rolul lucrarilor de imbunatatiri funciare in dezvoltarea rurala integrata
DESCRIPTION
politici si strategiilTRANSCRIPT
Facultatea de Imbunatatiri Funciare si Dezvoltare RuralaMaster: Ingineria si Protectia Mediului in Spatiul Rural
Disciplina:Politici si Strategii Rurale IntegrateTema: Rolul Lucrarilor de Imbunatatiri Funciare in Dezvoltarea
Rurala Integrata
Liscan Gabriela Grupa 10101, 2012
1
Cuprins
Capitolul 1. Spatiul rural – Orientari metodologice
1.1. Concepul de spatiu rural................................................................... 3
1.2. Caracteristicile socio-economice ale spatiului rural romanesc......... 5
1.3. Structura spatiului rural..................................................................... 7
1.4. Functiile spatiului rural...................................................................... 11
1.5. Agricultura spatiului rural.................................................................. 15
1.6. Industrializarea mediului rural........................................................... 16
1.7. Satul-componenta principala a spatiului rural....................................18
Capitolul 2. Dezvoltarea rurala durabila
2.1. Conceptul de dezvoltare durabila...........................................................19
2.2. Conceptul de dezvoltare rurala integrata si obiectivele dezvoltarii rurale
integrate..................................................................................................24
Capitolul 3. Rolul lucrarilor de Imbunatatiri Funciare in dezvoltarea rurala
integrata
3.1. Istoricul lucrarilor de Imbunatatiri Funciare......................................... 31
3.2. Rolul lucrarilor de Imbunatatiri Funciare.............................................. 32
3.3. Caracterizarea lucrarilor de Imbunatatiri Funciare............................... 33
Capitolul 4. Consideratii privind rolul lucrarilor de IF.......................................... 37
Capitolul 5. Concluzii............................................................................................ 38
Capitolul 6. Bibliografie......................................................................................... 39
2
CAPITOLUL I
SPAŢIUL RURAL – ORIENTĂRI METODOLOGICE
1.1 Conceptul de spaţiu rural
Desigur, se pot da multe definiţii şi se pot face multiple descrieri spaţiului
rural. Nu vom încerca să extindem prea mult această problemă, dar, totuşi, o
anumită ordonare în terminologia şi definirea spaţiului se impune.
Prima şi cea mai des întâlnită impreciziune terminologică se referă la "spaţiu
rural" şi "spaţiu agrar"; "activitate rurală" şi "activitate agrară" sau mai simplu
"rural - agrar". De la început este necesar de precizat că cele două noţiuni, deşi
relativ apropriate, nu pot fi confundate sau considerate sinonime. Sfera noţiunii de
spaţiu rural, activitate rurală, de rural în general, este mai largă, mai extinsă,
cuprinzând în interiorul său şi noţiunile de spaţiu agrar sau activitate agrară sau,
simplu, agrar.
Spaţiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare
diversitate de păreri privind definirea, sfera de cuprindere şi componentele sale.
Pentru a înţelege complexitatea acestui concept este necesară definirea,
chiar şi sumară a principalelor noţiuni specifice şi componentele sale, cum ar fi1:
- Ruralul cuprinde toate activităţile care se desfăşoară în afara urbanului şi
cuprinde trei componente esenţiale: comunităţile administrative constituite din
membrii relativ puţin numeroşi şi care au relaţii mutuale; dispensarea pronunţată a
populaţiei şi a serviciilor colective; rolul economic deosebit al agriculturii şi
silviculturii.
Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura şi silvicultura deţin
un loc important, sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui agricol sau
1
3
silvic, aici fiind cuprinse şi alte activităţi cum sunt: industria specifică ruralului;
artizanatul, serviciile productive privind producţia agricolă şi neproductive care
privesc populaţia rurală.
După anumite păreri, se consideră că “spaţiul rural” poate fi definit în
funcţie de noţiunile care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban.
Această definire generală creează, adesea, confuzii între noţiunea de rural şi
noţiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realităţii.
Spaţiul rural nu este un spaţiu concret şi eterogen. Eterogenitatea poate fi
privită sub două aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol şi
microclimat; al doilea aspect se referă la demografie – densitate, polarizare de la
mici aşezăminte la mari aglomerări urbane.
Din această definiţie a spaţiului rural sunt evidenţiate cel puţin următoarele
elemente:
spaţiul rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populaţiei;
formele de stabilire umană sunt satele şi comunele, caracterizându-se
prin individualitatea şi discontinuitatea spaţiului construit;
activitatea productivă este predominant agricolă şi silvică dar nu
exclude industria de procesare şi comerţul rural;
relaţiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoaşterea
reciprocă din toate punctele de vedere;
mediul înconjurător este mult mai puţin poluat decât în mediul urban
etc.
1.2. Caracteristicile socio-economice ale spatiului rural românesc
Pe teritoriul delimitat ca spatiu rural traieste o populatie rurala care numara
10,14 milioane de locuitori (in anul1999).
4
In ultimii 30 de ani (dupa 1966) populatia rurala s-a redus cu 16%. In
aceeasi perioada, populatia din mediul urban a crescut cu cca.70%.
Cele mai multe dintre zonele in care s-au inregistrat cresteri demografice
sunt concentrate cu precadere in zonele montane.
Si in actualul deceniu, in primii 7 ani, a continuat tendinta de scadere a
populatiei rurale (cu 2,7%), in conditiile in care intreaga populatie a tarii a scazut.
Exista insa mari diferente intre modul de distributie a populatiei in teritoriile
rurale ale judetelor. In mare parte, densitatea populatiei este influentata de formele
de relief.
In consecinta, ruralul dispune in prezent, in majoritatea regiunilor, de un
continget relativ numeros de resurse de munca foarte tinere, cu disponibilitati
pentru calificare, pentru pregatire profesionala si manageriala in domenii
economice noi.
In intreaga regiune Nord-Est prezenta acestor tineri este foarte numeroasa
(depasesc de 2 ori populatia de 30-44 ani) si ei pot reface potentialul demo-
economic imbatranit, afectat de migratie in deceniile trecute. Tinerii constituie insa
o presiune pe piata muncii si necesita crearea de locuri noi de munca. In aceste
zone sunt necesare masuri speciale de dezvoltare si diversificare a activitatilor de
instruire a tinerilor in domenii ce valorifica resursele locale.
Rata mare de activitate in rural este rezultatul prezentei agriculturii ca
ramura economica predominanta, cu grad scazut de tehnicizare. Viata activa incepe
devreme,aproape 2/3 din populatia in varsta de pana la 25 de ani fiind deja activa,
fata de numai 1/3 in urban.
Nivelul scazut al veniturilor din agricultura si lipsa altor activitati neagricole
nu au stimulat tinerii sa ramana in rural, batranii fiind nevoiti sa lucreze singuri
terenurile. De aceea, o mare parte din locuitori prelungesc viata activa pana la
5
varste inaintate - aproape 3/4 dintre locuitorii de 50-64 ani din rural sunt activi, iar
dupa varsta de 65 de ani, jumatate din locuitori raman inca in activitate .
Aceasta face ca pe piata muncii sa fie prezente efective numeroase de
persoane foarte tinere dar si un numar foarte mare de varstnici. Este cazul unor
agricultori care sunt nevoiti sa lucreze in gospodariile personale deoarece nu
exista alti membri de familie, tineri, care sa preia activitatea.
Comparatia intre raportul de dependenta demografica si raportul de
dependenta economica evidentiaza inca o data faptul ca multi varstnici trecuti de
65 de ani sunt inca activi. Acest fapt impiedica modernizarea agriculturii,
pepretueaza practicarea unei agriculturi traditionale si mentine eficienta scazuta.
In economia tarii, agricultura reprezenta, in anul 1997, principala ramura din
punct de vedere al ocuparii populatiei -36,8%.
In mediul rural, ramura agriculturii domina net ca activitate economica,
ocupand circa 70% din forta de munca. Chiar si in urban, agricultura reprezinta
cateva procente in forta de munca.
