RELIGIA ROMANILOR

II. IZVOARE

Religia dispunea de o literatură sacră săracăLucrări:1. De re rustica – Cato2. Antiquitatum romanarum humanarum et divinarul libri – Terentius Varro3. De civitaTe Dei – Fericitul Augustin4. De re rustica – Terentius Varro5. Cicero – De Natura Deorum, De finibus, De divinatione6. Eneida – Vergiliu7. Carmen saeculare – Horaţiu8. Istoricii: Pliniu cel Bătrân, Plutarh, Titus Liviu9. Saturnalia – Macrobiu10. Divinae Institutiones – Lactanţiu

Alte izvoare sunt inscripţiile, monedele, templele şi altarele care au supravieţuit. De asemnea, statui, picturi cu scene religioase sau sacrificii.

III. DIVINITĂŢI ŞI SEMNIFICAŢIA LOR p. 338.

S-a considerat că romanii au ar fi cunoscut faza „predeistă” sau „dinamică”, adică nu ar fi avut o concepţie despre religie ci, ar fi pus totul pe baza naturi, denumită numina. Aceste numina se aseamănă cu noţiuni precum mana, orenda, wakam. ■ Însă Prof. Dumezil îi consideră primitivişti pe cei care fac confuzie între ele. Tot el spune că pt romani numen era voinţa exprimată a unui zeu. Zeii nu erau concepuţi ca în mitologia greacă dedându-se la aventuri

-- În fruntea panteonului roman se afla Jupiter, zeul cerului strălucitor, „cel mai bun şi cel mai mare”, protectorul divin al romanilor.

I se aduceau permanent sacrificii în tempul său. Era responsabil cu vremea, de asemenea, era zeul ploii, al tunetului(tonans), al fulgerului(fulgularis) dar şi al podgoriilor şi recoltelor. Îşi pierde din atribuţii după ce Roma devine oraş, apoi responsabil pentru toate problemele romanilor. Căsătorit cu Junona, iar ca Jupiter Optimus Maximus este impus tuturor popoarelor cucerite de romani. Îi erau dedicate zile în lunie idele.

Junona, soţia lui Jupiter şi regina cerului. Corelată cu fertilitatea şi naşterea, la început zeiţa lunii dar şi divinitatea femeilor, asigura continuitatea familiilor.

Numită şi Juno Regina. Pasărea ei sacră era gâsca, zilele de la începutul lunilor, calendele, îi erau consacrate.

Marte (Mars ), cel mai popular zeu roman, la început zeu al vegetaţiei, îi era consacrată luna martie. În legătură cu Silvanus, zeul păstorilor. Devine marele zeu al războiului, apoi dă un dar romanilor, pe Romulus, după ce a violat-o pe Rhea

Silvia, care i-a născut pe R.&R. Soldaţii de asemenea îşi sporeau puterea în luptă prin invocarea lui Marte, iar la începutul fiecătui război

avea loc invocarea de către generalal prin strigătul: „Mars, vigila”.

1

Sărbătorit primăvara şi toamna, avea sărbători precum: Equirria, Tubilustrium, Armilustrium. Quirinius, zeul războinic, venit din mitologia greacă, identificat fie cu Marte, fie cu Janus. Inclus în marea triadă romană(Jupiter şi Marte). La început însemna mânuitor de lance, dar şi „geniu” al vegetaţiei de primăvară. Îi sunt consacrate sărbătorile romane sub numele de Quirinalia(17 feb) Janus , cel mai vechi zeu al popoarelor italice, zeul intrărilor şi ieşirilor sau, al începutului şi sfârşitului.

Înseamnă „uşa casei”, reprezentat cu două feţe care privesc în direcţii opuse, sau cu patru feţe. Corelat cu biruinţa în războaie, astfel,în pace avea uşile închise, în război, erau larg deschise.

Divinitate a începutului, îi este dedicată luna ianuarie, Prima a anului.Cultul lui inaugurat de Romulus, sărbătoarea sa numită Agonalia( 9i)

Vesta , zeiţa căminului casnic, protejând focul vetrei. Fiica a zeului Saturnus, identificată şi cu zeiţa Hestia de la vechii greci. Divinităţile focului de vatră erau

necesare triburilor primitive pentru a menţine focul aprins. Satele roamane aveau de asemnea vatră comună: focus publicus. Pe vremea lui Numa Pompilius focul

era aprins de la soare cu o oglindă concavă. Tot în vremea lui, templul vestei era păzit de 3 vestale, preottese fecioare care dacă nu întreţineau focul şi se stingea erau biciute. Minerva, zeiţa meşteşugarilor, ştiinţei, artelor şi poeziei.

Asemenea zeiţei Atena, minerva este născută din Jupiter fără contribuţia mamei. Numele vine din lat. Mens, „minte”, „raţiune”. Era de origine etruscă, la Roma fiind simbol războinic al

oraşului. Ziua consacrată 19 martie, sărbătoarea numită „Quinquatrus”, unde participau artişti, tineri şi meşteri.

Aici se ţineau pt bani lecţii(minerval), aduse sacrificii. Venus, din latină, „frumuseţe”, „graţie”, „farmec”, era zeiţa frumuseţii, ocrotitoare a vegetaţiei şi fertilităţii.

Apare ca ocrotitoare a grădinilor şi livezilor, patroană a abundenţei florale şi vegetaţiei naturale. Plante consacrate mirtul, păsări lebedele. Diana, zeiţă italică arhaică, protectoare a maternităţii, patroana şi renaşterea anuală a vegetaţiei.

Ca zeiţă a lunii numită Diana Candelifera(„purtătoare de torţă”), deseori şi Diana Lucina. Sub numele de Diana Mellifica i se răspândeşte un cult şi în Dacia Romană, fiind patroana albinelor, pt

ca aceasta era munca tutur Fortuna , zeiţa abundenţei şi norocului, reprezentată cu ochii legaţi, simboliza destinul orb. Ţinea în mână destinele universului, dar şi cornul abundenţei.

Era o imagine gândită ca o alegoriie a capriciilor destinului. Patronează mai târziu în cultul roman hazardul dar şi norocul şi manifestările divine.

Era implicit şi zeiţa norocului dirijat, a câştigurilor fiind invocată şi în oracole. Cultul ei prezent şi în Dacia Romană, sub numele de Fortuna Daciarum, fiindu-i consacrate numeroase temple, Sarmizegetusa. Alte divinităţi: Vulcan, zeul focului; Neptun, zeul mărilor; Saturn, zeul semănătorilor; Faunus şi Lupercius, protectorii împotriva lupilor; Liber Pater(Bachus), zeul vinului. Amintim şi divinităţile tutelare ca: penaţii, prosperitatea casei, geniile, pe fiecare om, larii¸ locurile unde locuiau oameni, manii¸sufletele strămoşilor.

2

IV. EROII. MITOLOGIA. p. 343. În Roma antică cultul eroilor şi mitologia nu a cunoscut o mare amploare ca în Grecia antică. Mitul întemeierii Romei este important pt înţelegerea religiei roamane, aceasta summa mitologică arătând realităţile etnografice şi sociale.

Romulus şi fratele său, Remus, fii ai lui Marte, şi ai vestalei Rhea Silvia. Pedeapsă pt faptul că rămăsese însărcinată, aceasa este închisă, cei doi fii aruncaţi în Tibru, însă au fost preluaţi de o lupoaică, animalul sacru al zeului Marte.

Mai târziu, găsiţi de păstoril Faustulus, care îi duce acasă şi îi îngrijeşte alături de soţia sa. Romulus şi Remus, devin războinici viteji, de aceea mulţi bărbaţi vor să fie conduşi de ei, în cadrul unui oraş, care va fi Roma.

În timpul fondării oraşului s-a ajuns la o dispută între cei doi fraţi, soldată cu moartea lui Remus. Aşadar, fondarea unui oraş reprezintă, repetiţia cosmogoniei. Sacrificarea lui Remus de către Romulus arată sacrificiul cosmogonic.

Remus avea să asigure viitorul fericit al „Cetăţii Eterne”, sau naşterea poporului roman. Romulus domneşte 40 de ani, apoi dispare în timpul unei inspecţii pe Câmpia lui Marte, fiind luat de un nor pe parcusul furtunii care se dezlănţuise.

V. MORALA p. 344. Principiile morale reflectă stadiul cutural dar şi de civilizaţie în care se găseşte o anumită populaţie, precum cea veche romană. De pildă, căsătoria n-a fost niciodată indisolubilă la romani.

Repudiera soţiei de către soţ reprezenta un drept indiscutabil avut asuprea ei. practica aduce însă unele corecturi, până în sec III î.d.Hr. repudierea fiind subordonată unei greşeli a femeii, care era judecată şi condamnată într-un consiliu. La sfârşitul perioadei Republicii, şi femeia avea acest drept.

În plus, în vechime tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor; îi putea maltrata, ucide sau vinde ca slavi. Avea dreptul de a-şi repudia copiii nou-născuţi.

