rolul literaturii in perioada pasoptista

Odaie Gabriel Clasa a XI a F

I. CADRUL ISTORIC

Perioada paşoptistă (aprox. 1830-1860) are ca nucleu Revoluţia de la 1848.

Paşoptismul este mişcarea politică şi culturală ale cărei obiective social-politice sunt

modernizarea societăţii romaneşti şi emanciparea naţională: independenţa politică, libertatea naţională,

unirea provinciilor romaneşti. Aceste obiective sunt puse in practică de oameni de cultură şi scriitori

care se implică activ in viaţa socială (mulţi participă la revoluţie) şi culturală, iar in acelaşi timp,

alcătuiesc prima generaţie a literaturii noastre moderne.

Caracterizata printr-o puternica manifestare a constiintei nationale in toate provinciile

romanesti, epoca pasoptista delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii romane. In

aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti.

Scriitorii paşoptişti devin promotorii renaşterii naţionale atat prin mesajul creaţiei literare, cat şi

prin implicarea lor activă in viaţa politică. Plini de elan, ei incearcă pentru prima dată o sincronizare cu

Europa Occidentală. Aceasta sincronizare ce se manifesta prin faptul ca intreaga literatura pasoptista

va fi creata in spiritul esteticii romantice, adica in spiritul curentului literar dominant in Europa acelor

ani.

Ca prima generatie romantica si prima generatie a literaturii noastre moderne, scriitotii

pasoptisti au creat – din multe puncte de vedere – o literatura substantial noua fata de epocile

anterioare: de aceea, ei au jucat rolul unor inovatori, chiar rolul unor pionieri in variate zone ale

literaturii.

Această epocă inţeleasă in sens larg se poate imparţii in trei perioade:

Prima perioadă: Prepaşoptismul - 1830-1840;

A doua periadă: Paşoptismul – 1840-1860;

A treia periadă: Postpaşoptismul - 1860-1870;

Pasoptismul nu trebuie inteles doar ca o perioada literara, ci mult mai larg ca o perioada de

avant cultural in care cultura romaneasca se deschide catre valorile occidentale. Aceasta revolutie

culturala nu ar fi fost insa posibila fara niste transformari cum ar fi:

1863 Al. Ioan Cuza da o lege prin care invatamantul primar devine gratuit si obligatoriu

1860 Apare prima universitate romaneasca, universitatea de la Iasi

1864 Apare universitatea Bucuresti

1816 Prima reprezentatie de teatru la Iasi

1829 Apar primele ziare romanesti:

o Tara Romaneasca Curierul romanesc, cu suplimentul Curier de ambe sexe

o Moldova Albina romaneasca cu suplimentul Alauta romaneasca

o Transilvania Gazeta de Transilvania cu suplimentul Foaie pentru minte, inima si

literature

STUDIU DE CAZROLUL LITERATURII IN PERIOADA PASOPTISTA


Adevarata revolutie apare nu insa cu ziarele ci cu aparitia primelor reviste literare:

1840 Dacia literara

1844 Propasirea

1855 Romania literara

Într-o primă etapă, de efervescenţă creatoare, corespunzătoare primei generaţii paşoptiste,

acest rol îi revine lui Ion Heliade-Rădulescu prin articolele din ziarul Curierul românesc, apărut la

Bucureşti, începând cu 1829, căruia îi adaugă din 1837 suplimentul literar Curierul de ambe sexe. Este

faza entuziastă şi oarecum „naivă" a romantismului paşoptist, când distincţia între opera originală şi

prelucrarea unui model străin aproape că nu se făcea. Datorită îndemnurilor adresate tinerilor

scriitori: ,Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea", a

fost posibil debutul unei întregi generaţii, între 1830 şi 1840: Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu,

Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac ş.a. Prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie scrieri originale,

presa indeplineşte o funcţie culturală in toate provinciile romane (Gheorghe Asachi editează la laşi

Albina romanească, in 1829, cu suplimentul cultural şi literar Alăuta romanească, iar George Bariţiu

editează la Braşov Gazeta de Transilvania, in 1837, cu suplimentul Foaie pentru minte, inimă şi

literatură). In

această etapă se creează climatul cultural necesar pentru formarea unei literature şi a unei limbi

comune pentru toţi romanii, deziderat formulat clar la 1840 de Mihail Kogălniceanu.

In a doua etapă, de aşezare a fenomenului literar, Mihail Kogălniceanu impune spiritul critic.

El este redactorul primei reviste exclusiv literare, Dacia literară, de la Iaşi. in cele trei numere apărute,

se publică opere ale celor mai valoroşi scriitori ai vremii (C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore

Alexandrescu ş.a.), iar direcţia imprimată se reflectă in toată literatura epocii.

Constituirea deplină a romantismului paşoptist a fost marcată de programul teoretic Introducţie,

redactat de Mihail Kogălniceanu şi publicat in primul număr al revistei, in 1840. La inceputul

articolului axat pe evidenţierea necesităţii unei literature originale şi naţionale, Kogălniceanu prezintă

activitatea gazetelor romaneşti apărute anterior, faţă de care Dacia literară urmăreşte să aducă un suflu

nou, sugerat şi de titlul revistei. Se respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista

adresandu-se scriitorilor romani de pretutindeni pentru a publica scrieri originale.

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

intemeierea spiritului critic in literatura romană pe principiul estetic: „Critica noastră va

fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana."

Afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii romane: „ţălul nostrum

este realizarea dorinţii ca romanii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi."

Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o

manie primejdioasă, pentru că omoară in noi duhul naţional. Această manie este mai ales covarşitoare

in literatură. [...] Traducţiile insă nu fac o literatură."



Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie in

conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică: Istoria noastră are destule fapte eroice,

frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice

pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne

imprumutăm de la alte naţii."

Primii noştri scriitori moderni se afirmă in cadrul curentului naţional de la Dacia literară. Ideile

enunţate in articolul-program şi promovate de revistă se reflectă in literatura romană de la mijlocul

secolului al XlX-lea, in scrieri din toate provinciile romaneşti. Prin precizarea surselor de inspiraţie, a

temelor literare in ultimul punct al articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile

romantismului (aspiraţia spre originalitate, refugiul in trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi

a folclorului, imbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), acesta devine un

manifest literar al romantismului romanesc.

Revista a fost interzisă de cenzură, dar spiritul ei a fost continuat de revistele Arhiva

romanească şi Propăşirea, avandu-l ca principal animator pe Mihail Kogălniceanu.

II. ROMANTISMUL PASOPTIST

2.1. A. Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele decenii ale

secolului XVIII in Europa, care a durat mare parte din secolul XIX . A fost o miscare contra

rationalismului care marcase perioada neoclasica, ce se va pierde la aparitia spiritului romantic. Initial,

doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai tarziu forma unei miscari. Autorii romantici

au scris din ce in ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama umana, iubirea tragica,

ideile utopice. Daca secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate si ratiune, inceputul secolului XIX va fi

marcat de subiectivitate, de emotie si de eul interior.In literatura romana, romantismul se face simtit

prin intermediul scriitorilor pasoptisti si persista mult timp dupa declinul curentului in culturile vest-

europene.

