa. Lucrările vor purta un motto, iar într-un plic închis vor
fi trecute acelaşi motto, numele şi prenumele
concurentului, data şi locul naşterii, adresa, telefon.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
7
Poveşti de călătorie
Doina CERNICA
Cu apa curgând în lumină
Când prima fântână din Tivoli a ajuns în fața
ochilor mei, arteziana făcea parte de mult din cel mai
durabil peisaj, acela gravat cu diamantul copilăriei
fericite. Sirenele din Câmpulungul Bucovinei existau cu
peste jumătate de secol înainte de venirea mea pe lume,
sosite de la Viena după ce prințul Rudolf de Habsburg,
fiul împăratului Franz Josef, asistase la sfințirea locului
în care avea să se înalțe una din frumoasele biserici ale
așezării. Amănuntul aveam să-l aflu mai târziu, prea
târziu ca să-mi zdruncine convingerea că apa care țâșnea
din gura plăsmuirilor pe care prințesele acvatice le
țineau în brațe urca dintr-un afund de mare și că
înălțarea excepțională la suprafață, atât de deosebite cu
dublele lor cozi, era legată de mezina, de Micuța Sirenă
a lui Andersen, pe care o implorau să renunțe la iubirea
pentru un pământean și să se reîntoarcă în împărăția
apelor. Superbă, dar mai puțin misterioasă, această
primă fântână din Tivoli strălucea pe cartonul puternic
colorat al unei ilustrate pe care mi-o trimisese un
adolescent, ca și mine atunci, dar nu din Roma, ci de
undeva din sudul Italiei. Faptul că și următoarele
înfățișau alte arteziene din Tivoli, m-a pus pe gânduri:
nu mai întâlnisem pe cineva atât de îndrăgostit de
fântâni create nu ca să ne astâmpere setea, ci ca să ne
încânte privirea. Avea să mi se întâmple peste ani, la
vernisajul unei expoziții Dany Madlen și Gheorghe
Zărnescu, la Teatrul Național din București, când
cumnatul meu mi l-a prezentat pe sculptorul Constantin
Lucaci, al cărui bursier Herder fusese la Viena. Cred că
ar merita ca tinerii din liceele și facultățile de artă să-și
propună călătorii nu doar pe trasee desenate de muzee,
ci și de minunatele sale fântâni cinetice!
Distanța de la Roma la Tivoli este relativ mică,
însă s-a dovedit îndeajuns pentru ca să-mi depăn mie
însămi amintirile cu fântâni sub cupola lor de cristal, iar
pentru Niadi și Valentina Veselovschi Bușilă - al cărei
dicționar explicativ pentru vizitatorul de muzeu face
parte, de la apariție, din bagajul meu restrâns de
cititoare care călătorește ca să vadă -, să-și evoce,
fiecare în felul său, secolul XVI la Tivoli. Niadi pentru
un subiect care o atrage, arta grădinii din perspectivă
culturală, iar Valentina Veselovschi Bușilă pentru
personalitatea cardinalului Ippolito d´Este, fiul
faimoasei Lucreția Borgia, și pentru ce i-a arătat nou
Villa d´Este la fiecare din nu puținele vizite pe care le-a
făcut aici. De fapt, faimoasă este întreaga familie d´Este
cu o lungă istorie care ar începe chiar cu Hercule,
convingere care pulsează și în sanctuarul său, Santuario
di Ercole Vincitore, recent restaurat, și în podoabele
vilei. Și care consună cu aceea a așezării, ce se
consideră mai veche decât Roma și care, în ipostaza de
comună a provinciei romane, pe blazonul dominat de o
acvilă încoronată a așezat aprecierea lui Virgiliu din
,,Eneida”, ,,Tibur superbum” sau, în traducerea lui
George Coșbuc: ,,Cinci înstărite cetăți cu năimite
ciocane lucrează/Arme din nou: bogata Atina și Tibur
cel mândru, /Ardea, Crústuminúm și-Atemna cea
groaznică-n turnuri”, din ediția îngrijită de universitara
Stella Petecel (Editura Univers, București, 1980), pentru
care fosta profesoară de limbi clasice a lui Niadi
precizase în subsolul paginii, ,,Tibur (azi Tivoli), pe râul
Anio”.
Orașul - ,,orășelul” spun ghidurile, dar cum
Câmpulungul meu, cu un sfert din populația lui Tivoli
(dar și cu o suprafață de peste două ori mai mare), a fost
prefectură și reședință de județ, iar acum este municipiu,
nu pot să văd Tivoli, chiar venind de la Roma, decât ca
un oraș -, cu străzile pline de turiști și localnici
deopotrivă, are nu numai respirația relaxată și încântată
a verii, a vacanței, ci și a sărbătorilor între care se află:
ieri a fost cinstit patronul așezării, Sf. Laurențiu, peste
două zile vor începe manifestările pentru Adormirea
Maicii Domnului, cu mult așteptata procesiune din Piața
Trento, în care ne aflăm și noi, între Villa d´Este și
Biserica Santa Maria Maggiore, ridicată, în forma
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
8
inițială, în secolul V pe ruinele unei locuințe romane. În
partea de apus, Villa este străjuită de o altă biserică, San
Pietro, și aceasta veche, datând din secolul XII, iar Villa
însăși a fost edificată prin înglobarea unei mănăstiri
benedictine. Accelerarea săpăturilor din zonă, în fostele
clădiri ale Imperiului Roman, în special în spațiul
celebrei reședințe a Împăratului Hadrian, în căutarea
unor statui antice care să decoreze grădinile și palatul
cardinalului Ippolito și expropierea, tot în folosul vilei
sale, a așa numitei Valle Gaudente, cu distrugerea
grădinilor ei, întregesc imaginea unei lumi, lumea
noastră, în care ieri, ca și azi, fundațiile noilor edificii
lăstăresc în cimitirile altor construcții omenești și pe
care nu o dată chiar acestea le-au doborât și le-au
îngropat. O lume care se sprijină în toate sensurile pe
distrugeri și care poartă în structură ceea ce a considerat
că merită să preia sau ceea ce s-a insinuat fără știința,
fără voința ei.
Cel care va fi solicitat după moartea lui
Michelangelo ca arhitect-șef al Bazilicii San Pietro din
Cetatea Vaticanului, Pirro Ligorio, deja pictor și arhitect
cunoscut în momentul în care cardinalul Ippolito d´Este,
ajuns guvernator la Tivoli, i-a cerut să-i creeze o
reședință cu o grădină care să-i înmărmurească de
uimire oaspeții de seamă, nu bănuia că aceasta îi va
încununa biografia cu o capodoperă și că va scrie cu ea
o pagină în istoria arhitecturii italiene renascentiste și în
cea a designului peisagistic european. Dar de valoarea
sa a fost cu siguranță conștient, fiind nu numai un om cu
talent și școală, ci și cu solidă cultură. Pentru o
cuprindere de ansamblu, specialiștii recomandă situarea
vizitatorului în partea opusă clădirii edificate pe o
creastă a terenului, pentru ca privirea să urce grădinile
din terasă în terasă până la intrare, ferestre, etaj cu etaj,
la linia acoperișului și a orizontului. De la drumul de
acces pe care vin perpendicular cele care delimitează
grădinile, fie că e vorba de imaginile aeriene care o
prezintă de sus, fie de litografiile vechi care o
reconstituie, întregul tablou al vilei vorbește de apelul
la geometrie. Numai că noi am străbătut-o invers,
pornind de la palat, iar caroiajul aleilor a rămas doar o
informație în memorie de cum ne-am început colindul
de la o fântână la alta, când indecise cărei chemări să-i
răspundem, când aproape grăbind pasul cu sentimentul
că, înainte de toate, acolo eram așteptate.
Farmecul fântânii cu sirene din Câmpulungul
copilăriei și adolescenței mele era intensificat de copacii
care o înconjurau și o protejau în parcul de-acum
umbros și bătrân. Aveau aceeași vârstă și fuseseră aduși
tot din Viena, din pepinierele imperiale, ca să marcheze
dezvoltarea orașului și să celebreze printr-o grădină
publică, o zonă de frumusețe verde gândită și creată de
om într-un spațiu al splendorilor naturale vegheate de
Rarău și de Pietrele Doamnei, semicentenarul domniei
lui Franz Josef și al Ducatului Bucovinei. Arborii ei
necunoscuți, exotici pentru meleagurile noastre,
decorativi, mă umpleau de încântare, însă niciunul nu se
compara cu măreția blândă, cu somptuozitatea plină de
bunătate a castanilor, ale căror flori de culoarea
fildeșului, care se aprindeau și luminau ca niște
candelabre vegetale în luna mai, îmi evocau nu atât
sălile de bal ale Vienei, cât palatul prințului pământean
la care visează micuța zână a mării din transpunerea în
limba română a lui Al. Philippide și I. Cassian-
Mătăsaru, palat cu ,,statui care parcă erau vii” și care
avea în mijlocul sălii celei mai mari o ,,fântână
țâșnitoare”: ,,apa ajungea până sus la cupola de sticlă a
tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa și
plantele care creșteau în havuz”.
Primii pași prin Villa d´Este, luând-o pe culoar
la stânga, ne-au dus într-o grădină interioară, mărginită
într-o parte de zidul Bisericii Santa Maria Maggiore, cu
cea dintâi dintre fântâni, împodobită de o nișă în care o
nimfă marină, sau poate Venus, de vreme ce fântâna îi
poartă numele, doarme apărată de acvile, sub o arcadă
de ramuri încărcate de mere, ca și acvilele, un simbol al
familiei d´Este, aluzie la Hercule și la cea mai grea
dintre isprăvile sale: aducerea celor trei mere de aur din
Grădina Hesperidelor. Legenda vrea ca merele să se fi
întors în grădina Hesperidelor sub paza balaurului fără
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
9
somn, cum îl numește un vers de Ovidiu, vers schimbat
de cardinal, astfel încât să spună că nu mai sunt păzite
de făptura insomniacă, afându-se de-acum în grija
acvilelor familiei d´Este. Studii, cărți întregi au fost
dedicate frescelor și podoabelor palatului. Recunosc
însă că nu am fost atât de absorbită de poveștile lor ca
doamna Valentina și ca Niadi, cuprinsă de un soi de
febrilitate la gândul apropiatei întâlniri cu fântânile.
Apartamentul cardinalului, sala de Arte și Meserii, a lui
Noe, a lui Moise, sălile tiburtine, cu istorii ale ținutului,
ale orașului Tivoli, cu povestea râului său, Anio, până
și Salonul Fântânii, pictat nu numai cu scene din viața
zeilor, ci și cu racursiuri ale câtorva fântâni care există
aievea, dincolo de pereții lui, au plutit ca norii pe cer,
într-o zi de vară petrecută în lene și închipuiri în aroma
ierburilor și florilor de la marginea pădurii. Cadrul
realizat tot aici de Girolamo Muziano cu vila și
grădinile trebuia să sugereze oaspeților cardinalului cum
vor arăta la sfârșitul lucrărilor de amenajare. În fața
acestei fresce, simbol al orașului Tivoli bogat în ape,
este reprezentată de asemenea o fântână cu două
cariatide într-o parte și în cealaltă. Apoi, sălile lui
Hercule, Nobilimii, Gloriei, Vânătorii.
În sfârșit –
grădina! Fântânile!
Statui antice,
arbori, arbuști!
Sunt și flori, cale,
nuferi, dar arborii-
arbori (precum
platanii carevenind
din timpul vieții
cardinalului au
trecut de 450 de
ani), arborii și
arbuștii joacă rolul
principal în lumea
vegetalului. Cu
verdele lor, cu
albul statuilor și
transparențele cu irizări de curcubeie ale apei, grădina,
grădinile, de fapt grădina cu grădini de la Villa d´Este
reușește să fie atât de sobră în fantastica sa desfășurare,
ceea ce-i intensifică deopotrivă splendoarea și
originalitatea. Splendoare și originalitate care rezidă
desigur și în număr - sute de fântâni, cascade, jeturi de
apă pe doar patru hectare și jumătate de teren, și în
sonoritate, în muzicalitate: Rilke o numea ,,grădina
cântătoare”. Este, desigur, la vârful cel mai de sus al
acestui perpetuu concert al naturii celebra Fântână cu
Orgă proiectată și construită de francezul Claude
Venard, prin tuburile căreia curenții de aer și apa fac să
se audă armonios însăși melodia naturii. Dar nu e numai
această fântână, clocotul, foșnetul, clipocitul, murmurul,
țârâitul, sususurul izvoarelor subterane, al fiecărei
frunze, al fiecărui strop de apă, al oricărei mișcări de
ram, al celei mai ușoare bătăi de aripă – pasăre, fluture,
pește, făptură zburătoare plăsmuită în marmură -,
amplificate prin mulțime și vecinătăți intră în auzul
nostru, nu printr-o încordare a acestuia, mai curând
printr-un soi trezire, de conștientizare acută a
universului sonor în care ne-a fost dat să ne naștem și de
care nu am ajuns să ne bucurăm deplin, doar din când în
când, în trecere, fragmentar, până la popasul în această
grădină.
Chiar să vreau – dar de ce aș vrea? – să renunț
la această mare, curată și emoționantă, vitală, pentru
mine, reîntoarcere la cărți prin călătorie, nu aș mai putea
după o viață de lecturi. Dacă fântâna din grădina publică
a Câmpulungului mă reîntâlnește și acum cu povestea
lui Andersen, fântânile de aici îmi redeschid cărți ținând
de antichitatea greacă și latină. Fântâna cu Orgă este
încadrată de cântăreții-vrăjitori ai vechimii, Apollo și
Orfeu, Cele O sută de Fântâni ilustrau ,,Metamorfozele”
lui Ovidiu, Fântâna Romei ni-i aduce în față pe
Romulus și Remus alăptați de Lupoaică, cele ale
Proserpinei, Dianei, Neptun, Hercule reconstruiesc
scene din mituri și legende care îi au protagoniști. Dar
basmul nu lipsește nicăieri pentru cine îl iubește. La
Tivoli ne visează și ne pândește tensionat venirea cu
toate gâturile și capetele prelungi întinse în Fântâna
Balaurilor. Pe lângă admirația, plăcerea, încântarea
pentru fantezia și frumusețea sculpturii, arhitecturii,
pentru inspirata situare în relieful terasat al grădinii, în
care și scările alcătuiesc un spectacol, țâșnește atât de
vie și recunoașterea paginii citite. Până și Fântâna
Ovalului, simbol al orașului Tivoli, în fața căreia și noi
respectăm ritualul fotografiei, este dominată de Pegas.
Ne odihnim, mai exact așteptăm să ni se astâmpere
bătaia inimii fermecate în Rotonda cu Chiparoșii
multicentenari. Mireasma rășinilor, de la dulceața de
miere a unora până la gustul amărui al altora, ne găsește
și ne învăluie pătrunzător, până simțim nemăsurata
bucurie a cardinalului Ippolito d´Este: niciodată oaspeții
nu-i vor uita grădinile grădinii. Niciodată nu vom mai
putea privi o fântână cu apa curgând în lumină, fără să
auzim cum cu pași ușori vin și se așază lângă ea și lângă
noi, să o vedem, să fim împreună, Fântânile de la Tivoli.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
10
Adrian MUNTEANU
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT jurnal de călătorie artistică în Canada
Episodul 16
Sâmbătă, 28 iunie 2003, Montreal
Răsfoiesc din când în când jurnalul pe care atât de
târziu reușesc să-l trec în calculator de pe caietul în care
mi-am notat, zi de zi, tot ce s-a întâmplat și merită
consemnat în turneul meu canadian, încât constat că,
furat de evenimente și împrejurări, deseori am uitat să
transcriu și câte o secvență din recitalul propriu-zis,
adică acela care a făcut obiectul turneului purtat de unul
singur, de la Pacific la Atlantic, într-o țară cât un
continent, pe care pășeam – de unul singur, spun –
pentru prima dată. N-aș vrea să ajung la sfârșitul
notațiilor și să nu împlinesc și acest traseu scriitoricesc,
însemnând un scenariu din basmele mele în versuri
apărute în trei cărți. Primele mele trei cărți.
Desigur că cei mai mulți dintre cei care citesc
acum jurnalul sunt adulți. Pe ei îi invit, așa cum am
făcut-o și cu părinții sau bunicii copiilor din Canada,
aflați în sală, să se reîntoarcă, măcar pentru o oră, în
lumea fără margini a basmului, pe tărâmul magic al
Vârstei de Aur care rămâne copilăria. Au numai de
câștigat. Unii și-ar dori să rămână la vârsta inocenței,
dar să aibă experiența maturului. Nu știu dacă nu e mai
bună inocența în sine, uitarea realității destabilizatoare.
Este, poate, un subiect de continuă meditație pentru
adult.
Să nu vă surprindă, așadar, că din încercarea de a
echilibra cele două planuri, cel al spectacolului și al
evenimentelor din cotidian, voi adăuga chiar și câte
două secvențe de recital pe parcursul unui episod, ca să
readuc echilibrul necesar. O scoatem noi la capăt!
Așadar, iată continuarea recitalului. Este una
dintre secvențele vesele care prindeau întotdeauna bine
la public, prin mesajul din final bine receptat, chiar și de
către copii, și prin ritmul alert al întâmplărilor:
Scenariu 7
Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din
valiză un purceluş, apoi rosteşte povestea următoare:
În lumea asta multe-s de mirare.
O astfel de poveste vreau să spun.
Un purceluş ce se-odihnea la soare
Cel mai frumos se crede şi mai bun.
Văzând că-i alb, precum e ghiocelul,
Gândindu-se apoi că e isteţ
Şi prea curat crezându-se purcelul,
A hotărât să plece din coteţ.
Cum să mănânce-n rând cu nespălaţii ?
Mai bine să se ducă printre oi.
Acolo, cu berbecii lui, fârtaţii,
Va sta la umbră, printre ierburi moi.
Zis şi făcut. Sus, unde-i stâna pusă,
Ajunge purceluşul obosit.
E fericirea între oi nespusă.
Cum l-au văzut, îndată l-au primit.
Mai bine de atâta nu se poate.
Avea purcelul brânză, lapte, zer.
Gusta cu poftă din mâncăruri toate,
Dar apăru un lup cu dinţi de fier.
Cum a văzut purcelul, n-a mai stat
S-aleagă lupul alte bunătăţi.
Era rotund, doar bun pentru mâncat
Purcelul, printre alte vietăţi.
Prietenul acuma se cunoaşte.
Când se repede lupul spre purcel,
Turma de oi ce liniştită paşte
A şi fugit. E lupul doar cu el.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
11
S-a apărat godacul cât mai bine,
A dat cu râtul, să nu-l nimerească,
Scăpând de lup ce-n colţi nu-l poate ţine.
A stat apoi purcelul să gândească :
Atâtea oi. Curaj nu se găseşte.
M-au părăsit şi s-au ascuns de zor.
Între ai mei, n-aş fi rămas, fireşte
Singur şi mic şi fără ajutor.
Cât a putut, în fugă a pornit
Şi în coteţ s-a-ntors, cu mare greu.
*
Mai bine în noroaie tăvălit,
Dar să rămâi printre ai tăi, mereu.
M-am sculat la ora obișnuită și am intrat primul
în baie. La ieșire m-a întâmpinat domnul Bota, care m-a
întrebat de ce nu i-am cerut un prosop. I-am răspuns că
mi-a dat unul, dar acum nu mă spălasem decât pe dinți.
N-a zis nimic. Și acum cred că a avut convingerea că mă
folosesc de prosoapele lui personale. După zece minute,
fără ocolișuri, mi-a comunicat că nu mă mai poate ține
decât până mâine, deoarece pleacă din localitate.
A fost un șoc pentru mine. Cred că ceva
asemănător nu mi s-a mai întâmplat într-o viață
întreagă. Chiar pe moment, deși am înclinația de a lua
drept bune cuvintele oamenilor, mi s-a părut o explicație
cusută cu ață albă și am reușit să formulez o singură
întrebare, de fapt două: „s-a întâmplat ceva, v-am
supărat cu ceva?” „O, nu!” a fost răspunsul și discuția
s-a încheiat.
Mi-am făcut bagajul pentru spectacol într-o stare
imposibilă, cu o mulțime de întrebări și necunoscute. Ce
voi face, unde mă voi duce? Voi rămâne pe stradă,
într-un oraș în care nu cunoșteam decât două persoane și
pe acelea nu le puteam considera printre prietenii mei.
Domnul Bota primea telefon după telefon pentru
spectacolul folcloric. Am lăsat lucrurile să curgă în voia
sorții, simțind că nu am nicio putere să modific lucrurile
înșiruite într-o ordine prestabilită. Am plecat pe la ora
10,45. Ne-am oprit să ducem niște afișe pentru
spectacolul clujenilor la biserica Sfânta Treime, iar la o
intersecție ne aștepta Angela, o profesoară de muzică
din Chișinău, cum aveam să aflu, care mergea și ea la
Val David. Circulația era anevoioasă, așa că am ajuns
abia pe la ora 12,30, deși traseul nu era lung. Într-o
poiană marcată cu inscripția „Câmpul românesc” erau
mese și bănci. Nu veniseră încă decât vreo opt oameni.
Familia dr. Țăranu, George și fiul său, taxau cu câte 5
dolari fiecare mașină care parca și scriau pe o listă ce își
alege fiecare dintre cele patru oferte: mici, cârnați, bere
sau suc. M-au întrebat și pe mine ce vreau și le-am spus
că nu mănânc nimic înainte de spectacol, deși adevărul
era altul. Am întâlnit câteva figuri, cu unele dintre ele
legându-se fire comune. Profesoara Cristina (n-am
reținut numele de familie) avusese catedră de engleză la
Liceul brașovean Șaguna și mi-a spus că și George Paul
Meiu era la Montreal. De George auzisem din presa
brașoveană că era un tânăr elev de liceu cu înzestrări
excepționale în domeniul cercetărilor legate de tradițiile
românești. Soțul profesoarei era canadian, avea pretenția
că înțelege românește, dar nu putea vorbi. A apărut și
George Rusu, care se mira că venise lume puțină și
încerca să explice situația dând vina pe o biserică ce
programase tocmai atunci un parastas.
Nu aveam nici scară dublă, nici cuier, nici
umbrelă cu picior lung, adică principalele mele obiecte
de recuzită. Ionel Țăranu s-a oferit să mă ajute cu
ilustrația, dar nu avea timp să răsufle printre solicitările
de mici și cartofi prăjiți. Abia pe la ora 14,30 am reușit
să-i arăt textul pentru ilustrație, în timp ce George Rusu
mă trăgea la o masă îndepărtată, ca să-mi facă
cunoștință cu nu știu ce pictor. Figuri acre, distante în
jur. Se întâmplă două lucruri când ți se prezintă cineva
pe care nu-l cunoști. Încerci să te apropii, să încropești
un dialog sau rămâi indiferent, lăsându-l pe celălalt,
tocmai necunoscutul, să facă primii pași. Mă aflam în
zona celor care adoptau în mod vizibil a doua variantă.
I-am invitat pe cei care erau în jur la spectacolul meu,
care urma să înceapă în curând. Au promis că vor veni,
adică se vor apropia de scenă, dar bineînțeles că n-au
făcut-o. Fusese un răspuns de conveniență. Erau mai
importanți micii și berea comandate.
Am repetat cu domnul Țăranu, pe muțește, în
spatele scenei. Din fericire, avea o minte antrenată și s-a
prins repede. Mi-a dat impresia că nu vor fi probleme.
S-a anunțat că va începe spectacolul, dar lumea,
cantonată prin tot felul de colțuri ale poienii, se lăsa
greu. Am început cu semnalul sonor, ca să se vadă că e
gata. Au venit o parte dintre ei, în timp ce alții nu s-au
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
12
sinchisit. În definitiv, veniseră ca să mănânce și să bea,
o activitate care nu se asocia cum trebuie, în aer liber,
cu ascultarea unui text rostit de un necunoscut, cum
eram pentru ei.
Am început. Erau vreo 15 oameni, dintre care o
fetiță de vreo 2 ani și alta de clasa I. Scena era extrem
de mică în înălțime și asta îmi crea senzația că trebuie să
aplec mereu capul. Oamenii își apropiaseră mesele și
băncuțele până când le-au lipit între ele. În ciuda
spațiului deschis și a oamenilor împrăștiați, mi s-a părut
că merge bine, dar cu un efort în plus din partea mea, o
forțare, ca să fiu auzit și de cei aflați la o distanță mai
mare de scenă. Fetița de clasa I era extrem de prezentă
în joc. Ea răspundea, uneori ajutată de mamă, și
completa cu comentarii care mă determinau să adaug și
eu unele răspunsuri sau îndemnuri. Numai pentru ea și
ar fi meritat să joc. M-am descurcat, adăugând noi fațete
spectacolului și înțelegând, pentru a câta oară, ce rol
dinamizator poate juca improvizația. Am văzut câteva
figuri deschise, concentrate și plăcut surprinse de ce
vedeau și auzeau și mi-au transmis starea potrivită unui
spectacol închegat, în ciuda lipsurilor mele din recuzită
și a spațiului impropriu pentru recitaluri actoricești. Am
avut inspirația să folosesc, în loc de umbrelă, coperta
volumul I de basme, ca apărătoare de ploaie deasupra
capului, ceea ce a adăugat o notă de șăgălnicie și firesc.
Aplauze serioase. În timp ce mă dezbrăcam în spate,
bătrânul Țăranu mi-a mulțumit la microfon, precizând
că abia acum înțelege de ce Brâncuși spunea că acela
care nu știe să rămână copil merge spre distrugere.
Pomenea și de un cec pe care urma să mi-l dea, ca să nu
mai pună oamenii să plătească. Asta am intuit că e o
„figură actoricească” care dădea bine în fața oamenilor,
făcea pe generosul, dar nu se va materializa niciodată.
Uitase sau ignora vorba românului: „ce-i în mână, nu-i
minciună”.
M-a oprit unul dintre spectatori, producătorul (așa
s-a intitulat) Michael Buruiană, să-mi spună că are
diferite proiecte prin țară, i-a plăcut ce fac și se gândește
la realizarea unor colaborări viitoare. Domnul Bota, mai
târziu, avea să-mi spună că e un potlogar care a și fost
arestat pentru hoție. O lume pestriță și cu multe
necunoscute. Cea mai sensibilă și plăcută remarcă din
public a venit din partea unei franțuzoaice însoțită de
pictorița Pașca, care se întorsese de la o expoziție
vernisată la București. Din ceea ce a înțeles prin
traducerea instantanee făcută de însoțitoare,
franțuzoaica a considerat că spectacolul este fenomenal
și a ținut să mă invite la un Festival în Canada. Nu se
putea juca, însă, în românește, iar traducerea era mai
mult decât dificilă. Ți-ar fi trebuit un colaborator
înzestrat cu calități poetice, ca să știe să pună accentele
unde trebuie și să nu strice ritmul. Chestiune pe care o
puteam încerca, ca idee de viitor, dar nu prea
întrezăream rezultate posibile.
Domnul Bota s-a dus la pescuit în apropiere. Am
rămas o vreme singur. Nu pentru mult timp. S-a întors
cu Angela și, în drum spre casă, ne-am oprit să
cumpărăm ceva de mâncare. De la Metro am luat pui
prăjit, roșii, pâine, cartofi prăjiți. Ne-am oprit pe
marginea unei ape, am mâncat și am povestit cu Angela,
care absolvise muzica, specialitatea țambal, la Chișinău.
Nu avea cum să-și procure instrument și fusese nevoită
să se reprofileze. Era funcționară. Participase, ca
studentă, la acțiunea podurilor de flori și la
manifestațiile studențești de la Iași. Acum nu mai credea
că Moldova se va mai îndepărta vreodată de Moscova.
Părinții ei, îmi povestea Angela, profesori de limba
moldovenească, cum i se spunea oficial, au avut cel mai
frumos moment din viața lor când, schimbându-se
legea, au devenit profesori de limba română și cel mai
trist, când au ajuns din nou la vechea denumire.
Ne-am despărțit sperând că poate îmi va scrie. Îi
plăcuse spectacolul. Spunea că a fost pe gustul ei.
Mâine, cu valizele făcute, ca să mă pot apoi muta,
voi merge pentru spectacol la biserica Sfântul Nicolae.
Mă opresc aici, parcă încercând să amân
momentul mai dificil care va urma, momentul
necunoscutului într-un oraș necunoscut, notând secvența
următoare a recitalului meu. Ca un făcut, este cea mai
tristă parte a spectacolului. O rosteam așezat în
genunchi, cu o lumânare aprinsă în mână și îngânând,
din când în când, cu buzele strânse, lăsând doar un
murmur să rămână, încrâncenat, în mine, o doină de
jale:
Secvența 8
Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din
valiză o lumânare şi un chibrit, le aprinde fără grabă, ca
într-un ritual, apoi rosteşte povestea următoare:
O întâmplare simplă s-a produs:
O gâză, pe un drum în calea mea
A fost strivită. Viaţa i-a apus,
Dar cine-şi va mai aminti de ea?
Oare chiar tot ce-n lumea asta moare,
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
13
Fie că-i gâză, iarbă, floare, pom,
Dispare-n urma noastră în uitare,
Deşi au suflet toate, ca un om?
Eu zic că uneori, cel ce-a murit
Şi i-ai aflat suspinul lung şi greu,
E mult mai demn să fie pomenit
Şi să rămână-n suflete mereu.
Tu, gâză ce-ai murit, biata de tine!
Tu care-ntotdeauna simplu mori,
Faci ca să plângă inima în mine,
Căci ai murit fără alai şi flori.
Ce mult aş da ca ţie să-ţi pot spune
Că s-a pierdut ceva din lumea-ntreagă
Şi că din gândurile mele bune,
Ceva de tine necurmat se leagă.
Eu tot mai cred că s-ar putea odată
Să fac ca lacrimile mele toate
Ce se pornesc din inimă curată,
Pe tine să te-ntoarcă de la moarte.
Cine pe tine te va pomeni?
Cine va şti că ai trecut pe drum?
Te va striga, când tu nu vei mai fi
Şi va privi spre iarba ca de fum?
Se-ntunecă privirea şi gândesc
Că amintirea mi-a luat cuvântul.
Stau singur şi în iarbă te privesc.
Ţi-au risipit făptura şi avântul.
Nu vei mai spune tu, la toţi ai tăi,
Cât e de mare lumea şi frumoasă.
Tu n-ai ştiut că sunt şi oameni răi.
Ei te-au oprit să te întorci acasă.
Te-au părăsit în drum, făptură mică.
E mai săracă lumea fără tine.
Şi eu sunt singur şi mi-e tare frică.
Nu mai pleca. Rămâi aici, cu mine!
(Va urma)
ALEGERE
Doar între florile mele
Mă simt regina viselor
Ș-a nopții
Nu mă tulbură nici
Slujbele de la biserica din colț
Urlate la boxe
Ca la nunți
Nici sirenele de tot felul
Care parcă se întrec
Nici claxoanele șoferilor
Care vor să ne amintească
Același lucru
Că suntem oricând cu un picior
Dincolo
Aleg ziua aceasta
Ca și cum am câștiga împreună
Cel mai grozav concurs
Și ne privim una pe cealaltă
Cu atâta bucurie
Încât Universul întreg
Se simte mai bine
Și nu mai aleargă ca bezmeticul
Către punctul de pornire
8 martie 2017
VORBIȚI CU MINE
Vă plimbați prin casă
Și prin curte
Mă priveați parcă în treacăt
Și pe mine
Cea care așteptam să-mi spuneți
Ceva
Orice
Despre întâlnirea voastră
De dincolo
Și cam ce faceți pe-acolo
Și pe cine ați mai văzut
Și dacă ați simțit pacea divină
În care fericirea curge-n șuvoi
Dintr-o dragoste eternă
Și atotcuprinzătoare
Care poate lua orice înfățișare
Fără ca noi să ne dăm seama
Nu vă aud
Lidia LAZU
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
14
Din poezia lumii
în traducerea lui Leo BUTNARU
Vitauts ĻŪDĒNS (1937-2010), Letonia
Pe când pregăteam pentru editare antologia
„Traduceri din secolele XX–XXI” (Iași, 2013), îmi
aminteam vag că, prin ani, tradusesem și din alți autori
din lumea mare, însă nu eram dispus să răscolesc prin
maldăre de mape, să răsfoiesc zeci de caiete, ca să
găsesc munca (...deplină!) de românizare a poeziei
altora în junețile mele. Mă văzui nevoit să renunț și la
căutarea unor texte ale letonului Vitauts Ļūdēns, pe care
eram sigur că le tradusesem cândva, foarte demult.
Însă, până la urmă, tot a trebuit să intru,
necruțător, în mape și caiete „gospodărite” acum mai
multe decenii, din care să recuperez câte ceva, dar să și
trimit în neant sute de pagini. Această îndeletnicire
nostalgică, dar și... inclementă, uneori îmi oferă și
surprize plăcute. Astfel că, într-un manuscris
(...bineînțeles, îngălbenit...) găsesc și două poeme ale lui
Vitauts Ļūdēns, cu mențiunea că le-am românizat în
iunie 1973, pe când eram militar. Le-am românizat în
caractere de litere chirilice, cum eram nevoit să scriem
pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Le public aici,
inserând și facsimilele lor (oarecum ciudate deja!) în
primă schiță.
Apoi unele mențiuni de pe una din acele file:
tradus 18.06.1973, într-o noapte de gardă și chiar îl
pedepsisem nu mai țin minte din ce motiv pe unul dintre
subordonați, pe armeanul Movsesean, un sergent cam
năzbâtios, dar, de altfel, flăcău de toată isprava. Pe fila
celui de-al doilea poem, „Luntrea lunecă...”, menționam
(deja în alfabet românesc; scăpasem de serviciul
militar!) că reluasem traducerea în iulie al aceluiași an,
când mă aflam în concediu post-kaki chiar în Letonia, la
Riga.
***
Vitauts Ļūdēns s-a născut în localitatea Jelgava,
absolvă școala de șapte ani din Berzes, apoi studiază la
liceul din Mezotnes. Un timp, lucrează mecanizator,
după care își face studiile la Universitatea de Stat din
Letonia, Facultatea de Istorie și Filologie. Mulți ani,
practică jurnalismul, din 1967 fiind angajat în redacția
revistei „Liesma” („Flacăra”), apoi în cea a
hebdomadarului „Literatūra un Māksla” („Literatură și
artă”). Cunoscut și ca scriitori pentru copii.
CÂNT DE
SLAVĂ PENTRU
CĂCIULIȚA
GREIERAȘULUI
Slavă ție, verde
căciuliță-n minuscule
carouri a greierașului!
Slavă pânzei tale
urzite din cele mai fine
sunete ale primei zile de
vară. Le-au tors albinele
și fluturii, în stative
alese le-au țesut
bondarii.
Slavă căptușelii tale molcuțe, ușoară ca
respirația răchitelor, încât căciulița nu apasă greu pe
frunte. Iar frunții greierașului trebuie să nu i se
pricinuiască oarece rănire oricât de mică. E fruntea
muzicantului. Iar dacă greierașul nu și-ar zice cântul,
s-ar usca și bradul, și mesteacănul. Grâul s-ar pătuli...
Aici, pe pământ, noi nu avem nevoie de liniștea întru
totul pură. Putem viețui în liniște doar când ea e
întrețesută cu glasul de greier.
Slavă și cozorocului tău ce e cât o unghie. El
apără de grindină ochii greierașului. Iar ochii
greierașului sunt ochi de muzicant. Ei citesc notele
albăstrelelor și romanițelor, cărora unii deja le-au și
uitat sunetul. Irepetabile melodii ale albăstrelelor și
romanițelor cu care totdeauna începe cântul codrului și
al apelor. De cum vine vara, dați-le greierașilor toate
microfoanele, le puneți la dispoziție televiziunea și
radioul. Cântul greierașilor e aerul curat. Eu cred în
munca omului care poate asculta, evlavios, un greier.
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a
greierașului! Mânuța purtătorului tău te va flutura pe
urmele verii ce pleacă. Apoi, scuturând polenul florilor
de pe arcuș și vioară, greierașul le va înveli cu grijă în
pânza ta, frumoasă căciuliță. După care va pleca
undeva... acolo... – nu se știe unde.
La geam, iarna va șopti povestea căciuliței
greierașului, în care-s învelite vioara și arcușul, tăinuite
în cel mai uriaș, cel mai adânc nămete.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
15
***
Luntrea lunecă lin,
Țărmul pleacă departe-ndărăt, până se
transformă în orizont și el.
În brazii și stejarii încă verzi, mai doarme vara,
Iar peste ei – al toamnei sânge rece.
Vom fi nevoiți să ne-afundăm iar în monotone
zile gri
Ce nu vor încălzi pământul – noi va trebui să-l
încălzim.
Va trebui să încălzim oameni, pisoiași, păsări,
căprioare.
Dacă ești om, tu trebuie să poți și să știi a
încălzi.
Trebuie să știi a ocroti urecheații din livezile din
Usma,
Să veghezi, pentru ca nu care cumva lupii răi să
dea prin Dundaga,
Să pleci pe urma jderilor, să prinzi lincși și
vulpi.
Să cureți zăpada în Elgava, să curți nămeții
din Bauska
Și, ca un copil neobosit, să iei în brațe Riga-
toată,
Strângând-o la piept și încălzind-o lung-prelung.
Adrian BOTEZ
NEDREPTĂŢIT
au venit la mine crinii – osândiţi
să le dau şi foc şi sânge – stors din stih
au venit la mine câinii zădărâţi
au venit toţi peştii din recif
şi popoarele de stele-au năvălit
crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit
din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi
şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi
tuturor le-am fost ieri pròroc şi-ajutor
de cer piscului i-am spus să-i fie dor
nu e duh să nu-i fi fost învăţător
şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor
...L-am pârât pe Crist la Inorog:
mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog...
MITOLOGIA AMURGULUI
îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme
orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme
mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri
stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri
stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi
nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L
vinzi...
din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă
pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă
Căţelul Pământului şi cu Inorogul
se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul
regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi
mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi
bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă
e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă...
unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită
din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
16
Flavia ADAM
dependență
nu pot să scriu decât dacă
sufăr
de moartea aceasta sălcie
pe care unii-o numesc
dragoste
pădurea de zahăr
din ce în ce mai tineri:
dragostea noastră
o pădure de zahăr
ne întindem spre crengi
lingem otrava
cădem secerați
curaj iubite curaj
niciun dumnezeu nu va îndrăzni
să ne-arunce din rai
absență
fiecare zi o absență:
în fața bisericii se adună iar porumbeii
cerșetorii întind mâini înnegrite
aș prefera să fie-ale mele
iar tu să treci ca un străin oarecare
ținând o carte sub braț
în dreptul meu
să te oprești o secundă
să mă privești în ochi
să bâlbâi ceva despre un vag déjà vu
să pleci mai departe
poate așa
aș suferi mai puțin
și-aș învăța să trăiesc cu firimitura de pâine
scăpată din gurile trecătorilor
povești mincinoase
spusă de mine
orice poveste pare adevărată
nu pot să m-abțin
e ca și cum mi-ar trece un șobolan negru prin față
și nu aș face nimic să-l opresc
ca și cum aș mesteca o piatră oarecare
din râu
și nu mi s-ar rupe dinții
și măselele nu mi s-ar toci niciodată
o ceață-i viața mea
o pajiște unde nu crește iarba
o găleată cu apă de ploaie
când nu mai știu de câte seisme-i nevoie
să reasfaltez toate șoselele care duc
înspre noi
îngenunchere
iad de gheață îmi ești,
ninsoare la mijloc de august.
ah, dacă aș cunoaște drumul spre inima ta,
cu urcușuri și coborâșuri, cu ape despicate în patru!
ah, dacă nu m-aș împiedica
de mugetul cerbului primăvara,
de nările lui umezite,
de felul în care mă îngenunchezi
ca pe orice femeie
de la marginea drumului!
lecția de iubire
iubirea nu se învață
cum nici mersul pe apă nu se poate-nvăța
nu se transmite din tată în fiu
din stejar în ghinda căzută
dragostea se pipăie îndelung
pe întuneric
pe ploaie
se ia la bani mărunți
se netezește
cu fruntea
cu pieptul
cu inima împăcată ca înainte de-o moarte
despre care nici nu știai
c-o să vină
ciornă
seară de toamnă
trag un fum
mă înec
donez un bănuț
pentru rutina noastră bolnavă
ciornă în coș:
cât de puțin mă iubești
cât de mult mi-am dorit
să răsari pentru mine
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
17
Milena MUNTEANU
„Avem o datorie de suflet, să transmitem copiilor
noștri limba și tradițiile în care am crescut”
Interviu cu scriitoarea Milena Munteanu
(Canada)
- În una din povestirile din volumul „Departe de țara
cu dor” evocați, cu mult farmec, grădina bunicii din
Săliște. De unde vă trageți, de fapt, rădăcinile?
- Stimate domn, amândoi părinții îmi sunt ardeleni din
Mărginimea Sibiului. Mama este din Poiana Sibiului,
sat de oieri, tata este din Săliștea Sibiului, sat care a dat
numeroși academicieni și oameni de frunte ai țării. În
anii tinereții părinților mei, se investea masiv în Oltenia,
din motive cunoscute. Tatăl meu fusese șef de promoție
la Facultatea de construcții și i s-a oferit o poziție de
director la Institutul de Proiectări în Construcții din
Craiova. Eu m-am născut la Craiova și am văzut orașul
crescând sub ochii mei. Țin minte că, într-o compunere
școlară, am evocat amintiri despre cum mă dădeam cu
sania pe derdelușul format pe muntele de pământ, din
care avea să se construiască Teatrul Național… Centrul
a fost reconstruit, iar acum craiovenii sunt tare mândri
de orașul lor. Deși părinții nu plănuiseră să stea așa
mult, până la urmă au stat la Craiova peste 30 de ani. Cu
alte cuvinte, și-au dedicat viața unei lumi de care ei
fuseseră străini. S-au întors la Sibiu la pensie, doar după
ce și-au împlinit datoria de înflorire a patriei… Așa că
eu sunt născută, crescută și educată la Craiova. Am
respirat atmosfera olteană, iar în final m-am căsătorit cu
un oltean. Îmi făceam doar vacanțele în Mărginimea
Sibiului, la bunici, dar verile petrecute acolo m-au
impresionat profund și au ajuns să mă influențeze în
feluri pe care nici nu le-aș fi bănuit.
- Ați făcut studii universitare la Craiova, iar apoi la
Toronto. În biografia oricărui scriitor, perioada
formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor este
importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă?
- La Craiova am fost elevă la Liceul de muzică,
apoi la Liceul Elena Cuza (secția franceză, unde am fost
foarte interesată de subiecte cu profil umanist); am
absolvit Liceul Nicolae Bălcescu (acum redenumit
Liceul Carol). După bacalaureat mi-am îndreptat pașii
spre un domeniu ce promitea să-mi pună la treabă
interesele științifice, un domeniu despre care am
anticipat, corect, că va oferi șanse nemaiîntâlnite până
atunci, așa că am mers la Facultatea de Automatizări și
Calculatoare.
