retorica si argumentare in context comunicational
TRANSCRIPT
1. Retorică şi argumentare în context comunicaţional
Lect. Univ. Dr. Raluca Soare
O perspectivă actuală asupra retoricii şi teoriei argumentării trebuie
dezvoltată cu necesitate în raport cu sfera comunicării în general şi cu
interacţiunile comunicative ce gravează spaţiul social, în special. Din acest punct
de vedere, studiul retoricii şi al argumentării este esenţial atât pentru înţelegerea
modului de producere a discursurilor adecvate situaţiilor de comunicare, cât şi
pentru receptarea critică a oricărui text (politic, publicitar, mediatic), prin aplicarea
unei grile corecte de decodare. Aşa cum arată S. Săvulescu, „retorica impregnează
ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al interacţiunii
umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiene sau mediatice, al
justificărilor şi probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi
oratorice.”
Dacă intenţionalitatea şi finalitatea sunt două coordonate definitorii ale
comunicării, atunci, relevanţa mecanismelor retorice şi argumentative în cadrul
acestui proces, este de necontestat caci nu putem vorbi despre efectele
comunicării fără a avea în vedere intenţia locutorului de a crea prin comunicare
anumite efecte, precum şi reuşita în comunicare, care implică izomorfismul dintre
emiţător şi receptor. Prin urmare, intenţia de a-i convinge pe ceilalţi, de a
determina prin comunicare acceptarea, aprobarea şi consensul sau de a-i
împiedica să adopte un alt punct de vedere, ocupă un loc important în procesul
general de comunicare şi un loc central în comunicarea persuasivă. Dacă efectele
corespund sau nu intenţiei, depinde de o serie de factori printre care, calitatea
argumentelor folosite, prestigiul vorbitorului, contextul în care se produce
comunicarea, stilul folosit, structurarea ideilor, etc. Aşadar,
alegerea modalităţilor de comunicare nu este independentă de efectul pe
care locutorul îl urmăreşte, ci decurge dintr-o strategie comunicaţională ce implică
interdependenţa dintre finalitatea şi mijloacele comunicării.
1
Când un locutor propune interlocutorului său să-şi asume împreună soluţia opinabilă
la o problemă argumentativă, ne aflăm în faţa unui discurs retoric comunicativ.
„Comunicarea e autentică dacă, într-adevăr, utilizatorul are convingerea pe care o
propune, pozitivă ori negativă, şi inautentică dacă mimează această
convingere.”
Instrumentul comunicării retorice este argumentul care, în virtutea desfăşurării sale
conform unor principii şi reguli, permite examinarea faptelor şi datelor, aprecierea
valorilor şi judecarea ideilor şi conceptelor expuse. Opinia instaurată prin
argumentare poate fi considerată drept rezonabilă întrucât are flexibilitatea dată de
criteriul stabilirii consensului. O opinie expusă argumentativ trebuie astfel să
genereze o autoconvingere şi deci o asumare proprie a mesajului de către receptor.
Putem afirma astfel că, cele trei condiţii fundamentale ale actului retoric propriu-zis
sunt: să informeze, să dovedească, să obţină asumarea.
În concluzie, orice comunicare este o încercare de a influenţa. Comunicarea
urmăreşte într-adevăr să transmită un sens (al unei idei, situaţii, fenomen), fapt ce
nu se poate realiza fără influenţare. Dacă influenţarea este consubstanţială
comunicării, atunci, a comunica şi a influenţa formează una şi aceeaşi acţiune.
1.1. Comunicarea persuasivă
În lumea actuală, aspecte esenţiale ale existenţei individului depind de
comunicarea persuasivă. Aceasta joacă un rol important în comportamentul
interpersonal, intrapersonal şi al consumatorului. Chiar dacă nu transmitem mesaje
persuasive în mod frecvent, ne aflăm foarte des în situaţia de a fi convinşi de către
alţii, în calitate de receptori şi consumatori de mesaje persuasive.
Definiţiile persuasiunii se concentrează pe efectele, premisele şi mijloacele
acesteia. Wallace Fotheringham defineşte persuasiunea ca „acel complex de
efecte asupra receptorilor” provocat de mesajul agentului persuasiv. Printre
efectele constatate sunt amintite: schimbarea gândurilor şi acţiunilor, crearea
motivaţiei interne auditoriului, influenţarea alegerii, crearea sentimentului de
identificare.
2
Premisele persuasiunii sunt psihologice, raţionale şi culturale. Prima
categorie are în vedere procesele psihologice active în cazul majorităţii oamenilor:
nevoile, atitudinile şi consistenţa. A doua categorie se referă la structurile logice
sau raţionale comune receptorilor (silogismele, raţionamentul cauză-efect,
inductiv, deductiv, analogic). Cea de-a treia categorie vizează sistemul de valori,
convingeri şi modele comportamentale care stau la baza formării individului şi se
propagă prin intermediul limbajului, poveştilor, miturilor şi propriilor observaţii cu
privire la grupurile sociale cu care intrăm în contact.
Mijloacele persuasiunii constau în resursele limbajului utilizate conform
strategiilor comunicaţionale. Putem identifica trei dimensiuni lingvistice majore:
dimensiunea semantică, dimensiunea funcţională şi dimensiunea
tematică. Dimensiunea semantică explică nuanţele de sens pe care le
conotează cuvintele. Dacă pentru locutor este importantă alegerea cuvântului cel
mai adecvat contextului semantic, receptorul trebuie să se concentreze asupra
opţiunilor semantice, fără a pierde din vedere faptul că alegerea unui anumit
termen oferă indicii preţioase cu privire la intenţiile ascunse şi la credibilitatea unei
surse. Dimensiunea funcţională evidenţiază funcţiile sau misiunile cuvintelor,
foarte importante pentru dimensiunea persuasivă a limbajului (numirea,
modificarea, activarea). În afara funcţiilor şi a înţelesului semantic, unele cuvinte
includ o senzaţie, o structură şi o temă. Toţi termenii onomatopeici sunt exemple
evidente de limbaj cu o structură sau temă anume. Această dimensiune poate sa
fie evidenţiată şi prin figuri de stil precum asonanţa şi aliteraţia.
În contextul supralicitării şi concurenţei la nivelul comunicării, orice emiţător
trebuie să ţină seama de faptul că mesajul său va fi amestecat, asimilat altora şi
că, prin urmare, este indicat ca el să atragă atenţia şi să acroşeze, să producă un
stimul, adică un factor susceptibil de a declanşa o recţie din partea receptorului.
Astfel, pentru ca un mesaj să aibă impact, el trebuie să genereze interesul,
alegerea şi adeziunea, să determine reflecţia şi evaluarea, să declanşeze o acţiune
sau un comportament.
Putem, aşadar, să distingem trei niveluri de intervenţie: afectiv (nivelul
evaluării imaginii şi al sentimentelor), cognitiv (nivelul cunoştinţelor şi credinţelor)
şi conativ (nivelul intenţiei şi acţiunii).
3
În funcţie de rolul său, de a enunţa, a explica, a interpela, a seduce, a
conştientiza, etc., mesajul persuasiv va avea o funcţie diferită. Funcţia expresivă
pusă în legătură cu personalitatea şi calităţile
Roman Jakobson (în Essais de Iinguistique generale, 1963) stabileşte şase funcţii
ale limbajului, în care sunt angajate elementele comunicării (emiţătorul, mesajul,
contextul, codul, destinatarul):
1. funcţia emotivă sau expresivă centrată asupra emiţătorului, arată
atitudinea vorbitorului faţă de enunţ şi se poate exprima prin intermediul
interjecţiilor, al exclamaţiilor, prin lungirea emfatică a sunetelor;
2. funcţia conativă se concentrează asupra receptorului, folosind strategia
lingvistică a contactării lui, bazată pe mărci ale vocativului şi imperativului;
3. funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă), ce trimite la context, şi la
obiectul comunicării; ea are in vedere, în scopul informării, contextul lingvistic
şi extralingvistic (social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea
reală a mesajului,;
4. funcţia fatică orientată spre stabilirea şi menţinerea contactul cu
interlocutorul prin căi variate (ludicul, interogativul, suspansul, misterul,
şocantul). Poate miza şi pe întreruperea comunicării, verificând dacă receptorul
este atent şi canalul de comunicare funcţionează fără factori perturbatori;
5. funcţia metalingvistică, cu rolul de a clarifica, explica, defini sau demonstra
codul utilizat de comunicator, modul în care funcţionează nivelurile limbii
(morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.), favorizând şi facilitând
comunicarea;
6. funcţia poetică, ce presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine,
prin transformarea materiei în manieră, odată cu redarea metaforică a
semnificatului şi prin exploatarea valenţelor expresive ale limbajului cu ajutorul
figurilor de stil.
