sfaturi mari, pentru cei mici!
TRANSCRIPT
COLECŢIA “Suntem NOI, Prevenirea!”
SFATURI MARI, PENTRU CEI MICI!
Bucureşti, 2008
COLECŢIA “Suntem NOI, Prevenirea!”
Coordonator: Dr. Graţiela Văduva
Scenarii de teatru adaptate după cartea „Grind, urmaşul lui Ringo”, de Traian Tandin Desene realizate de caricaturistul Viorel Baciu
SFATURI MARI, PENTRU CEI MICI!
BUCUREŞTI - 2008
CUPRINS:
1. Introducere
2. Sceneta 1 – Cărămida sau maşinuţa cu
telecomandă?
3. Sceneta 2 – Mutulici sau Păcălici?
4. Sceneta 3 – Câinele real sau cel electronic?
5. Sceneta 4 – Sistemul antifurt şi asigurarea
6. Sceneta 5 – Cheile cu tâlc
7. Sceneta 6 – Portretul robot
8. Sceneta 7 – Câştigul la Loto
9. Sceneta 8 – Alo, aici peştişorul din acvariu!
10. Sceneta 9 – Sacrificii nevinovate
11. Sceneta 10 – Clubul micilor detectivi
12. Sceneta 11 – Pericolul de a fugi de acasă
13. Sceneta 12 – Autobuzul fantomă
14. Sceneta 13 – Fii inteligent, nu fi violent!
15. Sceneta 14 – Fidelitate până la moarte!
5
INTRODUCERE
Colecţia “Suntem NOI, Prevenirea!” îşi propune să adune toate preocupările specialiştilor Serviciului Analiză şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Poliţiei Capitalei, în direcţia îmbunătăţirii mesajului transmis deopotrivă celor mici şi mari, pentru diversificarea canalelor de comunicare cu aceştia.
Nimic nu este nepotrivit în arta comunicării, chiar dacă
aceasta este realizată de Poliţie. În ultimii doi ani, gândindu-se la copii, ofiţerii de prevenire ai Capitalei au realizat: prăjiturile “de siguranţă publică” (“Semafor”, “112”, “Sub acoperire”, “Mascata”, “Proximista” etc.), jocul tip Monopoly “Poliţist junior”, jocul de cărţi cu mesaje preventive “Nu fi Păcălici!”, emisiunile radio “Poliţist junior”, precum şi prima lecţie preventivă în format multimedia „Academia micilor poliţişti”. Şi activitatea nu se opreşte aici...
Cartea “Sfaturi mari pentru cei mici” este dedicată, aşa cum
arată şi numele, copiilor din grădiniţe şi celor din ciclul primar de învăţământ.
Totodată, ea va fi folosită de către poliţiştii de proximitate şi ofiţerii de prevenire care, pe parcursul susţinerii orelor cu tematică preventivă în unităţile de învăţământ, trebuie să comunice cu copiii, în limbajul acestora şi pe înţelesul lor.
Mulţumesc colegilor mei din cadrul Serviciului Analiză şi
Prevenire a Criminalităţii, fără de care educaţia preventivă nu ar fi “îmbrăcat” niciodată culorile copilăriei! Dr. Graţiela Văduva
7
Dragi copii, vă cerem o mână de ajutor! Faceţi echipă cu poliţiştii Capitalei!
Vreţi să deveniţi detectivii noştri? Atunci, daţi-ne soluţii. Cei mai talentaţi dintre voi vor primi insigna “Poliţist junior”.
Hei, ce ziceţi, încercaţi?
Sceneta 1 – CĂRĂMIDA SAU MAŞINUŢA CU
TELECOMANDĂ?
Descriere spaţiu: în Cartierul Liniştit, un grup de copii s-au strâns pe terenul de joacă… Deodată, în mijlocul grupului sări, sprinten nevoie-mare, Zorro, câinele poliţist, însoţit de Comisar şi ajutorul
său, blonda, studentă la Academia de Poliţie.
Zorro (lătrând): – Salut, copii!
Copiii: – Bine-ai venit, Zorro!!! (răsunară glasuri subţirele de copii)
Un copil (Dănuţ): – Tare mai e poznaş, Zorro al nostru! Dar prinde la hoţi, unul nu-i scapă! Nu-i aşa, nene Comisarule? ( în grup rumoare. Întrebări
de tipul: „dar ce, ce a făcut? Hai, nene Comisarule, povesteşte-ne şi nouă“)
Comisarul: – Aşa este, nici Moş Crăciun nu i-a scăpat!
Copiii (întreabă în cor): – Cum Moş Crăciun? Doar Moşul este bun, ne aduce cadouri…
Comisarul: – Moş Crăciun nu a fost, de fapt, chiar Moş Crăciun ci… un fel de Moş. Iar faptul că oferea cadouri a fost în dezavantajul copilului
păcălit. Dar staţi aproape, să vă povestesc… Era în ajunul Crăciunului. Pe atunci locuiam într-un bloc, în
Drumul Taberei, iar Dănuţ era mic, un ghemotoc. (Copiii începură să râdă). Ca vârstă, nici Zorro nu era mai mare ca Dănuţ. (Câinele
lătră a confirmare).
8
Încă nu-l scosesem „pe piaţă”, cum s-ar spune, era încă la vremea încercărilor, iar primii paşi siguri în adevărata meserie de câine
poliţist nu se fac prea uşor. Aflasem, la Poliţie, că apăruse un hoţ care fura înşelându-i pe copii. Hoţul purta într-o servietă o recuzită.
Copiii (aproape în cor): – Ce-i aceea, o recuzită, nene Comisarule?
Comisarul: – Recuzita, dragi copii, este totalitatea obiectelor necesare la montarea unei piese de teatru sau a unui film. Hoţul avea în
servietă un costum de pânză roşie, cu glugă şi o mască cu mustăţi, ca de Moş Crăciun. El se folosea de acest costum pentru a-i păcăli pe unii copii rămaşi singuri acasă, dimineaţa. Aceştia, creduli, îi
deschideau uşa. Moşul spunea că a venit cu daruri. Uneori, spunea că este Moş Crăciun, de la serviciul unde lucra mama sau tatăl
copilului… Era poftit în casă. Atunci, Moş Crăciun îi dădea copilului un dar frumos legat cu o panglicuţă roşie, ceva mai greu, spunându-i că are voie să-l deschidă abia după plecarea lui. Apoi, Moş Crăciun se juca prin casă „de-a v-aţi ascunselea” cu copilul,
după care, obosit, îi cerea acestuia un pahar cu apă sau îl trimitea să cumpere prăjituri de la cofetărie, timp în care fura bani, bijuterii, aparatură electronică şi alte obiecte de preţ. După plecarea lui, copilul se repezea să deschidă darul şi rămânea încremenit de
uimire. Moş Crăciun nu îi lăsase altceva decât o cărămidă…(uau!!! se minunară copiii). Apoi, copilul izbucnea într-un hohot de plâns, continuă Comisarul. Îşi suna părinţii, povestindu-le ce păţise…Aşa
a păţit chiar Fănel, băiatul dintr-a doua, de la noi din bloc. Un copil ( Adrian):
– Eram sigur. Hoţul doar greşeala noastră aşteaptă! Ne-a spus nouă doamna învăţătoare!
O fetiţă: – Atunci, cum îl putem deosebi pe adevăratul Moş de unul fals?
Comisarul: – Adevăratul Moş Crăciun nu va veni niciodată la voi atunci
când părinţii sunt plecaţi de acasă. Şi nici nu va scotoci prin lucrurile voastre şi nu va încerca să rămână singur în casă.
9
Un băieţel: – Atunci, al meu era adevărat, nene Comisarule! Chiar mama i-a
deschis uşa atunci când mi-a adus maşinuţa cu telecomandă! Dănuţ:
– Eu din clasa I nu mai deschid uşa la străini, nene Comisarule…
Vreţi să ştiţi cum l-a prins Zorro pe hoţ? Ei bine, mama lui Fănel a sunat imediat la Poliţia Capitalei, la telefonul 112. Şi Zorro, după
ce a luat urma falsului Moş mirosind pachetul lăsat de acesta copilului, a rezolvat problema. Şase staţii de autobuz l-a purtat Zorro pe Comisar, numai printre blocuri. Într-un apartament au
găsit hoţul, de altfel o persoană aparent respectabilă în comunitatea sa.
Voi, copii, ce faceţi dacă un străin sună la uşa voastră, spunând că vine din partea părinţilor?
CONCURS: Cum trebuia să procedeze Fănel, în momentul în care
străinul a spus că este Moş Crăciun şi îi aduce un dar? RĂSPUNS CORECT: Trebuia să nu deschidă uşa, să-şi anunţe
părinţii sau să sune la Poliţie, la 112.
10
11
Sceneta 2 – MUTULICI SAU PĂCĂLICI?