Formația inginerească mi-a prins foarte bine
oriunde în lume. Mai întâi am avut repartiție în
cercetare, la un institut din București, apoi am lucrat la
firme româno-franceze, belgiene etc… Deci am lucrat
pentru companii vest-europene, iar mai apoi am emigrat
în Canada. Formația știintifică s-a dovedit foarte utilă în
cazul nostru și mi-a servit pe tot parcursul carierei.
Ajunsă la Toronto, am încercat să înțeleg mai bine
lumea de aici, așa că am făcut un master în Business
Administration la Universitatea din Toronto. Continui
să lucrez într-un domeniu care se situează între
tehnologie și business. În plus, predau la Universitatea
din Toronto.
Cum am devenit scriitor? Cred că dorul de țară,
dar și trecerea tatei în neființă m-au făcut să scormonesc
mai adânc în suflet, încât am ajuns să mă întreb despre
rostul nostru în lume. Am urmat un filon care a existat
întotdeauna în viața mea, dar care a trăit în subteran,
înăbușit, până când a trebuit să erupă. A fost o nevoie
internă, mai degrabă decât ceva plănuit.
- Cum v-ați apropiat de literatură?
- Cred că totdeauna m-am simțit atrasă de literatură.
Primul meu mentor a fost tata, care, deși avea o formație
inginerească, era un cititor pasionat, împătimit chiar.
Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă
asupra lumii. A avut o carieră tehnică de succes, dar
sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, căci avea
o disponibilitate filologică/ filozofică cum rar am
întâlnit. Deși lucra, din necesitate, în domeniul tehnic, el
era un filozof înnăscut, cu o pasiune enciclopedică. Ne
citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la
Feynman (amândoi laureați Nobel în domeniul fizicii),
de la idei contemporane la ce știu eu ce … Când îl vizita
câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată.
Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și
împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă
inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul
lui, despre istoria artei, a literaturii… fie că îl auzeam
fredonând/ fluierând muzică clasică. Având în vedere
cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliște, cu
volume rare, ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă
surprinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea
sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea
sălișteană care mustea de bogăție și frumusețe. Avea
miez. În cartea mea, „Departe de Țara cu Dor” vorbeam
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
18
despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și
despre drumurile culturale începute acolo, influențate
chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii Sibiului. Atunci
mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora, care,
deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa
sigur din ce munți izvorăște...
- Practicați reportajul și aveți o apetență deosebită
pentru însemnările de călătorie. Ce rol are călătoria,
contactul cu un mediu străin pentru formarea unui
scriitor?
- Fiind și din neam de ciobani, cred că am avut
transhumanța în sânge. În plus, pe mine m-a mânat
mereu curiozitatea. Am călătorit prin viață cu ochii
deschiși, fiind interesată să înțeleg ce suntem noi, de
fapt… Așa că am folosit oglinzile de lumi străine ce
mi-au stat la îndemână ca să mă întreb ce-am fost, ce
suntem și ce am putea deveni. Uneori simțeam că frec
pereții lumilor pe care le vizitam întrebându-mă
neîncetat ce am putea oare face mai bine? Ce am putea
deveni noi, românii? Ce am putea învăța de la alții?
Cum ne-am putea recâștiga verticalitatea? Unul dintre
primele articole scrise de mine se intitula „Miracolul din
noi” și exprima nevoia de a ne regăsi pe noi și a ne
reconstrui dinăuntru, ca într-o formă de purificare.
Gândeam că trebuie să ne scuturăm de anumite
obiceiuri, spre a învăța mersul înainte - pe baze noi de
înțelegere, de încredere și demnitate. Foloseam lecții
descoperite în lumea largă, pe care le credeam aplicabile
și posibile, de ce nu, și la noi.
Scrisul meu a fost comparat cu al altor mari
călători, cu al unora pe care nici nu i-am citit. Din
literatura română s-au făcut referiri la Hogaș, iar la
recenta lansare a cărții „Din Țara Soarelui Răsare” s-a
făcut o paralelă cu Dinicu Golescu, a cărui operă îmi
este străină. Alții au făcut referiri la Aristide Buhoiu,
sau la „Spectacolul lumii” de Ioan Grigorescu. Poate că
mintea te duce acolo, deși fiecare perspectivă e cât se
poate de diferită… Ce au toate aceste viziuni în comun,
este, poate, chiar magia călătoriilor: descoperirea ce
stâmpără curiozitatea și uimirea ce rezultă ca urmare a
cunoașterii. Se pare că oamenii au o nevoie de a-și
mărturisi această stare de entuziasm în fața minunilor
lumii. Poate că am fost doar norocoasă să captez
rezonanța mea la frumusețea și misterele vieții.
- Când ați părăsit România și în care circumstanțe?
- Am plecat din țară în timpul marelui exod de după
revoluție. Circumstanțele ne-au fost prielnice mie și
familiei, având în vedere că am găsit slujbe bune. Eu,
însă, care am fost inițiatoarea plecării, am rămas cu
regrete… căci hemoragia masivă de creiere și de mână
de lucru a sărăcit și sărăcește țara. Am simțit că am lăsat
multe datorii acasă. Am început să scriu și din dorința
de a împărtăși și a restitui câte ceva, spre beneficiul
tuturor.
- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?
- Adaptarea la lumi noi este întotdeauna grea. Mă
exprimam, într-un interviu dat domnului Nicolae Băciuț,
că sunt mai multe etape ce fac parte din acomodare:
1. Să realizezi că cei din jurul tău înțeleg viața în alte
feluri.
2. Să încerci să îi înțelegi.
3. Să încerci să te faci înțeles…
Mie mi-a fost greu să înțeleg chiar primul pas,
căci de obicei presupunem că lumea e doar una și că toți
o văd la fel. Îmi era și mie clar că socoteala de acasă nu
se potrivește cu cea din târg, dar mi-a luat mult timp să
înțeleg lumea în care am plonjat. Gândim diferit și e
important să înțelegi valorile noii lumi, dar și modul de
gândire al celor printre care trăiești. Cred că sunt și
lecții pe care le putem învăța.
Noi ne-am adaptat, dar poate a fost și un noroc că
era nevoie de știinta noastră de carte, așa că cei din
lumea nouă au investit în noi.
Soțul meu a făcut un doctorat aici (deși mai avea
unul din țară), iar eu am făcut încă un masterat, tocmai
ca să ne racordăm cât mai bine la realitățile de aici… de
atunci stelele au început să ni se alinieze tot mai bine.
- Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și
încearcă să se impună în cultura țării de adopție.
Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se
explică această alegere?
- Repet, la mine scrisul în limba maternă se datorează
dorului, dar vine și dintr-o dragoste mare. Este și o
alegere conștientă, pentru că simt că avem o datorie de
suflet, să transmitem copiilor noștri limba și tradițiile în
care am crescut.
Într-una din recenzii, cineva a spus că: „[Milena
Munteanu Lițoiu] este și ardeleancă, și olteancă, și
canadiană, și japoneză, este a oricărei nații. Dar –
rămâne a României. De ce? Numai ea știe. Nimeni nu
poate răspunde la această întrebare. De ce rămân străinii
mereu aproape de propria lor țară? În primul rând, atât
de puternic – prin limbă. Cea mai frumoasă, limpede,
gramaticală, logică, curată, unică, întreagă și rotundă -
mânăstire - a istoriei României."
Am luat asta ca pe un compliment. Mă onorează.
- Care sunt publicațiile culturale cu care ați colaborat?
- Am o rubrică permanentă la revista Observatorul din
Toronto. Sufletul acestei reviste, craioveanul Dumitru
(Puiu) Popescu mi-a propus colaborarea. Îi sunt
recunoscătoare pentru tot ce face pentru comunitate. Am
avut încurajări și de la scriitori veterani, așa că am fost
ajutată pe parcurs.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
19
Colaborez frumos cu revista Candela din
Montréal, condusă de nonagenarul făgărășan, domnul
Victor Roșca. E o revistă care se autofinanțează și care a
sărbătorit de curând 20 de ani de existență. Domnul
Victor Roșca documentează activitatea publicistică a
românilor emigrați în Canada din ultima sută de ani.
Asociația Scriitorilor Românilor din Canada,
condusă de Alexandru Cetățeanu, din Montréal, m-a
invitat de curând să devin membră.
Am fost publicată de mai multe reviste din Statele
Unite: Gândacul de Colorado, Miorița USA, Clipa,
Lumina Lină etc.
Public, de asemenea, în revista Itaca, condusă de
domnul Viorel Ploeșteanu.
Colaborez cu revistele Confluențe Literare și
Argument din Australia, conduse de o altă mare
personalitate, un român adevărat, domnul George Roca.
Sunt onorată să colaborez cu revistele din țară: Vatra
Veche (domnul Nicolae Băciuț), Starpress International
(doamna Ligya Diaconescu), Cetatea lui Bucur
(doamna Elizabeta Iosif), Constelații Diamantine
(doamna Doina Drăguț), Singur (domnul Ștefan Doru
Dăncuș), Armonii Culturale (domnul George Stroia),
Pietrele Doamnei (domnul George Baciu ), Memoria
Slovelor (domnul Ion Nălbitoru), Moldova literară
(domnul Mihai Știrbu) și altele.
Am menționat aceste dragi colaborări, precum și
numele din spatele lor, pentru că le sunt recunoscătoare
pentru ceea ce fac pentru limba română și pentru
comunitate. De fapt, sunt mai multe.
- Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre
scriitorii români aveți afinități?
- Nu știu dacă aparțin vreunei generații literare, mă
consider mai mult un fenomen izolat, decât aparținând
vreunui curent. Sau poate aparțin generației de exilați
din care fac parte atâția alți scriitori români din diaspora
(precum doamnele Elena Buică, Gabriela Căluțiu
Sonnenberg, precum și alți distinși colaboratori ai
revistelor la care particip) – indiferent de vârsta
scriitorilor sau de locul în care viețuiesc.
Celebrez calitatea scrisului oriunde o întâlnesc, în
scrisul contemporanilor sau al altora. Dintre monștrii
sacri îi amintesc pe: Onisifor Ghibu (săliștean)…
Eminescu, Blaga, Marin Sorescu, Arghezi, Doinaș,
Vieru … De fapt, mult mai mulți merită respectele
mele. La Rebreanu am admirat mereu dragostea pe care
o avea pentru țărănime, pe care a articulat-o splendid în
cuvântul său de intrare în Academie.
- Cum apreciați activitatea culturală a diverselor
asociații din Diaspora, cu care dintre ele colaborați?
- Am amintit câteva mai sus: simt că fac parte din
familia Observatorului, a Candelei de Montréal. Am
fost recent invitată să fac parte din Asociația Scriitorilor
Români din Canada (ASRC) și din alte asociații
scriitoricești. Dorința mea ar fi să învățăm să ne
susținem, să colaborăm, în interesul nostru al tuturor.
- Ce legături mai păstrați cu țara de origine?
- Legături calde, de suflet. Colaborez de câte ori pot la
diverse antologii și dicționare literare, încercând să
particip la crearea unei imagini cât mai nuanțate a trăirii
românești, indiferent unde are loc.
Amândouă cărțile mele sunt publicate în țară. Am
avut lansări de carte la Librăria Humanitas din Sibiu și
la Librăria Mihai Eminescu din București.
Am fost onorată de câteva premii câștigate la
concursuri internaționale, cum ar fi „Memoria Slovelor”
- 2016, dar și cu Marele Premiu la secţiunea Reportaj
literar, la concursul desfăşurat în cadrul Festivalului
European al Artelor „Ciprian Porumbescu” 2013.
Mă onorează includerea mea în diverse volume
colective, cum ar fi „Întâlniri semnificative”, precum și
într-un volum dedicat scriitorilor din diaspora, apărut
sub îngrijirea distinsei doamne Cezarina Adamescu.
- Cum vedeți, din Canada, evoluția societății românești
actuale?
- Inspirați de toleranța incredibilă a Canadei care ne-a
primit cu brațele deschise, pe noi ca și pe alții, care ne-a
dat tuturor o șansă, m-aș bucura să cred că și noi,
românii, vom învăța să ne tolerăm între noi, ba chiar
vom ajunge să ne ajutăm unii pe alții. Să ne încurajăm
în ceea ce avem de fală. Să învățăm unii de la alții.
Teoria mea este următoarea: noi, românii, putem
funcționa excelent la nivel individual (uitați-vă, vă rog,
câte talente, câți studenți români sunt la cele mai bune
universități din lume, ce realizări frumoase au așa de
mulți!), dar mă tem că disfuncționăm ca societate, sub
multe aspecte. Nu funcționăm ca un „stup”, iar dacă nu
știți ce vreau să spun, uitați-vă la albine, vă rog, sau la
alte societăți care funcționează după principii similare.
Uitați-vă la rezultate. Cum se compară? În lumea de aici
copiii sunt învățați de mici să socializeze; ei au un
„house” în școală, adică o echipă din care fac parte și
înțeleg de mici că fiecare își apără „house”-ul lui, echipa
lui, ceea ce se și traduce prin „casă” în limba română.
Cred că trebuie să învățăm să ne comportăm și noi ca
un stup, chiar dacă uneori trebuie să punem prioritățile
grupului înainte de toate. Concepția lui „las că știu eu
mai bine” sau „eu sunt mai deștept” – nu denotă
întotdeauna o idee mai bună și nici deșteptăciune.
Eu sper ca țara să învețe să discearnă între
lucrurile pe care le adoptă din exterior și valorile pe care
le perpetuează din interior. Țara trebuie să știe ce are de
apărat și ce are de schimbat. Mai sper să învățăm să
construim, în loc să pierdem ce avem. Trebuie să
încurajăm, în loc să distrugem. Să găsim oportunitatea
în loc să ne fixăm pe lipsuri. Să învățăm să acționăm în
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
20
loc să ne plângem. E nevoie să reînvățăm să mergem
înainte.
Nu pretind că dețin vreun secret și poate că ceea
ce am spus sunt doar niște locuri comune, dar cred că se
poate spune cu destulă tărie cât de importante sunt
aceste aspecte în viața comunității. Așa că eu doar le
reamintesc, căci de știut le știe toată lumea. În plus, e
una să le știm și altceva e să le punem în practică în
mod consistent.
- Constatați undeva că azi vânturi istorice bat din toate
direcţiile asupra României. Ce credeți că ar trebui să
întreprindă clasa politică actuală pentru a asigura un
viitor demn națiunii noastre?
- Eu nu sunt om politic și fac tot posibilul să stau cât
mai departe de politică. Mă întreb însă dacă poate
cineva să-ți ia demnitatea fără permisiunea ta? Oare
demnitatea nu se pierde doar când o pierzi tu sau o
depui la ușa cuiva? Mă tem că pe noi, pe români, ne
macină dezbinarea și că nu avem șanse decât
sprijinindu-ne unii pe alții, găsind numitorul nostru
comun, nu doar interesele individuale sau partizane.
Cred că românii trebuie să învețe și că au de ce să
stea cu capul sus. Avem contribuții importante la
patrimoniul mondial de știință, cultură etc. Trebuie doar
să învățăm să stăm cu capul sus în demnitate, știind ce
ni se cuvine, dar și contribuind la bunul mers al lumii.
Știu că am trecut prin timpuri grele sau foarte
grele și am fost supuși la tot felul de suferințe, unele
nemeritate, chiar nedrepte, dar cred că trebuie să
reînvățăm să trăim în demnitate, indiferent ce vânturi
bat și de unde.
Acesta este un pas pe care numai noi îl putem
face și după părerea mea este absolut necesar. Atunci
vom afla și care este pasul următor, ba chiar vom ști să
mergem înainte.
- Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de
scriitor?
- Am câteva proiecte interesante, am identificat niște
teme psihologice pe care mi-aș dori să le dezvolt, sunt
câteva aspecte de viață care mă preocupă, pe care aș
vrea să le comunic cititorilor mei. Aș dori să-mi traduc
ultima carte în engleză, poate și în franceză. Nu știu ce
voi reuși să realizez. Țineți-mi pumnii!
Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit ocazia
acestui interviu dar și pentru că v-ați dedicat timpul
necesar înțelegerii largi a comunității scriitoricești de
limbă română. Personal apreciez efortul și dorința de a
fi împreună, oriunde viețuim, inspirați de frumusețea
limbii pe care o împărțim…
Notă biografică
Scriitoarea Milena MUNTEANU-LIŢOIU s-a
născut la 26 martie 1962 la Craiova. Stabilită în
Canada. Absolventă a Universităţii din Craiova şi a
Universităţii din Toronto. Autoare a cărţilor: „Departe
de Ţara cu Dor”, şi „Amintiri din Ţara Soarelui
Răsare”, scriitoarea este o colaboratoare frecventă la
publicațiile „Observatorul”, „Revista de Recenzii” şi
„Starpress”. Încununată cu Marele Premiu al
Festivalului – Concurs de literatură „Rezonanţe
Udeştene” pentru reportaj literar, din cadrul
Festivalului European al Artelor „Ciprian
Porumbescu” (2013).
Interviu de Ion CRISTOFOR
Cristina CÎMPEANU
Calul de Foc
Spune tu, omule
de ce vine ziua
în care calul
cel nărăvaş
cel neliniştit
cel temător
îşi calcă singur
în picioare visele
până se fac ţăndări
îşi dă foc singur
aripilor?
Exerciţiu de imaginaţie
Dacă cineva, dragii mei
ne-ar înzestra
fie şi pentru o clipă
cu puteri supranaturale
să putem şterge din calendar
lunile, zilele
care ne-au nefericit existenţa
eu aş şterge februarie
şi ziua de joi
dar voi, dar voi?
Şi dacă noi toţi
rând pe rând am şterge
toate lunile anului
ce-ar mai rămâne?
Cu ce-am umple golul?
Eu aş pune fluturi şi flori
dar voi, dar voi?
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
21
Maria BRIEDIS MACOVEI
(Letonia)
Câte o Marie
Să vorbim,
Să ne cunoaștem
Să rămînem încă vii!..
Voi, oaste de captivi
ai propriilor goluri,
robi ai dezastrelor
ai uitării robi!
Să domnească peste voi
aţi pus Zădărnicia!
înglodați în spaime,
răni se adîncesc în creier,
pe piloni de întuneric
țineți cerul plin de ură—
daţi vina tot pe cei ce
soarta lor ca ierbi de leac
o țin sub teascul greu
al unui veac pribeag
Vise, vise spulberate
cerând din nou de vie
să zidiți în ele
câte o Ană și Marie...
Instalație
„Ce şic! Ce eleganţă!
E sexi și ce caracter
și soartă are!….
Avalanșă de vorbe,
ciudate şi şocante,
auzi rostite în beţia vremii
de cei ce delirează
adunaţi în jurul
unui hoit de cizmă.
Agonizează visele-n delir
cu rostul răsturnat
apocalipsul prevestind
că tot ce e ciumat
comercial
devine mai ciumat
Poţi să treci de nouă iaduri
să strigi cu nouă paradise
nimeni nu te-aude
căci sunt cu toții
ameţiţi şi încîntaţi
de-un hoit de cizmă—
ce-a mărşăluit totalitar
cu fanfare prin stafii
rând pe rînd strivind
Marii… Marii… Marii
O coală albă de hârtie
Ne scriem soarta
cu vise de-astea
pe o coală de hârtie,
albă şi goală
care eventual putea fi
certificat de boală,
buletin electoral
bilet spre sudic-nordic pol
sau pact de eliberare
pentru un popor.
Trece timpul
Trece timpul
rătăcind înnebunit
zi și noapte pendulează
între „da” și „nu”
la infinit
trece prin contraste
bune-rele-ireale-bipolare
este plin de sensuri seci
plin de vise și eroare
urcă el pe căi fertile
ale soartei urme șterge
delirând pribeag prin vise
și căzând mai ancestral
drept-în iad din paradise
Visu-i treaz de insomnie
Visu-i treaz de insomnie
cerul mi-l străbate-n lung și-n lat
se cufundă în adîncuri
doldora de noi idei
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
22
e confuz și degajat
întorcând pe dos eternul:
mi-l oferă drept cadou
și-mi reduce existenţa
înglodată în ecou.
Amintiri din copilărie
Pune Mama pânza la țesut
măsurând în lat cu palma,
iar lungimea de la palmă pân la cot
și îmi zice mama că-i bau, bau;
Statu-Palmă-Barba-Cot...
Tezaur strămoșesc
Trec de nouă mări și nouă țări,
și de nouă ceruri trec
nouă luni tot ar și semăn și muncesc;
vise, îngeri și mistere cresc
și ca dar de moștenire
mi-a crescut din cer pe glie
un tezaur strămoșesc
La cumpăna evoluției
Trece Timpul îngrozit,
în desiș s-a rătăcit;
să găsim drumul spre casă
vom culege sensuri
risipite pân’la infinit...
Arde Veșnicia-n flăcări
Arde Veșnicia-n flăcări.
îngeri, zei, mistere ard,
încins e creierul pustia
întronat de-a dreptu-n iad
iar chemând-o din vecie
pe Maria
Ai uitat...
Lui Leons Briedis
Dragul meu,
ai scris atâtea versuri
dedicate mie,
încât ai şi uitat,
că nu sunt poezie
Dor de dor
mocnește lumea
vuind ca în vulcan
iar voi vă târguiți
prin parlamente
ca babele în bâlci
croind destinele umane
ca niște venetici.
În soartă genii rele bat
poarta veșniciei închizând
chiar aruncați în nor
și-mbătrânim ca în găoace
fără să ne fie dor de dor.
Natiur mort apocaliptic…
Umbre, umbre se perindă
gânduri goale saltă-n microfoane,
vorbe pline de beție
profețesc umflând baloane
ard în flăcări legile umane
gânduri încărcate cu trotil
praf de pușcă în pahare
îl cinstim pe un debil
Aș dori și eu în veac
să găsesc altă planetă
și savanții îmi promit
c-om zbura curând ca o cometă.
Lumea caută febril
alt loc de trai -
alt tărâm, altă planetă-
„saci cu bani” încolo vor zbura,
dar cu bruma lor de minte,
vor distruge-o și pe ea.
Vise de argint…
Vise, vise scufundate
în izvoare de-argint
se tot duc în calea vieții
în regrete fumegând
trec anii mei pe rând
apocalipse răsfoind
și ca de lumea-n mreaja lor
cu soarta-n ele putrezind
trecând de golurile vieții
de calea-n cruce sângerând
vei da și tu de pacea
cu Dumnezeu la masă sfătuind.
Fără ieri…
mintea mea e doldoră de amintiri
mai vine-n ea câte un drumeț
și calea mea prin viață
e tot mai plină de tristeţi
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
23
aș vrea să las în pace
să doarmă moșii liniștiți
dar ele cad pieziş pe rană
trezind smintiții adormiți
retrași prin colţuri
ne lingem rănile-n tăceri
cad peste noi capcane-
n-avem ziua cea de mâne
fără ieri
Cântă anii mei
Cântă anii mei
din fluiere fatale
cu soarta în delir
prin labirinturi ancestrale
din vis o halbă
să-i dați destinului să bea
să treacă beat prin ani
cum trece-n el o stea,
și stau în miezul vieții
rupând din soarta mea câte-o petală
ghicind de sunt nu sunt
un cântec de vioară
dar n-am răspuns,
răspunsul nu mai vine
căci soarta mea
de azi pe mâine mi-l amână.
Cerul sorţii e-n furtună
cerul sorţii e-n furtună
cade timpul sub picioare
norii lunecă prin solzi
şi-au ieşit din balamale
vântu-mi șuieră prin simţuri
trece gândul meu chitit
lăsând minte-n mărăcine
s-a pus iar pe chefuit
îngerul de pază tolănit
și-a găsit din nou amante
veţişoara mea s-a spart;
la porci toarnă diamante
Înţelepciune strămoșească
Fiţi atenţi la gândurile voastre,
pentru că ele vor deveni vorbe.
Fiţi atenţi la vorbele voastre,
pentru că ele vor deveni fapte.
Fiţi atenţi la faptele voastre,
pentru că ele vor deveni obiceiuri.
Fiţi atenţi la obiceiurile voastre,
pentru că ele vor deveni legăminte.
Fiţi atenţi la legămintele voastre,
Pentru că ele vor deveni înţelepciuni
Fiţi atenţi la înţelepciunile voastre
pentru că ele vor deveni legi
Fiţi atenţi la legile voastre,
pentru că ele vor fi învăţăminte
Fiţi atenţi la învăţămintele voastre,
pentru că după cum le veţi ști
aşa veţi gândi şi trăi...
Numai noi doi ştim
Numai noi doi ştim
de ce suntem
de-atâta vreme împreună;
Soarele şi Luna
ne-au ţinut cununa...
A B C -
tinereţe fără bătrâneţe
și viaţă fără moarte”...
O măicuţă adoarme
O măicuţă adoarme
cu pruncul la sân;
cerul e și mai aproape
de pământ.
Grai viu şi fermecat
Grai viu şi fermecat,
rupt din cer, lună, stele şi soare,
căsuţa strămoşească a sufletelor noastre,
izvor de apă veşnic vie
şi frunză veşnic verde;
prin care noi trăim în veşnicie
şi veşnicia trăieşte în noi...
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
24
Virgil DIACONU
ESTE POSIBILĂ ŞCOALA DE
POEZIE?
Cum ajungem scriitori? Nu ştim prea bine. Dar
ştim cum ajungem profesori, ingineri, contabili, medici,
tehnicieni, strungari: însuşindu-ne, printr-o instrucţie de
profil, prin diferite forme de învăţământ, o serie de
cunoştinţe specifice, pe care le aplicăm în profesiunea
pe care ne-am ales-o. Însă ca să devii scriitor ce cunoştinţe trebuie
să-ţi însuşeşti? Şi ce şcoli trebuie să urmezi? Există
şcoli sau facultăţi care te pot instrui şi califica pentru
„meseria” de poet, prozator, dramaturg, muzician,
pictor, filozof? Putem noi să afirmăm că promoţiile de
absolvenţi ai Facultăţii de Filologie sunt musai promoţii
de scriitori? Sau de critici literari? Şi tot aşa: sunt
absolvenţii Facultăţii de Muzică muzicieni? Ajung toţi
absolvenţii Institutului de Artă Plastică pictori sau
sculptori? Sau ei devin, în marea lor majoritate,
profesori? Este oare de ajuns să spunem promoţia ’50,
’60, ’70, ’80, ’90, sau promoţia 2000 a Facultăţii de
Limba şi Literatura Română, pentru ca prin ele să
înţelegem promoţii de scriitori?
Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai
Eminescu”
Instituţiile superioare de învăţământ, care fac
din limba şi literatura română obiectele centrale ale
activităţii lor, nu au desigur drept obiectiv să producă
scriitori. Dar scriitori, deci creatori de opere artistice, şi-
a propus să fabrice, în anii proletcultismului, Şcoala de
Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, de pe
Şoseaua Kiseleff 10 din Bucureşti, care în anul 1952
strângea, între zidurile apărate cu sârmă ghimpată,
„elevi, studenţi, activişti de partid, de sindicat, de
U.T.M., de la organizaţia de femei, ofiţeri, maiştri,
muncitori, ziarişti, în sfârşit, toate categoriile sociale şi
profesionale, reprezentate proporţional, mai puţin
preoţii şi teologii”, spune Marin Ioniţă, elevul acestei
şcoli, care după 51 de ani a cutezat să dea câteva lucruri
pe faţă în cartea Kiseleff 10. Fabrica de scriitori, pe care
o semnează (Ed. Paralela 45, 2003, p. 10).
De pe băncile acestei şcoli, „organizată pe
principiile şcolii de partid Jdanov şi ale universităţilor
muncitoreşti” (ib., p. 19), au ieşit primele promoţii de
scriitori oficiali, din care M. Ioniţă îi aminteşte pe
Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Sonia Larian, Elena
Zamfir, Mihaela Monoranu, Doina Sălăjan, Doina
Ciurea, Ioana Zamfir, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe,
Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Horia Aramă,
Atanasie Toma, Ion Grecea, Ion Axan, Nicolae Motoc,
Mihai Negulescu, Ştefan Luca, Imre Portik, Ovidiu
Zotta, Ion Buda, Irimie Străuţ, Adela Popescu, Crina
Sârbu, Gabriel Manolescu, Florian Grecea, Sin Aron,
Zetnic şi câţi alţii. Aşadar, Şcoala de Literatură i-a
legitimat pe o parte din studenţii ei ca scriitori, fie că
aceştia îşi puteau sau nu dovedi, prin opera lor, această
calitate.
Mai mult decât cunoştinţe literare, aşteptaţii
scriitori au asimilat la orele de „învăţământ politic”
dogma partidului. Ei erau programaţi să fie, de altfel,
scriitorii-doctrină, scriitorii oficiali, propagandiştii
literari care să dea formă artistică în opera lor
realizărilor partidului, vieţii muncitorilor şi ţăranilor,
luptei dintre clasele sociale, „omului nou”. Ei trebuiau
să înlocuiască vechea şi putreda literatură, din care
făceau parte între alţii Mircea Vulcănescu, Vasile
Voiculescu, Noica, Cioran, Arghezi, Blaga, Radu Gyr,
cu noua şi viguroasa literatură… De fapt, atât scriitorii
Şcolii de Literatură care au acceptat să slujească dogma
politică, cât şi cei care, întru noua simțire, li s-au
alăturat acestora, au creat în literatura română acea
secţiune numită literatură proletcultistă, transformată în
câţiva ani în literatura realismului socialist. Înfiinţate şi
susţinute de partidul unic, P.C.R., literatura
proletcultistă și literatura realismului socialist au
funcționat ca literaturi oficiale, iar ele au pus în umbră
(sub aspectul vizibilităţii şi al avantajelor materiale,
desigur) atât literatura neimplicată politic a scriitorilor
care n-au aderat la dogma partidului, cât şi literatura
„burgheză”, care s-a opus directivei roşii.
Datorită puternicei susţineri financiare şi
politice, literatura oficială a căpătat amploare, adică
adepţi, tiraj şi vizibilitate, ajungând repede literatura
lider sau „Literatura română”, pur şi simplu… Chiar şi
în anul 1989, cel al Revoluţiei, literatura oficială era
pusă la loc de cinste în bogata antologie de omagii
numită Eroul, editată de Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste la Editura Eminescu. În această antologie 97
de scriitori băteau mătănii lui Ceauşescu, „arhitectul
vremurilor noi”, şi „epocii de împliniri măreţe”.
Avea Şcoala de Literatură şi Critică Literară
„Mihai Eminescu” capacitatea de a face scriitori? Este,
bunăoară, poetul Labiş produsul, opera ei? Încă de la
deschiderea şcolii, Sadoveanu a tăiat macaroana
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
25
eficienței proiectelor literar-proletare, spunând că „dacă
ar fi să se ivească un scriitor bun din fiecare promoţie
tot ar fi ceva. Şi că nu se poate, în nici un caz, să iasă
mai mulţi scriitori decât au intrat”, ne transmite Marin
Ioniţă în cartea sa (ib., p. 10). Ceea ce înseamnă că din
şcoala de literatură poţi să ieşi scriitor numai dacă ai
intrat scriitor; şi că şcoala, prin ea însăşi, nu îţi oferă
calitatea de scriitor… Acelaşi lucru l-am putea spune
despre instituţiile de învăţământ superior de profil de
azi: facultăţile de Limba şi Literatura Română pot să
fabrice absolvenţi, dar nu şi scriitori. Fabrica de
absolvenţi nu este totuşi o fabrică de scriitori.
Şcoala de poezie de la Mănăstirea Râşca
Dacă vremea şcolii proletare de literatură a
trecut, ideea şcolii de literatură neînregimentată politic a
rămas totuşi viabilă. De fapt, un fel de şcoli de literatură
existau încă din Evul Mediu, iar spre începutul secolului
trecut, Paul Valéry ţinea conferinţe având ca temă
poezia… De exemplu, două dintre aceste conferinţe,
Prima lecţie a cursului de poetică (1927) şi Poezie şi
gândire abstractă (1939), au însemnat destul de mult
pentru poetica modernă, deşi ele nu au fost rostite în
cadrul unei şcoli de literatură.
Astăzi, în străinătate, cursurile de scriere
creativă (Creative Writing) sunt aproape la ordinea
zilei. Astfel de cursuri de poezie s-au ţinut, în anii
tinerei noastre democraturi, şi la noi. De pildă, în vara
anului 2005, la Mânăstirea Râşca s-a desfăşurat
Programul Creative Writing, în cadrul căruia, timp de
aproape două săptămâni, A. Urmanov (părintele
Serafim) şi Nina Vasile au predat poezie unor elevi şi
studenţi, 11 la număr… Analizele pe text, evidenţierea
unor tehnici de scriere, discuţiile şi atelierele de creaţie
au făcut din Mânăstirea Râşca, pentru câtva timp, o
şcoală de poezie. Compunerea de către fiecare elev a 30
de poeme în ultima zi de şcoală, aşadar „proba scrisă de
poezie”, s-a constituit ca un examen final ce trebuia să
confirme învăţătura primită de la profesorii şcolii…
Faţă de cursurile de poetică ale lui Valéry, să
spunem, care urmăreau dezvăluirea fiinţei poeziei,
profesorii de la Mânăstirea Râşca au avut un obiectiv în
plus: acela de a face poeţi. De a face poeţi şcoliţi prin
intermediul unor profesori şcoliţi, pentru că însuşi Adi
Urmanov a urmat, în Anglia, „nişte cursuri de
compunere poetică şi a încercat să aducă şi în peisajul
românesc ceea ce a învăţat el acolo”, ne spune, în
Cafeneaua literară (nr. 1/2006), una dintre absolventele
Programului Creative Writing. Şcoala de la Râşca şi-a
propus, aşadar, să fabrice, fie şi în serie mică, poeţi…
A reuşit această şcoală să îşi atingă obiectivul
propus? Mărturia împlinirii sau a neîmplinirii acestui
obiectiv este seria celor patru cărţi editate de Urmanov:
antologia de texte semnate de cei 11 elevi ai şcolii,
numită „literatura potenţială 01”, editura Vinea,
bucureşti, 2005, redactor şi prefaţator a. urmanov
(folosim grafia inteligentă a profesorului, care a alcătuit
antologia), şi cărţile celor trei eleve care au fost
premiate de Urmanov. Cu privire la calitatea poeziei
cuprinse în antologia celor care au urmat Şcoala de
poezie de la Râşca se pronunţă, destul de prudent, chiar
redactorul antologiei şi autorul prefeţei, A. Urmanov:
„la râşca nu se scrie literatură, ci literatură
potenţială” (iarăşi, gramatica potenţială… a poetului-
părinte Urmanov-Serafim)… Dacă la Râşca se scrie
literatură potenţială înseamnă că autorii acestei literaturi
sunt deocamdată scriitori potenţiali.
Şcoala de poezie fără ziduri
Orice școală de literatură pune două mari
probleme. Prima este aceea a actorilor ei, deci a
profesorilor și elevilor care o constituie, iar a doua este
aceea a literaturii predate, mai precis a calității acesteia.
Cine sunt profesorii școlilor de literatură? Și
cine sunt elevii? Practica ne arată că întotdeauna arta
literară este predată unor scriitori tineri de către
scriitori-profesori maturi, iar întrebarea care se pune aici
este aceea dacă arta poetică a scriitorilor profesori
aparținând unor generații poetice mature este într-adevăr
primită și asimilată de către scriitorii generațiilor literare
tinere.
Aflat la o întâlnire între scriitori, prozatorul
Nicolae Breban remarca acest fapt: generaţiile mature
nu pot transmite experiența lor literară, poetica lor,
generaţiilor tinere, pentru că acestea resping orice
instrucție literară. Experienţa generaţiei literare mature
este în acest fel zadarnică. Iată, spune Breban, tragedia
pedagogului.
Dar aceasta pare să fie chiar tragedia poeziei
moderne (1790-azi), pentru că nicio nouă generație
poetică modernă nu este dispusă să își însușească și să
continue poetica generațiilor poetice moderne mature,
și, ca atare, acestea își născocesc propriile arte poetice
și propriile tipologii poetice, diferite și chiar împotrivite
artelor poetice mature. Poeziile romantică, neoclasică,
pură, parnasiană, simbolistă, expresionistă, dada,
futuristă, suprarealistă, realistă, șaizecistă, optzecistă,
postmodernistă, douămiistă etc., sunt cu toate născociri
poetice generaționiste, arte poetice generaționiste, care
resping, neagă valoarea poeticilor generaționiste mature
precedente sau contemporane.
Au preluat noile generații poetice poeticile
generaționiste mature anterioare lor? Acum 40 de ani,
mai precis prin anii ′80, tinerii poeţi ai generaţiei 1980
ironizau şi batjocoreau estetica generaţiei mature 1960;
iar astăzi, „generaţia” (promoţia) 2000 face surcele
poetica optzecistă şi toate celelalte poetici. Un exemplu
în acest sens îl constituie cel puţin primirea în lănci a
tuturor poeţilor optzeciști maturi la şedinţele Cenaclului
poetic douămiist „Euridice”, condus de criticul Marin
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
26
Mincu în anii 2000; dar și comentariile lor din presa
literară. Poeții generaționiști tineri resping poetica
poeților generaționiști maturi, după cum aceștia au
respins, la rândul lor, poetica poeților generaționiști
maturi care i-au precedat.
Poezia generaţionistă tânără nu găsește, așadar,
nimic de valoare în poeticile generaționiste mature care
să fie demn de urmat; și nici nu știm, în fond, dacă
poeticile generaționiste mature sunt estetice, așa încât
să ne dăm seama dacă aceste generații au într-adevăr
ceva viabil de transmis… Mai sigur este faptul că, deși
fiecare poezie generaţionistă matură vrea să-și impună
poetica tinerelor generații poetice, nicio generație
poetică matură nu deține, totuși, poetica estetică
universal-modernă. Și nu o deține, pentru că generația
poetică matură, ca orice altă generaţie poetică, fiind
formată din foarte puţini poeţi de valoare şi foarte mulţi
poeţi mediocri, este nedefinită artistic, nebuloasă,
irelevantă și nefuncţională din punct de vedere estetic în
totalitatea pieselor ce o compun. Ce profesor de poetică
poate să fie o generație poetică compusă atât din poeți
de valoare, cât și din poeți modești? Ce poetică, unitară
în conceptul, ei vor preda poeții generaționiști maturi,
de vreme ce unii dintre ei, foarte puțini, satisfac
conceptul de poezie autentică, estetică sau de valoare, în
timp ce alții, cei mai mulți, ilustrează un concept poetic
precar estetic, pseudovaloric? Ce poetică unitară în
conceptul ei vor transmite poeții-profesori generaționiști
maturi, când poetica lor este, de fapt, dublă și
contradictorie?
Dacă generația poetică matură nu are un
concept poetic estetic capabil să exprime întreaga
generație, nici generația tânără nu stă neapărat mai bine,
pentru că nici la nivelul ansamblului ei nu se poate
spune că aceasta posedă o sensibilitate estetică, ce i-ar
permite să înțeleagă poezia/ poetica autentică și să își
facă din ele modele. De fapt, în generația tânără pot
exista atât poeți sensibili, inteligenți, cât și poeți de la
care nu mai poți aștepta nimic bun. Condiția precară a
multora dintre scriitorii tineri – și nu numai tineri – a
fost surprinsă în general de către critica literară. Iată ce
spune, de pildă, criticul Răzvan Voncu, în articolul
Mutația valorilor estetice, sau schimbarea codurilor de
lectură?, cuprins în volumul Actele colocviilor de
critică literară ale filialei București (coordonator Radu
Voinescu, Editura MLR, București, 2016, p. 100):
„E limpede pentru toată lumea că scriitorul
contemporan nu mai percepe scrisul ca pe o
ucenicie, ca pe o nesfârșită inițiere într-un
meșteșug care trebuie dobândit prin exercițiu.
Nici dobândirea necesarei culturi literare
(necesară în primul rând scriitorului însuși, spre
a-și putea găsi sunetul propriu, în simfonia
literaturii înconjurătoare) nu mai reprezintă un
imperativ. A dispărut deja și fantasma Operei:
scriitorii scriu acum doar texte, care se vor
întrețese, eventual pe orizontală, aglutinant, într-
o carieră literară măsurabilă prin succesul
comercial, iar nu pe verticală, într-un proiect
gândit arhitectonic.”
Revenind la școala de poezie/ poetică, vom
spune că aceasta nu își va putea atinge obiectivele decât
atunci când va funcționa în regim estetic, adică atunci
când atât actorii ei – poeții profesori maturi și tinerii
elevi –, cât și poetica predată de poeții maturi, se vor
plasa în orizontul estetic al poeziei. Concret, pentru ca
școala de poezie să devină eficientă artistic, suntem
determinaţi să înlocuim atât „generaţia-profesor”, cu
poeţii moderni de valoare, cât și „generaţia-elev”, cu
poeţii elevi tineri sensibili, deschiși poeziei autentice, de
valoare. Și suntem determinați să înlocuim poezia
generaționistă matură nedefinită artistic, cu poezia
estetică, autentică sau de valoare.
Cu acești noi termeni, întrebările care se pun în
legătură cu raportul profesor/elev apar modificate în
mod substanţial, și anume: Preiau poeţii tineri înțelesul,
spiritul poeziei moderne autentice, estetice, transmise
de poeţii maturi performanți, sau poeţii tineri creează
poezie eliberaţi de orice estetică, adică în afara
spiritului autentic al poeziei? Aşadar, este posibilă
şcoala de poezie?
Având fără îndoială simțul și „știința” artei
poetice estetice a poeziei moderne pe care o practică,
poetul-profesor matur autentic poate să atragă atenţia
tinerilor tocmai asupra poeziei estetice și a principiilor
care o fundamentează, deci constituie. El poate, așadar,
să îi instruiască pe tinerii poeți în spiritul poeziei
moderne autentice, estetice. Prin instrucția poetică pe
care o primește, tânărul poet poate să dobândească
simțul, gustul, înțelesul, conștiința poeziei autentice, iar
asta înseamnă că la acest nivel, cel al instrucţiei poetice,
al informării asupra poeticii autentice, şcoala de poezie
este posibilă.
A dobândi simţul, gustul sau înţelesul poeziei
moderne autentice este cât se poate de important, pentru
că prin el pot să evaluez corect poezia și pseudopoezia
existente, pot să despart grâul de neghină, pentru ca nu
cumva să fac o pasiune tocmai pentru neghină şi, în loc
de grâu, să semăn neghină. Dobândirea înţelesului
estetic, corect al poeziei, a simţului estetic al poeziei, nu
te ajută doar să recunoști poezia, din amestecul de
poezie și nepoezie pe care uriașa producție poetică
contemporană ți-l oferă, ci și să înnobilezi poezia ta cu
acest spirit. În fond, scopul tău este acela de a produce o
poezie care să exprime tocmai spiritul, mare, al poeziei
moderne estetice, iar nu texte situate în afara poeziei
estetice, autentice. Se vede în acest fel că profesorul tău
de poezie este chiar poezia.
O întrebare stăruie totuși: este suficient ca
tânărul elev să aibă simțul, înțelesul, conștiința poeziei,
pentru ca el să creeze poezie? Orice școală autentică de
poezie are capacitatea de a instrui, de a informa corect,
estetic, dar ea nu ne poate garanta că va face poeţi.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
27
Şcoala de poezie nu inseminează capacităţi creatoare, ci
instruieşte, informează și ghidează estetic un dat
spiritual, o nebuloasă creatoare, a cărei evoluție și
eficiență artistică nu sunt programabile, pentru că ele
depind într-o măsură considerabilă de substanța
creatoare însăși, de propriile disponibilități poetice ale
elevului. Toată știința, teoria, estetica poeziei nu te ajută
să faci poezie dacă gândirea ta nu este poetică.