La sfârşitul Republicii, i se recunoaşte mamei dreptul formal la respectul copiilor ei, la egalitate cu tatăl. De acum pater familias nu mai are dreptul de viaţă şi de moarte asupra copiilor, dar îşi păstrează oribilul drept de a-şi expune copii nou-născuţi în locurile publice.

Aceasta se întâmplă până la venirea creştinismului Ulterior are loc emanciparea copiilor. Vom întâlni situaţii în care autoritatea taţilor se manifestă prin indulgenţă, iar copii trăiesc în voie, ca proprii lor stăpâni. De pildă, Plinius cel Tânăr, având căsătorii sterile, miliata ca fiii prietenilor lui să trăiască independenţi în comportare, fiindcă penru „oamenii cumsecade”, ea ţinea de buna-cuviinţă. O aşa emancipare a condus şi la multe excese.

O altă problemă este cea a sclavilor, aflaţi pe ultima treaptă a ierarhiei sociale, nr lor crescând după fiecare război de cucerire. La început regimul lor era foarte dur, printre ei numărându-se hoţii, incendiatorii, dezertorii, copii vânduţi de părinţi etc.

Sclavul putea fi vândut, dăruit, lăsat moştenire prin testament, stăpânul având drept de viaţă şi de moarte asupra lui. Căsătoria lui nu avea nici o valoare juridică. Spre sfârşitul Republicii situaţia lor se îmbunătăţeşte, aceştia desfăşurând activităţi publice sau lucrând ca mici funcţionari, ca salariaţi.

Cei particulari lucrau în agricultură sau în atelierele stăpânilor. Cei care aparţineau familiilor modeste duceau o viaţă mai bună. Marii proprietari aveau câte 500 sau 1000 de slavi, existând şi „sclavii de lux”, ca medici, literaţi, oameni de ştiinţă, pedagoci, mizicanţi.

3

VI. CULTUL p. 346.1. Locurile de cult

La început vechii romani săvârşeau cultul prin păduri, peşteri sau locuri misterioase, unde era simţită prezenţa zeului. Amintim, grota lui Faunus,Lupercal, pe coasta Palatinului, în scopul protejării împotriva lupilor. În plus, amintim pădurici şi boschete sacre consacrate unor divinităţi ale agriculturii.

Pe parcurs au fost construite altare şi temple, după modelul celor etrusce şi greceşti. Templul roman, avea dimensiuni mici, formă dreptunghiulară, construit pe un podium înalt de piatră.

Avea două sau tri rânduri de coloane, iar cella, camera zeului, înconjurată de coloane. Un exemplu este templul Fortunei Virile, aflat în Forum Boarium din Roma, aflat lângă templul închinat zeiţei Vesta.

Marea capodoperă a antichităţii este Panteonul din Roma, „templul tuturor zeilor”, bine conservat şi celebru loc de cult. Ridicat de către Agrippa în anul 27 î.d.Hr., distrus de un incendiu din 80 d.Hr., refăcut apoi de Domiţian, Hadrian, Septimius Severus şi Caracalla. Are o arhitectură nouă, formă circulară, precedat de un vestibul şi susţinut de 16 coloane. Interiorul prezintă o armonie şi o simplitate perfectă. Diametrul este egal cu inalţimea 43, 40 m.

2. Sacerdoţii a) Persoanele dedicate cultului erau grupaţi în colegii şi confrerii.

Instituţia pontifilor era cea mai înaltă, întemeiată de regele Numa Pompilius. Pontifii aleşi prin cooptare, în urma avizului unei comisii speciale, compusă la început din 4, apoi 8 şi 15 membri, cu funcţii teologice, juridice şi istoriografice.

Pontificii întocmeau calendarul şi toate ritualurile de cult; vegheau ca legile civile să nu intre în contradicţie cu cele religioase, stabileau formulele rugăciunilor, supravegheau celelalte colegii, hotărau admiterea sau nu a unor zei străini în panteonul roman.

Colegiul pontifilor prezidat de Pontifex Maximus, ales pe viaţă. Acesta locuia în For şi avea dreptul la o escortă. Sub el se alfau direct sacerdoţii flamini şi fecioarle vestale. b) Flaminii(flamines) erau preoţii unor anumite divinităţi, se îngrijeau de aducerea jertfelor.

Existau 15 flamines, cei mai importanţi flamines majoris, ai lui Jupiter, Marte şi Quirinius. Apropiaţi de brahmanii din vechea Indie, se distingeau prin costumul lor ritual şi printr-un mare număr de interdicţii precum: nu se putea îndepărta de Roma, nu trebuia să poarte nici un nod în îmbrăcăminte, nu trebuia să apară gol în aer liber, să nu vadă armate, să nu călărească etc.

În schimb, flaminii lui Marte şi Quirinius nu aveau interdicţii aşa de dure, ei oficiind în cadrul sacrifiicilor precum cel al calului sau al ceremoniilor precum sărbătorile Consulia de vară şi Robingalia care erau legate de grâne. c) Vestalele – fecioare consacrate templului zeiţei Vesta.

Alese de Pontifex Maximus dintre fetele nobile până în 10 ani, în număr de 6. Sacerdoţiul dura 30 de ani, îşi păstrau necondiţionat castitatea, altfel erau îngripate de vii.

Deşi supuse la interdicţii, se bucurau de mari privilegii şi de autoritate. Cel care ofensa o vestală era condamnat la moarte, iar dacă în drumul spre execuţie întâlneai o vestală erai graţiat.

Primeau mari daruri de la împăraţi şi locuiai în apropiera Forumului, într-un fel de mănăstire cu grădini frumoase. Sacerdoţiul lor a fost desfiinţat după anul 382 d. Hr. d ) Colegiul Epulanilor – era un colegiu sacerdotal, la început în nr de 3, apoi 10 având ca sarcină organizarea ceremoniilor religioase publice, a banchetelor sacre şi a jocurilor publice, marile spectacole etc.

4

e ) Colegiul augurilor care avea un secret al disciplinei foarte bine păstrat. Avea rolul de a descoperi dacă un anumit plan era pe placul zeului respectiv. f) Colegiul haruspicilor – făceau preziceri cercetând măruntaiele animalelor aduse ca jertfă, în special ficatul. Apelau şi la o veche tradiţie etruscă, consultând diferite cărţi şi reguli precise.

În perioada imperiului existau 60 de experţi, care e bucurau de multă simpatie. Tot acestui colegiu îi poate fi asimilat un altul compus din 16 bărbaţi învăţaţi care avea menirea de a controla toate cultele străine şi de a consulta renumitele „Cărţi sibiline”.

g) mai existau şi alte 4 confrerii religioase. a feţialilor, cu 20 de membri, cunoscători ai relaţiilor cu alte popoare, dar şi a problemelor despre

războaie şi tratatele de pace. Tot în atribuţiile lor intrau primirea, găzduirea şi protecţia ambasadorilor, extrădarea criminalilor,

atribuţii de ordin juridic şi religios. De pildă unul trebuia să oficieze un ritual religios legat de o declaraţie de război

i) Salii – preoţii zeului Marte, 24 de membri, împărţiţi în grupe de 12 persoane: palatini şi collini. Se ocupau de jocurile şi cântecele de la marile sărbători. La calendele lunii martie, chiar Pontifex

Maximus aducea un sacrificiu pe Câmpul lui Marte, străbătând oraşul în pas de dans, alături de aceştia, echipaţi în costume de război, cântând şi lovind în scuturi cu mici suliţe. k) Lupercii – preoţii zeului Faunus(Lupercus), membrii care alergau goi, dar înarmaţi în jurul turmelor de oi spre a el păzi de lupi.

Înconjurau colina Palatinului, lovind cu curele de piele femeile întâlnite în cale, care arăta că acestea erau ferite de sterilitate. e) Fraţii arvali – confrerie consacrată zeiţei Dea Dia, a productivităţii agricole, fiind 12 membri. Condusă chiar de Împărat, confreria organiza în luma mai ceremoniile agrare în cinstea zeiţei amintite, ceremonie însoţite de rugăciuni şi cântece.

3. Riturile publice – p. 350 - cultul public consta din rugăciuni, voturi, lustraţii şi sacrificii a) Rugăciunea(precatio) – avea caracter magic, trebuia rostită fără greşeală, stând în picioare, cu capul acoperit, oficiantul o rostea cu glas tare, iar ceilalţi atenţi repetau.

Era formalistă, seacă, fără trăire, se miza pe efect automat. Mai era şi o rugăciune specială, supplicio, impusă de către senat în cazul calamităţilor, epidemiilor, etc. La această rugăciune lua parte tot poporul, dura mai multe zile iar în timpul ei romanii făceau libaţii de vin şi ardeau tămâie b) Votul – mijloc de a putea câştiga ajutorul zeilor. Cei care depuneau votul promiteau ofrande, sacrificii etc. Cele publice erau oficiate de magistraţi, asistaţi de pontifi, şi constau în angajamentul celor ce şi le asumau de a oferi zeilor victime pentru sacrificii, pradă de război, jocuri ceremoniale etc.

