revista instantanee
DESCRIPTION
Revista scolaraTRANSCRIPT
Liceul Pedagogic „C. D. Loga”–Caransebeş
Revistă şcolară
Nr. 11, anul V, Iarna 2013
I
N
S
T
A
N
T
A
N
E
E
Editura Neutrino
Publicaţie editată de
LICEUL PEDAGOGIC „C. D. LOGA”
CARANSEBEŞ
Str. C.D.Loga, nr. 16
325400, jud. Caraş-Severin
Tel./fax 0255-514604
E-mail: [email protected]
Mulţumim pentru apariţia acestui număr:
Director liceu:
Prof. GABRIELA PFEIFER
Director adjunct:
Prof. ANA PAICA
REDACTOR:
Prof. SORINA JURJ
COLECTIVUL DE REDACȚIE:
Prof. CORNELIA GRECU
Prof. GEORGIANA PAICA
Responsabil limba germană:
Prof. HELGA URBAN
Responsabil limba engleză:
Prof. ISABELLA GHERA
Elevii:
BUZESCU MĂLINA
BALINT LIDIA
CARDAȘ RĂDUȚA DAN
GHERGA RALUCA
PASCOTĂ ANDREEA
BENEC ILEANA
BALINT ALINA
VLĂDULESCU NICOLETA
MUGUR CRISTINA
URECHEATU BLANCA
TIMOTEI LALA
GEORGIANA POPOVICI
TEHNOREDACTOR: Prof. NUŢU JURJ
INSTANTANEE
1
Cerul alb s-a deschis,
zâmbește larg și împrăștie
spre pământ o sumedenie de
fluturi albi de zăpadă, mici și
gingași. Se rotesc în aer ca
niște ființe vesele și sclipesc
în razele soarelui ca niște
steluțe de argint. Sunt atât de
mulți încât seamănă cu un roi
de albine albe jucăușe, care
au împânzit văzduhul. Unii
sunt mici de tot, iar alții mai
mari, dar cu toții sunt pufoși
și mai ușori decât aerul. Cei
mai harnici dintre fulgii de
zăpadă prind câte o răsuflare
de vânt, se cațără pe ea și se
lasă purtați spre depărtări.
Urcă și coboară fără să opună
vreo rezistență capriciilor
vântului. Ploaia de fulgi albi
continuă tot mai puternic,
încât spațiul pare mai strâmt.
Armata de fulgi de nea se îndreaptă ca o avalanșă spre pământ și nu-i trebuie mult timp să o
stăpânească pe deplin. Primii fulgi albi, ajunși pe solul înghețat, își dau mâna și încep să țeasă pânza
argintie și pufoasă a stratului de zăpadă. Iarna își îndreaptă apoi privirea spre acoperișurile caselor și
aruncă asupra lor pânza albă subțire formată din mii de fire de fulgi de zăpada. Culoare maronie a
șindrilelor se preschimbă încetul cu încetul în alb. La fel se întâmplă și cu copacii. Crengile acestora
albesc, întocmai ca pletele unui bâtrân apăsat de ani
mulți.
După un mic moment de respiro, în care fulgii
de zăpadă s-au rărit, ninsoare își revine, semn că încă
nu dorește să plece. Un nou val de fulgi de nea, de
data asta mai mari, se îngrămădesc în văzduhul
înghețat. Vântul s-a apropit, astfel că nimic nu-i mai
grăbește spre pâmânt. Plutesc în liniștea albă a iernii,
după care se așează tăcuți peste covorul de nea deja
format. Atmosfera generală este una de basm. Ninge
atât de frumos încât s-ar putea spune că realitatea a
devenit o poveste de iarnă minunată. Ninge, ninge fără
oprire, ca-n poveste!
RALUCA GHERGA, VI G
INSTANTANEE
2
Joc un joc ,
Dar cine rămâne la mijloc?
Aparent suntem mici și suciți,
Slabi la toate și
Deștepți cât se poate .
Însă ne pricepem la ceva ,
Implică imaginația.
Dorim să reușim,
Undeva sus să isprăvim
Visul nostru pistruiat.
Într-un mod adeverim,
Că există-acel regat,
Unde noi vom stăpânii
Pe tronul de diamant
Al viselor de copii.
ILEANA BENEC, VII G
REMEMBER
Senin...
Un zâmbet dulce, un înger.
Mă inundă sentimentul
de fericire...
de iubire...
de melancolie.
Amintiri...
Cu imagine de copil - fericit.
În braţele care oferă
ocrotire...
protecţie...
alint...
BLANCA URECHETU, VII G
INSTANTANEE
3
Noian de stele...
Îmi împletesc la nesfârşit
visele mele.
Amintire - copilărie...
Sculptate în suflet - pe vecie.
Imagine - copil...
Te înconjori cu mii
de jucării.
Miros de lămâiță,
Mângâiere blândă-mamă.
BLANCA URECHEATU, VII G
Jucării și pliculețe,
Câte vise îndrăznețe!
Am vrut neîncetat
Timpul să-l opresc,
Printre cioburi de curcubeu.
Să mă regăsesc.
Dar vântul zboară,
Zilele trec,
Suflând aromă de uitare
Peste lumea de copil-mare.
Visam un univers colorat,
Clădind o lume nouă,
Un nou motiv de desfătat,
Sau o șansă, două.
ILEANA BENEC, VII G
INSTANTANEE
4
AMINTIRI....
E uşor să plângi,
Când sufletul ți-l frângi!
E greu să uiţi clipele,
Ce-ţi păstrează amintirile!
Nu vărsa lacrimi fierbinti,
Călătorind prin suferinţi!
Nu lăsa să se şteargă
amintirea,
Căci pierzi şi bucuria!
ALINA BALINT, VII G
IARNA-DESTINAȚIE FINALĂ
Haide! Ia-ţi haina cea groasă,
Că bruma a-nceput să cadă
Şi acoperă-ţi privirea,
Ca iarna grea să nu o vadă!
Haide! Ia-ţi eşarfa veche,
Acoperă-ţi şi chipul bine
Ca să nu te vadă vara,
Să nu treacă pe lângă tine!
Dacă trece şi te simte
Că tu miroşi a praf de moarte,
Te va judeca prea aspru
Sau te va exila în noapte.
Haide! Ia-ţi toamna de mână,
Plecaţi spre valea îngheţată,
Şi să nu mai afle nimeni
Că nu vă-ntoarceţi niciodată!
Dar toamna ta te vinde trist,
Şi chiar dacă nu vrei să ningă,
Asta-i cea din urmă iarnă,
Prin fulgi treptat o să te-nvingă!
Când tu cazi cu tot cu toamnă,
Priveşte-n jur ce viscol vine!
Acum tu eşti doar un copac,
Şi uite ninge peste tine!
DAN LAURENȚIU, VIII C
INSTANTANEE
5
Lectura, o călătorie interioară!
Copilărie,
adolescenţă, maturitate –
etape ale vieţii. Toţi am
citit, citim sau vom citi o
carte. O carte ? Ce este o
carte? Necunoscut drum al
gândurilor, o pasăre în zbor
spre cerul înalt, adâncă,
asemeni minţii unui om şi
nepărunsă ca o taină. O
deschizi şi vezi şiruri
ordonate de cuvinte, chei
ale memoriei, chei ale
vieţii aşternute pe soclul
nemuririi.
„O carte e o voce
vie şi un spirit care umblă
pe faţa pământului.
Continuă să fie gândirea
vie a unei persoane
despărţite de noi în spaţiu
şi în timp. Oamenii trec,
monumentele se sfarmă în
pulbere. Ceea ce rămâne şi
supravieţuieşte este gândul
uman. Ce e Platon? Fu
absorbit de pulbere de mai
bine de două mii de ani,
dar gândurile lui mai supravieţuiesc încă...”(Samuel Smiles).
Lectura ar trebui să constituie astăzi chintesenţa existenţei. Este calea spre împlinirea
cunoaşterii, iar cunoaşterea este progresul. Omenirea a descoperit scrierea, a creat litera, tocmai
pentru a putea conserva şi transmite ideile, ştiinţa, poezia, dăruind urmaşilor uimitoarele comori ale
câtorva milenii de scris şi de carte. Civilizaţia s-a făurit dintr-o sumă de cunoştinţe asimilate de
înnaintaşi, acumulate şi transmise în şi din cărţi, ca un tezaur care trebuie păzit şi sporit.
Cuvântul scris a devenit fântâna cu apă vie din care călătorii acestei lumi sorb stropi de
linişte sau nelinişte, certitudini sau incertitudini, personalitate şi stil.
Lectura este astfel, legătura noastră cu strămoşii, dar şi forma pe care o îmbracă spiritul,
modul de a căuta şi de a regăsi pulsul interior al fiecăruia dintre noi.
NICOLETA VLĂDULESCU, X Științe
INSTANTANEE
6
Joc
Uite, ploaia coase
Cerul de pământ
Cu fir de mătase
Răsucit de vânt.
Uite, iarba ţese
Pământul de nori.
M-am gândit adese-
Ori, adeseori:
De la voi se vede
Iarba ca o ploaie
Care curge verde
Peste cer şi-l moaie,
Iar ploaia o fi
Pe-a norilor cale
O iarbă mai gri
Sub tălpile tale.
Hai să facem schimb,
Să vezi şi tu cum e -
Tu îmi dai un nimb,
Eu îţi dau un nume;
Iar dacă ne-ntreabă
Care-or fi din două -
Ploaia-n nori e iarbă,
Iarba-n ceruri plouă;
De ne ispiteşte
Care-i adevărul -
Ploaia-n nouri creşte,
Iarba spală cerul.
ANA BLANDIANA
INSTANTANEE
7
Rugă
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;
Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;
Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.
MĂRTURISIRI
Am avut noroc să mă îndrăgostesc de soțul meu din prima clipă
Am avut noroc să ne îndrăgostim unul de altul chiar din prima clipă. Soţul meu m-a cerut de
soţie după o oră de când am făcut cunoştinţă. În prima clipă mi-a făcut o impresie foarte proastă.
M-am gândit ce neserios este. Nici nu mă vede bine şi mă cere în căsătorie. Grecii antici aveau un
mit despre sufletele care se caută între ele şi descoperă fericirea atunci când cele două bucăţi care
au fost despărţite cândva la facerea lumii reuşesc să se găsească, a povestit Ana Blandiana.
Pe numele ei real, Otilia Valeria Coman, faimoasa scriitoare şi luptătoare pentru drepturile
omului, cunoscută pentru disidenţa făcută înainte de revoluţie, a acceptat o invitație mai puţin
obişnuită: aceea de a acorda un interviu micului reporter Miruna de la Jurnalul pentru copii,
emisiunea de weekend, de pe Digi24. Pe 25 martie, Ana Blandiana va împlini 72 de ani. Poeta a
debutat literar în 1959, la 17 ani, în aceeaşi perioadă cunoscându-l şi pe cel care avea să-i devină
soţ, din 1960, scriitorul Romulus Rusan.
Printre lucrurile pe care Blandiana le va dezvălui în acest interviu este și povestea
pseudonimului ei. Pseudonim în limba greacă înseamnă nume fals, deci un nume care a fost
inventat şi nu este adevăratul tău nume. Există foarte mulţi actori şi scriitori care îşi iau un alt
nume. În ceea ce mă priveşte, nu am avut de ales, în sensul că, tatăl meu era închis, era deţinut
politic şi nu aş fi putut publica cu numele meu. Atunci am trimis la o revistă două poezii semnate
Ana Blandiana. Blandiana era satul mamei şi Ana este rima la Blandiana. M-am jucat, inventând
un nume foarte sonor.