Așadar, dacă germenii gândirii și sensibilității
poetice nu există de la început în elev, atunci lecţia de
poezie a antrenorilor culturali autentici, a marilor poeţi
se exercită în gol. Drept dovadă sunt miile și miile de
poeți proști, seci, care nu au învățat nimic din marea
poezie a lumii, care este totodată și marea școală de
poezie a tuturor celor care țintesc poezia. Semn că
porțelanurile nu se fac decât din argila-porțelan.
FAPTE CULTURALE
Vasile GHICA
CRISTALE DE FUM
I-am tăiat coada câinelui meu. Se bucura, netrebnicul,
când vedea un critic literar.
Apără-ţi visurile esenţiale ca pe un steag de luptă.
Aforismul este limba mea maternă.
În esenţă, politica este un conclav de lupi, unde cei
flămânzi urlă la cei sătui.
Există momente în viaţă când nu mai poţi conta decât
pe mângâierile mamei.
Unor cărţi le lipseşte linguriţa de ferment care ar fi putut
să transforme aluatul în cozonac.
În artă, sub orice dună de nisip poate să clipocească un
izvor.
Numai popoarele imbecile îşi transformă eroii în
martiri.
Se pare că şi frica ancestrală a românilor de neant s-a
metamorfozat, între timp, în nepăsare.
Oamenii de geniu modelează marmura timpului.
În viaţă, ca şi în artă, aplauzele îşi pot schimba oricând
destinaţia.
Morala explicită în artă este asemenea arcurilor ieşite
din saltea.
Orice izbândă artistică poate fi o bucăţică din mozaicul
fericirii generale.
Citeşte măcar biblioteca genetică din tine!
Misiunea artiştilor de astăzi este mai dificilă, pentru că
obstrucţia comunistă era mai uşor de ocolit, decât
indiferenţa lumii de acum.
Au reînceput marile migraţii. Oare ne vom instala iar
bisericile pe roţi?
Să nu dramatizăm totuşi criza lecturii! Dispar cititorii,
este adevărat, dar se înmulţesc exponenţial scriitorii.
Timpul ne lucrează pe toţi. Încet, dar sigur.
Există scriitori actuali care au primit la diverse
festivaluri şi concursuri literare mai multe diplome şi
decoraţii decât mareşalii sovietici de pe vremuri.
Iubirea - această pădure de mesteceni a vieţii.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
28
Gina ZAHARIA
spre nebunia perfectă
cutreierasem lanuri de cocori
mi-era teamă că aripa ta putea fi la oricare dintre ei
unii aveau paravane pe inimă
întregeau imagini diforme
în mână ţineam ceaşca de iubire
afurisita
cât am plimbat-o prin bobul de neghină
îţi promisesem că-ţi voi aduce
un strop-două de mine te ştiam însetat
vezi aici te auzeam din când în când
ce să văd nu aveai scară spre crama în care-ţi eram vin
îndemnai caii de cuget să-şi ducă hergheliile spre alte
păşuni
am prins hăţul şi am împiedicat pădurea
rupeam arbuşti nespovediţi
făceam dulceţuri din rădăcinile dragostei
şi te trăgeam de mânecă
ieşeau acorduri şi se pierdeau pe trupul sub coasă
se poate să-mi furi patul din fânul somnului?
ai apărut dintre două lumi femeie
cu talentul de a călca în zodii
când am şedinţă de ierarhizare
acoperă-ţi umerii cu eşarfa
pe care ţi-am trimis-o pentru eşafod
măcar atâta să cari după tine n-ai stupi de inimă
n-ai... nici nu ştiu ce n-ai dar pleacă odată din jăraticul
acela
e covorul pe care ţi l-am întins ca o cursă
spre nebunia perfectă
incolor
atunci au venit trei luceferi
se țineau de mână
de va apărea să n-o lăsați să treacă
zicea unul
are părul despletit și ar putea ucide luna
și au pierit…
îi ascultasem de sub mâneca cerului
lângă mine se deschideau baricade
una două trei
de nicăieri o nimfă cânta la pian
luceferii se așezaseră pe clape
am început să merg desculță prin cerneală incoloră
cineva mi-ar putea șterge inima
am schițat rezerva mea de mâine
ah nu
știu că înțelepții își autodictează testul
învinșii îl strecoară sub prag
eu râd de țigăncușa timidă care le imită gesturile
femeie femeie
ia soarele în coșul tău și plimbă-l
știi cum e să-ți răsară din piept?
șerpii cerului
fierarii vând o nouă potcoavă
în ea e degetul soarelui o legătură de chei
și strada care-și duce casele într-un sac
la vama timpului
ai aruncat în coșul meu de nuiele
tot mărunțișul inimii
din când în când o ruletă negociază cu apusul
pe zidul nordului apar și dispar vitralii
de ceva timp joc șotronul pe stânci
calc pe ramuri
sunt șerpii cerului
la ultima reprezentație de succes
cântărețul de ceară s-a înecat cu o notă
o eclipsă deturnată îi mai dă un ton
mă ții de mână și fluieri
singura sălbăticie de care mă tem
e omul de fier
zgârieturi pe cer
acum știu
sahara a devenit o lingură arsă
din care a gustat într-o joi
dragostea
tu și antares
unul dintre voi cânta mai mult pentru sine
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
29
celălalt așeza galaxia
în jungla inimii
fiecare notă devenea imnul păsărilor flămânde
din când în când
cineva se furișează în epiderma soarelui
să fie arșița într-un alai de liniște
după un bal-mascat?
de fapt
cele mai înalte raze
sunt zgârieturi pe cer
la sanatoriul de zâmbete
am trecut războiul cu barca
grăniceri obosiţi oase de nu-știu-ce vămi cu buzunarele
goale
și vasul în care se distrugeau amprentele timidului meu
strigăt
ce otravă domestică alunecă spre vale
înmormântarea florilor-de-colț era stângace
mărfarele își vindeau locurile pe linii moarte
o singură jonglerie mi-ar fi pierdut inima însă nimeni n-
ar mai fi intonat la fel discursul
vânătorului cu masa goală
în dreptul casei tale dormea luna
am adunat țărâna șoaptelor și am făcut streașină pentru
ochiul care separă
apa de soare
împărțisem foamea în două
nu mă știai pe de rost ne măsuram palmele pentru încă
un apel
în fond nu furasem decât mărunțișul sinelui
și tusea unui greiere
țineai strâns biletele pentru cursa de miezul nopții
lasă-mă la lumină am șoptit însă mersul pe jos nu are
ferestre
șuvița din scâncetul unui trandafir tace
ce timid îți este urcușul femeie
ai văzut
portretul tău e la sanatoriul de zâmbete
Ce înseamnă statornicia
De când m-am născut în visul acesta
Ochii tăi au crescut verzi în mine
Iubirea e un eșafod
Peste care puțini îndrăgostiți pot trece în siguranță
fiindcă le sunt ciopârțite speranțele
Doar ce ne trezim să bem cafeaua să prăjim o felie
de pâine
și secundele sticloase ne taie în mii de fărâme
pulverizându-ne sângele peste străzi peste
acoperișul blocurilor peste umbre
Călăul are milă doar de cei cu suflete mari
catifelate
noi suntem ce suntem doar când iubim
nimic nu e statornic niciun sentiment nu curge
veșnic aici ca apa izvorului
tu ai știut de la început că iubirea e doar o buclă a
timpului contondent
încep să te cred
CERTITUDINE
știu că exiști în orașul acesta
unde ploile mă conduc spre minuni ascunse în
tuneluri de marțipan
cred cu tărie că mă mai iubești nespus de mult
sunt acea păpușă din vitrină
pe care ai vrea să o cumperi dar încă nu ai destul
mărunțiș
știu că exiști aici
lângă inima care adună tot felul de cioburi
strălucind albastră când îmi deschid cutia toracică
toți ageamiii chirurgi
caii cu tropotul lor mă poartă în brațele tale de
catifea
știu că drumurile toate duc spre tine, iubitul meu!
Tu ai doruri și ochi verzi
care ucid pe oricine se apropie de vitrina
unde poți săruta zilnic pantofii prințesei de
chihlimbar
ea te așteaptă zi de zi anesteziată
fiind sigură că de atâta neant
ai rătăcit drumul până la ceașca de cafea pe care să
o bei
aburind
clipești din ochii de mărgean
visându-mă, strigându-mă neîncetat și tu...
Camelia Manuela SAVA
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
30
Șerban GEORGESCU
POEME
Oriunde m-aș duce degetele mele mă urmează
orice aș gândi, degetele mele își dau cu părerea ...
cu oricine aș vorbi degetele mele ciocăne într-o ușă
orice aș scrie degetele mele se unesc ca de închinăciune
*
Femei cu picioare neobișnuit de lungi
din care copiii cad la pământ ca din niște castele înalte
turnuri crenelate
calcă cu pași mari pe întinsul acestei lumi cenușii
copiii cad, vâjâie aerul, se izbesc de pământ, se fac terci,
mâzgă
femeile cu picioare neobișnuit de lungi învață să
patineze
caută, și chiar găsesc
un fel de Echilibru
îi învață și pe iubiții lor tați
alunecă toți, cu grație, pe mâzgă
se bucură de viață...
râd, bifează împliniri...
*
Câteodată îmi vine să scriu cuiva ”Au!”
sau ”He!” sau ”Iiiii!”
cuiva anume,
să știe de mine, să înțeleagă, să răspundă ”Da, știu ce
zici”
Am început să latru la cuvinte și ele trec,
mă ocolesc cu precauție, cu un fel de mirare, cu un fel
de reținere ...
Ce-o vrea câinele ăsta de la noi?
Care e sensul lui?
Unele îmi bagă bățul prin gard
ceea ce mă isterizează total,
am impresia că pot să le apuc, în ciuda gardului.
Mamă, ridică cortina!
Un fum în plus și inima mea va exploda în mii de culori.
*
Nu mai pot să mă prefac că îmi pasă
atâția și atâția ani de stat la coadă
la viza de intrare în propria mea viață
în propriul meu corp
în propria mea minte
soarele, tenisul, dinții mei, ai tăi, ai lui
soarele mamei mele, al mamei lui, al mamei ei,
la coadă la viză cu două rațe sub brațe
cu două raze sub brațe
născut ieșit din minți
*
Oamenii care merg dimineața la serviciu
nu există pentru oamenii care dimineața dorm
și asta pentru că cei care dorm, dorm,
iar cei care merg dimineața la serviciu nu merg nicăieri
deci nu există.
*
Una dintre ființele mele interioare e o țigancă
ea are doi ochi
un ochi este negru
celălalt este statuia lui Rembrandt în ploaie
din pricina ploii nimeni nu vede că plânge
ține în brațe un pui de liliac
descriere: ține pe cap un tomberon vechi de tablă
descriere: buzele ei sunt ca vântul
descriere: pe fruntea ei blănoasă scrie ”Port Royal”
*
N-a ști nimeni că m-am dus
numa m-or vedea Camus.
Repetiție
Sufletul meu s-a întors de la Salamina.
Am zis că cerul a căzut în mine însumi
devenisem clepsidră pentru stele.
Se aude? Repet:
stelele mă gâdilau la buric
sexul meu era o peninsulă în marea vaginelor
părul meu se făcuse de piatră
Se aude? Repet?
Unde este punctul din care nu mai pot fi urmărit?
La patinoar, în Cișmigiu
1
Patina
așa, absent,
când, la un moment dat,
observă că patina exact în ritmul gândurilor care-l
traversau
se insinuau, apoi îl invadau
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
31
mișcările de pe gheață
urmăreau cu precizie milimetrică mișcările gândurilor
mirat
se opri imediat la mantinelă
ca să înțeleagă ce i se întâmplă
dar, tot imediat,
Absența se reinstală cu voluptate
în întreaga lui ființă
2
cu urechea ciulită către sunetele care vin uneori din
celelalte lumi
pentru a înregistra și apoi a difuza aici, în această lume,
la volum maxim,
sunetul sau ultrasunetul
care să inhibe pentru totdeauna
nașterile de oameni în Această lume
ce fel de Nasa îmi finanțează radarele?
infrastructura, monitoarele, nesomnul
de mă simt atât de împlinit
pierzându-mi treptat energia vitală
cu acest Unic Scop?
3
și peisajele - aveau o anume profunzime,
ai fi putut să te scufunzi în ele, era un fel de chemare...
arcada unui pod de piatră peste cristalul unei ape era un
tunel
care te sorbea
acum ce vezi? doar un perete desenat
maturizarea înseamnă pierderea dimensiunilor
în felul în care copacii își pierd frunzele...
*
Dacă, printr-o minune, mi-ar fi dat
ca după moartea mea
să văd
cum pe pământ statuile ar continua să se alinte sub
frunzele căzătoare,
cum veverițele ar continua să foșnească prin iarbă,
cum urșii polari, girafele, tapirii ar continua să respire și
să scruteze zările
și că niciun om nu ar mai fi pe pământ ca să interfereze
cu toate acestea
aș lăcrima de fericire
Decebal Alexandru SEUL
Cele trei cuvinte
O lipsă din gestiunea magazinului unde lucra ca
vânzător îl adusese după gratii. Și acolo, încă din
primele ore ale detenției, nu avea putere să mai scoată
vreo vorbă. Patul vecin, rămas gol, aparținuse unui
tuciuriu. Și el, Tomiuc, avea prietenă doar singurătatea
ce, în mod sigur, avea să-i adâncească și mai mult
singurătatea cu care-l blagosloviseră forțele răului. Dina
nu va mai fi a lui, ci a lui Artenie, amorezul ce o bătea
mai întâi apoi se tăvălea cu ea prin podul cu fân sau prin
luncă. Iar asta după ce trăiseră fericiți în anii de început.
Casă, grajd, vite, pământ, pădure, o pereche de cai, un
purcel, multe gobăi, oi. Numai să te ții cu atâta treabă!
Și reușeau iubindu-se cu strășnicie. Erau munteni și nu
și-ar fi schimbat locul, neaflând niciunde un mediu mai
propice. Dina însă dobândise în ea sânge de târfă și
Tomiuc habar n-avea de cine-și legase viața. Fusese
robit doar de frumusețea ei angelică. Și n-ar fi bănuit-o
în brațele altuia. Barem să fi fost ăla mai bățos și mai
arătos decât el, poate nu i-ar fi părut așa rău. Ce avusese
bun în el? Poate acel vino-ncoace. Atât. Se refugiase cu
Dina în bordeiul de la stâna lui, c-avea și o cocioabă
devale, deocamdată-n așteptare. De ce să se mai
gândească acum la toate astea, și mai ales la amantu-i
bătăuș! Tomiuc n-o atinsese nici c-o palmă. Își căra
acum ziua lungă să-i ajungă măsurând cu pas mărunt
spațiul îngust căptușit cu igrasie, care prin ferestruică
abia îngăduia pătrunderea unei șuvițe de semiîntuneric,
în plină zi. Mai bine l-ar fi scos la muncă, i s-ar mai fi
ușurat capul de gânduri... Ceruse asta, însă privațiunea îi
rezervase rolul păsării în colivie. El nu furase, ci fusese
jecmănit chiar de amici, prieteni de pahar, fiindcă
aceștia îi pătrunseră în prăvălia lui, fără lacăt pe ușa
metalică de-i șterpeliseră sulurile de stofă, alte obiecte și
aparatură de ordinul zecilor de mii de lei. Hoții
avuseseră trecere liberă, deoarece el plecase la chioșcul
de vizavi la băut, uitând ușa deschisă. Tot chinuit de
jugul regretelor cel apăsau mereu mai tare, nici nu se
atingea de ceaiul fără gust din căniță și de coaja de
pâine în care putea să-i rămână vreun dinte. Sfida astfel
căutătura rece a gardianului, reîncepându-și umbletul.
De nu și-ar pierde mințile pe aici! Dumnezeu îi mai
acordase o șansă. Cea a răbdării. Scăpat din închisoare,
îl va bate pe Artenie pe umăr și-i va spune:
- Bravo, băiete!
Într-o dimineață cel care-l păzea, în locul ulcelei
cu ceai scârbos, ținea în mână un pachețel pe care i-l
întinse schițând o părere de surâs. Se grăbi să-l desfacă.
În interior, o floare și un bilet de la Dina care, scăpată,
ca prin minune, de o bătaie soră cu moartea îi scria pe
un bilețel: ,,Te voi aștepta!”.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
32
Dan DRĂGOI
În cuiburi stă copilăria mea
Stă-n cuiburi vechi de păsări copilăria mea
Și în seninul zării și-n ochii de copil.
Ce har să am să mă întorc la ea
Și să o cânt în versul meu umil?
Desculță aleargă peste hotare de flori
Copilăria din carul cu rouă.
S-a îmbrăcat în nouri și-n albe ninsori
Și s-a ascuns într-o lacrimă nouă.
Stă-n cuiburi vechi de păsări copilăria mea
Și în seninul zării și-n ochii mei de atunci.
Ce haruri să-mi dea Domnul să mă întorc la ea?
Și-n carul meu cu rouă cum să mai ajungi?
Poveste de demult
Tot satul meu tresaltă, mușcat de ciuma foamei
Și iezii mor pe-altare și-n baierele toamnei.
Jupoaie tata iezii cu brișca de lumină
Și-mparte carnea-n satul flămând și fără vină.
Timpul e-n nemișcare, timpul cin’ să-l răstoarne?
Tot satul meu tresaltă, dar are astăzi carne.
Înfrigurată, mama aleargă prin livezi
Și spune-o rugăciune pe prundul fără iezi.
În ochii tăi stau îngerii la pândă
Când brațul mi te cere cu sfială,
Tu stai ascunsă-n ultima petală.
În ochii tăi stau îngerii la pândă -
Și orișice petală ar vrea ca să te vândă.
Doar eu cerșesc la fiecare poartă
Petala ta, ce îngerii o poartă.
Rugă
De astăzi am să plec. Plecarea mi-e aproape.
Așteaptă-mă, ascunde-mă sub pleoape.
Lumină-mi gândul bun, ne-nstrăinat,
Durerea ce-o adun neîncetat.
Și veșnicește-mi pașii și destinu’,
Ținându-mă doar în Prezent Continuu.
Ascunzișuri
M-ascund în mine ca-ntr-un labirint.
Și gândul meu nu poate să îndure,
Că Tu ești tăvălugul de argint
Și luna, peste cer, e o secure.
Fiorul tainic iarăși mă străbate.
De ce m-ascund? De cine-mi este frică?
Mă-ntreb mereu când orologiul bate.
Și-s trist că am rămas doar c-o aripă.
Mai pune-mi, Doamne, în gânduri o aripă
Și dă-mi în ascunzișuri înc-o haină.
Când dragostea pierdută se înfiripă,
Căldura Ta s-aducă noua taină.
Plecare
Plecarea te poartă pe înalte poteci.
Nimic nu te întoarce din drumul ales.
Eu nu te opresc nici cu tainicul vers.
Până și marea fierbe-n surdină.
Când dorul meu plânge în flori de sulfină.
Tăcere
Stau singur în ploaie, stau singur în vânt.
Ce mare-i tăcerea de după cuvânt!
Răspuns
Unde-mi găsesc menirea şi unde sunteţi voi,
De m-aţi lăsat pe mine acolo-n depărtare ?
Un orologiu bate, strident, din doi în doi,
Spărgând cristalul nopţii la vechile hotare.
Am spada pregătită să cuceresc iar lumea,
Nimic nu mă întoarce din drumul cel de sus.
Cu fiecare treaptă eu adumbresc genunea,
Lumina din lumină, e singurul răspuns.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
33
Radu CÂRNECI
INVOCAȚIE LA PĂSĂRI
Bineveniți păsări, bineveniți!
Vă aștept cu ploile verzi, cu pădurile
– despletite femei de dragoste –
după ele ochi de soare, după ele sân de
lună
pentru obosiții de frumos.
Vino sud, vino soare
și inundă-mă cu ape de păsări:
în brațe rândunici
în frunte ciocârlii
în păr cucii
și tu privighetoare, regina mea,
și purificați-mi cu dragoste auzul și
lumina
înfrunziți-mi coapsele și umerii, veniți
și adolescenților dați-le inima mea.
(…E un amurg, ultimul, care mă doare
un amurg de femei puține, de zăpezi subțiri
un
amurg și fuge din mine – lup negru – fuge
sub pământ din inimă, sub pași, lup, fuge
fără păsări albe, fără ploi verzi
fără mine, din mine, dincolo, fără înalt fără
mine, amurg, fără dragoste, fuge…)
Păsări, vă aștept, bineveniți!
E timpul pământului, de păsări, sărac –
bineveniți păsări–femei, păsări–bărbați
e nevoie de dragoste, sete de dragoste, secetă –
aștept la marginea mea, bineveniți
am un zbor pentru voi...
ÎNDATORIRE DE PRIMĂVARĂ
…Acolo între două stele la timp scăzut
erau păsări fără cuvinte arbori fără
suflet
nedescântată sămânța de iarbă
încremenită hora de fete bărbații pustii
răstignite patimile
neperechi sălbăticiunile triste – și
peste toate duhul meu ca o orabie.
Tot timpul cât m-am născut am fost de rugă:
chin eram, teamă spre sunet
gând de culoare, miez de pământ dulce
pentru toți mă nășteam: domn din Domn
lumină din Lumină, durere din Durere
miresme la tâmple iveam, țipăt în genunchii
de fugă – o tristețe eram împrejur cu imn.
(Și-am auzit: „…De ce atâta scrâșnet și lacrimi
și sfâșiere pentru un zâmbet, de ce?“
Și erau lângă mine toți, umbre și nu-i vedeam
toți așteptând să le dau ochiul de soare
sânul de lună, clopot de aer și apă
erau așteptarea ca o otravă
în mine adânc rădăcină de dragoste…)
Așa începură sevele să mă
cuprindă:
pulpe și piept și fruntea – abur de
cer –
limpede răsuflare de duhuri –
din mine apoi am crescut fiece
mugure
firul de iarbă l-am tors, fiece fluture
l-am aurit: femeilor trup de dor
le-am dat bărbaților neliniște-n sânge…
Înfloream! Înfrunzeam! Mă-
dumnezeiam!
În zori lumea era gata de nuntă:
plecau din mine perechi de culori perechi de
sunete
de miresme de patimi superb legănându-se
din mine, intrau în marea ființă,
perechi
ca un sărut între cer și pământ
clopote dulce-aiurind, clopote, clopote, clopote…
Dimineața eram vârstă înaltă, domn
din Domn lumină din lumină din durere
în jurul soarelui: aură, în jurul lunii:
cearcăn
îmi clătinam obosit duhul spre somn
și toți de mine uitaseră, toți mă uitaseră și
perechi, perechi făceau dragoste, nuntă
nebună
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
34
jur împrejur miresme de dragoste…
DUPĂ DRAGOSTE*
După dragoste soarele este mai luminos
după dragoste luna are cearcăn frumos
după nunta cerului cu pământul
pietrelor le crește rotundul.
Totul după dragoste: mireasmă de dor
urma sărutului, pasăre-n zbor
în sâni, sub sâni spaimă subțire
în lemnul verde vlagă de mire
în nori și sub nori liniște, după
dragoste gura-i duruta mea cupă.
(Apoi păsările fac pui de cântece
stelele coboară-n descântece
arborii așteaptă fete din fete
fructe lunecând să le desfete
semințele nasc părinți iar casele
cu încă o dungă își înseamnă oasele)
După dragoste soarele e Domn preafrumos
luna și tu cu cearcăn luminos
după nunta cerului cu pământul
sânii tăi tac pârguindu-și rotundul…
* Mic poem după dragoste
ULTIMUL RISIPITOR*
Risipitor sunt și după mine stelele după
mine zorii, după mine soarele risipitor,
fugind cu o mie de picioare
zburând cu o mie de aripi
după mine iarba cântând aleluia
după mine norii pe cer,
risipitorii
după mine ploaia și spicele făcând dragoste
pământul și mările mereu după dragoste.
(Vai, risipitor sunt și am fost, fetelor
v-am făcut frumoase, amintiți-vă!
Unde-s gândurile voastre acum, dar ochii
de uimiri, pașii de aer, dar gura
de așteptare, brațele de dragoste, unde?
Iată, mângâi vântul și urma părului vostru –
o, cum v-ați dus,
zveltele mele poeme!
Unde sunteți, bărbați cu sufletul meu?
Toamnă e-n fruntea voastră sau rămâneți
cu durerea de-atunci dulce și tânără,
unde
vă sunt armele și furiile și aurul?
Și vinul e-același? Dar fărădenopțile
noastre?
Unde statuile – abur de munte –
și vorbele-n șuier aducând
primăvara?
O, risipitorilor, prieteni ai mei…)
Iată, mă dărui mereu, după mine
stelele
mă dărui, după mine soarele
fugind cu o mie de picioare
zburând cu o mie de aripi,
Risipitorul
după mine iarba cântând aleluia
după mine norii și vântul făcând dragoste
după mine pământul și mările mereu în
dragoste
după mine, mereu după mine, Risipitorul.
Vai, talantul se cheltuie, se topește
și curge-n văzduh – fluviu de aur –
aud pași după mine, pașii furilor:
sunt zvelți și tineri furii și cu
gânduri
năvălind din multă lumină –
da, talantul meu se cheltuie, e
ultimul sunt ultimul risipitor!… Poate că
mama se roagă
acum pentru întoarcerea mea…
* Fiul risipitor
Între noi, clipa
Cântec şi plâns, iar între ele
trupul meu chemat, nechemat
clopot între gemene stele
sângele-mi întunecat.
Unde te duci, unde mă duci
suflete, pasăre-rouă?
În urmă-i tăcerea cu braţe de cruci,
din faţă o vârstă ne plouă.
Numai aici, între noi, clipa
e de aur şi veşnică:
iubeşte-o, iubeşte-i risipa
de făclie în sfeşnică!…
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
35
Nina Elena PLOPEANU
Spirala morții Avalanșa ne-a risipit
în toate colțurile țării. După
accidentul nefericit, în care
au pierit trei dintre noi, iar
alți doi au rămas infirmi,
legătura grupului nostru de
prieteni s-a destrămat. Frica
de zăpadă și de schi nu ne-a
mai adunat niciodată laolaltă.
În schimb, în fiecare lună de
vară, îi vizitam și le țineam de urât, câte o zi și o noapte,
celor ce rămăseseră în scaunul cu rotile.
Era mijlocul lui iunie. Împreună cu Bogdan
stăteam în balcon și admiram parcul de peste stradă.
- Locul acesta a devenit cinematograful meu 3D, mi-a
spus, la un moment dat, prietenul meu arătând spre
binoclul și spre aparatul de fotografiat de pe etajera pe
care se mai aliniau mai multe ghivece de flori divers
colorate. În fiecare noapte, vizionez câte un film. Se
întâmplă foarte rar să văd vreo reluare. Viața mea a
căpătat un alt sens de când fac fotografii sau filmez
scene de pe aleile de vis-a-vis. Vrei să-ți prezint câteva
dintre personajele mele? m-a întrebat zâmbind Bogdan.
- Îhî, i-am răspuns, dând afirmativ din cap pentru a-mi
întări răspunsul.
- Să intrăm în sufragerie și să privim în laptop. Aici
le-am stocat pe toate, mi-a mai spus deschizând un
folder ce se chema Poveștile parcului. Bogdan a dat
dublu click și o galerie de imagini cu tot felul de
chipuri, care mie nu-mi spuneau deocamdată nimic, au
început să se deruleze pe ecran. Ce părere ai? m-a
întrebat mărind câteva poze: un bărbat cu un picior de
lemn, cu părul nins prins în coadă la spate, o femeie cu
ciorapii roși în genunchi și cu un paner cu hăinuțe
pentru nou născuți pe mână, un adolescent cu un toc de
vioară în brațe, ciotul unui plop acoperit de o umbră.
- Mie, sincer să fiu, nu mi-au trezit niciun interes.
Probabil, tu cunoști lucrurile interesante din spatele
acestor instantanee. Altfel nu mi le-ai fi arătat.
- Ai dreptate. Hai să urmărim împreună povestea
bărbatului cu un singur picior!
- Bine, i-am răspuns. Ne-am întors pe balcon. Înserarea
îmbrățișa aleile, care ca un buchet de raze se adunau în
micul rond din centrul parcului. Agitația începea să se
potolească. Copiii și bunicii sau părinții lor, însoțiți, unii
dintre ei de animalul de companie preferat, se retrăgeau
spre blocurile care înconjurau parcul ca o adevărată
cazemată. În apartamente, luminile se aprindeau una
câte una. Cartierul, mângâiat de umbrele ciocolatii ale
întunericului, se transforma, puțin câte puțin, într-un tort
cu zeci de lumânări cu flacără portocalie. În parc,
platanii urau cu voci răgușite somn ușor florilor de
gheață care tocmai înfloriseră și se pregăteau să-și
doarmă somnul de frumusețe. Astfel, puteau să-și
păstreze capetele movulii atrăgătoare până târziu spre
toamnă.
- Iată-l, mi-a întrerupt Bogdan reveria, arătând spre
bărbatul ce-și mișca cu îndemânare cârja metalică în
care își sprijinea brațul drept.
- Este bărbatul cu părul prins în coadă, am răspuns. Pe
umărul stâng are o pereche de patine, am completat
uimit.
Bărbatul s-a plimbat încet și îndelung, de parcă,
nu avea altceva de făcut decât să rătăcească fără rost pe
aleile bătătorite. Din când în când, se oprea și își
mângâia cu privirea cele două patine. Aproape de
miezul nopții, s-a așezat ostenit pe banca de lângă rond
pe care până atunci o ocolise intenționat. Și-a așezat
patinele pe genunchi ca pe o iubită ce se dorea alintată
și a privit intens în lumina neoanelor care incendiau
parcul. Printre frunzele copacilor au început să coboare
nenumărate aripi, la început incolore, apoi albe, din ce
în ce mai albe.
- Pune-ți ochelarii aceștia! Privește, m-a făcut atent
Bogdan, ninge!
- Glumești, i-am răspuns. Nu sunt decât gângănii ale
nopții.
- Uită-te mai bine! În curând, totul va fi acoperit de
zăpadă. Apoi va ploua și rondul se va transforma într-un
adevărat patinoar.
Am privit cu luare aminte și am observat că
vorbele prietenului meu erau adevărate. Pe luciul gheții
coborau în spirală, rotindu-se, steluțe de zăpadă. Doi
patinatori, un el și o ea, îmbrăcați în straie albe,
încărcate de paiete, străluceau printre arbori. Bărbatul
nu-și lua ochii de la personajele de pe gheață. Păpușile
de porțelan interpretau pași arăbești și se roteau amețitor
în combinații de piruete. Tribunele vibrau. Muchile
patinelor, sub care gheața se îmblânzea, desenau
serpentine circulare. Bibelourile vii se ghemuiau și se
roteau ghemuit.
După o amețitoare secvență de pași, tânărul și-a
ridicat partenera deasupra capului și a aruncat-o spre
cerul plin de stele către spirala Iras a cărei nebuloasă
tocmai prevestea moartea unui astru. Steaua muribundă
și-a dezbrăcat, într-un ultim dans, una câte una, hainele
împroșcate cu praf de heliu. Focul a îmbrățișat gheața.
Patinatorul a smuls cu brațele-i de fier din ghearele
păsării de lumină trupul plăpând și împreună s-au
avântat, pentru ultima oară, într-o complicată spirală a
morții.
Mi-am dat jos ochelarii. În parcul de peste
stradă nu se auzea decât zgomotul strident al cârjei de
metal care lovea ritmic dalele de piatră.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
36
Ion ROȘIORU
Pantunuri
277
Pe marginea fântânii porumbeii
Par nişte franjuri de celest veşmânt.
Îmi vin în gând zulufii Salomeii
Ce-n dansul ei pervers îşi ia avânt!
278
Cu fulgi de nea în păr coboară
Zâmbind bătrânul Indrea- sat.
Visez - precum odinioară -
C-aştept să merg la colindat!
279
De-a latul sărbătorii trece
Un biet convoi de mort sărac.
Oraşu-mi pare trist şi rece
Şi drum spre tine nu-mi mai fac!
280
Pe zidul vechi sunt numai urme
De clei electoral perfid-fetid.
Spleen-ul ce sunt n-o să se curme
Nici când mă veţi fi pus la zid!
281
În lâna oii Dumnezeu ascunde
Un fluier cu iubire meşterit.
De ce n-aş fi păstorul care-şi tunde
Mioarele să afle fluierul vrăjit?
282
Şcoala veche-n loc de geamuri sparte
Are-n pereţi pătrate ziduri noi.
Voi mai preda aici şi după moarte
Franceză şi latină la strigoi?
283
Ca un sinistru şi enorm sicriu
Alunecă-n aval un şlep blindat.
Sătul să mă mai joc de-a mortul viu,
Îi fac lui Caron semne. disperat!
284
Sunând strident o falsă liberare.
Poaspătul trompet s-a spânzurat.
Nu voi mai bate pas de defilare
Prin cazarma-n care m-ai uitat!
285
Plâng macaralele uitate
În fostul şantier naval.
Muzeu de visuri împăiate
Mi-i sufletul cândva astral!
286
În livada părăsită
Muşcă bruma din gutui.
Poezia mea ispită
Nu-i mai este nimănui!
287
Flori nemuritoare străjuiesc
O alee nemaimăturată.
Trag nădejde să te nemuresc
Prin poeme când vei fi plecată!
288
Fluviu-şi sclipeşte-n vale
Solzii celtici de balaur.
Într-un vis ce-mi dă târcoale
Sar cu tine pe un plaur!
289
Niponul bea saké şi-i pune
O strună boabei de orez.
De când mă ştiu, orice minune
Mă face să mă minunez!
290
Garduri rupte. Case de vânzare.
Tomberoane. Câini comunitari.
Greaţă. Crime lumpenproletare.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
37
Silă. Frică. Târfe. Cuţitari!
291
În salcâmii verii neîndurătoare,
Morţii-şi scot apatici apa la mezat.
Iei pe tălpi nisipul plajelor bulgare
Să-mi striveşti sărutul de poet damnat!
292
Stejarul care de zefir e
Bătut nu se visează foc.
Partea frumoasă-i că-n iubire
Nu ne vedem bătrâni deloc!
293
La răscrucea străzilor o pungă
E zburătăcită în jos şi în sus.
Extazu-n care cad n-o să-mi ajungă
Să-i aflu legea zborului inclus!
294
Din ochiul pictat al părintelui Arsenie Boca
Izvorăşte şi curge agale un şipot de mir.
Credinţa mea e forţa ce sfredeleşte roca
Să-mi ostoiască setea c-un strop de elixir!
295
Gărgăriţă galbenă-i maşina
Căreia măicuţa-i face plinul.
Sobra viitoare Nectarina
Cu un nu mi-a deviat destinul!
296
Pe stânca pleşuvă zăganul rănit
Îşi scoate zadarnic săgeata din vintre.
Admit învins că nu mi-a fost menit
Nici mie să mor mai altmintre!
297
În şa de aur pe mustang
Prinţesa iese dintr-un gang.
La colţul cercului pătrat
Îmi scot destinul la mezat!
298
Irump apotropaice urzici
Într-un ceair recent dezafectat
Îmi fac iluzii că mai eşti aici
Deşi-ntr-o altă lume ai plecat!
299
Cotiga cu lemne de loză tăiate mărunt
E pe doi scripeţi trasă la ultimul etaj.
Niciodată n-am fost aşa mândru că sunt
Locuitor al acestui de-a pururi teribil oraş!
300
Vâsleşte în amonte bătrânul barcagiu,
O crosnie de vreascuri s-aducă înspre seară.
Pe neaua vremii mele poeme noi îţi scriu
Şi nici încetează subit să mă mai doară!
301
În cărucioru-i şleampăt groparul tânăr care
Braţe de cruci trântite de viscol în omăt.
De vei distinge şoapte de dor arzând în pară,
Să ştii că-s duhul care de peste vămi m-arăt!
302
Palate somptuoase de prost gust
Înlocuiesc bordeiele umile.
Duc aprig dorul timpului vetust
Plin de speranţe, astăzi inutile!
303
Tot în creştere-i prundişul dintre Dunăre şi barcă.
S-o depună lin pe valuri vrea pescarul ajutor.
Gloria de altădată nimeni nu mi-o mai remarcă
Şi mă mint că în virtutea-i poate totuşi n-o să mor!
304
Azi noapte s-a furat statuia
Ce strălucea pe sobrul piedestal.
Grăbit să mi se cânte Aleluia!
Înfund bătrânul godin cu mangal!
305
Perdeaua mov se mişcă-ncetinel
Şi îşi revarsă umbra peste glastră.
Ai crezut că-l vezi pe fostul el
Cum îţi face semn de la fereastră!
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
38
Lucian MĂNĂILESCU
Haite de oglinzi
Era o vreme când te îmbrăcai
în albul de mireasă al zăpezilor,
o vreme friguroasă şi transparentă
la streaşina căreia sclipea
întunericul nordului.
Pe atunci timpul ne trăia repede,
mai mult în vis reuşeam
să ne găsim culcuşul, fiecare
atingere de mână devenea
un ghiocel fragil împodobind
sălbăticia aşteptării.
Ne-am rătăcit apoi într-un
megalopolis al singurătăţii,
îţi strigam numele pe bulevardele
pustiitoare, lipeam afişe
cu amintirea ta, pe zidurile
asfixiate de iederă,
ascultam sirenele şi lătratul
umbrelor fără stăpân...
Uneori te recunoşteam
în chipuri străine, dar întotdeauna
erai altcineva, întotdeauna
fotografiile la minut developau
un sentiment abstract şi straniu:
ca şi când aş fi îmbătrânit
cu viteza luminii, ca şi când
haitele de oglinzi ar fi sfâşiat
zilele ucise.
Ultimul atlant
Pe hărţile nenorocirilor de purpură
Platon a improvizat un continent,
numit Atlantida.
Ca orice grec sufocat de armura străină
a cuvintelor el a povestit despre
corăbiile prelungi, întoarse de dincolo
de Coloanele lui Hercule, despre
nemărginirea care începe acolo
unde cândva au trăit oameni şi zei,
şi despre cerul prăbuşit în abis
într-o dimineaţă venită pe neaşteptate.
Toate astea s-au întâmplat poate
de o mie de ori, poate ieri înseamnă
tare demult şi cei întorşi în port,
spintecând burta sclipitoare
a chitului, îl vor găsi pe Iona
îmbălsămat în memoria transparentă
a mării.
Daruri
Poate în viitoarea secundă
vor trece o sută de ani - nimic
nu mai e sigur acum! - copilul se joacă
pe covorul roşu cu sfere şi cuburi,
în amintirile lui o istorie netrăită
fisurează vitralii incandescente
şi umbrele îmbătrânesc printre
culori orbitoare...
E târziu, copilul acesta! - spun
ursitoarele, ADN-ul lui e o cobră
ascunsă în burta melancoliei,
dar mâine va veni Moş Crăciun,
cu sacul doldora de haşiş în spate,
şi copilul va fi fericit:
„Merry Christmas!”, „Happy New Year!” -
aclamă soldăţeii de plumb...
– Bine v-am găsit, dragii Moşului!
Spuneţi frumos poezia şi
duceţi-vă la culcare printre nori!
Cerul verde
Lumea scorburoasă a iluziilor pierdute, aşteptările
costelive şi seturi de tristeţi din cel mai fin porţelan,
doamna aceea cu văduvii contondente, îngerul
care traversează strada pe culoarea roşie a semaforului
şi felul în care Rembrandt disecă umbrele în
lecţia lui de anatomie... Sunt, aşadar, suficiente
argumente
să spui adevărul, dacă nu te aude nimeni în afară
de Dumnezeu, să povesteşti despre mările moarte şi
despre
coloanele nesfârşite ale celor ce trec noaptea spre
lagărele de exterminare a speranţei, despre cum te
ascunzi printre lianele răcoroase ale ploii de vară sau
despre revoluţiile care trădează tot timpul, care
se acoperă cu drapele roşii sau înstelate, târând
după ele istoria canibalismului şi melancolia
continentelor nedescoperite...
Spui că acum e prea târziu, dar ce importanţă are?
Important e doar să respiri adânc, până în rărunchi,
cerul verde de deasupra nopţii.
Cărți prezentate de:
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
39
Christian CRĂCIUN
O spovedanie nu se termină cu adevărat
niciodată
Moto: „Doamne, simplifică-ne, până la a fi oameni!”
Deși, într-o cronică din România Literară din
2004, Mihai Zamfir făcea cu îndreptățire această
afirmație superlativă șocantă, pe care am pus-o în
italice: „Din punct de vedere al coerenței interne,
parcursul Genei Geamănu atinge un grad de
universalitate la care nici o altă carte românească scrisă
în aceeași perioadă nu va putea vreodată aspira”
(textul respectiv apare ca postfață la actuala ediție)1,
cartea aceasta nu a avut nici pe departe ecoul meritat.
Carte excepțională, spune criticul, apărută într-o primă
ediție în 2000 și rămasă, din păcate, dincolo de
recunoașterea publică. Să spunem de la început că este
vorba de jurnalul unei convertiri și că, nu numai prin
temă, ci și ca valoare, acesta este perfect comparabil cu
Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt. Cel puțin două
sunt,cred, motivele acestei ignorări: 1. indiferența opacă
a mediului nostru cultural față de acest tip de scrieri.
Steinhardt a avut succes pentru că era deja asimilat
mediului scriitoricesc, bine cunoscut prin sutele sale de
cronici și volumele de critică literară. Iar, în comentarii,
tema carcerală și politică și culturală a putut prevala
asupra celei religioase, a drumului convertirii. Și, mai
ales: 2. Gena Geamănu este o necunoscută, disimulată
sub un pseudonim. Cine se ascunde în spatele lui? Am
făcut câteva cercetări în urma cărora am aflat, cu foarte
mari șanse de adeverire, cine este persoana care
semnează cu acest nume. Evident că nu o voi divulga,
de vreme ce anonimatul este condiția auctorială.