Este necesar să abordăm caracterul pregnant al persuasiunii, fiind conştienţi
că, în esenţă, aceasta este un act simbolic atât pentru cel care o practică, cât şi
pentru cel care îi suportă consecinţele. Actul persuasiv nu presupune pentru
nimeni obligativitatea de a acţiona într-un anume fel, ci, mai degrabă, oferă
argumente logice, emoţionale şi culturale în sprijinul eventualei asumări a acţiunii
4
respective. Motivele întemeiate de a acţiona trebuie să-i parvină receptorului
printr-un mediu adecvat, indiferent dacă este vorba de o comunicare
interpersonală sau de una publică.
1.2. Situaţia retorică
Ansamblul de determinări care condiţionează modul în care se organizează
comunicarea retorică poate fi numit situaţie retorică. Discursul retoric nu
reprezintă o abstarcţiune, ci un fenomen aflat într-o relaţie strânsă cu contextul în
care se produce. El poate fi privit ca un eveniment comunictiv care irumpe într-o
anumită realitate ale cărei coordonate pot fi sesizate şi măsurate, constituind
totodată, reguli care guvernează realitatea respectivă.
Conform modelului relaţional-sistemic, „un fenomen rămâne de neînţeles
câtă vreme câmpul de observaţie nu este suficient de larg ca să cuprindă şi
contextul în care se produce el. Neputând să perceapă complexitatea relaţiilor
dintre un fapt şi un cadru în care acesta se inserează, dintre un organism şi mediul
său, cel care observă ceva «misterios» ajunge să atribuie obiectului pe care îl
studiază proprietăţi pe care acesta poate că nu le are...” Prin urmare, înţelesul unui
mesaj şi chiar intenţia comunicatorului ies imediat la suprafaţă, transpar se
clarifică imdiat ce plasăm mesajul în contextul său de comunicare, aşa cum,
schimbarea contextului poate determină de cele mai multe ori schimbarea sensului
mesajului.
Conceptul de situaţie retorică trimite direct către termenul grecesc kairos, cu
corespondentul său latin decorum, sensul iniţial al acestor termeni referindu-se la
ceea ce produce sau inspiră comunicarea, (o ceremonie, un conflict, o declaraţie
de dragoste, etc.) precum şi la intenţia specifică a comunicatorului, care poate sa
fie, în general, blamarea sau lauda. Pe lângă adaptarea discursului la context, care
impune implicit subiectul său tema comunicării, tot sensul iniţial se referă şi la
adaptarea discursului la audienţă, într-un cadru spaţial şi temporal dat.
Din perspectiva pragmaticii, situaţia comunicaţională numită context
comunicativ, trimite la ansamblul factorilor care influenţează semnificaţia
5
mesajelor, dincolo de structura lingvistică a acestora. Astfel, elementele pe care le
presupune contextul comunicativ au o natură socio-psiho-lingvistică. Elementele
sociologice trimit la contextul situaţional ce include identitatea, rolul şi statutul
social al interlocutorului precum şi date referitoare la caracteristicile spaţiale sau
temporale ale situaţiei de comunicare. Elementele psihologice cuprind fondul de
presupoziţii comune (ceea ce indivizii ştiu sau consideră). Elementele lingvistice se
referă la locul unde se inserează enunţul în cadrul sistemului discursiv din care
face parte. Trebuie admis faptul că percepţia comună asupra realităţii istorice, cât
şi realizarea cunoaşterii şi reflecţia socială sunt elemente care acţionează
împreună pentru determinarea conceptelor istorice. Dacă se pot pune în evidenţă
numeroase discordanţe conceptuale care sunt în mod direct determinate de cursul
istoriei, în acelaşi timp există şi un număr mare de concepte care rămân
neschimbate. Mulţi termeni glisează, în funcţie de percepţia istorică, de pe scara
dezirabilului pe cea a indezirabilului şi invers. De asemenea, se remarcă lipsa unui
consens asupra sensului multor termeni folosiţi în limbajul politic, dar şi în limbajul
comun: liberalism, resursă, putere, democraţie, dezvoltare, toleranţă, tradiţie, nou,
progres, autoritate, clasă, revoluţie, etc. Uneori, sensul unui termen nu poate fi cu
claritate înţeles deoarece fenomenul pe care îl desemnează este prea recent sau
nu există destule informaţii asupra lui. Diferenţele de perspectivă pot determina
apariţia a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi entitate extralingvistică.
Aşa cum accentuează şi D. Maingueneau, discursul trebuie înţeles ca
articulare a textului şi a contextului. „În consecinţă, discursul nu poate fi definit
nici ca reprezentare a obiectului, nici ca organizare textuală, nici ca situaţie
comunicaţională, ci ca punere în relaţie a acestor aspecte, prin enunţare.” Astfel,
conform distincţiei, practicate de E. Benveniste între sistemul de enunţare istoric
şi sistemul de enunţare discursiv, discursul reprezintă un tip de text cu caracter
deictic, aflat într-o relaţie implicită cu situaţia de enunţare. Discursul delimitează şi
configurează planul realului, iar conţinutul şi expresia nu sunt şi nu pot fi
independente de contextul discursiv la care îşi raportează permanent întemeierea
şi existenţa. Mai mult, termenul prin care Maingueneau denumeşte contextul
discursiv este acela de scenografie, alăturând dimensiunii teatrale imprimate de
scenă, dimensiunea grafie, aceea a „înscrierii legitime în scenă”, întrucât
6
scenografia este „sursa de autoritate a discursului”. Semnificaţia pe care
Maingueneau o atribuie termenului, nu este aceea de cadru a priori dat, din care
emerge discursul, sufixul grafie trebuind înţeles în sens dialectic – ca „proces” şi
„cadru” Înţeleasă astfel, noţiunea de scenografie pune în lumină toate inflexiunile
şi prefacerile la care poate fi supus un discurs, până când dezvoltă o situaţie de
schimb parţial, de corespondenţă dinamică într-un alt plan, consecinţa limită fiind
transpunerea şi modificarea raportului de poziţii. Discursul devine manifest şi se
legitimează printr-o situaţie care nu reprezintă un cadru prestabilit şi fix, ci care
trasează, mai degrabă, o buclă paradoxală : prin lumea pe care o instituie,
discursul trebuie să justifice cadrul pe care îl deschide; cu alte cuvinte, el prezintă
o lume care nu este altceva decât însuşi cadrul pe care-l expune. Astfel,
scenografia se poate defini numai prin două axe simetrice şi corespondente: axa
spaţiului (topografia) şi axa timpului (cronografia).
1.3. Actorii argumentării. Adaptarea la audienţă
Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a
dezbaterilor, a înlănţuirii replicilor, prin care, o parte urmăreşte să obţină acordul
celeilalte. În lingvistică cele două părţi implicate în situaţia argumentativă sunt
desemnate diferit în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul interacţiunii
comunicative. Din perspectivă lingvistică, enunţurile sunt produse de un locutor
pentru un interlocutor; în actele de vorbire, termenii utilizaţi sunt emiţător şi
destinatar; din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentării este
oratorul care se adresează publicului (auditoriului). Situaţia dialogală retorică
implică, aşadar, existenţa contextului (o situaţie de comunicare caracterizată de
reguli, cel puţin informale), a actorilor comunicării şi a unui dezacord
(problema în chestiune). Deducem de aici faptul că interacţiunea comunicaţională
pe care o presupune situaţia argumentativă este motivată printr-un posibil
dezacord între două părţi. Dacă argumentarea reprezintă o confruntare, o
polemică, atunci putem vorbi despre „adversarii” unui duel argumentativ –
oponent şi preopinent şi despre un discurs şi un contradiscurs, orienate asupra
aceleiaşi probleme. Prin urmare, argumentarea este specifică oricărui discurs
7
produs într-un context de dezbatere orientat asupra unei întrebări sau probleme.