Romantismul romanesc poate fi delimitat in trei etape: preromantica, pasoptista si

postpasoptista. Momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si vizionara,

de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul filon folcloric, asa cum apare la scriitori ca Balcescu,

Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogalniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Muresanu.

Principalele caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist raman patriotismul si lupta pentru

realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca, o inimoasa daruire si slujire a

poporului.

B. Ca orientare literara, in cuprinsul literaturii pasoptiste predomina romantismul care va atinge

apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Dar elemente romantice

sunt detectabile inca in poezia lui Al. Hrisoverghi, V. Carlova, I. Heliade-Radulescu, adica in opera

celor care au cultivat motivul ruinelor si al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea si peisajul



nocturn. In aceasta ipostaza romantismul se va imbina cu iluminismul si clasicismul. Grigore

Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii literare apartinand acestui

curent, fabula, satira, epistola, dar si un scriitor romantic, prin elegie, prin meditatia istorica, prin cultul

trecutului. Totodata, insa, elementele romantice se vor prelungi si in epoca post-eminesciana,

coexistand cu elementele samanatoriste si simboliste. In acest context, ideea specificului national in

cultura si arta, anuntata de Dacia literara, va fi preluata de revista Samanatorul, la inceputul secolului

al XX-lea, care va promova o literatura inspirata din realitatile nationale, in pofida orientarilor

moderniste ale epocii. Preocuparile scriitorilor pasoptisti pentru istoria nationala, pentru limba si

imbogatirea ei, pentru educarea poporului sunt de atitudine romantica, dar se vor altoi pe dimensiuni

clasice indiscutabile, tinand de rigoare, limpezime, norma. Asadar, romantismul nu constituie singura

caracteristica fundamentala a perioadei pasoptiste, in limitele acesteia se remarca si existenta altor

metode de creatie. Astfel, in sanul epocii se depisteaza si elementele realiste, intrucat reflectarea

problemelor sociale si satirizarea viciilor oranduirii feudale, erau trasaturi esentiale, promovate de

scriitorii perioadei, desi curentul realist se va constitui in literatura romana abia in a doua jumatate a

secolului al XIX-lea. Dealtfel, cum sustine academicianul H. Corbu, „romantismul si realismul aveau

un punct de plecare comun: destramarea oranduirii feudale…”. Deosebirea dintre aceste doua metode

de creatie consta in faptul ca romanticii „vedeau in mediu mai mult un ornament, menit a imprima o

anumita culoare locala cadrului actiunii si personajelor zugravite, realistii considera mediul ca unul

din momentele determinante ale operei literare” .

Romantismul, in tara noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii

constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea

zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului national.

Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care ridica literatura

noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui Eminescu.

Faptul ca literatura romana a pasit pe calea „europenizarii” cu intarziere a exercitat o influenta

vadita asupra ritmului de dezvoltare si asupra cautarilor ei ideatico-artistice. Orientarea spre innoiri

radicale, tendinta de sincronizare la toate nivelurile cu tarile dezvoltate din punct de vedere economic

si cultural constituie caracteristica principala a pasoptismului.

M. Kogalniceanu indica asupra celor trei surse de inspiratie: istoria patriei, natura si

pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se intersecteaza, se interpatrund, in aceasta

epoca. M. Kogalniceanu publica, pentru prima data, cronicile moldovenesti, iar N. Balcescu pe cele

muntenesti, precum si nenumarate studii despre trecutul istoric al romanilor. Astfel si istoria, alaturi de

folclor, capata o puternica conotatie artistica anume in creatia scriitorilor generatiei de la 1848.

„Artele si literatura […], spune M. Kogalniceanu in Prefata la Letopisetele Tarii Moldovei, n-au

speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea din insasi tulpina popoarelor. Altmintrelea, ele

nu sunt decat niste plante exotice pe care cel dintai vant le ingheata si le usuca”. „Tulpina popoarelor”



o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri, cantece, „suvenire stramosesti” istorice si folclorice. De

aici, statutul privilegiat pe care-l cunoaste traditia in literatura vremii, conceptul de specific national,

atat de frecvent in epoca, bazandu-se anume pe traditie: cea populara si cea istorica.

Vorbind, deci, despre inspiratia istorica in domeniul literaturii artistice, am putea atesta

„doua varste” ale acesteia, ele fiind legate de doua perioade definitorii ale epocii pasoptiste. Prima

cuprinde anii 1830-1840, reprezentata fiind de I. Heliade-Radulescu, Gh. Asachi, V. Carlova, Al.

Hrisoverghi s.a. E vorba de o generatie legata puternic de luminism si clasicism, si pentru care

apelarea la trecut avea doar rostul de a pune in fata prezentului imaginea exaltata a unor fapte glorioase

si a unor eroi neinfricati. Aceasta istorie reprezinta un model suficient pentru poetizare si resuscitare a

vremurilor stralucite ale lui Mircea, Stefan, Mihai. Era calea cea mai sigura pentru a pune in fata

contemporanilor imaginea vie a unui ideal si deci a unui viitor de libertate. Literatura artistica se afla

abia in faza unui romantism incipient. Cea de a doua perioada cuprinde cronologic anii 1840-1860 si

este marcata de aparitia Daciei literare care a declansat fundamentale modificari in fizionomia

spirituala a neamului. Interesul revistei pentru reevaluarea trecutului nu se limita doar la modul de

interpretare expus mai sus, ci urmarea scopul sa sugereze si o interpretare democratica a istoriei

nationale. Aceste etape sunt evidentiate si de catre Dumitru Micu: cea de pana la aparitia Daciei

literare, o etapa „mai putin individualizata national” si, cea de a doua, in care „reflectarea specificului

autohton devine orientare programatica”.

2.2 Speciile literare cultivate in aceasta perioada sunt: elegia ("Miezul noptei", Grigore

Alexandrescu, "O fata tanara pe patul mortii", D. Bolintineanu), epopeea istorica ("Mihaiada", I.

Heliade-Radulescu), epopeea cosmogonica ("Anatolida", I. Heliade- Radulescu), epistola ("Epistola

domnului Iancu Vacarescu", Grigore Alexandrescu), oda ("Oda lui Schiller", I. Heliade-Radulescu),

balada istorica ("Muma lui Stefan cel Mare", D. Bolintineanu), balada fantastica ("Mihnea si baba", D.