Avem deci jurnalul unei convertiri al unei femei
născute în 1944, într-o familie săracă de țărani. Datele
biografice sunt extrem de puține. Urmează Filozofia în
timpuri ostile și este „bolnavă de luciditate”, ca să-i
aplicăm vorba lui Camil Petrescu. Are tot felul de
ocupații mărunte prin care traversează infernul istoric și
pe cel lăuntric. Jurnalul este ținut cu intermitențe între
1968 și 1989. Este, dintre jurnalele apărute în literatura
noastră, care nu au ca temă spațiul concentraționar, de
departe cel mai profund ca analiză și cel mai
cutremurător. Prin sinceritatea aproape neverosimilă a
autoscopiei. Să precizez că „spațiu concentraționar”
trebuie citit la sensul strict denotativ, cadrul social și
politic în care se mișcă sufletul acesta obsedat de
absolut are toate datele unei temnițe. Într-un fel,
1 Gena Geamănu, Spovedanie neterminată, ed.
Doxologia, 2010, ediția a treia revizuită; Postfață Mihai
Zamfir;
„spovedanie neterminată” este un pleonasm, acesta e
sensul final al „lecției” jurnalului: o spovedanie nu se
termină cu adevărat niciodată, în clipa chiar când ți-a
trecut prin gând că ai spus tot, ai căzut, ai comis un
păcat grav. Tocmai atenția mereu trează a autoarei,
necruțarea cu care mânuiește bisturiul autoanalizei
morale fac din această carte ceva unic în literatura
noastră. Cu toate disperările, căderile, iluziile, căile
diferite de cucerire a Esențialului pe care viața i le oferă,
mărturisirea rămâne mereu la fel de febrilă. Centrul
neliniștii sale spirituale este într-o permanentă
incandescență, ca un vulcan niciodată adormit. „Nebună
după Absolut” (86), autoarea ne oferă una dintre cele
mai precise chirurgii ale sufletului și destinului uman
din câte s-au scris în limba română. Și mai e ceva
important: spovedania aceasta nu o face numai
duhovnicului, o face, iată, publică. E o pildă aici, o
ridicare a smereniei pe o nouă treaptă. Poate cea mai
dificilă… A se citi de exemplu paginile 246 și
următoarele când, luând fiecare dintre poruncile
Decalogului, analizează cu o lipsă de cruțare greu de
suportat chiar de către cititor cum le-a încălcat.
„…vocația mea este, a fost și sper să rămână, căutarea”
spune, și această căutare, itinerarium mentis in Deum
(Sf. Bonaventura) este materia acestei cărți. Capitolele
ei se numesc simplu: „Pre-simțiri”, „Căutări”, „Marea
ocolire”, „Iluminări și poticniri”, „Spaimă și
cutremure”. Gena Geamănu face parte dintr-o
impresionantă galerie de lucizi ai literaturii noastre. „Eu
fac parte dintre cei ce privesc, caută, întreabă, vor să
înțeleagă, întreabă și se întreabă” (61). Jurnalul
convertirii sale este un document uman excepțional,
într-o arie fără tradiție în cultura noastră. Valoarea lui
este deopotrivă duhovnicească și intelectuală, și tocmai
de aceea ar trebui enumerat printre cărțile noastre
fundamentale. Exact în această dialectică aș citi cele
două semne de punctuație care marchează, prin
abundență, textul. Semnul întrebării, indicând evident
căutarea, calea, ecorșeul sufletesc, permanenta veghe
introspectivă și morală, și semnul exclamării, indicând
uimirea, ad-mirarea în fața atotprezenței iubirii divine.
Este o teribilă tensiune care marchează căutarea
neîncetată a soluției existențiale optime și, odată aflată
(ceea ce înseamnă nu o odihnă întru certitudine, ci o
frământare interogativă și mai acută), liniștea neliniștii
de a înainta continuu în interiorul acestei soluții.
Tensiunea este între smerenie, ca imperativ absolut, și
bucurie. A doua pare a o diminua pe prima. Dacă te
bucuri prea mult că ai găsit calea spre mântuire (și
trebuie să te bucuri), riști să te pierzi în mulțumire de
sine. Prima însă o îngăduie pe a doua. Dar „într-un
anume fel”. Urmărim graficul extrem de fin al acestor
două linii de destin, ca un împletit ADN spiritual.
Simplitatea sporește forța mărturisirii: „Mi-ar
plăcea să existe Dumnezeu”. (20) Totul este un proces
de continuă limpezire. Începuturile sunt ale unui suflet
zbuciumat, trăind la intensitate maximă, măcinat de
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
40
singurătate, de conștiința diferenței („sunt îngrozitor de
singură”, „De ce nu sunt la fel ca toată lumea? Sau dacă
sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea?”), bântuit de ideea
sinuciderii („Aș fi vrut să mor fără să mă sinucid, așa,
simplu”, „e atât de limpede că numai moartea mai
rămâne! Dar oare nu sunt deja moartă?”, „Dacă
deosebirea dintre viața mea și a paramecului e atât de
mare, să nu fie nicio deosebire între morțile noastre?”),
de răzvrătire. Mărturisirea aceasta, cu un foarte discret
scop de pedagogie duhovnicească pentru cititor,
impresionează prin autenticitatea omenescului asumat în
toate arcanele sale. Nimic de predică uscată, de
„propovăduire” fariseică. Doar frământare întru găsirea
soluției existențiale autentice și totale. Exemplară este,
în acest context, tratarea experiențelor erotice, trăite la
nivelul cărnii sau al spiritului, analiza lor, până târziu,
când calea bisericii părea definitiv asumată, este una
dintre cele mai precise și mai sincere dintr-o literatură
oscilând tradițional între pudibonderie și vulgaritate.
„Actul sexual mi se pare profanator; or, toți oamenii din
jurul meu, și nu numai ei, îl consideră ca desăvârșitor al
iubirii. De ce aș vrea ca bărbații care îmi fac curte să
nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească
totuși ca femeie? E o perversiune? Sunt frigidă? Nu,
pentru că am cunoscut plăcerea. Mi se pare însă
umilitoare, dacă asta e tot. Și e atâta agitație și atât
zgomot! La ce bun? Ca să fii aruncat într-o singurătate
mai cumplită decât cea de care voiai să fugi în
îmbrățișare?”. (16) Ceea ce caută în această etapă, apa
de care este însetat acest suflet, este aceea a Sensului
vieții. „Există oare soluție practică la problema
sensului? Dacă nu, de ce ne întrebăm?” (19) «Viața e
ceva ce se face și se preface în fiecare clipă. Ea, mai
ales când e întrupată în om, trebuie să aibă un sens. Deci
trebuie iubită de dragul sensului, în perspectiva acestui
sens. Nici oamenii nu pot fi iubiți, nici pe mine nu mă
pot iubi, decât cu tot ce presupune încă nefăcutul
îndreptat spre un ceva, spre un sens. Altfel, de ce? Ce
rămâne din ceea ce numesc ei „viață”» (40) „Nu mă
interesează nimic în afară de nevoia mea de a găsi un
sens” (109) „Apoi, căutarea mea este de ordin moral, nu
intelectual. Eu caut, am căutat un sens și nu o formă de
existență, reală sau fictivă. Pot trăi orice, oricum, cu o
singură condiție: să aibă sens. Nu contează cum sunt,
nici în viață și nici în jurnal, ci de ce sunt cum sunt sau
cum nu sunt”. (224) În această primă fază a căutării
găsim mai degrabă un spirit amprentat de existențialism,
obsedat de singurătate, moarte, oboseala de a fi,
sinucidere și de absurdul existenței. Durerea de a fi,
ruptura dintre carnal și spirit sunt temele recurente,
asupra cărora revine cu insistența de a le afla rădăcinile.
„Durerea mea (a câta oară am înțeles asta?) nu este din
cele care se vindecă.” (42); „Durerea asta e în mine, e
mai puternică decât mine” (43); „Cu ce se poate domoli,
Doamne, durerea mea? Neliniștea mea cu ce se poate
stinge? Dar vreau oare să se stingă? Nu, vreau numai să
nu mai fie zadarnică. Și este.” (61) „Ce intens îmi simt
singurătatea! Sunt singură în mijlocul unui gol mic,
dincolo de care forfotește întreg universul străin și rece,
dar care e gata să se însuflețească și el ca mine, când mă
revărs în el.” (58); „Durerea este ca o simfonie eternă,
infinită, suma, locul geometric al tuturor simfoniilor
create și necreate, un fluviu imens, copleșitor, cu multe
linii melodice, cu teme ce predomină în anumite
momente, cu clipe de încordare dramatică, cu piscuri
amețitoare, cu spații de liniște și suspin șoptit, cu
zeiescul drept de libertate, dat fiecărui instrument
muzical din sufletul meu, instrument ce-și poate cânta,
în deplină armonie, cu temele de bază, efemera lui
bucurie… Durerea este un fascinant fel de a fi viu, poate
singurul fel”. (58); „Constat că pentru mine durerea
omenească are mai multă importanță decât pentru cei pe
care-i doare.” (136)
Traseul vieții autoarei este marcat, firește, și de
câteva întâlniri fundamentale. În ordine culturală (ea
citește cu lăcomie niciodată potolită) și spirituală. Așa
este calea Yoga, așa este descoperirea operei lui Simone
Weil, un fel de suflet pereche cu care intră într-un
dialog câtuși de puțin complezent, dar decisiv întru
limpezirea drumului. „Doamne, de unde mă cunoaște
ființa asta?” (52) Apoi Tarkovski. Apoi experiența Alice
Botez și, în cele din urmă, Duhovnicul (cu majusculă),
singurul care reușește să astâmpere această torențială
energie interogativă și să o canalizeze decisiv spre
iubirea divină, părintele Galeriu. Numai prin el reușește
să pună capăt „prăpădului interior”. Iată acest
autoportret în apă tare la pagina 62: «Cine sunt eu?... În
linii mari o țărancă dezrădăcinată și sterilă, o filozoafă
ratată din cauza lipsei de acces la adevărata cultură, o
mamă refulată, o iubită veșnic părăsită sau
nestatornică… Perspective? Nici una! Ești prea
deșteaptă și deșteptată de nevoia de sens ca să mai poți
adormi vegetal lângă un bărbat care ar putea fi atât de
excentric încât să se însoare cu tine. Prea comodă, prea
amorală și prea lucidă ca să intri într-o căsnicie. Și ești
prea proastă și incultă și deja prea bătrână ca să faci un
gest cultural. Alice spune să scriu. Spune că am talent.
Să zicem. Dar Alice mă judecă după oralitatea mea,
după „strălucirea” pe care o am când vorbesc fiind prea
plină de căutările mele. Ea nu-mi cunoaște prăpădul
interior. Ce să scriu? Pentru cine? Pe oamenii „de
treabă” i-aș plictisi, pe intelectualii compromiși i-aș
jigni, iar pe cei autentici i-aș înduioșa. Și? Nu-i plină
țara de maculatură? Pentru mine? Dar ca să scriu, ca să
mai scriu trebuie să cred că merită. Și eu nu cred. E atât
de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare nu
sunt deja moartă?». Autoarea, deși jurnalul acesta a
apărut în anul 2000, face o miraculoasă racordare cu
marea tradiție a autenticismului, trăirismului și
introspecției analitice interbelice. Ca și cum fluxul
subteran, apele freatice ale culturii române nu s-ar fi
întrerupt nicio clipă sub viscolele istoriei. E o
continuitate care mă face, iar și iar, să mă întreb, cu
gândul la istoria noastră, cea mare și cea culturală: ce-ar
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
41
fi fost dacă… Dacă n-ar fi fost peste noi iarna nucleară a
spiritului. Într-o pagină, de exemplu, percepem o
discretă aluzie la Jurnalul lui Jeni Acterian, structură
psihică asemănătoare, bănuiesc cunoscut prin
intermediul lui Haig Acterian, bun prieten cu Alice
Botez. Cu deosebirea remarcabilă a contextului istoric și
a împingerii aici spre trăirea mistică, absentă în
experiențele mult mai „culturale” ale Generației 27. În
planul trăirii personale, diarista bănuiește (pre-simte,
cum se numește această secțiune) încă de pe acum
tensiunea inevitabilă, permanent interogată, care sfâșie
sufletul ei între umilință și smerenie. Nu poți fi lucid
fără a avea orgoliul acestei lucidități. Cum se poate
smerenia opune orgoliului, fără să afecteze luciditatea
(auto)analitică de care nu te poți lipsi? Iată structura
logică a acestei etape pe care tânăra care socotise la un
moment că se poate topi în studiul lui Platon și al logicii
(ca furnizoare de certitudini probabil) o experimentează
ca pe un blocaj existențial, din care încearcă să iasă prin
meditația Yoga. „Jurnalul meu e poate o parte din yoga
mea” notează la un moment dat. De altfel, este
inevitabil să discute în trecere și funcția pe care i-o
atribuie exercițiului diaristic pe care nu l-ar vrea „batista
în care-mi suflu nasul când plâng”. (39) «Jurnalul meu a
fost clinica în care mi-am început vindecarea. Ce rost ar
fi avut aici minciuna? Pe cine să mai păcălești când nu
mai e posibilă păcălirea de sine? Și la ce bun?[…]
Dovadă că jurnalul este o cale e și faptul că, pe măsură
ce ești mai aproape de „zonă”, devine din ce în ce mai
puțin necesar. S-ar putea continua pentru alții, pentru cei
ce vin după tine pe același drum așa, ca un zâmbet plin
de înțelesuri și încurajări către alt călător…» (224) Yoga
îi satisface o vreme nevoia de asceză, de autocontrol și
de absolut. Iată această foarte exactă regulă: „să
acționez de parcă fiecare gest ar fi foarte important și să
reacționez de parcă nimic n-ar avea nicio importanță. Și,
mai multă atenție și mai puține cuvinte! Și, un exercițiu:
Tăcere!” (68) Yoga reprezintă „marea ocolire” (cf. unui
vis premonitoriu în care un Moș alb îi cere să ocolească
Muntele, nu ceea ce îi iese în cale), aprinderea
aspirației, una dintre soluțiile pentru depășirea
antinomiei dintre carne și spirit etc. Păcatul cărnii,
observă încă de acum, pare ușor față de vina spirituală.
Nevroza personală e depășită tot prin această incizie la
rădăcina puroiului existențial: „Nevroza nu era pe
fondul dezacordului dintre eu și lume, ci dintre eu și
lume, pe de o parte, și eu și altceva, pe de altă parte”.
(95) Către acest altceva în care să se resoarbă Eul se
îndreaptă neobosita căutare a autoarei. „Nebunia” e
datul persoanei de a fi altfel și de a se ști și proclama
altfel. „De unde nebunia mea?”. Durerea existenței se
cere asumată, înțeleasă…și întru aceasta se petrece
îndelungatul și dificilul proces al convertirii: „Și,
Doamne, chiar dacă pot să-mi duc durerea mea, cum să
pot duce atâta durere?”. (118) O teribilă rugăciune a
Sfintei Tereza de Avila, din care, din păcate, nu pot cita
decât câteva rânduri, mi se pare a rezuma perfect nevoia
de transfigurare mistică întru Dumnezeu a autoarei
noastre: „Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!/
Ce dorești, o Domnul meu, să facă/ pentru Tine acest
suflet al meu,/ atât de incapabil să opereze, atât de
mizerabil păcătos și rău?/ Iată-mă aici la picioarele tale,/
singura mea Dragoste”. Mihai Zamfir așază, cu dreptate,
această spovedanie continuă într-o serie excepțională:
de la Pascal la Kierkegaard, T.S. Eliot sau Charles Du
Bos. Și ea stă bine acolo, numai noi suntem prost
plasați, incapabili de a o vedea, pentru că nu ne uităm
într-acolo, în sus, ci numai lateral sau spre propriul
buric, unde cică ar fi centrul lumii. Aș face aici o mică
îndreptare, pentru o eventuală nouă ediție: filosoful
despre care e vorba la p. 222, autorul cărții Lˈhomme et
ses trois éthiques, nu este Basarab Nicolescu, ci
Stéphane Lupasco. După cum mă bucură să aflu pe
aceeași pagină o trimitere la filosoful nostru de mare
profunzime, dar ca și necunoscut, în ciuda unei opere de
fenomenologie remarcabile, Corneliu Mircea.
„Viața este o întrebare inconștientă, pusă tăcerii de
dincolo de ea. Omul este expresia disperată a acestei
întrebări, este chiar întrebarea devenită conștientă.
Numai că nu toți oamenii trăiesc permanent în ea, și
deci în ei. Nici eu. Încă.” (127) Gena Geamănu este
fundamental o întrebătoare, fraza de mai sus m-a dus cu
gândul la versurile poetului: „În orice minte lumea își
pune întrebarea/ Din nou: de unde vine și unde merge
floarea/ Dorințelor obscure sădite în noian?”. Pre-
simțirea acestei Prezențe supreme este „mâna ascunsă”
care o călăuzește în tot acest drum al Damascului.O
scurtă amintire din prima copilărie când, precoce,
descifrează la școală „URSS, bastion al păcii e” și
începe să întrebe pe toată lumea ce e acela „bastion” e
pur și simplu o pagină de mare proză, cu un umor amar
excepțional. Toată viața a avut de întrebat ce e acela
„bastion”. „Are el, omul, un rost care să nu se verse
anonim în cel al speciei? Nu, omul e o întrebare prea
personală ca să suport un răspuns atât de personal […]
Sau poate că omul este, ar trebui să fie, răspuns, nu
întrebare? […] Și totuși de ce caut? Ce caut? Cine sunt
eu?” (146); „Așa se face că viața mea de până acum a
fost un lung coșmar, întrerupt, din când în când, de
întrebare”. (128)
Aspectul social al lumii prin care trece este
sugerat cu maximă discreție, dar extrem de percutant.
Este infernul exterior, infernul care trebuie iubit. Căci,
încă, este între două lumi, sfâșiată de a nu aparține
complet niciuneia. „Mă doare lumea. Mă dor oamenii.
Mă doare omulețul din mine”. (157) „E o lume a morții
și a demolărilor. Sau numai așa se poate trăi aici și
acum. Oricum eu, eul meu trebuie să moară. Eu nu mă
mai pot sinucide. Ucide-mă Tu! Și inima mi se
strânge!... Asta este!” (160) Ucide-mă TU! – frază cu
încărcătură mistică absolută! În scurtă vreme urmează -
din 1986 sunt primele însemnări – întâlnirea capitală cu
Părintele Galeriu. De acum, tonul se schimbă, dar
acuitatea introspecției se accentuează. Dificultatea
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
42
„probelor” crește. Cuvintele fundamentale sunt de
acum: iubirea și plânsul (în sensul lor teologic). Nu este
un timp al odihnei existențiale, dimpotrivă, odată
descoperită Calea (mai rămân, firește, Adevărul și
Viața), soluția nu înseamnă oprirea căutării, ci ducerea
ei spre ultimele consecințe. Iluminările și poticnirile se
presupun reciproc. „Să birui lumea și să Te iubesc,
Lumină! (176); „Dumnezeu ne iubește tot timpul,
indiferent ce facem. Mântuirea înseamnă să-I
răspundem la iubire. Dumnezeu nu mă iubește pe mine
pentru că aș fi mai bună decât D. , sau mai bună decât
anul trecut, ci doar pentru că sunt om” (177). Dar
recunoaște: „Nu-i pot iubi pe toți semenii mei”; „Mai
întâi a venit plânsul. Nu prea înțelegeam de ce plâng”.
(177). Scrisorile fluviale către Părintele Galeriu, venite
dintr-o cumplită nevoie de a nu întrerupe spovedania,
sunt adevărate capodopere de teologhisire subtilă.
Realizează destul de curând că drumul ei duce spre
mănăstire, și tocmai de aceea analiza se adâncește și e
tot mai necruțătoare. „Și eu înțeleg: acolo nu te duci ca
să scapi de lume, ci ca s-o iei cu tine”. (179) Angajarea
e totală, intelectuală, spirituală, fizică și… politică:
„Credința e singura mea posibilitate de angajare în
social, e singura posibilitate pentru politicianul din
mine”. (181) Dacă, așa cum îi este limpede dintru
început, condiția normală a omului este sfințenia,
drumul către aceasta este plin de „poticniri”. Cititorul
trebuie să fie atent la schimbarea registrului stilistic,
limbajul mărturiei mistice are legile lui specifice; o
afirmație elementară de tipul „Dumnezeu este iubire” se
cere citită altfel decât la modul ei simplu, denotativ.
Este un limbaj previzibil, ceea ce poate stârni
nedumeriri esteților impenitenți. Numai că, limbajul
mărturiei întru convertire are alte finalități. Această
previzibilitate arată că viața (la fel de vijelioasă în
fondul ei intim) s-a transformat din destin în ordine.
Despre această ordine cată să dea seama ritmul imnic și
liturgic de acum al textului. „Tu ești Dumnezeul meu,
Iubire! Arde toată întinăciunea din mine, aprinde-mă cu
iubirea Ta și ajută-mă să văd în toată lumea Ta o
Biserică, să-i pot iubi pe toți, pe toți semenii mei, așa
cum ai poruncit Tu. Ajută-mă să Te iubesc și să iubesc
sau ucide-mă!”. (191) Frământările depășesc acum
nivelul psihologic, par a se statornici în cel moral (cum
să faci binele? cum să iubești pe semenul tău?), dar
cititorul avizat simte că e vorba de ceva încă și mai
adânc (sau mai înalt), vădit de această Prezență
permanentă de acum, de dincolo de orice îndoială.
Scrisorile către Părintele duhovnic sunt adevărate
capodopere de analiză a unui traseu creștin spre
Dumnezeu. De trezvie. Citească-se distincția de la
paginile 204-205 dintre Voia lui Dumnezeu și
determinismul interior. Sunt aici nuanțările unui teolog
excepțional și – totodată – trăitor întru Iisus, despre
libertate.
„…nu e nevoie să fii ființă istorică pentru a trece
prin istorie. Istoria e un loc de trecere, de întâlnire, iar
nu de rămânere, de dăinuire. […] mai important este să
devii sfânt decât să fii cineva în istorie”. (226) Această a
doua parte a jurnalului nu înseamnă deloc încetarea
căutării, ci amuțirea treptată a eului. Pare un non-sens:
cum adică un jurnal în care eul dispare? Nu dispare, de
fapt, ci se resoarbe în conștiința păcatului, și aici rostul
jurnalului se vădește cu prisosință. «Abisul păcatului
trebuie scrutat mereu „păcatul meu înaintea mea este
pururi” pentru depistarea tuturor nuanțelor perfide ale
lucrării celui viclean și scoaterea lor la lumină pentru
pocăința cea adevărată». (241) „Cea care se revolta
zilele trecute, și încă mai suspină și azi, este eu ce vrea
să se păstreze în postura de victimă superioară într-o
lume nedreaptă și coruptă, așa cum mă prezint, de
exemplu, de multe ori în jurnal, și cum mă cred acum.
Dacă nu voi ucide acest eu nu mă voi putea naște din
nou. Nu se pune petic nou la burduf vechi!!” (231) Miza
a crescut la modul absolut și – atât cât se poate dezvălui,
căci multe lucruri sunt sortite de aici înainte să rămână
tainice – de acum textul ne face martorii chinurilor
facerii, se naște altă ființă. Omul întru Hristos. Iubirea și
păcatul devin termenii de raportare permanenți.
Judecata morală față de sine însăși devine literalmente
necruțătoare: „Deci vinovăția morală a fiecărui individ
nu se stabilește în funcție de un „sus” și un „jos” general
valabile, nu comparativ cu nivelul celor din jur, ci
comparativ cu idealul = normal, normal = Arhetip și cu
putința primită și cultivată a individului viu, real”. (244)
Dialogul cu duhovnicul, cu sine însăși, cu Dumnezeu
capătă forma rugăciunii, iar pericolul slavei deșarte care
estompează forța rugăciunii se iveșteîn formele cele mai
insidioase, analizate aici fără cruțare. Cel mai greu în
acest drum, locul unde apar probabil cele mai multe
poticniri, cum spune autoarea, este iubirea de semeni.
„Singurătate într-o lume de oameni care-mi sunt din ce
în ce mai dragi”. (269) „A-mi duce crucea înseamnă a
trăi aici și acum și a învăța, aici și acum, să iubesc în
numele Tău” (262) «Te strig, Doamne, și Te rog,
ceartă-mă pentru puțina mea credință, dar fii cu mine!
Scapă-mă de cel viclean și de omul cel vechi! El, omul
cel vechi crede că el e autorul, singurul, vieții și faptelor
sale. Și, sărmanul de el, știind că totul e durere și
decepție, îmi cere să murim mai degrabă decât să
luptăm. Zice că nu avem cu cine, că nu e posibil nimic,
că suntem deja condamnați… Dar eu nu mai vreau,
Stăpâne, să mă lupt cu el pe planul „ideilor” și
„concepțiilor”. Pe aici se strecoară, sau aici locuiește și
cel rău. Vreau să mă lipesc de Tine în rugăciune și să
mă aperi Tu! Nu-și ia părintele copilul în brațe când
vine un câine rău spre ei? Nu-i dă lui bățul să se apere
singur! Te rog, Stăpâne, fă din mine un sugar și
apără-mă! Dar, dacă Tu crezi că m-am „făcut mare” și
mă pot apăra singură cu „bățul” pe care mi l-ai dat și
mi-l dai, fie voia Ta» (267) Nu știu dacă acest montaj de
citate redă suficient incandescența spirituală a textului.
Sigur că important este graficul de poticniri și ridicări,
înaintarea spre sine, adică spre Dumnezeul-iubire. De
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
43
remarcat adresarea insistentă cu apelativul „Stăpâne”.
Una din cele mai tulburătoare și misterioase, greu de
înțeles, fraze din „prima” perioadă a căutărilor sale este
aceea în care, adresându-se unui iubit, îi spune: eu nu
caut adăpost, ci stăpân. Cele două fraze din momente
existențiale diferite se cuvine, totuși, să fie citite în
conexiune. Nu e contradicție între ele! O frumoasă
hermeneutică ar fi de desfășurat pornind de aici!
Acum sunt de trecut încercările cele mai grele.
«Da, acesta este eonul „punerii la încercare”!
Încearcă-mă, Stăpâne, dar nu mă părăsi în încercare! Și
iartă-mă, iartă-mă, că mai mult cad decât înaintez!»
(268) Răul are acum cele mai subtile înfățișări, asupra
cărora se cere atenție neadormită: „…numesc iertare
ceea ce nu-i, în fapt, decât o formă mai rafinată de
dispreț”. (272) „Dacă mă voi disprețui pe mine, cum voi
putea să-l prețuiesc pe aproapele meu?” (320); „Când
devii credincios te doare tot ce nu e răspuns la această
iubire. Iubirea Lui nu este doar cea care iartă ci, și mai
ales, cea care dăruiește”. (310) „Ispititorul îmi spune că
este o smerenie… Dar nu sunt smerită. Smerenia te face
blând și răbdător. Eu nu sunt” (334); „Omul cel vechi
nu moare ușor. Sau poate nu are o singură moarte”
(329); „N-am murit, Doamne, și nu m-am născut din
nou deși sunt o făptură nouă în comparație cu cea pe
care a-i scos-o din iadul necredinței” (334); „Nu trebuie
să mărturisești nici o victorie, e laudă, e mândrie”. (329)
Această schimbare a lăuntrului este, cu
certitudine, cel mai greu prag al unei existențe. Teologic
i se spune metanoia. Avem aici trei trepte: prima este
spovedania neîntreruptă, „căderea în cuvinte”, cum
frumos spune autoarea. Pentru a scoate acest lăuntru la
lumină, prin smerenie, treapta a doua. Și, în sfârșit,
încununarea: iubirea și plângerea continuă pentru lume
(darul lacrimilor i se spune în lumea celor ce-și poartă
mormântul cu sine în veșmântul negru). „Acum nu pot
decât să tac și să fac loc în ființa mea cea strâmtă acestui
infinit act de iubire”. (277); „Dumnezeu nu poate să nu
iubească pe cineva. Ne-iubirea este diavolească,
omenească, dar nu dumnezeiască” (300); „Îți
mulțumesc, Stăpâne, pentru căderi și Te rog, iartă-mă că
sunt atât de îndărătnică și înceată!” (278); „…începe cu
simțirea și cunoașterea focului și continuă cu un fel de
asumare a focului și a suferinței. Scoaterea din foc e,
cumva, cu foc cu tot!” (280); „Iar plânsul meu Îl
cheamă pe Cel nevăzut cu ochii minții….” (327); „Cine
sunt eu să mă iubească Dumnezeu?” (300); „Doamne,
am nevoie de Tine!” (334) Și mai apare și greaua povară
a trecerii de la starea de sfătuit la cea de sfătuitor… De
acum vin tinerii să-i ceară sfat și povață acestei ființe
încercate, răspundere ce schimbă și ea datele sufletului.
Am citit această carte cu o mare bucurie și o mare
tristețe. Tristețe pentru că ea este o eclatantă dovadă a
auto-provincializării interne a culturii române. Care se
instituie ca o cultură marginală nu doar prin raportare la
„cele mari”, ci și prin autosuficiența ignorării unor
opere instituitoare de paradigmă din interior. Ea există
însă, și pesemne că n-a venit vremea ei încă. Cu
bucurie, evident, pentru că ea va încolți când va veni o
primăvară. Suntem mai bogați cu un reper. Gena
Geamănu este unul dintre marii scriitori români de azi.
E puțin pentru miza reală a cărții. Dar e foarte mult
pentru noi. Căci, ca să citez o frază recentă a autoarei,
dar care, evident, nu apare în această carte: eu sunt
sensul vieții mele!
„Și, Doamne, nici n-am început să iubesc” (305)
Daniel NICOLESCU
Și diavolii mor cândva
Paul-Lucian Lentzer debutează în literatură cu
romanul Și diavolii mor cândva, apărut la Editura
„Fundației Culturale Cancicov” din Bacău, în anul
2010, care transfigurează o tragedie personală,
provocată de dictatura comunistă, într-o aventură
estetică. Chiar dacă a emigrat în Germania acum 20 de
ani, el a rămas un autentic român prin trăire și simțire,
drept pentru care, într-o convorbire telefonică, declară:
„Datorii materiale față de România nu am, dar, pentru
ca o parte din datoriile morale față de țara mea să mi le
plătesc, am hotărât ca, pe calea scrisului, să întreprind
ceva”.
Acțiunea relatată capătă desfășurare cronotopică:
de la Al II-lea Război Mondial până la perioada
postdecembristă. Naratorul omniscient și omniprezent
își asumă gravele probleme ale acestei istorii,
personajele trecând prin infernul comunist și, direct sau
indirect, trăiesc evenimentele esențiale ale perioadei
evocate : desfășurarea războiului, deportarea în lagărele
sovietice de muncă, instaurarea comunismului în
România, rezistența anticomunistă din munți,
colectivizarea agriculturii, Revolta de la Brașov,
Revoluția din Decembrie 1989, triumful lichelelor
comunisto – securiste în perioada care a urmat .
Complexitatea romanului constă în coexistența
unor teme și subteme care se varsă în albia demersului
epic: raportul individ – istorie, predestinarea,
lichelismul ca mod de existență, restabilirea echilibrului
tulburat de o istorie buimacă, prin pedepsirea celor
vinovați, iubirea ca mod de a putea accesa absolutul etc.
Dar tema generală, privilegiată, rămâne totuși
relația/ confruntarea dintre individ și putere.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
44
Magda GRIGORE
Studiile etnologice şi potenţialul lor
axiologic
În contextul culturii postmoderne, pe care
Steven Conner o descrie ca fiind o cultură a
întreruperilor – o cultură mozaicată, fragmentată în
segmente care interferează constant şi o fac (mai) greu
de analizat, realizarea cercetărilor în domeniul
etnologiei a căpătat valenţe noi, identitare şi
complementare, indicând cu fiecare înfăptuire în parte
atât viabilitatea tradiţiilor, cât şi capacitatea lor de a
stabili relaţii sincretice cu modernitatea. În această
actualitate sensibilă, demersul lui Sorin Mazilescu este
asumat şi binevenit, un demers cu caracter exploratoriu,
care îmbină în mod fericit informaţia bibliografică şi cea
de teren, totdeauna bogată în resurse şi mai ales în
interferenţe surprinzătoare care pot (con)duce spre
observaţii noi, revelatorii. Materializată prin cumul de
articole, studii, comunicări, prezentări specifice,
intervenţii oficiale din partea Centrului Judeţean pentru
Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale,
precum şi fragmente de curs universitar, Studii
etnologice. Publicistică asupra etnozonei Argeş-Muscel
(Editura Tiparg, 2016, Piteşti), este o carte bazată pe
observaţia minuţioasă şi pe munca descriptivă, de
selecţie şi de transcriere a unor date esenţiale, menite să
conducă la înţelegerea temeinică a caracteristicilor, a
structurii şi a evoluţiei etnozonei Argeş-Muscel.
Câştigul acestor examinări se cuantifică şi în plan
imediat prin faptul că înlesnesc explicarea formelor
multiple de manifestare a tradiţiei din stratul de
suprafaţă al realităţii, forme moştenite care au la bază
însă motivaţii adânci, rezistente şi probate în/ de timp,
după modelul plantelor ale căror rădăcini nevăzute,
neînfăţişate realităţii, sunt sursele lor de existenţă
(singurele), care le fixează în sol şi prin care absorb
substanţele necesare vieţii. Studiile propuse de Sorin
Mazilescu includ şi o parte de interpretare şi de
valorificare a informaţiilor, mai ales în zona de
etnologie unde materialul cules este analizat şi serveşte
unor sinteze teoretice: ,,Cultura tradiţională, spune
acesta, comportă simultan, mediate sau nemijlocite,
fenomene interconexate de ordin psihologic, lingvistic,
filosofic, etic, estetic, pedagogic, terapeutic, tehnologic,
economic, juridic, politic etc. Această profundă şi
abundentă diversitate este amplificată în plan sociologic
de multiplicitatea cadrelor sociale care o susţin (individ,
grup – de vecinătăţi, rudenie, prieteni, sex, vârstă,
îndeletniciri, comunitate, colectivitate, societate), iar în
plan ontologic, de necesitatea pentru cercetare, de a
aborda toate faptele într-o dublă perspectivă: obiectivă,
purtând asupra obiectelor însele, şi subiectivă, respectiv
intersubiectivă, purtând asupra reflexului acestora în
conştiinţa purtătorilor”.
Rigorile şi ariile vaste ale etnologiei şi ale
etnografiei nu necesită doar pregătirea ştiinţifică
necesară, pretind o abordare complexă,
pluridisciplinară, investigarea trebuie să fie pasionată în
teren şi detaşată în teoretizare. Cercetarea actuală
trebuie să înglobeze semnificaţiile celor două direcţii ale
secolului trecut, când etnografia şi etnologia erau privite
distinct, fie din perspectivă istoric-culturală, fie ca o
ramură (comună) a ştiinţelor naturale, a etnopsihologiei
sau a disciplinelor sociale, pentru că tipurile de cultură
sunt plurivalente. Mai mult, terenul se mişcă, formele de
cultură contemporană sunt diverse, unele înfloresc
(estetic), altele nu, dar coexistă şi se intersectează, după
cum notează şi autorul: ,,s-a constituit o cultură savantă,
academică sau majoră propusă de profesionişti şi
învăţată în şcoală, înnoitoare, individuală, subiectivă, a
cărei condiţie de existenţă este originalitatea, noutatea.
Proliferează în zilele noastre o cultură mediatică de
consum. Este ofensiva unui nou model cultural”. Este
firesc, prin urmare, să susţinem o cultură de rezistenţă,
care să lucreze după binecunoscuta sintagmă
maioresciană în contra direcţiei culturii de consum.
Cartea este structurată în trei secţiuni care
focalizează detalii din spaţiul etnologiei, al etnografiei şi
al meşteşugurilor, iar în final autorul inserează câteva
semnale primite dinspre publicaţiile culturale. Tradiţiile
româneşti sunt încă ofertante cultural, mai ales în spaţiul
rural, dar şi aici există o dinamică mai intensă în zilele
noastre, şi aici s-au produs mutaţii în mentalitatea
oamenilor şi în stilul lor de viaţă, satul românesc în
genere (îşi) revendică schimbarea şi capătă un alt mod
de gândire. Prin urmare, întreg spaţiul etnologic
investigat are sincretism şi dinamică, merită să fie
revalorizat şi nuanţat, ajutat de disciplinele conexe, pus
în valoare, iar informaţiile lui multiple pot servi la
rândul lor reflecţiilor antropologiei culturale care tinde
tot mai mult să devină un domeniu integrator. Este şi
motivul pentru care Sorin Mazilescu se află mereu în
posesia unui adevăr care se află treptat, un adevăr care
rămâne în urma zilei de azi, a zilei prezentului, şi
trebuie căutat cu răbdare. Totuşi, acest adevăr din urmă,
vis a tergo (forţă din spate – José Ortega y Gasset)
există sedimentat în manifestările care ţin de
mentalitatea colectivă unde credinţa, opinia şi
prejudecata individului condiţionează percepţia
realităţilor şi determină în bună măsură comportamentul
social de grup. Autorul preferă uneori expectativa
generalizărilor, a concluzionărilor şi evită pronosticurile
sumbre cu care operează alţi specialişti când este vorba
de evoluţia ulterioară a subiectelor sale, dar nu îşi
ascunde convingerea că acele valori care vin din
vechime ne caracterizează cu adevărat, ne
individualizează şi ne pot face prezenţi în cultura
europeană dacă acest lucru este receptat şi promovat aşa
cum trebuie. Metodele de cercetare şi tehnicile adecvate
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
45
conferă autorului un stil propriu, alert, lapidar,
concentrat, datorat pe de-o parte bagajului lingvistic al
specialităţii şi pe de altă parte implicării afective în
terenul etnologic.
Aspectele cercetate sunt multiple, varietatea
subiectelor şi amploarea lor devin elocvente pentru
zonele investigate. Supuse analizei, capătă semnificaţie
toate mărturiile veteranilor (care păstrează în memoria
lor un fond etnologic, spune autorul, al cărui conţinut
arhivează cântece de cătănie, doine de dor, folclorul
taberelor militare); războiul are amploare teoretică (un
context genetic al unor structuri narative, atât populare,
cât şi culte) – accentuează latura psihologică a
povestitorului, componenta tranzitivă care pierde teren
în favoarea celei reflexive; sunt pline de înţeles
obiceiurile calendaristice de peste an, sărbătorile
receptate între profan şi sacru (prilej de revelaţie
spirituală, dar şi de simplă petrecere); simbolurile vieţii
creştine (îndeosebi rurale, cum sunt semnificaţiile
etnoculturale ale Zilei Crucii), iar moartea este privită
ca un ritual complex, care implică elemente străvechi de
credinţă şi practici menite să-l conducă şi să-l apere pe
om în trecerea sa prin porţile dintre cele două lumi.
Despre cea mai veche formă de mitologie, cea a morţii,
cercetarea arată că ea rezidă inclusiv prin legătura sacră
cu celelalte momente esenţiale din viaţa omului,
receptate în gnoză religioasă, dar înregistrările actuale
semnalează mutaţiile certe ale ceremonialului înspre
spectacular. Autorul este interesat în mod evident de
tradiţiile care reuşesc să se menţină în formă nealterată,
dar este atent şi la schimbările survenite în domeniu, la
disponibilităţi multiple de manifestare a tradiţionalului
între formă şi fond, la pierderile survenite în timp şi la
achiziţiile fireşti, (in)voluntare ale satului românesc.
Pentru că trăim un secol capricios, în care schimbările
de paradigmă (postmodernitatea şi postmodernismul
artelor, globalizarea, cultura media, multiculturalismul,
cultura de consum) obligă la activarea unei conştiinţe
critice târzii care are datoria să identifice, să salveze şi
să conserve specificitatea şi autenticitatea românească,
proprie în eonul naţionalităţilor despre care ne vorbea
Mircea Eliade.
Cunoscut deja ca exeget al substratului cultural
din Valea Râului Doamnei, Sorin Mazilescu oferă şi în
acest volum date etnologice şi etnografice preţioase,
care vorbesc despre obiceiuri, tradiţii, ritualuri, datini
urmărite în spaţiul menţionat, legende care dau rost
realului (recuperate şi receptate ca valori de grup). El
aduce în completare informaţii despre îndeletniciri
vechi, recognoscibile de altfel în întreg spaţiul românesc
(olăritul, dogăritul, arhitectura tradiţională), dar
sesizează şi procese recente, etno-sociologice, care nu
scapă abordării reflexive: fenomenul migrării populaţiei
rurale spre zonele industrializate, manifestare extinsă în
zilele noastre spre piaţa de muncă din UE; familia
transnaţională, un nou tip de formă socială de bază, cu
alte caracteristici şi creată în alte condiţii. Pagini
generoase sunt alocate costumului popular şi atuurile
sale artistice, cu detalii, nuanţe, diferenţe de la o
microzonă la alta; ceremonialul nunţii este studiat cu
minuţiozitate, receptat ca o mixtură între arhaic şi
contemporaneitate; balada românească este pusă în
evidenţă prin raportul intrinsec între istoric şi poetic.
Sunt aduse în prim-plan biserica din Jupâneşti, cu
limbajul secular al stâlpilor de lemn; opiniile diferiţilor
istorici asupra personajului misterios care a fost Negru-
Vodă (devenit în timp personaj simbol al începuturilor
statului feudal); legenda etiologică, cea care tinde să
comenteze şi să explice fenomenele vieţii rurale din
perspectiva mentalităţii populare (a etiologiilor popular-
legendare care au valoare de adevăr); descântecele
resimţite de comunitatea arhetipală ca secvenţe
ritualice ezoterice, transmise ca nişte secrete dintr-o
generaţie în alta (mărcile lor distinctive, sincretismul
magico-religios, dar şi poetica inconfundabilă).
Pentru un cercetător pasionat de ceea ce face, nu
există practic teren etnologic care să nu-i poată oferi
surpriza resurselor teoretice. Trebuie doar să treci
neobservat, fiind mereu prezent, cum afirmă Claude
Lévi-Strauss în Tristes Tropiques, ceea ce echivalează
cu o ikebana a calităţilor unui specialist: abilităţi de
comunicare, discreţie, politeţe, subtilitate de abordare a
interlocutorului şi peste toate acestea răbdarea şi
insistenţa delicată pentru a scoate la suprafaţă materialul
de care ai nevoie. După acest scenariu apar inclusiv
micile povestiri din volum, culese de la diferiţi preoţi,
veterani de război sau de la localnici simpli care deţin
amintiri cu valoare etnologică: explicaţii date anumitor
întâmplări, credinţele moştenite despre locuri şi
personaje istorice concrete, (des)cântece, scenarii ale
ritualurilor rurale etc. Apar povestioare cu farmec şi
tâlc, îndeosebi din zonele Dragoslavele, Rucăr, Coşeşti,
care captează cu uşurinţă interesul cititorilor şi care
deschid perspective suplimentare, istorice, sociologice,
psihologice. Nu lipsesc nici abordările monografice,
tipice unor astfel de cercetări, tratate cu o mai mare
responsabilitate, fiind necesară pe de-o parte
documentarea riguroasă şi pe de altă parte puterea de
sinteză a datelor adunate. Sorin Mazilescu operează
monografic asupra Văii Râului Doamnei şi comunei
Coşeşti, la care adaugă un studiu panoramic despre
Constantin Rădulescu-Codin şi monografiile locale,
mijloace de tezaurizare a unei informaţii în continuă
schimbare. Alte preocupări speciale ale autorului sunt
aprecierea şi promovarea artei populare, a sculpturii în
lemn, văzută deopotrivă ca artă şi ca muncă de bază
(ornamente, decoraţiuni, artă expoziţională, dar şi
biserici din lemn sau obiecte cu funcţie practică), şi a
portului popular, ca formă de cultură tradiţională în
Argeş-Muscel. El mărturiseşte: ,,Strategie de bază,
conservarea culturii populare înseamnă practic un
demers sistematic şi coordonat pentru protejarea
patrimoniului cultural”. Din această convingere
selectează şi câţiva meşteri populari pe care îi
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
46
promovează, oameni care pun în mişcare taina din viaţa
lemnului şi cărora autorul le imprimă biografii artistice
gravate cu răbdare pe/în biografia concretă. Regăsim şi
consideraţii asupra unor lucrări de folclor, din
perspectiva încrederii în varietatea şi în bogăţia stilistică
a tuturor genurilor acestuia. Întâlnim pagini dedicate
folclorului muzical (cu dihotomia tradiţie şi inovaţie);
muzicii lăutăreşti şi poveştilor din breaslă, precum şi o
imagine a localităţii Conţeşti, cuib al lăutarilor de
renume.