Votul public se depunea în cazuri excepţionale: războaie, crize în viaţa poporului, momente de cumpănă, iar cele private erau ocazionate de diferite momente dificile din viaţă.

Voturile erau înscrise pe tăbliţă fiind depuse pe genunchii zeilor. Votul public cel mai semnificativ era „ primăvara sfântă ”(ver sacrum), fiind consacrate zeilor toate fructele de primăvară, animalele şi oamenii născuţi primăvara.

5

Exista şi devoţio¸ în cazul unor reuşite foarte importante din viaţă, adică sacrificarea propriei vieţi în scopul acestei reuşite. c) Lustraţiile – crearea unui cerc magic în cadrul procesiunilor speciale.

Era conturat un anumit cerc magic în jurul unei regiuni sau zone, pentru care se cerea protecţia zeilor.De exemplu, Roma era înconjurată de o zonă sacră, a cărei graniţă erau zidurile oraşului. În plus, atunci când romanii formau o colonie trăgeau o brazdă de delimitare reprezentând viitorul

pomerium, pământul având semnificaţia zidurilor sau coloniei. Când plugul ajungea unde avea să fie întreruptă brazda, pe acolo puteau circula şi profanii. Protecţia regiunii Roma era reactualizată permanent prin sărbătoarea Ambarvalia, din luna mai, cu dată fixă. d Sacrificiile – era punctul central al cultului, „a sacrifica”(mactare) însemnând „a spori” sau „a înmulţi”.

I se aduceau sacrificii divinităţii din animalele de jertfă. A doua noţiune pt „a sacrifica” este immolare, făină de grâi amestecată cu sare pusă pe capul animalelor

pentru sacrificiu. Actul sacrificial avea caracter de ospăţ. Existau: sacrificii de cerere( postulationes), de ispăşire( hostiae piaculares), şi consultative( hostie

consultativae). Mai existau aşadar, sacrificiile propriu-zise, sângeroase şi nesângeroase, adică animale, păsări, cereale,

lapte etc. Animalele aduse nu trebuiau să aibă defecte fizice, să fie de o anumită vârstă, culoare. Romanii au adus zeilor într-o anumită perioad şi sacrificii umane, până în 79 î.d. Hr.

4. Riturile particulare p. 352. Cultul particular era condus de pater familias, el îşi păstra autonomia alături de cultul public.

Era oficiat în jurul căminului, nu suferă modificări timp de 12 secole. Focul de vatră reprezenta centrul acestui cult, i se ofereau alimente zilnic, flori de 3 ori pe lună. Se adresa penaţilor şi larilor, dar şi lui genius, un fel de „înger păzitor” al fiecărei persoane. În situaţii

deosebite, de pildă naşterile, casa era împodobită cu ghirlande şi era adus un sacrificiu sângeros. Oficiantul îmbrăca o tolbă albă. Apoi, la 8 zile după naştere, avea loc ceremonia purificării copilului,

când primea nume şi i se atârna de gât bulla spre a-l proteja de puterile răului. Băieţii purtau amuleta până la 17 ani, fetele până la căsătorie. La 7 ani băiatul îşi urma tatăl, iar fata îşi urma mama în gospodărie. La 17 ani băiatul era dus la Forum şi înscris în listele cetăţenilor, îmbrăca „toga virilă”, adică devine

cetăţean roman, primind numele complet. Avea şi drept de vot şi pt serviciul militar. Un alt ceremonial religios era căsătoria, care alături de alegerea partenerului o hotărau părinţii. Între

cele două familii se încheia un contract, de regulă cu o mare anticipaţie. Căsătoria trebuia să aibă loc înainte ca soţul să împlineacă 17 ani. Ceremonialul propriu-zis era însoţit

de numeroase ritualuri religioase, în centrul cărora se aflau momentele semnării contractului şi împreunării rituale a mâinilor miri.

6

5. Magia p. 353. Romanii – popor de ţărani agricultori, practicau numeroase ritualuri cu caracter apotropaic(...) şi purificator-lustrativ(... )în scopul conservării vieţii.

Existau multe rituri magice particulare, jertfe, formule de rugăciuni utilizate la pregătirea câmpurilor şi ogoarelor sau la aşezarea unei pietre de hotar. Înainte de lucrările de însămânţare, Jupiter de pildă primea în cadrul unui ritual magic mâncare şi băutură.

La curăţitul pomilor se sacrifica un porc, la recoltatul fructelor erau aduse jertfel ca un purcel, prăjituri sau vin. Aveau loc multe sărbărori cu caracter purificator, care nu erau altceva decât rituri magice.

De exemplu, Parilia şi Lupercalia, sărbători ale păstorilor, consacrate curăţitului grajdurilor şi protecţiei de lupi. Apoi, Robingalia(25 aprilie), protecţia împotriva unei boli, Augurium Canarium, sacrificaţi câinii roşii pt a fi protejate razele solare.

Mai exista şi aşa-numita magie „politică”, în viaţa social politică, însă aceste acte presupuneau o acrivie dusă la extrem din partea oficianţilor. De pildă anumite erori din partea lor puteau periclita viaţa statului.

De exemplu, aflăm că un preot a fost destiut din funcţia sa pt că i-a căuzut boneta pe care o purta în timpul aducerii unei sacrificiu. Tot de magia politică ţineau şi obiectele sacre, cu semnificaţie fetişistă, între care arme, staguri sau pietre.

6. Mantica Cercetarea oracolelor la romani a luat o înfăţişare tehnică precum la babilonieni. Aveau un colegiu special consacrat manticii, augures, cu sarcina de a interpreta semnele considerate divine.

Cuvântul augurium vine din vb. Augere-a înmulţi, a spori, a creşte, care era o cerere pt binecuvântarea recoltei şi pentru pace. Astfel, Cicero, în De legibus, arată că sacerdoţii trebuiau să împlinească un augurium pentru vii, păşuni şi sănătatea poporului.

Mai târziu, colegiul augurilor reprezenta instanţa supremă în toate problemele legate de auspicia(...). Titus Livius povesteşte că atât Romulus cât şi Remus au delimitat un loc consacrat, un templum, „pt a examina zborul păsărilor”, pt că zeii puteau alege prin semnele lor pe acela care va conferi numele său noului oraş.

Remus a primit primul semn, după care Romulus a fost conscrat ca Rege. De asemenea, în timpul regelui Tarquinius Superbus au fost aduse la Roma Cărţile sibiline, cărţi de

ghicitorie, consultate de quindecemviri în cazuri de calamităţi, expieri şi purificări. Prin urmare, interpretările date de aceştia cărţilor sibiline aveau să aibă o puternică înrăurire asuprea

vieţii statului roman.

7

VII. CULTUL MORŢILOR p. 355. Pentru romani, sufletele răposaţilor duceau o viaţa ca cea de pe pământ, ori în mormânt, ori într-o regiune obscură alături de Orcus.

Această împărăţia a morţilor comunica cu lumea de aici prin groapa făcută în pământ(mundus), făcută în apropierea oraşului sau satului şi astupată cu o piatră, care se ridica an de an, de 3 ori pt ca decedaţii să îşi viziteze rudele.

Practicau un cult regulat al strămoşilor morţi(divi parentes), sau manilor(manes). Aveau consacrate două sărbători principale: Parentalia( în februarie) şi Lemuria(în mai).

o La Parentalia magistraţii nu-şi mai purtau semnele, toate instituţiile erau închise, se stingeau focurile şi nu se făceau nunţi. Acum morţii se întorceau pe pământ şi se hrăneau cu hrană de pe morminte.

o Lemures erau sufletele morţilor deveniţi strigoi care veneau printre cei vii ca să le facă rău. Cu ocazia acestei sărbători ei se întorceau şi vizitau casele rudelor lor. Pt ai împăca pater familias lua seminte negre de bob în gură, le azvârlea imediat rostind o formulă de genul: „Mă răscumpăr, pe mine şi pe ai mei, cu bobul acesta”. Apoi lovea puternic un obiect de bronz şi alunga strigoii. Credeau că strigorii se reped la seminţele de bob şi datorită puterii cuvintelor magice se depărtaeză de casă.

Riturile de înmormântare aveau anumite particularităţi. De pildă, muribundul era aşezat pe pământ iar un membru al familiei îl săruta pe gură când îşi dădea ultima suflare, după care cei din casă îl strigau pe nume. În plus, era spălat cadavrul, uns cu mirodenii, aşezat pe un pat funebru iar în jurul lui se aprindeau făclii. Acoperit cu flori şi coroane trupul era expus 2-3 zile. Oamenii săraci erau înmormântaţi noaptea următoare. Exista o ceremonie specială pentru oamenii bogaţi, care se bucurau de un cortegiu funerar, cântăreţi, grupuri care purtau măşti etc. Mai erau şi femei îmbrăcate funebru care îşi smulgeau părul în semn de durere. După înhumare cei prezenţi gustau ceva, după care îşi luau rămas bun prin cuvintele „SALVE, SANCTE PARENS!”. Pe pietrele de mormânt se inscripţionau fraze augurale pentru a uşura ieşirea sufletului din mormânt. Mai departe, sclavii şi oamenii săraci erau înmormântaţi în gropi comune. Mai erau şi cimitire comune sau clădirile numite columbaria, fiecare corporaţie având unul propriu. De asemenea, marile familii aveau mausolee proprii, în jurul cărora se aflau grădini. Tot aşa, marile drumuri care porneau din toate marile oraşe aveau înşirate pe margine morminte şi mausolee fastuoase, iar primul loc îl ocupă Via Appia. Mai existau cimitirele subterane(catacombele), unde romanii creştini din sec II asistau la sfintele slujbe.