In ultimii ani, structura economica din rural a ramas aproape neschimbata,
doar serviciile au crescut usor ca pondere din punct de vedere al ocuparii.
Intre regiunile tarii exista diferente in ceea ce priveste locul agriculturii in
economia rurala.
Cea mai mare parte din populatia ocupata in agricultura isi desfasoara
activitatea in cadrul gospodariilor proprii: 46,6% dintre agricultori sunt lucratori pe
cont propriu (self-employeds), reprezentand sefii de exploatatie agricola
individuala. O alta parte aproape la fel de mare - 43,8% din agricultori - este
reprezentata de membrii de familie neremunerati (unpaid family workers). Se poate
spune ca agricultura se practica aproape in totalitate (de catre 90,4% din
agricultori) in gospodariile familiale, impreuna cu membrii familiei.
6
Lucratorii pe cont propriu (sefii de exploatatii) sunt in majoritatea lor varstnici,
peste 2/3 dintre ei depasind varsta de 50 de ani, iar 1/3 au depasit chiar varsta de 65
de ani.
Desi exista in prezent un contingent relativ semnificativ de tineri in rural,
acest tineret nu are calitatea de proprietar, decat in mica proportie, astfel ca
batranii sunt proprietarii si sefii de exploatatii.
Fata de aceasta situatie, este necesara crearea unui cadru adecvat care sa
stimuleze transferul managementului fermei agricole de la persoanele varstnice
spre cele tinere, prin crearea unor sisteme care sa asigure venituri alternative.
1.3. Structura spaţiului rural
Spaţiul rural poate fi definit atât din punct de vedere structural cât şi din
punct de vedere funcţional.
Structura spaţiului rural, privită prin prisma economică şi socială, e ste
diferenţiată de B. Kâyser în spaţiu rural periurban (preorăşenesc n.n.),
intermediar şi marginal sau periferic.
Spaţiul rural periurban cuprinde zona limitrofa marilor oraşe şi centre
industriale, având raza de lungime variabilă între 10 şi 50 km, funcţie de puterea
economică şi administrativă a polului industrial. Zonele rurale periurbane sunt, de
regulă, cele mai vivace dar şi cu cea mai puternică amprentă urbană. În aceste
zone se manifestă, în paralel, atât fenomene de urbanizare cât şi de ruralizare care
le conferă caracter hibrid rural-urban. Din punct de vedere edilitar şi al echipării
tehnice, aceste zone sunt mai evoluate, atât datorită influenţei educaţionale (cu
privire la, modul de viaţă urban) cât şi al veniturilor mai mari ale populaţiei. În
schimb, din punct de vedere arhitectural şi cultural zonele rurale periurbane sumt
puternic şi, de cele mai multe ori, negativ influenţate şi chiar poluate de urban.
7
Din punct de vedere economic zonele periurbane sunt puternic şi divers
dezvoltate. Economia este mixtă: agricolă, industriala şi de servicii, în zonele
propice (munte, litoral, lacuri, puncte de atracţie turistică) turismului rural şi
economia agrotusristică este preponderentă. Agricultura are o structură adecvată
apropierii de marile pieţi de desfacere, având, de regulă, caracter legumicol,
pomicol, de creştere a animalelor, (vaci cu lapte). În fermele agricole se practică, în
cele mai multe cazuri agricultură intensivă. Dată fiind densitatea populaţiei şi
atracţia zonelor periurbane, fermele au suprafeţe mici spre mijlocii. În multe ferme
se lucrează în part-time, salariaţii-navetişti muncind şi în fermele agricole
familiale. Multe gospodării rurale au caracter de hobby - fermă sau de casă-fermă de
subsistenţă.
Dezvoltarea industriei în spaţiu rural a impus în anii 1970 concepţia
dezvoltare rural-urbană a zonelor agricole (developpement rurban).
În prezent, după circa 20 de ani, acest tip de dezvoltare rurală, este dintr-un
alt punct de vedere. Conceptul nou de dezvoltare rurală a zonelor periurbane are
în centrul său ideea autenticităţii rurale, printr-o implantare de întreprinderi
private mici şi mijlocii situate în aval şi amonte de agricultură prin intermediul
cărora să se descurajeze navetismul şi să se stabilizeze, pe cât este posibil,
populaţia localnică. În acelaşi timp, autorităţile locale din zonele periurbane au
început să aibă în centrul preocupărilor sale interesele ecologice, sociale şi culturale
şi financiar-economice. Această politică conduce, implicit, la lupta satelor
împotriva urbanizării şi denaturării caracterului rural al acestora.
Spaţiul rural intermediar, este spaţiul agricol sau zona agrară a spaţiului
rural. În principal, rural intermediar cuprinde zonele cerealiere, furajere şi de
creştere a animalelor, spaţiile viticole şi pomicole.
Ideologia dezvoltării zonelor agrare din spaţiul rural intermediar s-a bazat
pe productivismul agricol şi profitabilitatea exploataţiilor agricole.
8
În fostele ţări socialiste alte fenomene economice şi sociale au dominat
agricultura zonelor rurale intermediare: pierderea proprietăţii funciare,
colectivizarea, etatizarea producţiei agricole, dispariţia exploataţii-lor agricole
familiale, transformarea ţăranilor din agricultori în lucrători (ouvrieri) agricoli,
proletari. în paralel, marile exploataţii de tip I.A.S. sau C.A.P. trec, în multe cazuri,
la agricultura de tip industrial, specializată şi tehnologizată pentru performanţe
ridicate. Apar multe complexe zootehnice de tip industrial fără sol. În acelaşi timp,
datorită problemelor sociale, agrare multe unitaţi agricole sunt în pragul
falimentului. Acumulările financiare şi materiale sunt minime, cu mult sub
standardele unei agriculturi intensive. Acum, prin decolectivizarea agriculturii
acestor ţări, s-a ajuns la o situaţie diametral opusă faţă de înainte de 1990. S-a
realizat (parţial) reîmproprietărirea, dar pe fondul deteriorării exploataţiilor
agricole. În mai toate ţările foste socialiste, dar cu tendinţă mai evidentă în România,
exploataţiile privat+familiale, cel puţin până la această dată, nu au fost şi nu sunt
susţinute de guverne. Atât în plan legislativ cât şi financiar a fost favorizată
"marea agricultură" de tip asociativ (asociaţiile şi societăţile agricole - foste
C.A.P.) şi societăţile comerciale agricole cu capital majoritar de stat (fostele
I.A.S).
Spaţiul rural periferic. Sensul noţiunii de "periferic" în cazul spaţiului
rural nu trebuie înţeles (cu precădere) din punct de vedere geografic, teritorial, ci,
în primul rând, din perspectivă economică şi socială. Această parte a spaţiului rural
se află la "periferia" economică, productivă şi, în multe cazuri, la zona defavorizată
social a sistemului agrar şi silvic. Factorii care favorizează apariţia unor zone
periferice în spaţiul rural sunt atât de natură agroecologică cât şi de natură
economică. Este cunoscut faptul că nu toate terenurile agricole au acelaşi poteiiţial
natural şi tehnologic. De asemenea, poziţia (distanţa, accesibilitatea) terenurilor
agricole faţă de centrele de aprovizionare - desfacere au mare influenţă asupra
9
activităţii comerciale a întreprinzătorilor agricoli faţă de înfiinţarea sat| continuarea
exploataţiilor agricole în zonele rurale periferice.
În agricultură, mai mult ca în alte ramuri economice, legea
randamentelor neproporţionale, are acţiune concretă ca efect a unei alte legi
(naturale): legea fertilităţii descrescînde a solurilor. Consecinţa economică a legii
randamentelor neproporţionale în agricultură (în producţia vegetală) este renta
funciară. Cum, în general, preţurile produselor agricole sunt unice, egalizarea
acestora producându-se pe piaţă, iar recoltele medii la ha şi costurile sunt
diferenţiate funcţie de potenţialul natural al solului şi de tehnologii, rezultă profit
inegal pe diferite terenuri, exploataţii, zone agricole etc. Acest fenomen economic
specific pământului ca principal factor de producţie al agriculturii (şi altor factori
naturali) determină în spaţiul rural diferenţieri ale profitabilităţii producţiei agricole
şi a exploataţiilor. Astfel mai multe terenuri şi implicit zone agricole, nefiind
atractive pentru agricultori, acestea, devin, încet, încet zone periferice producţiei
agricole şi prin consecinţă, vieţii rurale în ansamblul său.