Subiectele sunt numeroase şi atractive, discursul
etnologic îmbinat cu cel etnografic are abilitatea de a
vâna sâmburele esenţial şi/ sau simbolic al
lucrurilor/întâmplărilor, urmărind cu fineţe chintesenţa
unui spaţiu sau a unui mod de gândire. Argeş-Muscel
este o zonă tradiţională autentică, o etno-geografie
încărcată de simbolistică, expresivă, care poate să fie
oricând un model preferat în tabloul valorilor autentice
naţionale.
Avem, aşadar, în cartea lui Sorin Mazilescu nu
numai o incursiune interesantă în cea mai mare arhivă
culturală a poporului român, dar şi un prilej de
revalorizare a matricei Argeş-Muscel, a prezentului şi
trecutului, de focalizare a valenţelor etnologice în
lumina benefică a reflectoarelor atenţiei. Reglementând
printr-un metabolism propriu raporturile mai noi cu
civilizaţia, cultura tradiţională apare ca fiind (încă) o
cultură stabilă, fecundă, chiar dacă supratensionată între
diversitate şi unitate, între identitate şi diferenţă.
Viziunea textuală şi interpretativă a autorului pare să
confirme, în ansamblu, una dintre cunoscutele teorii ale
culturii actuale care apreciază postmodernitatea
inconsecventă ca fiind (doar) o altă faţă a modernităţii,
în care fluxul cultural apare diversificat şi polimorfic,
iar abordarea lui reflexivă trebuie să deţină inclusiv
intenţia de a salva mărcile distinctive şi de a le transmite
cu responsabilitate firească generaţiilor care vin.
Cercetarea etnologică îşi propune în acest sens, cu
fiecare subiect, să selecteze şi să accentueze capacitatea
de simbolizare a depozitarului etnic (care este în general
un numitor comun al formelor de cultură) – noi suntem
simboluri, spune Ralph Waldo Emerson, şi trăim în
interiorul simbolurilor.
Graţie funcţiilor pe care le prezintă (de
translatare a experienţei, informative, educative,
integrative şi reglementatoare), tradiţiile sunt un mod de
viaţă cu potenţial axiologic, credinţa şi tradiţia fiind la
rigoare graficul perfect pentru integritatea şi rezistenţa
oricărui grup uman. Lecturând cu această convingere
Studiile etnologice semnate de Sorin Mazilescu, le vom
putea asimila ca pe o confirmare a mesajului inspirat
cuprins în maxima lui Alberto Lleras Camargo: un
popor fără tradiţii este un popor fără viitor.
Valentin POPA
Un poet de cinci stele: Valeriu Mititelu
Aflat la al doilea volum de versuri, după
Vacanță la antipozi, Editura „Eikon”, Cluj-Napoca,
2005, Valeriu Mititelu confirmă, în paginile noului
volum, Acedia (Editura „Brumar”, Timișoara, 2016, 80
de pagini), promisiunea care se întrevedea cu 12 ani în
urmă.
Acedia e o carte tulburătoare, a unui poet care se
simte afin cu generația „2000”, dar care n-a cultivat
sentimentul solidarității cu grupul, a evoluat mai de
grabă ca un lup singuratic. A preluat din retorica
poeților „douămiiști” proiectul autenticist, fronda
neoavangardistă, cruditățile de limbaj, mizerabilismul
fiziologiei, revolta permanentă împotriva tabu-urilor.
Dar toate acestea sunt strunite atent pentru a nu deveni
excesive, iar rezultatul este o carte care impresionează
prin atitudine și expresivitate. Valeriu Mititelu nu este
un poet care umple neselectiv volume de versuri și-și
ține cititorii permanent în priză cu cărțile sale. Între cele
două volume tipărite până acum s-au scurs 11 ani, un
interval temporal care condamnă un scriitor la evadarea
din actualitatea literară.
Volumul Acedia cuprinde două cicluri:
„Psihedelism” și „Acedia”. Ambele titluri coboară
oarecum din vocabularul psihopatologiei: psihedelismul
vizând un deranjament al senzorialității datorat în
principal consumului de substanțe halucinogene, iar
acedia fiind o stare de moleșeală fizică și psihică,
însoțită de neliniște, de anxietate, dezgust față de viață,
apatie, deprimare. Sub cele două titluri sunt grupate
poeme care par a izvorî din aceeași sursă, autorul
nefiind interesat de fenomenologia celor două tulburări.
Criteriul după care a inclus un poem în primul său al
doilea ciclu nu este transparent; repartiția ține așadar de
o alegere subiectiv motivată (sau poate cronologic
motivată).
Avem, așadar, un întreg volum centrat pe
exploatarea estetică a stărilor sufletești limită, ceea ce
amintește de preferințele poeților simboliști,
expresioniști și suprarealiști, care, pe rând, s-au aliniat
mișcărilor de avangardă literară. Valeriu Mititelu
susține cu talentul său aspirațiile curentelor de
avangardă, propunându-ne o poezie fără majuscule și
fără semne de punctuație, lăsând cititorului libertatea să
citească și să înțeleagă după pofta inimii sale mesajul.
Singurul ghidaj prin care autorul îl poate cât de cât
conduce pe cititor pe drumul dorit de el este ritmul
interior și lungimea versului care sugerează momentul
pentru pauza de respirație. De aceea, discursul liric
urmează oarecum o tehnică a caleidoscopului care, se
știe, își modifică pictograma cristalelor colorate după
fiecare mișcare. Lipsite de semne de punctuație,
respirația versurilor vine din interior, din ritm și, de
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
47
multe ori sunt posibile mai multe lecturi (cel puțin două)
ca în picturile lui Salvador Dali. De altfel, multe dintre
poeme au ceva din stranietatea și coșmarescul
imaginilor pictorului spaniol. Vom ilustra cu următorul
fragment: „floare de noapte la manșeta unui zeu crescut
pe arac / îmi injectez în creieri colivia plină cu pene de
duminică”, în care, dacă se ține cont de capătul de rând,
zeul este crescut pe arac, iar dacă se face o pauză de
respirație după „zeu”, atunci poetul însuși este crescut
pe arac. În ambele lecturi avem deranjamente vizuale ce
țin de psihedelism, fie că un zeu este crescut pe arac, ca
și cum ar fi o tufă de fasole oloagă, fie că poetul însuși
se află într-o astfel de stare ontologică bizară.
În ciclul „Psihedelism”, printre imagini aspre în
care domină măștile de sârmă, rugina, zeii de silicon
(„program”, p. 8), puroiul din zidurile clădirilor cu
bulină roșie („colorăm norii dar sărbătorile rămân
aproape identice”, p. 9), își face loc și făptură feminină,
ca o „venus întrupată din fum și aburi de votcă”.
Erotismul se dovedește și el destructurat și redus la
sărutul ce „escalada everesturi” și la „pulpele crude”
care ardeau. Dominantă se dovedește „nebunia
gonflabilă” și imaginea poetului aflat pe sens giratoriu
captiv „poemelor psihedelice” („psihedelism”, p. 12).
În ciclul „Acedia”, universul liric este compus,
în multe locuri, din ingredientele urâtului, ale
scabrosului: „fumez țigara și-mi scuip după țigară
plămânii/ amestecați cu sânge și flegmă…” Sau: „ochiul
meu e o budă infectă/ este cald și pute a căcat”
(„recenzie la verbul a fi”, p. 21). Misterul nașterii este
descris în ipostaza cea mai dură: „Privește mamă ce
scârbă se întinde din tine/ părul și unghiile mi-au
crescut, gura îmi pute ca un canal colector…” („I’m
sorry nu fiți imbecili am văzut”, p. 22) Elemente ale
patologiei universale scaldă din belșug versurile lui
Valeriu Mititelu, ca în fragmentul: „lehamitea curge ca
o fașă pe o apă bolnavă” („Cianopsie”, p. 27) și pentru
ca semnificația acestei patologii să fie augmentată, în
volumul Acedia își face loc și spitalul cu decorul lui
specific: „ochiul alb al spitalului m-a închis / mă privesc
dintr-un semn de întrebare/ am fobii/ mă tratez de
meandrele S-lui de cianopsie ” (Idem). Într-un alt poem,
dedicat lui Lori (probabil o asistentă), care „taie și
spânzură” în acel spital, „halatele albe dau cu mopul”
iar peste viețile pacienților „urinează sistemul”. Pe
holuri targa plimbă cadavre, iar unul dintre pacienți, nea
iliuță, e un „sac în care se înghesuie sedative” („14”, p.
60).
De multe ori, poetul coboară în concret, în ceea
ce foarte frumos numește „zilnicăreala mulțimii”
(„Psihedelism”, p. 12) și introduce în versuri imagini,
detalii ale geografiei urbane, ca în poemul „sparg becul
da’ mai negru ca dracu’” (pp. 46-47), unde poetul
ascultă prin pereții bucătăriei de bloc Eroica venită de la
vecini sau rememorează strigătele șoferilor de pe maxi-
taxi, își amintește de magazinul de vise dintre biserica
armenească și cinematograful „central” sau pur și
simplu își comunică data nașterii, așa cum procedează
în ilustrativul poem „Scrisoare”, unde realizează o
schiță de autoportret: „sunt greața și cearcănele
dimineților tale/ atunci când simți că în tine se naște/ o
moarte cu pielea lăptoasă valeriu este ura/ și tot ce
visezi la pătrat un clovn cu buzunarele cârpite/ o halcă
de carne întoarsă pe dos (…) sunt refuzul unui avort/
valeriu a venit/ în ziua de trei a lunii a cincea…” (p. 55).
Un analist care ar dori să afle care sunt sursele
livrești de inspirație pentru poet primește ajutor de la
autorul însuși care își recunoaște preferințele pentru
Baudelaire, Rilke, Trakl, Apollinaire, precum și
antipatiile pentru poeți precum Ion Minulescu ori
Adrian Păunescu.
Având aceste chei de lectură la îndemână,
putem conchide asupra faptului că volumul Acedia este
produsul unui poet aflat în război cu toată lumea,
interesat de avangarda literară din toate timpurile, poate
tocmai pe motivul că aceasta și-a expus, cum o face și
el, cu surle și trâmbițe, revolta împotriva „dulcelui stil”
călduț al poeziei cuminți.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
48
Diana VRABIE
NICOLAE SPĂTARU: RADIOGRAFIA UNUI
NUVELIST FORMAT ȘI ROMANCIER ÎN
DEVENIRE
Poet de rafinată stirpe culturală, jonglând „cu
suave cuvinte”, în cheie postmodernistă (Întoarcerea
zeilor, 1992; Ion şi alte revoluţii, 1996; Noaptea când
soclurile îşi recrutează noile glorii, 1998; Tristeţea
recită din Rilke, 2000; Citirea zidului, volum antologic,
2013; Mici insomnii pentru Europa, 2013), publicist cu
certe resurse polemice, protestând împotriva lucrurilor
care nu se grăbesc să se schimbe (Revolta clonelor,
2013), scriitor pentru copii (Cifrele în spectacol, 2005;
Reportaje în culori, 2008; Pisicul informatician, 2013),
Nicolae Spătaru își face debutul și în proză, în anul
2015, cu un volum de nuvele, Îngerașul purta fustă
mini, găzduit de onorabila editură ieșeană, Junimea.
Opțiunea pentru genul prozei scurte e inspirată dacă
acceptăm ideea că astăzi un scriitor își dă măsura
talentului în proza scurtă, percutantă, cu efect imediat,
în care reușește, în numai câteva pagini, să surprindă
extrem de convingător un fragment de viaţă autentică,
care i-ar lua sute de pagini într-un roman.
Volumul reunește cinci nuvele (Îngerașul purta
fustă mini, Și era lună plină, Jurnalul lui Dan,
Timpuri cu șerpi și șerpoaice, Cafeneaua de la Podul
Înalt), majoritatea fiind concepute în timp și publicate
în presă, cum este cazul prozei Timpuri cu șerpi și
șerpoaice, apărută inițial în „Contrafort” și considerată
de Gr. Chiper, piesa de rezistență a prezentului volum.
Capul de afiș, care atribuie și titlul volumului, este
proza Îngerașul purta fustă mini, cu un titlu incitativ
oximoronic, menit să provoace lectorul. Deși adevărata
dimensiune estetică a prezentului volum este oferită, din
perspectiva noastră, de nuvelele Jurnalul lui Dan și
Timpuri cu șerpi și șerpoaice.
Prima impresie lectorală pe care ți-o lasă cartea e
una de respirație în cădere liberă, ușoară, în care
subzistă, în chip imanent, elementul de tensiune, de
surpriză. Pe parcursul a mai bine de o sută de pagini,
naratorul ne propune mai multe secvențe narative cu
întâmplări dintr-o realitate familiară, cu medii sociale
specifice (lumea universitarilor, a scriitorilor, a
studenților, a intelectualilor, a funcționarilor, a
țăranilor), cu oameni verosimili, cu discrete insinuări
onomastice, toate combinate organic într-un registru în
care ludicul coabitează cu oniricul, magicul cu
verosimilul, misticul cu folcloricul.
Prima nuvelă este o narațiune la persoana a
treia, supravegheată de un autor omniscient, în stilul
epicului tradițional, fără efecte spectaculoase ce țin de
experimentalismul contorsionat ori ingineria textuală
alambicată, mustind de hyperlinkuri culturale, decisă să
epateze cu orice preț. Pe o urzeala narativă concentrată
se țese povestea unui ins comun, Corneliu Isărescu,
scindat între împliniri și eșecuri, între triste constatări și
amăgitoare iluzii, între viață și moarte, finalmente.
Acesta vrea să dea lovitura de grație în lumea literară
prin lansarea noului său volum de nuvele, Oraș pe
verticală: „…lansarea volumului său trebuia să se
transforme într-un adevărat act de cultură”. Toate
demersurile întreprinse de scriitor converg către
succesul garantat: cooptarea criticilor redutabili ai
vremii, obținerea sediului bibliotecii orășenești pentru o
lansare de zile mari, implicarea mass-media, semnalele
favorabile ale cititorilor etc. Vanitatea îi va fi însă
fatală. Criticul Manole Deaconescu îi desființează
volumul în prestigioasa revistă „Hyperion”. Lansarea
ratată îi debusolează axa existențială, aruncându-l în
afara ei. Rețeaua de semnificații se țese imperceptibil,
făcând loc interpretărilor hermeneutice. Registrul
stilistic adoptat reușește să creeze impresia de
spontaneitate, de flux firesc al narației, deși sunt
segmente întregi în care erupe Spătaru, poetul-calofil:
„S-a gândit că cerul, atunci când avea nevoie de puțină
culoare albastră, sigur și-o lua din ochii ei. Parcă ar fi
coborât din alte galaxii, cu tot albastru după ea…”
Limbajul memorabil este condimentat cu un umor
specific și o ironie familiară, uneori caustică, ce se
pliază natural, fără sforțări și excese: „Se erija în cel mai
mare savant în viață, mai important decât Cimpoi…”
Valoarea nuvelelor are de câștigat în aceste pagini
ironice, provocatoare şi persiflante: „Dacă, bătrâne, l-ai
lua la bani mărunți, ai vedea că a tipărit prin reviste
câteva eseuri foarte încâlcite, pe care, mai apoi, le-a
adunat într-un volumaș cât lama Gillette și l-a editat la o
editură de trei bani. Asta-i tot. Dar se dă geniu, dobă de
carte…”.
Făcând apel la expresii rupte din mantia
colocvialității, naratorul reface comedia lumii
scriitoricești, cu cimpoii și ciocanii săi, cu scriitorii de
duzină și secretarii literari, cu directoarele de bibliotecă,
care relevă talente nebănuite în combinarea lansărilor de
carte cu banchetele postlectorale, cu criticii literari, care
una promit și alta scriu, reușind să contureze un univers
exotic, în care tensiunea epică provoacă și menține treaz
interesul cititorului. Războaie literare, răfuieli între
maeștri și discipoli, reglări de conturi, pe de o parte, iar
pe altă parte, reflecții literare gidiene referitoare la
statutul scriitorului, la șantierul său de creație, la relația
acestuia cu cititorul: „De la cartea precedentă au trecut
patru ani. Pentru unii poate să pară o perioadă scurtă,
însă lui i s-a părut o veşnicie. Iar dacă nu scoți cărți,
Măria Sa cititorul te uită, te trece pe linie moartă. A
simţit-o pe propria-i piele. Relaţia cu cititorul trebuie
continuu alimentată”. Universul epic este bine
stăpânit, umorul decent și savoarea replicilor
autentică. Situațiile imprevizibile care răsar la
tot pasul mențin suspansul și denotă o mână
sigură în gestionarea tensiunii epicului.
Modernitatea nuvelei rezidă tocmai în montura
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
49
combinațiilor epice care dau prin ele însele o gamă
complexă de poziționări: ironie și persiflare, empatie și
cinism.
În nuvela Și era lună plină, autorul, abandonând
universul intelectual urban, se axează pe exploatarea
lumii rurale, atinsă de puterea sovietică, cu tot ce
presupune monstruoasa mașinărie: frică, propagandă,
zombare colectivă, război nuclear iminent, demență
socială. În clipa în care însă cititorul crede ca va avea de
a face cu o narațiune inspirată din realitățile
„obsedantului deceniu” sau, mai concret, din vremurile
de derută de după moartea lui Brejnev, naratorul
convertește registrul în unul esențialmente ironic, al
cărui suprapersonaj este „masca antigaz”, simbol al
paranoiei legate de războiul rece („O mască antigaz
este o chestie serioasă şi indispensabilă în timpuri
nesigure”). După un demers prompt al președintelui
sătesc către DRAC (!) (Departamentul Raional de
Apărare Civilă) de a se trimite măști antigaz, toți
locuitorii Sinihăului, „de la nou-născuți până la cel mai
bătrân om din sat” se pomenesc dotați până în dinți,
prilej de a se organiza și un concert festiv la casa de
cultură. Și aici se declanșează divorțul între actanți și
contextul acțiunii: „Pentru că oamenii foloseau masca
cum le trecea prin cap. Unii dormeau cu ea sub pernă,
alţii o luau la serviciu. Iar Vasile Borş se lăuda la bufet,
după ce luase la bord câteva păhărele de rachiu, că şi-o
pune şi atunci când face dragoste cu Vera, nevastă-sa.
Pentru orice eventualitate, zicea el”. Absurdul completat
de situații grotești are menirea de a releva demența
socială: „Când s-a făcut lumină, pe uşa din fundul
coridorului, cea care dădea în cămăruţă, intrau buluc
patru măşti. Două duceau un baton de salam, iar altele
două – un şold de carne şi o pâine”. Asemenea himerei
comuniste, măștile pun stăpânire pe sat, hălăduiesc prin
curțile și mințile oamenilor. Ocultismul demonic,
superstițiile, practicile magice facilitează transgresarea
în dimensiunea supranaturalului. Îmbinarea celor două
perspective, rațională asupra realității și acceptarea
supranaturalului ca realitate prozaică trimite spre zona
realismului magic. Fără a fi explicit, el este emanat din
subtext, atât din statutul acestei lumi, cât și din empatia
resimțită a naratorului. În același timp, naratorul
îmbracă de-a lungul narațiunii diverse măști, luând mine
ironice, grave, caustice, parodice față de aceste ferestre
ale „trecutului glorios” („Era începutul lui septembrie și
războiul încă nu începuse. Și atunci am înțeles că
moartea lui Brejnev i-a prins pe imperialiști pe picior
greșit. Nu erau pregătiți în totalitate să atace Uniunea
Sovietică”). Lipsa unei opinii clare a naratorului în
legătură cu caracterul real sau imaginar al
evenimentelor relatate, la fel ca și perspectiva ironică
constituie, de asemenea, germeni ai realismului magic.
Nuvela Jurnalul lui Dan este superioară din punct de
vedere al tehnicii narative. Autorul pledează pentru
narațiunea la persoana întâi, conturând o lume plină de
mister, în care bizara relatare a morții unui student
relevă opțiunea autorului pentru experiențe
paranormale, semionirice hipnotice, pentru stările de
inconștiență halucinante. Observator antrenant, autorul
se retrage de data aceasta îndărătul personajelor sale, pe
care renunţă să le ghideze şi le lasă să hoinărească prin
roman, povestindu-şi şi consumându-şi aventurile şi
dramele. De fapt, trama epică a acestei nuvele este
istoria jurnalului lui Dan, un soi de narcisism estetic
revigorant. Jurnalul este conceput de Dan, student la
Litere, care visează să devină scriitor și nu își poate
imagina această realizare în afara practicii diaristice. El
face o întreagă apologie a jurnalului: „Nu poți deveni
scriitor dacă nu ții un jurnal, dacă nu înveți arta scrisului
în fiecare zi”. O pagină de jurnal, în care îl descrie pe
unul dintre profesorii săi, este furată la un moment dat și
făcută publică, fapt ce îi poate determina
exmatricularea. Dan moare în urma unei întâmplări
halucinante, iar jurnalul ajunge la prietenul său,
naratorul, care, practic este condiționat să devină
scriitor, pentru a împlini rostul jurnalului:
„Presentimentul că Dan ar fi putut ajunge scriitor,
printr-o minune, a pogorât asupra mea. Manuscrisul
meu de proză scurtă a fost pus în discuție la cenaclul de
pe lângă ziarul Tineretul…”. Pretextul livresc al
jurnalului (cvasi)secret nu este o găselniță de ultimă oră,
dar autorul reușește să-i convertească latențele estetice
într-o direcție inedită: jurnalul contribuie la transferul de
personalitate al personajelor. Naratorul continua
destinul lui Dan, iar în momentul când se realizează ca
scriitor, paginile de jurnal se șterg, devenind albe.
Autorul rămâne modest, în afara jocului, de data
aceasta, nu-şi recunoaşte decât meritul de simplu
purtător de cuvânt al personajelor care, iată, iau
iniţiativă, afânând cadrele epice și spărgând tiparele
convenționale. Bătăliile mari nu se mai dau, ca în cazul
altor nuvele, pe orizontala construcției, ci coboară pe
verticală, în labirintul tenebrelor lăuntrice: „Și noua
realitate, care mă absorbea lacomă, mă schimba, mă
mutila, mă transforma în altceva, în altcineva. Nu mai
eram cel de odinioară…”. Autorul optează pentru
bulversările cronologice, pentru durata subiectivă a
timpului sau pentru trăirea dincolo de timp. Memoria
afectivă este cea care declanșează fluxul narativ și
șterge hotarele între prezent, trecut și viitor („Starea
provocată de pierderea prietenului lucra cu o
înverșunare nebună în subconștientul meu. Nu mă
slăbea nici pentru o clipă. Și ea mă ducea departe, mă
ducea dincolo, într-o lume unde nu mai fusesem”).
Nicolae Spătaru nu-și propune să facă
acrobații savante în materie de teorie literară
sau să caute racordarea la trendurile estetice
postmoderniste, căutat metaforice ori cu
arabescuri abstracte de idei. Fără a forța, prin
urmare, tehnicile narative la modă, narațiunea
se așează firesc, limpede, elegant. Atunci când
faptele par a f i previzibile, autorul are grijă să
strecoare umbra enigmei, a vagului, a
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
50
impalpabilului, a fragmentarului pentru a salva
tensiunea epică, așa cum se întâmplă în nuvela
Timpuri cu șerpi și șerpoaice. Autorul pledează și aici
pentru un ritm alert, dinamic, insinuant: „Când alaiul s-a
îndepărtat binișor de casa mortului, norii au coborât în
picaj și s-au contopit cu pământul, într-un ultim asalt.
Valurile de ploaie veneau de peste tot și se făcea un
zgomot atât de mare, încât sunetul clopotului abia de se
mai auzea”. Apelul la folclor, la credințele populare, la
fantastic, la magic, conferă o turnură simbolistică
inedită nuvelei.
Oniricul premonitoriu reprezintă substanța
ultimei nuvele din volum, Cafeneaua de la Podul Înalt,
care descoperă plăcerea introspecţiei și capacitatea de
analiză psihologică ale autorului. Acesta supune
investigației un caz de criză conjugală. Drama unui
cuplu este surprinsă în faza sa critică, când protagonistul
și iubita sa, după pactizarea neinspirată cu „rutina
sufocantă, încărcată de suspiciuni și scandaluri”, timp
de cinci ani, nu își mai pot reabilita relația. Istoria tristă
a acestei relații este redată din perspectiva strict
masculină. Femeia în această ipostază relațională nu are
dreptul la replică, făcând doar simplă figurație.
Naratorul relatează evenimente exterioare, decupând
totodată fişe din realitatea interioară pentru a le putea
analiza pe verticală. El trăiește cu febrilitate ruptura,
despărțirea de iubită, imposibilitatea de a o uita, dorința
de a se vindeca de Iuliana, tentativa de a o reîntoarce
etc., totul așezându-se într-o textură narativă ce s-ar
putea dilata la nesfârşit. Unicitatea perspectivei la care
apelează autorul ne obligă să-l credem de cuvânt:
„Alergasem ca un nebun să obțin casă, funcții, dar n-am
avut timp să mă gândesc cu luciditate și curaj la faptul
că cea care trebuia să mă susțină și să mă încurajeze
nu-mi mai era un aliat”. Nuvela obține pe alocuri
caracter de „reportaj psihologic”: „Un gol cuibărit în
mine mă dezechilibra, mă făcea să ratez calea cea
bună”. Dominanta psihologică este luciditatea
personajului, privirea insistentă asupra sa şi asupra celor
din jur, fortificată să distingă etapele unui proces
interior şi contradicţiile unui sentiment. Din necesitatea
de a-şi calma incertitudinile şi din nevoia raţională de a
recupera adevărul, el se dedică unei investigaţii
meticuloase care îi provoacă mai multe nelinişti şi
întrebări, decât certitudini.
Optând pentru finalul deschis („Alo! Alo!”),
autorul își invită, în fapt, cititorul să completeze
scenariul propus spre lectură, pasta psihologică a
epicului. Este o invitaţie la călătoria hermeneutică în
teritoriile actului scriptural.
O poetică a detaliului sugestiv, edificat cu migală,
o apologie a derizoriului, care înghite destine și oameni,
o tehnică de narare palpitantă, ce converge frecvent în
finalul lăsat deschis, sunt doar câteva dintre calitățile
acestui volum. La acestea se adaugă tensiunea epică ce
conferă iluzia trăitului, un talent deosebit în conturarea
faunei umane, precum și variabilitatea registrului
onirico-mistico-fantastic. Glisarea pe terenul ludicului,
dezinvoltura admirabilă şi simţul ponderat al replicii, cu
care a fost înzestrat Nicolae Spătaru, pot fi ușor
remarcate la nivelul scriiturii. Nuvelele par scrise
dintr-o respiraţie (deşi numai autorul ne poate divulga
durata şi intensitatea acesteia) şi se citesc, trebuie să
recunoaştem, dintr-o respiraţie. De la această respirație
și până la suflul epic de proporție, pe care îl reclamă
romanul, rămâne o cale scurtă, pe care, sperăm, Nicolae
Spătaru s-o parcurgă la fel de alert, precum îi este stilul
nuvelelor.
Constantin MIREANU
Tabloul ca oglindă
Ne îndepărtăm adesea de noi spre a ne regăsi vag
pentru câte o sutime de secundă, pierzându-ne mai apoi,
în aparență, definitiv. O goană nebună în căutarea
permanentă a unui echilibru precar. Uneori ne
recunoaștem într-o melodie, într-un vers, în semeni, în
idei, într-un curent, într-un tablou - ca-ntr-o oglindă.
Tabloul ca oglindă, de Octavian Mihalcea, invită,
dragă cititorule, să te descoperi încet - lăsându-te mai
degrabă pradă visării - în picturile unor artiști celebri,
care au expus, în ultimii ani, la Cercul Militar Național.
Te invită la o călătorie virtuală prin artă și prin propriul
suflet, dar nu te lasă singur. Autorul are grijă să fie un
ghid bun, visător, poetic. Prin Tabloul ca oglindă vezi
galerii, urmărești evenimente, admiri creații, descoperi
suflete de pictori și de modele, dar la final rămâi cu
impresia puternică de a descoperi chiar o parte din cel
care a zămislit lucrarea, care se vede în tablouri-oglinzi,
oferindu-ne perspectiva propriilor emoții, pe de o parte,
bine strunite, de altfel, de criticul profesionist care
încadrează în curente, în genuri, în stiluri, fără a pierde
vreo clipă din vedere perspectiva artistului expozant.
Îl descoperi, așadar, printre mulți alții, pe Sorin
Adam, ale cărui pânze urmează ritmul unei mari inimi
care nu poate rezona decât cu cel mai înalt nivel al
emoției, pentru ca, mergând mai departe, să afli că în
pictura Aureliei Chiru apele sunt păstrătoarele pașilor
trecuți, admirați acum de pe un mal protector.
Depășești fascinațiile armonioase ale pictorului
Augustin Costinescu, cu al său peisaj venețian, care, în
viziunea poetului, este o axă absolută ce parcurge
parcă dintotdeauna istoria spiritului, ca să ajungi la
Andrei Damo, în ale cărui tablouri se produc muzical
ample vilegiaturi pe cai visați, până la Georgeta
Grabovschi, unde geometrizările poartă cu ele tușe
venusiene care îmblânzesc compozițiile.
Este, de altfel, greu să scrii despre Tabloul ca
oglindă. Volumul trebuie mai degrabă răsfoit, citit
visând, așa cum a fost scris. Îți îmbogățește cultura, deși
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
51
nu și-a propus cu predilecție. Cert este că îți face poftă
să vezi mai mult decât îți arată paginile frumos ilustrate.
Deși nu a scris în versuri, Octavian Mihalcea nu se
desprinde de poezie atunci când privește pictura, iar eu
mă opresc aici, spre a vă lăsă bucuria descoperirii
integrale a volumului apărut la Editura Militară, în anul
2016, cu ocazia aniversării a 140 de ani de existență a
Cercului Militar Național.
Mihaela MERAVEI
Când cuvintele întomnează, simplitatea naște
poeme
Atunci când deschizi un volum de poeme, cum
este ultimul publicat de poetul George Ioniță, la editura
„Singur”, în noiembrie 2016, și intitulat atât de simplu,
dar sugestiv: „Poeme întomnate”, cu siguranță te va
străbate un fior de bucurie, căci, așa cum spunea
Voltaire: „adevărata frumusețe izvorăște din sublim și
simplitate”. Îmbrăcat într-o copertă elegantă,
caracterizată de aceeași simplitate și bun gust , „Poeme
întomnate” s-a bucurat de atenția directorului editurii
„Singur”, scriitorul Ștefan Doru Dăncuș, care este și
lectorul cărții.
Volumul debutează cu o serie de poeme fără titlu.
Acest prolog original, este, de fapt, o invitație la
descoperire, pe care ne-o face autorul și prin care lasă
cititorului liberul arbitru, acesta având posibilitatea să
aleagă, raportându-se la propriul suflet, felul în care va
aborda poemele, calea pe care o va parcurge și încotro
va ajunge, citind acest volum: „ai inspirat adânc din
aerul acesta/ de toamnă târzie/ și m-ai întrebat/
<<acum, încotro mergem fiule>>”(pag 7).
George Ioniță descrie cu naturalețe, în poeme,
un firesc al vieții care transcende în versurile sale, din
interior spre exterior, ca o lumină care, cu cât înaintăm
în filele volumului, se intensifică, explodând în
sentimente de bucurie și plăcere în ochii cititorului. Am
extras câteva exemple, cum ar fi: „te-am așteptat să vii
aseară/ să umpli gândurile mele/ priveam cum iarna
ninge trist afară/ cum pune în calea ta/ un alb covor/ de
neatinse stele”(pag 8) sau aici: „să te trezești în fiecare
dimineață/ doar cu perna în brațe/ cu toate visele
nevisate” (pag 24/ la o țigară) și în aceste versuri:
„uneori noaptea/ când merg pe stradă/ mă întâlnesc cu
mine însumi…”(pag 30/ uneori noaptea) ori aici: „plouă
mărunt peste câmpul gol/ și cerul pare atât de aproape
au plecat cocorii domol/ mânați de toamna/ ce nu-i mai
încape…”(pag 52/ de toamnă), iar exemplele ar putea
continua.
Scrise cu ritm și melodicitate, poemele din acest
volum de poezii se derulează ca într-un dans al toamnei,
când o simplă adiere de vânt face ca frunzele să se
desprindă de ramuri, îmbrăcând în culori arămii
pământul. Tot astfel, versurile poetului George Ioniță
sunt colorate cu metafore diafane, în tonuri calde,
captând cu fiecare vers atenția și sufletul cititorului, fără
să-i creeze vreo senzație de disconfort, chiar dacă
tematica singurătății, a pierderii iubirii sau a trecerii
ireversibile a timpului sunt predominante în volumul
„Poeme întomnate”.
Astfel, în viziunea poetică a poetului, el este
„ un Robinson/ căutând o insulă pustie/ pe care să
inventez un Vineri…”(pag 33/ căutare), sufletul este
Singurătatea
Am privit, în ochi, singurătatea.
Era aşezată pe podeaua casei.
Ronţăia chipsuri.
Am invitat-o la masa mea.
De atunci, la cină,
Îi spun ce se întâmplă peste zi,
O întreb de unde vine noaptea
Şi îi mai spun că eu singur
Îmi sunt de ajuns.
Cuvintele se pierd
măcar să plutim graţios şi sincer
în lumea oglinzii
cuvintele se pierd aici
şi nu pot arde lungile coridoare
alunecând peste sângele nostru rece
un soare special
căzut lângă vama îngheţată a mării
Scoică nebună
timpul pe muchia nopţii
pentru corpuri iubite la capătul lumii
închis
cu lacrimi care cad abia mâine
cu iele blestemând anotimpurile
cu linii pierdute în spaţii drepte
aşa am ascuns sub o scoică nebună
cea mai frumoasă inimă lovită
Octavian MIHALCEA
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
52
prins ca într-o colivie, căci de aici (din trup): „totul se
vede printre zăbrele/ cerul/ iarba/ valul…/ de aici totul
se simte printre zăbrele/ golul/ speranța/ coșmarul (pag
9), iar singurătatea, devine o adevărată bogăție, însă o
bogăție amară, care te face să fii, de fapt, cel mai
însingurat din bogații lumii: „…ai făcut un drum lung și
ai lăsat în/ urmă/ bucurii/ tristeți/ multe iubiri/ pe toți
prietenii/ și cu cât ai pierdut mai mult/ cu atât ai devenit
mai bogat de/ singurătate/ acum ești unul din bogații
lumii/ chiar dacă te simți mai singur printre/
toți…”(pag20/ bogat de singurătate).
Autorul, pe tot parcursul volumului, trăiește o
stare de contemplare nu doar a vieții, a naturii, dar, mai
ales, a scurgerii timpului, căci, ajuns la un anumit nivel
de cunoaștere a vieții, realizează că timpul a devenit
ireversibil, dar și un bun prieten. Aceste stări de
meditație și bonomie lirică, poetul știe că sunt un dar,
dar și o salvare de la Dumnezeu. Iată un exemplu în
acest sens: „atunci când în jur/ chiar dacă este totul/ nu
vezi decât pustiul/ și tot acum ai aflat/ că lumina este ca
o rană/ pe care ai atins-o/ ca să crezi/ că dumnezeu
există…”(pag 31/ dedicație).
Aceeași stare profundă de detașare și admirație
a tot ce este în jur, o găsim în multe poeme care au în
centru natura. Ea devine o stare de plutire, căci
metaforele fluente, comparațiile aerate, alături de
cântecul trist al singurătății, completează tablouri lirice
emoționante, fie că este vorba de un anumit anotimp, de
un anumit moment al zilei sau de timpul nemilostiv.
Astfel, când noaptea „…învăluie/ cu întunericul ei/
punându-mi în ochi coșmarul…”(pag28/ noaptea),
poetul ascultă „cum trece timpul…/ ascuns sub
pleoapele lăsate/ a dispărut pământul…”(pag 35/
lovindu-mă de noate), pe când vara „se aud trosnind în
spice/ boabele de grâu…”(pag44/ vara), la „ceas de
toamnă”, „ceasul,tomnatic măsoară orele,/ grăbită-i
acum ziua să-apună,/ se-ntrec în zbor rândunelele,/ se
strigă..se adună…”(pag58/ ceas de toamnă), poetul mai
are o vrere, „iubito aș vrea să te duc/ departe - unde
umbra-i deasă/ și ning frunzele de nuc…”(pag60/
departe), ca atunci când iarna „ninge peste orașul ruină
și câinii vagabonzi/ peste oamenii cu mersul mecanic/
de miriapozi”…(pag 64/ ninge), doar colindătorii să mai
aducă un pic de culoare peisajului, dar până și această
culoare este la fel de tristă ca sufletul poetului, „trec
triști colindătorii/ pe la porți cu ivăre trase…”(pag69/
colind).
Două poeme cu dedicație: pag 12/ …(tatălui
meu) și pag 72/ ce poate fi mai trist (in memoriam
Alexandru) mi-au atras atenția și m-au condus la
înțelesul risipirii poetului, tristeții și întomnării din
versuri, a liniștii care străbate cuvântul și metafora pe
parcursul acestei călătorii elegiacice, pe care ne-o
propune poetul George Ioniță, cu volumul „Poeme
întomnate”. De altfel, aceste două poeme, de o
sensibilitate și sinceritate dezarmantă, aduc nu doar un
omagiu celor dragi, care nu mai sunt alături de poet, dar
și revelația risipirii eului poetic, pe care o vom vedea cu
poemul „m-am risipit” de pe coperta cărții: „m-am
risipit în fiecare clipă/ crezând c-o să mă nasc mai plin/
în cea care a urmat/ dar am rămas mereu neadunat/ iar
zborul mi-a fost frânt/ într-o aripă…”(pag21/ m-am
risipit).
Construit într-o manieră lejeră, cu o tehnică
impecabilă a versului rimat și o lirică diafană a versului
alb, cu mesaje transparente, curate și emoționante,
volumul de versuri, „Poeme întomnate”, devine o
călătorie nu doar a poetului George Ioniță, dar și a
fiecărui cititor în parte, care, odată cu trecerea anilor,
ajunge tot mai înțelept, dar și mai retras în sine,
preferând de cele mai multe ori tăcerea în locul
zgomotului, lumina obscură în locul albului orbitor,
vântul cald al toamnei, în locul alizeelor sau viscolelor,
resemnându-se în fața risipirii vieții, iubirii și, nu în cele
din urmă, în fața trecerii ireversibile a timpului. Toate
acestea întâmplându-se simplu și natural, căci, așa cum
ne spunea Platon „frumusețea stilului, a grației, a
ritmului și armoniei depinde de simplitate”. Așadar,
doar simplitatea este aceea care ne poate face să ne
împăcăm cu noi înșine și să mergem cu un zâmbet, fie el
și de resemnare, mai departe, și atunci când cuvintele
întomnează, cu siguranță că tot ea, simplitatea, naște
poeme.
magnolia cu florile ninse
te-am căutat să-ți spun/ că a înflorit magnolia
și florile ei parcă sunt ninse
de o iarnă târzie
că rândunelele-au venit
și își scutură aripile
de prea mult soare și prea mult azur
că stelele ard mult mai aprinse
și luna ne cheamă pe banca
acum pustie/ căci tu ai plecat
lăsând în urmă primăvara
și magnolia cu florile ninse/ și rândunelele…
pe toate singur eu să le-ndur
chiar și fărâma aceea de bucurie…
nici măcar tu
nici măcar tu – fata morgana
nu te mai arăți…
te-aș fi zidit în castelul meu de nisip
visul să nu mi se mai năruie
și m-aș fi odihnit acolo în pustiu
să-mi vindec tălpile însângerate
buzele să nu-mi fie/ mereu însetate…
George Ioniță
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
53
Petrache PLOPEANU
SONETE
[voi ști, n-am aruncat iubirea-n haldă]
Iubitele se-nșiruiesc în salbă,
cum în rozarii rugile-s legate
de-acea credință ce-a înălțat regate;
dar e acum doar o poveste albă,
sau mult mai mult în minte și simțire?
Mă-ntreb retoric, jocurile-s făcute!
Cum s-or deschide gurile tăcute
și-or povesti cu maxim de uimire,
de vorba val și gestul din furtună
în anotimpul dragostei deșarte,
de adâncimea clarului de lună
în ziua plină de lumină caldă?
…Când îmi va fi tot versul într-o carte,
voi ști, n-am aruncat iubirea-n haldă!
[extazul ludic și-agonia hâdă]
De-abia trăim, planeta ne susține
în mersul nostru, șovăit, prin lume,
ne strecurăm ca umbra unei pume,
prin jungla clipei ce-arbitrar ne ține
mai mult în loc decât pe cale mearsă.
De-aceea spun, că tot iubirea-i leacul
și-oi coborî în locul și în veacul
în care-a fost și a rămas neștearsă
și voi lua dulceața și durerea,
extazul ludic și-agonia hâdă.
Iar de mi-o fi, putința ca și vrerea,
voi stărui să înviez fantasme,
ce-or plânge-întâi, ca mai apoi să râdă,
căci chiar au fost și nu-s doar simple basme.
[dar la sfârșit plătiți-mi o lovelă]
Aduse-n fața noastră ne desfată
din nou cu tulburare și extazuri,
nu sunt dintre acelea ce fac nazuri
că le-am trezit acum, încă o dată,
la început de secol tehnologic.
Vor ști să joace teatrul disperării
și să răspundă din adânc, chemării,
deși vor spune: „Totul e ilogic”.
Le vom banaliza trăirea-naltă
cu litera ce va tăia misterul,
vom face din Ocean numai o baltă
și din iubirea lor telenovelă?
La început, pot întreba „eterul”,
dar la sfârșit plătiți-mi o lovelă!
[Fantomă sau ființă-adevărată]
Din veac adânc și până-n clipa-aceasta,
voi invoca făpturi de foc și pară!
Vor fi aievea sau or să ne pară
iluzii doar, cum cele ce pe creasta,
acelor munți ce îi vedem aproape,
se joacă-n dans momindu-ne-n abisuri?
Sau poate sunt dorințele din visuri,
ori volburarea viselor sub pleoape…
Fantomă sau ființă-adevărată,
orice ar fi, vreau să-mi ofer răgazul
de-a fi altfel, cu mine înc-o dată,
aceea care mi-a iubit Cuvântul.
Iar de-oi greși, eu cred că nu e cazul
să încetez, de s-o opri Pământul!
[ne resemnăm pe-un unic sens să mergem?]
Avem în suflet stropul de-aventură,
imboldul de iubire ilegală,
iar viața ce ni-i dată-i inegală
și ne-o trăim ad-hoc sau cu măsură.
Nu-i altă cale între cele două,
ne resemnăm pe-un unic sens să mergem?
Să proiectăm, să desenăm, să ștergem,
făptura veche să devină nouă
și ea să fim și ea, să ne-nțeleagă
trădările și fugile eterne.