Redacția
INSTANTANEE
8
Radu Gyr – „Apostolul poet al închisorilor româneşti”
Când noaptea mă prindea de caraulă,
Însângerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr.
„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce
pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită,
Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu
Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De
câte ori trebuie să se numească Apostol numai
pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n”
număr („n” înseamnă infinitul în fond, un
număr de necuprins cu imaginația). Un număr
de necuprins de deținuți au aflat în poezia
„Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în
palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este
acesta?”(Aspazia Oțel Petrescu).
Copilăria
Radu Gyr, pe adevăratul său nume,
Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie
1905, la poalele Gruiului din Câmpulung
Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr,
prin derivație. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a
rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar
„y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce
se pronunță „gir”.
Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco
Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu
origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinții săi în oraşul Craiova, unde
tatăl său lucra la Teatrul Național al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educație culturală,
însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr
consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost
cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi
gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi
stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul
pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să
compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani,
dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi
iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul
meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară
sfiiciunea şi înclinația spre reverie”.
La vârsta de 14 ani compune un poem istoric, intitulat „În munți”, care s-a şi pus în scenă,
fiind jucat la 7 iunie 1919, pe scena Teatrului Național din Craiova. Urmează cursurile liceului
Carol I pe care le parcurge cu sârguință. În această perioadă, în sufletul poetului încep să se nască
INSTANTANEE
9
sentimente puternic naționaliste alimentate de idealul proaspăt realizat al Unirii tuturor românilor.
Atât de mult suferea pentru țara sa încât în toamna anului 1916, când Ardealul era zguduit de
invazia trupelor germano-austriece, Radu, un copil pe atunci, se oferă voluntar ca cercetaş
brancardier pe una din ambulanțele trase de cai, lângă trupele române de la Târgu Jiu. „Zăvoiul
Jiului, îşi aminteşte poetul, era plin de cadavre şi răniți, militari şi civili, iar albele râurilor se
învolburau de sânge şi resturi de furgoane şi echipamente”. Martor al atâtor scene dramatice, cu
inima aprinsă de un elan patriotic, tânărul Radu îşi cultivă de pe acum simțul jertfei şi al onoarei
care l-au însoțit până la sfârşitul vieții.
Bursier al liceului şi fruntaş
al clasei sale, Radu Gyr colaborează
la mai multe reviste literare locale,
ataşându-se mai mult revistei
craiovene „Năzuinți”, condusă de
poeta Elena Farago pentru care va
nutri sentimente nobile şi aleasă
prețuire. Sub îndrumarea pedagogică
a acesteia, Radu Gyr debutează cu
primul volum de poezii, intitulat
„Linişti de schituri”, odată cu
absolvirea Liceului Carol I.
Debuturi literare În 1924 se înscrie la
Facultatea de Litere şi Filosofie din
Bucureşti. Printre erudiții pedagogi,
Radu Gyr îl cunoaşte pe profesorul
Densuşeanu, la catedra de filologie
romanică. Era atras de eleganța frazei,
frumusețea expunerii ilustrului
profesor. Un alt profesor care i-a
rămas plăcut în amintiri a fost
bizantinologul Demostene Russo, ce
i-a trezit interesul față de cultura
bizantină. De asemenea, N. Cartojan
rămâne în imaginea poetului
profesorul universal desăvârşit al
studentului de odinioară, care i-a fost
şi îndrumător de licență. Încheie facultatea cu o valoroasă teză de licență „Cronicarul Ion Neculce şi
influența operei lui asupra literaturii noastre culte”, lucrare foarte apreciată de profesorul N.
Cartojan. „Ispita” poetului era alta decât istoria literaturii, aşa cum însuşi mărturiseşte, şi anume
estetica literară şi literatura universală, domeniu în care îşi va desăvârşi studiul, ulterior ocupând
Catedra de critică şi de estetică literară. Filosofia a fost iarăşi un capitol atrăgător în tinerețea
poetului alături de profesori de renume precum P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu
şi Nae Ionescu. Profesorul şi prietenul cel mai bun avea să-i fie „blândul şi atât de nedreptățitul”
Mihail Dragomirescu, profesor la Catedra de estetică literară. „Zâmbetul său candid, bunătatea lui
fără margini, mă dezarmau. Zi de zi, îl iubeam şi-l prețuiam tot mai mult”.
Alte personalități literare cu care Radu Gyr a închegat o strânsă prietenie au fost: Ion Pillat
şi Al. Lascarov-Moldovanu. Ion Pillat a fost printre puținii care a avut curajul să-i recunoască lui
Gyr valoarea incontestabilă a operei sale. În acest sens, poetul consemnează: „Incendiile şi
inundațiile care mi-au pustiit biblioteca, au mistuit şi cărțile lui Ion Pillat cu dedicații mărturisind,
INSTANTANEE
10
încă o dată prietenia şi prețuirea ce mi le purta minunatul om şi fecundul poet. Amintirea sa e nu
numai o crizantemă neveştejită de vreme, dar şi o înmiresmată consolare pentru sufletul meu rănit
de răutatea actualilor colegi”.
În 1925 Societatea Scriitorilor Români îi oferă „premiul sonetului”; Mihail Dragomirescu
îi oferă Premiul Scriitorilor tineri. Alături de alți colaboratori încearcă să tipărească o nouă revistă,
Viața literară, dar este repede oprimată de către uneltitori.
În 1927 se căsătoreşte cu frumoasa Flora, o tânără cu năzuinți spirituale înalte, ce avea să îi
fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfârşitul vieții, alături de singura lor fiică, Simona
Luminița, care la rându-i avea să îi lumineze tunelul întunecat de-a lungul tuturor fenomenalelor
încercări prin care a trecut poetul şi martirul Radu Gyr.
Tinerețe sacrificată unor idealuri naționale şi spirituale După absolvirea cursurilor universitare, Radu Gyr a devenit mai întâi asistentul
profesorului şi criticului Mihail Dragomirescu la Catedra de Critică şi estetică literară, urmându-i
apoi la această catedră în calitate de conferențiar. Viziunea estetică îi conferă autorului observarea
realității sociale, politice şi culturale din țară şi din Europa.
În perioada 1930-1933 avea să ia contact direct cu suferințele românilor, care reuşeau cu
greu şi sudoare să îşi mențină integritatea națională şi economică. O țară împrejmuită de inamici şi
câini străini asmuțiți asupra frumuseții şi bogățiilor acestei țări „pe de o parte pericolul roşu
bolşevic, iar pe de altă parte pericolul nazist, cu o largă susținere a altor nații străine ce râvneau la
bunurile noastre strămoşeşti. Starea națiunii era periclitată de oameni aflați în funcții politice şi
culturale compromişi şi gata oricând să vândă jertfa şi sângele înaintaşilor noştri pe nimic. Atât
Radu Gyr, cât şi alte elite politice şi culturale ale vremii, încercau să răspundă nevoilor acestui
neam şi să îşi coalizeze forțele spre a stăvili vicleana lucrare a inamicului. Singura mişcare şi
orientare politică din acea vreme, axată pe direcția reînvierii spirituale a neamului românesc,
formării unei societăți incoruptibile, capabilă de jertfă şi sacrificiu „nu era alta decât Mişcarea
Legionară. Radu Gyr ia contact cu tinerii Gărzii de Fier şi este profund marcat de covârşitoare
personalitate a Căpitanului Mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. La această Mişcare au aderat sau
simpatizat şi colaborat, aproape toată elita necompromisă a vremii: Mircea Vulcănescu, Nichifor
Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuțea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Vasile Băncilă,
Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Ernest Bernea, Valeriu Cârdu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail
Manoilescu, Simion Mehedinți, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulți alții.
Mişcarea acestor tineri cu fruntea sus nu a fost nici pe departe politică, nici pe departe
criminală. Necompromiterea şi curăția acestei mişcări avea însă să atragă zavistia şi ura celorlalți
„frați români” sau mai puțin români, care împărtăşeau linia corectitudinii politice a compromisurilor
şi care se temeau de imensa popularitate a Gărzii de Fier. Aceştia, având puterea în mână, au făcut
tot posibilul să compromită imaginea acestor personaje martirice ce se conturau, implicând în
Mişcare spioni infiltrați care au înscenat fel şi fel de manevre, unele sângeroase, puse pe seama
întregii mişcări. Referitor la acest aspect redăm doar un fragment sugestiv, referitor la asasinarea lui
Iorga, relatat de poetul Radu Gyr: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violență,
unele ranchiune politice autohtone neîndreptățind, în niciun caz, o asemenea cruzime. Am
nestrămutata convingere că cutremurătoarea ucidere a inegalabilului erudit a fost opera minții
Gestapo -ului german, îmbrăcată în mănuşa verde”.
Radu Gyr, asemenea altor camarazi ai săi, nu face altceva decât să scrie şi să activeze la
formarea şi educarea culturală a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi
patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului față de înaintașii acestui neam.
Colaborează la revista Universul literar şi apoi la alte reviste literare de formație naționalistă
(Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană,
precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studențesc); tot de la Radu Gyr ne-au rămas
traduceri din Goethe, Verlaine, Baudelaire, recenzii şi eseuri literare precum şi studii critice. A fost
premiat de Editura Soccec, de Societatea scriitorilor Romani în două rânduri şi de Academia
INSTANTANEE
11
Română pentru următoarele volume de poezii: Plânge Strâmbă-Lemne, 1927; Cerbul de lumină,
1928; Stele pentru leagăn, 1936; Cununi uscate, 1938, Corabia cu tufănici (1939) şi multe volume
de poezii pentru copii.
Pentru tăria crezului său înalt, pe care îl îmbrățişa cu fapta şi cu cuvântul, Radu Gyr devine
membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Iată cum se
autocaracterizează poetul în această perioadă: „Sociabil, prietenos, exuberant, capabil de o
generoasă afecțiune, sincer şi corect, just în polemicile literare, din anii tinereții, m-am arătat
necruțător în polemica politică din ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar
luptând în scris, cu loialitate, nelovind pe la spate şi neatacând un om care ar fi avut mâinile legate
sau un căluş în gură, împiedecat de a-mi răspunde prin presă. Disprețuind infamia şi ipocrizia,
egoismul şi avariția, pedant cu mine însumi, am renunțat, după ce am trecut de 50 de ani, la unele
tendințe spre sarcasm şi ironie muşcătoare, socotindu-le ofensatoare pentru alții şi negative pentru
mine.
Iubirii mele pentru familie i s-a alăturat, încă de la vârsta de 10 ani, nestrămutata dragoste
de țară, un patriotism fierbinte, declanşat de agitata perioadă a neutralității româneşti din primul
război mondial”.
(Articol apărut în revista ATITUDINI, 29 aprilie 2012)
O, brad frumos...
O, brad frumos, ce sfânt păreai
în altă sărbătoare.
Mă văd copil cu păr bălai
și ochii de cicoare.
Revăd un scump și drag cămin
și chipul mamei sfinte,
imagini de Crăciun senin
mi-apar și azi în minte.
Un brad cu daruri și lumini
în amintiri s-arată.
În vis zâmbește ca un crin
copilul de-altădată.
Întregul cer era deschis
deasupra frunții mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
și numai scrum din stele.
Copil bălai, Crăciun și brad
s-au stins în alte zile.
Azi, numai lacrimi cad
pe-ngălbenite file ...
Azi nu mai vine Moș Crăciun
cu barba-i jucaușe,
ci doar tristețile mi-adun
să-mi plângă lângă ușe...
