Şi dialogul se învaţă

MAGDA STAVINSCHI1

Papa Ioan Paul al II-lea a plecat dintre noi, aşternând cel puţin pentru câteva clipe liniştea pe întreaga planetă.

Un savant, premiant Nobel, a primit cel mai mare premiu din lume pentru Progres pe calea Cercetării şi a Descoperirilor privind Realităţile Spirituale: Premiul Templeton.

Un student scrie ca ştiinţa şi religia se luptă între ele pentru... putere.Un altul că, odată cu pierderea credinţei, umanitatea va dispărea.Un cercetător vrea să afle dacă voi putea “demonstra” că Dumnezeu există.Un preot se întreabă de ce trebuie să ştie dacă universul este sau nu în expansiune.Un conferenţiar vorbeşte de antinomia expresiei teologice la gradualitatea fuzzy, iar

ceilalţi îl ascultă nedumeriţi.Un fizician vorbeşte despre mezoni şi quarci şi nimeni nu înţelege mare lucru.

Suntem oare într-un impas? Ne e chiar imposibil să dialogăm?Sunt oare ştiinţa şi religia cu totul paralele?Oare ştiinţa şi religia nu vorbesc aceeaşi limbă?Să-şi fi spus cuvântul “schizoidia” omului modern, sfâşiat între alternative care

reciproc-exclusive?Să fie oare cu neputinţă a găsi – şi nu a construi – o punte între cele două viziuni asupra

aceleiaşi lumi?Să fie mai puternică educaţia “ateist-ştiinţifică”, cultivată cu atâta perseverenţă într-un

regim totalitar?Sau indiferenţa, atât de la modă, în unele ţări apusene?Acestea sunt doar câteva exemple din noianul de întrebări pe care ni le punem de câteva

luni, aici, în România, într-un început de dialog sistematic, adevărat, între teologi şi oamenii de ştiinţă.

Poate nu am găsit încă răspuns la nici una din ele. Am început să învăţăm însă cum să dialogăm, cum să ne facem înţeleşi de către ceilalţi, ce limbaj să folosim, cum trebuie să răspundem celor care nu ne înţeleg şi în special celor care au alt punct de vedere decât al nostru.

Şi nu este deloc uşor. Nu există nimeni care să ne spună cum să facem, care sunt primii paşi. Totul vine din dorinţa noastră de a răspunde la marile întrebări ale vieţii pe această planetă, de a răspunde nu numai la întrebarea “cum se întâmplă?”, ci şi la întrebarea “de ce se întâmplă”, de a găsi calea păcii şi a dragostei, a dragostei jertfelnice.

Trăim într-o lume în care libertatea de gândire pare să favorizeze dezvoltarea unei anumite ostilităţi, frizând chiar dispreţul, faţă de atitudinea religioasă, atât în ţările din vest, cât mai ales în ţările postco-muniste, încă tributare aşa-numitei ideologii “ateist-ştiinţifice”. Este o lume în care performanţele atinse de gândirea umană prin realizări

1 Doctor în astronomie, coordonatorul programului “Science and Religion in Romania”, preşedinte executiv al Asociaţiei pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie în România.

tehnologice spectaculoase par să şteargă orice smerenie, orice dorinţă de a ajunge, prin iubire, la Cel de Sus.

Dar speranţe există şi avem toate motivele să credem că ele sunt departe de a fi deşarte. Nici lumea seculară nu este atât de refractară la valorile religioase pe cât pare, nici lumea religioasă nu este atât de închistată în sine pe cât cred unii. Fiecare are nevoie de cealaltă.

Biserica are de răspuns la noile probleme pe care le ridică progresul exploziv în domeniul tehnico-ştiinţific, în timp ce, la rândul lor, ştiinţa şi tehnologia sunt nevoite să-şi asume responsabilităţi fără precedent, ţinând cont de faptul că ele depăşesc cadrul unui simplu joc de laborator, solicitând decizii de o gravitate maximă.

Acum, poate mai mult decât oricând, dialogul dintre ştiinţă şi teologie s-a transformat într-un imperativ major, inevitabil şi stringent. Cu ajutorul fundaţiei Templeton, am reuşit să îl aducem la standardul unei cercetări serioase. Îl vom duce mai departe, în speranţa că, indiferent de rezultatele strict “academice”, dialogul ne va apropia din ce în ce mai mult unii de alţii.