Descriere spaţiu: în clasă, copii în bănci şi Comisarul stând la catedră etc. ... Comisarul:
– Ce mai faceţi, copii? Copiii:
– Bine!!!!!!!!!! Comisarul:
– Sper că aţi fost cuminţi şi nu aţi făcut ca Răducu dintr-a patra! Un copil:
– Dar ce a făcut Răducu, nene Comisarule? ( în sală, rumoare) Comisarul:
– Copii, staţi în jurul meu să vă povestesc… Într-o zi, un om rău a intrat într-o cofetărie şi, cu o prăjitură în faţă,
s-a aşezat lângă masa unor copii. Unul dintre ei, mai guraliv, le povestea celorlalţi ultimul film de desene animate pe care îl văzuse la DVD. Şi nu la orice DVD, ci chiar la aparatul lui, abia cumpărat de părinţi. Guralivul, care se numea Radu şi care abia îşi cunoscuse
prietenii la cinematograf, le-a dat adresa şi numărul de telefon, invitându-i la o vizionare. Lui Gheară – căci aşa se numea omul cel
rău, care se aşezase la masa de lângă ei - atât i-a trebuit, că a memorat pe loc adresa şi numărul de telefon. Aflase, din spusele lui Radu, că dimineaţa nu era nimeni acasă, că părinţii, foarte ocupaţi cu serviciul, vin târziu, că nu au vizor la uşă, că vecinii sunt nişte
surzi şi că nu-i interesează de ceilalţi, că are multe aparate electronice şi chiar un televizor ne-despachetat, că tatăl său şi-a
pierdut odată cheile casei şi a trebuit să spargă uşa apartamentului, că administratorul nu este un bun gospodar şi că niciodată nu-i
lumină pe palier. Ce mai încoace şi încolo, aflase destule. Gheară îl trimise de îndată pe Zât, partenerul său în ale relelor, să repereze
blocul şi apartamentul, notând apoi în caietul său: „totul se confirmă”.
– Un băiat (Dănuţ): – Domnule Comisar, dar ce papagal şi Radu acesta! Cum a putut să zică tot ce are în casă, chiar aşa? Nu putea să se uite şi el în jur, să
vadă dacă îl aude cineva?
12
Alt băiat (Adrian): – Dănuţ, dar vezi bine că habar n-avea de nimic. Îi dădea înainte cu
„papagalul”… O fetiţă:
– Dar nici chiar aşa! Înţeleg, cunoşti nişte copii, îi inviţi, deşi nici asta nu-i prea bine, că nu ştiai cine sunt, dar să povesteşti chiar totul în gura mare? Să spui tu că n-ai vizor şi că pe palier nu-i
niciodată lumină, că uşa e cam şubredă, după ce a spart-o tatăl tău, că poate oricine să facă orice, fiindcă vecinii nu se amestecă... E de necrezut. Ce fel de băiat poate fi Radu acesta când, în lipsă de vizor şi întuneric pe palier, el dă drumul oricui?! Nu-i poate convinge pe
părinţi să-şi pună vizor? Iar până aleg alt administrator, nu pot cumpăra şi ei un bec pe care să-l pună deasupra uşii?
Comisarul: – Îmi pare bine că vă daţi seama ce pericol mare reprezintă
lăudăroşenia, vorbele nestăpânite, lipsa de tact şi cunoştinţele întâmplătoare…! „Împricinaţii” îşi dau seama de aceste lucruri abia în final, când vin la Poliţie să se plângă. Niciodată nu ar trebui să se
ajungă până aici. Cu puţină vigilenţă, cu înţelepciune, asemenea necazuri pot fi înlăturate. Iar oamenii, dacă le spui, înţeleg. La fel
de bine au înţeles şi părinţii lui Radu, iar el este acum de nerecunoscut. I se spune Mutulici.
Un băiat (Dănuţ): – Mai bine decât Păcălici!, râde...
Comisarul: – Şi asta nu e tot. Pe agenda infractorului mai figura, între altele, un
pont interesant. Mergând într-un tramvai, el a tras cu urechea la sporovăiala a două şcolăriţe. Dacă vorbeau despre şcoală, nu i-ar fi atras atenţia. Dar ele discutau cu aprindere despre modă, tunsori şi mult iubitele bijuterii. Una dintre fetiţe povestea câte bijuterii avea
mama ei, dar că pe ea nu o lăsa să poarte nici una. Descriind bijuteriile cu lux de amănunte, ea nu-şi dădea seama cât de mult îl
interesau aceste lucruri pe vecinul de lângă ea. Prietena fetiţei, nevrând să se lase mai prejos – căci mama sa nu avea atâtea
bijuterii – a început să le descrie pe cele ale unei vecine, o bătrână
13
singură care fusese foarte bogată în viaţa ei. Atunci autorul a urmărit fetiţele şi a aflat unde sunt „comorile”.
Adrian: – Ce hoţ! (cu ciudă)
Alt băiat: – Lasă că ştim şi noi nişte colege de-ale noastre, tot aşa discută. Le merge guriţa…Dar dacă le întrebi ce materie au la prima oră, dau a
lehamite din mâini…
Voi, copii, aveţi obiceiul să vă lăudaţi cu bunurile pe care le aveţi în casă? Uneori?! Aveţi grijă, s-ar putea ca un om rău să vă
audă…
CONCURS: Spuneţi-ne câte informaţii de interes pentru infractori a oferit Radu la întâlnirea cu prietenii întâmplători?
RĂSPUNS CORECT: 7 (şapte) informaţii: o că dimineaţa nu era nimeni acasă; o că părinţii, foarte ocupaţi cu serviciul, vin târziu; o că nu au vizor la uşă; o că vecinii sunt nişte surzi şi că nu-i interesează de ceilalţi; o că are multe aparate electronice şi chiar un televizor ne-
despachetat; o că tatăl său şi-a pierdut odată cheile casei şi a trebuit să
spargă uşa apartamentului; o că administratorul nu este un bun gospodar şi că niciodată
nu-i lumină pe palier.
14
Sceneta 3 – CÂINELE REAL SAU
CEL ELECTRONIC?
Descriere spaţiu: în Cartierul Liniştii, în Şcoala „Tobă de carte”, copiii asistă la o oră de educaţie preventivă. Studenta la Academia
de Poliţie ţine pentru prima oară un curs în faţa copiilor şi are atâtea emoţii…
Zorro (încurajând-o):
– Te vei descurca bine, pe onoarea mea de câine dacă nu va fi aşa…
Copiii: – Uite-l pe Zorro, uite-l pe Zorro!!! (răsunară glasuri subţirele de
copii) Un copil (Dănuţ):
– Şi nu este singur… Cu siguranţă că şi astăzi vom învăţa ceva nou… O poliţistă este cu el!
O fetiţă: – Şi eu când voi fi mare o să mă fac poliţistă… şi o să prind hoţi…
Studenta – poliţist: – Eu, copii, mi-am dorit acest lucru din clasa a III-a… Să vă spun
cum a început totul… Locuiam împreună cu părinţii într-o casă din Cartierul Dămăroaia din Capitală când, într-o zi, am aflat că
vecinul meu a fost „călcat” de hoţi. De atunci am pus la poartă o emblemă cu un cap de câine însoţit de inscripţia „câine rău”.
Desenasem chiar eu emblema. Un băieţel (Adrian):
– Acum încep eu să înţeleg… Un răufăcător care ar fi vrut să intre în curte, s-ar fi oprit imediat locului, încă de la poartă. Păi cui nu-i
e frică de un câine rău? - Ha, ha, ha! (râseră copiii în cor)
Comisarul: – Are dreptate Adrian. Un hoţ nu are de unde să ştie dacă într-o curte există sau nu un câine rău. Dar când vede emblema, o ia la
sănătoasa… Păcăleala prinde…
15
O fetiţă: – Ia staţi puţin… Dar răufăcătorii nu ne aud? Ei nu ascultă radioul,
nu citesc ziarele? Atunci ce mai facem cu păcăleala? - Chiar aşa! (spuseră într-un glas copiii)
Studenta-poliţist: – Chiar dacă au aflat despre truc, hoţii tot pot fi păcăliţi. Fiindcă
pot intra într-o asemenea curte, cu emblemă la poartă, unde există totuşi şi un câine rău. Şi atunci, las’ pe el…
(Zorro lătră satisfăcut) (Copiii începură să râdă, să bată din palme şi să strige cântat: „Ce
păcăleală! Ce păcăleală!”) Comisarul:
– Dar cu câinele electronic aţi făcut cunoştinţă? Latră de te bagă în sperieţi!
(Ca prin minune, gălăgia încetă. Doar un copil îndrăzni să întrebe, cu voce şoptită: „Cum latră, nu aţi spus că este electronic?”)
Comisarul: – Câinele electronic, dragi copii, nu-i altceva decât un casetofon-alarmă conectat la sonerie, cu o bandă care începe să se deruleze.
Când cineva sună la uşă, timp de minute bune se aude cu insistenţă lătratul şi mârâitul unui buldog.
Dănuţ: – Ce şmecherie! Să mai poftească hoţii să intre la mine acasă după aceea, dacă le dă mâna! Uite, acum mă gândesc să adun toţi copiii
de la mine de pe scară să le spun şi lor şmecheria… Adrian:
– Ha, ha, ha! Tu să-i înveţi? Dar eu sunt mai mare ca tine!... Dănuţ:
– Da, eu! De ce râzi? Mă vedeţi voi mai mic, dar să ştiţi că am înţeles tot ceea ce ne-a spus nenea Comisarul. Adică de ce numai noi să ştim şi ceilalţi nu? Ce, nu mai sunt printre ei şi gură-cască? Numai câţi cunosc eu… Pe ăştia o să-i chem primii! Cu ei am să încep antrenamentul: să nu lase uşile sau ferestrele deschise sau
neîncuiate, să nu lipească bileţele pe uşă. Iar dacă văd din astea pe alte uşi, să le ia imediat. Să nu lase cheile de la casă sub preş, să nu deschidă niciodată uşa necunoscuţilor, să stea cu uşa încuiată chiar
16
şi atunci când sunt acasă. Iar când pleacă de acasă, chiar şi numai pentru cinci minute, să încuie uşa. Iar dacă vor să fie în pas cu
moda, soluţia este… câinele electronic, sau unul real, cu condiţia să aibă grijă de el. Este că mă pricep?