În bezna temniței mă frâng
sub grele lespezi mute,
și-mpovărat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
se cerne prin zăbrele
și-mi pare temnița mormânt
al tinereții mele.
INSTANTANEE
12
Das Deutsche Sprachdiplom der
Kultusministerkonferenz Das Deutsche Sprachdiplom (DSD)
der Kultusministerkonferenz (KMK) kann von Schülern im
Ausland als Nachweis deutscher Sprachkenntnisse erworben
werden.
Das DSD für das Niveau B2/ C1 wird in der zwölften
Klassen auch im Pädagogischen Lyzeum „C. D.Loga“ in Caransebeş durchgeführt und gilt laut
Sammelbeschluss der Hochschulrektorenkonferenz als Nachweis der für ein Hochschulstudium in der
Bundesrepublik Deutschland erforderlichen Deutschkenntnisse.
Insgesamt werden dabei folgende vier Fertigkeiten abgeprüft: Hörverstehen, Leseverstehen,
Schriftliche Kommunikation und Mündliche Kommunikation. Innerhalb der mündlichen Prüfung müssen die
Kandidaten/innen eine Projektmappe erarbeiten und zu dem recherchierten Thema eine Präsentation
vorstellen. Die Prüfungen werden von der Zentralstelle für das Auslandsschulwesen (ZfA) in Köln erstellt.
Hier findet auch die Auswertung der Ergebnisse statt. Für die Durchführung sind die Schulen verantwortlich.
In diesem Schuljahr 2012/2013 haben folgende Schüler der 12 Filologie an der DSD – Prüfung
teilgenommen: Arnăut David, Ghimboaşă Izabela, Iordache Amalia, Opruţi Arabella, Pătcaş Andreea,
Turnea Lavinia, Vîlceanu Mădălina.
Betreuende Lehrerin: Helga Bireescu
Armut in Deutschland und Rumänien
Ich habe dieses Thema gewählt, weil ich glaube, dass es sehr wichtig zu wissen ist, dass Deutschland
auch von unten gestartet ist.
Dieser Aspekt ist sehr wichtig, weil alle sagen, dass Rumänien in Armut lebt…aber Deutschland hat
auch seine Probleme.
Ich möchte herausfinden, wo der Unterschied zwischen Deutschland und Rumänien liegt, warum
Deutschand mehr als Rumänien geschafft hat. Wir sind alle Menschen, aber trotzdem ist für uns Rumäner,
die Armut etwas was uns charakterisiert. Es ist wahr, unser Land ist arm, nach so vielen Jahren
Kommunismus, aber die Einwohner sind sehr fleißig und können einfach aus dieser Armut nicht raus. Was
eigentlich ungerecht ist, denn überall in Europa und sogar auf der ganzen Welt, werden durch Medien, nur
die negativen Aspekte gezeigt. Das heißt Straßenkinder, Straßenhunde, Waisenkinder, alles insgesamt macht
überall ein falsches Bild von Rumänien.
Man sagt: „der arme Mensch muss leiden” , und so ist es auch in unserem Land. Es gibt Leute, die
vielleicht Tag und Nacht arbeiten und trotzdem aus ihrer Armut nicht raus können, im Gegenteil, die
Schulden werden immer größer und das Leben immer schwerer. Ich möchte herausfinden wieso, manche
Menschen nur an die Armut denken, wenn sie sich über unser Land äußern.
Arabella Opruţi, XII FILO
Straßenkinder
Ein Leben ohne Adresse und fast ohne Besitz. Essen klauen, wenn der Hunger zu sehr quält.
Drogen nehmen oder Alkohol trinken, wenn es nicht mehr geht. Fast täglich einen neuen Platz zum Schlafen
suchen, häufig draußen, auch wenn es regnet oder kalt ist.
Die Straßenkinder in Rumänien sind mehrere Generationen verstoßener Kinder, Waisenkinder oder
Ausreiser im Alter von 3 bis 17 Jahre. Diese Kinder leben teilweise auch in größeren Gruppen auf den
INSTANTANEE
13
Straßen und in den Kanalisationen zahlreicher Städte des Landes.
Es gibt nur einige wenige Straßenkinder, die es geschafft
haben,dem Elend zu entkommen. Die meisten leben auf der Straße
und haben nichts. Kein Essen, kein festes Zuhause, keine Familie,
keine Perspektive. Kriminalität und Drogen bestimmen ihren
Altag. Mit Hilfe von Aurolac, einer chemischen Flüssigkeit, die in
Plastiktüten gefüllt und eingeatmet wird, versuchen sie sich
verzweifelt dem Elend zu entziehen.
Wie in anderen Ländern, so ist auch in Deutschland das
Thema „Straßenkinder“ aktuell. Was das Alter der Betroffenen
angeht, so stoßt man auf deutschen Straßen auf Jugendliche, kaum
aber auf Kinder unter 14 Jahren. Bei ihnen handelt es sich meist
um Ausreiser, die kurzfristig von zu Hause oder aus einer
Einrichtung weggelaufen sind.
Bevor Jugendliche ihre Familie verlassen und sich auf die
Straßen wagen, müssen sie zu Hause äußerst belastende Situationen
ertragen.
Lavinia Turnea, XII FILO
Alte Menschen
Ich habe das Thema “ Alte Menschen „ gewählt,
weil ich die Alten liebe und weil ich glaube, dass sie ein
bessers Leben verdienen.
Wenn ich alte Menschen sehe denke ich immer an
meinen Großeltern und möchte ihnen allen helfen.
Von den Alten lernen wir Dinge, die in unserem
Leben maßgebend sind. Wir lernen wie wir im Leben
zurechtkommen sollen, wie wir unsere Schwierigkeiten
bewältigen sollen , wie wir im Leben besser, freundlicher
und klüger sein sollen, denn im Alter liegt die Weisheit.
Außerdem müsste der Staat mehr für die Alten
des Landes tun . Erstens sollte man ihnen die verdienten
Renten zahlen , damit sie sich die Arzneimittel und alles
was für ihre Verpflegung (Gesundheit) unentbehrlich ist,
leisten können .
Bis dahin müssen wir ihnen helfen soviel wir
können, wenigstens mit einem freundlichen Lächeln oder
mit ein bisschen Zeit in der wir ihnen zuhören, denn sie
sind nicht anspruchsvoll und sind mit sehr wenig
Aufmerksamkeit zufrieden.
Diese wertlosen Dinge sind für sie sehr wichtig.
Mădălina Vîlceanu, XII FILO
Entwicklungshilfe
Ich habe dieses Thema gewählt, weil sich die Entwicklungshilfe in der Aktivität politischer
Institutionen und der Zivilgesellschaft reflektiert. Die Führung der beiden muss aber durch ein starkes,
kohärentes und verantwortungvolles Handeln geprägt sein. Heutzutage benötigen viele Länder Hilfe. In
diesen Ländern gibt es viele Menschen, welche unter sehr schlechten Bedingungen leben. Einige haben
nicht einmal ein Dach über dem Kopf oder leben in Lehmhäuser ohne Wärme und normale
Lebensbedingungen, die sie benötigen, um ein gewöhnliches Leben zu führen.
INSTANTANEE
14
Durch die Jugendgruppe der katholischen Kirche, bei der ich Mitglied bin, habe ich mich für diese
Menschen eingesetzt . Ich habe ihnen geholfen, weil ich mich in ihre Lage hineinversetzen konnte und
erkannte, dass sie Hilfe benötigen. Jede Aktion bei der ich mitgemacht habe, gab mir ein gutes Gefühl, dass
ich diesen Menschen eine kleine Freude bereiten konnte.
Nicht nur die Bibel fordert uns Menschen auf, sich untereinander zu helfen, sondern auch bekannte
Schriftsteller, wie Theodor Fontane haben über gegenseitige Hilfe gesprochen: „Man muss sich
untereinander helfen, das ist eigentlich das Beste. Sich helfen und unterstützen und vor allem nachsichtig
sein und sich in das Recht des andern einleben.“
Amalia Iordache, XII FILO
Geschichte der Mode
Mode ist auch eine Kunst, wie Malerei, Musik und
Literatur, sie verbindet Tradition mit Innovation,
Klassizismus und Moderne, die man von den Vorfahren
erbte und in unserer Zeit veränderte .
Mode bedeutet häufige Änderungen in der
Umgebung, Tanz, Musik, Literatur und hängt von der
Entwicklung der Gesellschaft ab.(z. B. Ist das Handküssen
bei den Frauen heute als altmodisch betrachtet). Außerdem
ist Mode als eine Sucht zu betrachten, eine Sucht die uns
hilft den Augenblick zu leben und zu genießen. Mode ist,
was aus der Mode kommt(Jean Cocteau). Oder anders
gesagt, was heute als neu und modisch scheint, wird
nachdem die Zeit vergeht, gewöhnlich, und veraltet. Mode
bedeutet das ständige Auffrischen.
Mensch und Kleidung gehören schon sehr lange
zusammen. Kleidung schützt vor Kälte, Hitze,
Verletzungen und verhüllt die Schamteile. Die erste
Kleidung der Menschheit bestand wohl aus dem Fell erlegter Tiere und pflanzlichen Fasern, die der Mensch
sehr bald zu bearbeiten begann. Er begann Kleidung herzustellen, in verschiedenen Formen, Farben und
Mustern.
Mode entwickelt sich in jedem Zeitpunkt. Die Geschichte der Mode ist daher weitläufig. Die Mode
von heute sieht einfach ganz anders aus. Die einzige Gemeinsamkeit ist, dass Frauen sowohl früher als auch
heute gerne Kleider tragen. Obwohl die Anzahl mittlerweile schon geringer ist, ist die Frau immer gerne in
einem Kleid zu sehen.
Izabela Ghimboaşă, XII FILO
Mode der heutigen Jugend
Wenn sich die Vertreter zweier Generationen treffen,
erinnern sie sich an ihre Jugendzeit mit den Wörtern : „Als
wir jung waren...“. Dieses beweist, dass sich die Jugendmode
verändert hat und sich ständig erneuert.\
Die Mode (Das Aussehen, die Kleider, die Schuhe,
die Haare, das Make-up) spielt im Leben der jungen
INSTANTANEE
15
Menschen eine große Rolle. Es ist von Bedeutung, ob Jugendliche nach der letzte Mode gekleidet sind, ob
ihnen das Kleid oder die Hose passen, ob sie das Neueste haben. Nicht immer stimmt der Spruch „Kleider
machen Leute“. Das Äußere ist nicht das Wichtigste im Leben, eine entscheidende Rolle die den Menschen,
als, Mensch kennzeichnet, tragen die inneren Werte.
Jedoch suchen in unserer Zeit junge Menschen ihre Freude in materiellen Dingen und dieses
beeinträchtigt ernsthaft ihr Verhalten. Was heute out ist, kann morgen schon wieder in sein.
Andreea Pătcaş, XII FILO
Markenkleidung
Markenkleidung sind
Kleider, die von einer bekannten
Firma produziert werden. Die Firma
macht die Kleidung in Länder, die
billige Handarbeit hat. Es werden
spezielle Arbeitsplätze für diese
Arbeiter geschaffen. Wenn die
Kleidung fertig ist, sendet die Firma
die Kleidung an ihre Geschäfte in
ihr Land und in andere Länder.
Wenn Menschen ein Wort
sagen, denken sie nur über einige
Aspekte dieses Wortes. Zum
Beispiel: Ein Mensch sagt einem
anderen, dass er neue Sportschuhe
von der Firma Adidas gekauft hat.