În ţările cu agricultură intensivă, un alt factor care conduce la periferizarea
unor zone rurale este supraproducţia agricolă. Intensificarea producţiei agricole
determină ca o cantitate de produse, solicitată pe piaţă în momente succesive, să fie
obţinută de pe suprafeţe din ce în ce mai mici ca urmare a creşterii succesive
(anuale) a producţiilor medii la ha. Acest fenomen, specific ţărilor performante
economic, are puternice consecinţe economice şi sociale asupra exploataţiilor
agricole aflate în zonele pedoclimatice mai nefavorabile.
în România din circa 9,74 milioane de ha teren arabil, circa 3,38 milioane
ha (34,6%) reprezintă teren cu potenţial inferior de producţie. Întinse zone colinare
sunt supuse unor intense procese de eroziune. Cea ma accentuată eroziune se
întâlneşte în zonele Vasluiului şi Bârladului, Podişu Transilvaniei şi Măcinului,
Dealurile Vrancei şi Olteniei etc. Spaţii defavorizate se întâlnesc în zona
10
nisipurilor şi exploataţiilor carbonifere din Oltenia, Delta Dunării, precum şi multe
suprafeţe din zona montană.
Structurarea spaţiului rural în periurban, intermediar şi marginal nu este
strict delimitată. În interiorul fiecărei categorii de spaţiu se regăsesc zone (insule)
mai reduse sau mai extinse din celelalte categorii. Delimitare între spaţii se face, de
regulă, gradual, în zonele de confluenţă regăsindu-se elemente comune.
1.4. Funcţiile spaţiului rural
Spaţiul rural, poate fi apreciat, ca fiind mediul natural în care se instalează
activităţile umane, cu condiţia ca acestea să nu fie agresive şi să promoveze
degradarea lui. Revenirea populaţiei spre activităţi agricole şi neagricole în spaţiul
rural poate fi apreciat ca un factor de reechilibru biologic, pentru că se întoarce
într-un mediu lipsit de toate aspectele nocive oferite de spaţiul urban.
Multiplele activităţi economice, sociale, culturale etc., care se desfăşoară în
spaţiul rural pot fi sintetizate în trei funcţii principale: economică, ecologică şi
socio-culturală2.
Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază,
primară, care are ca obiectiv principal obţinerea produselor agricole
şi a altor bunuri materiale realizate de ramurile productive din
amonte şi din aval de agricultură, precum şi silvicultura, industria
forestieră, artizanatul etc. Obţinerea acestor produse ar trebui să
asigure oamenilor din spaţiul rural condiţii de viaţă satisfăcătoare.
Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să
garanteze un sistem de producţie menit să asigure:
necesarul de alimente al populaţiei;
2
11
garantarea unui nivel al veniturilor pentru agricultori şi
familiilor lor apropiate şi comparabile cu a celorlalte
profesiuni, cu un nivel de responsabilitate comparabil,
asigurând o sursă de venit (profit) fundamental pentru
populaţia rurală;
protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării
mijloacelor de producţie, cum ar fi solul şi apa freatică, pentru
generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile;
producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi
producţiei de energie;
toate nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole,
artizanale sau comerciale şi de prestări servicii;
o bază pentru recreaţie şi turism;
conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi
biotehnologiei.
Din cele de mai sus rezultă că funcţia economică este o funcţie complexă
care cuprinde un număr mare de activităţi (pluriactivităţi), în sensul că, spaţiul
rural nu mai este conceput ca o zonă eminamente agricolă, ci ca o structură
economică diversificată cu implicaţii sociale complexe care se referă, în principal
la: posibilităţi de plasare a forţei de muncă în activităţi agricole, stabilitatea
populaţiei şi, în special, menţinerea tineretului în spaţiul rural prin oferta de
activităţi neagricole dar conexe acesteia, garantând în acest mod surse de venituri
suplimentare pentru populaţia rurală; folosirea mai complexă a timpului de muncă
secundar (parţial) al salariaţilor în exploataţiile agricole.
Funcţia ecologică a spaţiului rural. Industrializarea generală,
excesivă în unele zone rurale, exploatarea rapace a unor terenuri
miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea
12
acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte
reduse etc. au determinat apariţia şi intensificarea unuia dintre cele
mai grave fenomene, şi anume “poluarea spaţiului rural” (sol, aer,
apă), deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a
florei şi faunei şi producerea unui dezechilibru ecologic în foarte
multe ecosisteme ale spaţiului rural.
Acest impact agresiv, dăunător asupra mediului natural a impus adoptarea
unor măsuri care au menirea să limiteze şi să înlăture efectele negative ale
factorilor poluanţi asupra spaţiului rural.
În acest context sunt formulate măsuri şi de Carta europeană, susţinută de o
legislaţie adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări să protejeze mediul natural.
Prevederile acestui document se referă la următoarele aspecte:
eforturile susţinute în exploatarea raţională şi durabilitatea resurselor
naturale şi de a se prezerva spaţiile de viaţă şi biodiversitatea;
protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul primordial
inclusiv în cazul peisajelor seminaturale sau amenajate de om;
protejarea frumuseţii şi a particularităţilor spaţiului rural, renovând
satele şi construcţiile, remediind pe cât posibil degradările naturii şi
ale peisajului;
înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rase de animale de
crescătorie, peisaje rurale tradiţionale, tehnici tradiţionale în
agricultură etc.;
de a veghea ca dispoziţiile juridice naţionale şi internaţionale asupra
protecţiei mediului să fie respectate cu stricteţe etc.
Aceste precizări impun o anumită politică de protecţie a mediului natural.
Ea trebuie să cuprindă proiecte de amenajare a spaţiului rural menite să asigure
13
protecţia şi gestionarea solului, aerului şi pentru conservarea florei, faunei şi a
habitatului lor.
De asemenea, nu sunt lipsite de interes măsurile politice cu privire la
delimitarea zonelor în care construcţiile, echipamentele, circulaţia sau alte activităţi
care sunt dăunătoare mediului să fie limitate la strictul necesar, iar cele cu o
agresivitate puternică asupra mediului să fie interzise.
Abordarea globală a acestei probleme presupune stabilirea unei cooperări
internaţionale ştiinţifice, tehnice şi politice pentru asigurarea gestionării mediului
rural continental.
Funcţia social-culturală. Prin natura activităţilor umane, a relaţiilor
din interiorul comunităţilor şi celor intercomunitare spaţiul rural are
un caracter social. Aşa cum s-a mai precizat, dimensiunile relativ
reduse ale localităţilor, instituirea unor raporturi specifice între
membrii comunităţilor, cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială
sunt caracteristici ale relaţiilor din mediul rural. Spre deosebire de
marile aglomeraţii urbane, unde este specific anonimatul omului, în
spaţiul rural toţi oamenii se cunosc între ei din aproape toate punctele
de vedere. În acest cadru social, comportamentul omului – identitate
a activităţii rurale, este total diferit de comportamentul omului –
anonim din colectivităţile urbane. Acesta înseamnă că există
diferenţe şi în ceea ce priveşte comportamentul între cele două
comunităţi (rurală-urbană).
1.5. Agricultura şi spaţiul rural
Dintr-o suprafaţă de 23,8 milioane ha, suprafaţa agricolă utilizată (S.A.U.)
reprezintă 14,8 milioane ha (62,1% din total). Este una dintre cele mai ridicate cote
de pământ cultivat în rândul ţărilor candidate dar Ţi al membrilor UE; media UE-
14
15 fiind de 40,6%, iar media UE-27 ar fi de 44%. 28% din teritoriul României sunt
păduri.