Iar de-ntrebăm, ce oare ne mai leagă
de tot ce-a fost și geamăt și revoltă,
răspunsuri neauzite se vor cerne,
din tot ce-a fost și-a suspinat sub Boltă.
Din volumul în pregătire, Sonetele iubitei de-altădată
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
54
Tudor CICU
Să iubești, să visezi, să speri…
Scris ca o parabolă a celei care nu-și pierde
speranța, romanul autoarei Diana Dobrița Bîlea
„Îngerul Linei” (apărut în 2016 la Editura EX
PONTO), descrie detaliat parcursul unei copile „răpite/
fugite/ rătăcite” (printr-o întâmplare a sorții) din satul
natal aflat undeva pe la Dunăre, la nouă ani, în
București, printre copiii sărmani ai străzii din lumea
canalelor subterane. Un bun prilej de a face rechizitoriul
lumii „normale” care proclamă umanismul, la suprafață,
dar promovează, conștient sau nu, în profunzime, opusul
acesteia. De remarcat sunt observațiile atente asupra
fiecărui mediu social în care cade pradă personajul-
copilă, scoțând în evidență că pe tot parcursul unei vieți
de umilință în care e lovită, rănită, abuzată de bărbați și
de femei..., omul nu trebuie să-și piardă speranța câtă
vreme mai are puterea de a iubi și visa. Cu „Îngerul
Linei” (253 pag.), Diana Dobrița Bîlea readuce romanul
pe linia picanteriei şi senzaţionalului începute în
literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu şi
continuată cu Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând
tema pe temeiul unei drame a inadecvării personajelor la
pulsul vremurilor şi trăirilor sufleteşti. Ca şi în cazul
celor două scriitoare, Diana Dobrița Bîlea îşi alege
personajul romanului din rândul celor cărora le lipseşte
forţa de a-şi depăşi statutul existenţial (Angelina e doar
un copil de nouă ani, neștiutor), din rândul celor care
visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din
viaţă. Dar, din nefericire (în cazul multora), visurile
acestor personaje nu sunt decât nişte inutile încercări de
a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă
repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de
acţiune a unui mecanism social atât de complex şi
pervers este sortită eşecului. Părăsind lumea de la
suprafață, cu oameni simpli și dramele lor, autoarea își
conduce eroina prin lumea canalelor și a tenebrelor,
printre alți oameni simpli care, deşi trăiesc în vertijul
unei societăţi care i-a abandonat undeva la periferie,
iată-i în câmpul nostru vizual graţie talentului
scriitoarei, cu acea forţă epică şi halucinatorie a faptelor
din viața nenorocită a fiecărui locatar al canalelor
bucureștene. Nenorocirea are și o parte bună: ne învaţă
să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia
(ne dă de înţeles autoarea) se făureşte prin caracterul pe
care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de
nenorociri. Personajul Dianei Dobrița Bîlea trece
dintr-un plan al subconştientului în conştient,
personalizând ideile într-o confesiune încărcată de
dramatism. Modalitatea prin care ni se adresează acest
personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale
Destinului pare derutantă, dar stilul folosit de
autoare, printr-o construcţie epică susţinută retoric, are
o ţintă precisă: morala e totdeauna una înaltă, superioară
convenţiei sociale. Autoarea mânuieşte, subtil, vâltoarea
sufletelor trecute prin malaxoarele caznelor. Din ce este
alcătuită lumea canalelor? Dincotro vin, știu foarte bine
și amintirile pe care le deapănă unii altora sunt un fel de
colac de salvare a sufletelor lor zdrențuite de boli, griji
ori umilințe. Încotro se duc, nici ei nu mai ştiu. Are,
fiecare, povestea lui. Moartea îi culege de pe drumuri
şi-i adună în „familia” destinată la noi rătăciri ale vieţii.
Romanul are o curgere alertă și secvențele
cinematografice îl fac atrăgător la lectură. Stilul scrierii
lui este unul confesiv și provocator în derularea
incitantă a acțiunii. Angelina, fata-copilă ne stârnește
admirația.
Angelinei i-a fost hărăzit să-și urmeze destinul,
până la cei nouă anișori, alături de mama Lina pe care
bătăile îndurate din partea celor cu care împărțea patul
și nefericirea trăită zi de zi „o făcuseră să-și piardă în
mare parte mințile și, încet-încet, căzuse în robia
băuturii”. Treburile casei și grija pentru mama ei o
determinaseră pe fată să abandoneze școala. Avea o
bunică, dar numai când era în toane bune o ținea lângă
ea. Încercările fetei de a-și convinge mama să-l
abandoneze pe străinul bețiv Fănică se dovedesc
zadarnice. Lina moare în bătaia pumnilor lui. Rămasă
fără bunică, fără mamă, Angelinei nu-i rămâne decât
calea „statului” (cum aude la cineva) care să-i ofere
adăpost. Ascunsă (de teamă) printre saci cu cărți, într-o
Dacie papuc, Angelina ajunge fără voia ei în București
și e salvată, de pe drumurile care nu-i arătau nici o
direcție în viață, de aurolacul cerșetor Acordeon care o
conduce în lumea canalelor, la „familia” celor năpăstuiți
de soartă. „Aici nu se ajunge niciodată din greșeală”
(avea să-l audă Angelina pe alt locuitor al canalelor –
Regizorul -), dar că viața toată e o greșeală, trebuia
reținut. Și asta, pentru că om al străzii e sinonim cu
urâtul, cu mizeria socială, spune undeva autoarea. În
canal erau și suflete adevărate, avea să constate
Angelina. Cum erau „tati” Pantera, Acordeon, regizorul,
pilotul etc. Dar și oameni fără inimă, declasați și
parveniți precum cel care o vinde unui proxenet din
lumea de la suprafață. Calvarul Angelinei continuă până
la fuga ei înapoi, la cei care o ocrotiseră, în canal, când
reîncepe să spere. „Nu uita că în ziua în care vei înceta
să mai visezi, nu vei fi altceva decât o moartă
ambulantă” îi spune regizorul. Angelina se află o vreme
dinaintea dilemei: se temea de lumea drogaților și
parveniților din canal pe de o parte, iar pe de alta „se
temea de ceea ce ar fi putut să i se întâmple dincolo de
capacul ce despărțea cele două lumi”. Salvarea vine din
partea doamnei Elena, o profesoară care îi devine
asistent maternal. Aceasta o aduce la locuința ei. Mai
târziu îl cunoaște pe David (fiul unui secretar de stat),
scrie o carte despre lumea celor năpăstuiți din canale și
lansarea acesteia e încununată cu succes. Autoarea
conduce cu pricepere intriga. Angelina, fata „reuşită” în
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
55
lumea celor de la suprafață după căsătoria cu David, se
dovedeşte împlinită odată cu găsirea tatălui natural și
venirea pe lume a fetiței Lina.
Eroina romanului ne apare în complexitatea
caracterului ei un învingător în confruntarea cu timpul.
În antiteză cu racilele întâlnite în tenebrele subterane,
„calităţile” în noua societate au devenit: furtul,
delaţiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate,
duşmănia, limbajul penibil şi politica fără principii. Se
derulează, sub ochii cititorului, cinematografic, secvenţe
scurt-simpliste ale acestui mecanism în societatea post-
revoluţionară. Sfâşiată de tristeţea a tot ce n-are margine
în frângerea unor destine peste care alternează
secvenţial mici salvări (vezi soarta Regizorului ori a lui
Acordeon), autoarea surprinde şi simţăminte precum
iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul (care,
şi ele, fac parte tot din această viaţă). Nu lipsește din
carte mesajul acuzator al celor din canal către lumea
celor de afară: „Mi se pare că parcă ați vrea să faceți
ceva pentru noi, dar pariez că niciunul dintre voi nu știe
cum… Și nimeni n-o să facă nimic, ca de obicei…”.
Cartea „Îngerul Linei” pare scrisă sub amprenta
parabolei despre puterea speranței; parabolă ce ne
reamintește cum o fată sărmană și căreia medicul ei nu-i
mai dăduse nici o șansă, i se destăinuise colegei de
cameră că atunci când și ultima frunză din iedera
cățărată pe zidul din fața geamului ei se va ofili și va
cădea, atunci se va sfârși și viața ei. Colega de cameră
destăinuie povestea sfâșietoare a fetei unui pictor ce
locuia la parterul blocului. Și după o noapte rece, cu
vânt și tare ploioasă, de toamnă, când bolnava se ridică
din pat să vadă dacă ultima frunză mai era la locul ei,
minunea se înfăptuiește. Frunza era tot acolo, mai vie și
verde ca oricând. Inima bolnavei începe să bată cu
putere, readusă la viață de minunea dumnezeiască. Doar
trupul bătrânului care pictase toată noaptea (cu trudă)
liana și frunza pe zid avea să fie găsit fără vlagă, la
temelia zidului, a doua zi. Interesul prozatoarei pentru
femeia numită Angelina înseamnă reîntoarcerea
scrisului feminin către lumea oamenilor simpli, sau
revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal,
despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e
posibil.
Cornel GALBEN
Provocatorul de iubire Pentru Alexandru Dumitru, „Linia vieții
urmează un destin / predestinat cu semne de-ntrebare/
secrete“, dar acest aspect nu pare deloc un impediment,
întrucât, spre deosebire de alți confrați, el poate
„amaneta întrebările/ și toate divagațiile absolute“ și
chiar dacă în mintea sa „încă mai joacă/ nonsensul unor
enigme/ pentru viață pe moarte“, existența în sine nu-i
decât „o binecuvântare/ ce mângâie încheieturile/ dintre
spirit și materie“.
Trezit pe nepusă masă la „capătul lumii/ de
metresele aduse la sedat bărbăția“, poetul își admiră
tacticos „forma nedumeririlor sale/ le pipăie
concretețea, duritatea“ și, decretând că nu mai este
„ucenicul metafizic/ și nici arlechin demodat“, caută nu
doar răspunsul la toate întrebările din ultima vreme, ci și
„ieșirea pentru Eden“.
Înainte însă de a purcede spre labirint pentru
a-și ispăși „toate păcatele“, „călător(ul) influent“ care
este încearcă „O imaginație bruscă de la cauză la efect/
ceva misterios în oglindă“ (Să nu priveşti nesatisfăcut /
să nu te confunzi nemulţumit,/ sub travaliul surâsului/
poţi închide-deschide pleoapele/ fără inspiraţie fără
sublim. // Vederea va suporta ceea ce focalizează
luminile/ alte aduceri aminte, alte dorinţe/ mai vii,
proprii sufletului/ ieşit din singurătate.// De aceea vei
lăsa cu înţelepciune/ să-ţi picure gândurile/ pe luciul
duhului ceresc/ spre cunoaştere şi măreţie divină.), însă,
deși preferă orientarea și nu este amăgit nici de
„ascunzișul cuibului din mărăcini/ și nici de gâzele
adormite sub frunze“, se vede dintr-odată „buimăcit de
amănunte/ în iureșul pauper al secundelor/ un obsedat
de gânduri/ și faceri sinonime dorințelor/ unde mișcarea
vindecă oftatul/ azi, mâine, mereu“.
Și cum gândurile au „un adevăr, neapărat/ de
propus întrebărilor“, iar „dilema e ascunsă/ în gesturi și
ține de vasta ei repetare“, „provocator(ul) de iubire“,
cum se consideră, intră în jocul „unor concepte“ între
sine și „neprevăzutul/ din subconștient“, din care
înțelege doar „ceea ce înnoadă-deznoadă/ mintea celui
ce vrea/ să știe ori să nu știe“.
Mereu „deschis la previziuni“, e cu un ochi la
Dumnezeu și cu altul la „rozariul“ femeilor, constată că,
„Iscusiți la plăceri,/ de multe ori renunțăm/ la ceea ce
invocă spiritul/ și legile naturii“, că plăcerea „seamănă
fiorii“, că poți „îmbrățișa ceea ce existența/ măsoară
uneori sufletește“, dar și că, „până la urmă,/ alcătuirile
abstracte/ demonizează o singură exprimare“.
Păstrând la „butonieră/ o aură binecuvântată“,
se vrea la masa „învingătorului niciodată învins“ și chiar
dacă își aduce aminte de labirint (Cameleonic, sfidător/
gândul îmi retuşează emoţiile,/ mişcările în labirint,//
voi reuşi oare limanul?// Speranţa încuie şi descuie/
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
56
întrebările,/ mă trezesc proprietarul/ bunelor
resentimente.), e în continuare „părtaș la anonimat/
risipind gesturi, tandrețe,/ multă ardoare din angrenajul
intim/ revărsat uneori fără pudoare/ în văzul chipurilor
mistice/ peste povețe încă nespuse“.
Convins că nimeni nu cunoaște „pasul fatal/
dacă e să se-ntâmple“, că „preschimbarea-i plăcere până
la/ imposibilitatea ciudatei reîntineriri“, că „prematur
domină numai simplitatea/ spre etern, rafinament și
precizie“ și că „povețele duc mai departe/ ceea ce numai
destinul nuanțează“, preferă să se adapteze „lovirilor
invizibile/ mânuiți într-o horă a continuității“ și să lase
să-i înflorească în suflet „aceleași energii și dorințe“
aducătoare de păcat.
Chiar dacă știe că Dumnezeu e „nevăzut/ dar
totdeauna aevea“, supus la „îndoieli și tensiuni/ fără
noime“ admonestează Eternitatea și, la braț cu
„absolutul ce-ademenește/ aura unui om invaziv“, își
continuă aventura, amăgindu-se că „Viața există se
înșurubează/ pe dinăuntrul timpului“ și că „nisipul
clepsidrei/ începe siesta unei amfore“.
Având însă în vedere că „Memoria se unește
odată cu cerul/ și nimic nu se uită/ nimic nu se pierde“,
atunci când dă de greu revine la sentimente mai bune,
înălțând rugi ce speră să fie primite: Durerea se alină/
în pioşenie cu rugăciuni.// Cele rele sunt strivite/ sub
talpa luminii – care deocamdată/ nu calcă mai apăsat/
decât Apollo, înfricat-neînfricat/ de propria-i umbră.//
Vindecarea decurge – balsam din lacrimi/ prelungit pe
obrajii sfinţilor.// Închinate ţie îţi sunt, Doamne,/ faptele
noastre, chipul şi asemănarea.
Implorându-ne să nu-l lăsăm „neînsoțit/ prin
focul acestor trăiri/ de sălbatică reînnoire“, încearcă să
ne convingă că „Harul își varsă ardoarea/ mai
vindecător decât balsamul/ de vraci neatins“ și ne oferă
în dar un portret edificator pentru cel ce se dorește
„înecat de metafore“: Poetul mângâie cele lumeşti/ ca
pe sfintele moaşte, le adoră/ în miezul şi sfinţenia lor./
Lucrurile, fiinţele din jurul său/ nu-l iubesc, nu vor să-l
întineze./ Dedicaţiile câte sunt rămân/ un apanaj
sufletesc până la preaplinul/ strecurat printre rânduri
scrise-nescrise.// El, uitâdu-se la cer, se umple/ cu vidul
unor spaţii celebre/ şi ţine minte toate mişcările
stelelor/ pozate pe pământ.// Poetul developează
amintirile uitate, aşează întâmplările/ în ordinea
impusă de fenomenele naturii/ ce se disting şi-i cuprind
sentimentele.// Universul, constelaţiile îi ţes/ lumina
culorilor nepământene./ Poetul admiră icoanele divine/
iubeşte numai singurătatea interioară-exterioară/ şi
nu-i înţelege pe cei ce se uită/ cu milă la el./ Adună
sunetele-n extaz/ şi toate cele necesare pentru meditaţie,
rugăciune./ Poetul se-ncumetă la frumuseţe/ şi la o
viaţă ingenuă.
Să-l credem pe cuvânt, chiar dacă și acest
Labirint pentru Eden (Editura Rovimed Publishers,
Bacău, 2016) nu ne edifică pe deplin dacă e doar o
„ieșire din intimitate“ sau o „sublimă revenire la
existența reală“.
Diana Dobrița BÎLEA
A doua declaraţie de dragoste a
unui ales
O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural
românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”,
dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al
şaptelea volum de poezie, debutul său editorial
producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”.
Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a
doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima
parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de
156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către
cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile
iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în
spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele
răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot
fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă
ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită
femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la
capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea
vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în
lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii
eterne.
Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin
iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în
când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din
energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu
poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia
este mereu tânără, are trup „de fată”, este
„preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are
drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb
de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai
viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine
atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am
devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără
mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor”
(XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi,
de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între
femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o
spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc
de viaţă (69).
Când nu apelează la melodicitate, cele mai
multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind
fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte,
poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de
supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e
mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum
răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are
importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu
dăruieşti bucurii” (85); „puţinele cuvinte care merită a fi
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
57
spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc”
(125).
Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi
vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent
organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori,
fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă
nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la
„zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de
lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă
în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne
legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una
singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând
esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde
absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia,
plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate
de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii
fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii
deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii
mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul
într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!”
(XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii,
e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel
încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă
într-adevăr ea a plecat din coasta lui. Alteori, perechea
adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o
Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/
şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e
dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu
ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o
mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic
nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi
a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat
aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi
m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca
baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am
sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/
De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o
altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului,
femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut
desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”),
misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul
tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum
odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine
suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).
Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care,
pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini
artistice dinamizate de verbe folosite la modul
condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg,
pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers:
„Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş
muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta
preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, /
Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici
cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi
te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul
meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa
cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum
doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).
Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi
superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul
că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am
iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la
sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/
dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă
fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii
miruna” (129).
Ţinându-se departe de modele literare, talentatul
poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se
adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii
liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină
izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi
rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa.
Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte
din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie
de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste,
oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?
Dumitru DĂNĂILĂ
REVIGORAREA RĂDĂCINILOR
NEAMULUI
În volumul său de omagii şi memorii, intitulat
„Ecouri străbune”, Maria Filipoiu afirmă, încă din
catrenul folosit drept motto: „Îmi caut rădăcinile
pierdute în neam,/ să le revigorez cu al prospeţimii
ram.”
Cuvântul înainte al autoarei, intitulat
„Pledoarie”, este un înflăcărat îndemn pentru cititor:
„Cinsteşte-ţi străbunii, ca demni să fie urmaşii tăi de
neamul care i-a zămislit în credinţă strămoşească şi, la
rându-le, să te cinstească.”
Apărută la Editura „Singur”, cartea de versuri,
cu tematică dedicată spiritualităţii naţionale, urmează
altora de aceeaşi inspiraţie: „Tradiţii creştine şi
ritualuri populare româneşti”, „Expresii populare şi
trăiri proverbiale”, „Cinstire înaintaşilor”.
Prestigioasa apariţie editorială se deschide cu un
acrostih intitulat „Drumul străbunilor”, pe care îl aflăm
„în rădăcini de neam/ rămase pentru tinere vlăstare.”
Ne sunt prezentate apoi, în primul capitol, importante
personalităţi istorice, literare şi culturale. Şirul lor se
deschide cu Luceafărul poeziei româneşti, Mihai
Eminescu, înfăţişat în versuri care elogiază contribuţia
lui covârşitoare la înflorirea literaturii şi prevăd pentru
anii ce vin: „Nemuritor vei fi prin timpul ce trece,/ pe
cei te iubesc să-i luminezi de sus.”
Urmează Nichita Stănescu, faţă de care se revarsă
înălţătoare sentimente de admiraţie, precum cele din
versurile: „Spirit viu din cărţi răzbate/ Cu „Ordinea
cuvintelor”,/ Să ducă-n eternitate/ rodnicia poeţilor.”
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
58
Regretatului Adrian Păunescu îi sunt dedicate două
poezii care proslăvesc mesajul său patriotic înflăcărat,
aşa cum se desprinde din versurile:„Dar zestrea
sufletească nu dispare,/ că arde ne-ncetat în poezie!/ Să
amintească lumii trecătoare/ de cel ce i-a aprins prima
făclie.”
Acelaşi spirit patetic al dragostei de ţară întâlnim
şi în versurile pe care Maria Filipoiu i le dedică lui
Grigore Vieru, pe care îl socoteşte „Reper al dragostei
de ţară/ e-n ideal de destin frânt./ Dar scrierile n-o să
moară/ cu trup înghiţit de pământ.”
Urmează versuri care le omagiază pe Nina
Cassian şi pe Marioara Murărescu, precum şi pe
patriarhul Teoctist.
Nu se putea, fireşte, să nu îi fie rezervat în carte
un loc distinct lui Ştefan cel Mare, domnul cel atât de
îndrăgit care, „Ca voievod din ţărm moldovenesc,/
credinţa şi-a păstrat nestrămutată,/ cum moştenit-a în
graiul strămoşesc,/ Prin timp domnind călăuzit de
soartă. „Figura luminoasă a temerarului voievod iubitor
de neam şi ţară reiese şi din versurile: „Iar duhul său
veghează la hotare,/ ca-n tronul de cetate din Suceava./
Că aprig fost-a Ştefan-Vodă-Mare, stârpind duşmanii
şi pedepsind gâlceava.”
Un capitol este dedicat omagierii mamei, un altul
omagierii unirii, iar cel din urmă, contemporanilor
noştri.
Gândurile despre actualitatea zilelor de azi se
deschid cu memoria eroilor revoluţiei din decembrie
1989, despre care se spune: „Eroii plecaţi din cetate/
Comemorăm ca pe sfinţi/ şi rugăm ca să ne ierte/
nesocotinţa din minţi.”
După câteva pamflete care înfierează relele din
societatea de astăzi, autoarea încheie rotund, aducând
din nou în atenţie, spre final, drumul străbunilor, aşa
cum a început. Un moment de reculegere în memoria lor
se petrece la locul de veşnică odihnă: „În cimitirul din
sat, popas face fiecare,/ la mormânt să le aprindă câte o
lumânare. / Acolo poposesc şi eu, la rădăcini de suflet,/
cu lacrimi să-mi sting dorul ce mă însoţeşte-n umblet.”
Stârneşte mult interes stăruinţa poetei Maria
Filipoiu de a contribui, prin versuri însufleţitoare,
emoţionante, la „Revigorarea rădăcinilor neamului”.
O felicit călduros şi o aştept cu
noi scrieri pe tema
spiritualităţii naţionale, atât de
vastă şi atât de importantă
pentru evoluţia noastră pe baza
valorificării darurilor de preţ
lăsate de înaintaşi.
*Maria Filipoiu, „ECOURI
STRĂBUNE"- Editura
Singur, 2015
Gheorghe NEAGU
Dumitru Brăneanu - de la
mărturisire la sobrietate
Nu am fost surprins atunci când academicianul
Mihai Cimpoi l-a definit pe Dumitru Brăneanu în
volumul „Destrămarea lumii”, apărut în 2016, la
editura Ateneul Scriitorilor, „poet mărturisitor”. Poezia
lui este o mărturisire, dar care se aşterne cu sobrietate
izvorâtă şi dintr-o sobrietate, lesne de sesizat în rostirile
autorului.
Adevărurile discursurilor sale sunt implacabile.
„Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent./ Atâta
întuneric scot şoaptele pe prund / Prea mult de noaptea
firii mă pătrund,/ Sunt neliniştea ce urcă prin prezent”.
Cu un asemenea discurs poetic de pe coperta a patra,
eşti prevenit în mare parte despre temele ce-i preocupă
fiinţa acestui poet. De pildă, „În nostalgie” – „Am
nostalgia că m-am născut târziu / La început de eră şi
ruine”, nu este altceva decât o mărturisire de credinţă
la vremuri de mare tulburare. De fapt, în cele peste o
sută cincisprezece pagini ale volumului, găsim la poet şi
un spirit ludic discret, cum ar fi când se referă la
originea omenirii „În timp ce plictisit Adam alerga prin
Rai/ (să-şi menţină condiţia fizică) de-o coadă de drac/
s-a împiedicat căzând (pe -) o coastă şi-a fisurat (- o)
atunci Domnul / îngrijorat din coastă a modelat femeie /
să-i fie bărbatului sprijin şi scânteie” – în loc de prefaţă
pg.7.
Şi, numai peste câteva pagini, autorul conchide:
„Oameni suntem! Simţurile’s mocnite / De-o boală
grea: de patimi şi ispite!” – Oameni suntem! pg.20.
Folosirea limbajului, la Dumitru Brăneanu, ne
devoalează că avem un autor cu un exerciţiu temeinic,
iar utilizarea cuvintelor ne face să-l privim adeseori cu o
simpatie nedisimulată atunci când rostirile ne surprind
străluminând cerul cultural al unui cititor dedulcit la
exerciţii fecunde de amplă respiraţie literară, „Doamne,
încărunţit-am în suferinţă/ Cu banalitatea lucrului cel
bun, / Eu de mine însumi ce mai pot să spun! / Te
drămuim prin vreme în credinţă;” – Te drămuim prin
vreme, pg.64.
Şi, de parcă apropierea autorului de Tatăl Ceresc
nu este conturată îndeajuns, mai găsim „Doamne, nu
sunt vrednic şi nici în stare/ Să intri în a sufletului casă
/ …Credinţa ţi-o dăm şubredă şi rece / De atâtea milenii
spălate cu sânge, „Între noi e crivăţ, pg.. 81.
Iată de ce susţin în continuare că Dumitru
Brăneanu este sobru, evitând să fie un melodramatic,
prin rostiri definitorii „Dumnezeu îşi are-n noi făptura/
În gingăşia propriei zidiri” – Pe scena vieţii, pg. 65.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
59
Dacă ar fi să enumerăm doar titlurile din volum,
am putea să ne dăm seama că poetul ţine cu tot
dinadinsul să ne îndrume paşii spre o modalitate sobră
de abordare a existenţei umane de la origini şi până la
sfârşitul vieţii.
De altfel, şi celelalte volume ale poetului Dumitru
Brăneanu:
-Suntem fiii acestui timp,
-Vara târzie,
-Însemnări de pe acoperişul vieţii,
-A obosit lumina,
-Pe muchie de poem,
-Pelerin la templul cuvântului,
-Metamorfoze,
-La ceas nou de întemeiere,
-Gânduri din inima apei etc. sunt tot atât de
multe pietre de hotar în abordarea responsabilă a
tainelor vieţii, care se pare că pentru el sunt din ce în ce
mai apropiate.
Iată de ce recomand cu căldură acest volum, mai
ales atunci când avem nevoie să ne îndrumăm paşii
căutărilor noastre.
Poetul căutărilor existenţiale, poetul abordărilor
profunde, mărturisitorul, cum a fost deja definit, este cu
adevărat un slujitor al cuvântului aşternut la picioarele
cititorului chiar atunci când este nevoie.
Nu vreau să părăsesc demersul meu întru
devoalarea sensurilor mesajelor poetice brănene, dar
mi-e teamă că s-ar putea vătăma eposul auctorial şi mă
opresc, pentru a vă lăsa în liniştea unei lecturi necesare.
Elisabeta BOȚAN
Ecouri
Îți ascult tăcerile
din nopțile tale de insomnii
se rostogolesc prin căderea stelelor
cu teamă ca să nu le atingă lumina.
În timp ce tu îți faci turnuri și ziduri
din lumi care nu există.
Și invoci ploile ca să îți redea curcubeul
zilelor care nu au fost însemnate în calendar.
Îți ascult tăcerile
din zilele acelea care nu au avut nici un cer
se plâng că le lipsec cuvintele
care ar fi putut să-mi țeasă poemul.
În timp ce tu culegi fulgi de păpădie
ca să le furi iluzia și zborul
și îi pironești pe o dorință neîmplinită.
Apoi invoci uitarea
zilelor care ar fi putut să fie.
Îți ascult tăcerile
de-a lungul unei clipe
și e atâta chin în ele
că timpul a renunțat să o mai măsoare
de teamă ca nu cumva să le frângă.
Îți ascult tăcerile încăpățânate
cum se rostologesc pe făgașul lacrimilor.
(Re)întoarcere
Asemeni adâncului mării,
mă hrănesc cu propriile mele frământări.
Căderile, morțile, abisurile, toate adunate,
în filigranele care îmi răscumpără frumusețea spiralei.
Scara ce îmi poartă pașii răniți și desculți
spre catedrala copilăriei mele.
Mă așez obosită pe pragul aducerilor aminte,
și-n (re)descoperirea relicvelor de colb acoperite
alunec însetată în izvorul binecuvântat al inocenței,
unde cântul se înalță cu aripi rugă.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
60
Stan BREBENEL
Marin Moscu şi frumuseţea
sentimentelor
Este binecunoscut faptul că de vreo douăzeci de
ani nu se mai citeşte aproape deloc în România. Nici
măcar liceenii sau studenţii nu o mai fac aşa ca altădată.
Şi nici nu cred că ar avea vreun motiv să o facă.
Facebook-ul le-a diminuat extrem de mult apetitul de a
citi, chiar şi acele lucrări literare ale celor care au ceva
interesant şi instructiv de spus. Vedem astăzi, nu fără
surprindere, cum pasagerii metroului, autobuzelor,
trenurilor şi altor mijloace de transport navighează la
greu pe reţelele de socializare. Nu este un lucru tocmai
rău. Dar atunci când îl vezi pe şoferul unui mijloc de
transport în care tocmai te-ai urcat că este, în timpul
mersului, pe o asemenea reţea, nu eşti cea mai
confortabilă fiinţă din Univers. În pofida acestor lucruri,
există şi idealişti care cred că, din punct de vedere
estetic, au ceva de spus inteligent generaţiilor actuale şi
viitoare, cu toate că şi ei utilizează aceste mijloace
moderne. Unul dintre cei care cred cu tărie în
frumuseţea poeziei, în destinul demiurgic al omului, în
simbioza perfectă dintre om şi natură, în frumuseţea
sentimentelor este Marin Moscu. În momentul în care
m-a căutat să îmi propună să scriu prefaţa următorului
său volum, nu am ezitat nici o clipă, mai ales că şi titlul
îmi părea incitant. I-am spus că nu vreau să mă
grăbească, deoarece urmau sărbătorile de iarnă.
Metafora din titlul volumului, „Galaxia lebedelor
negre”, te duce, aproape instantaneu, cu gândul către
foarte multe pre-texte. Ştiindu-l ca pe un om puternic,
dar foarte sensibil din punct de vedere emoţional, mi-am
zis că Marin Moscu este bântuit de coliviile inerente
vârstei, de stoluri şi că lebedele negre nu sunt decât un
pretext de a-şi analiza existenţa pământeană, trecând-o
prin filtrul omului cu foarte mare experienţă. Acest gând
al meu nu a fost pe deplin armonizat cu emoţiile
poetului. În lunga sa carieră literară începută în anul
1995, când a debutat editorial cu volumul „Călăreţul cu
spatele gol”, Marin Moscu părea un scriitor dedicat
literaturii pentru copii. De atunci a publicat 16 volume
de poezie şi proză scurtă, dar s-a şi regăsit în 7
antologii, primul în anul 1967.
Volumul acesta este unul atipic pentru scriitorul
Marin Moscu, după ce în anii anteriori a publicat mai
multe cărţi de versuri pentru copii şi bunici. Este un
volum al maturităţii la care ajunge după multă muncă,
multă pasiune şi multă dragoste. Este un volum care îl
reprezintă, care îl arată aşa cum a fost şi cum este din
totdeauna. Declaraţia de dragoste către iubirea vieţii
sale, poezia (să fiu iertat de afirmaţie!), este mai mult
decât definitorie: „Sunt bătrân, trecut prin viaţă,/ Am
purtat luna în coarne,/ Vă las veşnic moştenire/ Poezia
în icoane!” (Poezia în icoane). Poetul nu se opreşte
numai la această temă esenţială din registrul marilor
creatori. El le abordează cu multă uşurinţă pe toate. Aşa
cum era firesc pentru oamenii trecuţi de a doua tinereţe,
Marin Moscu are nostalgii. Cred că nu spun banalităţi
atunci când afirm că poetul tânjeşte după cei mai
frumoşi ani, când tinereţea, iubita şi iubirea făceau un
corp unitar. Ceea ce ar fi de lăudat este faptul că are
amintiri, căci fără ele nu am exista. Este foarte conştient
de faptul, aşa cum suntem toţi cei de o vârstă cu el, că
îmbătrânirea este o stare ireversibilă şi că, nu numai că
se împacă greu cu această idee, dar face tot posibilul ca
acest lucru să treacă neobservat, folosind diferite
subterfugii, cum ar fi tinereţea inimii: „Frumoasă eşti în
dulce grai/ Şi muză-mi eşti în poezie/ În tine cresc
ramuri de nai,/ În mine semnul veşniciei.” (Eu te iubesc,
te voi iubi). Din icoanele nostalgiei nu puteau lipsi
ciclurile referitoare la cea care i-a dat viaţă şi la casa
părintească. Este un dor neostoit pentru fiecare om care
are sentimente şi sensibilitate, unic în modul de
percepţie: „Blând surâs cu plete albe,/ Cu riduri
nenumărate,/ Tu mi-ai dăruit viaţă,/ Mi-ai pus inima în
carte:” (Dorul de mamă) sau în poemul „Ceasul ticăie
albind”: „În căsuţa-mbătrânită/ Ceasul este obosit,/
Ticăie din oră-n oră/ Cu glas moale, răguşit./ … / Îmi
adun pumnii în barbă,/ Lacrimile mă cuprind,/ În căsuţa-
mbătrânită/ Ceasul ticăie albind!”
În acest consistent volum mai întâlnim versuri
pline de iubire faţă de alte pasiuni ale sale, cum ar fi
stupăritul şi dragostea pentru natură văzută prin ochiul
ager al vânătorului, ca în poemele „Infinitul începe cu
punctul de plecare?” sau „Iubita mea, crudă pădure” din
care citez: „În tine note muzicale/ Se nasc în tril de
ciocârlii,/ Prin tine şerpuiesc spre vale” Izvoare dulci cu
ape vii”. Nu puteau să lipsească, ca volumul să fie
rotund, poemele cu pronunţat caracter social. Şi nu sunt
puţine. Dacă nu ar fi revolta poetul nu ar fi om al cetăţii,
asumându-şi şi în acest mod riscurile de rigoare : „Aur,
glie şi păduri,/ Inima pusă-n scripturi,/ Tot ce mişcă şi
gândeşte/ Azi se fură româneşte.” (Pas cu pas).
Adept declarat al poeziei cu rimă, poetul nu se
fereşte să scrie poeme în vers alb. Şi chiar le reuşeşte.
Poate că ar trebui să persevereze, deoarece i-ar conferi
un spaţiu mai larg de manifestare. Însă, indiferent în ce
mod îşi scrie poezia, Marin Moscu oferă cititorilor
momente unice. „Galaxia lebedelor negre” nu este
numai o metaforă pentru persoanele trecute şi de a doua
tinereţe, ci şi un mesaj pentru generaţiile tinere: gustaţi
subtilităţile limbii române şi veţi fi mai fericiţi cu o
clipă.
Marin Moscu – Galeria lebedelor negre, Ed.
Art Creativ, Bucureşti, 2017
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
61
Teo CABEL
Este mereu ceva care... salvează
poezia... Poezia inundă roditor paginile volumului
Lakonica, sub semnătura lui Dumitru Pană, Editura
Conta, 2015, dintr-un cotidian postmodernist neofilit.
Istoria este doar o clipă, privită la microscop are multe
veacuri, însă în poezie acestea dispar. Poetul, în truda
tensionată a recreării sale, este un Ulise, dar Penelopa
nu este o femeie, ci un crez, o căutare, spre care tinde
mereu, poezia chiar.
Ithaka, Hesiod, arcași, sunt doar oglinzi.
Prezentul se uită la sine în oglindă, dar are valențe,
irizări din trecut. Prezentul își cară povara sa; tocat de
asperitățile avangardiste, care s-au clasicizat, s-au
rotunjit, prezentul caută liniște, aducere aminte, nu
pentru nostalgie, ci pentru întărirea identității: am plâns
și am râs cu aceleași lacrimi./ am iubit am urât cu
aceleași cuvinte./ am înțeles și n-am înțeles. de la un
timp/ zilele nu se mai sfârșesc în noapte/ și somn. Zilele
nu mai sfârșesc în altă zi (...)printre atâtea întrebări vii/
numai răspunsuri moarte// dar m-am întors prea
devreme în Ithaka?/ sau nici n-am plecat (Altă Ithaka).
Din primul fascicol, Coincidentia propositorium,
no’iuni vechi, antice străbat istoria ca un personaj real,
pentru a se regăsi în prezent. Coincidențe?
Reinterpretări? De fapt, acest fascicol este un
„coicidentia oppositorum”. Poetul și liniștea meditației
în imensitatea dintre contraste, cu cât sunt mai multe,
stabilitatea devine nisip mișcător, dar care stabilitate?
Poezia care se construiște pe o pagină, la sfârșit se
revarsă într-o metafizică a libertății, nu există punct. Tot
ce se construiește, cuvânt cu cuvânt, este doar un balans,
pe o punte suspendată peste râpa muntelui; mergi și se
leagănă cu tine, amețitor, temător, dar, când ai trecut
puntea, mergi oriunde. O singură exceptie, ars, se
termină cu punct, poate ca final de fascicol. Repetitio
mater și ars sunt de luat drept artă poetică.
Fascicolul doi, Lakonica, abordează un text
scurt ca o rampă. Cuvintele te aruncă și zbori cât te duce
spiritul tău.
Este mereu ceva care salvează; tăcerea care
salvează totul; Poemul trebuie. O istorie a decăderii sau
un alt registru al receptării? Poemul de aur se
depreciază, în argint, aramă, bronz, fier sau este, de fapt,
simbolul diferitelor viziuni?!
Alter: nu mai sunt eu cel care a plecat./sunt altul/
pentru că m-am întors cu o floare//; Ora când calupul
de realitate în care se dospește poeticul, doar să-l simți:
din ecran inundă blues un violoncel- /copilul nu departe
caută febril în virtual-/ femeia îți doarme alături-/
noapte adâncă/ până/ la/ ochi// :ora când totul devine
vers.
În Poem, mi-e dor de tine ca de un poem/ în
vers alb/ poezie concretă-/ trupul tău gol nu rimează cu
nimic. Penelopa femeie sau poezie? Ideal sau concret?
Niciunul din acestea nu au margini pipăibile, se
întrepătrund, nu știi când treci de la unul la altul sau de
la unala alta.
Fascicolul trei, Casa rece, un moment al
mărturisilor mature.
Alte munci și zile plutește în substanță
patriarhală. Un poem al apogeului uman. Mineral,
vegetal, spiritual. Piatra, mărul, lumina, vinul, cărțile,
femeia iubită, tehnologia și Hesiod, pândind din
vremuri, din spatele unei jaluzele.
Sfera, Alter, Ajung întotdeauna, laturile unei
piramide pregătite să înfrunte timpul și să provoace
cititorul.
Dumitru Pană este autentic și peren. Un poet de
citit oricând, mai ales când nu mai știi cum arată poezia
actuală, un bun prilej de a o regăsi în viziunea și sub
semnătura sa.
Atmosferă de palat
în ajunul unui consiliu de coroană
în prima cameră regele
prinde fluturi instalat într-o uriaşă colivie
pentru fluturi. în acelaşi timp se ocupă
cu probleme de stat.
în antepenultima cameră regina
îşi priveşte cu nostalgie mâinile şi visează
la vreun amant neapărat roz. atmosferă de palat
în ajunul unui consiliu de coroană.
între a cincea şi a şasea fereastră
Bărbatul cu mănuşa albastră.
în prima cameră regele continuă
să se amuze în colivia uriaşă. fiecare fluture
este strivit de două ori: pentru sentimentul
de certitudine. apoi de trei de patru
de cinci ori: pentru celelalte sentimente
Dumitru PANĂ
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
62
Petre ISACHI
Condamnată la exil*
Lectura celor şapte cărţi publicate până în
prezent - „Cerul din oglindă”, 2008; „Leac pentru
lebede”, 2011; „Văzduh de aripi”, 2012; „Mladă
romantică”, 2013; „Testamentul privighetorii”, 2013;
„Templu retinei”, 2014; „Întoarcerea zeiţei”, 2015 - ale
poetei Geta Stan Palade, - trăitoare în frumosul oraş
Piatra Neamţ, topos poetic şi cultural de referinţă, dacă
ne reamintim doar de numele a trei scriitori
reprezentativi pentru literele contemporane: Adrian Alui
Gheorghe, Nicolae Sava, Daniel Corbu - prefigurau prin
viziune, limbaj poetic, problematică, estetică, poetică şi
poietică, filosofie etc. apariţia volumului cu un titlu
oximoronic: „Destăinuirile fulgerului” - criticul şi
istoricul literar, prof. dr. Lucian Strochi face şi
demonstraţia, în stilu-i erudit, persuasiv, concis, precis;
de citit Postfaţa: „Geta Stan Palade – Scurt tratat despre
tratarea timpului”. Cititorul îşi aminteşte, desigur,
motivul fulgerului a fost transfigurat şi de Eminescu în
poemul „Scrisoarea III”: „Fulgerele adunata-au contra
fulgerului care/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins
pământ şi mare”, dar cu alte conotaţii poetice.
Predestinarea exilului: „am rămas exilaţi, Doamne,/ pe
planeta pământ,/ în nerespectatul cuvântului, Tău, /
dintru început, / când ai creat lumea din haos şi lut!” (v.
Evenimente terestre) cere din partea poetei, fidelitatea şi
credinţa lui Iov, răbdare benedictină, voinţă poetică,
perseverenţă sisifică şi asumarea premisei că nu toţi
oamenii sunt, ontologic vorbind, condamnaţi la exil.
Celebru în literatura română este cazul lui Nicolae
Steinhard, care s-a situat, prin graţie divină, dar şi prin
credinţă necondiţionată, dincolo de orice problematică a
exilului, trăită tragic şi aproape generalizată în
contemporaneitate.
Asumându-şi condiţia dată, poeta-fulger
intuieşte fatalitatea şi misterul (auto)exilului:
omniprezent, dens, impenetrabil în lumina-i absolută,
imanent tragic, izvorul permanent al unui disconfort
interior persuasiv, interogativ şi generator de complexe
şi de melancolie ovidiană. Se ştie, conştiinţa exilului
este una dintre experienţele cele mai dureroase – naşte
in-solitare şi înstrăinare de sine şi de ceilalţi – ce i-au
fost date creatorului contemporan, dar care – paradoxal
– îi oferă acestuia şi cele mai mari şanse de a se regăsi,
de a intra în armonie cu sine, de a se mântui. Avem, se
înţelege, în vedere exilul metafizic, fie el religios sau/ şi
laic. Exilată „pe planeta pământ”, G. S. P. se ştie captivă
în substanţa „Destăinuirilor”, încât simbolizează,
volens-nolens, mitul lui Dedal, prizonier al propriului
edificiu, în corpul căruia se transubstanţiază (v. „Ruga
Anei”), pentru a nu-i mai fi „teamă de singurătate şi
frig”, pentru a fi sigură de propria-i luciditate şi
sinceritate. Pentru a fi sigură de sine în dialogul cu
Dumnezeu!