8

VIII. ASIMILAREA ELEMENTULUI RELIGIOS GRECESC p. 357. Contactul cu religia greacă s-a făcut prin sudul Italiei. Romanii nu puteau trece cu vederea superioritatea religiei greceşti, chiar din perioada regalităţii ajungându-se la asimilarea unor elemente religioase. Romanii se vor regăsi în zeii grecilor şi, odată cu introducerea cărţilor sibiline, se introduc şi zei greceşti în listele divinităţilor romane. Treptat mulţi zei romani se contopesc cu zeii grecilor, multe însuşiri ale zeilor greci fiind transferate zeilor roamani. În plus, în Roma, se vor adopra zei greci care nici nu existau. Vor ajunge la Roma şi forme cultice specifice greceşti, mai ales că unor divinităţi li se vor ridica altare la Roma. Elenizarea oficială are loc după bătălia de la Cananae(216 î.d.Hr), când romanii pt salvarea patriei recurg la ceremonii greceşti. Vor ridica în centrul Romei statui pentru divinităţile greceşti, aşezate câte 2 după sistemul grecesc.

Astfel , erau asimilaţi în felul următor: JUPITER-ZEUS, JUNONA-HERA, NEPTUN-POSEIDON, MINERVA-ATENA, MARTE-ARES, VENUS-AFRODITA, APOLLO-APOLLON, DIANA-ARTEMIS, VULCAN-HEFAISTOS, VESTA-HESTIA, MERCUR-HERMES, CERES-DEMETER.

Vor fi poleite cu aur coarnele victimelor aduse ca jertfă. Poporul de asemenea asista la jocuri cu capul acoperit cu flori, iar matroanele aduceau jertfe stând cu părul despletit.

Prin urmare, asimilarea elementului grecesc v-a continua, mai ales după întărirea relaţiilor culturale şi politice dintre Imperiul şi Grecia. Acest element îşi aduce contribuţia sa la revigorarea panteonului şi vechilor credinţe religioase romane, a căror autoritate scăzuse.

9

IX. INFUZIA ELEMENTULUI RELIGIOS p. 358. Cultele orientale pătrund în Italia pentru că au răspuns mai bine necesităţilor sufleteşti ale romanilor din acea vreme. Unii împăraţi chiar cedând presiunii, au încurajat aceste culte.

o De pildă, în 204 î.d.Hr., după sfatul oracolului sibilian, a fost adusă la Roma, zeiţa Cybele din Frigia, sau Zeiţa Mamă a Asiei Mici.

o Apoi, în 191 î.d.Hr. îi este consacrat un templu pe Palatin, deschizându-se orizonturile spre sincretismul religios profund, care va schimba viaţa religioasă a poporului roman.

o În continuare, pătrunde în Roma cultul zeilor Isis şi Osiris, incă din sec.I î.d.Hr. îi este consacrat un templu în 38 d.Hr pe Câmpul lui Marte. Acest cult al zeiţei egiptene s-a răspândit în multe provincii ale Imperiului, bucurându-se de favoarea împăraţilor.

Cultul zeiţei siriene Atargatis, se răspândeşte mai puţin, deşi este susţinut de Nero. Apoi, Elagabal(sec III d.Hr.) devine preot al zeului canaanean Baal ce se bucura de mare cinste în Africa şi Germania. A inteţionat să îl ridice chiar la rangul de divinitate supremă.

Cea mai mare răspândire a avut-o cultului zeului Mithra. Unii împăraţi vor fi chiar iniţiaţi în misterele mithraice. Zeul al luminii nocturne, avea importanţă mare în zoroastrism, dar cultul său devenit popular va lua mare amploare.

o Ca zeu al luminii, Mithra lupta împotriva întunericului, a neştiinţei, a minciunii. A devenit zeul jurământului, fiind foarte iubit de militari. Romanii l-au cunoscut în Asia Mică, adus de iranieni.

o Cultul său se răspândeşte printre militari, meşteşugari în Dacia, Panonia, Germania, Galia, Spania etc. până în sec IV d.Hr. mithraismul rămâne principalul cult al romanilor păgâni.

Aceste divinităţi orientale din imperiului roman au trăsături identice, având multe concepţii care se intersectează. Sunt aici zei care, suferă, mor şi înviază, ale căror mituri îmbrăţişează cosmosul încercând să-i explice misterul. Înainte de a sosi în Italia, toate aceste culte au trecut prin Grecia, fiind grecizate. Ele sunt însă importate de elenism după cuceririle lui Alexandru cel Mare, dar au trecut graniţa Greciei după ce au lăsat deoparte filosofia cosmopolită.

10

X. CULTUL IMPERIAL Cu Octavian Augustus începe revigorarea religiei romane, care a mai trăit de atunci încă 300 de ani. Teritoriul ocupat de romani se extinsese foarte mult, impunându-se o nouă formă de guvernământ capabilă să ofere statului autoritatea necesară.

Astfel, se crează Imperiul, care trebuia să devină şi să rămână solid. Abil fiind, Octavian Augustus, se adresează în primul rând religiei, iniţiind restaurarea cultului public şi particular. Prin urmare, se începe cu restaurarea templelor romane căzute în ruină în urma războaielor. Lor li se redă splendoarea şi cinstea de altădată.

Apoi, se sporeşte numărul preoţilor, reînfiinţându-se postul de flamen Dialis, după 80 de ani restabilind şi demnitatea sacerdotală de rex sacrificiorum. Poporul roman era entuziasmat de măsurile luate, iar următoarea fază a fost introducerea sărbărorii „geniului” lui Augustus, legată de cultul larilor.

În acest mod ia naştere, cultul împăratului, care făcuse istorie la greci, unde începuse cu Alexandru cel Mare, care îl descoperise în Asia Mică şi Persia.

De acum, Orientul începe să îşi divinizeze noii stăpâni: Cezar, Antonius şi Octavian Augustus, proclamaţi deja ca zei. o Lui Augustus i se ridică chiar şi temple în Asia mică, dar fără să se participe la un cult consacrat. După

moartea însă, Octavian este divinizat. La Roma, după moartea sa este construit un colegiu de sodales augustales, din 21 de membri, care se îngrijea de cultul împăratului.

o Mai târziu, Aurelian s-a autoproclamat dominus et deus. Purta pe cap o coroană de metal cu raze, pt a demonstra legătura cu soarele.

o Cultul împăraţilor se sfârşeşte în forme extrem de mitologizate şi ridiculizate, sub semnul acelui zeu sub care Octavian Augustus îşi începe domnia. Soarele invincibil (Sol invictus) a devenit unul dintre simbolurile religioase cele mai importante ale păgânismului roman alfat la apusul său.

XI. DECĂDEREA ŞI SFÂRŞITUL RELIGIEI ROMANE

.................................

11

RELIGIA GETO-DACILORIII. DIVINITĂŢI ŞI SEMNIFICAŢII

Geto-dacii credeau într-o divinitatea supremă, într-un Mare Zeu, reprezentat ca o fiinţă bărbătească, cu barbă sau fără, aşezat pe un tron, ori cu un chip de călăreţ. Uneori apare însoţit de un vultur cu corn, care ţine în cioc un peşte, iar în ghiare un vulture.

Atributul principal – Mare Zeu prin excelenţă, părinte, creator al cosmosului şi al lumii, similar lui Zeus de la Greci sau Jupiter de la Romani.

După Herodot numele acestei divinităţi era Gebeleizis sau Nebeleizis, identificat cu Zalmoxis. Astfel, geto-dacii trăgeau cu arcul spre cer, de unde reiese că ar fi vorba despre o diviniate a furtunii şi fulgerelor. Nebeleizis ar fi fost „zeul cerului furtunos”, divinitate urano-solară, indo-europeană, precum la Greci Zeus.

M.E. consideră că Nebeleizis-Gebeleizis era vechiul zeu uranian al geto-dacilor, patronul aristrocraţiei militare. Legata de evoluţia sa, avem două ipoteze:

o 1. Posibil ca divinitatea să fi cunoscut procesul ca din zeu uranian să devină zeu al futunii şi fertilităţii

o 2. Se presupune că începând cu o anume perioadă, s-ar fi produs un anume sincretism, încurajat de Marele Preot şi de către preoţi în general care se sfârşeşte prin a-l confunda pe G-N cu Zalmoxis.