Este important de subliniat că prin argumentare, dezacordul este anticipat sau
intuit de către emiţător, putând fi astfel prevenit şi eliminat. Orice argumentare are
la bază şi o serie de premise care pot reprezenta baza unui minimal acord:
premisele legate de sfera realului (fapte, adevăruri, prezumţii) şi premise legate de
sfera dezirabilului (valori, ierarhii, toposuri).
Adaptarea la audienţă presupune în mod deosebit, încercarea apropierii de
interlocutor, până la identificarea cu interesele acestuia, obţinerea încrederii
interlocutorului, prin evidenţierea bunelor intenţii şi a onestitătii emiţătorului,
precum şi manifestarea respectului faţă de principiile şi opiniile destinatarului
argumentării. Aceasta se realizează printr-o serie de argumente ale încadrării
dintre care amintim apelul la presupoziţii comune, recadrajul şi recursul la
autoritate.
1. Apelul la presupoziţii comune constă în activarea uneia sau mai multor
valori sau principii ale audienţei, ca factor primar de acord între orator şi public.
Oratorul afişează certitudinea împărtăşirii aceloraşi valori cu publicul, stabilind
astfel o necesară complicitate. Această intenţie este adesea detectabilă prin
identificarea unor expresii lingvistice precum: „ştiţi ca şi mine că....”, „sunteţi de
accord că...”, „ cu toţii ştim că...”.
2. Recadrajul sau reîncadrarea realului constă în modificarea situaţiei
argumentative pentru a o apropia de opinia care se doreşte a fi împărtăşită.
Recadrajul se realizează în principal prin redefinirea unor concepte uzitate de
orator, pentru a creiona o realitate similară celei percepute de public. Formulele
folosite de obicei sunt: „folosesc cuvântul X în sensul..”, „prin conceptual X
înţeleg...”.
3. Recursul la autoritate este folosit pentru a evoca experienţa personală a
oratorului ( „vă spun asta din experienţă...”, „credeţi-mă pentru că am trăit
asta...”), când se recurge la mărturia directă a unei terţe persoane ( „aveţi
încredere în el, cunoaşte bine această problemă”) sau la strategii de politeţe ( „nu
am experienţa dumneavoastră, dar credeţi-mă că....”).
Contextul comunicaţional argumentativ poate determina recurgerea la forme
directe sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative şi la acţiuni
8
redresive implicite sau explicite. Aprecierea măsurii în care comunicarea
argumentativă afectează interlocutorul se realizează în funcţie de trei variabile
extralingvistice:
1. Distanţa socială – depinde de relaţia stabilită între actorii
comunicării, determinată de poziţiile şi atributele sociale stabile, de
frecvenţa schimburilor verbale, de domeniile tematice abordate,
etc.; în general, această variabilă impune o relaţie simetrică între
actorii comunicării.
2. Puterea – exprimă direcţia exercitării controlului comunicării; în
comunicarea argumentativă se stabileşte o relaţie asimetrică,
controlul comunicării desfăşurându-se dinspre emiţător spre
receptor.
3. Gradul de interferenţă – se stabileşte în raport cu dorinţa de
autonomie faţă de colocutor sau de aprobare a acestuia.
Rezultanta acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra unei forme de
comportament strategic, în raport cu intenţiile de comunicare şi cu imperativul
adaptării la audienţă.
Conform Dicţionarului general de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii strategia
comunicativă reprezintă „o formă de comportament comunicativ, bazată pe
manipularea structurilor interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a
acestora, în vederea atingerii obiectivelor urmărite.” Din perspectiva efectului unei
intenţii de comunicare, comportamentul strategic este în mod necesar legat de
acţiunea principiului politeţii. Aplicarea principiului politeţii în comunicare
determină alegerea strategică a modalităţilor de expresie lingvistică, în funcţie de
datele concrete ale situaţiei de comunicare. Teoria politeţii, dezvoltată în cadrul
pragmaticii de Brown şi Levinson (1987), se bazează pe conceptul de face, care
desemnează imaginea publică a eului individual, configurată în termenii unor
atribute sociale acceptate de alţii. Principul politeţii are un număr de 6 maxime
centrate asupra emiţătorului şi receptorului, formulate de Geoffrey Leech: maxima
tactului, urmăreşte diminuarea expresiei neajunsurilor unei acţiuni din
perspectiva receptorului;
9
maxima generoztăţii urmăreşte impersonalizarea emiţătorului (prin
formulări impersonale);
maxima modestiei constă în minimalizarea gesturilor proprii de
generozitate ale emiţătorului;
maxima aprobării se manifestă prin reducerea de către emiţător a opiniilor
pe care receptorul le dezaprobă şi prin accentuarea opiniilor pe care receptorul le
aprobă; dacă prima parte a maximei urmăreşte înlăturarea conflictului, cea de-a
doua parte caută să creeze receptorului sentimentul de confort şi solidaritate;
maxima acordului vizează minimalizarea formulărilor ce exprimă
dezacordul şi maximizarea celor ce exprimă acordul; această maximă relevă faptul
că orice comunicator este mai degrabă predispus să exprime acordul cu celălalt
decât dezacordul;
maxima simpatiei se bazează pe stimularea sentimentelor pozitive şi
crearea empatiei, prin răspunsuri directe la nevoile afective şi de recunoaştere ale
receptorului.
În timp ce maximele 1 şi 3 sunt centrate asupra receptorului, maximele 2 şi
4 se răsfrâng asupra emiţătorului, iar maximele 5 şi 6 acţionează simetric atât
asupra emiţătorului cât şi asupra receptorului.
În mod evident, retorica are un caracter situaţional sau contextual. Relaţia
semnificaţie-context reprezintă o condiţie generală a comunicării umane, dar nu
este sinonimă cu situaţia retorică, căci, mai mult decât a fi parte a unui context
care implică interacţiunea dintre retor, audienţă, subiect şi scopul comunicării, în
ultimă instanţă, discursul retoric produce o acţiune şi aduce schimbarea unei stări
de fapt. Altfel spus, retorica reprezintă o acţiune asupra realităţii, prin producerea
unui discurs care angajază gândirea şi acţiunea audienţei în actul schimbării. În
acest sens putem afirma că retorica are un caracter persuasiv.
2. Retorica clasică – excurs istorico-noţional
10
Actualitatea retoricii nu cere numai un act constatativ ci şi o privire diacronică
asupra momentelor relevante ale istoriei sale.
2.1. Scurt istoric al retoricii
Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al VI-lea î. Ch., în
Sicilia. Empedocle din Agrigent, Corax şi discipolul său Tisias se pare că sunt cei
dintâi care au sistematizat şi difuzat învăţătura şi practica retorică, elabornd un
manual (Technè rhétorikè), ce conţinea precepte referitoare la modul în care
trebuiau pledate cauzele în faţa juriilor populare. Cu Gorgias, cel mai important
orator sicilian, tehnicile de folosire a limbajului îşi afirmă incontestabila importanţă.
Retorica va deveni apoi un domeniu privilegiat de sofişti, care excelau în arta
comunicării publice. Pentru sofişti, se poate ajunge la orice cunoaştere probabilă
(singura la care putem avea acces), prin confruntarea a două teze opuse şi prin
analizarea argumentelor care le susţin. Tehnica explorării adevărului prin
argumente opuse va fi perfecţionată de Protagoras, în concepţia căruia, rolul limbii
este de a persuada, în sensul determinării unei adeziuni emoţionale din partea
auditoriului, şi mai puţin în acela de a determina, în mod obiectiv, impunerea celui
mai puternic argument. Mai mult, sofiştii înţelegeau prin kairos, ansamblul
elementelor care descriu contextul în care are loc persuasiunea şi care
influenţează alegerea anumitor tehnici retorice. Platon va condamna dispreţul
sofiştilor la adresa adevărului. El consideră că trebuie să distingem între retorica
adevărată şi falsa retorică. Retorica sofiştilor, întemeiată pe kairos, urmăreşte să
obţină un adevăr probabil şi să înşele auditoriul; aceasta este falsa retorică,
declamată de Platon în Gorgias. Retorica cea adevărată, aşa cum rezultă din
Phaidros, este aceea formă de dialog prin care adevărul preexitent în fiinţa umană,
este adus la suprafaţă, prin meşteşugul filosofolui. Aristotel va reconsidera retorica
în calitatea ei de metodă de persusiune, potrivită în orice ocazie, depăşind
problema bunelor sau relelor uzanţe. El afirmă importanţa recurgerii la emoţie,
produsă de discursul însuşi şi nu prin artificii, dar accentuează rolul argumentării,
plasând retorica, împreună cu dialectica, într-un strâns raport cu ştiinţa. Pentru
11
Aristotel, „tehnica retorică poate fi aplicată oricărui subiect care poate fi supus
discuţiei şi deliberării, trimiţând către acele aspecte ale subiectului, care permit
prezentarea verbală şi ajută la înţelegerea şi acceptarea subiectului de către
auditoriu. (....) Retorica abordează subiectul sub aspect comunicaţional, sau altfel
spus, cu intenţia de a-l prezenta într-o manieră accesibilă judecăţii raţionale a
auditoriului.”