Comisarul: – Bravo, Dănuţ. Intenţia este bună. Vom merge împreună în
cartierul tău şi-i vom învăţa şi pe ceilalţi copii cum să procedeze. („Mergem şi noi!”, „Luaţi-ne şi pe noi!”strigară copiii. Zorro lătră
fericit).
CONCURS: Spune-ne: când poate lăsa un copil cheia locuinţei sub preşul de la intrare?
RĂSPUNS CORECT: Niciodată.
17
Dragi copii, am revenit! Vă mai amintiţi de Zorro, câinele poliţist? (se aude un lătrat de câine, bucuros). Ce ştie el să facă? Caută orice obiect ascuns într-un spaţiu dat şi semnalează locul
printr-un lătrat, aduce obiectul la o simplă comandă, poate reţine o persoană care fuge, păzeşte o persoană care stă pe loc sau se
află sub escortă, găseşte drogurile după miros dar, poate cel mai important lucru, îşi apără întotdeauna stăpânul. Pentru că,
poliţist şi câine, formează o echipă!!!
Sceneta 4 – SISTEMUL ANTIFURT ŞI ASIGURAREA
Descriere spaţiu: în Cartierul Liniştit din Capitală, un grup de copii s-au strâns pe terenul de joacă… Deodată, în mijlocul
grupului sări, sprinten nevoie-mare, Zorro, câinele poliţist, însoţit de Comisar şi ajutorul său, studenta blondă.
Zorro (lătrând):
– Salut, copii! Copiii:
– Bine-ai venit, Zorro!!! (răsunară glasuri subţirele de copii) Un copil (Dănuţ):
– Tare mai e poznaş, Zorro al nostru! Dar prinde la hoţi, unul nu-i scapă! Nu-i aşa, nene Comisarule? ( în grup rumoare. Întrebări de tipul:” dar ce, ce a făcut? Hai, nene Comisarule, povesteşte-ne şi
nouă!”) Comisarul:
– Aşa este, pe Zorro nu-l poate păcăli nici un răufăcător, nimeni nu-l poate duce de nas… Nici chiar şoferul de la Fabrica de
nasturi… Copiii întreabă în cor:
– Dar ce a făcut? Vă rugăm, povestiţi-ne şi nouă… Comisarul:
– Bine, atunci ascultaţi. Dintr-un loc de parcare se furase o maşină albă. Maşina era nou-nouţă, cu numere de rodaj. Proprietarul era un „lasă-mă să te las”… Uitase portierele maşinii deschise şi cheile în contact. Numai bine pentru hoţ. Ştiţi şi voi , copii, ce aştepta el, nu?
19
Copiii (aproape în cor): – Da… da… greşeala o aştepta.
Comisarul: – A luat, aşadar, maşina şi dus a fost! Autoturismul a fost dat
imediat în urmărire şi s-a început căutarea lui. Un cetăţean vigilent, posesor şi el al unui autoturism, a sesizat prezenţa ciudată a unei maşini albe pe un teren viran, nepăzit. În plus, aripa din dreapta-faţă era înfundată, iar farul spart. „Nu cumva cu acest autoturism s-a comis un accident de circulaţie, iar numerele provizorii sunt
false?”, s-a gândit el imediat. Reţineţi, copii: un proprietar grijuliu nu-şi abandonează maşina, aşa, la întâmplare, nu riscă să-i dispară ceva din ea, sau chiar să fie furată. Atunci cetăţeanul de care v-am vorbit a sunat imediat la 112, la Poliţia Capitalei. Alertă! Am ajuns
în câteva minute! Plouase însă de dimineaţă, iar Zorro degeaba încerca să ia urmele. Un copil ( Adrian):
– Şi hoţul a scăpat, nene Comisarule? Comisarul:
– Nicidecum! Căutând cu grijă în interiorul autoturismului, criminaliştii au găsit nişte amprente. Eram fericiţi, nu plecam cu
tolba goală. Între timp dădusem telefon păgubaşului, să vină să-şi ridice maşina. Un băieţel:
– Îmi închipui ce mult s-a bucurat că a găsit-o! Comisarul:
– Ba şi încă cum… Nu se gândise deloc până atunci să-şi protejeze maşina, nu avea nici un sistem de alarmă sau antifurt. Şi nici
asigurare nu-şi făcuse. Dar tocmai când noi cercetam maşina, o femeie a venit într-un suflet, plângând. „Hoţii! Hoţii! Au intrat în casă!”, striga ea. „Ne-au luat toţi banii pe care îi ţineam în dulap, printre cearceafuri! Ce mă fac?”. Când am ajuns, hoţul nu era în
casă, dar nici urmă de încălţăminte, deşi, cum v-am spus, plouase abundent. Unde să fie hoţul şi cum plecase, doar nu zburase pe
horn? Zorro a venit lângă mine. După cum îşi agita coada, şiret, am înţeles că aflase ceva numai de el ştiut. I-am dat să miroasă locul
unde se găsiseră banii furaţi. Brusc, Zorro a rupt-o la fugă şi nu s-a
20
mai oprit decât în curtea unui vecin. Hoţul, „încurajat” de mârâiturile lui Zorro, ne-a povestit tot: cum a furat maşina, cum
şi-a înfăşurat încălţămintea cu bandaje, să nu lase urme, cum a furat obiectele şi banii. Şi nu în ultimul rând, cum aflase el de „pont” de
la copilul familiei păgubite.
Zorro a fost din nou pe primul loc, nu-i aşa copii?
CONCURS: Ce greşeli a făcut proprietarul maşinii, încât aceasta
i-a fost furată? RĂSPUNS CORECT: Proprietarul a uitat portierele maşinii
deschise şi cheile în contact. Nu şi-a protejat maşina, cu sistem de alarmă sau antifurt.
21
“Hei, Zorro! Mi-am pierdut cheile în timpul orei de sport, în curtea şcolii. Vrei să mă ajuţi?”
Sceneta 5 – CHEILE CU TÂLC
Descriere spaţiu: în curtea Şcolii „Tobă de carte” din Bucureşti, un copil se străduia din răsputeri să-şi găsească cheile locuinţei, cu lacrimi în ochi la gândul pedepsei ce urma s-o primească dacă
ajungea acasă fără ele.
Comisarul (ajungându-l din urmă pe Zorro): – Salut, Dănuţ! Ce-ai pierdut?
Dănuţ: – Cheia casei… dar, uite, vine Zorro! Are în gură brelocul! Comisarul ridică cheile de la picioarele lui Dănuţ, unde le lăsase Zorro, dar ceva îi atrase în mod vădit atenţia. Pe ele se vedeau
scrise numele lui Dănuţ şi clasa. Alţi copii:
– Şi noi avem la fel, nene Comisarule. (spuseră copiii în cor). Adrian:
– E bună metoda. Acum câteva săptămâni le-am pierdut şi într-o jumătate de oră eram iar în posesia lor. Le găsise un băiat dintr-a
opta. Comisarul:
– Bine, dar dacă nu le găseşte vreun coleg? ( spuse Comisarul pe un ton egal, urmărind altceva) Copiii (răspunseră în cor):
– Înseamnă că nu le-am pierdut la şcoală şi trebuie să le căutăm în altă parte, pe unde am umblat.
Comisarul: – Şi dacă nu le găsiţi?
Un copil: – Atunci gata, le-am pierdut. Nu mai avem ce face…
Comisarul: – Ba, ar mai fi o soluţie, să scrieţi pe breloc şi adresa, aşa cum a
făcut un băieţel, Vasilică. Găsitorul se prezintă atunci singur la voi, mai ales dacă este amator şi de o recompensă…
22
Un copil (Adrian): – Da, n-ar fi rău, la asta nu ne-am gândit.
Ceva-ceva nu era în regulă. Copiii simţeau asta din tăcerea cu
care îi privea Comisarul.
Dănuţ: – De ce să-ţi scrii adresa, Adriane? Ca cine le găseşte să ştie să vină
după „recompensă”? Nu ştii unde a bătut nenea Comisarul? El poate să ajungă acasă înaintea ta, când tu nici nu ai observat încă
pierderea lor. Şi atunci se autoserveşte, îşi ia singur „recompensa”! Adrian (puţin încurcat):
– Să ştii că ai dreptate… dacă ne gândim bine, nici metoda noastră nu-i bună. De-asta ne-a întrebat nenea Comisarul ce se întâmplă
dacă nu le găseşte un coleg, nu-i aşa? Toate privirile se îndreptară acum către Comisar. Acesta
încuviinţă din cap. Comisarul:
– Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată. Iar ca să fie iertată complet, să le spuneţi şi colegilor voştri ce aţi învăţat astăzi.
Dănuţ: – Chiar eu am să preiau iniţiativa. Dar nu ne-aţi spus, ce a păţit
Vasilică? Comisarul:
– Vasilică venise de la şcoală şi se oprise direct în părculeţul din faţa casei, să bată mingea. Mister Falcă, un hoţ care se aciuise în
zonă, a găsit cheile şi a aflat după breloc ale cui sunt. S-a dus repede şi a făcut un mulaj după ele. Apoi, s-a întors în părculeţ şi le-a aruncat chiar sub ghiozdanul lui Vasilică. S-a gândit hoţul că, dacă Vasilică merge fără ele acasă, părinţii vor schimba butucul yalei. Între timp, Falcă şi-a pregătit bine lovitura. Nu-i era frică
decât de Zorro, care locuia prin preajmă. Într-o zi, când părinţii lui Vasilică erau la serviciu iar copilul la şcoală, a intrat cu cheile
potrivite în apartament şi a furat bani şi bijuterii. N-a luat obiecte mari, să nu se complice. Numai lucruri de preţ. Operaţiunea n-a
durat mai mult de 10 minute. Vasilică a venit de la şcoală şi, spre
23
surprinderea lui, a găsit uşa neîncuiată, iar în casă o harababură de nedescris. Sfătuit de vecină, nu a atins nimic, pentru ca Poliţia să poată lua amprentele şi a sunat la 112. N-am mai aşteptat şi l-am
pus pe Zorro la treabă. În 20 de minute a descoperit şi hoţul. Copiii (în cor): – Bravo, Zorro!