Când anume a fost transformat Marele Preot în zeu al furtunii nu se ştie, dar această divinitate avea şi funcţii uraniene şi htoniene, confirmate de reprezentările în şarpe sau în alt animal. Divnitatea stăpânea atât cerul cât şi pământul. Sigur este faptul că totdeauna Marele Zeu era însoţit de o divinitate feminină cum era de pildă, Hera soţia lui Zeus.

Marea Zeiţă, sub chipul unei femei cu faţa rotundă, avea părul împletit în două codiţe, apare ori încadrată de două animale sacre, ori de un cerb şi un şarpe. În alte situaţii era prezentată în poziţie de invocare cu mâinile ridicate.

Uneori mai apare încadrată şi de două păsări(porumbei). Marea zeiţă a geto-dacilor îşi găseşte analogii şi la germani, unde Nerthus era mama pământului, dar şi la greci, la romani sau al alte pop. indo-europene.

Mai târziu în Dacia Romană, cultul Marei Zeiţe se va perpetua sub numele de Diana Libera Mater, alături de cel al Marelui Zeu. Va dispare cultul lui Zalmoxis, care însă a fost considerat drept zeitate supremă a geto-dacilor, poate chiar unica.

Herodot îl consideră pe Zalmoxis fostul sclav eliberat al filosofului Pitagora din Samos; odată eliberat, s-ar fi întors în Dacia, prin 510 î.d.Hr. această ipoteză este greu de acceptat, mai ales ca s-a dovedit ca Zalmoxis a trăit între anii 1000 – 940 î.d.Hr., cu mult înainte de Pitagora.

Textul herodotian arată în primul rând, că Zalmoxis a fost o personalitate istorică, un preot-reformator, un legiuitor, sau chiar un profet divinizat.

o N. Iorga, I.G.Coman îl consideră pe acesta, mare preot şi profet, devenit apoi zeu şi rege. Există şi păreri că ar fi în acelaşi tip cu Orfeu, şaman mitic sau prototipul şamanului.

În concluzie , Zalmoxis nu a fost zeul suprem al geto-dacilor şi unic, ci un profet-fondator, care a sfârşit prin a fi divinizat. Herodot ne spune că el a fost preot al lui Nebeleizis. Prin urmare, este vorba de Marele Zeu al cărui nume nu se ştie.

12

Din panteonul geto-dacilor făcea parte şi un zeu al războiului, corespondent al ui Ares- Marte. De asemenea, Diodor din Sicilia spune că Zalmoxis a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia.

o Astfel, geto-dacii ar fi divinizat-o şi pe Zeişa Hestia-Vesta. Avem chiar şi descoperiri care arată că ar fi existat un cult al vetrei. Este aşadar posibil ca în panteonul geto-dac să fi existat şi o divinitate feminină care avea ca atribuţii vatra şi focul, al cărui nume este necunoscut.

Cât priveşte epoca bronzului , aici întâlnim un cult al Soarelui, mai ales că simbolurile solare sunt prezente pe ceramică, cercuri, spirale etc. Multe sanctuare din aceată epocă vor fi închinate Soarelui., o de pildă cel de la Sărata Monteoru, care are mici altare de lut şi ofrande din cereale şi carne de animale.

Acest culr se menţine până în sec II-III d. Hr. o La început nu se făcea diferenţă între Marele Zeu şi Zeul Soare. În spaţiul tracic, Cavalerul trac cunoaşte

cele mai multe reprezentări. Era un tânăr călăreţ tuns scurt, fără barbă, o reprezentare ce avea ca scop eroizarea călăreţului. Cavalarul trac se dovedeşte a fi un zeu universal. În provinciile dunărene şi în Dacia apare destul de des această imagine.

IV. CULTUL Cât priveşte relaţia dintre Zalmoxis şi Pitagora, cultul lui Zalmoxis avea un caracter „misteric” cf. lui M.E. Acesta presupunea diferite rituri iniţiatice, altfel spus, cel puţin „fruntaşii” geto-dacilor participau la asemenea iniţieri. Acest lucru se poate justifica şi prin faptul că Zalmoxis a trăit cu mult timp înainte de filosoful grec, dar mai ales pe relaţiile geto-dacilor cu grecii de pe târmul Mării Negre.

1. Locurile de cult Izvoarele scrise nu amintesc nimic despre locuri de cult la geto-daci, dar cf. lui Strabon Marele Preot îşi avea reşedinţa pe un munte sfânt Cogaionon, idetificat azi cu Munţii Orăştiei. Dar, săpăturile arheologie confirmă însă exita unor locuri de cult. În primul rând, amintim gropile de cult, prezente în toate perioadele istoriei. Aceste gropi au fost descoperite în toate zonele de relief, mai ales în zonele de câmpie.

Aveau dimensiuni şi forme diferite, numeroase cilindrice. Unele se grupează spre gură, căpătând aspect de pară sau de pâlnie. În genere aveau diametrul de 1m, adâncimea 1,20-1,50 m. Lucrate cu multă grijă, având fundul şi pereţii arşi.

Aveau un caracter ritual, având în ele multă cenuşă, oase de animale etc. Este dificil de precizat căror divinităţi erau erau consacrate ritualurile săvârşite acolo. Aveau funcţia de a spori recoltele ori de a mulţumi zeilor. În plus, erau şi ritualuri adresate unor protectori ai familiei sau comunităţii.

o De altfel, aceste gropi nu sunt particulare dacilor, ci ele se întâlnesc şi la celţi, dar cu un alt caracter.

Alte locuri de cult erau altarele de piatră sau de lut din epoca bronzului. Vetrele cultuale patrulatere amplasate în edificii erau bine cunoscute. Acestea au suprafaţa bine netezită cu lut, care datorită arderilor repetate au forma unor cruste pronunţate. Astfel de vatre sunt construite pe platforme de piatră, altele având la margine un gărduleţ din bolovani.o La Grădiştea Muncelului au fost găsite asemenea vetre rituale cu cercuri cu inscripţia „Decebalus per

Scorilo” atat vasele cât şi vatra au avut un rol ritual. De asemenea, pe altarele din locuinţe se aduceau jertfe zeilor protectori ai casei, iar pe altarele din vetre se oficiau diferite ritualuri. Altarul de la Grăd.

13

Muncelului este renumit, fiind unic în felul său, în centrul construţiei fiind plasat un pătrat din patru masive de calcar pe care se sprijinea nucleul central.

o Era prevăzut şi cu un jgheab iar la mijloc un bloc în formă de lighean cuun orificiu pt scurgerea unui lichid. Este posibil să fie vorba de ritualuri care comportau apa.

Mai existau de asemenea şi vase-altare portative din epoca bronzului, mari discuri din lut ars, cu suprafaţă ornamentală, pe care se aduceau jertfe în cinstea unor divinităţi.

2. Sacerdoţiul Există două categorii sacerdotale care se impun în lumea geto-dacă: asceţii „călugării” şi preoţii obişnuiţi Asceţii sau „călugurii” numiţi şi „monahii lui Zalmoxis” erau oameni evlavioşi, care duceau o viaţă izolată şi liniştită. Nu consumau carne, ci doar miere, lapte şi brânză. o Evitau relaţiile trupeşti, practicând castitatea. Iosif Flavius îi compară cu secta esenienilor. o Deşi nu se pot delimita atribuţiile clare ale acestor categorii sacerdotale, important este că ele există. De

pildă, V. Pârvan spunea că modul de viaţă era comun tuturor preoţilor, o dar, M.E. spunea că ar exista mai multe clase de „specialişti ai sacrului”. I. Banu de pildă, susţinea că ei ar

fi o anume sectă din sec I î.d.Hr. care erau şi în spaţiul tracic. Asceţii călugări erau în patru mari grupe a căror semnificaţie aduce multe discuţii: acestea erau

theosebeis, ktistai, pleistoi şi kapnobatai. o Theosebeis erau „adoratorii zeilor”, deşi izvoarele nu consemnează. o Ktiştii , aveau nume grecesc, numele înseamnă fondator, existând o confuzie de nume, pe

malul drept al dunării numindu-se ktişti iar pe malul stâng polişti. Deşi distincţi, cercetările ulterioare au dovedit că plişti, polişti ar fi acelaşi lucru, plus că se confundau cu ktiştii şi cu „fondatorii de oraşe”.

o Kapnobaţii erau „călătorii prin nori”, sau cei care preziceau viitorul. M.E. susţine că „umblătorii prin fum” se referă la extazul provocat de fumul de la seminţele de cânepă. După M.E. kapnobaţii nu erau altceva decât „dansatori şi vrăjitori şamani”.