Poeta, un „fulger limbut”, ce locuieşte blagian
„catapeteasma dorului” se simte, ca orice exilat din
naştere, ameninţat apocaliptic, de singurătate (îi lipseşte
de fapt, „Sfânta Singurătate”, vezi poemul cu acelaşi
nume), înstrăinare, uitare, senectute, moarte, de o
previzibilă pierdere a iubirii, de fugit tempus
ireversibile, zădărnicie, soartă nestatornică, de „teroarea
istoriei” etc., în fapt, se vede agresată de tot atâtea faţete
fulgurante şi misterioase ale exilului. Arhitectura
labirintică a volumului: 1. „Noapte brodată cu nuferi”;
2. „Destăinuirile fulgerului”; 3. „Semne de taină”
configurează o fascinantă circularitate estetică, criptic-
postmodernă, în care „secundele/ măsoară clipa de jar/
din memoria fulgerului”, iar lirismul pare „răsărit în
ierbi de sub tălpile Ielelor”. Admirabil! Nu?
Însoţită de o muzică „de caval tânguitor”,
autoarea aleargă sisific „pe foi de papirus” revelându-ne
sub metamorfozele cercului existenţial, ispitele ce „ard
sub călcăi/ bocindu-ne din adânc rădăcinile!”. Fondul
mitic omniprezent – creaţia prin jertfa de sine; v. „De
dragul Artei” - se conjugă cu fondul istoric şi cu cel
tragic generat de „nerespectatul cuvântului, Tău, / dintru
început”, încât destinul, fatalitatea (ca şi destinul, ea
este imanentă şi decurge din imposibilitatea poetei de a
se manifesta altfel decât în virtutea esenţei sale, a
structurii sale sufleteşti!) şi vina declanşează situaţia
fără ieşire a „tragismului fără vină”. Este evident în
scriitură, că marea vină a scriitoarei Geta Stan Palade
este de a fi ea însăşi, indiferent de circumstanţe,
indiferent de consecinţele care-i pot pune sub zodia
incertitudinii, inspiraţia şi gândirea poetică. Ca orice
scriitor/ artist, G. S. P. nu scapă nepedepsită! Pedeapsa
este mitică, claustrarea în propria-i creaţie: „Mă
destăinuii în faţa ferestrelor: / ostenelile nu mi-au fost în
zadar, Caligrafule!/ Am dezlegat cu inima legată la
ochi,/ nodul gordian al metaforei…// Numai aşa am
putut auzi pe pământ/ bubuind din temelii/ rădăcinile
Universului!// M-am întors îngândurată acasă târziu/
într-o caleaşcă trasă de vulturi/ brusc izbucnind
dimineţile albe pe Ceahlău/ de dorul inimii şi-al tău!....”
(Nodul Gordian)
Dedublarea din „Ruga Anei” trădează existenţa
unui alter-ego al Eului creator, ce se subordonează întru
totul chemării destinului transcendent, care o implică cu
perfidie, pe autore, în vina-i tragică, ascunzându-i că
sacrificiul este un transfer total de substanţialitate de la
poet la Operă, mergând până la anularea Eului creator,
revelat autentic în oglinda exilului interior şi anatomia
melancoliei ovidiene, sublimată în Cuvântul ce ascunde.
Imposibilitatea organică a unei noi creaţii transfigurată
şi în capodopera „Monastirea Argeşului” nu este o
ficţiune oarecare. Dimpotrivă exprimă o altă fatalitate a
creaţiei! Ca şi Manole/ Caligraful, ca orice alt artist,
poet, Geta Stan Palade nu-şi poate depăşi scânteia
divină, altfel spus, Opera. Forţare acestor limite divine
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
63
duce la apariţia manierismului în literatură/ arte – şi nu
numai – care înseamnă de fapt, autopastişarea, imitarea
servilă şi repetată de către un poet a propriilor creaţii
scrise anterior. Sunt recunoscute eforturile lui Nichita
Stănescu de a nu se autopastişa - v. „O viziune a
sentimentelor”, „11 elegii”, „Oul şi sfera”,
„Necuvintele”, „Noduri şi semne”, „În dulcele stil
clasic”, „Epica magna” – am amintit acelaşi număr de
volume câte a scris şi G. S. P., până la „Destăinuirile
fulgerului”… Poate că nu aş fi făcut această digresiune
despre acest păcat fatal al literaturii lumii, dacă nu aş fi
observat riscul sinucigaş al poetei din Piatra Neamţ, de a
aluneca/ cădea în manierism! Probabil ca efect
inexplicabil (să fie o pedeapsă divină?), al narcisismului
estetic! Ajungem să ne îndrăgostim de propria noastră
estetică, poetică, deşi ştim ce i s-a întâmplat
nefericitului Narcis…
Credem, totuşi, că autoarea vol. „Destăinuirile
fulgerului” este o învingătoare în războiul cu sine însuşi,
o cuceritoare care a înţeles că exilul ca fenomen
predestinat şi ca dilemă existenţială este un exerciţiu de
luciditate cioraniană, folositor „destăinuirilor” poetice,
în care descoperi brusc că nu poţi fugi de tine şi, mai
ales, că nu poţi găsi „chipul adevărului din clepsidra
timpului”, decât în citadela Eului, o fata morgana pe
care o căuta şi Macedoncki în „Noapte de decemvrie”.
Aceeaşi nostalgie a idealului în veci neatins:
„Minciună!/ Adevărul nu seamănă la chip/ cu Oul lui
Columb/ sau cu vreo sferă gânditoare/ privegheată de
soldăţoii maimuţoi de plumb! // El poate fi, vă jur,
colţoasa mătrăgună/ care la noi a prins contur/ în
văgăuna cerului de peste drum/ care te latră-n asfinţit de
Lună // benchetuind cu paparudele/ în pajiştea nebună
de trandafiri/ şi stuh abia ivit/ cerşind după un strop de
lacrimă divină! // Cuvântul adevăr îmi pare sumbru şi
coclit/ cădelniţând cu stelele-n răspăr!.../ Şi-atât!...
Numai atât?...”. Poeta, „lup de iubire flămând”,
redescoperă în cea de-a opta carte, adevărul comun că
„tot răul ne vine din neputinţa de a fi singuri” (La
Bruyere) şi din imposibilitatea de a ne rezuma la ceea ce
posedăm nemijlocit, deşi dependenţa faţă de o realitate
transcendentă, faţă de alteritate, este absolut necesară în
orice tip de creaţie. Ajunsă la marginile singurătăţii,
doar Dumnezeu rămâne pretextul suprem de dialog,
pentru poeta condamnată la exilul ca dilemă a lumii, dar
şi a Eului poetic.
Geta Stan Palade are ceva din voinţa sacră a
Sfântului Ioan al Crucii care reitera necesitatea că
„trebuie să plecăm de la cele ce se văd şi care nu există,
pentru a ajunge la cele care nu se văd, dar care există”!
Condiţia pentru a-şi scrie „istoria cu Eu şi Dumnezeu”,
pe care poeta o respectă cu sfinţenie este liminara
sinceritate în dialogul inefabil cu propriile-i gânduri,
sinceritate ce impune întoarcerea spiritului spre sine
însuşi şi trădează retorica expresionistă a ilimitatului:
„Nimic nu va putea salva metropola,/ mit osândit din
palmele Zeilor din Olimp,/ cumpănă întroienită de
lacrimi/ dedesubt şi deasupra icoanelor de nori! //
Tăiuşul neprihănit de coasă/ va secera din rădăcini
uzurpatorii/ să contemple lumina/ în imperiul dintre
viaţă şi moarte! // Numai tu, Doamne, ne poţi vindeca
de păcate!/ La căpătăi se spovedesc/ şi-acum florile
dalbe ale câmpului…” (Mit osândit). Nu e greu de
observat: poeta-fulger limbut îşi ajunge sieşi ca însuşi
Dumnezeu! Acest statut demiurgic de sorginte sacră îi
revelă autentic – credem noi – ontologiile singurătăţii…
Mai precis sacralitatea singurătăţii şi convingerea
romantică că „în noi este totul”? Exilul predestinat ca
dilemă îi asigură autoarei, un labirint de ipoteze
borgesiene ce-i activează trăirile exacerbate blagian. În
mod cert, stările sufleteşti excesive şi contradictorii sunt
o consecinţă a exilului transfigurat ca dilemă. De fapt,
lirismul dilematic îi asigură volumului simbolistica
fulgerului: pedeapsă divină, lumină, foc, iluminare
intuitivă, vocea divină, nostalgia infinitului, frică etc.
Mitizând, putem considera „Destăinuirile fulgerului”,
un „libri fulguralis” omeneşti văzute şi nevăzute! Spusa
Sf. Ioan al Crucii ar putea fi cheia de lectură. În mod
cert, lumea nu poate fi trăită decât poetic!
*Geta Stan Palade, Destăinuirile fulgerului, Versuri,
Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016
Rondel
Alungă-ţi gândul ce coboară
În pesimism și-amărăciune;
Mai bine vino și îmi spune
Ce mult râdeai odinioară
Când doar vedeai un zmeu cum zboară.
Tristeţea nu-i înţelepciune:
Alungă-ţi gândul ce coboară
În pesimism și-amărăciune.
Spuneai: "Nimic nu mă doboară";
Adună-ţi gândurile bune,
Admiră tot ce te-mpresoară
Și vei vedea atunci minune:
Gândul voios nu mai coboară!
Nicolas BRATU
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
64
Valeria MANTA TĂICUȚU
*Carmen Georgeta Popescu:
Amintiri din clepsidră, Ed. Bibliotheca,
Târgoviște, 2016
Carmen Georgeta Popescu este un nume relativ
nou în peisajul nostru literar, dar debutul târziu pare să
aducă, prin compensație, o rapidă recunoaștere a
calității poemelor adunate, deja, în doar trei ani, în
câteva volume: „Viața ca un joc” (2014), „Eșafodul
culorilor” (2015), „Scările din labirint” (2015) și
”Amintiri din clepsidră” (2016). La aceste volume se
adaugă prezența, cu grupaje substanțiale, în câteva
antologii apărute în perioada 2014-2016, ceea ce
îndreptățește concluzia că avem de-a face cu o scriitoare
hotărâtă să recupereze tăcerea de câteva decenii și să-și
câștige locul în Cetate.
„Amintiri din clepsidră” este un volum care
adună poeme de-o sinceritate copleșitoare, în măsură să
dea sens și autenticitate mesajului. Poeta comunică și se
comunică, știe să construiască un univers situat la
confluența dintre magie, filozofie și poezie și se
dovedește, în primul rând, o redutabilă cititoare, cu
lecturi esențiale,, de unde și, pe alocuri, impresia de
livresc, nu supărătoare, ci exact în proporția cerută de
tehnicile intertextuale moderne. Poemul care deschide și
dă titlul volumului trimite la câteva mituri antice (al
androginului, dar și al eternei curgeri) integrate în text
cu o ușurință și îndemânare proprii cărturarului/
înțeleptului care înțelege poezia ca pe o modalitate de
cunoaștere a lumii, dar știe și că există limite ale acestei
cunoașteri: „Se consemnau abuzuri tot mai des/ fugeam
să ne ascundem în alții,/ dădeam nedumeriți tot peste
noi/ și peste-aceleași pete obosite,/ cu ochii-l întrebam
pe înțelept/ de ce întregul pare jumătate,/ de ce din
jumătăți rămâne scrum”. Trecem prin vieți succesive și
totuși rareori ajungem să desprindem semnificația
călătoriei pe care-o parcurgem ciclic, de la naștere spre
moarte și înapoi: „Ne-a spus:/ nu sunteți destul de apoși/
nu curgeți cu valul pornit să iubească/ n-am înțeles ce ne
lipsea și ne-am întors/ la vechea lacrimă, urâtă,/
călătorie uscată pe obraz”.
Meditativă, lirică, reflexivă, poezia doamnei
Carmen Georgeta Popescu se construiește, tematic, pe
obsesia timpului, pe fragmentarea lui greșită, pe
falsificarea lui, pe nevoia ieșirii din timpul terestru și a
integrării într-unul astral: „Păzitorul timpului m-a iubit
nespus/ o mamă cu ziua de astăzi în pântec,/ îi auzeam
palmele cum netezeau/ câte o lacrimă și o-ntindeau/ la
mal, să-i facă respirație gură la gură,/ până la cântec”
(„Dincolo de nori”). „Dubiul, nesomnul, amăgirea”
favorizează transformarea în „flacără de argint” a
secundei, dar valorizarea ei poetică poate fi pusă în
pericol de gândirea de tip sofist; de fapt, nu de rațiune/
luciditate are nevoie demersul poetic, nu de construcții
corecte în aparență, dar supuse greșelii/ echivocului, ci
de sentiment și răgaz de visare: „Îl voi ruga să-mi facă
loc la fereastră,/ tăcuți să privim și necronometrat/ greu
înțeleasa câmpie din amintiri,/ crestele de unde-aruncam
bucuria/ și o primeam din cel mai lung ecou,/ dubiul,
nesomnul, amăgirea,/ în final sofismul titlului de carte -/
rătăcitor și el pe drumul către cer” („Pandant”).
Timpul este înțeles ca dimensiune interioară a
ființei: „Simt gustul verii în cuvinte/ venind de dincolo
de somn,/ îmi crește timpul fără să mă doară/ că ploaia-
și face umbră și culcuș/ în fiecare frunză adormită”
(„Imanență”) și a fost asimilat (a devenit o parte din noi)
odată cu miturile („pe marginea clipei, mereu în
perechi,/ dansează păsări măiastre” – „Extrasistole”),
chiar dacă poeta construiește sintagme în care lutul
(„Am construit/ podețe peste clipele de lut” –
„Cuvintele nu cer nimic”) și „zăbrelele timpului până la
cer” devin expresii metaforice ale neputinței umane de
a-l lua în stăpânire. De timp nu te poți ascunde
(„Pleoapele nu pot ucide clipa” – „A doua oară”), pentru
că, necruțător, te însoțește, martor și călău, pe tot
parcursul călătoriei tale de la umbră spre lumină și
înapoi la umbră: „Posibilă-i doar trecerea prin umbră,/
posibilă e orice căutare,/ în schimb, tăișul timpului e
necesar -/ abscisă desenată vertical” („Dinspre Adam”).
Trecerea prin timp trebuie asumată ca moștenire, cu
resemnare și fără tresăriri de orgoliu: „Să ne mutăm din
noi în noi înșine, goi,/ cu brațele întinse așa cum n-am
dansat/ nici măcar în ascunsele fantezii,/ din piele să ne
facem pătură doar când orbim/ și nu mai auzim/ tic-tac-
ul din lada de zestre” („Pictorul de la butonieră”).
Nici un poem din volum nu este construit pe o
singură temă, aceasta de multe ori cu impact asupra
limpezimii discursului liric. Cele mai reușite, desigur,
sunt poemele de dragoste (ele sunt, de altfel,
preponderente) situate într-un „prezent continuu”:
„Timpul stă în cumpănă,/ nu știe nici el,/ dacă să mă
zorească spre final/ ori să-mi încetinească focul din
adâncuri.// O să mai umblu o vreme prin lume/ cu
gânduri lăsate să crescă-n voie,/ o mie de visuri așteaptă
un semn,/ o mie de uși își declină misterul,/ timpul meu
stă pe muchie de cuțit,/ privește cu îngăduință cum
însăilez/ nerăbdătoare și ziua de mâine„ („Prezent
continuu”).
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
65
Silvia Ioana Sofineti
Prin „sertarele ființei”
Recunosc, nu mă mai dau în vânt după maxime și
cugetări. Nu-ți sunt de folos oricând, nu te farmecă
oricum, poate și din cauză că, după cum spun și
învățăturile sfinte, pentru toate cele ale lumii este o
vreme propice: iar pentru cuvintele înțelepte, pentru
valorile morale pe care le promovează este potrivită
tinerețea, perioada de formare, cu un cuvânt, vârsta
întrebărilor. Cine n-are bătrâni, în această perioadă, să
și-i cumpere, pentru că este dificil să afli, de unul
singur, granița dintre bine și rău, dintre permis și
interzis, dintre moral și imoral ș.a.m.d. În mod normal,
educația ar trebui s-o facă familia, școala, biserica, dar,
când aceste instituții, din diverse motive, par inficiente,
iar „educația străzii” le suplinește, schilodind mințile și
sufletele, chiar că sunt necesari mentorii, dispuși să
împărtășească din experiența lor de-o viață. Desigur, tot
ce-am spus până acum sunt truisme, cine nu știe că
avem nevoie de înțelepți, de purtători de făclie, de
luminători în întunericul minții, în debusolarea
postmodernistă a umanității, intrată într-un ciclu de
autodistrugere morală?
G. Gabriel Petru Băețan nu este bătrân, ci doar
înțelept. Intuind care sunt nevoile generației sale, adună
și revarsă spre ea, din „cotloanele ironiei”, aforisme și
cugetări pe teme diverse, adunate într-o carte bună de
ținut aproape cât mai mult timp, căci „Cărțile sunt
valurile care poartă chintesența către malurile altor
vieți”. Ordinea în care sunt așezate capitolele este
impusă, probabil, de motive ascunse, dar poate fi ghicită
ironia subtilă cu care autorul pleacă de la „frumusețe”,
ca să ajungă la „alte ingrediente ale vieții”. Știm, din
proprie experiență, din ceea ce vedem și auzim, că
lumea noastră are un cult al propriului trup, că operațiile
estetice, produsele de îngrijire a corpului, loțiunile,
cremele, fardurile, vopselele etc. se vând mai ceva decât
pâinea caldă, că rabzi de foame nu pentru că ești sărac,
ci pentru că vrei să ai o siluetă de invidiat, într-un
cuvânt, cum spune înțeleptul arădean, „Pun unii atât de
mare accent pe felul în care arată de parcă i-ar împăia
cineva după moarte”. Din păcate, „se poate cosmetiza
un chip, însă niciodată un caracter”, așa că autorul trece
la alt capitol, „Despre bogăție și bani”. Fascinația averii
(nu obținută prin muncă, deoarece „Munca nu este
profitabilă. Nu poți strânge nici măcar kilograme în
plus”) vine de departe, din vremuri biblice, de când Iov
a pătimit pentru noi toți și ne-a dat o lecție pe care
nimeni nu mai este dispus s-o repete, câtă vreme „Banul
poate metamorfoza chiar și un preot într-un broker
pentru diavol”.
Nu o dată am fost obligați să constatăm că
necazurile prin care trec națiunile, moartea bunului simț,
catastrofele, crizele politice, sărăcia și alte nenorociri se
năpustesc asupra noastră pentru că nu mai știm să ne
împotrivim celor proști, dar mulți în funcții de
conducere: „În mâinile prostului, responsabilitatea
devine un instrument de distrugere în masă” – și așa
este, dacă ne luăm numai după ceea ce se întâmplă în
parlamentele de pe tot cuprinsul planetei. La noi,
„Intelectualul român nu a ajuns atât de disperat, încât să
devină politician”, iar „Constituția garantează numai
dreptul la vot. Nu și dreptul la niște candidați mai de
Doamne ajută!”. Așa că, lămuriți, trecem, odată cu
autorul, la „Obiceiuri mioritice”. Primul obicei – băutul
fără măsură, temeinic și cu orgoliu de nezdruncinat:
„Decât simplu muncitor la fabrica altora, mai bine
director de marketing la propriul cazan de țuică!”; al
doilea, nepotismul: „cumetriile înaintea tuturor
îndatoririlor ierarhice”; al treilea – lipsa de respect
pentru cultură: „În ritmul acesta de proliferare a
inculturii, strănepoții noștri vor crede că Damian Jder a
fost un DJ”. Mai sunt și alte obiceiuri, tot mioritice, pe
care cititorul și le poate reaminti cu tristețe, căci adevăr
grăiește aforistul: „Noi nici nu înaintăm, nici nu
regresăm. Noi șovăim!”. Și, dacă așa facem la capitolul
politică și patriotism, să vedem cum tratăm femeia –
mamă, fecioară, gospodină, mister nedezlegat,
„farmacie de vise”, dar, mai ales, ținând cont de
capitolul anterior, trebuie să recunoaștem adevărul gol-
goluț: „O femeie, oricât de frumoasă, lângă un bărbat
care nu știe să o facă fericită este ca o operă de artă
interpretată de un măcelar”. „Iubirea nu este doar oarbă,
ci și paranoică”, mai bine renunțăm la ea și ne
încredințăm lui Dumnezeu, chit că nici aici lucrurile nu
stau mai bine: „Doamne, dacă am câștiga la Loto am fi
atât de credincioși!”. Nici poezia nu mai vindecă
sufletele – „Toate poeziile care nu curg în cascadă sunt
apă chioară în gura unui bețiv”, într-o lume învinsă de
„invidie, lene, bârfă, superficialitate”, în „sertarele
ființei” mai găsind și singurătate, și suferință, dar și
„lifturi către absolut”.
G. Gabriel Petru Băețan este un autor lucid, cu o
perspectivă filosofică asupra lumii contemporane, care,
cu siguranță, va aborda, în viitor, și specii literare în
care să-și valorifice potențialul creator; l-aș vedea în
ipostaza de romancier satiric, căci, parafrazând un poet
astăzi uitat, e prea bun pentru tăioase ironii veacul în
care trăim…
*G. Gabriel Petru Băețan:
Cotloanele ironiei, Ed. Mirador,
Arad, 2016
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
66
Lucian MĂNĂILESCU
Turnurile de fildeş ale cetăţii
Catalogat de critica literară drept „poet citadin”,
Nicolae Pogonaru îşi poate revendica însă o
descendenţă neobişnuită: în umbra lui se zbănţuie un
copil obraznic, pus pe şotii, care dă cu tifla lumii. Este
ipostaza în care ni-l prezintă una dintre cărţile sale
anterioare – „Memoria paşilor” (2009), cu uliţa
amintirilor rurale: „cu canapele la porţi/ pe care bătrânii
aşteptau americanii (…)/ uliţa pe care treceau morţii la
cimitir/ şi pe care veneau mirii de la cununie”. În
memoria nevindecată de copilărie a poetului „mirosea a
galop de cai slobozi”, iar cerul „necheza de atâta
lumină”. E o lume a „cotidianului periferic”, dată în
scrânciobul vieţii la Paşti, când Iisus se dovedea a fi:
„un om cumsecade/ aşa cum scrie prin cărţi/ se oprea
din drum/ stătea de vorbă/ cu oamenii pe la porţi/ le
punea câte/ o întrebare/ apoi pleca/ să se pregătească/
patruzeci de zile/ pentru Înălţare”.
Sunt, în acele pagini, ca la un alt citadin al
„arheologiei blândeţii” – Petre Stoica – ruinele unui rai
împodobit cu fotografii de epocă (morarul, al cărui chip
s-a scufundat în lacul morii, dogarul „rămas într-o
doagă” după colectivizare, frizerul, în a cărui „oglindă
mare de pe perete” oamenii îşi lăsau figurile, dar şi
descinderile anuale în bâlciul oraşului din apropiere, de
la care nimeni nu vrea să lipsească. („căruţe trase de boi
sau de cai/ pline de copii şi oameni mari/ şarete cu
leagăn cu arcuri/ plină de lume înstărită/ luau drumul
oborului/ spre târgul Drăgăicii”.)
Totuşi, criticii au dreptatea lor, fapt demonstrat şi
de actualul volum intitulat „Gravuri de ocazie”, în care
Nicolae Pogonaru investighează, de sus, din turnul de
fildeş al azilantului liric, municipiul de curbură, care are
cea mai scumpă apă de ploaie din România: „te uiţi lung
în oglindă/ şi vezi pe cineva care din ce în ce/ seamănă
tot mai puţin cu tine (...) treci în camera de zi/ în
paranteză în living/ deschizi fereastra te uiţi/ să vezi
cum mai e vremea/ pe vremurile astea tulburi/ în drum
spre bucătărie/ ai vrea să te întâlneşti / cu un prieten
vechi să bei o cafea/ dar dai tot peste colega ta de
dormitor/ ea deja aeriseşte după ce a fumat în exces/
dăunând grav sănătăţii celor din jur” (monoton).
La nivel semantic, limbajul rămâne, aparent, cel
din volumele anterioare: cu enumerări, ironii, capcane
sau sugestii jucăuşe, disimulate în vorbe ce descântă şi
(în)cântă ferestrele cu ochi şi pereţii cu urechi. Totuşi,
s-a produs o rafinare subtilă: ironia a căpătat
profunzimea şi savoarea gustului amar, sfidând infernul
„de zgomote diurne” al străzii, pe care personajul liric
se duce „la servici/ ca la propriul priveghi”.
Iar poetul – neavând dreptul la „viaţă personală”,
e obligat să privească în jur, transplantându-şi sub aripa
stângă inima ruginită şi gâlgâitoare a oraşului: „îţi faci
un duş cu apă maronie/ (iar ai nimerit ziua în care / se
lucrează la conducte)/ îţi treci prosopul peste cap/ îl
presezi bine ca şi când/ ai vrea să-ţi ştergi memoria / (...)
porneşti televizorul şi dai/ peste aceiaşi părerologi
inepţi/ peste aceiaşi politruci năimiţi/ să plângă de mila
baronilor şi mogulilor/ aflaţi în puşcărie şi deveniţi
celebri doar pentru că au furat de la stat/ schimbi canalul
pe Animal Planet/ şi ce coincidenţă vezi şacali hiene/
rechini şi alte animale de pradă (între veghe și vis).
Supravieţuirea, în libertatea din cutiile de bloc, nu
este, nici ea, mai mult decât o resemnare agitată:
„treptat treptat din ochii tăi coboară noaptea/ până să
aţipeşti formezi un număr de telefon/ la fiul de peste
mări şi ţări/ de la capătul lumii se aude în aparat/ ca la
un pick-up defect/ « Il n’y a pas d’abonné au numéro /
que vous avez demandé…/ il n’y a pas d’abonné …/ pas
d’abonné pas d’abonné…” (acasă).
Sau o mică şi inutilă evadare, într-o puşcărie ceva
mai confortabilă: „poate ar trebui să te gândeşti/ că
oraşul în care locuieşti/ este un fel de penitenciar cu
străzi/ cu magazine instituţii publice/ parcuri locuri de
agrement/ care la rândul lor sunt nişte puşcării mai mici/
în care oamenii se mişcă relativ liber/ (...) /şi gândeşte-te
că acasă/ eşti în arestul tău preferat/ de unde poţi fugi
unde vrei şi când vrei/ prin ecranul televizorului/ care
oricum îţi influenţează deciziile cotidiene/ în rest ce-ţi
mai trebuie (mica evadare).
Zilele „copy-paste” ale poetului sunt, cu alte
cuvinte, echivalentul unei izgoniri din cetate: una
blândă, deocamdată, în care televizunile oculte ne
transmit viaţa în direct: „şi iar televizor din nou antene/
părerologi aflaţi între dileme/ cătuşe zornăind acut în
plasmă/ şi arestaţi bolnavi subit de astmă”.
Asta în timp ce libertatea devine o deşănţare
pentru păpuşile de cârpă ale celebrităţii şi „robomanii”
sunt trăiţi în grabă de lucruri şi sentimente de plastic:
„e liber în republică să faci tot ce vrei/ liber să înjuri
liber să furi / liber să înşeli liber să delapidezi/ e liber să
stai în arest la domiciliu/ cu copiii şi nevasta lângă tine/
eventual cu amanta/ liber să iei sau să dai şpagă/ e liber
să-ţi torni prietenii/ sau foştii parteneri de afaceri/ e liber
la internet liber la sex/ liber la bolile lumeşti/ e liber la
consumul de etnobotanice/ liber la piţipoancele de doi
lei/ mediatizate de televiziunile comerciale/ e liber la
speranţa de viaţă/ ce-a mai scăzută din Europa/ e liber la
alcool în exces pe cap de locuitor/ liber să stai la cozile
de la ghişee/ liber la impozite taxe/ şi la asigurări
benevol obligatorii/ pe care le duci toată viaţa în spate/
precum Isus crucea spre o Golgotă/ a dezamăgirii şi
neîncrederii/ e liber ca nonvalorile să treacă drept valori/
liber să mergi la şcoli în care nu înveţi nimic/ e liber să
munceşti la negru/ (...) e liber să votezi după cum ţi se
dictează/ sau după cum îţi spune popa la biserică/ e liber
să fii manipulat/ de politicieni semidocţi şi de
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
67
televiziuni / cumpărate politic/ e liber să faci parte
dintr-un popor de clone obediente/ fabricate în
laboratoarele puterii/ e liber să ai legi drepte aplicate
strâmb/ e liber la licitaţii cu dedicaţie/ e liber la
nepotisme şi impostură/ e liber la minciună şi laşitate/
eşti liber ca o pasare-n zbor...” (libertate).
Desigur, vorbind despre izgonirea poeţilor din
cetate, după ce mulţi potentaţi ai momentului l-au
aprofundat pe Platon în facultăţile lor făcute la (mare)
distanţă sau cu ocazia doctoratelor cumpărate de la
supermarketurile bunăvoinţei, ea a fost şi este posibilă.
Imposibilă, totuşi, este izgonirea poeţilor (în sensul mai
larg al cuvântului) din istorie. Iar aceste cuvinte sunt o
pedeapsă în contumacie, irevocabilă: „baronii locali de
partid/ iar au chefuit până târziu după întrunirea/ în care
şi-au aranjat pe posturi/ diferite rude şi cotizanţi în
campaniile electorale/ şi mă gândesc câţi bani face
chelnerul ăsta/ care a luat imobilul în locaţie de
gestiune/ după revoluţia simulată la televizor” (e
dimineaţă); sau: „apoi ieşi din cuşca de beton ca
dintr-o cămaşă de forţă/ şi intri în labirintul oraşului/ pe
strada Cuza Vodă reabilitată în stil kitsch/ de către
firmele clientelare de partid/ cele trei fântâni arteziene
cu apă stătută/ sunt oprite să nu consume curentul/ că
noaptea oricum nu le vede nimeni” (iulie noaptea).
Buzoienii ştiu de ce! Iar cititorii de pe alte meleaguri au
– nu-i aşa ? – Buzăul lor de uz personal!
Nicolai TĂICUȚU
Raftul de cărți
Cristina Ștefan – Adrian
Grauenfels, Zen Absolut – Poezii
din Mileniul al III-a, Coperta și
concepția grafică: Sash Segal,
Editura Art Book, Bacău, 2016.
123 p. Într-un argument intitulat
Compoziția emoțiilor estetice –
colajul, Camelia Iuliana Radu
spune: …Formula de colaborare,
de comunicare a celor doi poeți
într-un colaj de imagine și poezie contemporană la care
au apelat recidivând, este aceea a internetului,
desfășurarea actului creator fiind astfel spontană, un
brainstorming artistic. Zen Absolut devine astfel o
extensie, o paranteză lirică a lumii care nu mai există
decât ca artă, ca literatură.
Lucian Mănăilescu,
Ferestre literare. Interviuri și
eseuri, eLiteratura, București,
2016. 334 p. Într-un Cuvânt de
însoțire, criticul Adrian Dinu
Rachieru spune: …că volumul
Ferestre literare răsplătește
strădaniile unui poet de rasă,
discret, dedicat altora, neprețuit
pe cât ar merita; nici așteptând,
într-un „deșert de oameni”, reverențele colegilor,
mișunând în viesparul scriitoricesc. Și, totuși, dacă
citim/ recitim Statuie de sine, putem subscrie spuselor
Poetului: „Totuși – zicea Poetul - o să-mi ridic o
statuie aici,/ în deșertul de oameni:/ vă rog, luați fiecare
o piatră în mână/ și miluiți-mă! ”
Victor Munteanu, prizonierul tăcerii, Editura
Junimea, Iași 2016. 118 p. Noul
volum al lui Victor Munteanu
este însoțit de referințele unor
importanți critici literari: Cornel
Ungureanu, Adrian Dinu
Rachieru, Ioan Es. Pop, Ioan
Holban, Theodor Codreanu și
Aurel Pantea. Acesta din urmă
spune: …Nu sunt convins cu
totul că poezia va salva lumea,
dar, la sfârșitul lecturii acestei cărți, am câștigat un
argument în plus pentru ideea că, dacă nu se știe sigur
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
68
că poezia va salva lumea, există poeți ce fac din viața
lor un proces de mărturii și mărturisiri pentru ca
această idee să răzbată în conștiința tuturor oamenilor.
Victor Munteanu e un astfel de poet…
Florentin Popescu, Furca și
alte Povestiri, Rawex Coms,
București, 2016. 203 p. Florentin
Popescu este un dar pentru literatura
română, pe de o parte și pentru toți
cei care-l cunosc, pe de altă parte…
spune Theodor Damian pe coperta a
patra a cărții. Iar Lina Codreanu, într-
un final de cronică recentă (revista
Litere,10/ 2016) menționează: Despre
creația lirică a lui Florentin Popescu au fost exprimate
zeci de opinii critice avizate, semnate de Romul
Munteanu, Ion Rotaru, Dumitru Micu, Tudor Cristea…
Pozitive. Despre aceste proze scurte din volumul Furca
și alte povestiri părerile n-ar putea fi altfel.
Victoria Milescu, Deriva sentimentelor,
Editura Betta, București, 2016. 156 p. Nicolae
Georgescu începe astfel prefața,
Poezia ca pătrundere în cauze, la
această carte: Poezia este, pentru
Victoria Milescu, o stare (de grație,
de imponderabilitate – ce cuvânt
lung!) în segmentul dintre limitele
vieții-ca-zăbavă-între-margini-
mișcătoare, întâmplate, dar nu
necesare; sau mai degrabă un
baleiaj prin mijlocul, prin talvegul
curgerii, pe acolo, așadar, de unde se disting distanțe.
Niciodată speriată de moarte, nici ispitită de trăiri
imense, de clipa unică să zicem, poeta își caută această
stare în echilibrul distanțier, mai bine zis a câștigat-o și
s-a fixat în ea, și contemplă cu melancolie lumea…
Gheorghe Dobre, Și au trăit ani mulți, fericiți –
microroman -, Editura Helis,
Slobozia, 2014. 55 p. Dan
Simionescu afirmă, pe coperta a
patra a cărții: …Romanul,
miniromanul d-lui Dobre dacă
vreți, are un singur erou principal,
CONDIȚIA UMANĂ și dacă mai
apar episodic și alte personaje o
fac pentru a ilustra, pentru a reliefa
CONDIȚIA UMANĂ. Fiindcă
coloana vertebrală a narațiunii este tocmai sinele
autorului, poate fi în același timp un lung eseu filozofic,
un poem sau un studiu subiectiv al patologiei umane.
Tocmai în asta constă originalitatea: să spui în cinci
pagini de revistă, cinci minicapitole, cât alții în cinci
sute de pagini…
Mioara Bahna, Dintre sute de femei… -
prezențe feminine în scrisul românesc actual, Editura
Tipo Moldova, Iași, 2016. 232 p. Cităm începutul unor
Constatări… (ale autoarei, ele constituind argument
pentru această carte): În perimetrul
scrisului românesc actual, cu
siguranță, mai mult decât în epocile
străbătute de acest domeniu până
acum, femeile reprezintă o realitate
deloc neglijabilă, și sub aspect
numeric, dar și prin aportul
axiologic la configurarea peisajului
literar. Prezența lor este la fel de
eterogenă ca și întregul căruia îi
sunt parte inalienabilă, chiar materialul pe care l-am
adunat în această carte, putând să fie o dovadă a
configurației eteroclite de care am pomenit.
Nicolae Gâlmeanu, Contorsiuni ˃Ieșirea˂,
Editgraph, Buzău, 2016. 81 p. Am fost doar o literă
domestică, să scriu o poezie/
sălbatică, crezând că voi
înfrumuseța lumea/ cu un călcâi
vulnerabil, de aceea… Am citat
un poem fără titlu din acest nou
volum al lui Nicolae Gâlmeanu.
Postmodernist prin evoluție,
acesta îmbină gingășia cu
duritatea și, dacă n-ar exista
sensul metaforic, luat en gros,
ne-am lovi cu capul de mulți bolovani în căutarea
izvorului feeric. O destrămare a firii, a creației, din prea-
plinul existențial, este amplu detaliată în zeci de poeme,
nu într-o ordine riguroasă, ci voit în dezordine, în haos,
de unde se așteaptă recreația. Iată și un poem, fără titlu,
într-un vers: Cimitire, nu trageți, nu trageți, noi suntem
morminte.
Virgil Panait, alchimiile
morții, Editura Atec, Focșani,
2016. 68 p. Cândva, privitor la
poezia lui Virgil Panait, Romul
Munteanu spunea: Când se va
scrie o istorie a liricii noastre
contemporane, poezia cuvintelor
ca obiect al creației va căpăta cu
adevărat dimensiunea sa reală.
Virgil Panait constituie un
exemplu elocvent în acest sens. Poezia sa este
apăsătoare și sumbră. Prin poezia trăirii, scriitura
năzuiește să ajungă la marile abisuri ale ființei umane.
Și acest volum susține cele menționate mai sus. Și alte
scurte referințe critice însoțesc cartea. Acestea aparțin
lui Gheorghe Grigurcu, Irina Petraș, Nicolae Manolescu
și Eugen Simion.
Tudor Cicu, Corăbiile Greuceanului, Editura
Rafet, Râmnicu Sărat, 2016. 81 p. Domnule, Doamnă,
oameni buni, iată, îmi place să cred - ție mă adresez,
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
69
cititorule – cu această carte de poezie tocmai ai trecut
în tărâmul care l-a „înghițit” pe
poet și care te va purta și pe tine în
torentul care l-a condus prin
labirinturi de lumi dezlănțuite, în
care a ars continuu: ca o văpaie! E
un tărâm magic, unde alt poet
(cândva) intra cu un șoim pe umăr
în cetate, un altul curgea întreg în
acel cântec scris pentru frumoasa
lui Annabel Lee - și unde azi – nu-l
mai vede nimeni pe poet. Astfel își începe autorul/
poetul un cuvânt înainte, la acest volum.
Angi Melania Cristea,
Pietrele soarelui, Editura Aius
PrintEd, Craiova, 2016. 82 p.
Florin Grigoriu începe prefața-eseu
la această carte (Pietrele Soarelui –
Ani de nisip – Secundele ierbii – un
alfabet al descifrărilor) astfel: O
lume răzvrătită, anarhică,
vulcanică trăiește în poezia
autoarei Angi Malania Cristea, un
peisaj greu de cucerit, necesitând voință exploratorului
și are atenție la pericolele alunecărilor, capcanelor,
avalanșelor, cărări înguste pe margini de prăpăstii, aer
lovit de metafore dense, pietre solare pe întinsul
deșertic… Pe coperta a patra a volumului, criticul Alex.
Ștefănescu spune: Când deschizi cartea semnată de
Angi Cristea, parcă deschizi o fereastră prin care intră
aer curat. Versurile ei se remarcă imediat prin
candoare și inventivitate… Oare este vorba despre
același volum de versuri?!
Adriana Butoi,
Prescurtarea literei mari, Editura
Art Book, Bacău, 2015. 161 p.
Cristina Ștefan, cea care scrie
prefața la acest volum,
menționează: În cartea Adrianei
Butoi, ori de câte ori recitesc o
poezie, găsesc noi interpretări și
definiri, este inepuizabilă în a
direcționa cititorul, în a-i da de
gândit, este o lirică de context și abreviere a gândirii
sub aura unui estetism actual. De aceea, această carte
este încă o lumină în lirica prezentului. Cităm de pe
coperta a patra: azi/ mai devreme ca niciodată/ am
aliniat toate visele cu noi/ așa/ într-o înțelegere tacită
cu timpul/ nu se știe/ poate va fi posibil să oferim în
avans/ certitudinea dimineților (Și mai departe…)
Teo Cabel, Trepte, Editgraph, Buzău, 2016.
124 p. Prin această nouă carte, Teo Cabel a luat pulsul
cultural al județului Buzău, în perioada 2011-2015, pe
plan literar, la evenimentele la care a fost invitat. În
prefața cărții, Un martor important, Manuela Camelia
Sava spune: …Valuri-valuri,
oamenii care scriu se coagulează
în oceanul publicistic cabelian
pentru a se recunoaște o clipă,
pentru o strângere de mână,
pentru un surâs, de aceea trebuie
subliniat, așa cum Teo Cabel
însuși mărturisea: „Mănușa de
catifea a fost aruncată ca o
încurajare”… Două eseuri
semnate de Tudor Cicu (Cronicar peste vremi) și Costel
Suditu (Ca într-o piesă de teatru) constituie postfața
acestei cărți.
Adrian Lungu, Eroarea,
Rovimed Publishers, Bacău, 2014.
276 p. Pe coperta a patra a cărții,
Calistrat Costin face câteva
mențiuni: Carte bogată în idei,
gânduri, învățăminte,… de-ar fi să
contrasemnăm doar apoteoza finală
a ERORII: „…Oricât ne-am
împotrivi, suntem absorbiți în acest
rug al vieții. Eu aș zice că merită!” Da, această
profundă cugetare nu este o… „eroare”! Adrian Lungu,
nu demult intrat semnificativ în lumea literelor are stofă
de autentic, chiar mare prozator. Și din paginile sale
am înțeles ce înseamnă „satisfacția de a trăi”…
Zeno Halupa, Veninos *
Serafimizare, Editura PIM, Iași,
2016. 72p. Volumul este
constituit prin alăturarea a două
părți distincte, Veninos și
Serafimizare, fiecare dintre ele
având câte o prefață scrisă de
Valentin Popa, din care redăm
finalurile: Zeno Halupa posedă
arta exprimării succinte a ideilor,
specifică genului aforistic, și propune în această
plachetă texte bine elaborate, provocatoare pentru
rațiune și răvășitoare pentru sensibilitate. Și: Jocul
vieții și al morții se dovedește și aici, în Serafimizare,
obsesia care-l inspiră încă pe tânărul Zeno Halupa.
Alte două referințe critice sunt semnate de Toni Marțian
și Virgil Andronescu.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
70
Reviste literare
Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 68,
februarie 2017, Lugoj. Semnează eseuri: Nicolae Silade
(Despre critica de receptare și receptarea criticii) și
Magda Ursache („O Golgotă românească” - I),
comentarii: Cornel Ungureanu (Aventuri și aventurieri
prin Mitteleuropa periferiilor), Radu Ciobanu (O
reconstituire utilă), critică literară: Adrian Dinu
Rachieru (Mugur Andronic, Între cer și pământ),
Constantin Cubleșan (Adam Puslojić, Inscripții
abrupte), Marin Iancu ( Diana Dobrița Bîlea, Îngerul
Linei), Maria Bologa (Cornel Ungureanu, Literatura
Banatului), Ionel Bota (Mihaela Aionesei, Zodia
palmelor tale) poezie: Nicolae Silade, Maria Pilchin,
Hristina Doroftei, traduceri: Radu Cârneci – Mari Poeți
ai Iubirii (o pagină) proză: Florin Logreșteanu, teatru:
Nicolae Havriliuc. Dintre cărțile sosite la Remus V.
Giorgioni: Jurnalul primei mele morți de Ioana Buda,
Marchidanii roșii de Paul Iulius Negoiță, Augustin
Buzura. Cruciada pentru adevăr de Vasile Pistolea,
Ferestre literare – interviuri și eseuri de Lucian
Mănăilescu. Mircea Anghel consemnează: Mai mult
decât o lansare de carte: Matei Vișniec, „Iubirile de tip
pantof, iubirile de tip umbrelă…”
A R C A, nr. 1-2-3 (322-323-324)/ 2017, Arad.