Terenul arabil reprezintă aproximativ 63,4% din S.A.U., din care 3,1%
culturi permanente şi 33,5% păşuni. Suprafaţa agricolă a României reprezintă
25,2% din totalul ţărilor candidate şi ar putea contribui cu 7,8% la S.A.U. a UE-27
(tabelul nr. 1.1).
În timp ce pentru alinierea la acquis-ul agricol s-au făcut ceva progrese,
restructurarea sectorului agricol este încă la început. Agricultura României în 2000
a adus 11,4% din PIB (media UE-15 a fost de 2%).
În agricultură, pescuit şi silvicultură lucrează aprox. 4,9 miloane de
persoane, corespunzând cu 42,8% din populaţia civilă activă; media CC-12 este de
22%, iar în UE-15 este de 4,3%. Angajaţii români din agricultură formează 54%
din forţa de muncă a CC-12, ea putând contribui cu 30,9% la populaţia ocupată în
agricultură în cadrul UE-27.
Până în 1997 importurile agricole au avut o tendinţă de reducere iar
exporturile de creştere. De atunci, exporturile agricole au stagnat iar importurile s-
au dublat în aceşti patru ani, pentru a atinge aproape 1 mld € în 2000.
Statisticile româneşti amintesc că în procesul de tranziţie, valoarea
producţiei agricole a fost foarte stabilă şi nu a prezentat tipicul declin experimentat
de alte ţări central-est-europene. Producţia agricolă a scăzut de la 106,5% în 1988
la 103% în 2001 (1989-1991 = 100%). Recolta agricolă domină volumul producţiei
cu o cotă de 50%-60% din total.
1.6. Industrializarea mediului rural
Este cunoscut faptul că majoritatea ţărilor dezvoltate au avut o economie
predominant agricolă cu caracteristicile sale specifice.
15
Dezvoltarea industriei, a serviciilor, a comerţului au condus la formarea
unor aglomerări urbane, influenţând într-un anumit mod spaţiul rural.
Industrializarea, dezvoltarea serviciilor şi a comerţului au influenţat
raporturile demografice dintre sat şi urban, (în favoarea urbanului) dar, în acelaşi
timp, spaţiul rural şi-a adus o contribuţie la dezvoltarea industriei şi a serviciilor.
Efectele industrializării asupra echilibrului geografic şi demografic sunt
semnificative mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că, dezvoltarea industriei
se caracterizează printr-o concentrare puternică a activităţii economice şi a
populaţiei mărind dotarea edilitară a aglomeraţiilor umane.
Nevoia de forţă de muncă, câştigurile mai mari şi relativ mai sigure,
confortul oferit de oraş a determinat o migrare puternică a populaţiei rurale spre
urban având drept consecinţă depopularea localităţilor rurale.
Dezvoltarea industriei prin însăşi modul său de realizare are în vedere cel
puţin următoarele elemente: alegerea zonelor de amplasare a noilor obiective,
astfel ca acestea să devină cât mai atractive pentru investitori; delimitarea centrelor
de industrializare; ameliorarea structurii şi infrastructurii; acordul autorităţilor
publice. Toate aceste elemente au efect direct asupra agriculturii, printre care
putem aminti:
creşterea cererii de produse agricole formând adevărate pieţe
specifice cu mecanismele sale;
prin dotarea cu mijloace mecanice performante se asigură creşterea
productivităţii muncii;
formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni mari menite să
asigure exploatarea eficientă a mijloacelor mecanice;
asocierea lucrătorilor agricoli în vederea efectuării în comun a unor
lucrări de combatere a eroziunii solului, hidroameliorative etc.
16
În acelaşi timp, agricultura are o influenţă pozitivă asupra industriei sub
diferite forme. Cea mai puternică influenţă a agriculturii asupra industriei şi a
serviciilor constă în furnizarea forţei de muncă necesară, cerere ce evoluează în
funcţie de ritmul de dezvoltare a activităţilor neagricole.
Dezvoltarea industriilor procesatoare de produse agricole stimulează
creşterea producţiei agricole dar, în acelaşi timp, are o influenţă pozitivă asupra
anumitor ramuri ale industriei producătoare de mijloace de producţie necesare
prelucrării materiei prime obţinută de agricultori, realizându-se o integrare pe
verticală.
Integrarea pe verticală are efecte benefice atât pentru agricultură cât şi
pentru industrie în ansamblul său.
Dezvoltarea şi integrarea pe verticală este generată de cel puţin următorii
factori:
creşterea volumului de capital destinat agriculturii în vederea sporirii
potenţialului productiv – agricol;
tendinţa întreprinderilor comerciale şi furnizoare de factori de
producţie pentru agricultură care doresc să-şi impună controlul şi
asupra producţiei agricole;
organizarea şi specializarea unităţilor de comercializare a produselor
agricole.
În perspectivă, soluţia cea mai viabilă pentru dezvoltarea agriculturii o
reprezintă expansiunea rapidă a industriei, serviciilor, reabilitarea infrastructurii
rutiere şi creşterea dotării edilitare în localităţile rurale.
Între agricultură şi celelalte activităţi neagricole (industrie, servicii,
transporturi) există o relaţie în dublu sens, adică succesul industrializării se resimte
pozitiv şi în dezvoltarea agriculturii. Dezvoltarea rapidă a industriei şi a serviciilor
este obligatorie pentru dezvoltarea agriculturii şi implicit a spaţiului rural.
17
1.7. Satul – componenta principală a spaţiului rural
Satul reprezintă un proces constant de umanizare a teritoriului, proiecţia în
spaţiu a modului în care populaţia a reuşit să se adapteze modului de utilizare a
resurselor solului şi subsolului, în baza unor relaţii economice şi social-istorice
determinante. Cu timpul, satul românesc a suferit numeroase transformări, dintr-o
localitate preponderent agricolă, de importanţă locală, într-o aşezare cu caracter
multifuncţional, integrată în teritoriu.
Satul românesc a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului
geografic şi al spaţiului rural, care se impune prin:
număr şi densitate considerabile;
modul relativ uniform de distribuţie în teritoriu; începe cu sectoarele
cele mai joase ale Deltei Dunării şi până în zona montană;
morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare
a reliefului, tipul de resurse;
presiunea crescândă asupra componentelor fizico-geografice ale
spaţiului geografic etc.
CAPITOLUL 2
DEZVOLTAREA RURALA DURABILA
Noţiunea de dezvoltare rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spre
îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea
peisajului natural şi cultural şi care asigură dezvoltarea durabilă a spaţiilor rurale
conform condiţiilor şi specificului acelor meleaguri.
18
Scopul final al dezvoltării rurale este ca spaţiile rurale să fie apte, în mod
durabil şi să îndeplinească funcţiile care le revin în societate.
Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit.
De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltarea economică spre
dezvoltarea socială sau umană.
2.1. Conceptul de dezvoltare durabilă
Dezvoltarea durabilă şi interdependenţa dintre economie şi mediu sunt
subiecte importante pentru agenda de lucru a politicienilor, a societăţii civile şi, nu
în ultimul rând, a comunităţii ştiinţifice din întreaga lume. Interesul crescând
pentru acest concept a sporit datorită revenirii în actualitate a preocupărilor pentru
creşterea producţiei şi a consumului pe termen lung, pe fondul resurselor limitate şi
a constrângerilor de mediu. De la începutul anilor ’70, s-a pus problema acordării
unei atenţii deosebite corelaţiei dintre economie şi mediu.
Noţiunea de durabilitate a căpătat înţelesuri multiple, datorită pătrunderii în
sfera de preocupări a economiştilor, ecologiştilor, sociologilor, arhitecţilor,
parlamentarilor, organelor locale ale administraţiei, organismelor internaţionale
etc., şi de aceea, deşi a fost acceptată în mare măsură, sensul ei precis este încă
„alunecos”.