Bolintineanu), meditatia ("Umbra lui Mircea la Cozia", Grigore Alexandrescu), satira ("Satira. Duhului

meu", Grigore Alexandrescu), fabula ("Toporul si padurea", "Cainele si catelul", "Dreptatea leului",

Grigore Alexandrescu). Nuvela istorica – specie literara noua in epoca – a fost cultivata in Moldova

cu mult inaintea aparitiei acesteia in Muntenia si Transilvania. Cele doua naratiuni sau „scene istorice”

ale lui Al. Odobescu: “Mihnea-voda cel Rau” (1857) si “Doamna Chiajna” (1860) au ca model

compozitional nuvela negruzziana “Alexandru Lapusneanul”. Si in una, si in alta sunt evocate cu talent

narativ si descriptiv domniile celor doi despoti din secolul al XVI-lea. Nuvelele pastreaza valoarea

documentara si culoarea locala, specifice romantismului pasoptist.

2.3 A. Prin urmare, speciile si temele literare se diversifica: sunt abordate momente din istoria

poporului roman, in "Romanii supt Minai-Voievod Viteazul", de Nicolae Balcescu; sunt satirizate

aspecte din viata sociala, in "Fiziologia provintialului", de Costache Negruzzi; proza devine lirica, prin

"Cantarea Romaniei", de Alecu Russo; apar romane cu teme romantice: "Tainele inimii", de Mihail

Kogalniceanu, "Manoil" si "Elena", de Dimitrie Bolintineanu; "Calatorie in Africa", de Vasile



Alecsandri, este un "sistem narativ pe principiul «Decameronului»", dupa cum il caracterizeaza

George Calinescu, iar "Romanii supt Minai-Voievod Viteazul" este, in aprecierea aceluiasi critic

literar, "descrierea religios inspaimantata a unei Romanii de o maretie salbatica". Potrivit lui Paul

Cornea, "Alexandru Lapusneanul", de Costache Negruzzi, prezinta "destinul unui domnitor infernal ca

Richard al III-lea".

B. Spre deosebire de semnificatia temei ruinelor in literatura occidentala, unde cea care

emotioneaza in ruine este imaginea timpului care trece si macina infaptuirile omului, in literatura

romana se remarca mai ales valoarea instructiva a ruinelor.,aceasta afirmatie fiind valabila pentru toti

cantaretii ruinelor din aceasta epoca: Gr. Alexandrescu, I. Heliade- Radulescu, D. Bolintineanu (in una

din putinele sale poezii cu aceasta tema: Ruinele cetatii lui Tepes), Al. Hrisoverghi s.a. Astfel, tema

preromantica a ruinelor, cu motivele melancoliei, evocarii istoriei si, implicit, a scurgerii timpului, in

literatura romana este convertita treptat in noi intelesuri pe care aceasta le capata in conditiile unei

atmosfere de avant revolutionar, de optimism politic general. Melancolia fireasca pe care o trezesc

orice vestigii ale trecutului devine un element secundar, care cedeaza prim-planul sentimentului

mandriei de a fi urmasii unor atat de gloriosi strabuni. Romantismul european de tip depresiv, strabatut

de nostalgie pentru un trecut ireversibil, apare doar ca o etapa in drumul creator al unor scriitori

romani, depasita fiind odata cu maturizarea lor literara. Nota intima, melancolica si induiosatoare va

aparea partial dupa infrangerea revolutiei de la 1848, dar fara ca aceasta sa alunece in disperare si

pesimism atotcuprinzator. Asadar, motivul „ruinelor” in poezia pasoptista se situeaza in temei pe linia

unui lirism de tip meditativ, dar combativ.

C. Conditiile social-politice din prima jumatate a secolului al XIX-lea si idealurile de care erau

animati toti romanii, respectiv libertatea sociala si unitatea nationala au favorizat abordarea tematicii

istorice drept una predilecta. Literatura de inspiratie istorica va capata o puternica inflorire indeosebi la

scriitorii generatiei pasoptiste. Istoria a fost fructificata pentru ca trecutul sa dea pilda prezentului

decazut, modele insufletitoare, demne de urmat. Astfel literatura se constituie printr-o comunicare

permanenta cu istoria. Cercetarea trecutului devine la ei o cauza a educarii nationale. Asa cum afirma

B. Tincu: „Principiul esential, dominant al ideologiei literaturii pasoptiste e cel national” . Aceasta este

temelia intregii activitati literare a scriitorilor perioadei. In numele inaltarii nationale se combate

oprimarea otomana, se critica degradarea prezentului, se evoca originea romana si trecutul istoric

glorios, se fortifica increderea in viitor. Pasoptistii au optat pentru valorile ce au condus spre inflorirea

si prosperarea culturii nationale. Acest drum, in conceptia lor, trece prin folclor, prin istorie si

cultivarea limbii nationale. Suportul teoretic-ideologic al interesului pasoptistilor pentru istoria

neamului apare clar si concis formulata de catre M. Kogalniceanu: „Inima mi se bate cand auz rostind

numele lui Alexandru cel Bun, lui Stefan cel Mare, lui Mihai Viteazul […] si nu ma rusinez a va zice

ca acesti barbati, pentru mine, sunt mai mult decat Annibal, decat Cezar; acestia sunt eroii lumii, in loc

ca cei dintai sunt eroii patriei mele. Pentru mine, batalia de la Razboieni are mai mare interes decat



lupta de la Termopile, izbanzile de la Racova si de la Calugareni imi par mai stralucite decat acele de

la Maraton si Salamina, pentru ca sunt castigate de catre romani!”. Interpretarea artistica a istoriei

corespundea nu numai programului “Daciei literare”, dar si sensibilitatii romantice, curent dominant in

acea epoca. Ideea de glorificare ca atare a trecutului pornea, insa, din clasicism. Dar, daca clasicismul

recomanda ca zona de inspiratie istorica antichitatea, atunci romantismul apela cu tot dinadinsul la

istoria nationala. Tentatia evocarii istoriei cu mijloace literare o au cea mai mare parte a scriitorilor de

la 1848. In sirul prozatorilor de seama, pentru care tema istorica este prioritara, trebuie mentionat si N.

Balcescu. Opera sa neterminata “Romanii sub Mihai Voda Viteazul”, scrisa in exil, intre 1849 si 1852,

si publicata postum de catre A.Odobescu, il aseaza pe N. Balcescu printre cei mai de seama scriitori

din epoca pasoptista. Desi conceputa ca o poema istorica, autorul expune faptele cu rigoare stiintifica,

cu obiectivitate, calauzindu-se dupa izvoare.

Scriitorul si folcloristul P. Ispirescu in “Istoria lui Stefan cel Mare si Bun” propune o alta

viziune asupra valorificarii istoriei. Scrierea e mai degraba un basm, aproape de traditia populara, dar

care contine multe amanunte istorice. Fondul moralizator, tonalitatea romantica, datele istorico-

documentare, toate aceste caracteristici ale operei date o plaseaza in cercuri de scrieri pasoptiste de

orientare istorica. Intelegerea rolului poporului in istorie este principala deosebire dintre conceptia

istorica cronicareasca si cea a scriitorilor epocii pasoptiste.