CONCURS: Care sunt primele două lucruri de care trebuie să ţinem cont atunci când constatăm că locuinţa ne-a fost „vizitată” de
un hoţ? RĂSPUNS CORECT: Trebuie să nu atingem nimic şi să sunăm
Poliţia la 112.
24
Sceneta 6 – PORTRETUL ROBOT Descriere spaţiu: ora de educaţie preventivă, la o şcoală din
Bucureşti. Se aud discuţii între copii, semn că abia aşteaptă sosirea poliţiştilor.
Comisarul (vorbind cu studenta la Poliţie, Ileana):
– Este bine să laşi copiii să pună întrebări. Aşa ei îşi verifică intuiţia, dar cel mai important lucru este că din fiecare caz vor trage
învăţăminte: cum să prevină astfel de evenimente şi cum să se apere.
Ileana: – Astăzi poveştile le spun eu, se poate?
Comisarul: – Este în ordine, abia aştept să te ascult… ce îi vei învăţa astăzi?
Ileana: – Un lucru foarte interesant, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi:
portretul robot! Se aud intrând în clasă . Uşa scârţâie, copiii spun în cor: „Bună
ziuaaaa!” Dănuţ (care, nemaiavând răbdare, se strecurase pe hol şi
asistase la discuţie): – Da’ ce înseamnă un… portret robot? (întrebă curios)
Ileana: – Un portret al hoţului!
Adrian: – Şi… portretul seamănă leit cu hoţul?
Ileana: – Depinde de agerimea celui care l-a văzut pe infractor, de
capacitatea lui de a descrie semnalmentele hoţului şi de a alege din cutie.
Adrian: – Aha, ştiam eu… este o cutie magică, la fel cu cea pe care am
văzut-o sâmbătă la Circ!!! Ileana:
– Este magie şi nu prea… de fapt, este mai mult talent. Într-un clasor, precum cel în care ţineţi timbrele, sau pur şi simplu într-o
26
cutie, există anumite desene ale porţiunilor feţei umane, în tot felul de variante. Ele se proiectează pe rând, pe un ecran, şi martorul le alege pe acelea care corespund semnalmentelor individului văzut. Deşi astăzi Poliţia Capitalei a dezvoltat sistemul IMAGE TRACK, practic o variantă modernă, electronică, a cutiei cu „chipuri”, vechii
desenatori ai portretelor robot sunt încă la mare căutare!!! Dănuţ:
– Şi pe urmă, ce se face cu fotografia? ( nu mai avu răbdare băiatul) Ileana:
– Portretul-robot se multiplică şi se transmite tuturor secţiilor de poliţie şi chiar mass-mediei.
Dănuţ: – Şi gata, hoţul este prins! Mai trebuie doar să îl trimitem pe Zorro
după el şi nu are cum să ne mai scape! Ileana ( puţin încurcată):
– Nu este atât de simplu precum pare. Infractorul este, de regulă, abil şi îndărătnic. Nu recunoaşte fapta decât cu probe. Şi nu orice fel de probe!!! Cuvintele fără probe concrete sunt doar „valsuri”,
cum spun ei. Toate privirile se îndreptară acum către Comisar. Acesta
încuviinţă din cap. Comisarul:
– Aşa s-a întâmplat cu Năsturel, un hoţ cunoscut. Dăduse de curând o spargere, iar Zorro găsise un nasture căzut pe covor. Cu ajutorul unui martor a fost realizat portretul robot, iar Năsturel a fost ridicat dis de dimineaţă din culcuş. Avusese însă grijă să-şi coasă la haină un nasture nou-nouţ, dar nu mai avusese aţă neagră, aşa că l-a cusut cu una maro. Ce am mai tras cu el! Nu vroia să recunoască şi pace! Nu, că lui nu-i lipsea nici un nasture la haină… Până când am scos o foarfecă şi i-am tăiat nasturele nou cusut. Năsturel ţipa că nu şi nu… I-am spus că expertul criminalist va compara capetele de aţă
pentru a verifica vechimea cusăturii. În acel moment, hoţul a devenit gânditor. Dar momentul final avea să fie realizat tot de Zorro. I l-am prezentat aşa, ca partener pentru paşii de „vals”…
Năsturel a recunoscut şi a privit şi el portretul-robot. Îi semăna atât
27
de mult încât se tot mira: „când mi-au făcut, domnule, poza asta la minut?” Dănuţ:
– Dacă nu erau Zorro şi capătul acela de aţă… Copiii (în cor):
– Bravo, Zorro!!! Te iubim, Zorro!!!
CONCURS: Cum se numeşte sistemul modern folosit de Poliţie pentru identificarea infractorilor după chip? RĂSPUNS CORECT: IMAGE TRACK.
28
Sceneta 7 – CÂŞTIGUL LA LOTO
Pacoste era frizer. Toată viaţa lui îşi dorise un autoturism, dar nu avusese parte de el. Juca mereu la Loto, în speranţa că într-o zi va reuşi. Şi în acea zi jucase… De emoţie, mergând spre agenţie, bău două mici, să prindă curaj. Când se reîntoarse, văzu lucind în faţa casei o maşină nou-nouţă. De fericire, se duse la bufetul din colţ şi mai trase o duşcă. Dar când veni acasă, ia maşina de unde nu-i! I-o furase cineva. Se duse iarăşi la bufet, de unde alertă Poliţia,
la 112.
Comisarul (vorbind cu studenta la Poliţie, Ileana): – Chiar cu mine a vorbit. L-am asigurat că vom sosi imediat la faţa locului şi că vom lua toate măsurile pentru găsirea autoturismului
furat. Adrian:
– Şi l-aţi găsit, nene Comisarule? Comisarul:
– Se-nţelege! Hoţul nu circulase mult cu ea. Să fi văzut bucurie pe capul lui Pacoste atunci când i-am adus-o!!! A îmbrăţişat şi a
sărutat toţi membrii familiei. „Mergem la Sinaia, hai să ne îmbrăcăm!”, a sărit în sus şi Goguţă, mezinul familiei. În cinci
minute s-au văzut cu toţii în maşină. În faţă, lângă şofer, se aşeză mama soacră, iar în spate soţia cu copiii!
O fetiţă: – Îmi închipui ce bucuroşi erau!!!
Comisarul: – Între timp, de bucuros ce era, Pacoste mai bău două înghiţituri din
sticla aflată la piciorul scaunului. Adrian:
– Vai, ce greşeală! Cum să te urci băut la volan, chiar nu şi-a dat seama ce face?
Comisarul: – Tocmai asta e rău, că s-a urcat. Nu-i primul căzut în asemenea
păcat. Numai noi ştim câţi se urcă beţi la volan. În fine, au plecat.
29
Tot ce vedeau în jur îi fascina. O feerie, ce mai! Noi ne aflam la postul de control Otopeni şi executam un filtru.
Adrian: – Îl urmăreaţi pe hoţ şi când colo… aţi dat tocmai peste ei.
Comisarul: – Şirul era mare şi eu nu le-am zărit maşina. În direcţia lor s-a dus un coleg de-al meu. „Fugim sau stăm?” şi-a întrebat, speriat, Pacoste soacra. „Decât aşa plimbare, mai bine lipsă!”, făcu bătrâna cu mâna a lehamite, prevăzând urmarea. Pacoste se clătina deja, gata-gata să cadă din picioare.
Copiii (aproape în cor): – Păi, cine l-a pus să se urce băut la volan?
Comisarul: - După ce l-a salutat şi s-a prezentat, colegul meu i-a cerut lui
Pacoste actele la control. Frizerul a început să facă feţe-feţe şi să caute prin buzunare. „Cred că le-am uitat acasă”, spuse el într-un
târziu, cu o faţă răvăşită. „Îmi pare rău, dar în această situaţie trebuie să vă invit la Poliţie”, continuă poliţistul. „Luaţi-l, nene, că aşa merită. Nici permis de conducere nu are”, sări şi Goguţă, de pe
bancheta din spate. „Şi nici certificat de înmatriculare pentru maşină”, continuă „binevoitoare” soacra.
„Asta n-ar fi nimic, interveni soţia, dar putea să ne bage într-un pom, să ne omoare pe toţi, că a luat şi câteva păhărele cu tărie”. ”Să-l băgaţi la puşcărie, maică, că eu de aşa ginere nu am nevoie!”, avu soacra ultimul cuvânt. Colegul meu se apropie să-i pună cătuşele lui Pacoste. Dar acesta începu să ţipe de parcă luase
foc. În momentul acesta am intervenit şi eu… Adrian:
– Dar de ce, era aşa de periculos? Comisarul:
– Nu, dar era să cadă din pat! Visase… Mai puţin momentul când sunase la Poliţie. Pacoste bea de mult timp. Din cauza acestei
metehne, aiura în somn. Visând că i se furase maşina câştigată la Loto, s-a trezit buimac şi a pus mâna pe telefon să anunţe furtul apoi… a adormit la loc. L-am trezit eu, când am sunat să verific
sesizarea. Mi-a povestit tot visul. Era atât de speriat, încât a promis
30
că nu o să mai pună strop de alcool în gură. Un vis care l-a costat amenda maximă pentru falsa alertare a organelor de poliţie.