Banca Mondială defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind: „creşterea
economică, eradicarea sărăciei şi managementul sănătos al mediului”. Conceptul
de dezvoltare durabilă defineşte un anumit tip de creştere economică şi de
activitate umană care reuneşte consideraţii privind mediul înconjurător şi principiul
alocărilor şi utilizărilor progresive de resurse în vederea realizării unei dezvoltări
raţionale.
19
Robert Allen, defineşte durabilitatea astfel: „Utilizarea durabilă este o idee
simplă; trebuie să utilizăm speciile şi ecosistemele la nivelele şi în modurile care să
le permită să se reînnoiască singure pentru orice scop practic. Pentru o societate de
subzistenţă, utilizarea durabilă a majorităţii, dacă nu a tuturor resurselor vitale, este
esenţială. Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce realizează satisfacerea nevoilor
umane pe termen lung şi îmbunătăţeşte calitatea vieţii”.
Dezvoltarea durabilă implică utilizarea resurselor naturale reînnoibile în aşa
fel încât să nu fie epuizate sau degradate sau să nu fie diminuată utilizarea lor
pentru generaţiile viitoare. ... Dezvoltarea durabilă implică, mai departe, utilizarea
resurselor minerale neregenerabile într-o manieră care să nu excludă accesul uşor
la ele pentru generaţiile viitoare. ... Dezvoltarea durabilă implică, de asemenea,
epuizarea resurselor de energie neregenerabilă la o rată care să asigure o mare
probabilitate tranziţiei spre sursele de energie regenerabile.
În concepţia FAO, dezvoltarea durabilă presupune amenajarea şi
conservarea resurselor naturale şi orientarea schimburilor tehnice şi instituţionale
într-o manieră care să satisfacă nevoile generaţiilor actuale şi viitoare. Se referă, de
asemenea, la conservarea terenurilor, apelor şi patrimoniului fito şi zootehnic şi la
utilizarea de materiale nepericuloase pentru mediu, bine adaptate tehnic, viabile
economic şi socialmente acceptabile.
Toate aceste accepţiuni nu se exclud, ci se suprapun şi se completează pe
orizonturi largi de timp. Aceasta înseamnă de fapt că, în creşterea economică,
trebuie să se ţină seama de o serie de concepte ecologice cu conotaţii temporale:
incertitudine, prag de deteriorare, grad de epuizare, ireversibilitate, stabilitate,
rezistenţa la şoc a mediului etc. Aşadar, mediul se constituie într-o variabilă-cheie
a dezvoltării durabile. Prin Acordul internaţional exprimat asupra Declaraţiei de la
Rio şi Agendei 21, dezvoltarea durabilă s-a constituit în alternativa strategică
globală pentru secolul următor, nevoia de durabilitate a activităţii economice
20
sprijinindu-se pe câteva argumente de ordin moral, ecologic şi economic. Moral,
pentru că generaţia prezentă nu trebuie să prejudicieze şansele generaţiilor viitoare
nici sub aspectul volumului resurselor, al procesului de producţie şi nici al
bunăstării; ecologic, pentru că activitatea omului nu trebuie să ameninţe în vreun
fel şi cu atât mai puţin să reducă biodiversitatea, stabilitatea ecologică, integritatea
sau capacitatea de regenerare biologică; economic, pentru că un comportament
raţional constant, continuu este mai eficient decât unul inconstant, deoarece
maximizează bunăstarea socială în timp.
De multe ori este folosit termenul de dezvoltare sustenabilă sau durabilă
uneori în contexte potrivite alteori mai puţin. De aceea considerăm necesar a fi
clarificată şi această noţiune.
Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se
referă, în principal la:
dezvoltarea economică echitabilă şi echilibrată;
un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii;
asumarea răspunderii pentru folosirea resurselor naturale şi protecţia
mediului;
politici coerente, deschise şi transparente;
cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel
global.
Cea mai des întâlnită definiţie a sustenabilităţii este aceea a Comisiei
Mondiale a Mediului şi Dezvoltării. Comisia defineşte dezvoltarea sustenabilă ca şi
„dezvoltarea care găseşte şi are nevoie de prezent fără compromiterea abilităţii
generaţiilor viitoare care trebuie să-şi satisfacă propriile lor nevoi”.
21
Dezvoltarea sustenabilă trebuie să permită o sporire a standardului de viaţă al
oamenilor cu accent deosebit asupra bunăstării acestora, dar care să permită
folosirea pe termen lung a mediului.
Conceptul de dezvoltare rurală durabilă sau sustenabilă (sustenable
developement) a început să se contureze după Conferinţa ONU privind Mediul
Înconjurător (Rio de Janeiro - 1972) şi crearea Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare (1985).
„În baza raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind acea
dezvoltare care îndeplineşte necesităţile prezentului fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare în a-şi satisface necesităţile.”3
La Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării, care a avut loc în 1992 la
Rio de Janeiro (Brazilia), unde au participat 178 de ţări şi peste 100 şefi de state şi
guverne s-a marcat o nouă etapă în raporturile de clarificare a conceptului şi de
transpunere a acestuia în practică . La această conferinţă s-a formulat concluzia că
mediul şi dezvoltarea economică şi socială nu mai pot fi gândite ca domenii
izolate. Astfel statele trebuie să-şi fundamenteze viitoarele lor decizii şi politici ale
dezvoltării economice ţinând cont de implicaţiile lor asupra mediului.
Primele trei principii ale Declaraţiei de la Rio (1992) arată că:
- popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu
natura;
- dezvoltarea de azi, nu trebuie să submineze dezvoltarea şi necesităţile de
mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare;
- naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata propriile lor resurse, dar fără a
provoca prin aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor.
3
22
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a format în strânsă legătură cu evoluţiile
economice şi ecologice şi reprezintă un proces lung de schimbări lente, care permit
folosirea pe termen lung a mediului.
Coordonatele dezvoltării rurale durabile trebuie să pornească de la analiza
tridimensională a spaţiului rural: în plan economic, social şi ecologic.
Relaţiile spaţiului tridimensional confirmă că orice acţiune sau fenomen care are
loc într-un plan afectează şi celelalte planuri. Spre exemplu o decizie de ordin
economic considerată viabilă nu trebuie aplicată în practică fără a analiza influenţa
efectelor în plan social şi ecologic. Adoptarea unei decizii bune din punct de
vedere economic poate avea efecte negative în plan social sau creşterea efectului în
plan ecologic.
În vederea stabilirii anumitor strategii de dezvoltare se impune formarea unor
colective mixte multidisciplinare în luarea deciziilor, pentru a evita producerea
efectelor negative.
Un rol determinant în dezvoltarea rurală durabilă îl au deopotrivă fiecare membru
al comunităţii, primarul şi consilierii locali, guvernul, parlamentul şi societatea
civilă care trebuie să aibă în vedere la luarea deciziilor privind promovarea unor
acţiuni şi lucrări de investiţii protecţia mediului înconjurător.
În prezent conceptul de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare
durabilă şi are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:
dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltarea economică şi
echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea
responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului;
dezvoltarea rurală multisectorială care se referă la crearea de reţele şi
parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale
societăţii civile în vederea unei abordări multisectoriale;
23
dezvoltarea rurală integrată sau extensivă, se referă la dezvoltarea mediului
rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea
activităţilor din spaţiul rural spre sectorul neagricol şi promovarea agriculturii
extensive a cărei coordonată esenţială este transferul informaţional.
2.2. Conceptul de dezvoltare rurală integrată şi obiectivele dezvoltării rurale
integrate
Raportul mediu – spaţiu rural – agricultură a reprezentat subiectul multor
dezbateri din ultimele decenii. Noile abordări situează protecţia mediului şi
susţinerea unei dezvoltări rurale durabile drept priorităţi, iar agricultura este
considerată cea mai importantă activitate economică a spaţiului rural, dar nu
singura.
Conceptul de dezvoltare rurală integrată a fost conturat în cadrul FAO
(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură), în urmă cu
aproape trei decenii.
Raportul colocviului organizat în 1971 la Roma arată că „prin dezvoltare
rurală integrată se înţelege tot ansamblul de măsuri - guvernamentale şi
neguvernamentale – care au ca scop difuzarea tehnicilor moderne în rândul
populaţiilor rurale şi facilitatea adoptării acestora de către cei interesaţi”.