2.4 A. In poezie evocarea trecutului istoric dobandeste un larg orizont, o diversificare tematica,

o accentuata semnificatie majora. Se canta, inainte de toate, ruinele vechilor cetati de scaun ale

vitejilor voievozi romani, vazute ca marturii ale unui trecut de glorie si care servesc drept pilde date

prezentului in scopul reinvierii si perpetuarii faptelor de vitejie si eroism ale strabunilor.

Cel dintai poet modern roman, cantaret romantic al vestigiilor istorice este V. Carlova.

Versurile din “Ruinurile Targovistii” transmit admiratie si incredere in faptele istorice, aduse in

contemporanitate, pentru valoarea lor exemplara. Poezia lui V.Carlova anunta acea atmosfera

sufleteasca ce avea sa marcheze poetii din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Reflectarea istoriei nationale in poezia de la 1840 urmeaza stilistic doua linii: una lirica, in

centrul careia se afla simbolul ruinelor, si alta epica, ce renaste scene si subiecte istorice, mai mult sau

mai putin veridice, demne de urmat. Uneori, ca in cazul lui C. Stamati, poezia de inspiratie istorica

imbina aspectul liric cu cel epic. E important sa retinem ca anume ultimele doua tipuri de poezie, adica

cel epic si epicoliric, vor servi numeroaselor incercari ale pasoptistilor de creare a unei epopei

nationale, specie in care clasicismul se imbina organic cu romantismul.

B. In proza naratia alterneaza cu descrierea de peisaj, dupa modelul clasic, constituind unul din

aspectele specifice ale receptarii naturii in cadrul romantismului pasoptist. Dealtfel, raportarea

concomitenta la cele doua elemente, peisajul si istoria, indisolubil legate unul de altul, devine

caracteristica pentru o buna parte din lucrarile in proza ale scriitorilor pasoptisti, in special pentru

proza de calatorie. Spre exemplu, digresiunile, comentariile asupra diverselor personaje si situatii



istorice, cu numeroasele citate si indicarea stiintifica a sursei, ocupa un loc imens in notele de calatorie

ale lui D. Bolintineanu. Dar frecventa uneori batatoare la ochi a referintelor istorice incluse sau

asociate descrierilor de natura nu ne surprinde, intr-o perioada ca aceea a pasoptistilor, caci dincolo de

valorile intrinseci ale peisajului, ale sentimentelor asociate acestuia, descrierea naturii meleagurilor

natale implica unele valori social-patriotice, usor depistabile, expresie a insasi angajarii autorilor lor

sub semnul marilor evenimente ale epocii. E vorba de „un stil al participarii la istorie, o forma

exemplara a patriotismului”. Astfel, spiritul pasoptist si-a pus si aici pecetea.

Al. Russo inaugureaza in literatura romana poemul in proza. Acesta se adreseaza generatiei

sale, pentru a atrage atentia asupra meleagurilor patriei, asociand frumusetile naturii marturiilor unei

istorii stravechi.

Dealtfel, pasoptistii valorifica istoria si legenda nu atat (sau nu numai) pentru

pitorescul ei, cat pentru rezonanta ei patriotica, in conformitate cu directiva “Daciei literare”.

Legendele lui I. Neculce (publicate in “O sama de cuvinte”), reprezinta punctul de pornire a

numeroaselor lucrari ce apartin epocii si tematicii pasoptiste.

In legende, inclusiv in acele inspirate din traditia neculceana, accentul cade pe discursul

romantic care reprezinta esenta patriotismului pasoptist. De aceea este inutil de a cauta conflicte bine

conduse, tensiune, atmosfera ori psihologie intr-o specie de clasicitate formala perfecta si care, daca a

devenit memorabila, a devenit chiar prin aceasta exemplaritate a ideii. Legendele istorice ocupa – si ca

volum, si ca semnificatie artistica – un loc aparte in creatia lui V. Alecsandri.

Legendele lui V. Alecsandri, ca si cele ale lui D. Bolintineanu, exprimau in mod vadit

sentimentul national si, concomitent, purtau pecetea unei creatii artistice, la baza careia stau studierea

si valorificarea istoriei si a folclorului. Interpatrunderea evenimentelor istorice cu motivele folclorice,

in opera pasoptistilor, contribuie la sporirea perfectiunii artistice. Pentru a comunica dinamismul

istoriei, pe de o parte, si pentru a prezenta aspectele fundamentale ale unei epoci pline de neliniste,

zbucium si maretie, pe de alta parte, poetii si-au ales drept modalitate de expresie artistica legenda –

specie literara plina de patos si de evocare.

La modul general, s-ar putea constata ca proza ca gen, ca si poezia, se axeaza pe doua izvoare

de inspiratie ce se interpatrund si se completeaza reciproc: cronicile si documentele istorice, pe de o

parte, si traditia populara, pe de alta parte.

C. Dramaturgia este reprezentata de Vasile Alecsandri, prin "Iorgu de la Sadagura", scriitorul

ironizand tendinta de a imita Occidentul, prin ciclul "Chiritelor", in care micul provincial este satirizat

intr-o maniera ce-1 precede pe Caragiale, sau prin "Despot-Voda", o drama istorica.

In general, incercarile „dramatice” ale epocii (multe dintre ele ramase nepublicate, dar si cele

ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C. Halepliu, I. Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C.

D. Aricescu, chiar si cele ale lui D. Bolintineanu etc.) sunt putin valoroase din punct de vedere artistic,



dar ele prezinta interes pentru istoria constituirii acestui gen in literatura romana si au meritul de a fi

veritabile documente si marturii ale vremurilor trecute.

2.5 Literatura de inspiratie istorica se afirma paralel cu literatura de inspiratie populara,

stimulata in buna parte de M. Kogalniceanu. Pentru unii scriitori istoria este un cadru larg de actiune

din care-si extrag subiectele si eroii; pentru altii, aceasta este doar un sentiment al trecutului. Pentru

unele lucrari literare istoria e un pretext, in altele – izvoarele sunt urmate cu exactitate, ele fiind

transpuse, desigur, intr-un limbaj mai mult sau mai putin artistic.

Abordand tematica istorica, scriitorii epocii au contribuit la afirmarea ideilor progresiste,

revolutionare ale vremii, actul lor creator mergand, de cele mai multe ori, in pas cu evenimentul

istoric, dandu-i relief social-politic si conotatie literar-artistica, intretinand deopotriva sentimentul si

ideea. Pasoptismul revolutionar nu neaga mostenirea iluminismului, ci doar situeaza pe o treapta

superioara lupta pentru emancipare nationala si dreptate sociala. Ei nu au facut decat sa amplifice si sa

intregeasca, sa contureze si sa finalizeze principiile unei ideologii sub semnul careia a luptat si a creat

prima generatie de pasoptisti.Multitudinea de tendinte si curente in faza de statornicire a literaturii

romane moderne dovedeste stradania scriitorilor de la 1848 de a incetateni diverse genuri si specii

literare, de a ridica nivelul literaturii nationale la scara valorilor literaturii universale. S-a produs,

numai intr-o jumatate de secol, miracolul trecerii de la incercarile modeste si dispersate ale catorva

boieri luminati la o veritabila literatura, situata sincron fata de Europa, posedand toate genurile si

capabila sa furnizeze modele.