În Roma antică, aşa cum observă James D. Williams interesul pentru
teoretizarea retoricii va fi uzurpat de practica retorică, şi anume de oratorie, privită
ca mijloc de producere a schimbărilor sociale şi politice, pentru ca terptat, printr-o
accentuată preocupare pentru limbă şi stil, graniţele dintre retorică şi literatură să
se estompeze tot mai mult. Sistemul retoric va fi însă îmbogaţit prin aportul lui
Marcus Tullius Cicero, unul dintre cei mai mari oratori romani, pentru care retorica
înseamnă o formă (oratio), un subiect (quaestio) şi o energie (vis oratoris); el
acordă totodată o mare importanţă pregătirii intelectuale şi profilului moral al
orataorului, al cărui principal rol este îndrumarea auditoriului spre acţiunea
corectă, alături de educarea acestuia şi de transmiterea principiilor morale, nu în
mod teoretic ci prin exemplul oferit de retor.
În Evul Mediu retorica va căpăta statutul de disciplină scolastică, alaturi de
formalizată şi artificializată. Gramatica, dialectica şi retorica vor compune trivium-
ul care va sta la baza educaţiei şi culturii secolelor V-VIII. Discursul va lua forma
predicii sau omiliei. În De doctrina christiana Sfântul Augustin a încercat definirea
rolului retoricii în contextul cerştinismului şi al disputelor legate de adevărul
revelat ce nu are nevoie de artificiile elocinţei. Pentru Augustin, abordarea
scripturilor presupune atât cunoaşterea modalităţii de descoperire a substanţei
conţinutului, a ceea ce trebuie înţeles (modus inveniendi), cât şi cunoaşterea
modalităţii de transmitere a acestui înţeles, celorlalţi (modus proferendi). Dacă
elocinţa fără înţelepciune nu ajută la nimic, elocinţa ce însoţeşte înţelepciunea
poate ajuta la o mai bună transmitere şi înţelegere a adevărului. Elocinţa consistă
în capacitatea predicatorului ca prin discursul său să intruiască (docere), să
farmece (delectare) şi să convingă (movere), iar printre ornamentele retorice
necesare unei predici se numără: aluzia, umorul, unificarea într-un enunţ a ideilor
principale desfăşurate în discurs, amplificarea (prin definirea unui termen, oferirea
12
exemplelor, îndemnarea auditoriului la meditaţie asupra unei idei, etc.),
corespondenţa dintre părţile discursului, tranziţia de la o parte la alta a discursului,
cântărirea importanţei temei, modularea vocii, gestica adaptată. Mai mult,
Augustin consideră că stapânirea mijloacelor de expresie de către predicator,
contribuie la o bună înţelegere a conţinutului. În fond, nu retorica este blamată, ci
excesele sale, sau vanităţile sofistice. Deşi Evul Mediu face o clară distincţie între
sapientia saeculi şi sapientia spiritualis, cele două forme de înţelepciune se
potenţează reciproc, la fel cum şi retorica oferă forţă de pătrundere adevărului
revelat.
Renaşterea aduce cu sine o glorificare a spiritului clasic şi a elocinţei
intelectualizate. Domină interesul pentru limbă care stă la baza construcţiei
realităţii sociale. Scopul educaţiei retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea
abilităţilor de a decsoperi subiecte şi de a le transpune în formulări adecvate. Se
urmărea astfel elaborarea unui ansamblu de subiecte şi de modalităţi în care
acestea puteau fi enunţate, astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de
materialul necesar pentru orice situaţie comunicativă. La îmbogăţirea teoriei îşi
aduc contribuţia Leonard Cox (The Art or Craft of Rhethoryke) şi Thomas Wilson
(The Art of Rhethoryke). Clasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat
prin imitarea modelelor greco-romane şi a promovat ordinea, claritatea, echilibrul,
obţinute prin respectarea regulilor care guvernează diversele genuri. Retorica
secolului XVIII-lea este marcată de discursurile revoluţionare ale lui Danton şi
Robespierre – Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra pedepsei cu moartea
sau Discurs asupra Fiinţei supreme.
Substanţa teoretică a retoricii secolului al XIX-lea se fondează pe asumţiile
clasice şi pe premisele epistemologice şi beletristice popularizate la sfârşitul
secolului al XVIII-lea în Anglia, ca New Rhetoric. Secolul al XIX-lea este cel care va
consemna declinul retoricii clasice. Reculul retoricii va fi accentuat de programele
romantice care merg în direcţia simplităţii, conciziei şi naturaleţei, respingând
modelul normativ-prescriptiv al disciplinei.
Renaşterea retoricii în secolul al XX-lea are la bază revalorizarea limbii şi a
persuasiunii, într-o lume profund mediatizată. Cu mişcarea filosofică linguistic turn,
semnificaţiile simbolice dobândesc o valoare proprie „relaţiile dintre limbaj şi lume
13
sau dintre propoziţie şi stările de fapt (pre-)iau ştacheta relaţiilor dintre subiect şi
obiect.” Retorica va beneficia de teoriile dezvoltate de lingvistică, prin lucrările lui
R. Jakobson, semiotică, prin F. De Saussure şi Ch. Sanders Peirce, stilistică şi teoria
argumentării. Şcoala franceză reprezentată de T. Todorov, R. Barthes, G. Genette,
sau de Grupul μ repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără a recurge
la constrângeri normative. Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei
argumentării şi a filosofiei acţiunii sociale, accentuează prin Chaim Perelman şi
Lucie Olbrechts-Tyteca, importanţa unei a teorii a activităţilor umane, a agenţilor
individuali sau colectivi, a scopurilor şi programelor (vezi discursurile deliberative),
a evaluării conduitelor efective din punctul de vedere al sistemelor de norme în
vigoare(vezi discursurile judiciare) precum şi a teoriilor judecăţilor de valoare (vezi
discursurile epidictice, elgiul, blamul, justificarea, scuza).
Mişcarea neoretorica este impresionantă ca amploare. Ea poate fi
urmărită în logică, teoria cunoaşterii, filozofia dreptului, lingvistica generală
sau în stilistică şi în critica literară. Mai mult, corpusuri de norme empirice,
cum sînt cele referitoare la reclama comercială sau la propaganda politică şi
religioasă, tind să devină ştiinţe în cel mai riguros sens al termenului datorită
revalorificării şi dezvoltării unora dintre cuceririle vechii retorici.
2.2. Retorica – aria semantică a termenului
De-a lungul celor două milenii şi jumătate care s-au scurs de la
constituirea retoricii, s-au propus sute de definiţii. Ele se pot grupa însă în trei
tipuri, reductibile fiecare la cîte o formulă mai pregnantă, care a circulat mai
mult şi care reflectă una dintre cele trei mari faze ale istoriei acestei
discipline.
Prima definiţie este aceea de creatoare a persuasiunii, care a circulat
mult în Antichitate. Platon, Isocrate, Aristotel, Eudor, Hermagoras, Ariston,
Apollodor si Cicero, au notat, cu mici diferenţe, faptul că nucleul noţiunii de
retorică, îl constituie persuasiunea, în toate domeniile de activitate, dar în
special în cel politic şi judiciar.