Aceste tehnici vizează:
- creşterea producţiei, productivităţii şi a veniturilor;
- ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social;
- utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, care să ofere locuri de
viaţă şi de muncă agreabile şi permanente;
- antrenarea persoanelor din mediul rural la participarea din plin şi activ la viaţa
socială a comunităţii.
24
Dezvoltarea agricolă integrată cuprinde elementele dezvoltării rurale
integrate care sunt asociate producţiei, productivităţii şi veniturilor agricole şi alte
elemente care au ca rezultat final „creşterea bunăstării agricultorilor”.
Definirea conceptului de dezvoltare rurală integrată a avut la bază
constatarea că, pentru cea mai mare parte dintre ţările în curs de dezvoltare,
expansiunea agricolă este factorul esenţial al dezvoltării rurale, în sensul că aceasta
furnizează principalele elemente economice şi demografice.
„Dezbaterile din cadrul colocviului au examinat rolul statului şi al
organizaţiilor profesionale private, necesitatea unei coordonări verticale şi
orizontale a diferitelor elemente ale programului dezvoltării agricole şi a subliniat
necesitatea unei integrări a diferitelor elemente în subsisteme strategice, cum ar fi
facilităţile de aprovizionare, de credit, de comercializare, de înmagazinare şi de
prelucrare a produselor, precum şi rambursarea împrumuturilor în unele
cazuri” (E. Buciuman, 1999).
După M.A. Zaman dezvoltarea rurală integrată apare ca una dintre
alternativele cele mai promiţătoare pentru adoptarea şi formularea politicilor şi
strategiilor de dezvoltare ca o linie de acţiune care vizează: reducerea discrepanţei
dintre viaţa urbană şi cea rurală şi reducerea disparităţilor dintre diferite grupuri de
venituri. Scopul final este de ameliorare sau creştere a calităţii vieţii pentru
majoritatea populaţiei.
Integrarea este un proces complex care produce schimbări calitative
fundamentale în societate, prin crearea şi dezvoltarea unor legături de
interdependenţă între sectoare, ramuri şi activităţi, în interiorul unei ţări şi între
economiile diferitelor ţări sau grupe de ţări. Integrarea este baza formării
structurilor economice moderne, caracteristică epocii contemporane. În economia
modernă au avut loc în ultimele două decenii importante schimbări şi se
accelerează procesele de globalizare economică.
25
Prin procesul de integrare are loc structurarea economiilor naţionale, a
zonelor economice din care fac parte diferite ţări ale lumii, precum şi a economiei
mondiale în ansamblul său, ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a
liberalizării schimburilor comerciale.
Formele de integrare au cunoscut diferite grade de intensitate, în funcţie de
etapele istorice, interesele şi stadiile de dezvoltare a diferitelor ţări şi zone
economice formate pe glob. S-au format şi consolidat grupe de ţări, ca entităţi
distincte, zone şi regiuni ale lumii care au creat spaţii economice comune, pieţe
comune şi care aplică politici economice, financiare şi sociale comune.
„Crearea UE, ca entitate distinctă, cu piaţă unică, politici şi instituţii comune,
monedă unică şi importante obiective economice şi sociale privind coeziunea
europeană, constituie un model de urmat. Alte forme de organizare a pieţelor
comune nu au dat rezultate relevante”.(Letiţia Zahiu, 2000)
În cadrul conferinţelor regionale din cele cinci regiuni ale FAO şi a
numeroaselor consultaţii regionale de experţi privind dezvoltarea rurală integrată
care s-au ţinut la Colombo, Djakarta, Nairobi, Bogota şi Lomé (1975-1976) au fost
formulate obiectivele operaţionale ale dezvoltării rurale integrate. Aceste obiective
sunt:
1. creşterea productivităţii sectorului rural, în care agricultura este sectorul
principal în cea mai mare parte a ţărilor din lumea a treia (în faza iniţială a
dezvoltării lor);
2. asigurarea unei distribuţii echitabile a veniturilor şi oferirea unor suficiente
locuri de muncă;
3. ameliorarea infrastructurii lor sociale, economice şi fizice din regiunile rurale;
4. stabilirea unui cadru instituţional pentru competenţa politică şi administrativă,
precum şi pentru participarea locuitorilor din mediul rural la luarea deciziilor şi la
activităţile comunitare.
26
Obiectivele enumerate sunt multifuncţionale, intersectoriale şi cu acţiune
reciprocă. Pentru deschiderea în perspectivă a unui program de dezvoltare rurală
integrată se cere crearea instituţiilor care să aibă în vedere: reforma agrară; o
politică de credit; o politică de preţuri şi organizarea pieţelor; o politică a
veniturilor; o politică în materie de cooperative; un program demografic şi reformă
în administraţie.
Menţionăm că nu există scheme „şablon” pentru dezvoltarea rurală
integrată. Fiecare ţară, în funcţie de condiţiile specifice, de posibilităţile sale, de
resursele sale precum şi de voinţa politică, adoptă propria politică de dezvoltare
rurală integrată.
În general au fost încercate trei metode de dezvoltare rurală integrată:
1. dezvoltarea pe zone;
2. delegarea autorităţii de decizie şi descentralizarea birocraţiei;
3. principiul autonomiei.
Pentru a lămuri termenul de zonă în contextul dezvoltării rurale integrate,
Raportul de la Bogota a stabilit lista criteriilor care servesc la delimitarea zonelor:
- dimensiunea zonei;
- frontierele naturale;
- sistemele de transport;
- factorii sociali şi culturali;
- omogenizarea şi complementaritatea factorilor de producţie.
Dezvoltarea pe zone este o componentă necesară a dezvoltării rurale
integrate (conform consultaţiei de la Bogota).
Proiectele de dezvoltare rurală contribuie la trasarea cadrului pentru
planificarea multifuncţională şi ele trebuiesc adaptate resurselor şi capacităţilor
administraţiei. Ele trebuie să permită selecţionarea priorităţilor pe termen scurt şi
să asigure interpedendenţă noilor componente ale dezvoltării.
27
Opţiunea pentru dezvoltare zonală cere prin definiţie consecvenţă în favoarea
delegării de autoritate de decizie şi descentralizarea birocraţiei.
La nivel naţional ar trebui restructurate sistemele de planificare şi de
administraţie axate pe abordarea sectorială, în aşa fel încât acestea să cuprindă
planificarea şi realizarea intersectorială pentru societatea rurală în ansamblul său.
Un rol foarte important în dezvoltarea rurală integrată îi revine familiei.
Familia joacă un rol foarte important în dezvoltare. Ea constituie o unitate de bază
de producţie şi de consum în mediul rural şi în acelaşi timp este instrumentul şi
obiectul procesului însuşi al dezvoltării rurale. Pentru stoparea exodului către oraşe
este necesar să fie dezvoltate zonele de origine ale migranţilor, adică mediul rural,
prin crearea de locuri de muncă care să permită obţinerea unor venituri suficiente
pentru satisfacerea cel puţin a nevoilor vitale fundamentale.
Trebuie îmbunătăţite condiţiile de viaţă ale tuturor locuitorilor din spaţiul
rural cu condiţii nefavorabile dar nu numai a celor care lucrează în agricultură.
Documentul numit Agenda 2000 publicat în iulie 1997 de către Uniunea
Europeană a introdus două principii noi: rolul multifuncţional al agriculturii şi
abordarea integrată a dezvoltării rurale. A scăzut rolul agriculturii ca sursă de venit
şi de ocupare a forţei de muncă, dar ea a rămas cel mai important exploatator al
pământului, deci cu importanţă majoră din punctul de vedere al mediului rural, în
păstrarea bio-diversităţii şi în ocrotirea mediului. Ei fiind „administratorii” acelor
meleaguri, merită să fie sprijiniţi de către societate pentru serviciul efectuat în
păstrarea valorilor zonei.