Apropo, ştiaţi de Ionel dintr-a cincea? Că şi el a luat o amendă. Nu a vrut să dea teza, nu era prea pregătit, aşa încât s-a gândit să anunţe o bombă în şcoala unde învăţa. Iar falsa ameninţare l-a
costat banii pentru tabără în acel an. Copiii (cu vocile întretăindu-se):
– Aoleu, ce amendă! – Şi ce săpuneală i-or fi tras părinţii!
– Dar de Pacoste, ce ziceţi? Eu cred că s-a învăţat minte, nu-i aşa, Zorro?
Zorro lătră, în ritm de „112” (ham, ham, ham-ham)
CONCURS: Ce greşeli a făcut Pacoste atunci când, în vis,
a urcat la volan? RĂSPUNS CORECT: A consumat băuturi alcoolice, a
condus fără permis şi nu a avut certificat de înmatriculare a maşinii.
31
Sceneta 8 – ALO, AICI PEŞTIŞORUL DIN ACVARIU!
Comisarul era bine dispus atunci când intră la clasa a IV-a. Avusese o zi plină de acţiune şi avea chef de glume.
Comisarul:
– Copii, ştiţi gluma cu peştişorul din acvariu? Nuuuu? Ei bine, la un comisariat din New York sună telefonul: „Vă rog să veniţi repede!”, îi alertă un glas răguşit. „Dar ce s-a întâmplat?”, se
interesă comisarul de serviciu. „Chiar acum a intrat pe fereastră o pisică! Veniţi repede! Ajutor! O să mă înghită!”. „Ce fel de
pisică?! Cine-i la telefon?...”. „Peştişorul din acvariu!”, răspunse vocea de la telefon.
(Copiii râd în hohote…) Adrian:
– Va să zică, unii se ţin şi de… poante din astea. Comisarul:
– Se mai găsesc şi din aceştia, dar vai de cojocul lor după aceea. Nu scapă neidentificaţi! O fetiţă (mirată):
– Dar cum îi puteţi prinde??? Comisarul:
– După amprenta vocii. Din punct de vedere criminalistic, ea este la fel de importantă şi de individuală ca şi amprenta digitală!
Adrian: – Chiar dacă-ţi modifici vocea, ca să nu ţi-o recunoască?
Comisarul: – Chiar… Poţi să vorbeşti şi prin batistă. În cazul unor asemenea „modificări”, amprenta vocală este şi mai clară! Numai în 2006, spre exemplu, Poliţia a înregistrat 246 de alarme false cu bombă, iar majoritatea celor care dădeau telefoane erau copii!
Adrian: – Şi ce-au păţit, nene comisarule? Doar luptătorii antitero au
fost imediat la locul cu pricina, nu-i aşa? Comisarul:
– Aşa este, copii. Costel, cel care a alertat Poliţia, era în clasa a treia. În cazul său, neavând încă 14 ani, contravenţia a fost plătită
32
de părinţi, cu 500 lei. Şi uite-aşa, Costel nu a mai primit, de ziua lui, Bidaman-ul pe care şi-l dorea atât de mult!!!
Copiii (cu vocile întretăindu-se): – Aoleu, ce amendă!
– Şi ce săpuneală i-or fi tras părinţii! Comisarul:
– Dar în cazul altui copil, al lui Aurel dintr-a noua, acesta a riscat o pedeapsă cu închisoarea de până la 15 ani, pentru acte de terorism,
el fiind şi autorul mai multor ameninţări cu materiale explozive, făcute de la un telefon public din apropierea gării.
Copiii (aproape în cor): – L-au prins chiar dacă a sunat de la un telefon public? Cum aşa?
Comisarul: – Telefonul, fie el public sau privat, fix sau mobil, nu te scapă de
pedeapsa legii! Adrian:
– De ce, era aşa de periculos? Comisarul:
– Să te joci de-a terorismul nu este deloc o glumă! Uneori, nici să te joci cu părinţii nu este o glumă!
Adrian: – Cum aşa??? Comisarul:
– Aurel a încercat să-şi păcălească în acelaşi mod şi părinţii… Adeseori, după programul şcolar avea obiceiul să mai întârzie prin cluburile de Internet, dar nu dorea să afle părinţii cum îşi omora el timpul. Aşa că a făcut nişte înregistrări pe care le punea ori de câte ori telefona acasă: profesoara predând lecţia la matematică, anunţul de la metrou „Atenţie, se închid uşile”, vocea prietenului său care comenta rezolvarea unei probleme de matematică… Suna acasă şi spunea doar: „ne-a reţinut doamna profesoară pe toţi la meditaţii” sau „sunt eu, Ionel, Aurel este la mine acasă, ne facem amândoi
temele”… Până într-o zi când a încurcat înregistrările. Şi, în timp ce spunea vechea placă cu „sunt eu, Ionel, Aurel este la mine
acasă…”, s-a auzit: „Atenţie, se închid uşile!”, ”Cât face copii, radical din 16?”, „Staţia Universităţii, cu peron pe partea stângă”…
33
Aurel a înlemnit şi a încercat s-o dreagă. Dar mama s-a prins şi, cinci zile din vacanţă, Aurel nu a mai avut voie să iasă din casă. Iar
când a ieşit, nu i-a mai ars de şotii, nu-i aşa, Zorro?
Zorro lătră, în ritm de „112” (ham, ham, ham-ham)
CONCURS: Dacă o persoană sună la Poliţie de la un telefon public, ea poate fi identificată?
RĂSPUNS CORECT: Cu siguranţă, da.
34
Sceneta 9 – SACRIFICII NEVINOVATE
Comisarul era gata-gata să părăsească şcoala, când un grup de copii i-au aţinut calea şi l-au întrebat:
Dănuţ:
– Aţi avut, nene Comisarule, şi cazuri de copii care să fure? Comisarul:
– Ba bine că nu. Am avut două cazuri cu adevărat impresionante. Un furt comis de o fetiţă, iar altul de un băieţel. Într-o zi, m-am
trezit la secţia de poliţie cu o fetiţă de nouă ani. Avea în sacoşă o rochie cu etichetă. „Ce ţi s-a întâmplat?”, am întrebat-o. „Sunt hoaţă!”, mi-a răspuns ea foarte serioasă. „Tu şi hoaţă?!”, n-am
crezut-o eu. „Da, de ce vă miraţi? Au trecut-o câteva lacrimi. Ce, copiii nu fură…?”. Furase rochia de la magazinul Victoria în urmă cu o oră. „Puteţi să verificaţi, mi-a spus ea, aveţi şi eticheta”. La
următoarele întrebări, fetiţa a izbucnit în plâns… Adrian (acuzator):
– Aşa mică şi hoaţă, nene Comisarule? Comisarul:
– Hoaţă, dar de nevoie. Copiii (aproape în cor, neînţelegând mai nimic):
– Hoaţa este hoaţă, cum să fii hoţ de nevoie? Comisarul:
– Fetiţa era orfană de tată, iar mama ei avea de gând să se recăsătorească cu un alt bărbat. Ruxandra, căci aşa o chema pe
fetiţă, şi-a dat seama imediat de caracterul murdar al viitorului ei tată vitreg, lucru trecut cu vederea de mama sa, care era mult prea îndrăgostită. Ca să le strice planurile, Ruxandra s-a hotărât să fure
un obiect şi apoi să se predea Poliţiei. Trăgea nădejde că astfel îl va îndepărta pe tatăl vitreg, care nu ar fi fost dispus să aibă o fiică
hoaţă… O fetiţă:
– De necrezut!!! Ce sacrificiu din partea Ruxandrei… Adrian:
– Ce mult îşi iubea mama!… Dar cu băieţelul cum a fost?
36
Comisarul: – El a furat o cămaşă pe care a băgat-o în dulapul tatălui. Apoi a
venit la Poliţie şi mi l-a reclamat pe acesta că ar fi un hoţ care fură din magazine. Dădea ca exemplu cămaşa din dulap. „Cămăşi din astea numai azi-dimineaţă au băgat la magazin. N-are bon, că e
furată”. Denunţul lui m-a pus imediat pe gânduri. „De unde ştii tu că azi dimineaţă abia au fost băgate la magazin?”. Puştiul s-a
fâstâcit puţin, apoi a găsit soluţia: „De la tata, el mi-a spus!”. Asta nu se putea însă, hoţii nu se destăinuie niciodată copiilor, tocmai
pentru că aceştia au tendinţa să-i ia gura pe dinainte. Luat din scurt, puştiul a izbucnit în plâns şi s-a destăinuit: „Mai bine să-l văd pe tata hoţ decât plecat din ţară…”. Auzise, se pare, puştiul, că nu-ţi dă voie să pleci din ţară dacă ai cazierul pătat… Dar câte şi mai
câte nu fac copiii atunci când vor să împiedice plecarea unui părinte, fie în altă ţară, fie ca urmare a separării de mamă sau a
divorţului: consumă alcool şi chiar droguri, fug de la şcoală, pleacă în altă localitate fără a-şi anunţa părinţii, doar - doar vor reuşi să
atragă atenţia părintelui vinovat… Adrian ( bâlbâindu-se, încurcat rău de tot):
– Nene Comisarule, chiar orice lucru luat de la altul se consideră a fi furt?
Comisarul: – Dacă nu ai primit consimţământul proprietarului, da. Dar, ia
spune, ce te roade? Ai să-mi spui ceva? O fetiţă ( amestecându-se în vorbă):
– Sunt sora lui Adrian şi ieri noapte am văzut pitită sub perna sa o fotografie cu Zorro, câinele poliţist.
Comisarul ( minunându-se): – Ei, nu mai spune! Chiar aşa?
