some considerations about g. cĂlinescu’s poetry 05 47.pdf · paradoxala îndoialĈ a...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

358

Section: Literature

SOME CONSIDERATIONS ABOUT G. CĂLINESCU’S POETRY

Dan Pătrașcu PhD, ”Mihai Eminescu” National College, Buzău

Abstract: G. Călinescu is unanimously recognized as a literary historian, theorist of literature and

excellent novelist. The fact that G. Călinescu's critical system is connected with the novelist's work

is also an obvious element. What remains largely outside the model represented by Călinescu in Romanian literature is his poetic work. What we are trying to do in this study is an analysis of G.

Călinescu's poetic texts from a thematic point of view, from the perspective of the meanings as

well as from the perspective of the connections established with the work of the writer as a whole.

Keywords: poetry, criticism, literature, literary theme, meaning

Că G. Călinescu este îndeobște recunoscut ca istoric literar, teoretician al literaturii

şi strălucit prozator este un fapt unanim acceptat. Faptul că sistemul critic călinescian este

conectat mai degrabă la opera de prozator este de asemenea un element cât se poate de

evident. Ceea ce rămâne însă oarecum în afara modelului pe care-l întruchipează G.

Călinescu în literatura română este opera sa poetică. Un aspect mai puțin analizat este

așadar poetul Călinescu, umbrit de aureola celorlalte preocupări. Există în opera

călinesciană o disponibilitate a schimbării registrelor discursului de la poezie către proză,

trecând prin dramaturgie și, așa cum s-a constatat adesea, prin critica literară care devine

în cazul său o modalitate de a analiza literatura, folosind chiar uneltele literaturii. În proza

călinesciană se regăsesc teme și motive ale operei poetice, așa cum prozatorul poate fi

ușor deslușit în spatele perfectei țesături narative din Istoria literaturii române de la

origini până în prezent.

Din mărturisirile scriitorului, cariera pe care și-o proiectase era cea de poet. De

altfel, aștepta o confirmare de la cei pe care-i considera marii critici ai vremii: „pe mine

nu mă interesa decât părerea a doi oameni din România: G. Ibrăileanu și Eugen

Lovinescu. De verdictul lor depindea întreaga carieră a mea și încrederea în mine.

Credeam atât de mult în absolutul judecății critice, încât o vorbă spusă de Ibrăileanu ori

Lovinescu însemna pentru mine o sentință […] S-a întâmplat însă că, atunci când am

venit eu, criticii în vârstă să nu mai scrie, și n-avea cine să-mi spuie de trebuie să-ncep ori

nuŗ1. Faptul că nu a avut o astfel de confirmare critică a determinat gestul renunțării la

poezie: „atunci am renunțat la scris și renunțarea aceasta se cheamă criticăŗ2. Ideea că

vocația critică a apărut pe fondul renunțării la poezie este cu atât mai interesantă, poetul

prefațând astfel criticul. Într-un fel, „judecata critică absolutăŗ de care nu a beneficiat a

constituit punctul de plecare al unei opere critice care a trasat definitoriu ample și ferme

judecăți de valoare în literatura română. Și în alte cazuri, renunțarea la poezie a constituit

punctul de plecare al unei opere, așa cum se întâmplă în cazul lui Radu Petrescu,

admirator declarat al operei lui G. Călinescu. În orice caz, Călinescu nu a renunțat

1 Valer Donea (Profira Sadoveanu), De vorbă cu G. Călinescu, apud Bălu, Ion, G. Călinescu, Editura Cartea Românească, 1970, p. 43. 2 Idem



359

Section: Literature

niciodată total la poezie, revenind în diverse etape ale operei sale la poezie. Dovadă sunt

textele lirice răspândite în mai multe periodice culturale ale timpului.

În opera poetică a lui G. Călinescu transpare o bună parte din deschiderea către

universalitate, către o construcție viguroasă care pare a absorbi toate marile teme ale

literaturii. Estetul Călinescu se dezvăluie la fel de firesc în poezie la ca în paginile sale de

prozator sau critic. Lirismul călinescian are o consistență gravă, studiată, abordând totuși

cu ușurință o tematică vastă.

Muzicalitatea vârstei copilăriei, accentul pus pe reverberațiile sonore ale amintirii

transpare în Melodii: „Lumea suna frumos. Făceam țimbal / Din lingurițe, tăvi, pahare,

ceşti, / Pluteam în melodii cu cozi de pești / Verzi, diafani, prin apa unui bal //ŗ3. Melodia

interioară amintirii dezvăluie un spațiu supradimensionat, construit din perspectiva

copilului: „Şi patul mârâia pe labe groase / De leu, pendulul vâjâia festiv, / Oglinda ardea,

şi-ntr-un crater cu tiv, / De-argint fierbeau istorii fabuloase//ŗ4.