14
Al doilea tip de definiţe marchează o deplasare vizibilă a interesului spre
comunicarea propriu-zisă şi mai ales spre mijloacele prin care se realizează
aceasta. Persuasiunea apare rar ca notă a definiţiei, si nici obiectul ei nu este
amintit prea des. Cea mai pregnantă formulă este aceea pe care a impus-o
Quintilian : ars sau scientia bene dicendi, adică ansamblul de reguli
tehniciste sau ştiinţifice, nu empirice, care fac ca o comunicare să fie
perfectă. Bene se referă atît la rezultatul comunicării cît şi la calitatea ei
estetică, retorica devenind mai mult o artă a vorbirii elegante — ars pulchre
loquendi. Persuasiunea este menţionată ca obiectiv posibil dar nu
obligatoriu, accentul căzînd pe mijloacele care fac ca un discurs să fie perfect
din punct de vedere estetic. Retorica este mai puţin o artă a persuasiunii, şi
mai mult o artă a invenţiei, alegerii şi exprimării cu ornamente convenabile,
care poate servi la a convinge. Promovînd ornarea ca notă esenţială a
noţiunii de act retoric, se va opera o vizibilă deplasare a disciplinei noastre
din aria filozofiei în aceea a problematicii literare propriu-zise.
A treia definiţie este aceea de ars ornandi, foarte des întîlnită în Evul
Mediu şi chiar mai tîrziu. Artele liberale şi expuneau în modul cel mai succint
cu putinţă rostul fiecăreia, retorica fiind indicată ca o stilistică practică.
Retorica nu va mai fi definită ca art de bien dire pour persuader pe motiv
că nu există „artă" care să te înveţe să nu faci bine ceva, şi că unica funcţie
a limbii este obţinerea acordului ascultătorului. Aceasta ar motiva nu numai
excluderea lui bene din definiţia tradiţională, ci şi renunţarea la inutila
indicaţie privind persuasiunea.
Se reflectă aici o neînţelegere a uneia dintre indiscutabilele cuceriri ale
retoricii vechi, anume că actul comunicării poate fi şi fapt de artă, vorbitorul
ţinînd să arate nu numai ce doreşte din partea ascultătorului, ci şi să atragă
atenţia acestuia asupra felului în care el este solicitat, fapt redescoperit de
Jakobson şi noua critică franceză.
Revirimentul neoretoric la care asistăm, implică redescoperirea şi valorifi-
carea creatoare a unora dintre cuceririle ei ca disciplină filozofică, oferind
baze noi pentru adâncirea relaţiilor interdisciplinare. În lingvistica generală şi 15
în critica literară recentă (new criticism şi la nouvelle critique), nu poate fi
vorba de o neoretorică propriu-zisă, căci în acest domeniu există o
continuitate, în definitiv, s-a vorbit întotdeauna despre figuri şi tropi, despre
genuri sau despre structura compoziţională a unei opere literare.
O completă răsturnare semantică a termenului, începută de „retorismul
romantic", care declama stilul afectat, bombastic, persistă şi în secolul XX.
Reţinem poziţia lui H.I. Marrou, pentru care, „retorica este sinonimă cu
artificiu, nesinceritate, decadenţă. Aceasta, poate, fiindcă pur şi simplu n-o
mai cunoaştem şi că am devenit nişte barbari. Trebuie să comparăm retorica
cu alte sisteme de convenţii, pe care, în alte epoci clasice, le-au avut celelalte
arte: să ne gîndim la legile perspectivei în pictură, la acelea ale armoniei în
muzica noastră de la Bach la Wagner, la acelea ale versificaţiei încă.”
Pentru Pierre Guiraud însă, „retorica este altceva decît un simplu
mănunchi de reguli; ea este expresia unei culturi ( . . . ) dintre toate
disciplinele antice, ea este, cu siguranţă, cea care merită cel mai mult numele
de ştiinţă : amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor
ei constituie un studiu sistematic al resurselor limbajului, al cărui echivalent
nu se vede nicăieri în restul cunoştinţelor umane ale vremii aceleia".
2.3. Termenii retoricii clasice
2.3.1. Triada ethos, pathos, logos
Aristotel a divizat mijloacele persuasiunii în trei categorii: ethos, pathos,
logos. Această triadă reprezintă modelul pe care s-au grefat principalele modele
lingvistice şi retorice din antichitate şi până astăzi. Modelul ideal al comunicării
persuasive este cel care asigură echilibrul perfect al celor trei mijloace. Orice
supraevaluare a uneia dintre elementele triadei poate dezechilibra actul
comunicaţional.
16
Ethosul sau apelul etic, trimite la caracterul oratorului, urmărindu-se
persuadarea auditoriului prin calităţile acestuia, dintre care cele mai importante
sunt autoritatea, bunele intenţii şi carisma, toate cel trei compunând credibilitatea
oratorului, calitate detreminată ce poate determina auditoriul să asculte, sa creadă
şi să accepte argumentarea propusă de orator. Ethosul este exprimat atât prin
stilul şi tonul mesajului, cât şi prin calităţile oratorului, independente de mesaj.
Pathosul sau apelul emoţional urmăreşte persuadarea, prin stimularea
emoţiilor şi imaginaţiei auditoriului. Efectul emoţional manifestat prin crearea
încântării şi empatiei, poate merge până la identificarea cu punctual de vedere al
oratorului. Apelul patetic poate fi cel mai bine transmis prin intermediul povestirii
care aşează într-o formă abstractă, o realitatea pe care auditoriul o percepe ca
palpabilă şi prezentă. Astfel, valorile şi credinţele oratorului, prezente implicit în
poveste vor fi însuşite de către auditoriu prin mecanismele imaginaţiei.
Logosul sau apelul logic realizează persuadarea prin recursul la raţiune şi
trimite la consistenţa mesajului (probe, fapte, evidenţe) şi la redarea logică a
ideilor prin diferite tipuri de raţionamente
2.3.2.Tipuri de discurs
Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri, adecvate
circumstanţelor/situaţiilor de comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate:
deliberativ, judiciar şi epidictic. Aristotel asocial fiecărui tip de oratorie un
aspect legat de timp (trecut, prezent, viitor), un număr de obiective şi locuri de
invenţie (topice) adecvate.
Astfel, discursul deliberativ este orientat spre viitor, are ca obiective susţinerea şi
exprimarea unui sfat, or avertisment, iar topicele sau locurile speciale de invenţie
sunt demn/nedemn, avantajos/neavantajos. Discursul deliberativ a fost legat la
început exclusiv de modul de vorbire specific mediilor/claselor politice, orientarea
sa spre viitor reprezentând de fapt, proiecţia unor legi sau acţiuni politice. Scopul
17
principal al discursului este acela de a lua decizii şi de a dezbate caracterul lor în
termenii axei util-dăunător.
Discursul judiciar este orientat spre trecut, are ca obiective acuzarea sau
apărarea, calificarea sau judecata iar topicele adecvate sunt just/injust şi
bine/rău.O caracteristică a acestui discurs o constituie modul formalizat de
organizare şi profilul specializat al auditoriului.
Discursul epidictic, numit şi discurs demonstrativ sau ceremonial, ia forma
alocuţiunilor publice, panegiricelor şi oraţiilor funebre. Este orientat către prezent,
are ca obiective lauda sau blamul iar topicele specifice sunt virtutea şi viciul. Rolul
său este acela de a intensifica adeziunea faţă de valorile fără de care ar fi
imposibilă mobilizarea emoţională a auditoriului.
2.3.3.Canoanele retoricii
Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în
valoare de un ansamblu de elemente de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice
până la cele non-verbale cum ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentaţia
retorului.
S-au impus cinci canoane care privesc atât actul enunţării (memoria şi
declamarea) cât şi regulile de construcţie a enunţului (invenţiunea, dispoziţia
şi elocuţiunea).
Invenţiunea
Invenţiunea este categoria retorică aflată în strânsă relaţie cu logosul, fiind
orientată asupra a ceea ce autorul doreşte să spună mai degrabă decât asupra
modului în care aceasta poate fi spus. Inventio descrie toate mijloacele de
persuasiune referitoare la tema discursului: subiectele, probele, argumentele,
locurile, tehnicile de persuasiune, tehnicile de amplificare, logica.
Dispoziţiunea (dispositio)
18
Numele latin dispositio înseamnă plasare. În retorica antică, dispositio se
referea doar la ordinea observabilă într-o oraţie/discurs, dar termenul şi-a lărgit
sfera semantică incluzând toate consideraţiile legate de oragnizarea unui discurs.