Wenn der Mensch dieses hört, denkt
er an Markenkleidung und dieses
Wort, macht ihn an gute Qualität zu
denken, Qualität , die man mit
einem hohen Preis bezahlen muss.
Markenkleidung ist
qualitative Kleidung, jedoch gibt es
nicht nur Vorteile sondern auch
Nachteile, die man beachten muss.
Markenkleidung ist ein Teil
vom Leben aller Menschen. Alle
wünschen sich gute Kleidung zu haben und zu tragen, und das man diese nicht nur einmal trägt.
Markenkleidung hat gute Qualität und ist ausdauernd.
Aber Markenkleidung ist sehr teuer und viele Menschen wünschen sich nur Markenkleidung zu
tragen. Sie haben eine andere Meinung über Menschen, die No Name –Kleidung tragen. Diese denken, dass
sie etwas Besseres sind. Also wenn man sich unbedingt Markenkleidung wünscht, kann man für ein Paar
Sportschuhe die Hälfte des Gehalts ausgeben. Die Marke dient dazu, sich von anderen Kindern und
Jugendlichen sozial abzugrenzen, oder andere auszugrenzen, indem eine Rangfolge gebildet wird. Über die
Kleidung wird Selbstbewusstsein vermittelt. Das möchte ich herausfinden. Ist Markenkleidung wirklich so
wichtig? Hat sie einen schlechten Einfluss auf Jugendliche? Und welche sind die Probleme dieser Firmen?
Außerdem haben die Firmen, die Markenkleidung produzieren, ein großes Problem. Das Problem ist
die gefälschte Markenkleidung. Diese „Markenkleidung“ sieht genau wie die originelle aus, nur durch die
schlechte Qualität kann man die Produkte unterscheiden. Diese gefälschte Markenkleidung zerstört den Ruf
der Stammfirma.
David Arnăut, XII FILO
INSTANTANEE
16
Where is the love?
Why, when, how does this so-called damned love happen?
Valentine‟s Day is celebrated enthusiastically all over the world :
red fluffy hearts, red boxes of chocolate, sweet messages written too
obviously on cupid cards, young boys waiting anxiously with a red
flower in their hands-their first and last this year-,……so many fake
Hollywood-like pictures which make me feel…so foolishly pink
today !
It‟s Valentine‟s Day today!
And the question pops without my consent:
Do we really need a certain day to celebrate love? To obviously
show everybody how much I love or if I am in love?
Is love for sale today?!
Childish!-some would say. Childish, indeed!
Because I do not need an imported love day,with its dumb cuddly bears, naively smiling cupids, insensitive
„Would you be my Valentine?‟ Cards.
I do not need any of these, not even ONE certain day, to
say: „I LOVE YOU.‟
Well, that was the beginning of a very funny project for my
students….. Why funny? Because I wanted to do something for
them, with them, something they would enjoy doing and talking
about………
Talking about love with your students is not an easy task,
mainly because people are shy or they consider such topics
taboo, or maybe, simply because they do not want to share their
inner feeling and thoughts with you, a stranger….
And that was the catch: keeping in mind Ayn Rand‟s statement
–
To say „I love you’ one must know first how to say the ‘I’
- I gave my students various love quotations and asked them to
freely express their opinions about.
Then I asked them to answer the most complicated question in
the world: “What is love?‟‟
SHATTERED
I pick up the pieces of my broken self
And try to glue them together again
With the warmth of hope.
I multiply each piece of my shattered heart,
A perfect replica of each piece,
And I put them together.
To form another heart which I give to you.
Now we both have the same heart,
We can love and cry together
Until our hearts will be broken aga
And we will multiply each piece once more
To give it to someone else.
Until then,
I pick up the pieces of my broken self
And I try to glue them together.
For I have nothing to give to you
But a broken body and an empty soul.
( IOANA ȘTIRBAN, XII M-I)
INSTANTANEE
17
OF LOVE
Love…..the most precious gift the forgotten gods of men gave us…The state of floating
upon the unconscious seas of the soul, rarely touching the sky of rational thoughts, because the sun
was born only to light your path, your new journey towards the land of endless happiness.
You are in love: he is in love; she is in love-two hearts beating together, feeling each other‟s
echo. That music one heart beat produces can be heard
from miles and miles only by its “chosen one”….and
together will sing the symphony of love.
True love –some say, you‟ll never find, just wish,
desire…..You fools! Blind eyes and stoned souls,
prisoners of a so real world. Can‟t you see? True love is
not to be found, not to be conquered, not to be mastered.
Love finds you, conquers you…..it can‟t be defeated. It
is born again and again as the Phoenix …..
The one who never loves, never knows…...never sees the miracle erupting, growing from
nothing-but dim, dead ash.
Strong and young and alive as the first flame, it burns my heart, your heart and I know:
I‟m in love! I love….
I love you.
( TINA TIMOFTE, XII M-I)
INSTANTANEE
18
’Mama, I’m coming home….’
by Ghera Isabella
It has been a while since I thought, I mean really thought, about spending Christmas together
with my family. There must have been the frozen atmosphere outside or, maybe the emptiness
inside, what made me think of going back there…
I stop near a gas station; no, I don‟t need any petrol, the tank is full, but I need some time to
think. I‟m going back and the soft, cold snowflakes seem to open the way for me, inviting me to
investigate my memories…How long have I been away? Too long, I think. All around looks the
same: the road winding ahead, the old chestnut trees bending like old men in the harsh winter wind
…
‟Mama, I‟m coming home….‟-I‟ve always liked this song, but now it sounds so different, so
real that it almost hurts….Today is Christmas Eve and I‟m on my way back home!
Home- I‟ve missed that feeling; tears start falling down- they‟re my snowflakes, hot, translucent and
sad…I guess that‟s my way of telling them „I‟m sorry‟.
I start the engine; for one moment the thought of turning back has crossed my mind, but,
still, I need to feel Christmas again…I‟m driving back home and I think of all the Christmas trees I
decorated with my daddy( oh, yes, that blue one is still the best, and those wooden angels twisting
up the branches!), of all the goodies hid in the kitchen cupboard, of my mama and her hands….I
remember her hands making the dough; cinnamon and pepper aroma has filled my senses and my
heart is getting warmer and warmer as the distance shortens.I notice the first houses and I reduce the
speed , I‟ve always liked the lights of the winter holidays and I always wanted us to have the most.
My granny has once told me each light is a wish and the angels will make it true, and I used to have
so many wishes……….., as any other child, I suppose. Oh, look at there!-that reindeer is fabulous
with its red nose winking once in a while….
The snow is falling covering the road, the houses and people‟s souls in purity and love and
joy….‟Merry Christmas!‟-that was I and the sound of my own voice startled me. Or was it the sight
of the house? The front yard, the alley, the door, the memories…all are here, all the same as I left
them, waiting…Hanging on the door there‟s a red Advent ornament and the lights delicately draw a
five corners star…that was my favourite shape, I loved stars and I still do, they‟re perfect as all the
Christmases I can remember!
The engine is still pouring, it‟s warm inside my new shiny car, but the coldness is hunting
me again; maybe it‟s too late for all to be mine again…
‟Jingle bells, jingle bells..‟, red boots, white, furry coats, and laughter…and a big snowball crushing
on my front screen make me realize I‟m back, I‟m really back home!
I stop the engine, get out the car, there‟s no need locking it up, and for a moment I remember I
haven‟t bought any presents…neither for my mama, nor for my daddy…
I fill my hands with soft snow, make a big, yeasty snowball and throw it to the kitchen
window…The „bang‟ makes me laugh and I find myself running towards the door; it is open….it is
always open, but I can‟t step farther the doorway….they are there, waiting for Santa, for the carols,
for the presents….
But looking into my daddy‟s eyes, my mama‟s eyes, I understand….they have been waiting
for me, I am Santa, I am the presents, I am Christmas..
The door remains open….It has always been open for me….
INSTANTANEE
19
Ziua mamei își are originea în festivalul dedicat
mamei zeilor, pe nume Rhea în Grecia Antica. Aceasta
era soția lui Cronos ( zeul timpului) și mama tuturor
zeilor și zeițelor din Olimp.
În perioada anilor 1600, în Anglia, se celebra
"Sâmbăta mamelor" în săptămâna a patra a postului
Paștelui pentru a sărbători mamele.
În acea perioadă, majoritatea erau oameni săraci
ce lucrau ca servitori pentru cei bogați, iar cu ocazia Zilei
mamei, ei o celebrau în casa stăpânului lor, iar mamele
aveau permisiunea de a o petrece alături de persoanele
dragi.
Odată cu apariția creștinismului, "Mama Biserică"
a înlocuit treptat "Mama Zeiță", majoritatea ceremoniilor
ce cinsteau pe Cybele, au devenit ceremonii pentru
cinstirea Mariei, mama lui Iisus Hristos.
Mamele reprezentau puterea spirituală ce ne-a dat
naștere și ne protejează. Cu timpul, cele două sărbători s-
au amestecat și au devenit una singură, numită "Ziua Mamei".
Julia Ward Howe, a propus în anul 1872, pentru prima oară în Statele Unite ale Americii,
sărbătoarea dedicată mamei, o zi dedicată totodată și păcii. Mai târziu, în anul 1907, s-a început o
campanie condusă de Ana Jarvis pentru stabilirea zilei naționale a mamei.
Aceasta a reușit să convingă Biserica din Virginia pentru a sărbători ziua mamei în luna mai,
moment în care se comemorau doi ani de la moartea mamei sale.
Julia era foarte atașată de mama sa, iar după moartea acesteia, împreună cu sora sa au
încercat să stabilească o zi specială numai pentru mame. Ziua mamei era dedicată nu numai
mămicilor, ci și copiilor, pentru a învăța să aprecieze dragostea pentru părinți, deoarece unii deseori
își neglijează mama.
Julia era convinsă că o zi dedicată mamei va duce la creșterea respectului față de părinți și
va uni foarte mult familiile.
În urma campaniei conduse de Julia, prima zi a mamei a fost stabilită pe 10 mai 1908.
Florile specifice acestei zile speciale au devenit garoafele, florile favorite ale fostei doamne Jarvis,
mama Juliei. Acum, garoafele roșii reprezintă simbolul unei mame încă în viață, în timp ce o
garoafă albă comemorează pierderea ei.
În anul 1910, a avut loc prima proclamație a Zilei Mamei, citită de guvernatorul statului
Virginia. Apoi, această zi a fost sărbătorita și de Oklahoma, în același an, iar din acel moment, Ziua
Mamei a fost celebrată în toate statele.
INSTANTANEE
20
În anul 1914, Ziua Mamei a fost
proclamată ca fiind zi de sărbătoare
națională în a doua duminică din luna
mai.
În ziua de azi, multe tări
sărbătoresc ziua mamai în perioade
diferite, însă Danemarca, Finlanda, Italia,
Australia și Belgia aniversează Ziua
Mamei în aceeași zi cu cea a Statelor
Unite.
MAMA – în limbaj universal
În limba română, etimologia
cuvântului se regăsește în termenul
latinesc "mater, matris". Copiii și adulțiiș,
deopotrivă, folosesc termenul de mama și
alte variațiuni (mami, mămica etc) în
schimbul numelui.
Modul în care cuvântul "mama" și celelalte forme ale sale se aseamănă în majoritatea
limbilor pământului este impresionant. Silaba "ma" alcătuieste, cel puțin prin pronunție, aproape
toți termenii folosiți de popoarele lumii pentru numirea statutului de mamă. Prin urmare, apelativul
poate fi considerat o parte importantă a limbajului universal.