„Elementul cheie” al abordării integrate constă în realizarea unor programe
extinse şi complexe de dezvoltare rurală4.
4
28
Paralel cu preocupările ţărilor în curs de dezvoltare, grupate în jurul FAO,
ţările dezvoltate din Europa şi America de Nord reunite în cadrul CEE/ONU au
început să identifice şi să promoveze soluţii adecvate dezvoltării rurale.
Astfel CEE/ONU a organizat un seminar asupra problemelor amenajării şi
dezvoltării rurale ce a avut loc la Plovdin, în Bulgaria în iunie 1974, care a vizat
„identificarea relaţiilor dintre politica guvernamentală din domeniul dezvoltării şi
amenajării regionale globale, pe de o parte, şi principalele sarcini ale amenajării şi
dezvoltării zonelor rurale pe de altă parte”.
În concluziile generale ale seminarului s-a subliniat că: „Zonele rurale
reprezintă cea mai mare parte a teritoriului ţărilor CEE/ONU şi joacă un rol
important în dezvoltarea lor socială. Din această cauză, dezvoltarea acestor zone
trebuie să fie planificată raţional şi compatibilă cu obiectivele globale ale naţiunii.
Zonele rurale nu ar trebui considerate ca entităţi omogene – ele diferă între ele prin
dotarea lor cu resurse naturale, tradiţiile lor culturale şi etnice, nivelul lor de
dezvoltare economică, socială şi tehnică. În numeroase ţări dezvoltarea echilibrată
la nivel regional şi ameliorarea nivelelor de viaţă ale satelor au fost principalele
obiective urmărite. Progresele tehnice au creat interdependenţe din ce în ce mai
mari între agricultură şi industrie şi între oraşe şi sate”.
Dezvoltarea rurală integrată presupune aplicarea unor programe complexe
pentru sectoarele economico-sociale din spaţiul rural, corelate, între ele, aflate într-
o interdependenţă continuă şi mobilă, astfel încât să favorizeze o dezvoltare
durabilă.
Pentru ca zonele rurale să devină locuri de viaţă mai atractive trebuiesc abordate
următoarele obiective generale de dezvoltare rurală:
reorganizarea teritoriului;
lucrări de îmbunătăţiri funciare;
lucrări de îmbunătăţire a căilor de acces;
29
înfrumuseţarea peisajului;
conservarea resurselor şi păstrarea echilibrului ecologic;
îmbunătăţirea confortului populaţiei.
De asemenea dezvoltarea comunităţilor rurale nu poate fi concepută fără
dezvoltarea şi consolidarea gospodăriilor ţărăneşti şi fără evoluţia lor spre ferme
moderne. Politica de dezvoltare durabilă trebuie să includă trei direcţii principale:
dezvoltarea gospodăriei, prin sistematizarea şi modernizarea dotărilor
acesteia fără alterarea tradiţiilor;
consolidarea fermelor agricole compatibile cu cele ale ţărilor UE;
dezvoltarea comunităţilor rurale prin dotări de infrastructură (apă curentă,
telefonie etc.) şi prin asigurarea locuitorilor cu servicii sociale.
CAPITOLUL 3
ROLUL LUCRARILOR DE IF IN DEZVOLTAREA RURALA
INTEGRATA
30
3.1. ISTORICUL LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE
Aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare cu scopul de a spori şi a
asigura producţia agricolă a fost cunoscută din timpuri îndepărtate.Astfel, se poate
aprecia că lucrările de irigaţii se practicau încă din anii 5000 î.e.n. în Mesopotamia
şi China, ca mai tîrziu să ia amploare în Egipt, India şi Asia Centrală.
Cele mai vechi civilizaţii au apărut pe seama dezvoltării agriculturii în
luncile unor cursuri de apă cum ar fi: Nilul, Tigru şi Eufrat, Gange, Fluviul
Galben. Deşi fertile, aceste suprafeţe de teren erau expuse permanent inundaţiilor
sau secetei, ceea ce a impus efectuarea de lucrări de apărare împotrica inundaţiilor
dar şi a unor lucrări de irigaţii pentru combaterea secetei.
Istoria lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe teritoriul României se pierde în
negura veacurilor. În condiţiile climatului temperat se apreciază că agricultura
irigată dirijată pe suprafeţe relativ mari este posterioară cu câteva milenii
agriculturii fără irigaţii care s-a practricat în liman şi în regim uscat. Insă, pe
suprafeţe mici, lângă locuinţă, cum de fapt erape luncile mici, agricultura irigată a
apărut odată cu agricultura în liman şi în regim uscat, iar în unele situaţii rare, ea a
apărut ab initio în acest mod.
Evoluţia lucrărilor în îmbunătăţiri funciare este strâns legată de
perfecţionarea uneltelor rezultate din prelucrarea metalului. Prelucrarea bronzului
şi apoi a fierului a oferit unelte mai fiabile pentru executarea lucrărilor de
terasamente impuse de amenajările de îmbunătăţiri funciare.
Printre cele mai vechi lucrări de îmbunătăţiri funciare se numără şi
construcţiile hidrotehnice din munţii Orăştiei (captări de izvoare, apeducte) precum
şi terasele agricole şi eleşteele din Câmpia Transilvaniei de dinaintea cuceririi
31
romane, roţile hidraulice (sec.I.î.e.n.) ca şi iazurile din Moldova (sec.XV) cu
scopuri multiple (regularizarea scurgerii, piscicultură, irigaţii).
3.2.Rolul lucrarilor de Imbunatatiri Funciare
Amenajările de îmbunătăţiri funciare sunt lucrări de construcţii hidrotehnice
complexe şi pedoameliorative, de prevenire şi înlăturare a acţiunii factorilor de risc
–secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţiile – pe terenurile cu destinaţie
agricolă sau silvică având ca scop obţinerea unor recolte mari şi stabile prin
regularizarea regimului apei din sol, în condiţiile unor tehnici de cultură moderne,
precum şi introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.
În sensul Legii 138/28.04.2004 – Legea îmbunătăţirilor funciare – sunt
cuprinse
următoarele categorii de lucrări:
- îndiguiri şi regularitări ale cursurilor de apă de interes local;
- amenajări de irigaţii şi orezării care cuprind lucrări de captare, pompare,
transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de nivelare a terenului;
- amenajări de desecări şi drenaje care cuprind lucrări de colectare, de transport şi
evacuare în emisar a apei în exces;
- lucrări de combatere a eroziunii solului, şi de ameliorare a terenurilor afectate
de alunecări, care cuprind: lucrări pentru protecţia solului, regularizarea apei pe
versanţi, stingerea formaţiunilor torenţiale, stabilizarea nisipurilor mişcătoare;
- amenajări pedoameliorative pe terenurile sărăturate, acide, pe nisipuri, pe
terenurile poluate, inclusive cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatările
miniere, pe alte terenuri neproductive cuprinzând: lucrări de nivelare-modelare,
de scarificare, de afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere a apei, arături în
benzi cu coame, udări de spălare a sărurilor, aplicarea de amendamente şi
îngrăşăminte în scopul valorificării pentru agricultură, şi după caz pentru
32
silvicultură;
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru
combaterea eroziunii solului;
- alte soluţii tehnice şi lucrări noi rezultate din activitatea de cercetare.
3.3.Caracterizarea lucrarilor de Imbunatatiri Funciare
Prin amenajările de îmbunătăţiri funciare se asigură, după caz, surse de apă
pentru irigarea culturilor agricole şi alimentarea cu apă a unor localităţi, amenajări
piscicole, incinte agricole şi industriale, precum şi protecţia localităţilor şi căilor de
comunicaţii împotriva efectelor alunecărilor de teren şi inundaţiilor şi protecţia
lacurilor de acumulare împotriva colmatării. Aceste amenajări contribuie, prin
efectul lor, la protecţia şi ameliorarea mediului.