Rochia de moar este o reluare lirică a imaginarului din Cartea nunții, dar ceea ce

conturează vitalitatea poetică e surprinzătoarea forță de a crea imagini, de a transpune în

cuvinte o atmosferă ce se află în vecinătatea revelației poetice: „Pe geam, un val oceanic

stropește picături, / Se clatină-n oglindă desișuri de păduri, / Înăbușită fierbe cerneala-n

călimară, / Mieroasă, zmaragdie, suc de cucută-amară. // Dulap, scrin, piano, sobă,

suspină fiecare, / A zdupăit ceva ca o descălecare / Picioare transparente sosind din

Paradis / Pun unghiile de aur pe masa mea de scris//ŗ5.

Ironia livrescului transpare în Impostură, text despre fețele poetice, autobiografice

ale tânărului privit acum din perspectiva ochiului necruțător al adultului: „În adolescență

eram foarte trist, / Un veșnic himerist, / Pășind sigilat de destin, / Ca un posibil nou

Lamartine, / Contemplând ale soarelui funeralii / Cu profil de medaliiŗ6. Sintagma

metaforică „poet sigilat de destinŗ apare într-o notă critică referitoare la Eminescu, semn

că metafora nu este exclusă din demersul critic, dimpotrivă. Mai mult, se poate observa

aici întrepătrunderea unor texte în imensul laborator imaginar călinescian, așa cum

imagini poetice vor fi utilizate în descrierile din romanul Enigma Otiliei. Eul

condescendent al poetului la adresa imaginii sale din trecut nu poate să nu recunoască

starea de sfială atunci când vorbește despre eul său prezent, împlinit, dar atins de

paradoxala îndoială a împlinirii: „Azi am gravitatea celui care-a biruit, / Dar la suflet sunt

îndoit, / Pierzând vâlvătaia focoasei călduri, / Se-ngrămădesc în mine păduri. / Pe

vremuri, încrezut, / Gândeam spre a fi văzut, / Dar acum, când spiritul mi-e aproape

fecund, / Mă rușinez și m-ascund. / Și când fete adesea mă întâmpină cu: / Ăsta e

Călinescu, / Cercetez locul, emisferic, / Să văd cui s-a dat acest nume generic, / Căci eheu,

eheu, / Nu mai am vanități de Euŗ7. Numele generic de Călinescu (interesantă ipostază a

unui sine lărgit, „emisfericŗ), constată limitele necuprinsului. Vanitatea tinereții fiind

anulată nu mai rămâne decât imaginea ființei înaripate atinse de melancolie din gravura

lui Dürer. O comparație a poetului de altădată (în sens biografic) cu poetul exilat Ovidiu

este edificatoare în acest sens: „La Pontul Euxin am fost să pun întrebări, / S-aud tumulte

de mări / Și ca Ovid de pe mal / Să contemplu spumă și val. / Ferindu-mă de ipochimeni, /

Am așteptat ca-n preajmă să nu fie nimeni, / Și-atunci abia mi-am pus capul în palme, /

Spre-a apei de-a valme, / Noros și indirect / Ca Melancolia lui Dürer Albrecht //ŗ8.

3 Călinescu, G., Opere 2. Poezii, Editura pentru literatură, București, 1965, p. 12. 4 Călinescu, G., op. cit., p. 11.

5 Călinescu, G., op. cit., p. 93. 6Călinescu, G., op. cit., p. 225. 7 Idem, p. 226. 8 Idem, p. 227.



360

Section: Literature

O altă reflectare poetică târzie a personalității poetului este ilustrată în Contraste:

„În viaţă am fost plin de contraste / Cu zile albe sau nefaste. // Am fost centaur în poieni /

Și o șopârlă-n buruieni, // O sepie stropind cu tuș, // Un alb pe mare, pescăruș, // Ostaș

purtând sabie grea, / Curtean în mână c-o lalea, // Suav ca îngerii din rai / Războinic ca un

samurai // ŗ9. Șirul contrastelor continuă progresiv și dezvăluie un spirit pe cât de lucid

pe atât de atent la puterea de sugestie a opozițiilor: „Un pin cu fruntea maiestuoasă, / O

salcie plângând pletoasă, // Un măr domnesc cu carnea bună, / Otrăvitoare mătrăgună, //