Iata cum sună cuvantul "mama" în diferite limbi:
Mama, ma și mami - spaniolă (cu accent pe al doilea "a");
Mama - poloneză, germană, rusă si slovacă;
Mama - (cu accent pe primul "a") în chineză, cehă si ucraineană;
Maman - franceză și persană;
Ma, mama - indoneziană;
Mamma - italiană, islandeză și
suedeză;
Mamae, mae - portugheză;
Ima - aramaică;
Ma, me - vietnameză;
Mam - galeză;
Eomma - coreeană; Majka, mati, mama - croată, sârbă;
Ama - bască;
Mathair - irlandeză;
Mathe - letonă;
Materna - malteză;
Mati - slovacă, slovenă;
Mama, ya mama, mamaye - swahili.
În multe culturi din Asia de Sud și
Orientul Mijlociu, mama este cunoscută sub forma de "amma", "oma", "ammi" sau "ummi". În
același timp, aceste apelative denotă și afecțiunea sau rolul matern în viața unui copil.
PAGINA DEDICATĂ MAMELOR DE ELEVII CLASEI a VI-a G
INSTANTANEE
21
INOCENȚĂ...
Copilăria este inima
tuturor vârstelor. Această
afirmație blagiană se refera la
vârsta inocenței. Copilăria este
vârsta când omul începe să devină
conștient de existența lui pe lume,
când începe să exploreze mediul
înconjurător și să facă eforturi să-
l înțeleagă. Este perioada
existenței umane, marcată de
fascinanție, de bucurie și de vis.
Copilăria constituie nucleul
originar al existenței fiecărei
persoane în parte.
Pe de o parte, copilăria
este momentul inițial al vieții
omului. În fiecare persoana
rămâne o parte din copilărie, din
vârsta cea fericită, un moment la
care ne raportăm și pe care
încercăm, de-a lungul existenței, să-l întregim și să-i dăm valoare prin experiențele
ulterioare. De exemplu, experiențele care au marcat negativ viața unui om în copilărie se
cer rezolvate în viitor. De asemenea, cele pozitive ne permit împlinirea la maturitate.
Pe de alta parte, copilăria este un reper fundamental pentru un om atunci când
acesta devine adult.
Copilăria este inima tuturor vârstelor, pentru că este cea mai fascinantă perioadă a
vieții, la care se raportează mereu existența ulterioară.
CRISTINA MUGUR, X Științe
IARNA, ÎN OCHI DE COPIL
Flori de gheață s-au așternut la fereastra mea. Închid ochii și în fața mea apare un
lung câmp acoperit cu mărgăritare sclipitoare. Zâna m-a luat cu ea în lumea sa, și pe
aripile sale alburii simțeam o liniște adâncă ce-mi alina sufletul. Îmi prezentă întreg ținutul
pe care a pus stăpânire, după care a pocnit din degete și un roi de fluturi albi m-a
înconjurat. Fulgii începură să zboare…și eu zburam cu ei. Aveam aripi! Era atât de
frumos! Străbăteam cerul cu propriile mele aripi! Iarna pare să mă certe, să-mi arate că
neliniștea mea este nemotivată. Dar nu o cred. Semănăm ca două mărgăritare! Natura
maiestoasă m-a făcut să mă închin odată cu fulgii frumuseții și nemuririi. Un fulg
cuprinzător, pierdut în șoapte, a regăsit iarna. Dăltuit de un arhitect, a reușit să
prevestească venirea sărbătorilor. Mă regăsesc printre fiecare fulg ce prevestește această
bucurie a sufletelor dornice de a se alinta sub răsfățul magiilor de iarnă.
Încă, fiind copil, pot admira splendoarea sa, să văd iarna cum n-a mai fost
niciodată căci, în clepsidra copilăriei mele, praful fermecat vreau să se scurgă privind
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
22
iarna în ochi de copil.
Misterele iernii
m-au făcut să îmbrac alte
haine, retrăind puternice
emoții ale copilăriei
trecute, căci acum mă
îndrept spre adolescență.
Tainele ei mi-au ajuns
mai întâi la organul
pereche, ochii, iar de
acolo, tabloul pictat mi-a
pătruns și-n adâncul
sufletului. Vreau să mă
dăruiesc pe mine iernii!
Vreau să-i mulțumesc
pentru frumusețea sa! Să
las și eu în urma mea o
pulbere de lumină care să
descrețească frumusețile
multor generații. Vreau
să mă transform în fulgi
pe care să vi-i prind în
dreptul inimii!
Iarna e ca un tablou pictat în toate esențele sclipitoare! Ecoul vântului răsună ca un
vas al misterului. Copacii, dantelați parcă, dansau și ei în zborul legănat al dimineții de
iarnă. Printre dansul feeric al fulgilor se mai strecoară și micuți stropi de ploaie care
pălmuiesc cu fiecare picătură tulpinile copacilor. O culoare pură, ce transmite bucuria
sentimentală, legându-ne pe firele aurite ale amintirii. Fulgii cădeau irosiți din imaginea
eternității veșnic vie și-mi atingeau pielea zugrăvită de culoarea iernii. Am încercat, printr-
un fulg, să prind întreaga atmosferă doar într-o mână, dar ochii mei nu pot duce până la
capăt acest peisaj contemplat. Ținând fulgul în mână, am pătruns în acest colț de rai. Iarna
mi-a țesut aripi din vise și sentimente nemărginite ce-mi dădeau puterea de a zbura prin
micul ”Paradis”. O stare între secundă și tăcere.
Amintesc că încă sunt copil și iarna mă cheamă din răsputeri să o iau de mână și să
călătorim prin văzduh. Apare ca o Crăiasă, ca o zână colorată în culori pure. Părul ei
împânzit de povara fulgilor, spulberă neliniștile mele. Părea pogorâtă din cerul pur al
picturii, ca un înger cu aripile strânse. Mâinile sale evlavioase, sfinte, puteau să poarte
mănuși de argint țesute din splendoare și măreție. Dintr-un joc al naturii, s-a născut o ființă
atât de gingașă, numită Iarna. Sufla cu speranțe și vise multe cuvinte armonioase. Părea că o
cunosc din poveștile copilărești. Parcă aud vocea mamei cum mă strigă ”Vino, o să-ți
povestesc despre o zână fermecătoare!” A fost momentul potrivit când am ascultat de mama.
Zâna era ca un ultim basm de zăpadă. Acum, când am întâlnit-o, lumini mlădioase mi-au
acoperit ochii puri, de basm, mirifici. Chipul ei, creionat cu lacrimi, îmi povestea despre
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
23
copilăria sa, atunci când își căuta scopul.
Dar lacrimile s-au transformat în bucurie. Ținând-o de mână, am realizat că
sentimentul dragostei și al credinței se întrepătrund ca într-un cântec al nemuririi, al
copilăriei fericite, al speranței. În ochii ei profunzi puteam să văd jocurile făurite din
bucuria copiilor. Și eu mă aflam printre ei. Zâna era magică… Mă puteam privi în ochii ei
pătrunzători. Gura ei expresivă mă purta pe un talisman veșnic. Așa o vedeam eu în anii
copilăriei mele, ca pe un joc, ca un glob ce se rotea, puteam călătorii în anii trecuți. Ce
divin e sentimentul! Imaginea reală, ruptă din rai, parcă se pierde în imaginar, crezând că
pot să fiu ca și iarna. Am văzut-o colorată în culori vii, încercând să-mi caut copilăria
pierdută printre ele.
Iarna e anotimpul copiilor, al darurilor ce urmează să viziteze fiecare suflet.
Fiecare copil se bucură de Crăciun, deoarece Moșul niciodată nu-și face apariția cu sacul
gol.
Iarna înseamnă fericire, puritate, perfecțiune, miracol!
LIDIA BALINT, VIII G
TIMP DE IARNĂ…PESTE VREME
Iarna… un cântec al copilăriei compus din note parcă rupte din aromele trecutului!
O imagine desprinsă din rai și adormită sub o vrajă a eternității! O stare între a fi și a visa!
Misterele iernii m-au făcut să îmbrac alte haine, retrăind puternice emoții ale
copilăriei trecute, căci acum mă îndrept spre adolescență.
Parcă și acum simt atmosfera Crăciunului la sat când, împreună cu prietenii mei,
stam în fața bradului împodobit și cântam colinde, cu sufletul lipit de peretele cerului.
În pauzele scurte dintre cântece, mâncam câte o felie de cozonac proaspăt scos din
cuptor, lăsându-ne învăluiți de mirosul său care ne ademenea.
După câteva ceasuri, plecam prin sat cu colinda, verificând câți oameni sunt vii de
Crăciun și câți sunt fără suflet, lăsându-și trupul să ardă în focul vetrei trosnitor. Mulți ne
primeau cu colaci, cu
nuci, cu mere coapte și cu
spiritul românesc,
inconfundabil. Noi
cântam cu veselie și cu
sufletul vopsit roșu –
galben – albastru, care
strălucea în bătaia lunii.
Eram simpli
colindători prin ceață ce
sfâșiam orice rău și orice
intoleranță prin cântec. În
asaltul fulgilor, mai lătra
un câine bătrân și
zdrențuit cu ochii visători
care, într-un târziu, cădea
stins și dispărea în
zăpadă.
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
24
Talismanul copilăriei și al Crăciunului împodobește orice suflet, cât de rău ar fi el.
Mirosul de scorțișoară mi-a rămas întipărit în minte și îmi masează inima când viața o rupe
în mici bucățele aruncate în aer. Prea multe nici n-am ce să spun, sau poate nu îmi aduc
aminte acum! Pot spune că sărbătorile de iarnă nu sunt nicăieri ca în țara noastră. Doar
viscolul poartă cântec în bătaia lui, doar aici fulgii cad încălzind mormintele eroilor noștri și
parcă, doar aici, simți că e Crăciun cu adevărat! Îmi vin în minte mici palpitări despre ce a
fost Crăciunul când eram mici. Atunci Universul ne încăpea pe toți, acum parcă e prea mic!
Și ce vremuri erau când ne jucam în zăpadă și ne acopeream cu ea ca și c-o pătură groasă.
Sau când ne lăsam purtați de ninsoare și ne visam în alte continente, luptându-ne cu arme de
gheață. Dar ce veselie era în dimineața de Crăciun când, sub brad, găseam diverse cadouri și
dulciuri! Eram copii și trăiam fără să ne gândim că mâine e o nouă zi și, zi cu zi trece și viața
noastră! Erau niște peisaje uluitoare, cu munții înalți sugrumați parcă de zăpada așternută,
cu lacurile înghețate pe care noi le transformam în patinoare și cu fereastra casei de la care
te privea câte un suflet din familie, ca să nu te lovești sau să nu faci vreo năzbâtie. Îmi
amintesc că, dacă priveam adânc în zare, vedeam chipul blând și senin al Domnului și știam
că sunt ocrotit și țara mea e ocrotită! România este alta de Crăciun, noi suntem alții, lăsăm
toate problemele din viață deoparte tocmai pentru a trăi cu adevărat!
Am fost copii și acum totul este un trecut ce nu va trece! Vom păstra mereu în
suflete căsuța mică a bunicilor unde, poate acum ninge, pentru că focul a murit demult și
nici acoperiș nu mai are, dar uite că nici ea și nici bunicii nu mai sunt! Colindele vor dăinui
mereu în sufletele românilor – generație cu generație. Acum simt că totul s-a schimbat:
patinoarul este gazdă pentru viață și moarte, unde se joacă un balet pe gheață nocturn și
tragic. Văd că prietenii mei nu mai vin, poate că a nins între noi prea mult…dar fiecare cu
drumul lui colindă pe la case spre a verifica cine e viu.