III. REPREZENTANTI AI LITERATURII IN PERIOADA PASOPTISTA

Specii clasice (fabula, satira, epistola, imnul, oda, poemul eroic, comedia) coexistă cu cele

romantice (meditaţia, elegia, poemul filozofic, nuvela istorică şi fantastică, apariţia dramei), uneori in

opera aceluiaşi scriitor sau chiar in acelaşi text. Fondul romantic (teme, motive, atitudini) este uneori

turnat in tipare ale secolului precedent, pentru că literatura noastră nu a avut un clasicism

individualizat, iar paşoptismul a recuperat simultan experienţe literare manifestate succesiv in alte

literaturi.

1.Poezia paşoptistă

Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne romaneşti. Tematica se lărgeşte enorm faţă de

epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adancă , organică, va invălui versurile tuturor poeţilor.

Se cultivă specii clasice: epistola, satira, fabula (Gr. Alexandrescu), oda, imnul (Gh. Asachi, C.

Bolliac, A. Mureşanu); specii romantice: meditaţia (Vasile Carlova, D. Bolintineanu, Gr.

Alexandrescu), elegia (D. Bolintineanu), legenda cultă (D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri), balada

(Ion Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu).

Vasile Cârlova (1809-1831) este primul poet roman modern. Cele cinci poezii publicate

anunţă, prin sensibilitate, prin nota meditativă şi eroică, generaţia de la 1848. In Ruinurile Tărgoviştei,



evocă in manieră preromantică trecutul eroic in opoziţie cu prezentul lipsit de glorie şi inaugurează la

noi motivul ruinelor, ca vestigii ale slavei strămoşilor: „O, ziduri intristate! O, monument slăvit!/In ce

mărire naltă şi voi aţi strălucit...". Poeziile erotice (Păstorul intristat, Inserarea) au o notă elegiacă in

maniera poeziei pastorale:Incet-incet şi luna, vremelnică stăpană,/Se urcă pe-orizon campiile albind...".

Andrei Mureşanu (1816-1863) a participat activ la Revoluţia de la 1848 din Transilvania şi a

propagat in presa vremii idei social-politice avansate. A scris un volum de poezii, avand accente

revoluţionare in acord cu idealurile epocii. Din lirica sa patriotică, poezia Un răsunet a devenit un

adevărat imn la 1848, fiind pusă pe note de Anton Pann. Retorismul versurilor ample, cu exclamaţii şi

invocaţii, exprimă direct idealurile revoluţiei democrate, de emancipare naţională: independenţa

politică, libertatea naţională, unirea provinciilor romaneşti: priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan,

Corvine Romana naţiune, ai voştri strănepoţi,/ Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,/ ≪Viaţă-n

libertate, ori moarte!≫, strigă toţi!". Denumită ulterior Deşteaptă-te, romane, poezia a dăinuit prin

vigoarea patriotismului, prin tonul puternic mobilizator al chemării la luptă.

Grigore Alexandrescu (18107-1885) este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai

ideologiei şi ai literaturii paşoptiste in Muntenia.

Debutează la Curierul romanesc al lui I.H. Rădulescu, traduce din literature franceză şi publică

mai multe volume de poezii. Ultimul, Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule (1863), are ca titlu

enumerarea unor specii romantice şi clasice, ceea ce sintetizează şi atitudinea estetică a scriitorului:

„un elegiac de tipul romantic şi in acelaşi timp un moralist la modul clasic".(G. Călinescu).

Motivul ruinelor şi meditaţia de tip romantic asupra istoriei neamului il apropie de Vasile

Carlova, de care se detaşează prin „reflexivitatea sa autentică, profund. Poezia Umbra lui Mircea. La

Cozia, publicată in 1844, in revista Propăşirea, a fost inspirată de impresiile dintr-o călătorie făcută cu

prietenul său, Ion Ghica, in 1842, la mănăstirile din Oltenia. Poezia ilustrează romantismul, avand o

serie de trăsături specifice evoluţiei acestui curent in literatura romană: tema istorică, motivele

preromantice (al umbrelor, al zidurilor, al mormintelor, nocturnul, fantoma), imbinarea diferitelor

specii lirice (meditaţie cu elemente de elegie, de odă şi de pastel), antiteza trecut-prezent,

particularităţile stilului rhetoric (invocaţia şi exclamaţia retorică, gradarea, hiperbola). „Evocarea are

drept scop să trezească din amorţire contemporaneitatea prin exaltarea vechilor virtuţi"(Al. Piru,

“Istoria literaturii romane de la origini pană azi”), prin valoarea de model pentru tanăra generaţie a

domnitorului Mircea cel Bătran (figură exemplară şi pentru Mihai Eminescu in Scrisoarea III): „Noi

citim luptele voastre, cum privim vechea armură/ Ce un uriaş odată in războaie a purtat/ [...]/ Ne-

ndoim dac-aşa oameni intru adevăr au stat".

In Prefaţa volumului din 1847, autorul işi mărturiseşte convingerile literare, rolul educativ al

poeziei, valoarea estetică şi inălţarea impersonală (katharsis): „eu sunt din numărul acelora care cred că

poezia, pe langă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime



trebuinţele societăţii şi să deştepte sinţiminte frumoase şi nobile care inalţă sufletul prin idei morale şi

divine...”.

Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872) - Scriitor, filolog şi indrumător literar, Ion Heliade-

Rădulescu a fost o personalitate enciclopedică, fiind considerat un deschizător de drumuri in cultura

romană. A fost implicat in evenimentele de la 1848, participand la redactarea Proclamaţiei de la Islaz.

Impreună cu Dinicu Golescu infiinţează Societatea literară (1827), care promovează ideile iluministe:

dezvoltarea şcolii romaneşti, crearea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere

originale. Indrumă teatrul şi participă la infiinţarea Societăţii filarmonice (1833).

Are o contribuţie importantă la dezvoltarea literaturii romane moderne: infiinţează reviste

(Curierul romanesc, prima gazetă romanească, in 1829, urmată de Curierul de ambe sexe, Gazeta

Teatrului Naţional etc), tipăreşte un număr impresionant de opere din literatura universală, multe

traduse chiar de el, incurajează şi publică primele creaţii ale unor scriitori mai tineri, publică propriile

lucrări literare sau de teorie şi critică literară.

Ion Heliade-Rădulescu şi-a adunat opera literară in volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad

de proze şi de poezie. Este autor de elegii, sonete, meditaţii şi ode care pornesc de la motive romantice.

Capodopera sa este poemul Zburătorul (1844), prima expresie artistică reuşită in literatura noastră a

acestui mit folcloric. „Descoperirea" folclorului este datorată scriitorilor romantici in Europa şi

constituie una dintre sursele literaturii cu specific naţional din paşoptism.