Preoţii geto-daci comparaţi cu druzinii celţilor aveau o mare însemnătate şi se bucurau de mare cinste. Oficiau cultul, săvârşeau sacrificii publice şi private, explicau practicile religioase etc. Ei erau şi judecătorii poporului, împărţind dreptatea.o De asemenea, pregătirea lor era una complexă, având cunoştinţe ştiinţifice şi medicale, preocupări

astronomice. În plus, erau scutiţi de impozite şi nu participau la războaie. Iordanes relatează că erau constituiţi într-o corporaţie.

o Despre Deceneu spunea că era marele preot geto-dac „ales dintre bărbaţii cei mai de seamă şi cei mai înţelepţi”. În fruntea acestei corporaţii se afla Marele Preot, aşa cum a fost şi Zalmoxis, care îl sfătuia adesea pe rege. De pildă, în calitatea de Mare Preot, Deceneu l-a ajutat mult pe Burebista în opera de unificare a triburilor geto-dace.

o Amintim alţi preoţi precum: Comosicus, Zeuta. Nr marilor preioţi era foarte mare, ei jucând un rol important şi în conducerea statului geto-dac, de unde reiese că statul ar fi avut o structură teocratică, ca la antici. O asemenea ipoteză este exclusă.

14

3. Sacrificiile Geto -dacii sacrificau în cinstea divinităţilor atât animale cât şi oameni. o În cadrul ritualurilor de cult erau sacrificaţi în special: viţei, manji, pui de căprioară şi iepuri. Sacrificarea

câinilor şi a iepurilor se făcea într-un cadru magic, însoţit de bachete rituale. Sacrificiile umane confirmate de texte antice şi vizează soţia sau soţiile celui decedat. Mai erau şi

alte sacrificii umane cu rost în cult. Astfel de sacrifici sunt atestate în epoca bronzului. Este dificil de identificat căror divinităţi erau aduse aceste jertfe, dar sacrificiile umane nu erau

caracteristice geto-dacilor, ele fiind prezente şi la vechii greci, romani, germani, slavi. o De pildă Herodot relatează obiceiul geto-dacilor de a trimite la Zalmoxis un sol, la 5 ani, ales

prin tragere la sorţi. Acesta era aruncat în vârful a 3 suliţe iar dacă murea, jertfa era bine primită de către zeu, dacă nu era nevrednic, trimiţând altul. Menţiuni similare găsim şi la Clement Alexandrinul.

M. E. arată că sacrificiul geto-dacic menţionat de Herodat avea ca scop: facilitarea transmiterii unui mesaj către zeu, de unde deducem speranţa omului pt reactualizarea situaţiei primodiale, când umanul putea comunica cu divinul. o Obiceiul de a alege sol semnificativ. Tragerea la sorţi arăta hazardul, cu toate că cel iniţiat nu putea face

parte din categoria celor iniţiaţi. o Dar, cf lui Strabon, geto-dacii trimiteau zeului lor ceea ce era mai bun şi mai curat ceea ce arată credinţa

lor în nemurire. N.Iorga afirma că solul trimis de către getţi lui Zalmoxis nu reprezintă altceva decât „pregătirea pentru martiriul creştin”.

V. ESHATOLOGIA. CULTUL MORŢILOR Credinţa în nemurire este un aspect deosebit al religiei geto-dace.o Geto-dacilor li se adaugă mereu calificativul de nemuritori. Ideea de nemurire la geto-daci devine

principiul ordonator al vieţii. Neclar este dacă geto-dacii se credeau nemuritori în spirit sau în trup, căci ei credeau că se strămută vii la Zalmoxis. Cei decedaţi merg la Zeul suprem unde vor trăi veşnic, bucurându-se de fericire.

De pildă, vitejia soldaţilor geto-daci se baza tocmai pre credinţa în nemurire, vedem asta şi din mărturia lui Iulian Apostatul care spune despre ei că au fost mai războinici decât oricare oameni, convişi de Zalmoxis.

Mai departe, Pomponius Mela, aminteşte de practiva sacrificiului soţiei sau soţiilor care de exemplu atunci când murea soţul dorea să fie îngropată cu el, dar, în cazul în care erau mai multe, acestea se cofruntau pt această cinste, fiind dată aceleia care avea conduita mai bună. Mai mult, cele care pierdeau consultau sufletul mortului să vadă dacă se pot recăsători.

Aceste date sunt confirmate şi de cercetările arheologice. De pildă, geto-dacii foloseau cel mai des incineraţia, înhumarea fiind foarte rară, adesea doar pt aristrocraţi, îngropaţi în morminte tumulare, care din sec. IV. î.d.Hr. vor aparţine războinicilor cu ranguri înalte.

Un exemplu este mormântul din Aghighiol, care avea 3 încăperi, în prima îngropat un bărbat, în a doua o femeie cu multe obiecte funerare.

Începând cu epoca clasică a civilizaţiei înhumarea era rezervată copiilor. Înhumarea doar a copiilor are legătură cu anumite credinţe ale geto-dacilor cu privire la moartea prematură i statutul copiior şi adolescenţilor.

15

Mai concret, copiii nu fuseseră supuşi anumitor rituri de iniţiere, deci trupul lor nu era destul de „păcătos” să poată fi incinerat şi astfel, sufletul să fie purificat.

Incineraţia nu avea loc într-o formă unitară, ci în două modalităţi precum: o a) pe loc o b) în altă parte, pe ruguri special amenajate.

Din prima categorie fac parte mormintele cu cuptor de lut, unde morţii erau introduşi şi incineraţi. Din cea de-a doua categorie fac parte mormintele cu urnă, depuse într-o groapă simplă, cilindrică sau

într-un locaş din piatră. În plus, pt o parte a populaţiei geto-dacice se practica expunerea sau părăsirea cadavrelor, ipoteză justificată de prezenţa osemintelor din afara oraşelor, în poziţii chircite, aproape pliate.

o O explicaţie a istoricilor este că: tratamentul neglijent aplicat trupurilor arată faptul că acestea erau considerate impure

datorită statutlui lor mai aparte în cadrul vieţii comunităţii, drept pentru care nu îşi găseau locul în rândul defuncţilor obişnuiţi înmormântaţi în necropole.

VI. SFÂRŞITUL RELIGIEI GETO-DACICE. ZORII CREŞTINISMULUI Transformarea Daciei în provicie romană aduce shimbări atît în plan politic cât şi religios. Traian duce o politică cu totul nouă aici, una preventivă, fără precedent în analele Romei, dar de obicei în teritoriile cucerite romanii manifestau multă toleranţă faţă de sanctuarele şi divinităţile locale, deşi ulte culte orientale intrasă chiar şi în centrul Romei, unde aveau temple. Însă, deşi nu era fanatic religios, Traian va distruge toate sanctuarele geto-dacice. o Motivaţia este însă una politică pentră ca sanctuarele geto-dacice reprezentau fundamentul unităţii morale

şi politice a acestui popor, strâns în jurul lui Zalmoxis. Deci, ele trebuiau distruse, pentru a integra complet provincia în Imperiu.

o După distrugerea sanctuarelor a urmat desfiinţarea confreriilor religioase. în plus, în urma deselor strămutări ale populaţiei se va ajunge la destrămarea ethosului zalmoxian, ceea ce echivala cu sfârşitul vechii religii geto-dacice.

La acest deznodământ participă şi coloniştii veniţi cu zeii lor, favorizând apariţia sincretismului, ceea ce a afectat religia geto-dacă. Prin urmare, religia Daciei a fost modificată: în primul rând, vor apare temple consacrate lui Jupiter Optimus Maximus, Junonei. o În plus, cultul imperial serbat cu mult fast. Tot acum pătrund şi culte imperiale precum: mithraismul,

frigiene, siriene, egiptene. o Diversitatea religioasă a Daciei aduce o anemie religioasă, cadru în care se va naşte creştinismul. Acesta,

va pătrunde uşor în Dacia, el cuprinzând şi elemente zalmoxiene, cum ar fi credinţa în nemurire, ideea de jertfă, relaţia cu cerul sau ascetismul.

o Toate aceste elemente specifice tezaurului geto-dacic, vor fi valorificate din plin de primii misionari creştini în contextul în care ei au apărut.

16

VII. CONCLUZII. REMINISCENŢE GETO-DACICE ÎN CREDINŢELE POPULARE R. Cu toate că religia geto-dacă a dispărut de mult, elemente din ea au rămas chiar şi astăzi, de pildă multe credinţe, practici şi ob. religioase prezente în tezaurul credinţei.

De exemplu în mitologia geto-dacă se găseşte prezenţa Marelui Zeu, reminiscenţe întâlnite azi în obiceiul Caloianului, legat de fertilitate, presupunând de asemenea îngroparea unui personaj, având semnificaţia de moarte simbolică.

Un alt obicei legat de cultul Soarelui şi fertilitate este jocul căluşarilor, un ritual coregrafic sacru corelat cu concepţia că demonii ar proveni din sufletele oamenilor răi, după moarte. Aceşti oameni pot fi dezdemonizaţi prin ritualul purificator al căluşarilor.

o Căluşarii se pregătesc în păduri 2-3 săptămâni, apoi revin pt ai vindeca pe cei bolnavi. În cadrul ritului un căluşar „moare” şi „reînvie” în mod simbolic.

Mai departe, unele reminiscenţe legate de cultul Marelui Zeu au supravieţuit şi în sărbătoarea Sf Gheorghe,cadn sunt practicate ritualurile ce implică folosirea ramurilor verzi şi a plantelor.