Timpul păstrează în aromele clipelor sale amintirile unor oameni, locuri sau emoții,
lăsându-te să guști clipele celor ce au trecut.
E iarnă și acum! E Crăciun! Sub brad nu văd nimic și tot ce mi-aș dori ar fi un suflet
nou sau măcar o casetă cu colinde să verific dacă sunt încă viu!
DAN LAURENȚIU, VIII
O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
A.E. Baconsky - Miraj de iarnă
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
25
Hemingway si Gellhorn - una dintre marile
povesti de dragoste ale secolului
Hemingway & Gellhorn - povestea unuia
dintre cele mai faimoase cupluri ale literaturii
americane - a avut premiera mondială la Cannes.
În regia lui Philip Kaufman, este povestea
de dragoste dintre scriitorul american Ernest
Hemingway (Clive Owen) şi Martha Gellhorn
(Nicole Kidman), o femeie reporter de război de o
faimă aproape egală cu cea a scriitorului, cu scene fierbinţi, într-un punct fierbinte al Europei:
Spania din perioada Războiului civil.
Filmul se deschide cu o scenă din 1936, atunci când cei doi se întâlnesc pentru prima oară
într-un bar din Key West. El, un scriitor faimos, ea, o jurnalistă în ascensiune şi viitor corespondent
de război. Cei doi se reîntâlnesc încă o dată în Spania, unde ambii transmiteau ştiri de pe frontul
sângerosului Război civil spaniol. Deşi locuiau la acelaşi etaj al aceluiaşi hotel, ea a rezistat iniţial
avansurilor lui Hemingway; şi totuşi, atunci când - în timpul unui bombardament - s-au aflat
împreună în aceeaşi cameră, fiind în pericol de moarte, pasiunea i-a copleşit pe amandoi, devenind
apoi amanţi şi rămânând în Spania până în 1939. Hemingway urma să divorţeze în 1940 de cea de-a
doua soţie, pentru a se căsători cu Martha Gellhorn. La rândul ei, aceasta urma să ajungă la
celebritate, ca şi corespondent de război, iar după mai multe episoade de infidelitate i-a cerut lui
Hemingway divorţul în 1945. Scriitorul i-a atribuit ei inspiraţia pentru romanul Pentru cine bat
clopotele.
Filmul se foloseşte de materiale de arhivă care îşi fac loc în poveste datorită trecerilor în alb-
negru ale firului principal al poveştii. Producţia HBO beneficiază de interpretările memorabile ale
lui Nicole Kidman şi ale lui Clive Owen. De câteva ori stângăcia cu care se mişcă actorii în cadru te
duce cu gândul la faptul că au filmat cu panou verde în spate.
Filmul sugerează că Martha Gellhorn nu ar fi ajuns atât de celebră ca şi corespondent de
război fără contribuţia lui Hemingway. Într-una din scenele din film, care a avut loc în realitate,
Hemingway îi spune "Ieşi în faţă, să vedem cât de bună eşti...". În Spania, scriitorul i-a dat mai
multe asemenea lecţii. Ea reuşeşte să îşi descopere propria vocaţie. "Ea a fost o bună scriitoare, însă
împreună alcătuiau o combinaţie magică, la care se adăuga senzaţia de a fi cel mai faimos cuplu din
lume, care trec prin aventuri împreună. Însă relaţia lor nu a evoluat stabil, deşi ca spectator speri că
cei doi vor rămâne împreună. Că Nicole Kidman şi Clive Owen vor fi împreună", e de părere Philip
Kaufman, regizorul filmului.
Filmul începe cu o Nicole Kidman, bătrână, în rolul lui Martha Gellhorn la senectute, care
dă un interviu. Declară că nu e o notă de subsol şi că nu o interesează decât acţiunea: "Sunt un
corespondent de război. Asta e ceea ce mă interesează... Şi războaie există". Apoi, în imagine alb-
negru, scena în care Hemingway capturează peştele-spadă, care devine apoi o pată de sânge: şi din
sânge apare în viaţa lui Hemingway Martha Gellhorn: o poveste despre pasiune, cu senzualitate -
toate confirmate de scrisorile celor doi.
Philip Kaufman: "Hemingway, ca şi cinematograful american, a adus lumii ceva inedit. Unii
au afirmat că Hemingway arăta precum Clark Gable, dar şi reversul e adevărat, pentru că
INSTANTANEE
26
Hemingway a scris înaintea lui Clark Gable. Şi înaintea lui Gary
Cooper. Cu toate că cei trei erau prieteni, iar ei au fost la rândul lor
influenţaţi de către Hemingway în ceea ce au adus pe marele ecran. Şi
Clive Owen, în film, are momente a la Clark Gable de tipul Sincer,
draga mea, chiar nu îmi pasă.
Regizorul, care a ţinut un masterclass la Cannes în luna mai, a
mai declarat într-un interviu HBO: "Însă ce ne-a părut întotdeauna
interesant a fost că Hemingway nu putea fi la înălţimea adevăratei
puteri a Marthei Gellhorn. Ea avea ceva în plus: adevărata duritate,
care o făcea să fie înaintea spiritului epocii. De altfel, una din
principalele surse de documentare în studiul nostru a fost un
documentar BBC despre Gellhorn semnat Marie Colvin" (jurnalista
britanică ucisă anul acesta în Siria - n.red.).
Hemingway & Gellhorn e un
film de urmărit, care ne aduce în
atenţie o personalitate care şi-a trăit viaţa la extrem, Martha
Gellhorn - despre care filmul doar ne strecoară curiozitatea să aflăm
mai multe lucruri.
Din distributia filmului mai fac parte: David Strathairn
(Goodnight and Good Luck, Temple Grandin), Rodrigo Santoro (I
Love You Philip Morris, 300), nominalizata SAG Molly Parker
(The Road, Deadwood), nominalizata la Globul de Aur Parker
Posey (Superman Returns, A Mighty Wind), Santiago Cabrera
(Che: Part 1), muzicianul si actorul Lars Ulrich (Get Him to the
Greek, membru fondator al grupului Metallica), Saverio Guerra
(Lucky You), nominalizatul la Emmy Peter Coyote (Erin
Brockovich, Law & Order: LA), Joan Chen (The Last Emperor) si
laureatul cu Emmy si Globul de Aur Tony Shalhoub (Monk, Too
Big to Fail).
RECOMANDĂRI DE FILME SIMILARE:
Pasionată de film, Georgiana Popovici X G
INSTANTANEE
27
Timpul de care dispunem in fiecare zi este
elastic; pasiunile pe care le incercam il dilata; acelea
pe care le inspiram il ingusteaza si obisnuinta il umple.
Opera lui Proust izvorăște din ideea de timp și își
conturează personajele prin raportare la ea. Prozatorul
explorează această noțiune până la epuizare, extrăgând
din ea visuri, amintiri, senzații si făcându-le substanță de
carte. Eroii romanului sunt proiecții umane în timp, apar
episodic, se dezvăluie parțial și contradictoriu și repetă
în mediul social al cărții gestul creatorului lor. El găsește
fericirea doar când reușește a evita teroarea prezentului, aceasta aparține atât autorului, cât și
personajului și se produce în sensul redobândirii secvențiale a momentelor de armonie
dintre sine și clipă. Analiza duratei temporale a permis scriitorului să nu limiteze conținutul
la psihologia pură și a depășit astfel atributul armonizant al cărții, de a fi doar o labirintică și
gratuită agresiune. Desfășurarea vieții lui Marcel este surprinsă pe plan social, frământările
lui sufletești având atingere cu perioada pariziana evocată. Latura socială a operei își
datorează imaginea și valoarea interesului autorului pentru tot ce este modern, curiozității
lui analitice, simțului proporțiilor prin care sunt nuanțați snobii romanului.
Orice analiză atentă a romanului proustian se finalizează cu observația că autorul ei a
re-creat la toate nivelurile: compoziție, construcție arhitectonică, stil. Imaginea globală a
lumii mondene, iubirea, timpul, arta sunt temele asupra cărora se oprește autorul, oferind
prin cunoaștere artistică, mise en abyme și laitmovit. Gustul unei prăjituri, imaginea unor
copaci, o piatră din pavaj declanșează, în percepția personajului, amintiri legate afectiv de
aceste repere, secvențe din cuprinsul existenței și – cel mai important – certitudinea că
pentru individul care știe descifra semnele prezentului, timpul nu este iremediabil pierdut:
Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, înainte de o fi gustat; poate pentru că
zărindu-le deseori de atunci, fără să le mănânc, pe mesele cofetarilor, imaginea lor
părăsise aceste zile petrecute la Combray, ca să se lege cu altele mai recente; poate pentru
că, din aceste amintiri ieșite de atât de multă vreme din memoria mea, nimic nu mai
supraviețuia, totul se dezagregase; formele – și acelea ale micii scoici de patiserie, atât de
generos de senzuală, în cutele ei severe și cucernice – dispăruseră sau, adormite, își
pierduseră puterea de expansiune care i-ar fi îngăduit să ajungă până la conștiință.
Axa comună eroului și cărții este șansa de a se regăsi pe sine și de a construi, de
revelație, opera. Căutarea complică ideatic substanța romanului, iar pe Marcel îl situează
într-o inerție a obișnuinței, înstrăinindu-l, la un moment dat de propria ființă autentică. Orice
nouă trăire echivalează cu un pas spre inițiere, spre acea aventură lăuntrică pe care i-o
dictează personajul-timp.
INSTANTANEE
28
Există pretutindeni în opera lui Proust o analogie între realitate și formele artei.
Concepția aceasta atât de modernă despre artă, dezvoltă într-un plan secund al textului,
ideea potrivit căreia lumea este o carte, un tablou sau o simfonie, dupa cum și acestea, la
rândul lor, sunt lumea. Relația aceasta de izomorfie obligatorie îi permite romancierului să
descrie personaje, locuri, scene prin raportare permanentă la domeniul artei: o servitoare
seamănă cu Caritatea lui Giotto, Odette cu Primăvara lui Botticelli, actrița Berma cu o
statuie antică, așa încât majoritatea prezențelor epice se înfățișează prin mediere artistică.
Conform aceluiași paralelism artistic, statui, tablouri, basoreliefuri prezintă similitudini cu
personajele romanului, marea de la Balbec, este aidoma cu cea din pânzele unor pictori
impresioniști, catedralele, casele, străzile, seamănă cu cele din tablourile cunoscute,
creându-le astfel impresia unui déjà-vu în percepția lectorului care pierde limita dintre
autentic și reflectare. Cel mai semnificativ amănunt este un prilej de aluzie culturală sau
măcar istorică: Și timp de câteva luni la rând, în acest Balbec pe care îl dorisem atât de
mult pentru că nu mi-l închipuiam decât biciuit de furtună și pierdut în cețuri, vremea
frumoasă fusese atât de strălucitoare și de statornică, încât, când ea venea să deschidă
fereastra, putusem totdeauna, fără să fiu înșelat, să mă aștept să găsesc aceeași bucată de
soare îndoită pe colțul zidului exterior, și de o culoare neschimbată, care era nu atât
emoționantă ca semn al verii, cât posacă precum cea a unui smalț inert și mincinos. Și în
timp ce François scotea boldurile, desprindea stofele, trăgea perdelele, ziua de vară pe care
o descoperea părea la fel de moartă, la fel de imemorială ca o somptuoasă și milenară
mumie pe care bătrâna noastră servitoare ar fi desfășurat-o cu grijă, treptat, din pânzeturi,
înainte de a o dezvălui, îmbălsămată în vesmântu-i de aur.