In concepţie populară, zburătorul este o apariţie onirică şi malefică, provocand suferinţa

tinerelor fete. Literatura romantică ii păstrează semnificaţia erotică, dar il valorizează pozitiv ca făptură

miraculoasă, superioară, venită din altă lume la tanăra care tanjeşte (ca in Călin - file din poveste sau

Luceafărul). Ion Heliade-Rădulescu iniţiază această modificare a semnificaţiei mitului.

Ca specie literară Zburătorul este o baladă cultă, care infăţişează apariţia primilor fiori ai

dragostei: „invaziunea misterioasă a dragostei [...] in plină agresiune. Fata in criză de pubertate e

doborată de o boală necunoscută, explicabilă mitologic şi curabilă magic" .

Dimitrie Bolintineanu(1825/1819 - 1872)

Poet, prozator, publicist, om politic, participant entuziast la Revoluţia de la 1848 şi diplomat,

Dimitrie Bolintineanu (1825/1819? - 1872) debutează in literature cu elegia „O fată tanără pe patul

morţii”, publicată de I.H. Rădulescu in Curierul de ambe sexe, in 1842. Opera lui intinsă, dar inegală

ca valoare se compune din legend istorice, elegii, balade fantastice, satire, romane, literatură de

călătorie, drame istorice, biografii romanţate etc. Romanele de tip sentimental Manoil şi Elena sunt

dintre primele opere reprezentative pentru această specie in literatura romană.

Lirica sa reprezintă imaginea fidelă a inceputurilor romantismului romanesc şi a formelor lui in

paşoptism, cand literatura avea funcţie militantă. El a introdus şi a consacrat in literatura romană o

serie de specii noi, cum sunt legenda istorică (de exemplu: Muma lui Ştefan cel Mare, Cea de pe



urmă noapte a lui Mihai cel Mare), prin care urmărea să trezească patriotismul contemporanilor, şi

poemul de dimensiuni mari epico-liric.

Poemul Mihnea şi baba este o baladă fantastică cu accente romantice, pe baza unui motiv

folcloric (pactul cu diavolul). Atmosfera macabră, „un tumult de monştri", „o sarabandă de duhuri" (G.

Călinescu) se realizează atat plastic, vizual, cat şi auditiv, cu valorificarea efectelor trecerii de la

amfibrah la iamb şi la dactil, atingand virtuozitatea onomatopeică: „Mihnea incalecă, calul său

tropotă,/ Fuge ca vantul;/ Sună pădurile, faşaie frunzele,/ Geme pămantul;/ Fug legioanele, zbor cu

cavalele,/ Luna dispare".

Un rol important a avut D. Bolintineanu in dezvoltarea simţului muzical in poezie, prin tehnica

sa prozodică, prin elementele care conferă sonoritate şi ritmicitate.

Cezar Bolliac(1813-1881)

Poet, publicist, promotor al studiilor arheologice, Cezar Bolliac (1813-1881) este unul dintre

fruntaşii Revoluţiei de la 1848 (secretarul guvernului provizoriu), susţinător al Unirii Principatelor şi al

reformei agrare din 1864; a călătorit mult şi a avut numeroase funcţii culturale; a colaborat cu

publicaţii precum: Romanul, Naţionalul, Damboviţa, Reforma etc.

In literatură, debutează cu un volum de Meditaţii, după modelul romanticului francez

Lamartine. Ulterior, creaţia sa se orientează spre lirica socială cu puternice accente mesianice. Versul

eminescian din Epigonii - ,Bolliac canta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă" - reflectă militantismul liricii

sale sau tema socială a unor poezii precum Clăcaşul. Importante sunt şi articolele sale de teorie

literară: Către scriitorii noştri, Poezia, Răspuns la articolul „Poezie", prin care se afiliază la doctrina

romanticilor francezi.

2. Proza

Proza vremii cuprinde scrierile de inspiraţie istorică (C. Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Alecu

Russo), insemnări de călătorie (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Gr. Alexandrescu), fiziologia satirică

(Ion Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi), scrieri memorialistice (C. Negruzzi), nuvele romantice (C.

Negruzzi, Vasile Alecsandri, Gr. Alexandrescu), incercări de roman (Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica)

sau romane propriu-zise (Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon).

Alecu Russo (1819-1859) scrie in limba romană şi in limba franceză Amintiri - volum

autobiografic, Cântarea României -poem in proză, Iaşii şi locuitorii lui în 1840, apoi Piatra teiului

şi Stânca corbului - pagini de călătorie in care inserează două legende populare, dar şi două piese de

teatru care nu ni s-au păstrat. Din cauza mesajului revoluţionar al teatrului său este surghiunit la

Mănăstirea Soveja, unde descoperă balada populară Mioriţa. Principala sa operă, Cantarea Romaniei,

un amplu poem in proză, aduce in atenţie mitul dacic, in care autorul vede specificul spiritualităţii

romaneşti. Poemul evocă, intrun stil retoric cu accente profetice, istoria noastră şi exprimă ideea

demnităţii naţionale,.,



Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric şi prozator,, a intemeiat societatea secretă Frăţia (1843),

impreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, fiind unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la

1848 in Ţara Romanească. Membru al guvernului provizoriu, el a susţinut cu consecvenţă

revendicările democratice ale mişcării, iar in străinătate a pledat pentru obţinerea recunoaşterii

internaţionale a drepturilor romanilor.

Istoric erudit, este, alături de Mihail Kogălniceanu, intemeietor al istoriografiei naţionale moderne,

fiind influenţat de istoricii romantici francezi (J.Michelet). Astfel, realizează o lărgire a orizontului de

studiu, ingloband istoria instituţiilor sociale, economice, politice, dar şi o sinteză a ştiinţei cu

sensibilitatea artistică, ceea ce face să fie revendicat in egală măsură de istoria literară. In 1845,

editează prima revistă istorică romanească: Magazin istoric pentru Dacia.

Opera sa capitală, Romanii supt Mihai- Voievod Viteazul (publicată postum, in 1878), imbină

documentarea riguroasă a istoricului cu expresia inflăcărată, ceea ce il integrează in galeria maeştrilor

prozei romaneşti.

Ion Ghica (1816-1897)

Ca mai toţi scriitorii din epoca paşoptistă, Ion Ghica (1816-1897) s-a format la şcoala franceză,

după ce a studiat in ţară la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Este profesor la Academia Mihăileană din

Iaşi, membru fondator al societăţii Frăţia, se implică in apariţia revistei Propăşirea, care continuă

programul Daciei literare. Ion Ghica rămane cel mai valoros reprezentant al scrierilor memorialistice

din epocă. In Scrisori către V. Alecsandri sunt prezentate cu un talent deosebit, intr-un stil familiar,

personalităţi ale epocii (portrete), amintiri, anecdote, dialoguri, intr-o atmosferă pitorească, adevărate

tablouri care surprind eterogenitatea societăţii noastre de la mijlocul secolului al XlX-lea. Criticul

Nicolae Manolescu consideră că: „...factura prozei lui Ghica este cat se poate de tipică pentru

romantismul Biedermeier, dacă avem in vedere combinaţia pe care acesta o realizează intre ştiinţă şi

ficţiune, istorie şi biografism".