Bizon cu pielea-nămolită, / Păun cu coada zugrăvită, // Nebun ca neamul lui Atrid, / Poet

ca regele David//ŗ10

. Poetul este, astfel, o sumă de contradicții aparent ireconciliabile, cu

atât mai incitante cu cât sunt atribute ale creatorului. Și creatorul se imaginează în

eternitate sub forma unei statui. Imaginile sunt lucrate atent sub raportul substituției lirice,

impregnate vizionar cu motivul invers al timpului care poate fi oprit, dar fără folos:

„Mâncat de-a toamnelor otravă / De-aș fi ferit de-o arhitavă / De-aramă sau de fier, /

Lipsit de nas sau de-o ureche, / Voi fi de-a pururi nepereche, / Un ornament stingher//ŗ

(Statui)11

. Forța imaginarului poetic călinescian poate fi observată și în Spada text despre

dăinuirea în timp a scriitorului prin operă: „Cetate-am ridicat cu ziduri de cristal / Ce

Nimrod n-a visat, nici Assurbanipal; / Cupola e-o bucată de piatră nestemată, / De ploaie

și furtună în veci nevătămată. / Deasupră-i nori de ani vor alerga într-una, / Ea va luci

frumos, aprinsă ca și luna. / Nu voi pieri astfel; în domul funerar / Ca fluturul voi fi închis

în chihlimbar / Și voi rămâne-atât în casa sclipitoare / Cât diamant, topaz nu se topesc de

soare. / De unde-s, cum mă cheamă nu se va scrie-un rând, / Dar harfa pusă sus va spune

mult vibrând, / Și va vedea c-aveam făptură de balaur, / Cu ochii de safir și unghiile de

aurŗ//12

.

Un Exegi monumentum inversat, specific spiritului călinescian se dezvăluie în

versuri care surprind cu luciditate alcătuirea delicat-vulnerabilă a operei: „Când mi-e

teamă ca Siriu să nu explodeze / Și să nu-nghețe soarele, / E greu să dureze / Niște foi de

hârtie în secolul cellalt, / Ca munții de cremene și de bazalt. / Dar ăsta-i unicul meu

document, printr-un vers / Dovedesc că am existat în univers; / Mi-am pus sufletul într-un

caiet care-adie / Fragil ca balonul de păpădie //13

. Poetul ar dori o pauză în ordinea

trecătoare a lumii, pentru iubita sa, pe care ar vrea să o cruțe de neiertătoarea povară a

timpului (Apa vie): „Unde ţi-e templul, Solomon? / Dă-mi, rege, apa vie, / Care pe morți

învie, / Căci vreau s-o țin curată, / De-a pururea nevătămată, / Cu gloria cântării / Și

prospețimea mării, / Sclipitoare ca rubinul, / Neprihănită ca și crinul, / Răcoroasă ca un

lac, / Și floarea de liliac, / Cu-obrajii plini de rouă, / Ca merele când plouă. / Suflarea

dulce să-i rămâie, / Ca la o coajă de lămâie, / Și trupul îmbălsămat, / Precum un strugure

uscat. / Piciorul neted în sandală / Să aibă carnea de migdală. / Și să lase-n urmă val / De

smirnă și de santal. / Vreau să trăiască într-una, / Cât stelele și lunaŗ//14

. O desfășurare

firească, armonioasă, a gesturilor iubirii are ca elemente centrale grija și așteptarea,

coordonate ale unei sentiment aflat permanent sub semnul interdicției: „Iubirea mea-i

făcută din grijă și-așteptare, / Să merg cu tine-alături îmi este interzis. / Stai într-un turn

de aur sclipind în depărtare, / Și ca s-ajungi la mine tu zbori peste abisŗ (Interdicţie)//15

.

Versul arghezian: „Logodnică de-a pururi, soție niciodatăŗ, devine aici: „Nu-ți voi fi mire

sacru, ci pururi un logodnicŗ. În Epitalam imaginile unei erotici proaspete, fascinante, se

9 Călinescu, G., op. cit., p. 229. 10 Idem, p. 230. 11 Idem, p. 233.

12 Idem, p. 245. 13 Idem, p. 248. 14 Idem, p. 146. 15 Idem, p. 157.



361

Section: Literature

constituie într-o descriere accentuată și diversificată a senzațiilor: „Obrazul tău e proaspăt,

îmbălsămat şi rece / Ca mărul abia rupt, / Prin părul tău în vâlvă vrăjită mâna-mi trece /

Într-un desiș abrupt. // Genunchi, picioare, umeri, subțirele tău bust / Și mirul gurii tale, /

Tot ce respir și-ating cu buza are gust / De cărnuri vegetale//ŗ16

. Chemarea la iubire are

inflexiuni livreşti. Sunt invocaţi Dante Aligheri, Noah, Haendel, Bach, Petrarca, Goethe.