În ciuda aparenței livrești și compozite, paginile romanului surprind amalgamat și
prin intermediul unui flux narativ cenzurat de afect, imaginea Parisului contemporan
scriitorului și a lumii citite cu grila artistică. Deși calitatea de roman-cronică este subsidiară
proiectului proustian, ea se constituie totuși în acea cochilie Saint-Jacques ce ascunde,
labirintic, timpul pierdut.
Scrisul lui Proust este scrisul cel mai artist pe care îl cunosc. El nu constituie
niciodată pentru autor o piedică. Caut cusurul acestui stil și nu-l pot găsi. Îi caut calitățile
dominante și iarăși nu le pot găsi. El n-are cutare sau cutare calitate: le are pe toate. Atât
de deconcertantă este suplețea lui, încât orice alt stil pare pe lângă al lui sau afectat, tern,
imprecis, sumar, neînsuflețit.
(André Gide)
… pentru Proust realul nici nu există decât în măsura în care este re-creat prin re-
trăirea lui (ca scriere a lui), soluție prin care acțiunea corespondențelor (analogiilor)
universale, susținută de mecanismul metonimiei ce le favorizează desfășurarea (altminteri
ele ar rămâne punctiforme), răscumpără condiția degradabilă și muritoare și dispersiunea
eului, dăruindu-i unitatea, și totodată eternitatea ca veșnic prezent căruia îi este întruna
integrat un trecut re-creat prin epifaniile suscitate de memoria involuntară.
(Irina Mavrodin)
IZABELA GHIMBOAȘĂ, XII FILO
INSTANTANEE
29
,,Necunoscuta” lui Kramskoy Una dintre cele mai misterioase lucrări a celebrului pictor rus. Acest lucru se datorează
faptului că Ivan Kramskoy, în ciuda tuturor
insistenţelor, a refuzat categoric să dezvăluie
vreodată identitatea femeii din portret sau să
dea detalii legate de persoana ei -atitudine
care îi era total nespecifică. Atunci când era
întrebat cine este protagonista, artistul
răspundea invariabil: “O necunoscută”…
Pe 24 martie 1883, într-unul
din ziarele centrale ale Sankt-
Petersburgului, apare un articol despre
expoziţia de pictură unde va fi expusă, în
premieră, ultima lucrare a lui Ivan Kramskoy - “Necunoscuta”:“O doamnă într-o trăsură, la ora
promenadei pe prospectul Nevsky, între orele trei şi cinci după amiază, înveşmântată într-o haină de
catifea cu blană, de o frumuseţe oacheşă, arogantă, semi-ţigănească” – aşa o descria scriitorul Petr
Boborâkin în acel articol.
În următoarele zile, aproape tot Sankt-Petersburgul s-a înghesuit, intrigat, s-o vadă pe
misterioasa necunoscută… Luat prin surprindere de acest interes exagerat al publicului şi nefiind în
stare să-şi stăpînească emoţiile, Kramskoy a plecat de la expoziţie, hotărând să se întoarcă doar
spre sfârşitul ceremoniei de deschidere. Dar, când s-a întors, deja de la uşă mulţimea entuziasmată
l-a ridicat pe braţe şi l-a dus înăuntru. Succesul era fulminant. Erau prezenţi duci şi industriaşi,
comercianţi şi bancheri, scriitori şi artişti, studenţi la arte şi colegi de breaslă.
-Spune, cine e? – insistau prietenii intrigaţi.
- O necunoscută.
- Zi-i cum vrei, dar spune-ne , de unde ai găsit-o?
- Am inventat-o.
- Totuşi, ţi-a pozat vreun model?
- Poate…
Însă, cu toată atmosfera euforică din jurul său, artistul era disperat şi descurajat. La expoziţie
venise, dar şi plecase imediat prietenul lui de suflet, bogatul mecenat Tretiakov, care preţuia opera
lui Kramskoy mai presus de toţi banii şi care îl cunoştea cel mai bine pe artist. Tretiakov
cumpărase până la acel moment toate lucrările disponibile ale prietenului său, el fiind cel mai fidel
susţinător financiar şi sincer admirator al operei acestuia. De data aceasta însă, Tretiakov a stat un
timp în tăcere, contemplând portretul, a ascultat îngândurat speech-urile admirative apoi, fără să
spună o vorbă, s-a întors şi a plecat de la recepţie…
Adevărul despre această lucrare rămâne şi azi o taină bine încuiată. Asta pentru că, în ciuda
multiplelor bârfe şi supoziţii, Kramskoy nu a lăsat nicăieri, nici măcar în jurnalele sale intime sau
în corespondenţa personală bogată vreo informaţie sau vreo aluzie cât de mică în acest sens -
nimeni, nici chiar apropiaţii nu au văzut, când a pictat-o şi nici cine i-a pozat.
Una dintre variantele, conform căreia portretul reprezintă o femeie întreţinută, demi-
monde, o metresă, (titlu considerat o mare ruşine pentru o femeie la acea
vreme) este confirmată de principalul cercetător şi istoric al galeriei Tretiakov din Sankt-
Petersburg, Tatiana Carpova. Ea susţine că mecenatul Tretiakov, care odată, într-o discuţie cu
INSTANTANEE
30
scriitorul Lev Tolstoi i-a spus acestuia că el achiziţionează pentru galeria sa de artă tot ce este mai
de preţ în arta rusă, cu excepţia obscenităţilor, a intuit în această lucrare ceva nu neapărat vulgar,
ci adulterin, sfidător, contra moralei. Din acest motiv nu a dorit să-l cumpere. De altfel, mulţi critici
de artă au supranumit tabloul “Dama rusă cu camelii”, sugerând că protagonista îşi câştiga existenţa
vânzându-şi corpul.
Argumentele erau următoarele: portretul fusese expus în martie 1883, iar eroina era
îmbrăcată după ultima modă din Paris, sezonul iarna 83. Pe cap Necunoscuta poartă o pălărie cu
pană de la “Francisc”, cel mai luxos model al sezonului, este îmbrăcată cu un mantou de croială
“Skobelew”, de asemenea ultimul “răcnet” şi poartă mănuşi fine suedeze, extrem de scumpe.
Acele modele ultra-noi nici măcar nu apăruseră încă în Sankt-Petersburg şi, având în vedere
că marile familii de aristocraţi ruşi erau la acea vreme destul de scăpătate, o aristocrată veritabilă
nu şi-ar fi putut permite luxul de a comanda ultimile modele de haine de la marile case de modă din
Paris.
O doamnă din înalta societate, de viţă nobilă, purta cu demnitate, desigur, doar lucruri
clasice, de calitate, dar cu un pas în urma modei. Asemenea mofturi îşi puteau satisface doar fiicele
comersanţilor proaspăt îmbogăţiţi de prin provincie, ahtiate să cumpere de la blănuri şi diamante,
până la titluri nobiliare, sau femeile întreţinute, amantele marilor bogătaşi. Doar aceste categorii de
femei îşi permiteau să fie în pas cu moda mondială, încă de la începutul sezonului. În concluzie,
această versiune sugerează că, chipul femeii din tablou este unul colectiv, pictat de pe mai multe
modele-curtezane, fiecare din ele împrumutând chipului femeii din imagine câte ceva din trăsăturile
sale – rezultând amanta de lux tipică a acelor vremuri.
O a doua variantă are legătură cu cel mai mare scandal romantic de la acea vreme.
Protagonişti – ţarul Alexandru al II-lea (tatăl lui Nicolae al II-lea) şi frumoasa contesă Ekaterina
Dolgorukaya, care trăiau o poveste de iubire interzisă de peste 14 ani.
Ţarul fusese un mare fustangiu şi admirator al frumuseţii feminine dar, întîlnind-o la vârsta
de 47 de ani pe frumoasa de viţă nobilă, de numai 18 ani, el s-a îndrăgostit atât de tare, încât a
întrerupt orice relaţii apropiate atât cu alte femei, cât şi cu propria soţie, ţarina Rusiei, declarându-i
Ekaterinei că ea este unica şi adevărata lui soţie în faţa lui Dumnezeu şi că o va lua de soţie în mod
legal, de îndată ce va avea posibilitatea.
De altfel, Alexandru s-a ţinut de cuvânt şi ei s-au şi căsătorit în secret, după aproape 15 ani,
având deja trei copii măricei, la un an după moartea ţarinei. La vremea când Kramskoy începuse să
picteze portretul, prin 1880, scandalul era în floare, curtea renegând-o pe Ekaterina şi copiii ei,
deoarece se răspândise zvonul că Alexandru al II-lea ar vrea s-o cazeze pe iubita sa în palatul
Imperial, nu departe de apartamentele proprii, unde era şi împărăteasa, grav bolnavă. Familia regală,
copiii legali se opuneau cu vehemenţă.
Atunci, se spune că femeia s-ar fi dus la Kramskoy şi i-ar fi comandat acest portret, cerând
ca pe fundal să apară palatul imperial Anicikov, unde Ţarul locuia cu soţia şi copiii legali, iar ea să
fie înfăţişată cu o expresie anume a feţei, una care să-i exprime întregul dispreţ pentru
convenienţele şi ipocrizia vremii şi pentru opinia publică. Soarta a vrut ca în timp ce se picta
portretul, ţarina să moară, iubiţii să se căsătorească însă, la scurt timp, destinatarul -
ţarul Alexandru al Rusiei, să fie ucis într-un atac terorist cu bombă, iar Ecaterina, devenită soţia lui
morganatică(aşa se numeau căsătoriile capetelor încoronate, care nu dădeau drept de preempţiune la
tron), devastată de moartea bărbatului iubit, să părăsească Rusia definitiv, exilată, rămânănd fidelă
memoriei lui Alexandru până în ultima zi a vieţii sale, în 1922. Apucaseră să trăiască la palatul
imperial, împreună cu cei trei copii ai lor, puţin mai mult de un an – probabil cel mai fericit din
viaţa lor. Astfel, nerevendicat, tabloul “Necunoscuta” rămâne în patrimoniul statului rus.
Care dintre cele două variante ale istoriei sale este cea adevărată – rămâne un mister până în
ziua de azi… Oricum, fascinante ambele poveşti!
CRISTINA MUGUR, X ȘTIINȚE
INSTANTANEE
31
Crăciunul este cea mai veche sărbătoare din calendarul bisericesc și celebrează Nașterea
Mântuitorului Iisus. Traditiile și obiceiurile, păstrate din moși – strămoși, diferă de la regiune la
regiune. Pe alocuri, colinda, Steaua, Viflaimul, Irozii și Belciugarii încântă privitorii. Cum se
colindă, ce se pune pe masa de Crăciun? Vezi câteva credințe populare, dar și superstiții legate de
Crăciun!
În satele bănățene, în Ajunul Crăciunului, primii care pleacă la colindat sunt copiii mici, care
trec din casă în casă și rostesc: “Bună dimineața la Moș Ajun!”. Pentru colindul lor, primesc bani,
covrigi sau mere.
În jurul prânzului, la colindat merg și copiii mai mari. Ei formează cete sau merg singuri la
casele vecinilor și prietenilor pe care îi întreabă: “Primiți colinda?”. Dacă gazda le răspunde
afirmativ, încep cântecul. Colindătorii sunt poftiți înăuntru și răsplătiți cu prăjituri, dar și cu bani.