Costache Negruzzi

Ceea ce a realizat Gr. Alexandrescu in domeniul poeziei, a reuşit C. Negruzzi pe tăramul

prozei: el depăşeşte faza traducerilor, fiind intemeietorul prozei romaneşti moderne printr-o operă

durabilă. Fără a fi un spirit revoluţionar, a pus in practică ideile culturale şi literare ale epocii.

Capodopera sa, nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, apare in primul număr al revistei Dacia

literară, alături de articolul-program Introducţie (1840), pe care il iustrează. Impreună cu V. Alecsandri

şi M. Kogălniceanu participă la organizarea Teatrului Naţional din Iaşi şi la realizarea unui repertoriu

naţional (Muza de la Burdujeni, Carlanii). Teoretician al specificului naţional („fieştecare ţară are

cantecele sale, a căror muzică şi poezie sunt potrivite cu firea pămantului său şi caracterul locuitorilor

ei"), ca şi M. Kogălniceanu, in domeniul lingvistic respinge exagerările şi susţine unificarea limbii

literare, simplificarea ortografiei. Este preocupat de folclor.



In 1857, işi adună principalele scrieri literare in volumul Păcatele tinereţelor, organizat in patru

cicluri. Ciclul Amintiri de juneţe cuprinde proză memorialistică şi nuvelele romantice Zoe şi O

alergare de cai, cu puternice conflicte, personaje antitetice, deznodămant dramatic şi scene

melodramatice.

In ciclul Fragmente istorice, sunt incluse texte inspirate din cronici: poemul epic Aprodul

Purice, proză de inspiraţie istorică, precum Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi romanii. Fiind scrisă

intr-o perioadă de efervescenţă revoluţionară, prima nuvelă istorică din literatura romană nu aduce in

faţa contemporanilor un model de patriotism şi nu idealizează trecutul, ci ilustrează o poziţie

antifeudală şi o opţiune politică (caracterul militant al literaturii). Alexandru Lăpuşneanul este şi o

nuvelă de factură romantică prin respectarea principiului enunţat in Introducţie la Dacia literară —

inspiraţia din istoria naţională (Evul Mediu), prin specie, temă, conflict (lupta pentru putere), personaje

excepţionale in situaţii excepţionale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-

demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor, „liniaritate psihologică in

construcţia personajelor; intriga liniară şi previzibilă... denotă... artificialitate".(Nicolae Manolescu)

Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice in aceeaşi opera literară este o trăsătură

a literaturii paşoptiste. Elemente clasice sunt: rigoarea şi echilibrul compoziţiei (patru capitole cu

mottouri semnificative), aspectul verosimil, credibil al faptelor, obiectivitatea naratorului, caracterul

aforistic al unor replici („proşti, dar mulţi"). Interesul romantic pentru specificul naţional şi culoarea

locală deschide drumul observaţiei realiste, prin tehnica detaliului semnificativ, prin caracterul pictural

al unor scene, prin surprinderea psihologiei mulţimii.

Prin cele treizeci de scrisori din ciclul intitulat Negru pe alb, C. Negruzzi introduce in literatura

noastră scrisoarea literară in proză, specie care aparţine clasicismului. Arta compoziţiei sobre,

atitudinea de moralist, intenţia de a instrui, surprinderea unor valori general-umane ţin de clasicism,

dar se regăsesc aici şi elemente romantice: evocările istorice, culoarea locală, intamplări

impresionante, preocuparea pentru folclor - in Scrisoarea XII (Păcală şi Tandală) -, cultivarea ironiei.

Realizează „fiziologii", prin prezentarea in manieră balzaciană a unor portrete şi tablouri de moravuri,

a unor tipuri sociale: Scrisoarea II (Reţetă), Scrisoarea IX (Fiziologia provinţia/ului) ş.a.

3. Teatru

Paşoptiştii au văzut in teatru un mijloc de propagare a ideilor politice şi culturale, iar eforturile

lor au vizat mai multe direcţii: infiinţarea de şcoli pentru pregătirea artiştilor dramatici (la Iaşi şi

Bucureşti), publicarea unor reviste şi articole despre teatru, traduceri şi adaptări in limba romană,

infiinţarea Teatrului Naţional de la Iaşi (1840), sub directoratul lui Kogălniceanu, Alecsandri şi C.

Negruzzi, care stimulează crearea unui repertoriu naţional cu piese de teatru variate, atat din filonul

comic al satirei sociale, de critică a moravurilor (Costache Faca, Matei Millo, Costache Caragiali,

Alecu Russo, Vasile Alecsandri), cat şi teatru cu subiect istoric (Gh. Asachi, Vasile Alecsandri, B.P.

Haşdeu).



Vasile Alecsandri

Ataşat idealurilor paşoptiste, Vasile Alecsandri a fost liderul mişcării literare a epocii, fiind un

deschizător de drumuri pentru diferite specii şi genuri literare.

Contribuţia sa la formarea şi dezvoltarea teatrului naţional a fost hotăratoare in crearea unui

repertoriu romanesc, dar şi in construcţia operei dramatice şi a limbajului specific.

Mare parte din piesele lui Alecsandri (comedii, vodeviluri, farse, „cantecele comice") au

caracter satiric şi critic impotriva moravurilor sociale şi politice ale vremii, impotriva stării pe loc, dar

şi a falsului progres, ridiculizand demagogia, snobismul şi parvenitismul: Iorgu de la Sadagura. Iaşii in

carnaval, Peatra din casă, ciclul Chiriţelor ş.a.

Chiriţa este un personaj feminin comic reprezentativ pentru epoca de după 1848, ridicol prin

contrastul intre ceea ce este şi ceea ce vrea să pară. Comportamentul Chiriţei ocazionează critica unor

moravuri din epocă: falsa cultură, imitarea cu orice preţ a modei occidentale, cosmopolitismul,

parvenitismul, snobismul, negarea tradiţiei.

In Chiriţa in provinţie, „comedie cu cantice, in 2 acte", reprezentată pe scenă in 1852, conflictul

dramatic opune concepţia conservatoare reprezentată de Barzoi, sau de fals progres, reprezentată de

Chiriţa, personaje zugrăvite caricatural, şi ideile noi, progresiste, reprezentate de Leonaş, un tanăr isteţ

şi cinstit, indrăgostit de Luluţa. Demascand corupţia lui Barzoi, Leonaş devine ispravnic in locul

acestuia şi se căsătoreşte cu Luluţa. Deznodămantul aduce Victoria reprezentantului ideilor noi,

Leonaş, adică a onestităţii şi a sentimentelor sincere, asupra moravurilor satirizate: parvenitismul,

snobismul şi corupţia.

Unele piese de teatru abordează teme folclorice, dar au şi note de critică socială: Crai nou,

feeria Sanziana şi Pepelea.