Adrian (spăşit): – L-am fotografiat în secret pe Zorro, când a venit odată în şcoala
noastră. Am multiplicat pozele. Voiam să le dau ca premiu oricărui copil care descoperea, în blocul în care locuia, uşi fără vizor sau paliere neluminate. … Se cheamă că am comis un furt şi că voi fi
pedepsit?
37
Comisarul (vesel): – Mai bine să-l întrebăm pe Zorro. Ce zici, voinicule, te laşi pozat?
Copiii râd în hohote…
Zorro lătră, în ritm de „112” (ham, ham, ham-ham)
CONCURS: De ce au furat cei doi copii din povestire? RĂSPUNS CORECT: Pentru a atrage atenţia părinţilor asupra lor.
38
Sceneta 10 – CLUBUL MICILOR DETECTIVI
La Şcoala „Tobă de carte” s-a înfiinţat, de câteva zile, Clubul Micilor Detectivi. Numărul celor înscrişi crescuse de la înfiinţare,
nu glumă, când micii detectivi s-au întâlnit într-o şedinţă… extraordinară, prezidată chiar de
Comisar… bineînţeles, împreună cu câinele poliţist Zorro. Printre membri se afla şi Dănuţ, un băiat pe care Comisarul îl scosese din
mijlocul unei familii de indivizi specializaţi în furturile din buzunare.
Comisarul ( la microfon, cu o voce baritonală):
- Are cuvântul „detectivul” Dănuţ! Dănuţ:
– Acum câteva zile mă duceam să joc tenis. Aşteptam maşina 215. Când autobuzul s-a oprit în staţie, cineva din maşină a început să strige „Hoţii! Mi-au furat portofelul! Hoţii!”. Aproape în acelaşi
moment, cineva a aruncat din maşină un portofel care a căzut chiar la picioarele mele. Eu eram singur în staţie. Deştept, şoferul
autobuzului a închis repede uşile. Am înţeles că vor merge cu maşina la Secţia 19 Poliţie, fiind cea mai apropiată. Autobuzul a plecat, iar eu mi-am dat seama că portofelul de la picioarele mele era cel furat. L-am învelit cu grijă într-o batistă şi l-am vârât în
sacoşă. Comisarul (adresându-se audienţei): – Aţi înţeles de ce l-a învelit în batistă?
Se aşternu tăcerea. Comisarul continuă, neprimind nici un răspuns:
– Ca să se poată conserva amprentele hoţului de pe portofel!, explică Comisarul umflându-se puţin în pene.
„Deştept şi Dănuţ ăsta!”, se auziră în sală murmure. „Nici că mi-ar fi dat prin gând!”, „Bravo, Dănuţ!”, răsunau glasuri aprobatoare.
Dănuţ: – Da, la amprente m-am gândit. Fără portofel, poliţiştii nu aveau cum să dovedească vinovăţia hoţului. Numai ele, amprentele, îl
puteau demasca…
39
O fetiţă (curioasă): – Şi ce-ai făcut mai departe?
Dănuţ: – M-am uitat după un taxi, aveam la mine 5 lei. Dar, în loc de taxi a
apărut după colţ o altă maşină în care se aflau doi tineri. Au oprit chiar în dreptul meu şi m-au întrebat dacă n-am găsit cumva un
portofel. „I-a căzut unui prieten din autobuz”, mi-a aruncat şoferul zâmbind.
Aceeaşi fetiţă: – Cum aşa? Cred că erau tot hoţi, căci păgubaşul era în autobuz,
doar nu apucase să coboare… Dănuţ (aprobând):
– Tot aşa mi-am zis şi eu… N-aveau cum. Ei adunau portofele furate, dar, de data aceasta, întârziaseră puţin. Le-am spus că nu am
văzut nimic, că nu ştiu. „Lasă-l, că-i paraşutist!”, i-a zis şoferul celuilalt şi au plecat.
Aceeaşi fetiţă ( încordată): – Şi tu i-ai lăsat să plece? Nu le-ai luat numărul maşinii?
Dănuţ (ştrengăreşte): – Tu ce crezi? Sigur că le-am luat numărul maşinii, apoi am
găsit şi un taxi. Când am ajuns la secţie, poliţiştii tocmai terminaseră cu hoţul. Nu găsiseră nimic. Hoţul, obraznic nevoie-mare, începuse să-l şi ameninţe pe păgubaş că-l reclamă pentru calomnie, că l-a făcut degeaba de ruşine. Oamenii din autobuz începuseră şi ei să-l ia la rost pe păgubaş: că-i un căscat, că mai
bine mergea pe jos, că unii au întârziat la serviciu din cauza devierii traseului şi câte şi mai câte. Bietul om se făcuse ca racul, nu mai ştia pe unde să scoată cămaşa. Aproape că se convinsese şi el că a pierdut portofelul. Dar tocmai când se pregătea să-i ceară
hoţului scuze, m-am dus la un ofiţer şi i-am vândut pontul. Adică i-am arătat portofelul din batistă.
Copiii (în cor): – Şi, hai spune, şi?
Dănuţ (nemaiîncăpându-şi în piele): – Hoţul a fost identificat după amprente, dar nu numai atât.
Poliţistul a bănuit că în preajma secţiei îşi vor face apariţia şi cei
40
doi complici. I-am recunoscut imediat. A urmat percheziţia maşinii şi a fost găsită toată prada zilei. Au urmat percheziţiile la
domiciliile hoţilor şi astfel s-a mărit „hora” cu încă trei hoţi. Iar eu am fost dus cu taxiul acasă şi am mâncat aproape un carton
cu prăjituri. Comisarul (vesel):
– Vedeţi, copii, ce poate face o mică atenţie de detectiv? Un om necinstit ar fi luat portofelul şi ar fi şters-o imediat. Batista, o coală
de hârtie, o cutie, sunt adeseori mijloace eficiente de a proteja amprentele hoţului.
Fetiţa ( îmbufnată şi cu invidie în glas): – Dar ce, hoţii din buzunare nu operează şi cu mănuşi?
Copiii râd în hohote… Aceeaşi fetiţă ( cu ciudă, aproape plângând):
– Lasă, că o să-mi cadă şi mie în mână un portofel din acesta! Să vezi atunci ce filieră prind eu… Numai prin staţiile de autobuz o să
stau de acum încolo… Comisarul (vorbind în şoaptă cu Zorro):
– Spune, Zorro, nu ţi se pare asta o poveste vânătorească? Zorro lătră, în ritm de „112” (ham, ham, ham-ham), apoi spuse
dregându-şi glasul: - Comisare, începi să devii invidios…
CONCURS: De ce a pus Dănuţ portofelul în batistă?
RĂSPUNS CORECT: Pentru a conserva amprentele hoţului.
41
Sceneta 11 – PERICOLUL DE A FUGI DE ACASĂ
Comisarul, Studenta Ileana şi Zorro sunt din nou în şcoală. Ei le vorbesc copiilor despre pericolele la care se expun copiii fugiţi de
acasă.
Comisarul: – Ei sunt ameninţaţi cu multe primejdii. Orice copil care fuge de
acasă poate deveni lesne infractor. Foamea îl sileşte să fure hrană; dorinţa de a călători dintr-un loc în altul îl poate îndemna să-şi
însuşească o bicicletă sau chiar o maşină străină. Fugarul mai poate cădea pradă şi unor infractori sexuali. Iar situaţia fetelor este,
adeseori, mult mai gravă… Adrian (mirat):
– Dar de ce să fugă un copil de acasă? Nu are tot ce-i trebuie? Grija lui trebuie să stea la învăţătură…
Comisarul (aprobând cu fermitate): – Aşa este, dragă Adrian, dar viaţa mai are şi alte feţe. Uneori şi părinţii, de ce să nu recunoaştem, greşesc… Copiii din familii destrămate, separate, cu părinţi care-i neglijează, ajung cel mai
adesea în stradă. Totuşi, sunt şi familii închegate, unele chiar cu o situaţie materială bună, cu părinţi intelectuali, ai căror copii fug de
acasă. Copiii (aproape în cor, neînţelegând mai nimic):
– Păi, şi atunci, ce să caute în stradă? Dau ei traiul bun de acasă pe foame şi pericole, cum vine asta?
Studenta la Poliţie, Ileana: – Ce-i îndeamnă la acest gest? Tot soiul de mofturi, plus indiferenţa
faţă de şcoală, de muncă, mirajul aventurii, curiozitatea şi chiar dorinţa de a-i sfida pe cei mari. Fetele visează să devină actriţe,
fotomodele, băieţii visează la călătorii şi aventură. Cu alte cuvinte, toţi doresc să fie eroi.
O fetiţă: – Sunt puşi pe fapte urâte…
Studenta Ileana: – Într-adevăr, iar uneori nici prieteniile lor nu sunt tocmai
frumoase.
42
Adrian: – Am avut şi la noi în şcoală un astfel de caz şi totul s-a datorat
unui anturaj periculos. Ionel dintr-a şasea ajunsese să fure motociclete, împreună cu alţii, unii chiar mai mari ca el. Ba seara
dădeau şi spargeri prin magazine, furau şi vindeau apoi. Dar au fost prinşi repede; chiar Zorro a ajutat la prinderea lor!
Comisarul: – Îmi pare bine că vă mai aduceţi aminte. Asta înseamnă că v-aţi
însuşit pilda. Copiii ( rugători):
– Vă rugăm, spuneţi-ne şi nouă povestea… Comisarul ( nelăsându-se prea mult timp rugat) :
– Doi băieţi cărora nu le mai plăcea şcoala, o ştergeau mereu de-acasă. Ba chiar şi începuseră să le răspundă urât părinţilor.
Într-o zi s-au hotărât să fure o motocicletă cu care să plece într-o călătorie prin ţară.