Abia dupa ce se înserează, la colindat pornesc și tinerii, care merg, de regulă, la cunoscuți unde
petrec mai mult timp în compania gazdelor. Sunt invitați la masă și serviti cu prăjituri și vin, dar nu
li se oferă bani. Adulții pleacă la
colindat după ce se înnoptează
bine. Ei încep colindatul cu casa
preotului și continuă cu
locuințele primarului și ale altor
oameni de vază din sat, care sunt
obligați să țină poarta casei
deschisă până în zori, semn că
sunt bucuroși de oaspeți.
Colindatul poate dura
până dimineața și este reluat și
în ziua de Crăciun.
În satele României
găsești numeroase credințe
populare legate de Crăciun.
În ajunul Crăciunului, gospodarii pun mâna pe toate uneltele din curte, pentru a le folosi cu
spor în anul următor. Se pun în toate cele patru colțuri ale mesei căței de usturoi și semințe de mere,
ce vor apăra familia de deochi și farmece. Stăpânul casei pune o potcoavă într-o căldare cu apă.
Bărbatul bea primul din ea, apoi o dă vitelor, ca să fie tari ca fierul. Femeile pun un ban de metal și
o nucă în apa de spălat, spre a fi în anul ce vine frumoase și bogate. În ajun de Craciun, se curăță
hornurile casei, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor pentru un viitor rod bogat. La Crăciun,
pâinea se așează pe masă pentru a atrage belșugul; tot în același scop, sub fața de masă, se pune
pleava de grâu.
Se zice că dacă nu dăruiești nimic în Ajunul Crăciunului te va părăsi prosperitatea. Cine se
săruta sub vâsc în noaptea de Ajun va avea noroc în dragoste, cine evităa însă sărutul de sub vasc va
avea ghinion.
În Ajunul Crăciunului, nu trebuie să lași pe nimeni să-ți închidă ușa, deoarece s-ar putea să
aibă mâna rea și-ți va alunga norocul din casă. Copiii care se nasc în noaptea de Crăciun sunt cei
mai norocoși.
MĂLINA BUZESCU, VII G
INSTANTANEE
32
Legendarul Moş Crăciun a apărut cu mult timp înaintea Naşterii lui Iisus Christos, cultul lui
fiind mult mai vechi decât cel al zeului Mithra, luat de romani de la perşi şi introdus şi în Dacia, în
perioada romanizării. Crăciun este o făptură sacră, simbolizând timpul creaţiei, numele lui
însemnând în latină- naşterea, în slavă- sărbătoarea solstiţiului de iarnă, iar în albaneză- buturugă.
În cultura laică, Crăciun nu
deţine puteri miraculoase, ci este un om
bătrân, care se ocupa cu creşterea
vitelor, fiind vecin cu fratele său mai
mic, Moş Ajun. Crăciun s-a născut
înaintea tuturor sfinţilor şi este mai mare
peste toţi ciobanii din satul în care s-a
născut Christos. Este un om înstărit, cu
case mari şi multe grajduri, alături de
pământuri întinse pentru cultivat şi
pentru păscut vitele.
Mitul arhaic al acestui cioban
bătrân s-a transformat la creştini în mitul
unui cioban hain care nu voia s-o
primească pe Fecioara Maria să nască
într-unul din staulele sale. Soţia sa, Baba
Iova, cunoscută şi sub numele de
Crăciuneasa, în lipsa soţului ei, care era
plecat cu douăsprezece care la moară, o
lasă pe Maica Domnului să nască în casa
ei.
Drept mulţumire, Fecioara Maria le ajută pe cele două fete ale lui Crăciun: celei şchioape i-a
pus un picior de aur, iar celei oarbe- alţi ochi pentru a putea vedea. Când Crăciun se întoarce acasă,
o pedepseşte însă pe soţia sa, pentru că a adăpostit-o pe Maica Domnului, tăindu-i mâinile de la cot,
numai că Fecioara Maria i le pune la loc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Când bătrânul Crăciun află că cel care s-a născut în grajdul sau este chiar Isus Christos, fiul
lui Dumnezeu, merge şi-i cere iertare soţiei, după care se duce în staul şi se închină Fecioarei Maria
şi lui Iisus Christos, pe care îl recunoşte drept fiul lui Dumnezeu. De bucurie, Crăciun a dat o
petrecere la care au poftit şi slugile şi a împărţit Fecioarei Maria şi pruncului daruri ciobăneşti:
lapte, urdă şi brânză, de unde s-a născut tradiţia darurilor de Crăciun. Obiceiul se suprapune
momentului oferirii darurilor de către cei trei regi, magii noului Mesia. Se spune că Fecioara Maria
l-a născut pe Isus în unul dintre grajdurile celui pe care îl cunoaştem astăzi drept Moş Crăciun.
O altă legend, din care s-a născut povestea lui Moş Crăciun, circula în Scandinavia. Vikingii
aveau un zeu numit Ordin, care călătorea iarna pe un cal cu opt picioare, pentru a împărţi cadouri.
În lumea păgână, Odin este considerat străbunicul lui Santa Claus, Moşul occidental. Odată cu
răspândirea creştinismului, multe dintre aceste legende păgâne s-au pierdut. Columb a dus legenda
peste Ocean.
INSTANTANEE
33
Cel care stă la baza naşterii
lui Moş Crăciun este Sfântul
Nicolae, patronul spiritual al
Rusiei şi al Greciei, care-i
protejază pe marinari, judecători,
brutari şi pe săraci.
Precursorul lui Moş Crăciun a fost
Moş Nicolae, patronul spiritual al
Rusiei
Legenda Sfântului Nicolae
a fost dusă în America de
Cristofor Columb și de oamenii
săi, în 1492. În timpul Reformei
religioase, din secolul al XVI-lea,
unii protestanţi nu l-au dorit pe
Sfântul Nicolae, pentru că numele
lui era legat de biserica catolică.
De aceea, fiecare ţară sau regiune
şi-a găsit propriul împărţitor de
daruri: Franţa pe Peter Noel sau Petit, Marea Britanie pe Santa Claus, Germania pe Kriss Kringle,
iar ţara noastră pe Moş Crăciun...
„Santa Claus” s-a născut dintr-o greşeală de tipar .
Imaginea moşului de astăzi a apărut în SUA unde, în 1823, fiul reverendului Clement Clarke
Moore a semnat poezia „O vizită a Sfântului Nicolae”. Desenul care o însoţea trebuia să-l reprezinte
într-un costum cărămiziu, însă dificultăţile de tipărire au făcut ca în varianta imprimată, costumul
moşului să apară roşu. Această eroare tehnică l-a transformat pe Sfântul Nicolae într-un personaj
mai profan, care renunţă la toiag. Acest personaj compozit, numit Santa Claus – o deformare a
numelui olandez al Sfântului Nicolae – este un moş cu obraji bucălaţi şi aprinşi de ger, cu o barbă
albă, care soseşte la casele copiilor într-o sanie trasă de reni şi coboară prin coş pentru a pune jucării
sub brad.
Peste 40 de ani, Thomas Nast, unul din celebrii ilustratori americani ai vremii, impune figura
bine cunoscută: un bătrân rotofei, cu barbă albă, cu costum roşu, tivit cu alb, bonetă roşie îmblănită,
cu lulea în gură şi cu un sac plin de jucării, pe scurt, imaginea pe care imigrantul german, a păstrat-o
despre Pelze Nicol din copilăria sa. În anii următori, revista ”Harper s Weekley”, în numerele de
Crăciun, a publicat imaginea moşului, îmbunătăţită de la an la an, până în 1886, când Nast e
concediat. Preşedintele SUA, Theodore Roosevelit, admirator al desenelor lui, i-a oferit acestuia un
post de consul în Ecuador.
Haddon Sundblom a creat o imagine îmbunătăţită a lui Moş Crăciun, care nu mai are lulea,
în schimb, mantia lui roşie e prinsă cu o curea lată. Personajul creat, care îl are drept model pe cel
mai bun prieten al său – un vânzător pensioner - a apărut, între 1931 şi 1966, în 40 de variante,
răspândindu-se în toată lumea pe ambalajele de Coca-Cola sau pe reclamele de băuturi. Contribuţia
decisivă la crearea lui Moş Crăciun modern pare a fi adusă de John Tenniel, caricaturist la revista
satirică engleza” Punch”, care l-a imaginat pe Old Christmas ca pe un bătrân cu obraji roşii, barbă
albă şi lungă, palton tivit cu blană şi cu o cunună de stejar pe cap.
În Europa Occidentală, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Moş Crăciun era perceput ca un
personaj fioros, care ameninţa copiii. În Anglia, era numit Old Christmas, un ins cu barbă şi
pelerină lungă, închipuit ca un băutor înrăit, care participa la chefuri monstruoase. Într-un muzeu
din Londra se mai păstrează şi azi un desen din acea perioadă, în care copiii se ascund în spatele
părinţilor, când un bătrân cu glugă şi pelerină şi cu un sac în spinare intră pe uşă.
INSTANTANEE
34
Moş Crăciun era însoţit de un personaj înspăimântător-mâncător de copii, şi pentru a
menţine atmosfera de groază, în perioada Crăciunului, în Marea Britanie, toate librăriile erau
invadate de cărţi despre fantome. Cel care s-a abătut de la tradiţie a fost marele scriitor englez
Charles Dickens (1812-1870). În nuvela „A Christmas Carol” (Poveste de Crăciun), bine primită de
public şi apreciată de critici, a modernizat Crăciunul, introducându- l ca pe o sărbătoare populară.
Transformarea lui Moş Crăciun într-un bătrânel vesel cu barbă, ce nu înfricoşează, cu
căciulă şi haină roşie, având bordura albă, cu ochii jucăuşi, binevoitor şi generos, s-ar datora
factorului comercial, acest personaj fiind o adevărată binecuvântare pentru industriaşi şi
comercianţi.
La început, biserica catolică şi protestantă nu au privit cu ochi buni evoluţia moşului, care,
pe nesimţite, s-a substituit pruncului Iisus, şi nu au acceptat prea uşor laicizarea Sărbătorii. În zadar
însă, pentru că Moş Crăciun, din patria sa, Cristmasland, aflată undeva în Finlanda (în realitate un
orăşel situat în preajma Cercului Polar arctic), pleacă la fiecare sfârşit de an, cu sania trasă de reni şi
cu sacul plin de daruri, pentru a-i face fericiţi pe copiii de pretutindeni.
ANDREEA PASCOTĂ, VII G
COLOREAZĂ-NE!
CUPRINS
Impresii .......................................................................................................
1
Debut liric ...................................................................................................
2
Parfumul magic al cuvintelor ......................................................................
5
Lirica românească .......................................................................................
6
DSD ............................................................................................................
12
Where is the love ........................................................................................
16
Ziua mamei .................................................................................................
19
Atelier .........................................................................................................
21
Cinefiltru ..................................................................................................... 25
Cronică de carte ........................................................................................ 27
Istoria unui tablou ...................................................................................... 28
Crăciunul ..................................................................................................... 31
Materialele pot fi trimise pe adresa:
e-mail: [email protected]
Precizări:
Textele vor fi culese în Times New Roman, corp 12, cu semne diacritice, atent
corectate.
Revista poate fi vizualizată pe următoarea adesă:
http://www.instantaneeprof.blogspot.ro
©2009, Editura „Neutrino”
Titlul: INSTANTANEE
Toate drepturile rezervate
Mobil: 0724224400
www.neutrino.ro
E-mail: [email protected]
I. S. S. N. 2065-4804