In 1863 se retrage din arena politică. Dezgustul cauzat de pervertirea idealului se reflectă in

drame cu tematică socială, de o virulenţă polemică, precum Zgarcitul risipitor, Lipitorile satului.

Spre apusul creaţiei, Alecsandri realizează un surprinzător reviriment spre drama istorică in

versuri - Despot-vodă (1879) şi de inspiraţie clasică – Fantana Blanduziei (1883), Ovidiu (1884).

Mai redusă in raport cu poezia şi cu teatrul, proza lui V. Alecsandri este apreciată de G.

Călinescu drept „cea mai durabilă parte a operei" lui. De asemenea, criticul observă că „in substanţă

toate naraţiunile sale sunt jurnale de călătorie", gen la modă pe atunci, in care işi revarsă „toate

darurile: umor, pictură, inlesnire orientală de povestitor", subiectivitate, gustul pentru senzaţional şi

anecdotă, pentru pitoresc şi exotic.

Proza lui V. Alecsandri cuprinde jurnale sau memorii de călătorie (O primblare la munţi,

Călătorie in Africa), scrisori (Vasile Porojan) şi proză de ficţiune cu un punct de plecare memorialistic

(nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa, prozele realiste Borsec, Iaşii in 1844, Balta-Albă,

inceputul de roman Dridri etc).



In povestirea Balta-Albă (publicată in 1848), tema civilizaţiei hibride, intalnită in diverse opere

ale lui Vasile Alecsandri şi ale scriitorilor paşoptişti, este realizată magistral: „Sinteza intre Occident şi

Orient, ce forma insăşi structura intimă a fiinţei sale, o face Alecsandri in spiritualul tablou al

civilizaţiei romane, aşa cum o vede un francez la Balta-Albă."(G. Călinescu)

Dacă din perspectiva cititorului de azi, lirismul lui Vasile Alecsandri nu şi-a păstrat

prospeţimea, din punct de vedere istoric al dezvoltării genului, el a fost pe bună dreptate numit „cap al

poeziei noastre''' (Titu Maiorescu).

După 1863, in etapa Junimii, poetul dă adevărata măsură a talentului său prin ciclul Pasteluri şi

prin Legende cu un conţinut variat: de inspiraţie folclorică, istorice (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de

plai ş.a.) şi orientale. Prin ciclul Pasteluri, publicat in 1868-1869, in revista Convorbiri literare, Vasile

Alecsandri impune o nouă specie in literatura romană şi realizează o operă de maturitate artistică. Cu

aceste „poezii ale senzorialităţii şi ale relaţiei nemijlocite cu natura”(Paul Cornea), se intoarce spre

clasicism prin viziunea asupra naturii, expresie (renunţă la complicaţiile prozodice, utilizează troheul

lung) şi echilibru compoziţional (alternanţa static-dinamic in cele patru catrene), prin impersonalitate

şi optimism cosmic. Diferenţa faţă de precursori in abordarea temei naturii reflectă diferenţa intre

romantism şi clasicism, intre proiecţia sensibilităţii in exterioritatea lumii şi inregistrarea obiectivă a

universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui.

Militant activ al vieţii sociale şi politice din perioada paşoptistă şi postpaşoptistă, Vasile Alecsandri

işi desfăşoară activitatea literară timp de o jumătate de veac, intre anii 1840-1890. Opera este legată de

epoca sa pentru că se află la intretăierea romantismului cu clasicismul şi oglindeşte artistic principalele

evenimente sociale. „In ce stă valoarea unică a lui Alecsandri. In această totalitate a acţiunii sale

literare." (Titu Maiorescu, Poeţi şi critici)

IV. CONCLUZII

In perioada pasoptista se afirma primii nostri scriitori moderni in cadrul curentului national

popular, „Dacia literara”. Mihail Koganiceanu, in articolol-program al acestei reviste, subliniaza clar

ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre;

necesitatea crearii unei litaraturi nationale prin stimularea scrierilor originale, inspirate din istoria

patriei, din frumusetea ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a unei

literature nationale. Mihai Kogalniceanu arata ca:

„Dorul imitatiei si-a facut o manie primejdioasa, prntru ca omoara in noi duhul national.

Aceasta manie este, mai ales, covarsitoare in luteratura. Mai in toate zilele ies de sub teasca cartii in

limba romaneasca. Dar ce folos! Ca sunt numai traductii din alte limbi si inca acelea de ar fi bune.

Traducerile insa nu fac o literatura. Noi vom prigoni cat vom putea aceasta manie ucigatoare a gustului

original, insusirea cea mai frumoasa a unei literaturi. Istoria noastra are destule fapte eroice, fumoasele

noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice, pentru ca sa



putem gasi la noi sujeturi de scris, fara ca sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la

alte natii”

Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul generatiei pasoptiste dezvolta in acelasi

timp si spiritual critic, exercitand, in acest fel, o influenta hotaratoare asupra fizionomiei culturii

romanesti de la mijlocul secolului trecut. Critica noastra – spunea Mihail Kogalniceanu – va fi

nepartinitoare: „vom critica cartea, iar nu persoana”.

V. BIBLIOGRAFIE

CARTI:

1. „Poezie si istorie la 1848”, Editura Albatros, 1974

2. „Sinteze de literatura romana”, Editura didcatica si pedagogica, Bucuresti, 1981

3. Limba si litaratura romana (Manual pentru clasa aXIa), George Adreleanu, Matei Cerkez,

Nicolae Manolescu, Dumitria Stoica, Ioana Triculescu, Editura Sigma, bucuresti 2006

4. Tainele inimei-scrieri literare si istorice, Mihail Kogalniceanu, Editura Albatros, Bucuresti

1987

5. Reflectii, mihai Kogalniceanu, Editura Albatros, Bucuresti 1988

LINK-URI:

http://www.referate-romana.com/referate/Mihail-Kogalniceanu/MIHAIL-KOGALNICEANU--

Introductie-la-Dacia-Literara---re-rom.php

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/Signature_of_Mihail_Kogalniceanu.png

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_literara

http://www.dacialiterara.ro/index.htm

http://www.e-referate.ro/referate/Pasoptismul2007- 06-22.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Balcescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Negruzzi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Muresanu

http://articole.famouswhy.ro/literatura_romana_in_perioa da_pasoptista

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Russo

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu


http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Russo

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri

http://articole.famouswhy.ro/literatura_romana_in_perioa

http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Muresanu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Negruzzi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Balcescu

http://www.e-referate.ro/referate/Pasoptismul2007-%2006-22.html

http://www.dacialiterara.ro/index.htm

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_literara

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/Signature_of_Mihail_Kogalniceanu.png

http://www.referate-romana.com/referate/Mihail-Kogalniceanu/MIHAIL-KOGALNICEANU--Introductie-la-Dacia-Literara---re-rom.php

http://www.referate-romana.com/referate/Mihail-Kogalniceanu/MIHAIL-KOGALNICEANU--Introductie-la-Dacia-Literara---re-rom.php

rolul literaturii in perioada pasoptista

Documents