O fetiţă: – Păi ce, aveau permis de conducere?
Comisarul: – Cum să aibă? Doar nu împliniseră 18 ani!
Aceste două acte necugetate au condus la o adevărată tragedie. Au furat motocicleta într-o dimineaţă ploioasă. Ionel s-a aşezat în faţă
şi dă-i bice! Din cauza drumului alunecos şi lipsei sale de experienţă, roata din spate a derapat şi motocicleta s-a răsturnat.
Când Ionel şi-a revenit din şoc a constatat că prietenul său murise. Nevăzând nimeni accidentul, pe Ionel l-a străfulgerat o idee
„salvatoare”: să spună că de fapt celălalt conducea motocicleta, că el stătuse în spate… Dar Zorro i-a făcut figura! Câinele l-a
demascat după pantof. Acesta l-a „condus” pe Zorro până la pedala locului din faţă. Pe ea se imprimaseră striaţiile pantofului. Nu a avut încotro, a trebuit să recunoască! El condusese motocicleta!
Aceeaşi fetiţă: – Şi la mine în bloc a fost un caz de accident, din cauza unui scuter. Titel era în clasa a IX-a. Învăţa foarte bine, astfel încât părinţii, ca
să-l premieze, i-au cumpărat un scuter.
43
Comisarul: – Cunosc bine cazul. Merita, într-adevăr, însă părinţii nu trebuia să i-l cumpere până ce el nu învăţa mai întâi să îl conducă. Mai mult,
nu avea voie să conducă scuterul deoarece nu împlinise încă 16 ani. S-a ales cu fracturi şi a pierdut anul şcolar din cauza spitalizărilor.
Dar pe Bebe îl cunoaşteţi? Deşi avea doar 16 ani, tatăl mai bea câte un păhărel şi atunci îl lăsa pe fiu la volan.
Copiii (în cor): – Vai de mine! Nu se poate! Vai!...
Comisarul: – Azi aşa, mâine aşa, Bebe a început să fure maşina de acasă,
dându-se mare în faţa colegilor, pe care-i invita la câte o plimbare. Adrian:
– Şi părinţii n-au aflat? Nu i-au interzis să mai ia maşina? Comisarul:
– Ba da, dar era prea târziu. Bebe, dacă nu avea maşina tăticului, fura altă maşină din parcare. Bebe s-a ales cu dosar penal şi riscă o
pedeapsă de până la 7 ani închisoare. Copii, fiecare lucru trebuie făcut la timpul său!
Zorro aprobă, în ritm de „112” (ham, ham, ham-ham)
CONCURS: Începând cu ce vârstă poate fi condus un scuter? Dar o maşină?
RĂSPUNS CORECT: Un scuter poate fi condus începând cu vârsta de 16 ani. O maşină poate fi condusă începând cu vârsta de
18 ani.
44
Sceneta 12 – AUTOBUZUL FANTOMĂ
Comisarul, Studenta Ileana şi Zorro sunt din nou în şcoală. Copiii au aşteptat cu nerăbdare ziua şi acum se foiesc în bănci,
nerăbdători ca „nenea Comisaru’” să înceapă.
Comisarul: – Aţi auzit de autobuzul „fantomă”. Nu? Ei bine, nu-i deloc o
glumă. A fost o realitate… Am să vă povestesc cazul acesta, tocmai pentru că data trecută v-am spus despre pericolul spiritului de
aventură manifestat de unii copii. Într-o dimineaţă, în jurul orei 8.30, circulam cu maşina pe Bulevardul 1 Mai. Eram cu Ileana şi cu Zorro, îl duceam la
antrenament. Deodată câinele, care se afla singur pe bancheta din spate, a început să scrâşnească, lovind într-una cu laba în geamul portierei din partea sa. „Ce-i cu tine? Ce-ai văzut?”, l-a mângâiat Ileana. Nici eu şi nici ea nu văzusem nimic deosebit. Tocmai ne
depăşise în viteză un autobuz de pe linia 134. Dar Zorro continua să se bucure într-un fel cu totul şi cu totul neobişnuit, privind ţintă
în direcţia autobuzului care ne depăşise. Copiii (curioşi):
– Şi ce era, ce era, nene Comisarule? Adrian (mirat):
– Chiar văzuse o fantomă? Dar ce, fantomele există? Mie mama mi-a spus să nu-mi fie frică, că nu există fantome decât în desenele
animate… Comisarul (aprobând cu fermitate):
– Cu siguranţă aşa este. Numai că Zorro nu putea să greşească. Aşa că am luat urma autobuzului, când ce să vezi? În autobuz nici urmă
de pasageri. Asta nu ar fi fost nimic, dacă nu am fi văzut că nici şofer nu avea!
Copiii (aproape în cor, neînţelegând mai nimic): – Păi, şi atunci, cine conducea? O fantomă?
O fetiţă : – Parcă nu-mi vine să cred! Cum se poate aşa ceva?
46
Comisarul: – Nici nouă nu ne-a venit să credem, îi dădu dreptate Comisarul.
Dar la volan nu se vedea nimeni! Ne-am lansat în urmărirea autobuzului. Acesta a trecut razant pe lângă o schelă a unui bloc în
construcţie, pe care se aflau peste 15 muncitori. Aceeaşi fetiţă (înfricoşată):
– Doamne, ce pericol! Dacă o lovea… Comisarul (aprobând):
– Ce nenorocire ar fi fost! Am trecut imediat la acţiune. Noi voiam să-l depăşim şi el nu ne lăsa… Până la urmă am reuşit şi i-am
blocat calea. „Acum să vezi! Cine ştie peste ce dăm”, ne-am gândit noi, doar Zorro dădea bucuros din coadă. Autobuzul s-a oprit, ca prin minune, în dreptul câinelui. Misterul a fost destul de repede
limpezit. ( Comisarul făcu înadins o pauză mare. Copiii ardeau de nerăbdare să audă continuarea povestirii…)
Comisarul: – Spre stupoarea noastră, de pe scaunul şoferului ne-a întâmpinat
silueta unui copil. Un copil de opt ani, care abia ajungea cu picioarele la pedalele maşinii. Fiind mic, de afară aveai impresia că
la volan nu se află nimeni. Lui Zorro nici că-i păsa de emoţiile noastre. Se gudura pe lângă Prâslea cel viteaz.
Copiii (aproape în cor): – De unde luase autobuzul? Cine era copilul?
Comisarul: – Şoferul autobuzului a declarat că, pe la ora 8.00, rămăsese în
pană de cauciuc la una dintre roţile remorcii. După ce a tras autobuzul pe dreapta şi a închis uşile, s-a dus la un telefon să
anunţe Depanarea. Când s-a întors, după un sfert de oră, autobuzul dispăruse. După un alt sfert de oră l-a văzut apărând din sens opus, nefiind nimeni la volan. Era cât pe ce să i se facă rău bietului om la
vederea autobuzului „fantomă”. Puştiul era mărunţel, ager, îndrăzneţ, obişnuit să se simtă
pretutindeni ca la el acasă. Poate tocmai din cauză că „acasă” nu prea mai însemna pentru el mare lucru. „Nu-mi place să stau acasă
pentru că mă bate tata, ne-a declarat puştiul, fără ocolişuri. Îmi place să merg cu trenul. Am fost la Constanţa, Timişoara, Arad,
47
Iaşi, Braşov… ce mai, sunt umblat!”, a continuat el mândru nevoie-mare.
Adrian: – Bine, dar părinţii lui, ei nu se îngrijorau? Şi apoi, un părinte
care-şi bate copilul nu păţeşte nimic? Comisarul:
– Educaţia în familie şi la şcoală nu se face cu bătaia! Altfel copiii aleg, de cele mai multe ori, să fugă de acasă şi de la şcoală şi ştiţi
doar câte primejdii sunt în stradă! Violenţa în familie este infracţiune iar pedepsele sunt chiar mai aspre pentru agresori!
Fetiţa: – Ce s-a întâmplat cu puştiul, până la urmă?
Comisarul: – A fost supus unui tratament medical de specialitate şi readus pe
drumul normal. Acum învaţă foarte bine şi vrea să ajungă mecanic de locomotivă. A rămas bun prieten cu Zorro, pe care-l vizitează
săptămânal. Copiii:
– Şi eu o să mă fac mecanic! Şi eu… Şi eu…
Zorro aprobă, în ritm de „112” (ham, ham, ham-ham)
CONCURS: Este permisă bătaia ca mijloc de educaţie în şcoală şi familie?
RĂSPUNS CORECT: Cu siguranţă, nu. Violenţa asupra unui copil se pedepseşte, indiferent de mediul în care se produce ea.
48
Sceneta 13 – FII INTELIGENT, NU FI VIOLENT!
„Mârrrr, Ham, Ham!”, mârâi Zorro, supărat nu se ştie de ce… Comisarul îl mângâie pe urechi şoptindu-i ceva prietenos.
Zorro se linişti, dar privirile scăpărau scântei. Începea ora de prevenire la clasa a II-a.