Iar şoapta iubirii este suavă poruncă a unui mire cunoscător al misterelor lumii:

„Mângâietor în şoaptă şi fără şovăire / Eu sunt poruncitor, / Supune-te suavă unui teribil

mire / De taine știutor//ŗ17

.

În ceea privește creația, la Călinescu imaginarul poetic este conturat în jurul ideii de

lumină, de translucidă și incandescentă străfulgerare a inspirației, așa cum se poate

observa în Călimara: „Cerneala mea e o esenţă rară / Bătând în purpură și auriu, / O apă

vie într-o călimară / Fierbând atunci când scriu. // Când tocul scot muiat în fundul ei, / Și

pe hârtie zborul dau peniței, / Caietul alb se umple de scântei / Și joc de arifiții. // Un

curcubeu de flăcări se ridică / Țâșnind în fire ca dintr-o cișmea / Făcută din cleștar și

majolică, / Stropind pe fruntea mea//. Interesantă este și starea celui care, atins de lumina

creației se transpune într-o altă lume, fantastic și exotic alcătuită: „Pe un covor mă-ntind,

devin persan / Și mă visez cu ochi întredeschiși / Călare străbătând spre Ispahan / Păduri

de chipariși//ŗ18

. De asemenea, poezia tinereţii estet pusă sub semnul unei alte identităţi,

născute dintr-un elan interior puternic şi imperturbabil: „Poemele de-adolescenţă / Eu nu

le-am scris niciodată, / Căci izbucneau cu-așa viloență / Că hârtia era inundată // De valuri

de flăcări albastre, Ca fosforul lui Mefistofel / Călimara zvârlea joc de astre, / Condeiul

ardea și el//ŗ. Prin opoziţie, la vârsta maturității artistice, poetul poate distruge textul din

prea mult meşteşug: „Azi suflu meșteșugește / În spuma grea diafană, / Și strofa adesea

plesnește / Ca sticla venețiană//ŗ (Condeiul care arde)19

.

Senectutea este întâmpinată cu bucurie, schimbând sensurile unui Gaudeamus igitur

tomnatic: „S-a dus frumoasa juventute, / Ne îndreptăm spre senectute; / Intrând cu tinerii

în horă, / Să-ntârziem măcar c-o oră / Alunecarea în Tartar, / Descris de toți foarte amar. /

Ce dacă părul mi-este sur? / Gaudeamus igitur!ŗ20

Poetul are convingerea că nu există de

fapt decât o singură vârstă care le cuprinde pe toate celelalte, sub soarele unei primăveri

ce creează sentimentul eternității: „La soarele-nfocat / Azi palme desfac; / De-o grindă

neagră-am stat / Prins ca un liliac. // Câți ani inima-mi are? / Am vârsta tuturor, / Pe-o

flacără călare alerg spre viitor. // Trecutul țipă-n urmă, / C-un salt sar peste punte, /

Scânteia piatra scurmă / Când mă ridic pe munte. // Printre cărbuni în mine / Ciocanele-și

fac drum, / Din văi cresc pânř la mine / În coșuri nori de fum. // Sunt tânăr sau bătrân? /

Alerg spre viitor, / Spre stele focul mân, / Zburând din nor în nor //ŗ(Primăvară)21

.

Poezia lui G. Călinescu (pe nedrept ignorată) are o certă valoare literară,

manifestată prin diversitate tematică, imaginar poetic bogat și neașteptat, idei poetice de

mare forță, discurs liric de mare vitalitate artistică. Se poate spune că poezia călinesciană

este construită din perspectiva mai largă a unificării teritoriilor literaturii. Deși a renegat-o

în tinerețe, Călinescu a revenit constant la poezie, domeniu care acoperă impecabil toate

vârstele operei sale.

16 Idem, p. 159. 17 Idem, p. 161.

18 Idem, p. 213. 19 Idem, p. 255. 20 Idem, p. 219. 21 Idem, p. 253.



362

Section: Literature

BIBLIOGRAPHY

Călinescu, G., Opere 2. Poezii, Editura pentru literatură, București, 1965.

Călinescu, G., Poezii, teatru, nuvele, Editura Minerva, București, 1986.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura

Minerva, București, 1982.

Alecu, Viorel, Opera literară a lui G. Călinescu, Editura Albatros, 1974.

Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Fundației Culturale Libra, 2001.

Bălu, Ion, G. Călinescu, Editura Cartea Românească, 1970.

some considerations about g. cĂlinescu’s poetry 05 47.pdf · paradoxala îndoialĈ a...

Documents