Prin amenajări de îmbunătăţiri funciare, se înţeleg următoarele lucrări de
construcţii, instalaţii şi dotări aferente:
a) Amenajări de irigaţii, orezării, prin care se asigură aprovizionarea
controlată a solului şi a plantelor cu cantităţi de apă necesare dezvoltării culturilor
şi creşterii producţiei agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare,
pompare, transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de
nivelare a terenului.
b) Amenajări de desecare şi drenaj care su drept scop prevenirea şi
înlăturarea excesului de umiditate de la suprafaţa terenului şi din sol, în vederea
asigurării condiţiilor favorabile de utilizare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind
lucrări de colectare, transport şi evacuare în emisari a apei în exces.
c) Amenajări de combatere a eroziunii şi de ameliorare a terenurilor afectate
de alunecări, prin care se previn, diminuează sau opresc procesele de degradare a
33
terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări pentru protecţia solului, regularizarea
scurgerii apei pe versanţi, stingerea formaţiunilor torenţiale, stabilizarea
nisipurilor.
d) Îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă prin care se asigură, în
principal, protecţia terenurilor, bunurilor precum şi a drumurilor agricole împotriva
inundaţiilor, surse locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor.
e) Amenajări pedoameliorative pe terenurile sărăturate, acide şi pe nisipuri,
pe terenurile poluate, cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploataţiile miniere,
pe alte terenuri neproductive, cuprinzând şi lucrările de nivelare-modelare, de
scarificare, rigole şi şanţuri de scurgere a apei, arături în benzi cu coame, udări
de spălare a sărurilor, aplicarea amenadamentelor, precum şi fertilizarea
ameliorativă în scopul valorificării pentru agricultură şi, după caz, silvicultură.
f) Amenajări silvice de înfiinţare a perdelelor forestiere de protecţie a
terenurilor agricole şi a plantaţiilor antierozionale.
Având un caracter complex, cu implicaţii de mediu deosebite, proiectarea,
executarea şi exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare se face în corelare
cu lucrările de gospodărire a apelor, hidroenergetice, silvice, căi de comunicaţii, în
acord cu interesele proprietarilor de terenuri şi cu documentaţiile de urbanism şi de
amenajare a teritoriului, ţinând seama de cerinţele de protecţie a mediului.
Prin construcţia lor aceste lucrări determină ocuparea definitivă a terenurilor
aflate în circuitul agricol şi silvic, dezafectarea şi demolarea de construcţii, precum
şi exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Ele sunt amenajări cu durată îndelungată de funcţionare supuse efectului
direct al factorilor naturali. Din acest motiv protejarea caracteristicilor funcţionale
necesită activităţi complexe de exploatare şi întreţinere precum şi conservarea unor
elemente în perioada de nefuncţionare a amenajării, de regulă în afara perioadei de
vegetaţie.
34
Prin amenajarea teritoriului cu lucrări de îmbunătăţiri funciare se asigură un
nivel ridicat şi stabil al recoltelor dacă şi factorii de vegetaţie controlaţi prin
tehnologiile de cultură sunt aplicaţi la un nivel corespunzător.
Deasemenea, este favorizată îmbunătăţirea structurii planurilor de cultură
prin creşterea diversităţii, practicarea de culturi duble şi succesive etc.
Construcţia amenajărilor de îmbunătăţiri funciare necesită o investiţie
specifică ridicată şi de aceea se realizează din fonduri centralizate sau regionale şi
doar parţial prin contribuţia proprietarilor de terenuri. Contribuţia statului la
realizarea acestor amenajări este hotărâtoare.
Funcţionarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare are implicaţii sociale
deosebit de favorabile pentru spaţiul rural, creând condiţii pentru: diversificarea
pregătirii forţei de muncă locale, creşterea nivelului profesional al personalului
necalificat, stabilizarea la nivel local a populaţiei prin activităţi directe în amenajări
sau legate de acestea etc.
Lucrările de îmbunătăţiri funciare intervin radical în ecosistemele naturale
pe care le modifică în sens economic favorabil chiar dacă din punct de vedere
biologic determină reducerea biodiversităţii naturale. Ele pot avea efecte secundare
dafavorabile cum ar fi: modificarea regimului hidrogeologic, degradarea unor
însuşiri ale solului etc.
Putem afirma că lucrările de îmbunătăţiri funciare sunt acele lucrări de
tehnică agricolă (I.M.Georghiu, 1964) care au drept scop punerea în valoare, pe o
durată de timp îndelungată, a terenurilor neproductive sau slab productive, precum
şi creşterea capacităţii de producţie a solurilor în condiţiile protecţiei lor.
Construcţia şi întreţinerea acestor amenajări necesită personal de specialitate
care pe lângă pregătirea tehnică trebuie să aibă şi o bună pregătire agronomică
generală pentru a putea asigura corelarea exploatării hidroameliorative a
amenajărilor cu exploatarea agricolă a terenului.
35
CAPITOLUL 4
CONSIDERATII PERSONALE PRIVIND ROLUL LUCRARILOR IF
36
Scopul principal al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare este obţinerea unor
producţii agricole mari şi durabile, fără a afecta mediul ambiant. Dintre
amenajările de îmbunătăţiri funciare, lucrările de irigaţie conduc la cele mai mari
sporuri de producţie, care în condiţii superioare de valorificarea suprafeţelor
amenajate se dublează sau se triplează. Pentru realizarea acestor producţii se
impune conlucrarea specialiştilor de îmbunătăţiri funciare cu cei din unităţile cu
profil agricol. Această conlucrare trebuie direcţionată pe următoarele obiective:
- amplasarea fermelor, asociaţiilor agricole şi deţinătorilor particulari în
raport cu dimensiunile lucrărilor de amenajare şi cu schema hidrotehnică
a sistemului;
- direcţionarea rândurilor cultivate, ţinând cont de schemele de udare şi de
mutare a echipamentelor;
- practicarea culturilor duble ca mijloc de prelungire a perioadei de zone
pedoameliorative;
- dezvoltarea unor puternice unităţi zootehnice în zonele potenţial irigate,
pentru valorificarea culturilor furajere de bază şi duble, precum şi a
produselor secundare existente în cantităţi sporite în condiţii de irigare.
Doar printr-o proiectare si o exploatare corecta a lucrarilo de IF se poate
realiza principalul obictiv al dezvoltarii durabile, si anume: cresterea
productiei si a veniturilor, ridicarea nivelului de viata din punct de vedere
economic si social, protejarea mediului inconjurator si crearea de locuri de
munca.
CAPITOLUL 5
CONCLUZII
37
Lucrările de îmbunătăţiri funciare solicită importante fonduri şi
materiale necesitate de regularizarea surselor, amenajarea captărilor,
executarea canalelor, construcţiilor hidro-tehnice, staţiilor de pompare-
reţelelor de conducte, echipamentelor de udare şi a construcţiilor de
exploatare. În unele situaţii apa este adusă de la mari distanţe, necesitând
numeroase repompări sau traversarea unor cursuri de apă, a unor forme de
relief accidentate, căi ferate şi rutiere – lucrări care ridică şi mai mult costul
amenajărilor pentru irigaţie.
Pe suprafeţele cu condiţii de drenaj natural slab şi, mai ales, în cadrul
amenajărilor cu canale deschise neimpermeabilizate sau chiar
impermeabilizate, cheltuielile de investiţii sunt amplificate de lucrările de
desecare şi drenaj indispensabile în astfel de cazuri.
Recuperarea investiţiilor se face pe seama producţiilor realizate, într-
un interval lung de timp, variind între 6 şi 15 ani, în funcţie de tipul
lucrărilor.
Capitolul 6
Bibliografie
38
http://www.biblioteca-usamvb.ro/fisiere/file/teze-doctorat/2108.pdf
http://www.horticultura-bucuresti.ro/fisiere/file/ID/Manuale%20ID/
Imbunatatiri%20funciare.pdf
http://www.biblioteca-usamvb.ro/fisiere/file/teze-doctorat/1948.pdf
http://www.usamvcluj.ro/files/teze/mihai_valentin.pdf
http://facultate.regielive.ro/download-43048.html
http://facultate.regielive.ro/download-188422.html
39