Comisarul:
– Bună ziua copii! Nu luaţi în seamă faptul că Zorro este morocănos, îi trece lui până la urmă. Este bine că sunteţi toţi,
deoarece astăzi vă vom învăţa o mică poezioară intitulată „Manifestul non-violenţei”. Dar oare ştiţi voi ce-i aceea violenţă? Adrian (repede, cu două degete ridicate, vorbind fără a i se da
cuvântul): – Ştiu eu, ştiu eu… Violenţă este atunci când mama mă bate că nu
am mâncat tot… Comisarul (aprobând cu fermitate):
– Într-adevăr, este o formă de violenţă care nu ar trebui să existe în nici o familie. Bătaia copiilor este interzisă prin lege. Dacă fac o
faptă rea, aceştia pot fi sancţionaţi în alte moduri: spre exemplu, nu mai au voie toată săptămâna să se uite la desene animate sau să se
joace pe calculator sau nu mai primesc jucăria preferată… O fetiţă:
– O vecină nu-şi bate copilul, doar că uită să-i dea să mănânce… Studenta la Poliţie, Ileana:
– Şi aceasta este tot o formă de violenţă. Se numeşte neglijare. Copilul are dreptul la viaţă, la sănătate, la îngrijire, la educaţie…
Orice nerespectare a acestor drepturi reprezintă un abuz. Altă fetiţă:
– Pe mine mă trage de codiţe Ionel, colegul meu de la grădiniţă. Studenta Ileana:
– Dar tu, cum acţionezi atunci? Aceeaşi fetiţă:
– Cel mai adesea îl muşc. Dacă nu-l prind, încerc să-i dau cu piciorul.
49
Comisarul: – Tocmai despre asta am venit să vorbim. Pentru că violenţa duce
la violenţă. Şi de aici până la a vă răni nu este decât un pas. Dimpotrivă, vorba dulce mult aduce. În felul acesta veţi deveni mai puternici, mai responsabili, feriţi de necazuri şi, nu în ultimul rând,
veţi învăţa să deveniţi buni prieteni unii cu alţii. Copiii ( rugători):
– Dar, nene Comisarule, spune-ne, te rugăm, poezia… Comisarul ( nelăsându-se prea mult timp rugat) :
– Eu îi voi trata cu respect pe cei din jurul meu, Voi răspunde pentru faptele mele,
Nu voi tolera ameninţările şi intimidările, Voi anunţa părinţii şi învăţătorii atunci când am o problemă.
Ştiu cum să reacţionez atunci când mă confrunt cu un elev agresiv. Ştiu că orice lovitură poate avea urmări nebănuite. Nu voi accepta ca un coleg să fie bătut sau umilit,
Nu voi întoarce spatele unui coleg care are nevoie de ajutorul meu. Sunt conştient că problema nu dispare închizând ochii. Ştiu că nimeni nu are dreptul să lovească un elev,
Există şi alte măsuri disciplinare. O fetiţă:
– Păi, care ar fi acelea? Comisarul:
– Sancţiunile pot merge, de la mustrare şi chemarea părinţilor, până la scăderea notei la purtare, iar pentru elevii din clasele mai mari, eliminare pe durată delimitată sau
exmatriculare. Aceeaşi fetiţă:
– Oho, o grămadă de sancţiuni. De mâine n-am să-l mai lovesc pe Ionel, dar îi spuneţi dumneavoastră să nu mă mai tragă de codiţe?
Comisarul: – Ionel, îmi poţi spune de ce au fetiţele codiţele atât de frumos
împletite? Ionel (bosumflat că a fost „pârât”):
– …
50
Comisarul: – Pentru că întotdeauna codiţele fetiţelor ascund o magie. Trebuie doar să le mângâi, să-ţi pui o dorinţă şi ea se îndeplineşte pe dată.
Ionel (mângâind pe ascuns codiţele fetiţei): – Nu-mi ajunge o zi, câte dorinţe am!
Comisarul: – Încearcă numai!
Zorro îşi privi coada şi oftă resemnat. El nu avea codiţe împletite, dar dorea să fie mângâiat.
CONCURS: Continuă proverbul “Vorba dulce…”
RĂSPUNS CORECT: “…mult aduce”
51
Sceneta 14 – FIDELITATE PÂNĂ LA MOARTE
Zorro intră singur în clasă. Copiii îl întâmpină uimiţi. Zorro:
– Copii, să nu mă pârâţi… De data aceasta am luat-o înaintea Comisarului. Prea vorbea numai el şi eu am atâtea lucruri să vă
spun! Până vine, numai bine termin şi eu. Ce ziceţi? Copiii (curioşi):
– Ştim să păstrăm un secret atunci când trebuie… Zorro:
– Hmmm, da , este un lucru bun. Dar dacă cineva încearcă să vă facă un rău este bine să spargeţi tăcerea. Spuneţi de îndată
părinţilor, cadrelor didactice sau primului poliţist întâlnit în cale. Sau sunaţi la 112. Numai aşa voi afla şi voi veni de îndată să vă salvez. Dar ce spuneam?... Se pare că în ultimul timp s-a vorbit
mult despre mine, dar eu nu am reuşit să vă spun nimic. E atât de vorbăreţ Comisarul acesta, pe cât este de priceput în prinderea
hoţilor… Unul nu-i scapă! Copiii:
– Hai, spune-ne, Zorro, cine eşti tu şi cum ai ajuns să ştii atât de multe lucruri?
Zorro: – Nu orice câine poate deveni câine poliţist. La Sibiu există o
şcoală în care şi noi, câinii poliţişti, învăţăm abecedarul… Numai că noi începem cursurile încă de la vârsta de 2-4 luni. Apoi trebuie
respectată o condiţie de bază, ca şi în cazul vostru, al copiilor: câinele nu trebuie niciodată lovit! Dresorul trebuie să fie ferm, dar
în acelaşi timp şi blând. El trebuie să ştie să laude şi să pedepsească numai cu glasul. Cheia succesului în dresarea unui câine este
controlul glasului. Dresajul se realizează prin joacă şi plimbare, completate de o grijă permanentă şi afecţiune. Câinele ciobănesc german poate atinge cote înalte de dresaj şi poate fi specializat în
depistarea drogurilor, găsirea hoţilor, găsirea bombelor… Dănuţ:
– Dar americanii, ce câini folosesc în Poliţie?
53
Zorro: – Americanii mai folosesc buldogi şi ogari iar australienii, câinele
Dingo. Adrian:
– M-ai convins. O să-mi iau şi eu un câine ciobănesc care să poată fi dresat. Dar dacă nu e bun de dresaj şi mă păcălesc când îl
cumpăr? Zorro (umflându-se în pene):
– Uită-te la mine. Am proporţii armonioase, corp alungit, foarte musculos, fără pic de grăsime, alură suplă şi degajată, reacţii de
animal vioi şi inteligent. Comisarul ( ajungând în clasă):
– Gata cu lauda… Zorro ciuli urechile.
– Într-adevăr, uitaţi-vă la urechile lui Zorro: ele sunt ridicate, iar vârfurile sunt foarte ascuţite.
Adrian: – Dar culoarea câinelui, cum trebuie să fie?
Comisarul: – Există câini negri, gri-cenuşiu, roşiatici, maro. Petele albe pe
piept sau labe sunt admise. Culoarea clasică este cea asemănătoare lupului: păr de culoare deschisă la bază şi negru la vârf.
Dănuţ (ferm şi rugător în acelaşi timp): – Şi eu am să-mi cumpăr un câine-lup. Nene Comisarule, o să mă
ajuţi să-l dresez, da? Adrian:
– De ce nu? Dacă o să-i laşi şi banii tăi din puşculiţă moştenire, atunci o să fie un câine foarte fericit…
Dănuţ ( bâlbâindu-se): – Adddiccă, îţi bbbaţţi jjjoc de mimimine?
Comisarul ( aplanând conflictul): – Să vă povestesc un caz. Într-un oraş din Elveţia judecătorii erau în mare dilemă. „Doresc ca iubitul meu Tasso, scria în testamentul unei bătrâne miliardare din oraş, să nu ducă lipsă de nimic până la
sfârşitul vieţii şi-i las în acest sens 1,5 milioane de franci elveţieni”.
54
Problema era că Tasso era, nici mai mult, nici mai puţin decât un câine!
Dănuţ (mirat): – Un câine? Dar ce făcuse aşa senzaţional?
Comisarul: - Ştiţi şi voi, sunt tot felul de expresii: „vreme câinoasă”, „câinele care latră nu muşcă”, „viaţă de câine”, dar nici una nu este atât de
adevărată precum „credincios ca un câine”. Câinele îşi salvase cândva stăpâna de la înec, aşa că aceasta a încercat să-l răsplătească
în acest mod, mai puţin obişnuit. Copii, să ştiţi că nu pierdeţi niciodată nimic dacă îngrijiţi un câine. Cu siguranţă că, într-o bună
zi, va şti să vă răsplătească efortul. Adrian:
– Eu o să-mi iau unul, dar dacă mă muşcă? Zorro (cu glas grav):
– Ham! Ham! Sunt cel mai bun dulău din câţi au fost vreodată. Nu am muşcat niciodată pe nimeni. Apoi, gândindu-se puţin, adăugă: Bineînţeles, în afară de cazurile când eram în legitimă apărare…
Toţi, copii şi poliţişti, încep să râdă. Comisarul:
– Copii, dacă v-au plăcut poveştile, spuneţi poliţiştilor de la Serviciul Analiză şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Poliţiei
Capitalei şi Zorro va reveni în clasele voastre. Până atunci, vacanţă plăcută! Aveţi grijă cum traversaţi strada! Amintiţi-vă sfaturile
noastre ori de câte ori vă aflaţi într-o situaţie dificilă. Iar dacă vă aflaţi în pericol, sunaţi-mă la 112!
Zorro aprobă, în ritm de „112” (ham, ham, ham-ham)
CONCURS: Ce rasă este Zorro – câinele poliţist? RĂSPUNS CORECT: Zorro este câine ciobănesc german.
55
SERVICIUL ANALIZĂ ŞI PREVENIRE A CRIMINALITĂŢII
DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
Bucureşti, Calea Victoriei nr. 17-19, sector 3 Tel. 021.314.55.20
311.20.21, interior 22280, 22672, 22213 [email protected]