Predominanta ediției, critica literară: Vasile Dan
(Gheorghe Mocuța, salutări din Piața Reconcilierii și
Nichita Danilov, Recviem pentru Țara pierdută),
Gheorghe Mocuța (Mircea Pora, Bidonul, Ovidiu
Pecican, Bokia, roman foileton realist postsocialist,
adică telemanelă de tranziție cu apariție zilnică în noile
media și Lia-Dana Bălan, Trepte spre azi), Petru M. Haș
(Ioan Moldovan, Opera Poetică, Gheorghe Mocuța,
Lecturi libere într-o țară ocupată, Ana Pop Sârbu,
Eudemonie), Romulus Bucur (Mariana Codruț, Hiatus și
Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad, Trado), Radu
Ciobanu (Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea
din timp), Ioan Matiuț ( Mircea Pascariu, Trax), Lucia
Cuciureanu (Kocsis Francisko, Teste de identitate),
Carmen Neamțu (Liviu Malița, Cenzura pe înțelesul
cenzuraților), Constantin Dehelean (Minerva Chiva,
Drumul pe sub pământ duce la cer), Gheorghe Schwartz
(Gheorghe Săsărman, Adevărata cronică a morții lui
Yeșua Ha-Nozri), Felix Nicolau (Aurora Dumitrescu,
Cagliostro și Bipolara), Ioan Biriș (Florea Lucaci,
Elogiul drumului), Maria Nițu (Octavian Doclin, Baletul
de noapte), Constantin Butunoi (Horia Ștefan Simion,
Viața pe dezbrăcate), Gheorghe Secheșan (Vasile
Rodian, Sigilii, peceți).
ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 3 (417),
martie 2017. Remarcăm aforismele lui Gheorghe
Grigurcu, jurnalul lui Leo Butnaru - De la Voroneț spre
Voronej (III), dialogul lui Marian Ilea cu Maria
Margareta Labiș (II), eseurile lui Liviu Ioan Stoiciu
(Fără subiect. Fără acte), Adrian Alui Gheorghe (Când
„vremea vremuiește…”), Viorel Nica (Pe drumul
islamizării umilitoare) și Petru Pistol (Etimologie în
proverbe. Etimologia populară gen a contrariis),
cronică literară semnată de Nicolae Oprea (Florina
Isache, Drum în casa de iarbă), Mircea Bârsilă (Ion
Tudor Iovian, Vedere de pe pod în infranegru), Dumitru
Augustin Doman (Viorel Birtu-Pîrăianu, Pe țărmul
tăcerii, Ileana Roman, Gură la deal), Ștefan Ion
Ghilimescu (Ioana Geacăr, Recviem pentru nuca verde),
Ionel Bota (Geo Galetaru, Fericirea ca o dimineață
ploioasă), Adelina Sorescu (Nichita Danilov,
Ambasadorul invizibil), Nicolae Georgescu (Maria
Calciu, Muguri cu răni deschise), reportajul lui Mihai
Barbu: Viața de zi cu zi într-o Colonie pierdută, trăită
după Metoda lui Voronca. Ilearie Voronca, poezie de
George Vulturescu, Florin Costinescu, Magda Grigore,
Horia Bădescu, Dorina Stoica, Mihaela Oancea, Liliana
Popa, Adelina Fleva, Irina Lucia Mihalca, Angi Cristea
și proză de Marin Ioniță și Catia Maxim.
ATENEU, Anul 54, serie nouă, nr. 570,
februarie 2017, Bacău. Ilie Boca – 80 sunt însemnările
speciale ale lui Ioan Dănilă, la care se adaugă și
dialogul provocat de Violeta Savu cu Dionis Pușcuță.
Remarcăm apoi critica literară realizată de Adrian Jicu
(Jean Christian Petitfils, Viața lui Isus), Marius Manta
(Cristian Bădiliță, Dezvățături), Cornel Galben
(Calistrat Costin, Lumea se petrece), Ion Fercu (Titi
Damian, Muscelanii IV. Ruina), Silvia Munteanu
(Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușă), Vasilica
Bobocea (Iulian Moreanu, Exit), Elena Ciobanu (Sandu
Frunză, Fundamentalismul religios și noul conflict al
ideologiilor) comentariile scrise de Constantin Călin
(Sertarul cu fișe), Doina Cernica („…Ștefan Zeletin, pe
care îl socoteam fratele meu”), Vasile Spiridon
(Conștiința de sine a esteticii, azi), Gheorghe Iorga
(Rilke. Din avatarurile biografiei interioare. Viața în
cercuri din ce în ce mai mari…-2), Ion Fercu (Prin
subteranele dostoievskiene-54), Liviu Chiscop (Drama
existențială a unui dramaturg existențialist - Ion Luca),
eseu: Alexandru Boboc despre felul în care s-a raportat
Eminescu la filosofia modernă (I). Poezia aparține lui
Calistrat Costin, Radu Cârneci și Nik Bajan (prez. și
trad. de Leo Butnaru), iar teatru (inedit) piesa Cheia
falsă de Ion Luca.
Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVIII, nr.
1-2 (311-312), ianuarie-februarie 2017, Suceava.
Remarcăm autograful și aforismele lui Gheorghe
Grigurcu, eseurile și comentariile semnate de Isabel
Vintilă, Omul aproximativ. „Arta critică”și „poezia
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
71
libertății”, Ioan Țicalo, Noblețea spiritului, Petru
Ursache, Omul autonom și întrebător, Magda Ursache,
„O Golgotă românească”, Monahia Elena Simionovici,
Lumina spirituală a Pustnicului, Theodor Codreanu,
Teiul de Aur, Doina Cernica, Solstițiu de Iarnă la Herța.
Ziua Cărții Românești, Liviu Ioan Stoiciu, Avem și
parlamentari-scriitori, și ce dacă?, critică literară de
Constantin Cubleșan, Tumultul vital (Magda Isanos),
Ioan Holban (Doina Popa, Ca frunza-n vânt), Alexandru
Ovidiu Vintilă (Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai
apune), Adrian Dinu Rachieru, Spre Eminescu, I.
Nedelea, Eminescu – eterna reîntoarcere), Mircea
Muthu, „În ruinele unui grai locuiesc nume divine”,
Liviu Antonesei, Aventuri în Purgatoriu, Virgil
Diaconu (Dumitru Brăneanu, Destrămarea lumii),
Epistolar Ion Beldeanu – Sașa Pană este la episodul al
III-lea. In memoriam Daniel Dimitru scrie Doina
Cernica, iar in memoriam Mircea Mitrici, Emil Simion.
Semnează poezie: Eugenia Țarălungă, Adrian Voica,
Viorica Petrovici, Simion Gociu, iar proză: Leo
Butnaru, Nicolae Havriliuc și Gheorghe Patza.
Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 3
(66), martie 2017. Florentin Popescu scrie editorialul -
Poezie? Sau biografism fără frontiere?, se află în dialog
cu unul dintre seniorii literaturii noastre – Ileana
Vulpescu, și realizează un comentariu la monografia
Miron Radu Paraschivescu eternul eretic de Ana Dobre.
Ion Creangă - 180 este comentariul Romaniței-Maria
Ștențel, iar eseuri realizează: Mihai Cimpoi
(Postmodernismul pe înțelesul tuturor), Titus Vîjeu
(Nobel Prize – 1978 – Isaac Bashevis Singer), Theodor
Codreanu (Numere în labirint- 1997), Nicolae Dan
Fruntelată (Scrisoare de la Căscioarele), Ion Andreiță
(Ce le vom spune? Și cum?). Semnează cronică literară:
Ion Roșioru (Florentin Popescu, Seniorii literaturii
noastre-vol.II), Ion Haineș (Lia-Maria Toderiță,
Fântâna cu lacrimi), Ștefan Buzărnescu (Dumitru
Otovescu, Sociologia ca fapt de cultură sui-generis),
Iulian Chivu (Nicoleta Milea, Umbra lui Midas), Ionel
Necula (Marga-Rita Popeli Tatu, Teatrul radiofonic la
Ramada-Majestic – trăiri și tălmăciri), Ioana Crăciun
(Herman Victorov, Sub aripa neagră a războiului),
Lidia Grosu (Alexandru Cetățeanu, De la Herodot
cetire). Întâlnim poezie semnată de Coman Șova, Otilia
Cazimir, Magda Isanos, Luminița Zaharia, Iuliana
Paloda-Popescu, Radu Cârneci.
Buzăul literar, Serie nouă, Anul II, nr. 3 (7),
ianuarie-februarie 2017. Din Albumul cu amintiri este
scoasă o fotografie cu participanții la Colocviul
Național al Tinerilor Scriitori, Buzău, 1983: Dan
Culcer, Adrian Tincu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru
Mușina, Dan Dinu, Călin Ghețu, Vasile Andru, Adriana
Babeți, Mariana Mailat, Mariana Marin, Gheorghe Ene,
Bebe Tânțăreanu, Dudu Ștefan, Emil Niculescu, Sorin
Antohi, Dan Petrescu, Gheorghe Crăciun, Mircea
Nedelciu, Bogdan Ghiu și încă cinci neidentificați (!).
Valeria Manta Tăicuțu scrie despre duplexul literar
Buzău-Bacău, Marcela Chiriță despre Gabriel Cocora
(1917-1991), iar Stan Brebenel realizează un remember
Ion Nicolescu (1943-2012). Lirica feminină buzoiană
este susținută de Passionaria Stoicescu, Valeria Manta
Tăicuțu, Daniela Șontică, Mihaela Roxana Boboc, Gina
Zaharia, Manuela Camelia Sava, Carmen Tania Grigore,
Elena Radu, Cornelia Ionescu Ciurumelea și Ramona
Müller. Tudor Cicu semnează retrospectiva ședinței de
cenaclu, din 27.01.2016, când au citit Mihaela Roxana
Boboc și Nicolai Tăicuțu, cu participarea la dezbateri a
următorilor: Valeria Manta Tăicuțu, Tudor Cicu,
Laurențiu Belizan, Gina Zaharia, Stan Brebenel, Emil
Niculescu, Dumitru Dănăilă, Călin Ghețu. Critică
literară face Gheorghe Andrei Neagu la romanul lui
Tudor Cicu, Fata cu smochine.
Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 2/ 168,
februarie 2017, Piteşti. Remarcăm comentariile critice:
Premii mari pentru poeți mici sau Glorioleta lui Mircea
Cărtărescu (De ce se exclude din start participarea
unor potențiali competitori pentru a-i favoriza pe alții?;
Mircea Cărtărescu, premiat pentru texte produse prin
imitație sau plagiere; Volumul de versuri nimic sau
poetica nimicului; „Poemele mele de-acum seamănă cu
cele ale tuturor poeților proști” sau Conștiința de sine
cărtăresciană) de Virgil Diaconu, Un scriitor al Cetății
(Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? – Bujor Nedelcovici în
dialog cu Sergiu Grigore) de Gheorghe Grigurcu și
Retrospectiva Doclin – Motivul Cercului și Traversarea
lui (Moarte clinică, ispășire, purificare…; Dansul vieții
și al morții) de Gheorghe Mocuța. Fereastra Lilianei
Rus ne luminează cu Cărți de citit iarna, iar Virgil
Diaconu recenzează Picături de rouă de Dan Drăgoi.
Artele poetice sunt evidențiate prin 7 poeți: Paul Aretzu,
Marian Barbu, Jacques Brel (trad. Paula Romanescu),
Gheorghe Dobre, Nora Iuga, Valeria Manta Tăicuțu,
Octavian Doclin. Semnează poezie: Maria Ieva, Valeriu
Marius Ciungan, iar proză: Ovidiu Dunăreanu, Ion
Toma Ionescu, Eduard Dorneanu. Liana Alecu traduce
din Jules Huret, Anchetă asupra evoluției literare,
convorbirea cu Paul Hervieu.
Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 3 (79),
martie 2017, Craiova. Remarcăm eseurile și
comentariile: Femeia, viciu al înțelepciunii de George
Baciu, Cornel Badea de Livia Ciupercă, Umanismul
confucionist și misticismul daoist… de George Petrovai,
Constantin Brâncuși – 60 de ani de la mutarea sa la
veșnicele locașuri de Stelian Gomboș, Sub semn de
mărțișor de Mihai Caba, Canonicul postmodern Grama
de Ionel Popa, Despre limba dacilor și sufletul
românesc de Paula Romanescu, Antologia scriitorilor
români contemporani din întreaga lume de Florin T.
Toma, Fenomenul cultural-spiritual Rugul Aprins de
Florin Mihăilescu, critica literară: Janet Nică (Elis
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
72
Râpeanu, Nemuritorii și epigrama), Doina Drăguț
(Nicolae Maroga Nucu, Semnal din puterea suferinței),
Al. Florin Țene (Dorel Cosma, Menuț Maximinian,
„Conexiuni” de noiembrie), Iulian Chivu (Nicoleta
Milea, Umbra lui Midas), Cezarina Adamescu
(Constantin Mîndruță, Calendarul sufletului meu).
Semnează poezie: Galina Martea, Daniel Marian,
Dumitru Tâlvescu, Karoly Fellinger (trad. Balazs F.
Attila), Nicolae Mătcaș, Baki Ymeri, Gabriela Gențiana
Groza, Marian Hotca, Luca Cipolla, Ilie Gorjan,
Ecaterina Negară, Doina Drăguț, iar proză: Florinel
Agafiței, Constantin Miu, Emil Bucureșteanu.
Contraatac, Anul XVII, nr. 37, nov. 2016,
Adjud. Remarcăm eseul lui Liviu Ioan Stoiciu, A
dispărut bunul simț public, critica literară realizată de
Constantin Stancu (Adrian Botez, Emil Botta închinător
înfrânt Eminescului…?! – Arheii emilbotteni și Ion –
Patria mea, Geo Galetaru, Fericirea ca o dimineață
ploioasă, Cornel Nistea, Tragismul exilului românesc,
Raul Constantinescu, Spre Aleph și Neantia, Monica
Pillat, Radu Ciobanu, Dincolo de așteptare – Dialog în
larg, Ioan Evu, Înger de rezervă, Artur Silvestri,
România imobiliară), Adrian Botez (Fevronia Spirescu,
Inorogul roșu, Constantin Stancu, Vadul Ars, Adrian
Munteanu, Fluturele din fântână, Nicolae Țic, Doi
oameni răi), Paul Spirescu (Adrian Botez, Ofițerul),
traducerile din lirica lui Adrian Botez în aromână de
Dina Cuvata și în engleză de Gabriela Pachia și Patricia
Oana Botez, poezie semnată de Ligya Diaconescu, Ioan
Miclău, Eugen Evu, Ionuț Caragea, Virgil Ciucă,
Constantin Stancu, Dumitru Ichim, Valerian Călin,
Adnana Mihaela Călinescu, Elisabeta Iosif, Ioan Gându,
Liviu Jianu, Monica Matei, Rodica Mădălina Ghinea,
Mădălina Pavel.
H e l i s , Anul XV, nr. 1-2 (165-166), ianuarie-
februarie 2017, Slobozia. Viața literară a revistei este
dată de eseurile: Despre ceilalți de Marius Stan, Țara
Ilaut, leagănul Corvinilor de Adrian Bucurescu și Tați
și fii de g.alex, comentariile: La aniversarea lui
Eminescu de Loredana Stan și Cu schiurile prin Maltezi
de Florentina Loredana Dalian, prezentarea de carte a
lui Dan Simionescu: Pârnod de Aurel Anghel, Câmpia
în genunchi de Petre I. Crețu, Amalgam-frânturi alese
de Augustin Mocanu, Fata cu smochine și Corăbiile
Greuceanului de Tudor Cicu. Definire de Lucia
Ștefanovici, Atrocitățile fericirii de Lucian Mănăilescu
și Muscelenii (vol IV) de Titi Damian, cronica literară
susținută de Diana Dobrița Bîlea (Gheorghe Dobre,
Fragmente - eseuri), Paul Androne (Aurel Anghel,
Pârnod), Romeo Aurelian Ilie (Rui Zink, Instalarea
fricii) și Tudor Cicu (F.M. Ciocea, Dincolo), poezia
semnată de Costel Bunoaica, Petre Ioan Crețu, F. M.
Ciocea, Gheorghe Dobre, Demir Demirev și Panaiot
Mitev (trad.: Dina Cuvata, stiliz.: Gheorghe Dobre),
Zoran Peikovski (trad.: Dina Cuvata, stiliz.: F.M.
Ciocea), Romeo Aurelian Ilie, Ion Roșioru, Menachem
M. Falek, Ianculeț Bălan, Ștefan Neagu, Marin Ifrim,
Mihaela Meravei, Corneliu Antoniu, Viorica Gheorghe,
iar proză de Florentina Loredana Dalian, Lili Balcan,
Titi Damian și F.M. Ciorea.
H y p e r i o n, Anul 35, nr. 1-2-3 (273-274-
275/ 2017, Botoșani. Pentru scurta prezentare amintim:
eseul (din deschidere) Intelectualul de tip nou de Gellu
Dorian și dialogul acestuia cu Mircea Cărtărescu, alte
două eseuri: Știm noi cine a fost Eminescu? Ba bine că
nu de Mircea A. Diaconu și Note fugare despre
Eminescu de Theodor Codreanu, comentariile: Bucovina
în opera eminesciană de Valentin Coșereanu și Despre
Nichita într-un dialog român-rus de Leo Butnaru,
cronicile literare semnate de Vasile Spiridon (Ovidiu
Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului), Gheorghe
Grigurcu (Daniel Corbu, Rostirea postmodernă –
generația poetică ʹ80 în literatura română), Nicolae
Sava (Doina Popa, Ca frunza-n vânt), Bică Nelu
Căciuleanu (Adrian Alui Gheorghe, Luna Zadar și
Victor Munteanu, Prizonierul tăcerii), poezie de Mircea
Cărtărescu, Mioara Băluță, Viorica Popovici, Angela
Nache-Mamier, proză de Dan Perșa și Ovidiu
Dunăreanu, teatru de Valentin Talpalaru.
Î n t r e z ă r i r i, Anul V, nr. 17, martie 2017,
Pârscov. Remarcăm: eseurile și comentariile semnate de
Magda Ursache (Jitia unui scriitor-martir: V.
Voiculescu), Gheorghe Postelnicu (Viața cărților), I.
Nedelea (Deformări), Marian Caloian (Spațiul
pârscovean), Mădălin Vlăsceanu (Binele și răul în viața
omului), Alina Cojocaru (Tainele lecturii), Constantin
Costea (Tradiția populară românească – despre
anotimpurile anului), Enache Necula (Binefacerile
rugăciunii), interviurile lui Gheorghe Postelnicu cu
Liviu Ioan Stoiciu și Ion Nedelea, critica literară
realizată de Elena Stroe-Otavă (Gheorghe Postelnicu,
Speranța), Gheorghe Andrei Neagu (Tudor Cicu, Fata
cu smochine), Nicolae Gâlmeanu (Titi Damian,
Muscelenii I-III), Gheorghe Postelnicu (Aura Christi,
Geniul inimii), Petru Catană (Mihai Horga, Arhiva
visurilor), poezie de Liviu Ioan Stoiciu, Tudor Cicu,
Nicolae Gâlmeanu, Aida Oana Drugău, IJI, Ion Roșioru,
Marian Caloian, Doina Vizitiu și proză de Gheorghe
Stroe și Aida Oana Drugău. Pagini din istoria
Pârscovului sunt semnate de Ilie Mândricel.
L i t e r a d u r a, Anul II, nr. 3, februarie
2017, Buzău. Mihaela N. Burlacu semnează editorialul
Zece motive să citești, iar Teo Cabel îl provoacă la
dialog pe Claudiu Komartin și scrie comentariul Urcând
„Trepte”„În bătăi de clopote” spre „Rondelul de
noapte”. Cronică literară realizează Liviu Ofileanu
(Radu Nițescu, Dialectica urșilor) și Manuela Camelia
Sava (Andrei Ștefan Costache, În lumină). Poezie
semnează: Teodor Dume, Maria Cernegura, Mariana
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
73
Gurza, Andreea Maftei, Camelia Iuliana Radu, Ioana
Burghel, Herberto de Sysmo și Daniel Montoly (prez. și
trad.: Elisabeta Boțan), Sorin Călin, Violeta Tanceva-
Zlateva și Lence Miloșevsca (traducere: Dina Cuvata,
stilizare: Florentina Loredana Dalian), Dina Cuvata,
Vasile Baghiu, Costel Suditu, iar proză: Titi Damian,
Florentina Loredana Dalian și Maria Rotărescu.
Liter-Club, Anul II, nr. 1 (5), ianuarie-martie
2017. Deschiderea ediției o face Biblioraftul cu trei cărți
Theodor Codreanu (Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etică
la critica ontologică, Fragmente despre Eminescu și În
oglinzile lui Victor Teleucă. Critică literară), urmat de
Cugetări de Mihai Eminescu. La aniversarea lui Petru
Ioan – 70 de ani - scriu: Theodor Codreanu (Petru
Ioan: repere bio-bibliografice), Lina Codreanu
(Ludicul logic), Ion Gheorghe Pricop (Rădăcinile unei
personalități) și Petruș Andrei (Semințe de lumină).
Livia Andrei face un scurt profil lui Calistrat Costin, De
la capăt, ca Sisif… sunt opiniile lui Teodor Pracsiu. Nu
lipsesc Însemnările… cu ștaif – Numere în labirint ale
lui Theodor Codreanu și nici Amicale… ocazionale de
Petruș Andrei. Semnează poezie: Daniela Oatu,
Coriolan Păunescu, Mihaela Aldea, Petruș Andrei, Ion
Gheorghe Pricop, Veniamin V. Boțoroga, arhim., Olina
Petrov, iar proză: Iacob Istrati și Lina Codreanu.
Litere, Anul XVIII, nr. 2 (203), februarie 2017,
Târgoviște. Remarcăm comentariile semnate de Nicolae
Oprea (Trilogia rebreriană. Ultimul roman-1), Mihai
Stan (Bibliotheca și unirea culturală), Niculae Ionel
(Jurnalul lui M. H. Simionescu, epopee subiectivă-3),
Petre Gheorghe Bârlea, Roxana-Magdalena Bârlea
(Clasicism și postmodernism în proza lui Matei Vișniec-
5), Maria Octavia Paunatescu (Nichita Stănescu-3) și
critica literară realizată de Mihai Cimpoi (Iulian Filip,
Cerul fântânilor), Tudor Cristea (Daniel Cristea-
Enache, Aproape liber), Daniela-Olguța Iordache (Ion
Mărculescu, Turnul), Magda Grigore (Octavian Mihail
Sechelarie, Imposibila reîntoarcere. Confesiuni
afective), Daniel Corbu (Aurelian Silvestru, Mersul pe
apă), Menuț Maximinian (Horia Gârbea, Cântecele lui
Huppy și Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din
Lună), Titi Damian (Aurel Anghel, Pârnod), Corin
Bianu (Dan Gîju, Vânătorii negri), A. Gh. Olteanu
(Rodica Lăzărescu, Invitație la confesiuni), Florentin
Popescu (Constantin Ciurea, Maidanul dintre două
lumi), Constantin Eretescu (Ion Ghinoiu, Mitologie
română. Zeii pastorali).
Mărturii culturale, Anul I, nr. 4, octombrie-
decembrie 2016, Satu Mare. Remarcăm eseurile
realizate de Aurel Pop (Libertatea a creat căi nebănuite
și O imagine de ansamblu asupra trecutului și
prezentului localității Crișeni), Viorel Câmpean
(Familia Tămaș, contribuții documentare), Claudiu
Porumbăcean (O dată de referință din istoria
Sătmarului – 13 decembrie 1936), Marta Cordea și
Viorel Câmpean (Barna János, unul dintre prietenii
maghiari din Sătmar ai lui Octavian Goga), Lala
Gabriela Scripor (Despre limitele libertății. Apusul
evului romantic), dialogul: Aurel Pop – Echim Vancea
și cronicile literare semnate de Constantin Stancu
(Nicolae Crepcia, Dozatorul de poezie), Cristina Ștefan
(Simion Cozmescu, Poeme Mai Lungi Decât Numele
Tău), Adi George Secară (Violeta Craiu, Versuri
rătăcite în Balta Brăilei), Dan Perșa (Ana-Maria
Moraru, Empatie), Ionel Popa (Ion Brad, Cocoarele în
ultimul lor zbor –poeme într-un vers), Dragomir Ignat
(Ioan Potop, Priviri în împrejurimi și spre înălțimi), Ana
Vacarciuc (Iris Adina Morar, Petale), Mihaela
Grigorean (Ioan Nistor, Pietre de fulger).
P l u m b, Anul XII, nr. 119, februarie 2017,
Bacău. Editorialul repetabila istorie este scris de Mihai
Buznea. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin
lui Constantin Vorniceasa (Audiatur et altera pars),
Romulus Dan Busnea (Bijuterii culturale dispărute),
Liviu Chiscop (Corneliu Dima-Drăgan – un cărturar
patriot), Dumitru Brăneanu (De la un gând la altul – De
la comunism la globalizare - 3), Virgil Diaconu (Erorile
literare în viziunea lui Baudelaire-2), Doru Ciucescu
(Dulcea dictatură culturală eminesciană), Ozana
Kalmuscki Zarea (Vinovat pentru geniu…), Adrian
Popovici („Mașina cu poeți” sub zodia Luceafărului,
din nou la Suceava). Critică literară realizează: Grigore
Codrescu (Constantin Zavati, Memoriile unui profesor
de chimie în comunism, Mugur Andronic, Între cer și
pământ) Ioan Țicalo (Petru Ursache, Miorița – dosarul
mitologic al unei capodopere), George Sîrbu (Ioan
Potop, Tărâmuri sufletești), Valeria Manta Tăicuțu
(Titiana Tapalagă, Rudele lui Moș Crăciun), Christian
W. Schenk (Dana Borcea, Pe genunchii luminii), Livia
Ciupercă (Adrian Lungu, Taine), Mioara Bahna
(Emilian Marcu, Sfera de pământ), Violeta Savu (Paul-
Lucian Letzner, Meșterul Manole redivivus), Ion
Roșioru (Diana Dobrița Bîlea, Îngerul Linei). Semnează
poezie: Petrache Plopeanu, Petruș Andrei, Ana-Maria
Gavril, Dumitru Brăneanu, Tincuța Horonceanu
Bernevic, Eleonora Stamate, iar proză: Emil
Bucureșteanu, Decebal Alexandru Seul, Eugen Verman.
Poesis, Anul XXVII, nr. 9-12 (309-112),
septembrie - decembrie. 2016, Satu Mare. În loc de
editorial, George Vulturescu semnează un Colind din
Nord. Poezia acestei ediții este semnată de Ioana
Diaconescu, Ioan Dehelean, Nicolae Sârbu, Aura
Christi, Miruna Mureșanu, Marcel Mureșeanu, Tucu
Moroșanu, Vasile Mic, Ion Machidon, Anna
Buoninsegni (prez. și trad. de Costel Drejoi), Adam
Puslojić, Yao Hui (tr. Ding Chao și Emil Mirasova),
Andrei Zanca. Cronica literară este realizată de George
Vulturescu (Ioan Nistor, Pietre de fulger), Adrian
Lesenciuc (Persida Rugu, Oglinzi alchimice și Chris
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
74
Samy, Fericirea e o definiție personală), Livius Petru
Bercea (Carmen D. Blaga, Threnos), Mihaela Malea
Stroe (George Bogdan, Tărâmul în dimineți putrede),
Mirela Nistor (Gheorghe Glodeanu, Patru prozatori de
avangardă). Mai remarcăm un portret critic realizat de
Daniel Corbu – Cassian Maria Spiridon. Odiseea
deznădejdii sau idiosincraziile unui sceptic nemântuit,
dialogul dintre Radu Sergiu Ruba și George Vulturescu
și eseul lui Gheorghe Glodeanu – Confesiunile unei
seducătoare femei urâte (I) (Nina Cassian).
Revista Nouă, Anul XII, nr. 1 (98) / 2017,
Câmpina. Remarcăm comentariul Mariei Dobrescu,
Abăluță, poetul lucrurilor mici, eseurile: Numele de
obârșie de Andrei Ionescu și Psalmul 109 și unitatea
europeană din perspectiva lui Arnold J. Toynbee de
George Liviu Teleoacă, portretele semnate de Codruț
Radi: Fiică de cenaclu (Iulia Badea) și Dintre Colții de
Nisip (Vasile Ioan Ciutacu), critica literară susținută de
Florin Dochia (Maria Grădinaru, Triplu sec, Vali Orțan,
Glonțul predestinat, Constantin Ciurea, Maidanul dintre
lumi), Mioara Bahna (Alexandru Ecovoiu, Saludos),
Valentina Becart (Irina Lucia Mihalca, Dincolo de
luntrea visului), Serghie Bucur (Corneliu Sântioan
Cubleșan, Mașina de cuvinte) și două opinii, a lui César
Curiel și a lui Daniel Montoly, despre volumul
Suspendată în timp de Coca Popescu. Semnează poezie:
Florin Dochia, Miruna Mureșanu, Diana Trandafir,
Anca Zeciu, Maria Grădinaru, Liliana Popa, Johan
Klein, Alensis De Nobilis, George Mihalcea, Alina
Naiu, Nicoleta Băcilă, Tudor Voicu, Irina Lazăr, George
Gîtlan, Paul Spirescu, Ady Catelea, Ionela-Violeta
Anciu, Eugen Pohonțu, George G. Asztalos, Ștefan Al.-
Sașa, iar proză: Iulian Moreanu.
Salonul literar, serie nouă, anul XX, nr.93,
2017, Odobești. Toate eseurile din acest număr sunt de
istorie literară și se referă la Ovidiu, astfel: „Sfârșitul
încoronează lucrarea” (Ovidiu) de Liviu Ioan Stoiciu,
Ovidius carmen et error de George Cornilă, Ovidiu – un
poet în căutarea omului pierdut, sub semnul
metamorfozei… de Sorina Milea, Ovidiu pe țărmul
euxin de Ioan Micu. Ioan Culiță Ușurelu scrie reportajul
– Pași prin Roma eternă, Cătălin Manole despre Urme
românești în sudul Franței – Frații noștri occitani…, iar
Radu Borcea despre Ziua Culturii Române, la Panciu,
sub „ocupația” Vrancei literare și muzicale. Petrache
Dima se află în dialog cu Iancu Fischer. Critică literară
semnează: Violeta Savu (Paul-Lucian Letzner, Meșterul
Manole redivivus – Mănăstirea Chiajna-Giulești), Nina
Plopeanu (George Cornilă, Regele lupilor. Cartea a III-
a. Povara coroanei), iar poezie: Publius Ovidius Naso
(versiunea românească de Ioan Micu), Giovanni
Monopoli (prez. și trad. Elena Spătaru), Mircea Bostan,
Mihai Horga.
S c r i p t o r, Anul III, nr. 3-4 (27-28), martie-
aprilie 2017, Iaşi. Poemul lui Mircea Cărtărescu este
desenat de Vasilian Doboș. În continuare, poezia este
semnată de Andrei Burac, Șerban Chelariu, Constantin
Novăceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Sterian Vicol. La
Chestionar Scriptor, formulat de Lucian Vasiliu,
răspunde Dumitru Augustin Doman, iar eseuri
realizează: Adrian Dinu Rachieru (Un maratonist:
Gheorghe Schwartz) și Andrei Moldovan (Proza
psihologică a Doinei Popa). Cronicile literare sunt
scrise de Ioan Holban (Cristina Chiprian, Echipa de șoc
și Zeița, Vasile Iancu, Amurg ireversibil), Passionaria
Stoicescu (Theodor Damian, Lazăre, vino afară), Radu-
Ilarion Munteanu (Liviu Antonesei, Poemele din zorii
amurgului), Dan Gabriel Onțeluș (Cristina Hermeziu,
Parisul nu crede în lacrimi), Nicolae Busuioc (Diana
Vrabie, Imaginea Iașilor în presa interbelică ieșeană),
Lina Codreanu (Adam Bălțatu, Voiam să fiu pictor…),
Mihaela Grădinariu (Gellu Dorian, Cartea de la
Uppsala), Gheorghe Drăgan (Monica I. Costea,
Poezica), iar dintre cărțile (de) pe masa lui Liviu
Apetroaie amintim: Mircea Muthu, Estetica între
mediere și sinteză, Paul Aretzu, Muntele viu, Violeta
Savu, Franjuri, Echim Vancea, Umbra nu își împarte
prada cu nimeni.
Sintagme literare, Nr. 2 (25), martie 2017,
Dudeștii Noi. Poesis: Adrian Mihăescu, Armina Flavia
Adam, Camelia Ardelean, Carmen Maria Mecu, Dora
de Mircea, Elena Katamira, Gabriela Ana Bălan,
Gabriela Crețan, Horia Simion, Ioan Vintilă Fintiș,
Ionuț Caragea, Laura Cătălina Dragomir, Luca Cipolla,
Maria Calleya, Mihaela Aionesei, Nicolai Tăicuțu, Petre
Crăciun, Romița Mălina Constantin (și proză), Sorin
Olariu. Proză: Alexandra Gheghi, Constantin Voinescu,
Elisabeta Boțan, Marinel Gîlcă, Nelu Stanciu, Șerban
Tomșa, Veronica Baciu. Atelierul critic: Adrian Dinu
Rachieru (Poetul Val și „Poteca de vorbe”), Daniel
Marian (Camelia Ardelean, Suflete de ceară), Octavian
Mihalcea (Aurel Ivan, Arlechin de iarbă), Ionel Bota
(Veronica Balaj, Cina lupilor, Ion Pop, Pagini
transparente, Cristian-Paul Mozoru, La Porțile
Timpului. Poemele Danei, Ioan Moldovan, Viață fără
nume), Virginia Chiriac (Vergil Matei, Acasă la
Mărtinești). Interviu: Ion Cristofor – Adela Rachi,
Lucian Vasilescu – un cristian. Universalia: César
Curiel și Herberto de Sysmo (prez. și trad. Elisabeta
Boțan), Francesca Ferrari (trad. Costel Drejoi). La
porțile dorului: Ion Căliman cu Poezia riturilor de
însănătoșire.
SUD, serie nouă, anul XXI, nr. 1-2 (190-191),
ianuarie-februarie 2017, Bolintin Vale. Seria eseurilor
este deschisă de editorialul lui Vasile Grigorescu,
Adevăruri, apoi Suplimentarea fondurilor la Cultură
de(spre asta a citit) Florentin Popescu, La marginea
câmpiei, la marginea lumii de Nicolae Dan Fruntelată și
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
75
Ovidiu la Tomis (II) de Constantin Bărbuță. Frumoase
cărți de doamne și domnițe sunt prezentate de Ion
Andreiță: Ad libitum de Maria Irod, Cavalerul trac și
misterele lui Zamolxis de Elisabeta Novac,
Adolescentine de Crina Decusară Bocșan, Anotimpuri
creatoare de Romanița-Maria Ștențel, Poezii pastelate
de Constanța Abălașei-Donosă. Apoi cărțile sudului
sunt amplu prezentate de Titus Vîjeu: Utopia ca
realitate. Utopia ca actualitate de Grațiela Popescu,
Drumul sufletelor în Câmpia Română de Lia Maria
Andreiță, Nicăieri în orașul acesta de Silvia
Zaharcencu, iar Florentin Popescu scrie despre cărțile
prietenilor săi (mei) (I): Albastrule cer, albastrule cer!
de Dumitru Dumitrică și Lumina din gutui de Dan
Florică. Tot critică literară semnează: Victoria Milescu
(Vasile Farago, Să mai și glumim), Eliza Roha (Geo
Naum, Vera), Dan Florică (Victor Pencu, Elegii), Ion C.
Ștefan (Marian Dumitru, Fiorul cu inel de aur și
Camelia Vasiliu, Zâmbet lăuntric).
Urmuz, seria a doua, anul IV, nr. 1-2, 2017,
Câmpina. Eseul este prezent prin realizările lui Codruț
Radi (Când muzica ia Nobelul poeziei!) și Maria
Dobrescu (Jocurile lui Dimov), iar critica literară prin:
Florin Dochia (Laura Cătălina Dragomir, Caracterul
triumfal al înmormântărilor cântate), Mioara Bahna
(George G. Asztalos, mi se ulise), Monica Zamfir
(Miruna Mureșanu, Spovedanie). Semnează poezie:
Codruț Radi, Emil Iulian Sude, Anca Zeciu, Liliana
Popa, Diana Trandafir, Johan Klein, Maria Ieva, Monica
Zamfir, Adrian Crețu, Valeriu Valegvi, Joana Klink și
Emily Wilson (trad. Adriana Bulz), Arthur Rimbaud
(trad. Liliana Ene), Rainer Maria Rilke (trad. Florin
Dochia). Artele vizuale sunt ilustrate aici de lucrările
Manuelei Toderaș însoțite de eseul Roxanei Bărbulescu
– Între dragoste și Dragoste.
Vatra veche, serie veche nouă, anul IX, nr. 3
(99), martie 2017, Târgu Mureş. Remarcăm eseurile:
Scandalul în teatrul lui Caragiale de Nicolae Băciuț
Permanențele lui Caragiale (II), Mihai Sin unul dintre
marii scriitori români ai sfârșitului de secol XX și De
la poezia naivă la poezia modernist-ermetică de
Dumitru Hurubă, Ben Corlaciu damnatul „pelerin al
serilor” de Valentin Marica, Amurgul iubirii (XL) de
Aurel Codoban, cele trei dialoguri ale lui Titus Suciu cu
George Astaloș (II), Paul Goma (IV) și George Filip (I)
și cronici literare semnate de Darie Ducan (Eminescu
XXII XXII Șorobetea), Silvia Udrea (Alexandru Medrea,
Poeme), Mihaela-Mariana Cazimirovici (Miron Țic,
Cuvântul în Sfânta Lumină), Valentina Becart (Irina
Lucia Mihalca, Dincolo de lumea visului), Diana
Dobrița Bîlea (Oana Calusa, Obsesie/ Obsession),
Mircea Daroși (Meniuț Maximinian, Trenul vieții),
Mirela Savin (Marina Cușa, Grădina japoneză),
Mihaela Aionesei (Diana Dobrița Bîlea, Îngerul Linei),
Geo Constantinescu (Valeriu Anania, Memorii), Ștefan
Dumitrescu (Milena Munteanu, Din Țara Soarelui
Răsare).
Cititorul de reviste
Noiembrie 2005, la casa lui Duiliu Zamfirescu
de la Dragosloveni: Leo Butnaru, Nicolai Tăicuțu,
Florentin Popescu ș.a., dar și câțiva scriitori plecați în
veșnicie: Florin Paraschiv, Ion Panait, Constantin
Ghiniță…
Noiembrie 2016, grup de scriitori la Buzău:
Petre Isachi, Laurențiu Belizan, Nicolai Tăicuțu, Gina
Zaharia, Nicolae Pogonaru, Ioan Prăjișteanu ș.a.
SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
76
Râmnic, mon amour!
Da, avem crater. Ne mândrim cu el, îi lăsăm pe toți șoferii de pe E85 să ne invidieze și să
ne înjure, lăsăm televiziunile să vină la noi și să ne facă personaje la știrile cu nenorociri de la ora 5,
chemăm experții să-și dea cu părerea, într-un cuvânt, ne agităm, fiindcă, în sfârșit, se întâmplă și la
noi ceva ieșit din comun.
Porțiunea prăbușită chiar la marginea unei șosele cu pretenții în patrie, care, pe deasupra, ne
leagă nu numai de capitală, ci și de o străveche cetate de scaun a Moldovei, a crescut, în imaginarul
colectiv, de la doi, la trei și chiar la cinci-zece metri (au fost, desigur, și cârcotași care au mai tăiat
din coada vulpii, dar cine i-a băgat în seamă?). Pentru ziariști, craterul e o dovadă a nepăsării
autorităților, care de zeci de ani ascund vestigiile unei cetăți medievale, din comoditate și dezinteres.
Pentru iubitorii de mistere, ar fi vorba de comori îngropate, de un oraș subteran, construit cu secole
în urmă de strămoșii strămoșilor noștri, ca să-și păzească averile de năvălirea turcilor și a altor
migratori prin istorie. Pentru indiferenți, însă, e doar o groapă, împrejmuită cu saci de nisip și gărduț
color de atenționare, păzită, din când în când, de foștii șoimi ai patriei, la fel de vigilenți acum, ca
și-n trecut.
Bolțile de cărămidă nemuritoare și tunelurile promit, categoric, taine ce merită a fi
dezvăluite, fiindcă avem o istorie și trebuie să ne descurcăm cu ea, s-o punem cumva în valoare. N-a
fost râmnicean să nu viseze la redresarea economică și turistică a zonei, plecând de la acest crater,
înghițitor de mașini lăsate regulamentar în parcare, și ajungând până la comorile pe care surparea
neașteptată le anunță. N-a fost locuitor care să nu-și dea cu părerea, să vină să vadă, cu ochii lui, ce
și cum, n-a fost postac internaut care să nu fotografieze ori să filmeze zona și s-o încarce pe toate
rețelele de socializare, fiindcă, într-adevăr, ne aflăm în fața unui eveniment care merită pelerinajul
urban de primăvară.
Acest pelerinaj la crater a avut părți bune, părți rele și părți comice. Binele a venit de la
declarațiile de presă ale arheologilor de meserie, care au propus cercetări amănunțite, bazate
științific, care să repare greșelile făcute cândva la sistematizarea/modernizarea orașului nostru. Răul
a venit - și încă nu s-a terminat – de la adepții teoriilor conspiraționiste, sceptici din născare și
capabili să descopere schelete de extratereștri prin galerii, sau dovezi trecute sub tăcere despre
experimente menite să ne șteargă de pe harta țării/ a lumii, sau măcar secrete îngropate de fosta
securitate, care folosea subteranele râmnicene pentru torturarea desidenților ori pentru alte fapte
atroce. Partea comică vine de la convingerea celor obtuzi, exprimată sus și tare, că suntem niște
obsedați de magie și dezvoltare turistică și economică, insensibili în fața adevăratelor probleme
create de crater, și care ar consta în distrugerea mașinii bietului om, a bietului păgubit, numai el știe
câtă sudoare și sânge a vărsat pentru mașinuța lui, opelul lui, fericirea lui, distrusă într-o groapă
cauzată de nepăsarea tuturor edililor, de la origini și până în ziua de azi.
Fie că privim din perspectivă luminoasă, întunecată sau numai comică, un lucru e cert: avem
crater cu valoare istorică, indiferent dacă datează de pe vremea lui Țepeș ori a lui Constantin
Brâncoveanu, indiferent dacă l-au construit domnitorii sau doar niște negustori evrei, dacă ascunde
comori sau numai posibilitatea ca toate blocurile de pe centru să se prăbușească într-o bună zi. Sunt
sigură de un lucru: că peturile de apă minerală și sticlele cu lichior din sirop de vișine, găsite în
tainițele tunelurilor care pleacă de la crater, nu sunt de pe vremea lui Burebista și nici măcar a lui
Brâncoveanu, ca să nu mai vorbim de începutul de secol XX. Nu: sunt dovezi clare că pe acolo și-au
bătut joc de istoria noastră sfântă proletari mai vechi și mai noi, insensibili la probleme de timp,
valoare documentară și alte chestiuni patriotice.
Valeria M.T.