Un străvechi cult traco-geto-dacic al fecundităţii pământului se regăseşte şi în „dansul paparudelor”, practicat primăvara între Paşte şi Rusalii, în vreme de secetă. E un ritual coregraf sacru la care participă 3-5 persoane, tineri şi tinere, acoperiţi cu salcie, mascaţi în paparude, căci „Paparuda” era zeiţa patroană a ploii.

o Ritualul este o magie prin analogie, cu scopul de a aduce ploaia. „Paparuda” se opreşte la fiecare casă, oamenii dau făină sau ouă, în timp ce ea cântă formula magică: „ploaie! Ploaie!”.

O altă reminiscenţă este jocul Sânzâienelor sau Drăgaica, practicat la 24 iunie, cu scopul prosperităţii holdelor. Este un joc ritualic intepretat de către fete. Una dintre ele este împodobită cu spice, numită „Drăgaica”, pe când celelalte sunt îmbrăcate în alb, cu faţa ascunsă în văl, albul fiind puritatea morală şi candoara tinereţii. Fetele străbat satele cântând şi jucând, invocând „Drăgaica” care va proteja holdele de secetă. În Moldova fetele sunt cinstite cu bani.

Tot legat de cultul fecundităţii ogoarelor avem obiceiul maramureşean „Tânjaua”, în centrul căruia stă cel mai harnic gospodar al satului. Ritualul are loc de Sf Gheorghe, 23 aprilie, când, 12-16 tineri merg la casa acelui gospodar, însoţiţi de alai şi lăutar, îl aşează pe o teleguţă, iar apoi se înjugă câte 2 la jug, formându-se cortegiul care iese în stradă şi se îndreaptă spre râu.

o Acolo gospodarul este aruncat în râu şi spălat, după care se întorc la el acasă şi sărbătoresc. „Primul arător” este numit „crai”, el judecând litigiile agricole.

o Cu venirea creştinismului, jertfa ritualică este substituită de Sf Gheorghe, stârpitorul balaurilor şi patronul fertilităţii ogoarelor.

Mai departe, există unele reminiscenţe geto-dace şi în ce priveşte Marea Zeiţă. Astfel, se păstrează cultul Zeiţei-Mame, sau muma primitivă care trăieşte prin păduri iar fiarele pădurii îi acordă supunere.

De asemenea, multe elemente legate şi de Gebeleizis au fost asimilate în credinţele populare române legate de Sf Prooroc Ilie. De pildă, fulgerele, sau „şarpele din nori”, fulgerul fiind prezent şi în multe descântece. Mai este şi ritualul de a trage cu arcul în nori pe timp de furtună, descris de Herodot.

17

Desigur, nici Zalmoxis nu lipseşte din acest tezaur al credinţelor populare româneşti. Cultul lui se regăseşte în ritualurile de „anul nou”, de pildă ursul, care îşi pot avea originea şi în zeiţa vânătorii.

Un alt obicei, „Sânziana” nu este altceva decât Diana romană, divinitate protectoare a maternităţii. După V. Pârvan, „dianaticii” a dar în rom. „zănatici” adică nebuni, rătăciţi. Tot la fel, atribuţiile de „zâne” din credinţele populare sunt atribute ale acestei zeiţe.

Alte reminiscenţe regăsim şi în obiceiurile de la nuntă, botez, înmormântare. o Să pornim de la nuntă, de pildă, momentul jocului, „Nuneasca” arată integrarea deplină a omului în viaţa

comunităţii lui. Pana mirelui şi cununia miresei din Ţara Oaşului au un simbol magic, de origine dacică, înscris în cadrul „registrului nupţial”.

Lovirea mirilor şi nuntaşilor cu boabe de cereale simbolizează rodnicia viitoare gospodării. Intrarea mirilor în casă, cu capetele într-un şervet sau frâu, arată iubirea şi dăruirea, pe când chiotele alungă demonii.

Obiceiul „ruperii colacului” pe capul miresei este un ritual în care mireasa se manifestă ca o adevărată „preoteasă”, iar aruncarea colacului în patru direcţii semnifică aspiraţia celor necăsătoriţi la împlinirea omului prin căsătorie.

Reminiscenţele geto-dace de la înmormantare. Moartea considerată „marea trecere”, este ilustrat foarte bine în „cântatul zorilor” din perioada premergătoare scoaterii mortului din casă, obicei păstrat şi azi în Oltenia.o La fel, „datul găinii” peste sicriul mortului la groapă este o veche practică geto-dacică, simbolizând

deschiderea căii decedatului spre lumea de dincolo. o Se mai credea că trecerea găinii peste sicriu, adică la înviere găina sau cocosul îl ajută pe mort să se

întruchipeze, ajutându-l şi la vămile văzduhului să le treacă. o În cadrul ceremoniei funerare se practica şi sacrificiul soţiei sau soţului, de unde se păstrează azi ca în

groapă să coboare cu mortul o femeie, ca reminiscenţă, renunţându-se însă la sacrificiul în sine. Mai departe, mai avem suliţa înfiptă în brad coreltă cu cultul lui Zalmoxis, care în timpul

ceremonialului are diferite conotaţii. R. Vulcănescu crede că acestea simbolizează coloana cerului, bradul fiind „arborele vieţii.

o În anumite cazuri mai amintim şi străpungerea pieptului cu un cui, în Oltenia, pentru „destrigoizare”, adică alungarea puterii nefaste a strigoiului.

o În fine, atât de rostita frază „Să îi fie ţărâna uşoară” este o formulă daco-romană, preluată de daci de la romani. Avea un caracter magic, semnificând invitaţia adresată sufletului celui decedat de a ieşi din mormânt pt a participa la mesele rituale date de rude în amintirea sa.

o Odată încreştinată, formula are un caracter de invocare a bunătăţii lui Dumnezeu, pt a dezlega de orice păcate şi de orice blestem nu numai sufletul celui mort, ci şi trupul acestuia, care eliberat, se descompune, întorcându-se în pământul din care a fost creat de către Dumnezeu

RELIGIILE SINCRETISTE ELENISTE II. Religia in evlavia populara

18

1. „Terapia” religioasa a) Zeii „terapeuti”

Asklepios, este un zeu care a avut cea mai mare popularitate din intreaga lume antica. Acesta fiind cel mai mare zeu terapeut, popularitatea sa începând cu veacul al V-lea şi durand pană la sfârşitul secolului al III-lea î.d.Hr.

Cultul zeului a fost asimilat de către atenieni chiar dupa 420 î.d.Hr. Acest cult a fost răspândit până la Roma unde i s-a ridicat un sanctuar in anul 293. Zeul era desemnat adesea ca „mântuitor”, iar mijlocul de trapie era somnul în templul zeului aşa zis-a incubaţie.

Erau folosite ca elemente terapeutice , apa de izvor, şarpele sacru. În credinţa poporului, Asckepios executa si operaţii ce depăşeau şi tehnica standardele medicinei contemporane, cum ar fi de pildă, deschiderea cavitatii abdominale. Alături de acesta amintim şi alţi zei precum Isis şi Serapis .

a) Statui şi chipuri „terapeutice” Anticii atribuiau puteri teurgice chipurilor si statuilor divinităţi şi eroi, fiindcă se credea ca aceştia erau prezenti în

ele sau chiar identici. Eu mergeau pe consideratiile caci zeii care raneau aveau puterea sa şi vindece. Astfel in sec al II-lea delegatii oreselor lovite de ciuma au primit de la oracolul zeului Apollo, recomandarea de a aşeza la portile cetatilor statuia zeului.

De aceea romanii au văzut în ridicarea statuilor Dioscurilor, ca zei „terapeuti”, în Cetatea eternă o modalitate de a alunga ciuma. Ei mai explica ce deseori divinitatea terapeutică se arata bolnavolor in vis sub chipul statuii. Existau si puteri terapeutice care erau atribuite statuilor unor eroi.

De pilda statuia generalului Pelichos din Corint care se spune ca îl vindecă pe Eukrate şi pe alţii aflaţi în friguri. Astfel statuia era împodobită mereu cu tot felul de podoabe precum coroane, monede de argint şi placi votive.

Alte tatui similare carora li se atribuiau puteri terapeutice similare era a eroului Iatros, statuia eroului Netyllinos, care erau încoronate si aurite. Atenagora era contrat acestor gandiri terapeutice si le socotea acţiuni ale diavolului.

c) Făcătorii de minuni. Anticii atribuiau nu doar zeilor şi eroilor aptitudini miraculoase ci şi unor personalităţi excepţionale desemnate cu

denumirea de „bărbaţi divini”. Acestia erau dintre prezicători, anumiţi vozionari, sacerdotiu ai oracolelor, magicieni si făcători de minuni, profeţi

şi cântăreţi, conducători şi regi, fondatori de oraşe şi sate, etc. Stoicii au rezervat noţiunea de „barbati divini”exclusiv pentru cei înţelepţi, sacerdoţiu şi vizionari fiindcă sunt

puri. Înţeleptul transcede raul, el vieţuieste pe pământ ca o fiinţa asemănătoare zeilor. Grecii antici cinsteau pe barbatii divini ca: Socrate, Platon, Epicur, Diogene.