Dispoziţiunea se referă la ordonarea mijloacelor de persuasiune, înlănţuirea şi
repartizarea argumentelor din care va rezulta organizarea internă, compoziţia
generală şi planul discursului. Dispositio în oraţia/discursul clasică cuprindea
următoarele părţi: exordiu, naraţiune, discuţie sau confirmare, peroraţie.
- exordiu este partea de început a discursului cu funcţie esenţial fatică; cuprinde
un expozeu scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi
demonstrată.
- naraţiunea reprezintă expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. Acest
expozeu trebuie să pară obiectiv: logosul va precumpăni faţă de ethos şi de
pathos; naraţiunea cere claritate, concizie, credibilitate.
- confirmarea regrupează ansamblul de probe şi este urmată de o respingere
care distruge argumentele adverse; ea utilizează: exemple, entimema,
amplificarea care permite trecerea de la cauză la problemă; amplificarea cuprinde,
de obicei, un sistem eterogen de descrieri şi digresiuni, de formulări patetice, de
amintiri şi citate, de fraze şi cuvinte sinonime; confirmarea recurge la logos, dar şi
la pathos pentru a provoca emoţii în cadrul oferit de acumularea de argumente.
- peroraţia este secvenţa compoziţională care încheie discursul putând fi mai
extinsă sau mai restrânsă; ea recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect
de insistenţă), la apeluri emoţionale, şi la o structură recapitulativă, în care se
rezumă argumentaţia.
Elocuţiunea (elocutio)
Reprezintă faza de redactare a unui discurs, punctul unde retorica întâlneşte
literatura. Elocuţiunea insistă asupra stilului şi a redactării, făcând apel la figuri, la
alegerea şi dispunerea cuvintelor în fraze sau la producerea efectelor de ritm. Din
păcate, sfera retoricii a fost adesea redusă la interpretarea stilului ca un înveliş
atrăgător sau ornamentat al ideilor. Stilul presupune adecvarea mesajului la
gândire şi a expresiei la un anumit public. Este adesea apropiat de pathos,
19
deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a convinge prin apeluri la
emoţie. Totuşi, stilul este implicat şi în ethos, pentru că stabileşte sau diminuează
credibilitatea autorului. La nivelul logosului, stilul servşte la producerea coerenţei
şi a clarităţii, atribute incontestabile ale apelului la raţiune.
Memoria (memoria)
Iniţial, memoria părea să fie legată doar de mnemonică (mnemotehnică),
adică de ansamblul procedeelor care ar putea să-l ajute pe oratorul în devenire să
reţină discursul dar memoria se referă şi la tehnica stocării locurilor comune sau a
sistemului organizat de informaţii provenite din topicele de invenţiune pentru a fi
folosite într-o ocazie dată. De aceea, memoria este legată atât de nevoile de
improvizaţie ale oratorului, cât şi de nevoia de a memoriza un discurs complet
pentru a-l prezenta. Memoria, sugerează, de asemenea, modalităţile de
considerare ale aspectelor de pregătire a comunicării şi de performanţele
comunicării însăşi, în special în cazul comunicării orale pregătite sau improvizate.
Deasemenea, memoria se referă şi la modul în care audienţa reţine cele
comunicate prin intermediul discursului. Înacest scop, anumite figuri ale discursului
sunt hotărâtoare pentru a ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea,
enumerarea).
Declamarea (pronuntatio)
Declamarea se referea la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte
publice, dar sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc
prezentarea publică a discursului, scris sau oral. Ea trimite la enunţarea efectivă a
discursului, punerea în valoare a altor strategii/calităţi care privesc un ansamblu la
a cărui coerenţă acţionează efectele vocii, mimica, privirea, tehnicile gestuale.
Este strâns legată în special de ethos şi de pathos, dar nu poate fi ruptă nici de
conţinutul discursului, fiind complementată logosului.
20
3. Premisele şi cadrul argumentării
3.1. Ce este argumentarea?
Teoria argumentării poate fi definită ca studiu al tehnicilor discursive ale
raţionamentului practic, prin care un individ urmăreşte să determine sau să
sporească adeziunea celorlalţi la anumite idei sau opinii ale sale, ceea ce
sugerează că argumentarea este motivată printr-un dezacord real, probabil sau
posibil între colocutori.
Argumentarea reprezintă o operaţie care se sprijină pe un enunţ acceptat
(argumentul), pentru a atinge un enunţ situat pe o anumită scală a acceptabilităţii
(concluzia). A argumenta se reduce în ultimă instanţă la a adresa unui interlocutor
un argument (un raţionament bun) pentru a-l face să admită o concluzie şi pentru
a-l determina să adopte comportamente adecvate acesteia.
Dintr-o perspectivă tradiţională, teoria argumentării este considerată ca parte
constitutivă a sistemului retoric, dar ea s-a dezvoltat şi în cadrul logicii, lingvisticii
sau teoriei comunicării.
Aşa cum observă C. Sălăvăstru, există legături strânse ale argumentării cu arta
elocinţei (Platon a invocat legatura în dialogurile sale), cu psihologia sau cu
disciplinele ei de ramură (orice argumentare este un fapt de invenţie individuală
sau socială), cu praxiologia (orice argumentare este o acţiune care urmăreşte
îndeplinirea unui scop) sau cu etica (orice argumentare produce efecte asupra
individului sau grupului, iar aceste efecte pot sta sub semnul binelui sau răului;
argumentarea reprezintã, de asemenea, un ansamblu de tehnici de legitimare a
credinţelor şi a comportamentelor - ea caută să influenţeze, să transforme sau să
întărească credinţele/comportamentele colocutori). Totuşi, afirmă acelaşi autor,
„din punctul de vedere al organizării interne a unui act de argumentare, relaţiile
cele mai semnificative sunt şi rămân cele cu logica”căci argumentarea este şi
rămâne „un demers aplicativ integrat imperativelor raţionalităţii”. Din punctul de
21
vedere al logicii, argumentarea reprezintă un proces de justificare logică a unei
propoziţii. Altfel spus, argumentarea stabileşte o relaţie între un argument şi o
concluzie. Definiţia poate fi îmbogăţitã prin evidenţierea „canalului“ astfel,
argumentarea reprezintă o strategie prin care, folosind o anumită limbă, un
vorbitor reuşeşte să extragă concluzii valabile dintr-un enunţ. Argumentarea nu
trebuie confundată cu demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a validităţii
unui raţionament, deoarece mecanismele procesului de argumentare aparţin
limbilor naturale, pe când cele ale demonstraţiei aparţin logicii.
Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezintă o activitate verbală, de
natură intelectuală şi socială, prin care se poate realiza justificarea sau
respingerea unor opinii.
Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă
să-şi influenţeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă
inerentă. Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a
înlănţuirii replicilor, a dezbaterilor, ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul
contextelor monologale (deliberare interioară).
Din punctul de vedere al cadrului în care se desfăşoarã, argumentarea poate fi
comună, cotidiană sau specializată, în diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii.
3.2. Argumentul
Termenului „argument“ îi pot fi atribuite mai multe definiţii, nu întotdeauna
delimitate cu precizie. Argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a
unei funcţii, sau ca o propoziţie considerată ca adevărată şi luată în considerare
pentru demonstrarea altei propoziţii.
Putem definii argumentul şi ca orice conţinut de gând al unei judecăţi sau ca
„probă în favoarea sau în defavoarea tezei susţinute”. În anumite clasificări,
argumentele sunt împărţite în trei subcategorii:
Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv şi moral legate
de atitudinile pe care trebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere
22
auditoriului său. Oratorul îşi poate construe argumentele pe diverse strategii, cum
ar fi cea a bunului simţ, a sincerităţii şi bunăvoinţei etc.
Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate
să trezească emoţii, pasiuni şi sentimente, să fie deci adaptate profilului psihologic
al publicului vizat.
Argumentele legate de logos se adreseazã raţiunii şi se bazează pe implicaţia
logică. Ele pot fi: deductive, inductive, analogice, etimologice, cauzale, opozitive
etc.
C. Sălăvăstru deosebeşte argumentele bazate pe fapte, pe exemple sau pe
autoritate.