Prototipi avem pe Pitagora, a carui nastere e corelata cu cea a lui Apollo. El era numit θειος adica divin fiindca savarsea minuni si era initiat in misterele grecesti si orientale. Un alt barbat divin era socotit Empedocle, discipol al lui Pitagora. Asemenea maestrului sau el purta veşminte speciale si era folosof, politician si facator de minuni.

La aceasta din urma i se atribuia dupa ce salveaza o femeie dupa ce zăcuse timp de 30 de zile fara puls si fara restiratie. El insusi isi expune minunile si arta terapeutică in lucrarea Phiysika. El ajunge sa vorbeasca despre sine ca zeu nemuritor, si de cultul sau divin.

Un altul il aflam in persoana medicului Menecrates din Syrakusa. Acesta se considera fiinţa divină şi se numea Zeus. Forţa sa terapeutică era indreptată către epileptici, iar cei vindecaţi intrau in suita sa primind anumite nume si demnitati specifice zeilor.

Un alt mare „facator de minuni” este pseudo-profetul Alexandru de Abonuteichos. Acesta a intemeiat pe coasta nordica a asiei mici un cult consacrat zeului sarpelui Glycon pe care îl numea noul Asklepios. Alexandru pretindea ca ar fi reincarnarea lui Pitagora.

2.Magia Desi ea era practicata deja in Grecia clasica, in urma razboaielor persane in Grecia a pătruns magia asirobabiloniana, la care se adauga diferite influente egiptene. Arta magiei consta, nu incele din urma, în izgonirea de demonilor răi si câştigarea bunavointei celor buni.

19

O astfel de magie era posibila tocmai datorita faptului ca exista o simpatie reciproca in univers respectiv o antipatie. Învatatura despre simpatie este de origine asirobabiloniana, şi a fost desavârsită si fundamentata pe filosofic de catre stoici si neoplatonism. Magicianul se impune prin faptul ca el cunoste corect mijloacele simpatice corespunzatoare pentru cazul respectiv. Oricine cunoaşte mijlocul simpatic propriu unui demon poate exercita asupra acestuia o influenta magica. Mijloce simpatetice: folosirea mirodeniilor, uleiurilor, unguiente, bauturi, cerneluri. Folosirea anumitor parti al asinului: pielea, parul, laptele, bălegarul şi sângele său. Mai erau folosite si anumite pietre pretioase si semipretioase, dintre metale avem: fierul, cuprul si plumbul. Toate aceste erau folosite doar cu anumite formule magice, de invocare a divinitatii respectiv a demonului. De aceea Clement Alexandrinul numea pe demoni „slujitori” ai magicienilor. Un alt mijloc magic este cel al statuetelor sau figurilor magice toate consacrate printr-un ritual magic. Magicianul sau vrajitorul avea misiunea de alua in captivitate yei sau demoni si de a le introduce in aceste figurine. Pentru a intra in acesta forma trebuia sa recitata o anumita formula teurica. Se spunea ca aceste figurine protejau tara , locul si pe oricine la avea asupra sa. Alte mijloace erau „tablitele de plumb si amuleta”, pe care erau scrise nenorocirile dorite sa se intample, raul cuiva. Asemenea tablite erau puse la in morminte unde se credeau ca vor ajunge in posesia divinitatilor subterane.

3.ASTROLOGIA Inca din peroada lui Alexandru cel Mare astrologia a inceput sa ia locul credintei in zei si oracole. Ea avand

sinstem bine definit rezultat al sincretismului care are radacini caldeene, egiptene si grecesti. Idei : - Fundamentala a legaturii existente intre orice astru ceresc. Semnele prevestitoare pentru evenimentele

de pe pamant.Schimbarile climatice cauyate de astrii. Astrologia a primit aspectul sau stiintific prin relatia sa cu martematica. Dar chiar daca ajunge la apogeu in

perioada imperiala astrologia nu ramane o structura unitara, ea ramanand mai departe valabila prin distinctia dintre astrologia ca stiinta si astrologia populara .

Astrologii se considerau in general sacerdoti, initati intro stiinta divină. În conceptia astrologilor, între macrocosm si microcosmos ar exista o solidalitate universala, asa incât ca orice intamplare sau eveniment poate fi prognozat cu exactitate.

Astrologia universala –ne oferă informatii legate de orase, regiuni, popoare, etc. si de ocupa in special de catastrofe naturale, de razboaie, dar si intr-o oarecare masura si de prognozarea vremii. Astrologia individuala- este preocupata de ceeea ce priveste omul ca individ. In baza horoscopului de la nastere, acesta face precizari privind structura trupului si a sufletului privind fizicul si caracterul individului respectiv , privind parintii, fratii averea, casatoria, copii, prieteni, profesie etc.

Atitudinea statului nu a fost unitara existant intotdeauana o atitudine critica fata de aceasta. Astrologia nu a raspandit o noua imagine in lume ci acesta a modificat vechiul panteon greco-roman. Odata ce acestia au devenit din zei, astrii au pierdut caracterul lor primordial.

Divinitatile strict astrologicenu s-au bucurat individuabil niciodata de un cult, exceptand cazul mitraismului. Si o exceptie poate fi considerata doar cultul soareluisi al zeului Aion strans corelat cu zeul Mithras.

4. Mantica Vecii grecu credeaau ca mantica ar fi un dar facut de zei oamenilor. Mai tarziu, filosofii ionieniai naturii au

respins mantica, ca si epicureenii, dar a fost sustinuta de catre Pitagora, Empedocle, Socrate si Platon. De asemenea la fel ca magia, mantica presupunea o pregatire in prealabil acelor care o practicau. Zeul popriu-zis

al oracolelorgrecesti nu era dupa cum se stie Zeus, ci , Apollo ale carui oracole erau raspandite in intreaga lume greceasc.

20

In Delpfi era principalul sau loc de cult. In perioada imperiala de mai tarziu alaturi de Sibiline, au mai existat si asa asa-numitele oraccula Chaldaica din timpul imparatului Marc Aurelius. Acetea s-au pastrat in scrierile neoplatonicilor, fiind socotite nu fata dreptatedrept „Biblia” acestora. Acesta avea ca scop justificarea teurgiei, ca o forma de gnoza pagana.

O forma de mantica raspandita era mantica onica. Îsusi Cicero invocand pe Socrate, Platon, Aristotel , facea eferire la caracterul divin al viselor. De asemenea plinius sustinea ca sufletul parasea trupul celui adormit in timpul viselor si migra in cele mai indepartate locuri.

Si sufletele mortilor puteau darui anumite vise mantice. Manticii mai apelau la tot felul de interpretari ale semnelor exterioare pentru a preciya viitorul.

Din perioada lui Homer avem interpretari ale tunetului, fulgerelor care daca vin din partea dreapta inseamna noroc, iar daca vin din partea stanga insemna nenorocire. De asemenea se mai inerpreta fumul, focul, ofilirea plantelor, zborul si tipatul anumitor pasari rapitoare.

Anumite animale precum paienjenii, iepurele, pisicile insemnau nenorocire, iar cerboaica , albinele si furnicile aduceau noroc.

5. Cultul Eroilor si Mortilor Rădăcinile cultului grecesc se afla in cultul mortilor din peroada miceniana, un cult adus pentru membrii decedati

ai familiilor conducatoare. Toti eroii rau considerati aparatorii justitiei si cei care-i pedepseau pe cei care incalca legea. Treptat asta s-a

schimbat si eroul era acela care detinea puteri terapeutice. Orice oras avea noie sa eroizeze anumiti cetateni cu merite deosebite, iar dupa moarte erau considerati oameni si zei.

Cultul eroului era concentrat asupra mormantului acestuia, deseoi mormantul se afla in templul sau in jurul templului unei zeitati cunoscute.

Daca mormantul era in camp liber deasupra sa era construita o capela mica ce purta numele de Heroon sau un templu in toata complexitatea sa. Pe spatiul sacru al eroului era plantat, de regula, cu arbori si inconjurat de zid. Eroului îi era aduse ca jertfa in groapa sacrificiala unde se scurgea sangele animalelor sacrificate. Uneori erau aduse prajituri si fructe in locul celorlalte.

In perioada elenistica existau formalitati prin care se puneaneau in morminte nenumarate obiecte din averea celui decedat. In locul jertfei de sacrificiu a aparut un cult spiritualiyat al mortilor asigurat si indeplinit de anumite fundatii si sociatii.

Ele existau pe baza donatiilor famililor celor decedati si s-a ajuns chiar la asociatii familiare independente. Acestea au existat in Grecia inca din secolul 4 î.d Hr. Asociatiile s-au extins in imperiul roman unde au cunoscut peioada de glorie.

Din aceste asociatii faceau parte mai frecvent si clasele sociale inferioare, mai ales cele provenite din tari straine. Mai toate aceste asociatii isi alegeau un zeu ca patron.

21