Faptul este asociat cu un decupaj al realităţii, indifferent dacă această
realitate ţine de concret sau este rezultatul ficţiunii. Aduse într-o relaţie dialgică,
atât faptele ce ţin de concret cât şi cele ce ţin de ficţiune îndeplinesc acelaşi rol
argumentativ . Faptul poate fi conceput şi prezentat drept ansamblul datelor
susceptibile de a fi
A. Argumentele bazate pe fapte
observate fie că ele sunt prezentate direct, pe baza documentelor sau prin
intermediul martorilor. Rolul faptelor este acela de a provoca emoţii şi de a
mobilize la acţiune. Argumentele bazate pe fapte sunt folosite în argumentări din
mai toate domeniile: în ştiinţele experimentale, observarea repetată a faptului
constituie suportul enunţurilor care exprimă regularităţi empirice, putând
determina enunţarea unor legi; în medicină, simptomele devin fapte pe baza
cărăra se stabileşte o boală; în psihologie, temperamental unui individ se
determină pe baza reacţiilor pe care le are în diferite contexte; în sociologie,
observarea faptelor unei comunităţi poate constitui baza generalizărilor; în
domeniul juridic, acuzarea se face pe baza faptelor savârşite, înfăţişate şi probate;
în domeniul politic, sunt prezentate fapte reale sau posibile; în literatură, coerenţa
faptelor stă la baza întemeierii lumii ficţionale. Principiile utilizării argumentelor
bazate pe fapte sunt: coroborarea faptelor astfel încât să compună o argumentare
raţională, selecţia faptelor favorabile sau defavorabile tezei (vezi domeniul juridic)
şi relavanţa faptelor aduse ca probe în argumentare.
23
B. Argumentele bazate pe exemple
Exemplul poate fi definit drept faptul singular care este pus să îndeplinească,
pentru un auditoriu, rolul unei reguli. Deşi multe din exemple provin din domeniul
faptelor, sfera exemplelor este mult mai largă; acestea se pot selecta din domeniul
valorilor, atitudinilor, acţiunilor, etc. Rolul argumentativ al exemplelor este
determinant întrucât ele pot fi aduse în discuţie ca punct de plecare al
generalizărilor, dar constituie şi suportul unor ilustrări convingătoare. Forţa de
sugestie a exemplelor trebuie să fie mai mare generalizarea la care acestea
contribuie. În domeniul religios exempele au o mare putere de convingere, căci ele
constituie pilde de urmat, determinând puternice trăiri şi chiar mobilizarea la
acţiune.
C. Argumentele bazate pe autoritate
Putem invoca două tipuri de autoritate: autoritatea persoanei şi autoritatea
valorii.
Pentru ca o persoană să aibă autoritate, trebuie să îndeplinească simultan
două condiţii: să aibă competenţă recunoscută într-un domeniu al cunoaşterii, iar
competenşa sa să fie recunoscută de ceilalţi. Apelul la autoritatea persoanei este
efficient dacă autoritatea satisface cerinţa unui consens minimal în legătură cu
afirmaţiile sale. Simpla invocare a numelui unor personalităţi din diferite domenii
poate determina grade de convingere şi adeziune din partea auditoriului , uneori în
mai mare măsură decât faptele sau exemplele. A utiliza un argument bazat pe
autoritate înseamnă a considera enunţurile cuiva drept argumente care pot
justifica, prin ele însele şi prin faptul că sunt cunoscute, susţinerea sau respingerea
unei teze.
Fiecare domeniu al cunoaşterii omeneşti expune o sumă de valori care
orientează întregul sistem al cunoaşterii în domeniul respective. Unele sunt
constitutive domeniului iar altele sunt generale. Există valor ice definesc discursul
ştiinţific (adevăr, eroare, deductibilitate, verificare); valori ale domeniului juridic
(dreptate, lege, pedeapsă); valori morale (bine, rău, cinste, omenie); valori prin
24
care se individualizează domeniul religios (credinţă, smerenie, iertare, iubire,
mărturisire); valori care angajează domeniul politic (egalitate, democraţie,
drepturile omului). Astfel de valori sunt adesea invocate şi devin, prin prestigiul lor,
argumente bazate pe autoritate.
3.3. Tipologia argumentelor
Argumentum ab auctoritate (argumentul autorităţii)
Reprezintă un tip de argument prin care se invocă, în sprijinul unei poziţii,
sau afirmaţii o instanţă învestită cu autoritate şi prestigiu. Dacă oponentul
recunoaşte această autoritate implicit, acesta recunoaşte şi validitatea sau
adevărul poziţiei sau afirmaţiei oratorului.
Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având următoarea
formă canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este o autoritate în materie.
Argumentum a contrario
Mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de la contrariu la
contrariu, având schema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-i
convină non-B.
Argumentum ad hominem (privitor la omul cu care se discută)
Mod de argumentare care constă în a sublinia consecinţele care rezultă din
tezele cel mai puţin probabile de a fi adevărate, admise de adversar. În sens larg,
acest tip de argument reprezintă un atac cu referire strictă, precisă la doctrina sau
la individualitatea adversarului. Se poate vorbi despre argumentum ad hominem
întotdeauna când este vorba despre adevărul şi implicaţiile unei aserţiuni sau
despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la trăsăturile
negative ale persoanei care le susţine.
Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe deplasarea
accentului de la problemă la persoană. Respingerea argumentului ad hominem
este foarte productivă. Unii cercetători arată că cel mai important mecanism al
respingerii este reprezentat de punerea adversarului în contradicţie cu el însuşi.
25
Se disting mai multe căi de realizare:
– contradicţia la nivelul cuvintelor (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile
locutorului, emise, în general, în momente diferite);
– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al convingerilor/ credinţelor;
– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor;
– contradicţie între normă şi realitate.
Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic, cu atât mai mult)
Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se
extinde şi asupra altui caz, care prezintă faţă de primul motive mai puternice de a
fi considerat ca adevărat.
Argumentum ad misericordiam
Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra
adversarului prin apelul constant la sentimentele şi interesele sale. Acest tip de
argumentare este frecvent folosit în discursurile politice, electorale şi publicitare şi
se axează pe manipularea sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe
strategia ameninţării acestuia.
Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal)
Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice
unui caz la un alt caz, din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri.
Argumentum ex concessis (prin concesie)Mod de argumentare indirectă prin
acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine
însuşi sau a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese.
Argumentum ex silentio (prin tăcere)
Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia
enunţată.
26
3.4. Conectori argumentativi
În teoria textului, termenul conector textual (sau pragmatic) desemnează un
cuvânt sau un grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncţiei care au
funcţia de a asigura legătura între idei. Conectorul argumentativ este un morfem
(de tipul conjuncţiei, adverbului, locuţiunii adverbiale, grupului prepoziţional,
interjecţiei etc.), care articulează două sau mai multe enunţuri într-o strategie
argumentativă unitară. La nivelul textului, conectorii argumentativi asigură
legătura formală şi semantică dintre elementele unui discurs, contribuind la
realizarea coeziunii textuale.
Tipologia conectorilor argumentativi
- Conectori argumentativi care introduc argumentele: căci, de altfel, or, dar,
chiar, din moment ce, pentru că;
- Conectori argumentativi care introduc concluzia/concluzivi: deci, totuşi,
sigur, (în mod) hotărât, (ei) bine, în cele din urmă, aşadar.
- Conectori argumentativi generalizatori: pe baza regulii care susţine că, dat
fiind că, e valabil că, rezulta că, admitând că, presupunând că, având în
vedere că.
- Conectori argumenativi care introduce modalitatea sau calificatorul: după cât
se pare, după mine, etc.
- Conectori argumenativi care introduc rezerva: doar dacă nu, în afară de, etc.
- Conectori argumenativi care introduc o contra-opinie: nu cred că, nu mi se
pare că, etc.
27
Dar – marchează contradicţia argumentativă- dar anti-implicativ (Oamenii sunt
binevoitori, dar urmăresc mereu propriul interes) sau un act de rectificare, de
corectare (Accept orice, dar nu asta). Dar poate avea şi un rol strict argumentativ,
aducând precizări asupra unei afirmaţii: Publicitatea este un fenomen necesar
mediului economic dar trebuie să adăugăm că ea se bazează pe respectarea
intereselor şi nevoilor consumatorilor.
Chiar – marchează o supracreştere a aprecierii, bazându-se pe ideea de surpriză:
Sportul ne ajută să ne menţinem în formă şi chiar să ne menţinem sănătatea.
Or – marchează o opoziţie atenuată şi nu un raport contradictoriu între două
alternative; nu trebuie confundat cu ori disjunctive, echivalent cu sau. Discursul
reprezintă o punere în formă. Realitatea este o baza sau cadrul. Or aceste două
concepte nu pot fi disociate.
Cel puţin – marchează o strategie discursivă a consolării sau a compensării. Acest
conector are un efect argumentativ elogiator (E, cel puţin a fost prezent la
întrunire), poate indica o orientare calitativă (Mănânci multă pâine dar cel puţin o
mănânci dimineaţa) sau un aspect comparative: Cel puţin partidul nostru a folosit
tactici corecte.
3.4. Efectele argumentării
Efectele persuasive consecutive unei argumentări se pot clasifica în: efecte
demonstrative, de competenţă, efect de rezolvare/soluţie, efect de metodă, efect
de evidenţă, efect de bunăcredinţă, efect de principiu, efect de îndoială, efect de
intimidare, efect de implicare, efect de exemplu, efect de complicitate/conivenţă,
efect de insistenţă.
28
4. Tehnici de argumentare
4.1. Definirea termenilor
Argumentarea este o organizare de propoziţii cu ajutorul raţionamentelor în
vederea întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a convinge
interlocutorul de adevărul sau falsitatea ei. Propoziţia întemeiată se numeşte teza
argumentării, iar propoziţiile cu ajutorul cărora se întemeiază această propoziţie
poară numele de temeiuri ale argumentării, raţiuni sau argumente. Saltul de
nivel de la argument se realizează printr-o inferenţa. Mecanismul organizării
propoziţiilor din punct de vedere argumentativ – întemeietor şi în funcţiile de
criteriile de eficienţă ale argumentării poartă numele de raţionament. Prin
urmare, conceptul de argumentare cuprinde: conţinutul argumentării (argumentele
sau dovezile concretizate în propoziţiile – probe), tehnicile de argumentare
(organizarea propoziţiilor cu ajutorul raţionamentelor) şi finalitatea argumentării
(organizarea conţinutului cu ajutorul tehnicilor de argumentare, ce urmăreşte
convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei).
4.2. Silogismul
Silogismul reprezintă o formă de întemeiere a unei teze pe baza unor
raţionamente în care trecerea necesară de la premise (argumente) la concluzie
(teză) este determinată de relaţiile dintre noţiunile angajate în propoziţiile care
îndeplinesc rolul de premise (argumente).
Silogismul este constituit din trei propoziţii astfel încât una dintre ele să fie
implicată de celelalte două. În funcţie de ordinea în care acestea apar în mod
obişnuit, cele trei părţi sunt:
1.premisa majoră
2. premisa minoră
3. concluzia
29
1. Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale. (premisa majoră)
2. Socrate este un om. (premisa minoră)
3. Deci Socrate este o fiinţă raţională. (concluzie)
Cele trei propoziţii conţin întotdeauna, în total, trei termeni (oamenii, fiinţe
raţionale, Socrate). În exemplul dat, fiinţe raţionale reprezintă termenul
major, oamenii - termenul mediu iar, Socrate – termenul minor.
4.3. Tehnici de argumentare
Formele de raţionare prin intermediul cărora punem la dispoziţia
interlocutorului conţinuturile argumentării, poartă numele de tehnici de
argumentare. Fiecare tehnică de argumentare presupune anumite relaţii de
determinare logică dintre argumente şi teză.
Tipologia tehnicilor de argumentare
1. Tehnici deductive de argumentare.
2. În cazul acestor tehnici de argumentare, argumentul (premisele) constituie
condiţia suficientă a tezei (concluziei), deci teza conclusivă este consecinţa
necesară a argumentelor (premiselor).
2.1. Tehnici deductive inferenţiale de susţinere a argumentării
- tehnici de susţinere bazate pe implicaţie – exprimă o relaţie de
determinare între două propoziţii, potrivit căreia este imposibil ca
antecedentul să fie adevărat, iar secventul să fie fals:
Dacă un număr este mai mare ca 10, atunci el este mai mare ca 5.
Numărul 15 este mai mare ca 10
Deci: Numărul 15 este mai mare ca 5.
30
- tehnici de susţinere bazate pe disjuncţie – sunt forme de raţionament în
care una dintre premise este o propoziţie disjunctivă; potrivit relaţiei de
determinare, este imposibil ca ambele propoziţii să fie false; dacă una este
falsă, cealaltă este în mod necesarar adevărată:
Călătoriile se fac pe jos sau cu un mijloc de transport.
Călătoria de astăzi nu se face pe jos.
Deci: Călătoria planificată pentru astăzi se face cu un mijloc de transport.
- tehnici de susţinere bazate pe implicaţii şi disjuncţii (dilemele) –
suportul tezei este reprezentat de premise care constau atât în propoziţii
implicative cât şi disjunctive:
Dacă merg la film îl voi vedea pe actorul meu preferat.
Dacă merg la repetiţie, voi reuşi să susţin recitalul de pian.
Dar merg la film sau la repetiţie
Deci: Îl voi vedea pe actorul meu preferat sau voi reuşi să susţin recitalul de
pian.
1.2. Tehnici deductive inferenţiale de respingere a argumentării
În acest caz, premise (argumentul) este un temei pentru a arăta falsitatea
unei teze.
- tehnici de respingere bazate pe implicaţie:
Dacă un număr este mai mare ca 10 atunci el este mai mare ca 5.
Numărul 4 nu este mai mare ca 10
Deci: Numărul 4 nu este mai mare ca 5.
- tehnici de respingere bazate pe incompatibilitate:
Acţiunile sunt condamnabile sau acceptate.
Maltratarea semenului este o acţiune condamnabilă
Deci: Maltratarea semenului nu este o acşiune acceptată.
- tehnici de respingere bazate pe dilemă:
Dacă merg la film, il voi vedea pe actorul meu preferat.
31
Dacă merg la repetiţie, vpi reuşi să susţin recitalul de pian
Dar nu l-am văzut pe actorul meu preferat sau nu am susţinut recitalul de
pian
Deci: Nu am mers la film sau nu am fost la repetiţie.
3. Tehnici inductive de argumentare
Sunt acele tehnici de argumentare în care trecerea de la premise la
concluzie este probabilă. Tehnicile inductive de argumentare au în vedere fie
formele clasice sub acre s-a manifestat metoda inductivă, fie tehnicile ce
studiază relaţiile cauzale.
- inducţia completă – concluzia, deşi se fundează pe analiza cazurilor
individuale şi deşi este universală, rămâne totuşi certă, adică rezultă cu
necessitate din premisele date:
Clorul este monovalent
Fluorul este monovalent
Bromul este monovalent
Iodul este monovalent
Astatinul este monovalent
Clorul, fluorul, bromul, iodul, astatinul şi numai ele, sunt halogeni
Deci: Toţi halogenii sunt monovalenţi.
- inducţia incompletă – sunt cercetate doar o parte din elementele care
alcătuiesc o clasă, iar rezultatul se extrapolează la toţi membrii clasei, de
unde, caracterul probabil al concluziei:
Simionescu practică pescuitul
Pavelescu practică pescuitul
Vasilescu practică pescuitul
......................................................
Simionescu, Pavelescu, Vasilescu sunt locuitori ai Deltei Dunării
Deci (probabil): Toţi locuitorii Deltei Dunării practică pescuitul.
32
- inducţia prin analogie – marchează mersul gândirii de la singular la
singular; trecerea de la premise la concluzie se bazează pe relaţia de
asemănare, care, nu este însă, o relaţie de identitate, menită să asigure
caracterul necesar al trecerii.
Popescu nu este un bun sportiv.
Ionescu şi Popescu se aseamnănă ca formă şi pregătire fizică
Deci (probabil): Ionescu nu este un bun sportiv.
- tehnici de cercetare a relaţiilor cauzale
- metoda concordanţei : a, b, c – m
a, r, s – m
a, x, z, - m
Deci: a - m
- metoda diferenţei : a, b, c, d - produc m
b, c, d – nu produc m
Deci: a - m
33